Mântuirea omenirii și calea „mântuirii” românilor

Petrache PLOPEANU

Motto: „Cred în mîntuirea omenirii, în

viitorul cianurii…” (Cioran, Silogismele
amărăciunii).

Noi, românii, suntem adepții lui „mai… ca acum, nu am fost niciodată” și după caz se completează
spațiul liber, semnalat prin cele trei puncte, cu:
 dezbinați;
 săraci;
 neluați în seamă;
 bolnavi;
 pasivi;
 lipsiți de perspectivă;
Și inventarierea termenilor, care au fost invocați de-a lungul timpului, poate continua. Dar oare
chiar așa să fie? Să fie prezentul încărcat cu atât de multe păcate încât să ni se pară un adevărat infern,
față de care trecutul pare paradisul? Sau din prea multă patimă politică cel ce intră în această capcană nu
realizează că se transformă subit în apărătorul unor stări trecute, care inevitabil, capătă strălucirea utopică
a lui „atunci era mai bine ca acum”? Nu sunt adeptul lui „mai-ca” și consider că această permanentă
comparație cu trecutul, oricare ar fi acela, în scopul de a scoate în evidență petele prezentului nu este o
atitudine realistă. La nivelul explicației antropologice, totul se reduce la referirea involuntară la mitul
vârstei de aur care ar fi fost la începutul timpului, caracterizându-se (vezi Hesiod, Teogonia) prin
perfecțiune, în timp ce epoca prezentă ar fi aceea a oamenilor de fier, în care s-au adunat toate relele
universului, scăpate dintr-o cutie imensă a Pandorei. Este explicabilă întoarcerea privirii oamenilor spre
trecut, negăsind soluții pentru ceea ce le oferă prezentul, dar nu este realistă, după cum am spus și nici
producătoare de soluții viabile pentru continuarea progresului.
Am convingerea că nu am fost niciodată altfel decât suntem acum. Dacă suntem dezbinați, așa am
fost mereu, dacă suntem săraci, așa am fost mereu, dacă suntem neluați în seamă, așa a fost întotdeauna și
putem, din nou, continua procitania despre păcatele noastre cele mari, învățați să gândim astfel de cei
care au avut / au interesul să privim astfel lucrurile. Un popor care este învățat să se auto-deprecieze, un
popor care este îndemnat să spună despre sine că este un popor păcătos, din toate perspectivele nu doar
cea religioasă, un popor care ajunge să creadă despre sine că este păcătos în toate sensurile posibile, este
foarte ușor de convins că are de îndeplinit canoane groaznice pentru mântuirea sa. Din nou, din toate
perspectivele.
Emil Cioran are acest „silogism” scurt, cuprins în aceeași carte Silogismele amărăciunii, tradusă și
apărută în limba română în 1992 1, în capitolul intitulat „La izvoarele vidului”: „Cred în mîntuirea
omenirii, în viitorul cianurii…”. Semnificația facilă, care se impune imediat după ce ai terminat de citit
ultima literă este legată de mântuirea omenirii prin cianură, așadar un îndemn la sinucidere globală, care
de altfel nu este prea greu de realizat, date fiind manifestările actuale ale relației om – planetă. Dar
aceasta să fie întreaga semnificație a acestor enunțuri? Spun enunțuri deoarece, cum vom vedea mai
departe, Cioran creează un silogism având ori o premisă ascunsă, ori concluzia. Apoi, enunțurile
respective sunt incomplete, fiind necesară o completare a lor cu termeni care deschid adevăratele căi ale
unor interpretări posibile.
Dar să luăm lucrurile pe rând.
Dintre multele sensuri pe care le are verbul a crede, l-am selectat pe cel care se referă la „A admite
adevărul a ceva”, sens cerut de ceea ce urmează după el, adică admiterea acelui „ceva” care este
„mântuirea omenirii”. Așadar se admite ca fiind adevărată mântuirea omenirii, adică a tuturor oamenilor
care au fost și sunt și vor fi pe această planetă (inclusiv a românilor). Termenul „mântuire” poate fi
definit din perspective diferite: biologică, religioasă, socială, teleologică etc. Sensurile de dicționar sunt: a
se salva dintr-o primejdie, din robie, de la moarte, a se vindeca de o boală; în religia creștină: a se curăța
de păcate, a se izbăvi, a se salva, a se termina, a se isprăvi, a se a sfârși, a muri, a scăpa de pedeapsa
divină; a se dezvinovăți, a se disculpa, a se elibera, a se emancipa, a se epuiza, a se încheia, a se justifica,
1
Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, p. 109.
a scăpa, a scoate, a scuza. Precum observăm, toate sensurile din perspectivele considerate conturează
două sensuri majore, a se salva și a sfârși. Sensurile termenului mântuire dau o serie de enunțuri de genul:
1. admit ca fiind adevărată salvarea omenirii;
2. admit ca fiind adevărată vindecarea omenirii;
3. admit ca fiind adevărată izbăvirea de păcate a omenirii;
4. admit ca fiind adevărat sfârșitul omenirii;
În sfera noțiunii de „mântuire” intră ambele sensuri și cel de salvare și cel de sfârșit, deoarece
salvarea se realizează la sfârșit, după ce boala, moartea, păcatul, etc. a amenințat ființa omenirii, fizică și
spirituală. Enunțul este unul eschatologic privind starea umanității după trecerea într-o altă dimensiune
existențială. El ar putea arăta în acest fel:
 admit ca fiind adevărată salvarea omenirii la sfârșitul existenței ei.
Deoarece Emil Cioran folosește prepoziția în pentru a lega verbul a crede de substantivul
mântuire, înclin să cred că a avut în vedere sensul religios al celui de-al doilea termen. Sau că a așezat pe
un plan, care corespunde ca importanță celui religios, sfârșitul omenirii și salvarea ei. Dintr-o perspectivă
non-religioasă, dar la fel de importantă ca aceasta pentru statutul omenirii este „vindecarea” ei de toate
„bolile” sale și vorbesc aici nu de o vindecare neapărat fizică, deoarece apropierea de termenul mântuire
nu lasă loc materialității. Poate fi vorba de o vindecare spirituală, ceea ce ar crea și o altă apropiere, aceea
de „păcate” pentru care vindecarea-salvarea spiritului reprezintă soluția agreată de către suflet. În acest
caz de către sufletul universal al omenirii. Continuarea subînțeleasă a enunțului nu poate fi „Cred în
mântuirea (fizică) a omenirii, ci „Cred în mântuirea (spirituală) a omenirii” sau „Cred în mântuirea
(culturală) a omenirii”.
Celui de-al doilea enunț al silogismului, „în viitorul cianurii” trebuie să i se adauge verbul
subînțeles a crede: „(Cred) în viitorul cianurii”. Venind dinspre enunțul care proclamă credința în
mântuirea omenirii, acest al doilea enunț creează un adevărat șoc. Cianura este o otravă care ucide
fulgerător, începutul acțiunii ei fiind și sfârșitul. Credința în viitorul cianurii pune câteva probleme de
moralitate, de logică și de atitudine față de democrație:
a) a crede în otravă înseamnă a crede în folosirea otrăvii și în eficacitatea ei dincolo de orice
considerente umaniste;
b) viitorul cianurii presupune dintr-o perspectivă temporală o societate în care cianura este alfa și
omega rezolvării tuturor problemelor dincolo de orice considerente democratice;
c) cianura ca substanță chimică nu are o desfășurare a acțiunii precum arsenicul, ci acționează
instantaneu fiind potrivită nu pentru acțiuni de sinucidere benevolă, ci forțată de anumite
împrejurări;
Ce societate viitoare (mai apropiată sau mai îndepărtată de momentul actual) ar folosi cianura pe
scară uriașă, sau ceva asemănător acestei otrăvi, dincolo de orice considerent umanist și democratic? O
societate totalitară? O societate lipsită de resurse? O societate religioasă fundamentalistă?
Răspunsul ar putea fi oricare, dacă nu-l legăm de primul enunț. Referința la acesta, la credința în
mântuirea omenirii schimbă semnificațiile la care trebuie să ne raportăm: astfel referirea la cianură duce
la ideea de moarte rapidă, la ideea de dispariție fulgerătoare, dar această moarte legată de mântuirea
omenirii nu este o moarte reală, așa cum de altfel nici biserica nu concepe mântuirea, ci trebuie să fie o
mutație generală în conștiința speciei umane care poate fi interpretată ca o moarte a speciei vechi și
continuarea cu viața noii specii. Umanitatea a apărut după cele mai noi teorii legate de apariția omului și
a conștiinței umane, printr-o mutație care l-a ridicat din rândul animalelor în acela al zeilor. Mântuirea
omului-zeu, a omenirii care crede că orice îi este permis precum zeilor, va crea Omul-om, cel care va
pune omenirea pe primul plan.
Cum ar arăta, așadar enunțurile dezvăluite, care ar da adevărata măsură a mântuirii omenirii în
gândirea lui Cioran, puse în ordinea logică a unui silogism?:
Admit adevărul posibilității de schimbare radicală a speciei umane în viitor;
Specia umană veche trebuie să dispară rapid ca după administrarea unei doze de cianură;
Viitorul speciei umane stă într-o mutație;
Aduse toate aceste speculații pe terenul acelei părți din omenire care locuiește în prezent în spațiul
numit România, silogismul de mai sus se poate adapta realităților respective:
Admit adevărul posibilității schimbării radicale a poporului român;
Vechiul popor român trebuie să dispară rapid ca după administrarea unei doze de cianură;
Viitorul poporului român stă într-o mutație;