De la caverne la saloane și retur

Petrache PLOPEANU
Motto:
„Ne-a trebuit o vreme foarte îndelungată ca să ajungem de la
caverne la saloane; ne va trebui tot atîta ca să facem drumul
îndărăt, sau o vom lua pe scurtătură? - Întrebare de prisos
pentru cei care nu presimt preistoria”.
(Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992,
p. 103)

Sunt conștient că va exista cineva care, văzând titlul pus de mine în capul acestui articol, va avea o reacție de
ostilitate. Din multiple motive care, fiecare, este „profund îndreptățit” din perspectiva aceluia ce își va asuma o astfel de
reacție. Iar aici mă gândesc la cei pentru care lumea s-a format prin intervenția divinității în cele șase zile biblice (în a
șaptea Divinitatea s-a odihnit ca orice gospodar după o treabă grea), la cei care vor percepe în acest titlu trimiterea la ei
înșiși din perspectiva vulgarității, a violenței, ignoranței, la aceia care își duc viața prin „saloane” uitând de ceilalți,
„oamenii de rând”, care o percep ca un trai cavernicol, în sfârșit, la idealiștii pentru care încrederea în marșul triumfal al
științei este o garanție pentru ieșirea din caverne și uitarea lor pentru totdeauna. Și poate că mai sunt și alte motive…
Nu sunt ateu, dar nici habotnic, nu sunt exclusivist să consider că lumea a luat naștere așa sau așa, nu agreez
vulgaritatea și violența, lupt pe toate căile pe care le am, formal și informal la dispoziție, împotriva ignoranței mele și a
celorlalți, nu prea calc prin saloanele celor cu ștaif, ci doar în saloanele culturale, am încredere în știință, dar sunt în
același timp conștient de partea întunecată a ei. Sunt optimist incurabil, dar la fel, cred în posibilitatea autodistrugerii
omenirii, fie dintr-un accident sau din voința unui grup de oameni, dornici de dominație planetară. Nu am nimic cu
extratereștrii, ci cu acei „tereștri” care nutresc gândul de a ne face pe noi „extramundani”, fie în Paradis, fie în Infern.
Șansele de a ne continua viața pe această planetă sunt egale cu acelea de a dispărea precum dinozaurii, după cum scriam
într-un articol anterior. Dar mai există și o a treia cale: aceea de a ne reîntoarce la cavernele preistoriei.
Preistoria a fost o perioadă îndelungată din evoluția umanității, evoluție și fizică și mentală. La început a fost acea
lungă perioadă numită de antropologi antropogeneză, legată așadar de originea și de formarea omului (anthropos=om,
genesis=origine). Referitor la cele mai cunoscute teorii științifice referitoare la originea omului, le menționez pe cele
formulate de către Jean-Baptiste Lamarck, fondator al paleontologiei, preluată și îmbogățită de către Georges Cuvier, apoi
cea darwinistă, cea mai cunoscută și mai disputată, elaborată de către Charles Darwin, apoi teoria neodarwinistă
reprezentată de Weismann, Dobzhonski, Mayr și Simpson. Alte teorii sunt Neolamarckismul, care a dat neutralismul lui
Kimura, „Arca lui Noe” elaborată de W.W. Howell, și aceea a „Grădinii Edenului”, toate acestea propunând Africa drept
unic centru al originii omului, dar și policentrismul lui Weidenreich, după care mai există cel puțin încă un centru al
apariției omului, China, apartenența la aceeași specie fiind dovedită prin legăturile genetice dintre Homo erectus și Homo
sapiens recent. Paleoliticul superior înregistrează apariția lui Homo sapiens, sapiens, adică forma umană care suntem și
noi. Oamenii paleoliticului superior aveau abilitatea de a-și fabrica unelte din silex, alte roci precum cuarț, apoi din os,
lemn, etc. Metoda era cioplirea. Locuiau „sub stânci” sau în peșteri, adăposturi naturale așadar, rod al acțiunii comune a
apei, vântului, cutremurelor și nu al efortului uman.
Mă voi opri aici cu expunerea acestor aspecte, intenția mea nefiind aceea de a face o disertație cvasi-științifică
despre „caverne” și „saloane”, ci de a aduce în discuție și a face anumite comentarii pe marginea „silogismului” lui Cioran
pe care l-am ales drept motto pentru articolul de față. Înainte de a discuta despre premisele și concluzia acestui „silogism”,
cu toate trimiterile ulterioare, vreau să mă refer la ideea generală pe care o are în vedere filozoful român atunci când alege
pentru a-și ilustra ideea de posibilă involuție a speciei umane, „caverna”. Și de ce de la „salon” înapoi până la cavernă. De
ce nu s-a oprit asupra rezidențelor opulente ale burgheziei contemporane sau la apartamentele de bloc ale truditorilor de
pretutindeni?
În primul rând observ folosirea de către Cioran a termenului de „cavernă” și nu de „peșteră”. Al doilea cuvânt avea
o conotație prea neutră pentru ceea ce dorea el să sublinieze, precaritatea existenței, aflată la cheremul forțelor naturii. O
peșteră numită astfel, nu ilustrează cu aceeași putere de semnificare socială existența umană aflată la limita supraviețuirii.
Cuvântul respectiv este folosibil și în timpul prezent atunci când se dorește a se compara condiția umană actuală cu aceea
din cele mai îndepărtate timpuri, cu sensul de limită a supraviețuirii datorită lipsei mijloacelor care o pot asigura. Folosim
mai degrabă expresia „oamenii cavernelor” decât „oamenii peșterilor”, trimițând dintr-un reflex auto-degradant (la nivel
de specie, nu de individ) la spațiul subteran de locuit în acele timpuri și astfel la incapacitatea acelor oameni de a-și
construi ei singuri un adăpost care să-i apere de vicisitudinile naturii. De multe ori se însoțește termenul de „cavernă” cu
acela de „troglodit”, om al cavernelor, dar și în sensul figurativ „Om cu un nivel de trai extrem de scăzut, care duce o
viață primitivă” conform DEX.
 În al doilea rând, termenul de „salon” are aceeași încărcătură de critică socială, dar în același timp de rafinament.
Poate fi vorba despre saloanele în care burghezia își ține balurile, apropos de „la belle epoque” anterioară Primului Război
Mondial, dar eu am convingerea că nu la acele saloane se referea Cioran, ci la „saloanele” secolului al XVIII-lea, acele
„salons litteraire” celebre, din Franța „secolului luminilor”, în care literatura se întâlnea cu arta plastică, muzica, discuțiile
galante sau dimpotrivă pe diferite teme care ilustrau tendința epocii spre enciclopedism. A folosi un termen cu o puternică
încărcătură social-culturală, era cea mai bună metodă pentru a înnegri termenul de „cavernă” pus într-o oglindă paralelă,
dar cu imagine inversă. Putem spune cu o altă expresie, de la extazul culturii și progresului, la agonia supraviețuirii, pusă
și aceasta permanent sub semnul incertitudinii.
E momentul să identificăm premisele silogismului cioranian, precum și concluzia necesară. Ca de fiecare dată,
menționez că suntem în spațiul logicii cioraniene. Așadar:
„Ne-a trebuit o vreme foarte îndelungată ca să ajungem de la caverne la saloane;
ne va trebui tot atîta ca să facem drumul îndărăt?
Întrebare de prisos pentru cei care nu presimt preistoria.
o vom lua pe scurtătură!”
Am procedat la o prelucrare a textului pentru a-l așeza într-o ordine logică: am schimbat ordinea unor fraze, pentru
a face din ele premise, am anulat unele semne de punctuație, înlocuindu-le cu altele, am transformat o întrebare într-un
răspuns pentru a face din ea concluzie.
Multe sunt sensurile pe care le capătă în felul acesta silogismul respectiv. Astfel prima premisă afirmă fără nici un
dubiu și absolut dovedit științific că drumul evolutiv al omenirii a fost îndelungat, marcându-se limita inițială, „caverna”,
limită de la care pornește dezvoltarea socială și culturală a umanității și limita relativ finală, „saloanele” moderne și
contemporane. „Vremea îndelungată” la care face trimitere această premisă, nu se referă doar la temporalitate, doar la
timpul care a trecut de la epoca „cavernelor” la aceea a „saloanelor”, ci și la îndelungata căutare a omului pentru a se găsi
pe sine însuși în limitele Umanității (sic!) sale. Termenul „Umanitate” scris astfel, cu majusculă nu are legătură doar cu
ADN-ul care îl deosebește pe om de animal, ci cu acele trăsături care deosebesc omul de Om! Să se înțeleagă limpede:
Omul scris în modul acesta nu trebuie confundat cu „supraomul” nazist sau comunist. „Omul nou” al lui Stalin sau al lui
Hitler, era și el tot un troglodit, scris cu minusculă, rămas în adâncul cavernelor istoriei.
De unde întrebarea din a doua premisă? Ca întrebarea să poată fi pusă, ea trebuia să fie formulată și apoi distilată în
retortele minții filozofice. Elaborarea ei și apoi exprimarea era inevitabilă. Pesimistul Cioran este un observator lucid al
realității timpului său și nu poate trece pe lângă acest declin, moral în primul rând, al societății în mijlocul căreia trăiește.
Declinul moral al societății actuale este un fapt constatat permanent și nu mai trebuie dovedit suplimentar. A făcut-o
Oswald Spengler pentru Occident, dar a devenit valabil și pentru restul lumii „civilizate”. Și în acest moment Cioran face
următorul pas: nu numai că își imaginează declinul omenirii, dar se întreabă dacă reîntoarcerea la „caverne” a acesteia va
fi la fel de îndelungată ca evoluția anterioară. De ce oare? Pentru că o involuție desfășurată într-o perioadă la fel de
îndelungată ca și evoluția, ar fi oferit posibilități numeroase de reluare a dezvoltării, de depășire a perioadei de declin. Se
știe că marile civilizații au avut perioada lor de început, aceea de apogeu și apoi a intervenit declinul, ca un dat inevitabil.
În subtext Cioran este totuși un optimist: nutrește speranța într-un declin îndelungat care ar putea fi stopat la un moment
dat…
Sau nu?
De aici apare o a treia premisă care împarte omenirea în două categorii: cei care presimt preistoria și cei care nu o
presimt. Ce înseamnă „a nu presimți preistoria”? A ieși din cadrele civilizației actuale, zise progresiste, zise înaintate, zise
etc. și a face totul pentru revenirea la preistorie, la caverne, la precaritatea existenței, doar la supraviețuire. Fără „saloane”
literare, fără cultură, cu gândul doar la nevoile primare conform piramidei nevoilor lui Maslow. A nu presimți preistoria
înseamnă a te comporta ca în preistorie, a fi un om al preistoriei, un troglodit: vulgar, violent, ignorant veșnic în căutare de
pradă, fără spirit, fără rațiunea dominantă creatoare de absolut, dominat doar de ceea ce începe să se aștearnă ca o zăpadă
nucleară a timpului actual: lipsă de moralitate, de solidaritate umană, de țel, de Dumnezeu, de tot. Nu pot fi contrazis aici:
fiecare ne confruntăm zilnic cu asemenea troglodiți, cu asemenea oameni ai cavernelor, indiferent de spoiala de „salon” cu
care ies în lume. „A presimți preistoria” înseamnă a presimți pericolul care pândește pe toți oamenii indiferent că presimt
sau nu preistoria. Doar că stă în puterea celor care „presimt” să oprească declinul.
Dacă acest declin ar fi unul îndelungat, aceștia sigur ar reuși în ceea ce-și propun, dar iată că vine concluzia care
alungă orice speranță: „o vom lua pe scurtătură”. Ce poate să fie această scurtătură? Cum putem ajunge la starea de
oameni ai cavernelor într-un timp scurt? De câteva ori în secolul al XX-lea și se pare că acum trăim un nou moment,
fenomenul scurtăturii a fost/este prezent, fără ca multă lume să-l presimtă. Oamenii care pot presimți preistoria se
refugiază în liniștea „salonului”, în mijlocul luminilor culturii, se autoiluzionează că vom trece și peste acest moment, iar
spectrul cavernei va rămânea doar o metaforă bună, să fie folosită de filmele horror, de poeți și filozofii care asemenea lui
Platon se delectează cu Ideile. ideile (sic!) altora, ale celor care doresc preistoria, s-ar putea să fie însă mai întunecate
decât simplele umbre pe pereții unei caverne.