Spiritul tâlhar

„Spiritul e marele profitor al înfrîngerilor cărnii, îmbogăţindu-se

pe seama ei, devastînd-o, exultînd la nenorocirile ei: trăieşte din
brigandaj. Civilizaţia îşi datorează izbînda isprăvilor unui tîlhar”
(Cioran, Silogismele amărăciunii,
Humanitas, București, 1992, p. 14)

Petrache PLOPEANU

Conceptul de „spirit” poate fi înțeles de îndată ce formezi cuplul spirit-trup. Cel din urmă însemnând carne, primul
este tot ceea ce nu este carne în ființa umană, adică rațiune și gândire. Rațiunea ne deosebește de animale, iar gândirea de
membrii speciei umane care au doar rațiune, dar nu o folosesc. Rațiunea fără gândire este fără scop, fără trebuință, așadar
cei care au doar rațiune sunt oameni fără scop sau doar cu necesități fiziologice, acestea fiind legate doar de satisfacerea
necesităților primare: apă, hrană, adăpost, reproducere, supraviețuire, adică acelea pe care Maslov le așează la baza
piramidei sale.
În general și în mod obișnuit acceptăm că Spiritul este o preocupare dominantă pentru oamenii sfinți: sihaștri,
pustnici, anahoreți, călugări însuflețiți de Duhul Sfânt, părinții Bisericii, mireni dedicați celor sfinte. Pentru noi, pentru
ceilalți muritori, spiritul este întâmplător: putem fi intelectuali de vază, în lipsa credinței, spiritul nostru rămâne unul laic.
Suntem mari creatori de literatură, artă plastică, muzică etc., dar nu ne apropiem de Spirit dacă nu probăm scânteia de
divin în noi, fie pentru că suntem incapabili să o manifestăm, fie să o deținem.
Iată ce spun câteva personalități despre spirit:
Ferdinand I al României: „Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”.
Platon: „Muzica este o lege morală, ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec
tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor, ea este esența ordinii, înălțând sufletul către tot ce este bun, drept și
frumos”.
Nichita Stănescu: „Singura bogăţie a unui om este spiritul”.
Bartolomeu Anania: „Viața ține de biologic, de efemer, de trecător, în timp ce sufletul ține de eternitate,
important este să ții mai mult la suflet”.
Nicolae Grigorescu: „Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate
tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet”.
Anne Frank: „Mai cred că oamenii sunt într-adevăr buni la suflet. Numai că nu-mi pot clădi speranţele
pe o temelie făcută din încurcături, suferinţă şi moarte”.
Charles Spurgeon: „Voința a condus multe suflete către Iad, dar nici un suflet către Rai”.
Observ aici diverse înțelegeri ale spiritului, fiecare abordare fiind contextuală, majoritatea înțelegând prin
spirit, suflet. Regele Ferdinand al României înțelegea, referindu-se la școală, că nu clădirea școlii este școala, ci
spiritul, adică modul în care cei ce muncesc acolo știu să atingă sufletul învățăceilor cu tot ceea ce înseamnă
cunoaștere. Platon considera că muzica este o manifestare a spiritului uman, aceea care însuflețește universul și
care face sufletul (spiritul) mai bun, drept și frumos. Nichita Stănescu considera spiritul cea mai mare bogăție a
omului, iar Bartolomeu Anania face o clară distincție dintre viață (corp, carne) și suflet (spirit) prin raportarea
diferită la eternitate. La Nicolae Grigorescu sentimentul este suflet și spirit, cel fără de care frumosul nu poate
exista, în timp ce Anne Frank își leagă speranțele de spiritul cel bun al oamenilor. Charles Spurgeon conchide,
în sfârșit cu alte cuvinte că drumul către Iad este pavat cu intenții bune, spiritul trebuind să nu rămână doar la
stadiul de intenție.
Diferite abordări ale conceptului de spirit, care fac trimitere directă sau indirectă la ideea de divinitate, sau
la idei filozofice de tip platonician, ori la concepte moral-cetățenești. Spiritul este ceea ce însuflețește dorința de
cunoaștere, indiferent de locul în care aceasta este manifestată, este o cale de comunicare cu universul, care
însuflețește totodată și ființa emițătoare/creatoare și receptorul. Manifestarea spiritului este, așadar, întemeiată
pe rațiune, credință și cunoaștere, iar scopul spiritului este acela de a convinge de necesitatea folosirii rațiunii,
pe toți oamenii, de a-i determina să creadă într-o forță care să le devină far călăuzitor, divină și personală și de
a-i face să cunoască frumusețea creației și chiar de a-i face și pe ei creatori.
Ce spune Emil Cioran despre spirit în „silogismul” așezat ca motto în capul articolului de față?
„Spiritul e marele profitor al înfrîngerilor cărnii,…”;
„îmbogăţindu-se pe seama ei, devastînd-o, exultînd la nenorocirile ei…”;
„Civilizaţia îşi datorează izbînda… isprăvilor” spiritului;
Spiritul „trăieşte din brigandaj”. Este un „tâlhar”.
Ne găsim în spiritul logicii cioraniene, avertizez!
Să luăm rând pe rând fiecare premisă comentând-o.
„Spiritul e marele profitor al înfrîngerilor cărnii,…”, afirmă Cioran, iar dovezile sunt la îndemâna oricui.
Înfrângerile cărnii” este una dintre condițiile pe care le presupune oricare tehnică ascetică, din toate religiile care acceptă
postul ca instrument al purificării. În toate timpurile și aproape în toate religiile practicile abstinenței sunt o realitate
puternică, pornind din neolitic (dacă nu din paleolitic, apropo de tehnicile și practicile șamanilor), trecând prin Antichitate
ale cărei credințe religioase și mituri scot în evidență interdicțiile, posturile, ascetismul dus uneori la extrem (vezi
practicile yoghinilor), ajungând la creștinism cu tot ceea ce prevede în legătură cu postul, Evanghelia și cărțile Părinților
Bisericii și ajungând la politica de stat religioasă în unele state din Apusul Europei cu privire la respectarea interdicțiilor
impuse „cărnii”. Desigur că, odată cu apariția Iluminismului religia este puternic atacată și laicismul câștigă teren în
detrimentul Bisericii. Fenomenul modernizării își face simțite puternic efectele în toate domeniile, așadar și în acela
religios, statele se laicizează, termeni religioși cum ar fi acela de providență migrează din domeniul religios în cel secular,
politic prin conceptul de stat-providență.
Și toate acestea prin îmbogățirea spiritului pe seama cărnii: „îmbogăţindu-se pe seama ei, devastînd-o, exultînd la
nenorocirile ei…”. Toate aceste asceze, posturi, interdicții care au slăbit carnea, au întărit spiritul, meditația, reflecția
asupra divinității, asupra caracterului efemer al lumii și asupra eternității și vieții veșnice de care poate dispune oricare
credincios care are un spirit puternic. Sau asupra damnării veșnice în urma Judecății de Apoi…
Oamenii au suferit din cauza nenorocirilor cărnii. Carnea este mai dispusă să simtă (decât spiritul) frânghia
spânzurătorii, arsura focului, tăișul securii, înțepătura sabiei, și vă trimit la toate tipurile de chin și ucidere practicate de
oameni împotriva oamenilor.
Dar…
Ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplase, iar silogismul proclamă: „Civilizaţia îşi datorează izbînda…
isprăvilor” spiritului. În urma tuturor acestor „înfrângeri ale cărnii” a apărut civilizația umană, pentru că nu prosperitatea
a creat civilizația umană, ci căutarea soluțiilor de a scăpa de o „nenorocire”. Prosperitatea este o stare periodică (cu o
durată mai mare sau mai redusă) în care se acumulează alte „nenorociri”, acestea impunând căutarea altor soluții pentru o
altă prosperitate viitoare. Civilizația se dezvoltă prin căutarea soluțiilor la diferitele probleme care apar treptat în
perioadele de prosperitate.
De ce afirmă Cioran: Spiritul „trăieşte din brigandaj”. Este un „tâlhar” (italicele sunt cioraniene)? Tâlharul
jefuiește pentru a-și asigura supraviețuirea. Spiritul este asemenea unui tâlhar care jefuiește carnea pentru a supraviețui și
a se afirma. Interdicțiile care lovesc „carnea” și o fac cu puterea judecăților de apoi, favorizează apariția și dezvoltarea
spiritului, iar spiritul este creator: de idei, de știință, de frumos, de moralitate, de bună administrare politică.
…De bună administrare politică…
Abia acum mi se luminează și mie mintea în legătură cu ceea ce se petrec în ultimul timp cu politica și cu acțiunile
politicienilor români. Dar nu numai. S-au vorbit cu toții să acționeze pentru „înfrângerea cărnii” românilor (și a altora de
pe alte meridiane și paralele) pentru a crește relevanța spiritului cetățenilor. Aceștia trebuie privați, în primul rând, de
satisfacerea nevoilor primare, apă curată, hrană comestibilă, adăposturi decente, încălzite și luminate, pentru a pierde
obiceiul ne-spiritual al frământării pentru satisfacerea lor (datorită prețurilor prohibitive), dedicându-se astfel doar
problemelor spiritului. Doar că există o anumită modificare a paradigmei. Fiind o societate laică, apare o situație duală:
spiritul devine o preocupare a cetățenilor „înfrânți” în timp ce „tâlharul” este statul și oamenii lui.