Mitul peşterii este o povestire imaginară cu caracter sacru la care recurge Platon pentr a-

„explica” mai bine şi a face inteligibile Ideile și conceptiile sale despre drumul cunoașterii și al
educației. În acest mit se observă că gândurile, concepțiile și filosofia lui Platon converg toate
spre lumina științei, filosofia platoniciană fiind în esenţa ei profundă o căutare şi o desăvârşire a
cunoaşterii.
Conform mitului Peșterii, Mai mulți oameni locuiesc într-o peșteră, încătușați privati
de libertatea de a se mișca, de a privi în spate și de a comunica între ei. Aceștia sunt forțați să
privească doar pe peretele din fața lor. În spatele oamenilor arde constant un foc. Între prizonieri
și foc se află o carare. În fiecare zi trec pe acel drum oameni care își transportă diferite obiecte și
animale. Formele lor creează un joc de umbre pe peretele din fața prizonierilor. Aceasta este
singura lume pe care prizonierii au cunoscut-o vreodată. Umbrele i-au făcut pe oamenii peșterii
să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea. Astfel, pestera devine un simbol al unei realitați
aparente.
Sensul profund al mitului peşterii este legat de filosofia dualistă platoniciană care
instituie existența a două principii, a două lumi: lumea umbrelor şi lumea Ideilor.
Lumea umbrelor este lumea copiei, a fantasmei, lumea plăsmuirilor şi a ignoranței în
care, până la un anumit grad, fiecare dintre noi trăim. Există însă şansa ridicării către lumea
formelor pure (eide-le), nenăscute, nepieritoare şi care nu se transformă. Individul se poate înălța
către ideile de Bine, Adevăr, Frumos doar prin rațiune. Iar rațiunea care reuşeşte să facă acest
salt întru cunoaşterea ideilor va descoperi că cea mai importantă dintre acestea este ideea
Binelui, cu care nicio altă idee nu poate rivaliza.
Ca raport între esență şi aparență, între libertate şi înlănțuire, mitul peşterii, „probabil
cel mai cunoscut din întreaga filosofie a lui Platon, trece pentru cei mai mulți dintre interpreții
platonismului(este considerat) ca o metaforă a condiției umane. Conform cu aceasta, omul este
condamnat să-şi ducă existența într-o lume de aparențe, dar pe care în neştiința sa fundamentală,
în necunoştință de cauză, este ispitit s-o considere ca fiind cea cu adevărat reală. Prizonierii
închişi în peşteră oferă imaginea condiției umane înseşi, caracterizată prin perseverența cu care
omul insistă într-o gravă eroare metafizică, una în care a fost aruncat de la început şi care constă
în a confunda cele două planuri ale realității: esența şi aparența38”.
Drumul din peşteră către lumina solară (simbolul cunoaşterii divine) trebuie să se
facă treptat, pentru că altfel intervine „orbirea” (incapacitatea de a înțelege diferența dintre esență
şi aparență). Omul este obişnuit treptat cu noua sa condiție de om liber, plimbat fiind prin
peşteră, prezentându-i-se focul (simbol al rațiunii omeneşti), precum şi felul în care a stat (sau a
fost ținut!) în ignoranță atâta timp.
Un astfel de om eliberat, care a înțeles că timpul pierdut nu mai poate fi recuperat,
poate deveni un om grăbit întru cunoaştere, care încearcă într-un fel sau altul să repare lipsurile
din perioada de ignoranță. „Trezirea” rațiunii într-un asemenea individ trebuie de aceea să se
facă treptat şi să asigure evoluția graduală de la un nivel de cunoaştere la altul.

Omul eliberat are acum în fața sa două posibilități:

- îndepărtarea de peşteră cât mai repede şi încercarea de a recupera timpul pierdut în beznă,
ignoranță, necunoaştere;
- întoarcerea în peşteră, pentru a dezlega la rândul său o parte dintre cei legați.
Omul desăvârşit este cel care alege a doua opțiune, cel care înțelege că pe tot
parcursul vieții învățăm de la cineva şi, la rândul nostru, învățăm pe cineva. Transmitem şi
primim. Suntem receptori dar trebuie să fim şi emițători. Numai împărtăşind, oferind, ne
împlinim condiția umană. Îndrăznim să afirmăm că mitul peşterii are în el un miez profund
creştin care ne trimite cu gândul la acel steinhardian „dăruind vei dobândi”.
Ieşirea din peşteră înseamnă evoluție în conştiință şi, mai ales, în relație, în alteritate.
Înseamnă totodată şi conştientizarea rolului social al individului.
Cel mai adesea drumul către Lumina cunoaşterii este greu pentru că „neobişnuiți cu
libertatea, oamenii peşterii nu îi rezistă întotdeauna, ei trebuie educați pentru a putea primi şi
suporta, şi aceasta constituie rolul pe care trebuie să şil asume filosoful ca pedagog întru
libertate. Revenit din peşteră, aducând din afară mesajul libertății, menirea sa este de a-i elibera
pe toți, inițiindu-i în cunoaşterea eliberatoare. Numai cu condiția de a reveni în peşteră pentru a-
şi pune cunoaşterea în slujba tuturor, în vederea eliberării lor, filosoful îşi va realiza deplin
misiunea ca om al cunoaşterii şi al acțiunii deopotrivă39”.
Așadar, în acest mit avem de-a face cu un adevărat drum întru cunoaştere, care în
esenţa sa este un drum spre libertate, înţeleasă în sensul ei de ridicare a individului din robia,
captivitate ignoranţei intelectuale către lumea eternă a ideilor.
Criteriile predării

Prin predare se intelege transmitere de cunostinte si formare unor tehnici de "munca

intelectuală pentru dobândirea unei autonomii intelctuale.
Kant definește predarea ca fiind un act de prezentare potrivită unei discipline cu intenția
ca cineva să poată învăța.
Filosoful ne prezintă trei condiții necesare satisfacerii sarcinii predarii.
Prima conditie se referă la intentionalitate, la faptul ca predarea trebuie să aibă un
caracter orientat către un anumit scop, un caracter voit, deliberat. Cei care realizează actul
predării trebui sa o facă cu intenția că cineva să poată învăța ceea ce ei predau efectiv, la rândul
lor cei care învață trebuie să fie conștienți de intenția lor de a-și lărgi orizontul cunoașterii prin
acumularea celor predate. În concepția lui Kant, predarea nu poate fi eficientă în lipsa unei
intenții deliberate, ci doar in urma stabilirii unor intenții cât mai clare și corespunzătoare
necesităților, dorințelor, trebuințelor celor ce învață. Cunoașterea anticipată a intențiilor face ca
randamentul invățării să fie mai mare.
Ce a de a doua condiție a actului de predare se referă la manifestarea concretă a
disciplinelor. Kant consideră ca o disciplină nu poate fi predată daca profesorul nu ilustrează, nu
demonstrează și nu vorbeste despre materia specifică disciplinei respective. Odata ce informațiile
sunt prezentate, profesorul iși poate face cunoscute intențiile către cei ce învață, îi ajută pe
acestia să înteleagă mai bine materia, să o prelucreze, să o rețină și nu, în ultimul rând sa o
folosească atunci când va fi nevoie.
Cea de a treia condiție face referire la condiția, starea cognitivă a celui ce invată
intelegand prin aceasta nivelul de pregatire, particularitățile de vârstă a acestuia. In actul predării
nu e de ajuns sa fie stabilite anumite intentii sau sa se prezinte o anumita materie. Prefesorul
trebuie sa tina cont si de nivelul de intelegere și de pregătire a elevului adică trebuie să cunoască
starea mentală a acestuia, ceea ce știe copilul deja și ceea ce mai trebuie să acumuleze. In lipsa
acestor cunoștinte se poate ajunge la subpredare adică la prezentarea unor materiale insuficiente
sau deja cunoscute de elev și, pe de alta parte, se poate la suprapredare ceea ce înseamnă
predarea unor unor materiale prea complicate și complexe pentru nivelul de înțelegere al
elevului. Ambele situații au drept consecința non-predarea prin care se întelege o predare
ineficienta, in urma careia elevul nu a asimilat nimic nou.
Așadar predarea cere stabilirea unei intenționalități, ilustrarea, expunerea, demonstrarea
materiei respective și nu, în ultimul rând cere o prezentare potrivită nivelului celui ce învață.
Toate acestea sunt condiții ale unei predări și, respectiv, învățări cu succes care se manifestă în
rezultate. Predarea și învătărea sunt legate între ele. Succesul învățării depinde de succesul
predării, dar și de încercarea celui care învață să învețe.