MODELUL ANTROPOLOGIC AL LIMITEI ȘI DEPĂȘIRII

LIMITEI ÎN INTERPRETAREA PROVERBELOR

ROMÂNILOR (I)
„Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură”
Petrache PLOPEANU

Problematica limitei și a depășirii ei am tratat-o pe larg în altă lucrare 1, de aceea aici nu o voi relua,
ci voi aplica modelul analizei întreprins acolo, în cazul de față, asupra unuia dintre cele mai cunoscute
proverbe românești: „Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură”.
La o primă înțelegere a semnificației proverbului, povestea ar sta cam așa: se întâlnesc două
persoane, iar una dintre ele o salută pe cealaltă. Aceasta nu răspunde la salut nici prima oară, nici a doua
și așa mai departe, până când cel care a salutat, exasperat, își îndreaptă salutul către un obiect neînsuflețit,
căciula celuilalt. În mod obișnuit se spune că proverbul critică, în stilul țărănesc tradițional, lipsa de
politețe manifestată de un membru al obștii, pentru a-l dojeni pe acesta, dar și pentru a atrage atenția
celorlalți în legătură cu buna creștere de care trebuie să se dea dovadă față de celălalt. Desigur că satul
românesc a fost un mediu în care creația și-a arătat roadele în cele mai diverse domenii, de la cel tehnic și
tehnologic la cel sapiențial-filozofic. Muzeele satului din întregul spațiu românesc dovedesc cu prisosință
acest fapt. Povestea simplă pe care am spus-o pornind de la proverbul selectat, era simplă pentru ca
oamenii satului să o înțeleagă imediat și să țină seama de ea fără a-și pune prea multe întrebări privind
alte semnificații care ar putea exista, ascunse în planurile paralele.
Evoluțiile sociale legate de evenimentele secolului al XX-lea, schimbările de mentalitate ca urmare
a schimbărilor produse în a doua jumătate a acestui secol și la începutul secolului al XXI-lea, mă fac să
cred că proverbele nu-și mai exercită forța moralizatoare pe care altădată o aveau din plin. Politețea nu
mai poate fi indusă prin raportarea la un proverb cum este cel la care fac referire în prezentul eseu, ci prin
alte mecanisme specifice noului tip de societate, cea informațională. Și atunci? Care mai poate fi folosința
proverbelor în această societate? Unde le mai este locul? Doar în culegerile de proverbe și cugetări? Ar fi
trist, dar și deosebit de păgubos pentru gnoseologie ca acest tezaur de înțelepciune să nu fie revalorificat
cum se cuvine în aceste noi condiții. Satul nu mai are neapărat nevoie de aceste proverbe, dar ele pot fi
folosite într-un sens larg, cultural, iar aici antropologia ar putea, din diferite perspective, să ofere
semnificații noi, în ton cu fenomenele politice, sociale, economice și culturale în curs de desfășurare.
Revenind la proverbul nostru, voi folosi modelul antropologic al limitei și depășirii limitei, pe care
l-am aplicat la un alt caz specific secolului al XIII-lea 2.
Identific, astfel, un emițător și un posibil receptor, entități însuflețite și raționale, oameni. Identific
și un receptor-simbol, un obiect oarecare, căciula. Există un mesaj primar subînțeles, salutul, de genul
„Bună ziua” și un mesaj secundar evident: „Bună ziua, căciulă”, însoțit de o explicație a schimbării
receptorului, „…că stăpânul n-are gură”. Emițătorul este unul activ, salută pe cel întâlnit dorind să-l facă

1
Teza de doctorat, Depășirea limitei: „noile lumi” ale lui Guillaume de Rubrouck, coordonator, prof. univ. dr.
Cătălina Gîrbea, Facultatea de Limbi Străine, Universitatea din București, Școala Doctorală de Studii Literare și
Culturale, susținută în 23 ianuarie 2020 în fața Comisiei de evaluare, apreciată cu Summa cum laude. Teza poate fi
descărcată urmând linkul https://rei.gov.ro, Platforma REI - Teze de doctorat publice, la nr. 173.
2
Este vorba despre călătoria călugărului franciscan Guillaume de Rubrouck la curtea hanului mongol Möngke-
Mangu între mai 1253-august 1255.
receptor activ, dar după repetate emiteri ale aceluiași mesaj, realizează că cel ce ar trebui să recepteze
mesajul și să răspundă în consecință, refuză să o facă. Vorbim aici de un receptor pasiv. Mesajul transmis
este unul obișnuit și conține în sine elementul de pozitivitate al unei urări: „ziua să-ți fie bună”.
Emițătorul mesajului așteaptă să i se răspundă cu aceeași pozitivitate și cu aceeași semnificație a urării de
bine, dar emițătorul nu o face.
Suntem aici în prezența unor limite normale în cazul unui salut de contact între un emițător și un
receptor, ambii activi. Într-un caz firesc, în care și receptorul ar răspunde la fel aș putea spune că nici
emițătorul, nici receptorul nu depășesc limitele relației stabilite prin salutul reciproc. Doar că aici limitele
care se fixează sunt de un alt fel: emițătorul se plasează inițial pe poziția unei limite legate de statutul său,
dar mai apoi creează o serie de limite 1, 2, …n, fiecare fiind limită pentru că păstrează statutul mesajului
inițial nealterat, precum și intenția inițială, dar de fiecare dată apare o încărcătură suplimentară
paraverbală și nonverbală: intensitatea tonului, rapiditatea pronunțării, gestica. La fel receptorul abdică de
la limita inițială care impunea cadrul unui răspuns tradițional, așteptat de emițător și creează și apoi repetă
aceeași limită a tăcerii/refuzului de a răspunde mesajului binevoitor al emițătorului. Într-un prim context,
atât emițătorul cât și receptorul dau dovadă de obstinație în a repeta aceeași limită.
Totuși atât emițătorul cât și receptorul realizează o depășire a limitei tradiționale a mesajului de
salut: emițătorul repetând și adăugând anumite note paraverbale și nonverbale mesajului, receptorul
refuzând să răspundă, așa cum se obișnuia. Este o depășire contradictorie: cu cât emițătorul insistă cu
mesajul săi să i se răspundă, cu atât mai mult receptorul se închide în tăcere. Apare astfel o situație de
necomunicare care cuprinde în sine diverse posibile cauze, de la cele „tehnice”, nereceptarea mesajului
datorită unei deficiențe de auz, la cele „conflictuale”, ostilitatea receptorului față de emițător. Acesta este
contextul 1 în finalul căruia se ajunge la situația de constatare implicită a imposibilității comunicării între
cele două persoane. Există limitele normale, impuse de caracterul obișnuit al schimbului unui salut între
doi oameni, dar mult mai multe limite noi care par să se încarce cu referenți conflictuali. Depășirea limitei
la care am făcut referire nu se realizează decât pentru a contura și mai pregnant limita următoare și
încărcătura ei. Caracterul de pozitivitate al mesajului transmis inițial se diluează cu fiecare nouă limită
creată pentru ca în final să se ajungă la constatarea implicită a stării de imposibilitate a comunicării. Se
pare că s-a intrat într-un impas între emițător și receptor cu consecințe nu tocmai favorabile pentru cei
doi.
La inițiativa emițătorului, se creează un nou context: se stabilește un nou receptor, de data aceasta
un lucru neînsuflețit, o căciulă și în al doilea rând mesajul se îmbogățește. Salutul se îndreaptă spre acest
lucru: „Bună ziua, căciulă”. Îmbogățirea mesajului presupune o explicație în legătură cu schimbarea
receptorului, dar și a receptorului: „…că stăpânul n-are gură”. Adică, „te salut pe tine căciulă, pentru că
stăpânul nu răspunde”. Acest al doilea mesaj nu mai are sensul celui inițial, adică rostit întâia dată la
întâlnirea celor doi, deci acela de pozitivitate și de urare, ci capătă un sens peiorativ, ironic. Se repetă
același mesaj de salut, dar mesajul nu mai are relevanță deoarece este adresat unui lucru neînsuflețit,
așadar lipsit de rațiune. Se alege un lucru neînsuflețit pentru a-l face în acest fel părtaș la situația creată,
dar și pentru că în acest caz tăcerea receptorului-căciulă este absolut firească, iar relația emițător-receptor
devine una normală, repet, în acest context nou.
Sunt mai multe aspecte asupra cărora trebuie să revin.
În primul rând mesajul devine autoreferențial, adică se referă chiar la sine însuși pentru a explica
propria-i schimbare față de varianta inițială. Acest al doilea mesaj este efectul eșecului primului mesaj. În
al treilea rând, pentru a se ajunge la acest nou mesaj care ilustrează un nou context, emițătorul a trebuit să
treacă printr-o serie întreagă de procese inferențiale, sinonime modelului antropologic de depășire a
limitei.
Ce etape presupune acest model?
Mai întâi adaptarea.
Observatorul, în cazul acesta emițătorul mesajului, confruntat cu ceva nou, va percepe noul, auto-
înștiințându-se, acceptându-l sau refuzându-l. Acceptarea noului nu se face instantaneu, ci este urmarea
unui proces inferențial care trece printr-o mirare primară, apoi o lămurire superficială a misterului
existenței acestuia, urmată de o acceptare primară a faptului. Acceptarea primară a noului este urmată de
o serie de procese cu durată mai îndelungată: lămurirea-dezvăluirea misterului lui profund, auto-oferirea
lămuririi asupra misterului, în funcție de factorii interni și externi ai actului de conștiința și apoi
acceptarea noului.
Astfel, emițătorul este confruntat, după ce adresează de mai multe ori salutul său celuilalt,
cu situația nouă a faptului că acesta nu-i răspunde, din diferite motive. De fiecare dată când
salutul-mesaj este reluat, emițătorul o face din acea mirare primară, consecința confruntării cu
ceva inedit. În conștiința emițătorului apare dorința de a afla ce anume îl determină pe cel din
fața sa să nu-i răspundă la salut și totodată o auto-explicație superficială, ceea ce determină
acceptarea primară a faptului că nu i se răspunde la salut. În această parte emițătorul acceptă
orice explicație pentru a căpăta timp, de care are nevoie pentru o deslușire mai profundă a
misterului lipsei de răspuns a celui care trebuia să fie receptor al salutului său. Să nu uităm că
mesajul este totodată o urare în care „binele” reprezintă nucleul. Devine evidentă respingerea
salutului, a referirii la „binele” zilei pe care îl conține acesta, pentru a marca în felul acesta
respingerea reciprocii, adică urarea pe care trebuie la rândul său să o facă receptorul celui ce
emite mesajul. Acesta nu-i răspunde celui ce a inițiat salutul pentru că nu-i dorește binele, cel
puțin în acea zi. Este aceasta cea mai probabilă auto-explicație pe care și-o poate oferi
emițătorul, în funcție de ceea ce îi spune conștiința. Acesta acceptă ineditul situației că urarea sa
de zi bună nu este răsplătită la fel și deduce că celălalt nu-i dorește binele. Nu este aceasta o
constatare plăcută pentru cel confruntat cu o astfel de atitudine din partea celui salutat și oricine
dintre noi o poate proba.
La acest nivel intervine, după adaptare, a doilea nivel al modelului, compararea.
Compararea consta de asemenea în câteva etape necesare: perceperea unor elemente
comune între contextele care au apărut în conștiința emițătorului, punerea fața în fața a faptelor
din aceste contexte, folosirea unor standarde inferențiale pentru identificarea asemănărilor și a
diferențelor, cu o relativa obiectivitate, identificarea semnificațiilor, compararea semnificațiilor,
acceptarea alterității.
Această etapă presupune conștientizarea de către emițător a contextelor diferite create de
către mesajul său inițiat și de către mesajul anticipat care poate lua orice formă, nu numai aceea
în care apare ca extindere a salutului al doilea emițător, căciula și explicația „că stăpânul n-are
gură”. Deocamdată, în absența pronunțării, orice extindere este posibilă. Emițătorul are un prim
mesaj, rostit clar, „Bună ziua” și un al doilea mesaj care nu este încă rostit. Cum se formează
acest mesaj? Emițătorul compară cele două contexte atribuind fiecăruia unul dintre mesaje:
primul context cu primul mesaj, al doilea context cu al doilea mesaj încă nerostit, dar conturat la
nivelul conștiinței. Emițătorul mesajului prim își extinde observația asupra celuilalt, neputând
face abstracție de factorul vizual. Trece în revistă modul cum se prezintă acesta în fața sa și într-
un final se fixează pe un obiect aparținând receptorului, care îl poate substitui la nivel simbolic
pe acesta. Față de primul context în care emițătorul se aștepta ca receptorul să aibă o reacție
similară și gura acestuia să rostească același salut-urare, în al doilea context el face o evaluare a
modului cum se prezintă celălalt: îmbrăcăminte, încălțăminte, alte posibile obiecte pe care le
deține și le expune vederii. Evaluarea este de fapt o comparare a elementelor care caracterizează
fiecare context. El percepe asemănările și deosebirile dintre cele două contexte. Asemănările se
leagă de același emițător, precum și de aceeași idee de salut-urare, iar deosebirile de stabilirea
unui alt receptor și de oferirea unei explicații pentru această schimbare.
În acest moment intervine modelarea.
Modelarea înseamnă acceptarea implicării în alteritatea noului context, interiorizarea
(reflectarea interna) diferitelor manifestări ale noului context și a propriei sale prezențe,
implicarea în alteritatea contextului nou prin participarea la diverse manifestări ale acestuia,
experimentarea unor exprimării / gesturi proprii, elaborarea de judecați de valoare.
Emițătorul acceptă faptul că al doilea context este altceva față de cel dintâi, este ceva
diferit față de acela și se implică în alteritatea contextului prin interiorizare. Adică se fixează
stabil pe unul dintre obiectele deținute de către celălalt, căciula. Explicația alegerii acestui obiect
de îmbrăcăminte este semnificativă. Obiectele de îmbrăcăminte se impregnează, în mentalul
tradițional, de „substanța” acelei părți a corpului uman pe care o acoperă, protejează sau
împodobește. Există în acest sens o ierarhie a obiectelor folosite de oameni pentru a-și acoperi,
proteja și împodobi trupul. Unul este statutul opincilor și alt statut are căciula. Unul este statutul
obiectelor intime de îmbrăcăminte și altul a acelora cu care individul se înfățișează celorlalți,
colectivității. În acest caz căciula acoperă și protejează capul și, de multe ori, îl împodobește.
Căciula se impregnează așadar din „substanța” capului și a tuturor elementelor anatomice,
organe de simț, de pe suprafața acestuia: ochi, gură, nas, urechi, dar nu în ultimul rând din ceea
ce este dincolo de toate acestea, gândurile. În același timp căciula este situată deasupra tuturor
celorlalte obiecte de îmbrăcăminte/încălțăminte, exercitând un fel de „dominație”. Putem vorbi,
în altă ordine și de o apropiere de cer, de planul divin, în timp ce opincile sunt mai apropiate de
pământ, de planul demoniac. Se poate spune, așadar cu deplin temei, căciula este un simbol al
capului, putând fi folosită la nevoie pe post de substitut, simbol al capului cu toate ale sale. Este
de aceea firească selectarea de către emițător, dintre toate obiectele care acoperă trupul uman, a
căciulii. În al doilea rând, în conștiința emițătorului se formează al doilea mesaj care creează al
doilea context. Odată cu fixarea unui alt receptor, căciula, emițătorul trebuie să-și schimbe și
mesajul. În același timp el trebuie să păstreze conținutul inițial, salutul-urare. De asemenea el
trebuie să ofere explicația schimbării receptorului. În acest al doilea mesaj emițătorul introduce
termenii de „căciulă” și „gură”. Gura emițătorului este aceea care rostește mesajul de salut și
gura celuilalt ar trebui să răspundă la fel. Dar nu o face. De aceea referirea la gură în al doilea
mesaj este prin evidențierea inexistenței acesteia pe fața „stăpânului” căciulii, prin faptul că nu-și
îndeplinește funcția. În felul acesta se marchează faptul că nu există nici o deosebire între
„stăpân” și căciula sa, din perspectiva posibilității de exprimare, ba mai mult există o deosebire
majoră în aceea că omul se poate exprima și nu o face, în timp ce căciula nu o poate face și nu o
face, pentru că nu aceasta este funcția ei, ci aceea de a acoperi capul omului/da a împodobi omul,
iar această funcție este îndeplinită pe deplin. Deci se poate spune că acest obiect este pe deplin
„responsabil” în legătură cu ceea ce trebuie să facă, în timp ce omul care nu răspunde la salutul-
urare adresat nu este responsabil, nu respectă cutumele, nu îl respectă pe celălalt/nu îi respectă pe
ceilalți și în felul acesta nu se respectă pe sine ca membru al unei relații mutuale. Emițătorul
înțelege toate aceste semnificații și este pe deplin în cunoștință de cauză, deci poate exprima cu
voce tare mesajul: „Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură”.
Exprimarea cuprinde o judecată de valoare, dar totodată și o soluționare a conflictului de
identitate. De ce spun de identitate? Pentru că în cadrul unei comunități tradiționale, cum sunt
cele în mijlocul cărora au apărut proverbele, relația de salut-urare este una reciproc avantajoasă,
după cum m-am și pronunțat deja. Ea face parte din trăsăturile identitare ale comunității
respective, caracterizează comunitatea și relațiile dintre membrii ei. În același timp ilustrează
relațiile dintre membrii colectivității. A nu da „Bună ziua”, a nu răspunde la „Bună ziua”, trimite
la ideea de conflict între cei care se întâlnesc și la ideea că unul sau altul nu respectă codul
identitar stabilit tradițional în obștea sătească. Emițătorul oferă astfel o soluție, pentru a stopa
conflictul pe cale de a se naște datorită încălcării codului identitar al grupului, prin trecerea din
planul real în cel simbolic. Cel ce trebuia să fie adevăratul receptor – și nu este – este înlocuit de
un simbol al său, căciula. Acesteia i se adresează salutul-urare, conflictul dispărând pentru că
toată lumea știe, o căciulă nu are gură, nu are viață, nu poate răspunde. Însă, în dimensiunea
simbolică pe care emițătorul o creează, acest obiect poate primi salutul destinat celuilalt și pentru
că ea, căciula, are o poziție dominantă față de celelalte lucruri care acoperă, protejează și
împodobește corpul, fiind „impregnată” cu „substanța” capului uman, ea poate, doar în această
dimensiune, să transmită salutul-urare „stăpânului” care „n-are gură”. Soluția este simbolizarea
lumii nu dez-simbolizarea ei. Lumea satului românesc tradițional a apelat permanent la simbol și
simbolizare, convertind realitatea la o altă dimensiune mult mai încărcată de semnificații. În
această dimensiune simbolică, lumea aceasta tradițională s-a reechilibrat permanent după toate
problemele create de către puterea reală a acelor vremuri.
Satul actual a pierdut aproape orice abilitate de acces la dimensiunea respectivă, ceea ce a
rămas fiind doar „rămășițe” ale unor vremuri trecute, resuscitate în mod artificial, fără legătură
cu adevăratele soluții ale problemelor satului românesc de azi.
A patra dimensiune a modelului este aproprierea.
Aproprierea presupune asumarea unor realități ale contextului nou și crearea unui alt
standard de apreciere a acestuia, în general, prin alteritate.
Mesajul a fost transmis receptorului real prin intermediul „receptorului” simbolic,
conflictul pe cale de a se naște a fost stins, învățătura a fost însușită, sigur de emițător, poate și de
celălalt/ceilalți. Proverbul a supraviețuit peste veacuri, dovadă clară a însușirii sale de către
colectivitate. A devenit un dat, un „bun” propriu al obștii sătești.
Urmează ultimele două dimensiuni, înregistrarea și împărtășirea.
Proverbul a fost „cules”, înregistrat, a fost cuprins în diferite colecții de proverbe, zicători
etc. fiind „împărtășit” – distribuit zicem noi astăzi – celorlalți, indiferent de mediu, rural sau
urban.
Ce mai urmează?