Vioara fermecată

A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată un muzicant care
locuia împreună cu soția sa și unicul fiu într-un bordei sărăcăcios de la marginea unui oraș.
Era așa de sărac vioristul nostru că abia dacă avea după ce bea apă. În fiecare zi, colinda
străzile orașului și cânta trecătorilor pentru câțiva creițari pe care îi dădea la băcănie pentru o
pâine și doi-trei cartofi. Cu buruieni de pe câmp și cu ce aducea muzicantul, soția lui încropea
o ciorbă și cu asta au trăit ani în șir în pace și bună înțelegere. Teodor, băiatul lor, era
înțelegător și bun și își ajuta părinții după puterile sale. Pentru a-și mulțumi tatăl a învățat să
cânte la vioară și în fiecare zi se lua la întrecere cu graurii și pițigoii, care ciripeau de
dimineață până seara prin livezile din apropierea locuinței sale. Când a ajuns la majorat,
Teodor le-a spus părinților săi:
— Dragă tată și mamă, după cum vedeți, am crescut mare și nu vreau să mai fiu o povară
pentru voi. Așa că, m-am gândit să plec în lume și să-mi caut norocul.
— Unde să te duci, pruncul mamei? A început a se văicări mama băiatului. Lumea-i mare și e
plină de multe greutăți și nedreptăți. Cum ai să poți tu să faci față, un biet copil căruia abia au
început să-i iasă tuleiele pe obraz? Și, apoi, cine o să aibă grijă de noi la bătrânețe când n-o să
mai putem face rost de-ale gurii?
— Voi sunteți încă în putere, dragii mei părinți. Dacă o să-mi fac o stare și o să mă pot
întreține și pe mine și pe voi, o să mă întorc și vă voi ocroti bătrânețile așa cum ați avut și voi
grijă de mine în copilărie.
— Lasă-l să plece, măi nevastă, i-a zis împăciuitor vioristul. Flăcăul are dreptate. Trebuie să
cunoască lumea și să învețe să învețe să se ia la trântă cu viața. De bine de rău, știe o meserie.
Cânta din vioară mai bine decât mine. Și, cine știe, poate va avea mai mult noroc decât am
avut noi. Ia pregătește tu ceva de-ale gurii și pune-le într-o traistă să aibă băiatul la drum.
Teodor a luat traista pe umăr și scripca în mâna dreaptă, și-a luat ziua bună de la părinți
și a plecat să scape de sărăcie. Și a mers, și a tot mers, zi de vară până-n seară, până când a
ajuns la marginea unei păduri. Pentru că începuse a se întuneca, Teodor s-a gândit că ar fi
bine să facă popas și să nu se afunde în întunecimea codrului, mai ales că nu cunoștea locurile
și se temea să nu se întâlnească cu vreo fiară sălbatică, nu de alta, dar nu avea la el decât un
cuțitaș și nu ar fi putut să se apere numai cu acela. Așa că s-a oprit să se odihnească lângă
tulpina unui stejar, a scos din traistă câteva fructe și o coajă de pâine și a început a le ronțăi
înainte să adoarmă. A aprins focul pentru a-și alunga singurătatea și a început să mângâie
corzile vioarei pentru a-i mai trece de dorul părinților. Mare i-a fost mirarea când de partea
cealaltă a focului a văzut o căprioară, care a început să-i vorbească
— Cine ești flăcăule și ce cauți prin părțile acestea pe unde rareori trece picior de om?
— Mă cheamă Teodor, sunt fiul vioristului de dincolo de râu și am pornit în lume să-mi caut
norocul. Dar tu cine ești? Că n-am mai auzit până acum despre o căprioară care să cunoască
graiul omenesc.
— Sunt Zâna pădurilor a răspuns căprioara și, pe dată,s-a transformat într-o fată frumoasă cu
pletele verzi împodobite cu frunze și flori de toate culorile, pe obrajii căreia Teodor a
observat două lacrimi ca două mărgăritare.
— De ce ești tristă, Zâna pădurilor?
— Cum să nu fiu supărată și să nu plâng dacă văd cum, în fiecare noapte, Balaurul din
mlaștina de dincolo de pădure vine și-mi omoară viețuitoarele și îmi distruge copacii? În
scurtă vreme, dacă o ține tot așa, această pădure n-o să mai fie și eu o să fiu nevoită să-mi
găsesc adăpost pe la rude sau pe la prieteni. Marea mea durere este aceea că nu am putere să
opresc distrugerile pe care le face acest monstru și să-mi salvez împărăția și supușii, care, mai
amu câțiva ani, trăiau în pace și fără teamă.
— Ce spui Zâna pădurilor? A întrebat mai mult pentru el Teodor. Nu s-a găsit nimeni până
acum să-i vină de hac acestei jivine nesuferite?
— După cum ți-am povestit, rareori se abate prin aceste locuri cineva și cine să se pună cu o
fiara cu două capete care scoate flăcări pe gură.
— Ia stai să mă gândesc, poate o să scornesc eu ceva, o să-i vin de hac balaurului și o să-ți
aduc din nou bucuria pe față ție și supușilor tăi.
— Și cum ai de gând să faci asta? a întrebat curioasă Zâna pădurilor. După câte văd, nu ai la
tine nici sabie, nici paloș și nici buzdugan.
— Cu istețimea minții, care e mai puternică decât orice armă, a răspuns sigur pe sine Teodor.
Iată la ce m-am gândit. Ai zis că balaurul trăiește într-o mlaștină și iese de acolo numai
noaptea pentru a se hrăni. Ce-ar fi să-i distrugem noi sălașul să vedem unde se mai
adăpostește de căldura și uscăciunea soarelui!
— Că bine zici, voinicule. Dar cum o să facem asta?
— O să punem la treabă animalele din pădure. Șobolanii, cârtițele, guzganii, popândăii și
toate celelalte, care au vizuini prin pământ, or să sape șanțuri prin care să se scurgă apa din
mlaștină. Furnicile, albinele, celelalte insecte și toate păsările au să care nisip din albia râului
și o să-l așeze peste locul din care s-a scurs apa și, uite așa, fiara n-o să mai aibă unde să se
adăpostească.
— Că bine zici! Așa o să facem, s-a bucurat Zâna pădurii și, pentru că zorii erau aproape, a
bătut din palme, și-a chemat slujitorii și le-a spus ceea ce aveau de făcut.
Dintr-o dată, pădurea a început să prindă viață. Rozătoarele s-au pus pe săpat galerii și
șanțuri până la mlaștina verde și urât mirositoare, iar insectele și zburătoarele au început să
care nisip uscat și să-l arunce peste smârcul cleios, îngroșându-l. În tot acest răstimp, Teodor
cânta din vioară cântece de leagăn și de adormit balaurul care, obosit de vânătoarea și masa
de peste noapte, nici nu și-a dat seama când a început să se prăjească sub soarele dogoritor al
amiezii. Fără putere și fără vlagă, dihania argintie a fost îngropată sub nisip și nemaiputând să
respire și-a dat duhul spre bucuria și liniștea locuitorilor pădurii.
Când a văzut că a scăpat de năpastă, Zâna pădurii i-a mulțumit băiatului și, drept
mulțumire, l-a răsplătit cu bani de aur și zeci și zeci de podoabe prețioase, din care băiatul nu
și-a păstrat decât un inel cu briliant pe care l-a pus în buzunarul de la piept al cămășii. Restul
bogățiilor, a rugat-o pe zână să le ducă la casa părinților să-i și să-i scape, astfel, de sărăcia
lucie pe care o înduraseră atâția ani. Apoi, mulțumit că făcuse o faptă bună, Flăcăul și-a luat
ziua bună și a plecat mai departe să vadă alte minunății și locuri necunoscute.
După multe zile de mers, a ajuns pe malul unui fluviu învolburat cu apele tulburi și
vijelioase ca furtuna.
— Oare ce să se fi întâmplat? S-a întrebat băiatul neînțelegând supărarea fluviului, mai ales
că nici nu vedea vreo punte sau vreun pod pe care să poată trece mai departe. Pe când se
învârtea de colo până colo neștiind ce să facă, din valurile furioase a ieșit un bătrân cu
sprâncene și barbă albă ce-i coborau până aproape spre genunchi.
— Cine ești, flăcăule, și ce cauți pe malurile mele? Nu vezi că nimeni altcineva nu se
încumetă să străbată până aici?
— Cine să fiu? I-a răspuns cu îndrăzneală flăcăul. Numele meu este Teodor și am pornit să
colind lumea. Dar tu cine ești?
— Sunt duhul acestui fluviu.
— Și de ce ești supărat?
— Cum să nu fiu, păcatele mele, dacă dincolo de munte, acolo unde îmi sunt izvoarele,
trăiește o vrăjitoare rea, care ucide toate animalele ce vin să se adape din undele mele și apoi
le aruncă trupurile în apă. De atâtea leșuri apele mi s-au otrăvit și nici-o viețuitoare nu-și mai
găsește adăpost în ele. În scurtă vreme, o să ajung un fluviu mort de care or să se ferească
toți.
— Nu mai fi supărat, duhule, o să chibzuiesc și poate o să reușesc să te scap de necaz.
— Tare mă tem că n-o să poți. Muntele este înalt și niciun pământean nu l-a străbătut până
acum, iar vrăjitoarea e șireată și greu de învins.
Teodor a început să se gândească și, pe dată, și-a adus aminte de fluierul pe care i-l
dăduse Zâna pădurii la despărțire. N-a suflat decât de două ori și s-a pomenit în fața sa cu un
vultur uriaș, care i-a spus că a venit să-l ducă în zbor dincolo de munte unde trăiește
vrăjitoarea cea rea. Băiatul s-a urcat pe aripile vulturului și cât ai număra până la zece a fost
dus acolo unde îi era vrerea. S-a așezat pe malul apei și a început să cânte așa de frumos și de
duios, încât, chiar și soarele de pe cer a rămas mai mult de o clipă să-l asculte. N-a trecut
prea mult timp și, ce să vezi, până și vrăjitoarea a venit pe malul apei și a început să privească
și să asculte cutia care cânta.
— Nu vrei să încerci să cânți și tu? a întrebat-o Toader.
— Cum să nu vreau? Crezi că am să pot să cânt la fel ca tine?
— Bineînțeles, i-a răspuns băiatul, întinzându-i vioara și arcușul și arătându-i cum să le țină.
Văzând-o cu mâinile ocupate, pe dată, băiatul i-a aruncat un sac pe cap și a început s-o
înconjoare cu o frânghie, așa de repede, încât cotoroanța n-a apucat să scoată niciun sunet.
După ce a legat-o fedeleș, i-a dat drumul în apele fluviului, care au învăluit-o, au rostogolit-o
și au lovit-o de pietre până când trupul sfrijit al vrăjitoarei s-a mărunțit ca firicelele de nisip.
Teodor a scos sacul din apă și a împrăștiat praful în cele patru zări ca nimeni să nu mai audă
de vrăjitoarea cea rea.
Duhul fluviului, bucuros și mulțumit de fapta voinicului, nu știa cu ce bunătăți și
bogății să-l mai răsplătească pe Teodor. A scos din adânc fel de fel de bijuterii și alte avuții
pe care le adunase de-a lungul timpului. Băiatul a ales un colier cu perle pe care l-a pus lângă
inelul primit de la Zâna Pădurii și l-a rugat pe duhul fluviului să trimită o parte din bogății
părinților săi. Apoi și-a luat ziua bună și a plecat spre alte zări și alte țări să mai facă și alte
fapte bune.
După multe zile de mers, a ajuns la marginea unei împărății. Mare i-a fost mirarea să
vadă cum toți oamenii plângeau și se văicăreau și, de atâtea lacrimi amare, florile și iarba
începuseră a se ofili, iar păsările încetaseră să mai ciripească. Uimit, băiatul, care nu se
plecase în fața nici unei greutăți, a oprit un trecător și l-a întrebat:
— Spune-mi, te rog, de ce sunt oamenii așa de supărați încât și natura a început să se
veștejească?
— Cum să nu fim supărați, dacă bunul nostru împărat zace de tristețe de câțiva ani buni, de
când împărăteasa, soața sa iubită, a plecat din astă lume. Nici chiar prințesa, fiica lui,
frumoasă ca soarele, nu poate să-l vindece deși a încercat fel de fel de medicamente și fel de
fel de leacuri. A chemat la curte cei mai buni vraci din întreaga împărăție, ba și din
împărățiile vecine, fără niciun folos. Nimeni și nimic n-au reușit să-i readucă împăratului
zâmbetul pe buze și să-i trezească dorința de a trăi.
— Chiar așa să fie? S-a mirat Teodor, care, după un timp de gândire, i-a zis trecătorului.
— Îndrumă-mă, rogu-te, spre palatul împărătesc. Poate voi reuși eu cu vioara mea să readuc
bună dispoziția pe aceste meleaguri.
— Uite, vezi dealul acela? Acolo se află palatul, care a rămas în paragină de când împăratul
este bolnav.
Flăcăul i-a mulțumit trecătorului și a pornit voios către locul pe care acesta i-l arătase.
Când a ajuns la poarta palatului și a dat să intre, străjerii l-au oprit punându-și lăncile de-a
curmezișul.
— Unde crezi că mergi, țărănoiule? I-a zis unul dintre ei.
— La împărat i-a răspuns curajos Teodor.
— Dar ce ai tu cu Măria sa? L-a întrebat celălalt.
— Am auzit că-i bolnav și vreau să-l vindec.
— Auzi la el, s-au minunat străjerii. N-au putut să-i afle leacul vracii și astrologii cei învățați
și poate să facă așa ceva un mucos ca tine?
— Eu așa zic le-a răspuns Teodor.
— Vezi-ți de drum și nu ne mai supăra și tu că destul avem noi necazurile noastre.
După ce a văzut că nu poate să-i înduplece pe străjeri, Toader s-a depărtat puțin de
poarta palatului și a început să cugete, să vadă cum ar putea să ajungă în fața împăratului.
Zidul era înalt și păzit cu strășnicie, așa că n-a avut altă cale decât să cânte din fluierul pe care
i-l făcuse cadou Zâna pădurilor. Pe dată s-a și ivit vulturul codalb, l-a urcat pe aripile sale și l-
a trecut în grădina palatului unde tânăra prințesă mângâia cu privirea trandafirii aproape
ofiliți. Băiatul s-a apropiat încet să n-o sperie pe tânăra cea frumoasă și când s-a aflat în fața
ei, i-a dat binețe și i-a spus:
— Frumoasă domniță îți cunosc necazul. Am venit să încerc să-l înveselesc pe măritul
împărat.
— Și cum o să faci asta? L-a întrebat prințesa.
— Cu această vioară. Am să-i cânt tot ce am învățat de la tatăl meu și poate inima
împăratului se va înmuia și odată cu ea întreaga împărăție se va trezi la viață.
Cucerită de sinceritatea și bunăvoința tânărului, prințesa a ordonat străjilor să-l lase să
intre în iatacul împărătesc. Ajuns acolo, băiatul și-a acordat lăuta și a început să plimbe
arcușul pe corzile acesteia. La început mai lin și apoi din ce în ce mai cu tragere de inimă, în
așa fel încât, întreaga încăpere s-a umplut de sunete și de lumină. Ca la un semn, toate
păsările din grădină au început să acompanieze doinele și baladele tânărului cu triluri
dumnezeiești. Toată curtea împărătească, de la mic până la mare, s-a oprit și a început a se
minuna de muzica fermecată ce începuse a se auzi în întreaga împărăție. Iarba a început să
înverzească, florile și-au ridicat zglobii capetele către soare, iar pe fețele oamenilor au apărut
zâmbete,care s-au transformat în râs și bună dispoziție. Împăratul s-a ridicat din jilțul în care
zăcea și a vrut să-i mustre pe cei care îi tulburau liniștea. Văzând atâta lumină, atâta veselie și
atâta viață în jur a rămas mut de uimire. Lacrimile au început să i se usuce una câte una,
gândurile negre i-au zburat în cele patru zări, a uitat de supărare și s-a prins alături de fiica sa
și de ceilalți curteni în hora ce se încinsese în jurul palatului. După mai multe zile de veselie,
dans și voie bună, împăratul și-a întrebat sfetnicii cine este cel care a avut puterea și știința de
a trezi întreaga împărăție la viață. Atunci, sfetnicii l-au adus în fața sa pe Teodor, care
văzându-l pe împărat și-a plecat genunchii în fața lui și i-a urat sănătate și zile îndelungate în
fruntea împărăției. Drept răsplată pentru că îl vindecase de greaua boală a tristeții și văzând
că băiatul este de bună credință s-a hotărât să i-o dea pe fiica sa de soție. Tare mult s-au
bucurat cei doi tineri de hotărârea împăratului căci se plăcuseră încă de când se văzuseră. Și
la curtea împărătească au început pregătirile pentru nuntă la care au fost invitați toți împărații
vecini, iar Teodor a avut ca oaspeți de seamă pe tatăl și pe mama sa, pe Zâna pădurilor și pe
Duhul fluviului, care i-au adus daruri de preț și s-au veselit împreună multe zile la rând și
poate s-ar mai fi veselit și astăzi dacă povestea, ca toate poveștile, nu s-ar fi sfârșit.