Religia civilizațiilor precolumbiene

Continentul american a fost nepopulat până la sfârșitul paleoliticului mediu. Însă, în

urmă cu 20 000 de ani grupuri mici de vânători, de nomazi din continentul Asiatic au
început procesul migraționist, o parte îdreptându-se spre America de Nord, iar o altă
parte spre America de Sud, dar mult mai târziu.
La începutul erei noastre încep să se configureze diverse civilizații create de populații
sedentare. Cele mai cunoscute și mai bine conturate dintre acestea sunt civilizațiile
aztecă, incasă și mayașă care au atins un nivel istoric ridicat prin structura culturală
complexă și prin rolul politic important.
Civilizația aztecă a ocupat partea meridională a Americii de Nord, a doua civilizația
inca coasta Oceanului Pacific, iar civilizația maya, a treia și ultima, a ocupat America
Centrală.
Aztecii s-au stabilit în podișul Mexicului și au ajuns repede un popor de cuceritori a
cărui principală îndeletnicire a fost definită ca un imperialism mistic.
În cadrul credinţelor religioase se regăsesc majoritatea explicaţiilor şi motivaţiilor
civilizaţiei aztece. Astfel că, însuşi războiul devenise în mare parte un act de factură
religioasă întrucât aztecii aveau nevoie de prizonieri, care erau consideraţi mai
valoroşi din punctual de vedere al zeilor, pentru a îndupleca puterile divine. Cea mai
bună hrană pentru zei, cea mai preţioasă dintre ofrande era considerată inima omului,
în felul acesta creându-se un cerc vicios ce ducea la sacrificii crescânde.
George Vaillant precizează că “religia aztecă încearcă să atragă forţele naturii
favorabile existenţei umane şi să respinga pe acelea care îi erau dăunatoare”.
Aztecii aveau credinţa că lumea a trecut prin patru sau cinci epoci, cunoscute sub
denumirea de sori. Prima epoca a fost numita “Patru Jaguari” şi era guvernată de
Teycatlipoca care a sfârşit transformându-se în soare, jaguarii mâncând populaţia
pământului de la acea vreme. Zeul stapânitor a celei de-a doua epoci “ Patru Vânturi”
a fost Quetzalcoatl perioada sfârşindu-se prin distrugerea lumii de uragane şi
transformarea oamenilor în maimuţe. Tlaloc, zeul ploii, era divinitatea conducătoare a
celei de-a treia epoci care s-a terminat printr-o ploaie de foc. Chalchiuhtlicue,
cunoscută și ca zeița cu fustă de peruzea, era divinitatea apei și a condus a patra eră
când a avut loc o inundație care i-a transformat pe oameni în pești. Aici putem încadra
și mitul potopului și al lui Noe mexican în catastrofa cauzată de zeul-element al apei.
Conform civilizației aztece, în prezent ne aflăm în era ”Patru Cutremure” care este
sub dominația lui Tonatiuh, zeul Soarelui și este preconizat că va fi distrusă de
cutremure. Aceste ere de 4000-5000 de ani au ca predecesor pe zeul creator și
primordial Tonacatecutli, care după ce a creat 600 de zei a hotărât împreună cu aceștia
să-l creeze pe om.
În această civilizaţie în care patronau forţele naturii, fie înspre bine sau înspre rău,
zeităţile, formate din zei şi zeiţe, erau personificări ale elementelor naturii sau
întruchipări în forma fie umana, fie animală. Agricultura, fiind baza economică a
aztecilor, a făcut ca cele mai multe divinităţi să se încadreze în spectrul agrar.
Astfel că cel mai popular dar nu și cel mai venerat era zeul ploii Tlaloc, stăpânul
tunetului, fulgerului, zăpezii și a grindinei căruia îi erau dedicate cinci sărbători
importante ale anului. Soția lui era zeița apelor,numită Chalchihuitlicue( Prețioasa
doamnă verde), era înfățișată ca un râu din care creștea un pom ghimpat, încărcat cu
pere și fructe care simbolizau inima omenească, iar sora lui zeița porumbului.
Porumbul, un aliment de bază al civilizațiilor precolumbiene, era patronat și de alte
divinități precum Xipe ”jupuitorul” care simboliza porumbul dar și primăvara și
verdeața proaspătă cu care pământul se gătește annual. În cadrul ceremoniei închinată
zeului Xipe zeii purtau pieile prizonierilor care fuseseră jupuiți de curând, ca act
simbolic. O altă divinitate închinată porumbului era zeița Chicomecoatl(Șapte șerpi)
care guverna recoltele și hrana. Xilonen (Mama porumbului fraged) și Xochiquetzal(
Pasărea-floare) erau personificări ale creșterii noi și, prin analogie, ale tinereții și ale
jocurilor. Corespondenții masculini ale acetora erau Cinteotl, zeul porumbului căruia
oamenii oamenii îi ofereau sângele, lăsându-l să picure deasupra trestiilor care erau
puse apoi la ușile caselor lor, Xochipilli( Principele-floare), zeul florilor și
stăpânitorul sufletelor, și Macuilxochitl( Patru flori).
Planta ”maguey” a generat un cult dedicat zeiței Mayauel care avea 400 de fii, fiind
asociați cu bautura pulque.
Universul era conceput în spirit religios şi se împărţea pe orizontală şi verticală, în
zone cu semnificaţii religioase.
Universul orizontal indica cinci direcţii, cele patru puncte cardinale şi centrul. Zona
centrala era guvernată de zeul vechi si fundamentali al religiei mexicane, zeul focului.
Orientul era condus de zeul ploii, Tlaloc, şi de Mixcoatl( Şarpele făcut din nori) zeul
norilor, constituind regiunea de abundenţă.
Sudul era protejat de zeităţi asociate cu primăvara şi cu florile, de zeul Xipe şi de
Macuilxochitl. Occidentul in care rezida planeta Venus se asocia sau chiar se
identifica cu zeul întelepciunii, Quetzalcoatl( Şarpele cu pene).
Nordul era o regiunea guvernată de zeul morţii, Mictlantecuhtli.
Lumea verticala era împărţită în paradisuri şi infernuri care însa nu aveau rolul de a
sancţiona sau răsplati conduita omenească. Paradisurile erau în numar de 13 şi în ele
trăiau zeii, în paradisul superior numit “Tonatiuh” aflându-se creatorul originar iar în
lumea inferioară numită “Mictlan” mergeau morţii care pentru a-şi putea continua
viaţa acolo trebuiau să învingă diverse pericole. De accea luau cu ei în mormânt
amulete şi daruri pentru călătorie, care dura patru zile, număr sacru pentru azteci.
Tonatiuh, zeul soare al aztecilor, dădea putere răboinicilor și din cauza fierbințelii și
setii lui, primea inimile și sângele oferite în sacrificiile zilnice. Aztecii și-l închipuiau
pe acest zeu ca pe o putere ce arde constant, amenințată de misiunea nașterii și
călătoriei sale din timpul zilei, precum și de sforțările și moartea sa din timpul nopții.
Deasupra numeroaselor zeităţi asociate cu zona morţii se găseau Mictlantecuhtli şi
Mictlancihuatl, zeul şi zeiţa regiunii morţii a căror podoabe constau din oase
omeneşti şi reprezentări ale acestora.
În fruntea panteonului se regăsea zeul “oficial“ considerat patronul poporului azetec
Huitzilopochtli, personificat prin imaginea Soarelui care luptă în fiecare zi contra
nopţii, lunii şi stelelor. Acesta a fost singura zeitate de origine pur aztecă, cunoscută și
ca ”albastra pasăre colibri de pe stânga” și era recunoscut de asemenea ca un zeu al
războiului. La începerea cuceririi Huitzilopochtli s-a adresat camarazilor săi, căpetenii
aztece, astfel: ”Misiunea și îndatorirea mea este războiul… Eu trebuie să veghez și să
ma înfrunt cu tot felul de națiuni, și aceasta fără compasiune”. Istoricul franciscan
Bernardino de Sahagun remarcă faptul că la săbătorirea lui Huitzilopochtli se aduceau
atât ofrande cât și sacrificii sângeroase, ce constau chiar în copii și femei.
Coatlicue( zeiţa cu fusta de şerpi) sau Tonantzin( Mama noastră) era mama zeilor în
aspectul lor stelar, dar era venerată şi ca mamă a lui Huitzilopochtli. În sculpturi şi
picturi era reprezentat într-un mod care trebuia să inspire teama, însa acesta se înfaţişa
oamenilor sub forma pasării colibri, fiindu-i închinate numeroase temple.
O altă zeitate supremă din punct de vedere teologic a fost Tloque Nahuaque, dar
cultul activ în cinstea lui s-a limitat la un templu în Texcoco.
Urmau, în ordinea stabilită de sacerdoţi, Tezcatlipoca( Oglinda fumegândă) zeul
secetei şi totodata al abundenţei.Un manuscris mixtec îl prezinta ca o zeitate ce
guvernează peste cele patru puncte cardinale, însa în culori diferite. Tezcatlipoca roşu
reprezenta occidentul şi a luat numele de Xipe. Tezcatlipoca albastru şi-a însuşit în
sud funcţiile marelui zeu Huitzilopochtli. Tezcatlipoca negru al nordului şi-a păstrat
numele de Tezcatlipoca şi era zeul nopţii. Tezcatlipoca alb, numit si Quetzalcoatl, era
asociat cu răsăritul dar şi cu apusul.
Apoi, Quetzalcoatl (Şarpele cu pene), zeu al civilizaţiei, avea diferite forme pe care
le împărţea cu alte zeităţi private şi era înfăţişat ca un şarpe, dar cu cap şi labe de
aligator. Cronicile locale menţionează pe Quetzalcoatl şi Kukulkan ca având aceeaşi
semnificaţie, întrucât primul este traducerea denumirii de Kukulkan sub care era
cunoscut de indienii maya. La origine, acesta a fost zeul vântului, al agriculturii, al
fertilităţii şi fecundităţii iar printre motivele ornamentale de pe veşminte avea si
semnul crucii. În Tenochtitlan numele de Quetzalcoatl îl purtau şi preoţii cei mai mari
care personificau ştiinţa din timpul lor. Misterul care înconjoară figura lui
Quetzalcoatl derivă din caracterul său dual. Pe de o parte el este o zeitate centrala a
unui mit uimitor și pe de altă parte, ca om, el și-a dobândit statutul legendar de erou
civilizator. Bernardino de Sahagun scria în ”Istoria lucrurilor din Noua Spanie” astfel:
”În orașul Tollan domnea de mai mulți ani un rege numit Quetzalcoatl... El era de o
virtute excepțională...locul acestui rege printre indigeni fiind aidoma celui al Regelui
Arthur printre englezi.” Quetzalcoatl a început cultivarea porumbului, a introdus
meștesugul țesutului, șlefuirea pietrei, confecționarea pelerinelor din pene; el i-a
învățat pe oameni cum să măsoare timpul și cum să studieze mișcarea astrelor. Tot el
a inventat calendarul în care apăreau sărbătorile fixe și zilele de rugăciune, explicând
și doctrinele religioase. Aztecii au moștenit și profeția că acest rege se va întoarce
cândva din mare și își va cere tronul înapoi. Fatalitatea a făcut ca Hernando Cortes să
speculeze acest lucru în 1519-1521 când a pretins că era Quetzalcoatl înviat din morți.
Din punct de vedere istoric este posibil ca regele ,detronat de Tezcatlipoca, să fii ajuns
în Yucatan deoarece puțină vreme înainte de anul 987 consemnările mayașilor
menționează sosirea lui Kukulkan”șarpele cu pene” și întemeierea unui nou stat aici.
Tlazolteotl, zeița obscenității, era asociată ccu vrăjitoria și cu purificarea păcătoșilor,
acționând ca o mijlocitoare pentru penitent în relația sa cu zeul Tezcatlipoca.
Fiecărei zile îi corespundea o divinitate stabilită sau aleasă personal, astfel încât
cinstirea atâtor zei putea deveni insuportabila pentru individ.Dar chiar indienii
navajos moderni aloca o treime din timpul lor activităţii religioase şi nu posedă nici
jumătate din bogăţia economica a popoarelor aztece.
Preoţii dirijau şi reglementau ceremonii precum cea a botezului care consta în
rugaciuni, invocaţii, cuvântări, consultarea horoscopului, a căsătoriei care de
asemenea consta în interminabile cuvântări şi în consumarea din abundenţă a unei
băuturi alcoolice.Funeraliile erau simple, cadavrul fiind ars pe rug împreuna cu
anumite obiecte care îi aparţinuseră iar urna cu cenuşă era păstrată în casa familiei
care îi aducea ofrande timp de mai mulţi ani.
Preoţii oficiau de trei ori pe zi şi o dată în cursul săptămânii în temple şi locuri
amenajate, tot ei ocupându-se de instrucţia copiilor de nobili. Ei se puteau căsători dar
ca aspect erau respingători întrucat se îmbracau numai în negru, nu-şi tăiau părul şi nu
se îngrijeau deloc de acest aspect.
În fruntea clereului aztec se aflau doi preoţi de rang egal, Marele preot al lui
Quetzalcoatl şi cel al lui Tlaloc. După ei, ca rang, urma preotul însărcinat cu
conducerea şi supravegherea şcolilor iar alte categorii de sacerdoţi răspundeau de
buna păstrare a bogăţiilor templelor.
În afara de preoţi , mai existau şi numeroşi ghicitori, vrăjitori şi vindecători.
În același timp în care aztecii și-au început seria de campanii care au condus la
întemeierea puterii lor, pe înalțimile Anzilor incașii s-au unit într-un singur stat a cărui
suprafață era comparabilă cu cea a Imperiului Roman.
Incașii erau considerați printre cele mai religioase popoare din lume, astfel încât
credințele religioase au pătruns în toate nivelurile vieții acestora.
Cultul soarelui ocupa un loc de vârf, ca religie oficiala de stat, însuși suveranul
alocându-și denumirea de ” Zeul Soarelui”.
Miturile cosmogonice prezintă procesul facerii omului, conform căruia, creatorul
suprem a ieșit din marele lac Titicaca și s-a dus la Tiahuanaco unde a creat Soarele,
Luna și stelele. Dupa aceasta, a făcut din piatră și lut primii oameni cărora le-a dat un
conducător. Acest conducător a fost transformat într-o divinitate cunoscută sub
numele de Viracocha, în ținuturile de munte, sau Pachacamac, în regiunile de coastă
și avea o înfățișare de om dar cu cap de jaguar, animalul care simboliza puterea la
incași. Viracocha, zeu al furtunii și al soarelui, era reprezentat cu soarele drept
coroană, cu trăsnete în mâini și cu lacrimi curgându-i din ochi în chip de ploaie. El era
”Illa” lumina, ”Tici” începutul lucrurilor și mai era consemnat și ca ” lacul creației”.
O cosmologie mai recentă descrie cinci vârste: prima a fost vârsta lui Viracocha, când
guvernau zeii și moartea nu era cunoscută; cea de-a doua a fost vârsta giganților, cei
care i se închinau lui Viracocha; cea de-a treia a fost vârsta primilor oameni care
trăiau la un nivel foarte primitiv; cea de-a patra era vârsta aparținând războinicilor
”auca runa”, autorii unor civilizații timpurii ca cea a mohicanilor; iar cea de-a cincea,
cea a guvernării incașe, a luat sfârșit în 1531 prin sosirea spaniolilor.
Dintre zeitățile adorate de memoria colectiva se face remarcată zeița pământului și a
fertilității, Pachamama care avea rolul de a da suflet munților și râurilor, animalelor
și plantelor.Ea primea ca jertfe lame și alte animale. Înainte ca primii incași să intre
Cuzco, capitala lor, au ucis o lamă. Una dintre cele patru surori, care se afla în grupul
care vânase animalul, i-a scos plamânii și i-a umflat cu o pală de vânt. Purtând acest
stindard însângerat a lui Pachamama și icul de aur al zeului solar Inti, au intrat în oraș.
Închinarea către zeița pământului supreviețuiește și astăzi , iar zeița a fost identificată
și cu Fecioara Maria.
O altă zeitate respectată era zeul ploilor și al furtunilor, Illapa și zeul Soarelui, Inti,
venerat și iubit atât de popor cât și de nobili.Inti era considerat strămoșul incașilor,
care fuseseră trimiși jos pe pământ cu menirea de a ajuta la dezvoltarea civilizației. La
Machu-Picchu există un ”pripon al soarelui” , un intihuatana, un cadran solar
ceremonial care era folosit în observarea cursei lui Inti. În jurul unor astfel de stâlpi de
piatră se adunau preoți, înțelepți și astrologi pentru a stabili diagrma evenimentelor
cosmice. Însă Inti a fost privit întotdeauna ca o zeitate blândă și generoasă, întocmai
ca și soția lui, zeița lunii.
Datorită poziției geografice, în zona de coastă era venerată ca divinitate principală,
Luna, considerată ca având o putere superioară Soarelui, deoarece putea fi văzută e
cer și în timpul zilei și putea să producă eclipsa de soare.
Divinității principale, Soarele, îi era dedicat faimosul și cea mai frumoasă creație a
arhitecturii incașe, ”Templu al Soarelui” din Cuzco. Templul se întindea pe o
suprafață de 400 m și avea o singură intrare. În interior se găsea un sanctuar imens
numit ”Casa de aur” cu o mulțime de idoli, de vase și de alte obiecte, toate din același
metal prețios. Pe altar erau puse trei imagini, din aur , iar lângă altar erau mumiile
suveranilor decedați, așezate pe scaune de aur. În partea sudica a templului se afla ”
Grădina de aur” unde totul era făcut din aur: iarba, florile, arbuștii, porumbul,
animalele, păsările, reptilele și figurile a doi păstori în marime naturală.Toate aceste
aveau semnificația de ofrandă adusa zeului Soare.
Mitul lui El Dorado spune că spaniolii care au ajuns în America în secolul al XVI-lea
auziseră zvonuri despre un popor misterios alea cărui orașe erau pavate si placate cu
aur, iar regele guvernant era un rege-preot numit El Dorado deoarece trupul îi era
acoperit cu pulbere de aur.
Corpul sacerdotal era foarte numeros și din această cauza, ierarhizat. Funcția de Mare
Preot aparținea unei rude apropiate a lu Inca. Acest preot nu se putea căsători, era
proprietarul unor vaste domenii, iar veniturile sale se îndreptau spre ajutorarea
săracilor, a văduvelor și a orfanilor.
În centrul bisericii incașilor se află împăratul care este deopotrivă Statul , Legea și
chiar Dumnezeu. Templul nu era un loc de adunare, el fiind adăpostul preoților și al
Fecioarelor Soarelui, iar ceremoniile colective se petreceau în piețele publice.
O alta categorie semi-clericală era formată din ”Fecioarele Soarelui” care trăiau în
mănăstiri având grijă de temple și în ocazii speciale erau sacrificate zeului Soare.
Vrăjitorii, vindecătorii și ghicitorii formau o categorie în care desfășurau alte activități
cu caracter religios. De exemplu, ghicitorii fiind celibatari și vegetarieni îsi petreceau
timpul în temple, obsevând zborul păsărilor, măruntaiele animalelor sacrificate,
flăcările focului ritual, din care citeau viitorul. Practicau și arta vindecării bolilor prin
sugerea unui obiect socotit a reprezenta obiectul patogen ce cauzase dezechilibrul
organic.
O instituție originală a incașilor poate fi considerată instituția confesiunii, în care
oamenii mărturiseau păcatele de factura religioasă sau cele care puteau afecta viața
colectivității. Confesiunea se făcea numai în fața unor speciali sacerdoți-confesori și
era pastrată în secret. La sfârșit păcătosul primea sfaturi morale și penitențe, după care
făcea o baie purificatoare, fiind astfel mântuit.
Ca ofrande, se aduceau pe altar frunze de coca și în special de tutun, plăci mici de aur
sau de argint, figurine de oameni sau animale din aceleași metale, scoici marine și
veșminte de lână. Obiectele sacre numite și ”huacas” erau așezate în sanctuare dar
erau reprezentai și tot ceea ce era investit cu caracter sacru , cum ar fi: coline , pietre ,
arbori.
Și la incași, precum și la azteci, sacrificiile sângeroase erau foarte importante
deoarece aici sângele victimei avea rolul magic de a dărui viață, fertilitate și sănătate.
Pentru fiecare ocazie se alegea o vietate, avându-se în vedere culoarea, vârsta,
numărul și genul, dar, bineînțeles, cele mai prețioase sacrificii erau cele umane,
aplicate în cazuri deosebite precum:întronarea lui Inca, epidemii, foamete sau război.
Mayaşii au creat începând cu secolul al IV-lea după Hristos, în sudul Mexicului, una
dintre cele mai enigmatice civilizaţii de pe continentul american.
Ei aveau o scriere hieroglifică în prezent numai parțial descifrată și un calendar
complex și precis căruia i se poate stabili acum echivalentul în calendarul gregorian și
sunt moștenitorii culturali ai olmecilor.
În lumea veche a popoarelor celor doua Americi cultura mayașă, cunoscută ca ” grecii
Americii precolumbiene”, deține o poziție preeminenta indiscutabilă.
Pentru începuturile credințelor maya se presupune că religia se rezuma la un simplu
cult al forțelor naturii personificate și că ritualurile religioase le oficia capul familiei.
Începând aproximativ din secolul IV e.n. s-a constituit o castă sacerdotală ierarhizată
și specializată în domenii precum: astronomie, calendar, aritmetică, scriere
hieroglifică, iar astfel religia s-a dezvoltat devenind mult mai complexă, mai
elaborată, complicată cu o proto-filosofie relativ elevată, înlocuind formele primitive
ale religiei bazate pe ofrande și sacrificii umane.
Potrivit credințelor populare, creatorul lumii, zeul Hunab, i-a creat pe primii oameni,
din porumb.Hunab Ku ”unicul zeu” reînnoia lumea după trei potopuri care se
scurgeau din gura șarpelui ceresc. Prima lume a fost locuită de pitici, constructorii
marilor orașe alfate în ruină. În cea de-a doua lume trăiau așa numiții ”dzolob” sau
contravenienți, o rasă nelămurită. Cea de-a treia lume i-a cunoscut chiar pe mayași.
Lumea de azi este formată dintr-un amestec de triburi care de asemenea își vor găsi
sfârșitul într-un potop. Această alternare a distrugerii și a reînnoirii reflecta dualitatea
din religia mayașă.
Lumea era imaginata ca fiind constituită din 13 ceruri suprapuse, fiecare fiind
dominat de un zeu. Pământul era ultimul strat cosmic, iar sub el existau de asemenea,
9 lumi stăpânite și conduse de 9 zei, în ultima guvernând zeul morții.
Religia maya a prezentat o continuă luptă între bine și rău, acest lucru punând în
evidență caracterul său dualist. Drept consecință, divinitățile erau împărțite în zei
binefăcători și zei ai distrugerii. Ah Puch, zeul morții, era înfățișat ca un schelet sau
ca un leș umflat, împodobit cu clopoței. Ca Hunhau , el domnea peste a a noua și cea
mai joasă lume subpământeană, înfiorătorul loc numit și mitnal. În folclorul modern el
supraviețuiește ca Yum Cimil, ”stăpânul morții” colindănd casele celor bolnavi în
necontenita lui căutare de pradă.
Populația maya credea în nemurirea sufletului și în existența unei lumi de dincolo care
avea un loc de pace și de desfătări și un loc de suferințe, pentru răufăcători, care aveau
să fie chinuiți de diavol pe vecie.Mayașii, spre deosebire de vecinii lor mai războinici,
au avut întotdeauna o teamă de moarte și își exprimau mult mai vizibil durerea la
moartea unei rude, ziua plângandu-l în liniște însă noapte scoteau țipete puternice și
îngrozitoare. Trupurile oamenilor de rând erau îngropate sub podelele caselor lor sau
în spatele acestora iar gura le era umplută cu porumb măcinat și în mâini li se puneau
bile de jad. Trupurile persoanelor stimate în societate erau incinerate, cenușa fiind
depozitată în urne mari deasuprea cărora se construiau sanctuare.
Divinitatea supremă a poporului maya era zeul cerului, al zilei și al nopții, apărătorul
oamenilor contra bolilor și a tuturor calamităților, așa numitul Itzamna ”Casa
Iguanei”. Fiu al zeului creator Hunab, Itzamna era reprezentat ca un bătrân blând, fără
dinți, cu obrajii supți și cu un nas proeminent. Fiind totodata un erou civilizator,
Itzamna a inventat scrierea și cărțile , a stabilit ceremoniile religioase și a împărțit
pământul. El era adesea identificat cu soarele, fiind mereu binevoitor, și niciodată
răspunzător de vreo distrugere sau vreun dezastru.
Chaak, zeul ploii, era replica zeului aztec Tlaloc.Deși era înfațișat într-un mod
înspăimântător având doi dinți spiralați și lacrimi care îi curg șuvoaie din ochi, acest
zeu era un prieten al omului, stapânul vântului, tunetului, fulgerului, ploii și al
rodniciei. Uneori el era venerat ca patru zei, unul pentru fiecare punct cardinal.
Sub protecția zeului Chaak, care este posibil să-și fi asumat rolul general de zeu al
fertilității, se afla Yum Kaax ”stăpânitor al pădurilor” , zeitatea mayașă a agriculturii.
Xaman Ek, zeul cu nasul cârn al Stelei Nordului, era călăuza neguțătorilor care ii
ofereau tămâie pe altarele aflate pe marginea drumului, comparându-i chiar
bunăvoința cu cea a zeului ploii.
Ixchel reprezenta zeița gravidității, a inundațiilor și a țesătoriei, cunoscută ca o zeitate
rău voitoare care provoca distrugeri subite în cadrul furtunelor tropicale.Consoartă a
lui Itzamna, era îmblânzită prin jertfe aduse cu mult zel.
Ixtab era divinitatea protectoare a sinucigașilor prin spânzurare, fiind înfățișată ca
atârnând din cer cu o frânghie în jurul gâtului. Se credea că sinucigașii prin
spânzurare, războinicii uciși în luptă, victimele ritualurilor sacrificiale, femei care
mureau în timpul nașterii și preoțimea mergeau direct în paradis. Ixtab era cea care
mergea să aducă aceste suflete norocoase. Se crede că în paradis,locuitorii acestuia se
odihneau la umbra arborelui cosmic ”yaxche” și puteau scăpa de toate suferințele .

Ek Chuah ”căpetenia neagră a războiului” era reprezentat ca având un ochi încercuit

cu negru, fiind feroce și violent. O latură prietenoasă totuși este reprezentată de
patronarea de către el a negustorilor.
Kukulkan, posibil zeu mayaș al vântului, este replica șarpelui cu pene aztec
Quetzalcoatl, fiind considerat și un erou civilizator.
Numărul total al divinităților mayașe e copleșitor, ținand seama de faptul că fiecărei
zile, luni, lumi fie de sus sau de jos i se alocă o zeitate.
Ceremoniile ocupa un loc important în viața religioasă mayașă, fiind precedate de o
perioadă de post și abstinență , simbolizând purificarea spirituală. Apoi se alegea de
catre preoții-ghicitori o zi în care se desfășura ritul , se alungau spiritele rele din jurul
celor care luau parte la ceremonie și mai pe urma se tămâiau idolii, se făceau
rugăciuni iar la sfârșit se aduceau ofrande și sacrificii vii. Preoții își mânjeau fața și
chipurile idolilor cu sângele victimelor. O formă ciudată a sacrificiului era extragerea
propriului sânge din lobul urechii, buza de jos sau din brațe, oferindu-l apoi zeului.
La fel ca la azteci, și la mayași întalnim actul sacrificiului uman numit ”p`a chi” sau
”deschiderea gurii”. Victima era dezbrăcată, vopsită în albastru iar preotul îi scotea pe
viu inima cu o dexteritate mult respectată pe atunci. Cu inima decedatului se stropea
statuia idolului, corpul fiind aruncat de la înălțimea altarului și mai apoi jupuit. Cu
această piele, preotul executa un dans ritual urmat de toți cei prezenți. În cazul în care
victima era un prizonier de război voinic și puternic, cei prezenți la ceremonie
consumai bucăți crude din carnea acestuia, preotului fiindu-i rezervate ca delicatesă
brațele și picioarele. O alta ceremonie de sacrificii avea loc la ”Puțul Sacrificiilor” în
timp de secetă, foamete sau epidemii.În acest puț natural cu pereți verticali și cu
diametrul de 55 m, erau aruncate de vii victimele, împreună cu diferite obiecte de
preț. Cu toții erau convinși că cei aruncați în Puțul Sacrificiilor nu mureau, ci doar că
nu se mai vedeau.
Pentru a ne transmite veche lor mitologie, preoții mayași au folosit ulterior dialectu l
lor, dar cu alfabetul latin. Cele mai importate documente sunt Popol Vuh al mayașilor
quiche și Cărțile lui Chilam Balam al yucatecilor.
Sacerdoțiul suprem la mayași se afla în mâinile lui ”halach uinic” (adevăratul bărbat)
ale cărui funcții se întindeau deopotrivă la predarea scrierii hieroglifice, la calculul
calendaristic și la divinație.
Descendenții mayașilor sunt în continuare păstrătorii unor vechi ritualuri sacre, căci,
deși buni catolici de aproximativ 400 de ani, n-au încetat niciodată să le practice.
Religia precolumbienilor , fie ei azteci incași sau mayași , reprezintă baza și motorul
acestor civilizații care uimesc prin cunoștinte elaborate în domenii de actualitate.