Potopul, după Noi (e)!

Petrache PLOPEANU
Motto:
„Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea
viitorul, e neîndoios că şi-ar fi scufundat
corabia cu mîna lui”.
(Cioran, Silogismele amărăciunii, Humnitas,
București, 1992, p. 98)

Titlul trimite la un anumit tip de dezastru natural, acela legat de inundarea uscatului datorită ploilor excesive. Dar
lista dezastrelor naturale cuprinde și alte tipuri, nu prea multe, dar la fel de distrugătoare: cicloanele, uraganul, taifunul,
cutremurele de pământ, vulcanismul cu toate formele sale, seceta care se repetă periodic în anumite zone ale Pământului,
pandemiile. Drept urmări ale acestor dezastre sunt inventariate: dispariția dinozaurilor, dispariția unor civilizații istorice,
pierderi umane, sărăcirea unor populației întregi.
Statistica înregistrează valoarea consecințelor dezastrelor: în 2011 pagubele materiale se ridicau la 380 de miliarde
de dolari în comparație cu 75 de miliarde de dolari, media anuală de până atunci. 75 de miliarde de dolari fiind o medie
anuală și luând ca referință anul respectiv (2011), mergând înapoi pe firul timpului, am putea sesiza scăderea acestei
valori pe măsură ce ne ducem mai în trecutul civilizației umane. Explicația este destul de ușor de găsit, dacă punem în
raport direct influența consecințelor unui dezastru asupra unei comunități umane. Acolo unde există o comunitate umană
numeroasă, un dezastru natural creează distrugeri majore pentru că are în cine să lovească și ce să distrugă. Într-o zonă
lipsită de oameni și de bunuri materiale create de aceștia și distrugerile sunt nule din perspectiva civilizației. Desigur că
există un alt aspect legat de interdependențele care există între diferite fenomene și regiuni la nivel planetar. Astfel un
vulcan puternic poate determina schimbări climatice drastice, ceea ce afectează întreaga biosferă, cu consecințe și asupra
oamenilor (dacă ei există în perioada respectivă). Pe seama dezastrelor naturale (fie că este vorba de un vulcan, fie de un
asteroid) este pusă de exemplu, dispariția dinozaurilor cu consecințe majore în timpul care a urmat prin posibilitățile care
au apărut pentru dezvoltarea mamiferelor, implicit a primatelor și apoi a omului.
Observăm că în aprecierea consecințelor dezastrelor există o anumită dialectică, iar aceasta este posibilă dacă
introducem în discuție factorul uman. Poate că acel dezastru care a dus la dispariția dinozaurilor în negura timpului, ca să
mă întorc la exemplul anterior, a permis apariția omului. Sau unul mai apropiat, pandemia care a răvășit planeta din 2019
încoace, impunând izolarea oamenilor la domiciliu, a dus la încetarea fluxurilor industriale cauzatoare de factori poluanți,
deci la un respiro pentru mediu.
O enumerare a celor mai mari dezastre naturale din evoluția Pământului și a civilizației umane va cuprinde
neapărat: seceta crâncenă din sec. al XXII-a î.Hr. despre se presupune că a fost peste tot și a durat un secol, ducând la
destrămarea Vechiul Regat Egiptean și a Regatului Akkadian în Mesopotamia, erupția puternică a unui vulcan pe insula
Thera (Santorini) în sec. al XVII-a î.Hr./sec. al XV-a I î.Hr. din Grecia, care a dus, se presupune, la dispariția culturii
Minoice, în 464 î.Hr., cutremur puternic în Messenia (Peloponez), Sparta este distrusă, înregistrându-se circa 20.000 de
morți, în 373 î.Hr., cutremur în Golful Corint, orașul de pe coastă, Helike fiind distrus de invazia mării. La 24 august 79,
se produce erupția Vezuviului, orașele Pompei și Herculaneum fiind distruse, 2.000 de morți, la 20 mai 526, cutremur în
Syrien (Siria de azi) care duce la distrugerea orașului Antiohia, azi Antakya (Turcia de sud), 250.000 morți, la 17
februarie 1164, inundație la Marea Nordului (Julianenflut), care a însemnat începutul formării golfului Jade, aproximativ
20.000 de morți, la 16 ianuarie 1219, inundația Marcel-I la Marea Nordului în jur de 36.000 de morți, în 1556, cutremurul
din Shaanxi distruge regiuni întinse din China circa 830.000 de morți, în 1887, inundația cauzată de fluviul Hwango,
produce peste 900.000 de morți, în august 1931, inundația lui Jangtse în China, circa 1,4 milioane de morți, la 7
septembrie 1955, inundații în India, peste 45 milioane de oameni rămân fără adăpost, la 28 august 2005, uraganul Katrina
va pustii coastele Golfului Mexicului. Se rupe digul orașului New Orleans, acesta fiind inundat în proporție de 80 % din
oraș și peste 1.800 de morți, la 1 decembrie–5 decembrie 2006, un taifun provoacă alunecări de pământ pe insulele
Filipine, sunt înregistrați peste 6.969 de morți și peste 200 răniți. Este desigur o listă sumară a celor mai cunoscute
dezastre din istorie, care au afectat zeci de milioane de oameni și probabil că adevăratele proporții ale tuturor dezastrelor
nu se pot evalua corespunzător.
Discuția până în acest punct este una în general tehnică, fără nici un fel de trimiteri filozofice, sociologice sau de
altă natură. Deocamdată nicio concluzie, niciun comentariu, ci doar o prezentare a unor aspecte legate de ideea de
„dezastru”.
 Definiția de dicționar a dezastrului, are însă mai multe diferențe specifice în afara genului proxim: „dezástru sn [At:
HELIADE, O. II, 340 / S și: (înv) desá~ / Pl: ~re, (înv) ~uri / E: fr désastre] 1 Situație anormală deosebit de gravă
(cauzată de un eveniment tragic, natural sau provocat) Si: catastrofă, nenorocire, calamitate, cataclism. 2 (Rar) Pierdere. 3
(Fig) Stare de mare nemulțumire sufletească sau durere fizică ori psihică a cuiva Si: nefericire, suferință. 4 Nenorocire. 5
(Pan) Stare de decădere, de degradare a firii umane în raport cu celelalte elemente ale universului. 6 (Fig) Rău care
afectează viața economică și socială Si: dezorganizare, distrugere, ruină”. Observ că definiția are o plajă mare de
semnificare, mergând de la sensul pe care l-am ilustrat în prima parte a articolului și până la ideea de dezorganizare,
distrugere, ruină.
Desigur titlul articolului trebuie înțeles într-un anumit mod, îmbinându-se aici aspecte de istoria religiilor, o
aparentă paronimie și un joc de cuvinte, cuplarea unui „silogism” cioranian și, în subtext, o referire la acel „Noi”, dar
pentru ca grozăvia ideii de dezastru să se mențină permanent aproape de cititor, i-am oferit acea „cârjă” a poliloghiei
despre dezastre în istoria umanității. Căci, iată: sunt dezastre pe care deocamdată nu le putem preveni/evita, dar și
„dezastre” asupra cărora ar trebui să avem controlul.
Care este opinia lui Emil Cioran în legătură cu dezastrele, filozoful alegând un anumit tip de dezastru cu rezonanță
biblică, care le poate cuprinde ideatic pe toate?
Avertizez, ca de fiecare dată, că ne găsim în logica cioraniană.
Motto-ul din capul articolului clamează: „Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neîndoios că şi-ar fi
scufundat corabia cu mîna lui”. Pentru a oferi forma de silogism trebuie să procedez la identificarea premiselor și a
concluziei:
„Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul…”
- viitorul lui Noe (trecutul nostru, prezentul nostru, viitorul nostru)
„…e neîndoios că şi-ar fi scufundat corabia cu mîna lui”.
După cum se poate vedea lipsește una dintre premise, pe care eu – mi-am permis –, am înlocuit-o cu referirea
directă la trecutul nostru, până la Noe și cu viitorul nostru, incert din multiple perspective. Se pare că Noe, cel biblic, nu
avea darul profeției, dar a trăit suficient după potop ca să vadă cum lumea s-a dedat din nou păcătuirii, motivul care
determinase pedeapsa potopului. Și nu știm dacă s-a căit că nu a scufundat Arca. Cioran consideră că Noe trebuia să-și
scufunde nava, „cu mâna lui” și ne lasă pe noi să subînțelegem motivele acestui act, motive pe care eu le-am ascuns sub
forma celei de-a doua premize, viitorul lui Noe cu tot ceea am precizat în paranteză. Dar nu timpul în sine este problema
la care se referă Cioran, ci la cum arată „timpurile” de după Noe. Am înțelege aici de la Cioran, că dacă Dumnezeu a
provocat un dezastru, pentru a pedepsi omenirea, distrugând-o printr-o inundație apocaliptică, la fel trebuia să procedeze
și Noe, asumându-și rolul de instrument al pedepsei divine pentru cum va arăta viitorul. Este vorba aici despre o pedeapsă
înainte de săvârșirea păcatului. Ce îl face pe Cioran să devină, și el, un alt instrument care clamează necesitatea distrugerii
lumii? Să fie doar pesimismul său intrinsec sau să existe motive mult mai puternice care îl fac pe filozoful român, exilat la
Paris, să dorească extincția umanității și care nu îi oferă nici chiar posibilitatea de a exista după patriarhul Noe?
Fără a fi un adept al Apocalipsei sau al teoriilor conspiraționiste, fără a fi un pesimist și un cinic de anvergura lui
Emil Cioran, fiind chiar un optimist incurabil și un naiv în a arta de a trecu cu vederea peste nerecunoștința oamenilor și
peste alte numeroase „păcate”, nu mă pot opri să nu-i dau dreptate filozofului. Lumea devine pe zi ce trece o cloacă, un
loc din ce în ce mai urât mirositor, o hazna, o pușcărie în care mai marii lumii au convingerea nu numai că pot da
dezlegare, precum Dumnezeu după potop, lui Noe și familiei sale, să mănânce carne și chiar stabilește care sunt animalele
curate și necurate, ci obligă pe fiecare om să-și schimbe viața în conformitate cu dorințele lor care uneori îmi par
perverse. Vor să vadă până unde pot accepta oamenii dispozițiile aberante referitoare la viața lor, până la un moment dat,
normală.
Suspectez chiar și războiul lui Putin din Ucraina că este pe placul acestor mai mari ai lumii actuale, pentru a abate
atenția cetățeanului supus de la viitorul care i se pregătește. Căci este clar că se pregătește ceva. Dezastrele încep să nu
mai fie naturale, devin „preparate” potrivit „gusturilor” adevăraților stăpâni ai lumii.
Dezastrele naturale, precum inundațiile din 1975 sau cutremurul din 1977, nu au ocolit România, dar cel mai mare
dezastru este clasa noastră politică de după 1989. Și nu pentru faptul că a răsturnat un regim, la care referirile actuale nu
sunt întotdeauna nefavorabile, ba din contra. Clasa noastră politică, fără deosebire de ideologie, de orientări aparent
diferite, de interese aparent diferite, este un dezastru politic major care distruge România, care o scufundă cu propria
mână, dar nu pentru „păcatele” cetățenilor ei, ci datorită celui mai mare păcat pe care poate să-l manifeste un astfel de
grup, incapacitatea de a conduce, de a oferi cetățenilor măcar speranța unui Ararat.
Corabia noastră a început, nu numai să ia apă, ci de-a dreptul să se scufunde și nu există nici un porumbel cu o
crenguță de măslin în cioc!