Mitul peşterii – sugestii interpretative…

Pentru opera lui Platon prezența mitului poate fi considerată un fapt aparent
paradoxal, mai ales dacă ținem cont de caracterul general al concepției sale, unul în
care se accentuează rolul rațiunii în cunoașterea lumii. Dacă în primele dialoguri
putem vorbi de o funcție ornamentală/estetică a mitului, în perioada redactării
dialogului Republica mitul capătă o funcție epistemică (= de cunoaștere). În
contextul descrierii relației lucru sensibil– Idee, și în momentul descrierii
modalității de cunoaștere a Ideilor, Platon evidențiază limitele inerente (=
naturale), atât ale facultăților noastre de cunoaștere, cât și ale posibilităților noastre
de explicare/prezentare. Date fiind aceste limite, Platon utilizează mitul acolo unde
explicația rațională eșuează, pentru că mitul prin natura sa simbolică
indică/sugerează semnificațiile care scapă explicației raționale. 

Elementul care se constituie ca punct de plecare al Mitului Peșterii

este educația (lb.gr. paideia), gândită de Platon atât ca formare
teoretică/intelectuală, cât și ca formare morală (acest demers educațional Platon îl
conturează pe idealul/principiul kalokagathiei-ei: Adevăr=cunoaștere, Bine=moral,
Frumos=estetic).

Partea I

Este prezentată starea existentă (de facto) în încăperea subterană, specifică

oamenilor legaţi, al căror univers se reduce la observarea umbrelor ce se
proiectează pe un perete, datorită focului aflat în spatele lor: „… în această
încăpere (subterană) ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile
legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată
să-şi rotească capetele din pricina legăturilor.” 

Peștera reprezintă lumea închisă, limitată, redusă la posibilități minime de

cunoaștere;

Oamenii legați simbolizează condiția limitată a existenței umane, redusă

doar la iluzie/prejudecată, pentru că singura modalitate cunoscută de ei este cea a
umbrelor;

Umbrele reprezintă universul de referință al oamenilor legați, și prin

confundarea lor cu realitatea ele reprezintă iluzii – ele nu au o existență de sine
stătătoare, ci sunt condiționate atât de lumină, cât și de obiecte;
 Zidul, ca loc al proiecției umbrelor, este cadrul existenței oamenilor legați
prin faptul că este cadrul de semnificare a realității lor;

Focul este simbolul cunoașterii specifice peșterii, o cunoaștere limitată,

imperfectă, degradată, redusă la aparență (trimite la ceva care se ivește și se
instituie într-o modalitate senzorială, accesibilă simțurilor);

Obiectele semnifică realitatea peșterii, una redusă la aparențe pentru că

singura modalitate de cunoaștere a lor este cea sensibilă;

Drumul de ieșire arată posibilitatea depășirii stadiului limitat al existenței;

Partea a II-a

Platon descrie eliberarea unui om (interesant este faptul că el „s-ar pomeni

dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să
privească spre lumină…”; „dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta,
ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la
lumina soarelui…”)  șiîntoarcerea acestuia către o lume care are un mai mare grad
de realitate decât ce considera el.

Stările de durere și orbire resimțite în contextul eliberării atestă depășirea

unui tip de existență, și accederea la un nivel superior;

Refuzul de a accepta noua realitate indică necesitatea unui proces în care

sensul lumii se instituie, un proces prin care semnificația realității se construiește
treptat, prin apropierea progresivă de noul stadiu;

Partea a III-a

Se descrie urcușul (ascensiunea) celui eliberat din peșteră către lumea

exterioară acesteia, o lume dominată de prezența Soarelui (Adevăr);

Cunoașterea progresivă a realității solare arata ca atingerea adevărului se

obține în etape, fiecare etapă fiind un progres și un alt nivel de existență;

Astrele, luna simbolizează lumea Ideilor ca fiind singura realitate;

Soarele are o dublă semnificație:

1.este simbolul cunoașterii veritabile, prin care desemnăm ajungerea în

dimensiunea Ideilor;

2.în ansamblul Ideilor există o Idee care are un statut mai important
comparativ cu celelalte, iar această Idee este Ideea Binelui = cea care conferă
strălucire, puritate și perfecțiune celorlalte Idei, fără însă să putem vorbi de o
degradare a Ideilor, de aspecte relative sau impure în sfera Ideilor

Primatul Ideii Binelui în raport cu celelalte Idei nu este nici cronologic, nici
cauzal sau valoric;

Ideea Binelui Platon o gândește în sens metafizic nu moral, ca Idee ce

asigură și certifică celelalte calități ale Ideilor;

Reflexiile constituie primele realități cunoscute de omul eliberat și sunt cele

care exprimă într-o primă fază Ideile; în ansamblul teoriei lui Platon ele sunt
elemente de legătură între lucrurile sensibile și Idei, și vor fi identificate de Platon
cu numărul matematic;

Numărul constituie entitățile intermediare între lucruri sensibile și Idei

din două motive principale:

1. acceptând influenţa de ordin pitagoric, şi preluând tradiţia, Platon va

considera că matematica exprimă realitatea din lume;

2. numărul are însuşiri duale care ne permit să-l asociem atât Ideilor, cât şi
lucrurilor sensibile: fiind o construcţie abstractă, el este asimilat sferei
inteligibilului, iar prin aspectul cantitativ prezent în măsurile de tot felul numărul
este asimilat lucrurilor sensibile;

Partea a IV-a

Se descrie coborarea (întoarcerea) în peşteră a celui care a cunoscut

realitatea veritabilă;

Coborârea indică posibilitatea demersului descendent de la Idee la lucruri

sensibile, demers corelat cu cel ascendent de la lucruri sensibile la Idee;

Mitul Peşterii ilustrează demersul progresiv, gradual de la un stadiu inferior

de existenţă la existenţa în dimensiunea Ideilor;

Demersul ascendent este fundamentat pe considerarea fiinţei ca fiind

ierarhizată, stratificată (fiinţa este înţeleasă ca ansamblul modalităţilor de existenţă,
ca fiind „ceea-ce-este”).

Conform Mitului Peşterii nivelurile ontologice (= de existenţă) ale fiinţei

sunt:

nivelul ontologic…………………….. nivelul epistemic
umbre…………………………… lb.gr. pistis (credinţă)

obiecte sensibile……….. lb.gr. doxa (părere, opinie)

reflexiile…………………….dianoia (cunoaşterea matematică/intelect)

Ideile………………………episteme (cunoaşterea supremă/Ştiinţa)

În concepţia platoniciană ascensiunea sub aspect ontologic este în acelaşi

timp şi o ascensiune a cunoaşterii. Denumind ascensiunea, în Mitul Peşterii, ca
„urcuş al sufletului către locul inteligibilului”, Platon concepe planul ontologic şi
epistemic (= de cunoaştere) ca fiind interdependente. Din acest punct de vedere
fiecărui nivel ontologic îi corespunde un nivel epistemic în sensul unui proces care
are ca finalitate cunoaşterea Ideilor. Determinarea nivelurilor epistemice Platon o
realizeaza într-un fragment din Republica (Cartea a VI-a) cunoscut sub numele de
„Analogia liniei divizate”.

Ca modalităţi de cunoaştere Platon teoretizează dialectica şi anamneza

(reamintirea).  Pentru a-l face pe Glaucon să înţeleagă ce raport este între sensibil
şi inteligibil, Socrate îi prezintă următoarea alegorie (Republica, VII, 514a-517c).

Mai mulţi oameni se află într-o peşteră, înlănţuiţi cu faţa la un zid. Îndărătul
lor, de-a lungul unui perete asemănător „paravanului scamatorilor”, sunt purtate
„felurite obiecte”, „statui de oameni ca şi alte făpturi de piatră sau de lemn, lucrate
în chipul cel mai divers” (514c-515a). Unii purtători de obiecte „scot sunete”, alţii
merg tăcuţi (ca o aluzie la şcolile tradiţionale/consacrate de gândire din epoca lui
Platon).

Umbrele proiectate pe zid de focul aprins în spatele indivizilor trec, în

mintea privitorilor înlănţuiţi, drept realitate (adevăr). Dacă unul dintre ei ar fi
eliberat (spectrul Eliberatorului = magistrul prin excelenţă = Socrate) şi constrâns
să privească în spate, „spre lumina” focului aprins în peşteră, ar încerca în acest
moment o mare suferinţă, încât „din pricina strălucirii focului n-ar putea privi spre
obiecte” (515c).

Durerea ochilor ar fi, desigur, mult mai acută în cazul în care unul dintre
prizonieri ar fi scos din cavernă. Pentru a sugera efectul imediat al acestei răsuciri
şi eliberări, Platon recurge la o metaforă a orbirii (metaforă ce poate fi aflată şi în
scrierile lui Aristotel, Theophrast sau Plotin). Socrate îl întreabă pe Glaukon dacă
insul eliberat, cu ochii „umpluţi de strălucire” ar putea desluşi ceva din realitate
(515e-516a). În nici un caz, recunoaşte Glaucon. El va trebui, mai întâi, să se
obişnuiască (educaţia ca obişnuire/corectare a privirii). Prin urmare, orbirea e
temporară. Pentru a se deprinde cu lumina, cel eliberat va trebui să privească mai
întâi umbrele, apoi „oglindirile” lucrurilor şi, abia în cele din urmă, lucrurile însele.

Cu timpul, el va putea privi reflexia soarelui în apă şi, în sfârşit, astrul solar,
strălucind inflexibil în văzduh. În consecinţa acestui moment, el va înţelege că
soarele „determină anotimpurile şi anii”, fiind stăpânul absolut al lumii sensibile.
Soarele e, într-un fel, „răspunzător şi pentru toate imaginile acelea, văzute” de om
în peşteră (516c-d). Saltul către inteligibil se face analogic. Există şi o
ştiinţă speologică: aceea a prezicerii, a conjecturii cu privire la viitor, în baza
observaţiei succesiunii umbrelor (516c: cel ştiutor e acela care poate ghici din şirul
şi dispunerea umbrelor viitorul). Există şi o orbire secundă, ce îl încearcă pe
individul care se întoarce în peşteră, în faţa zidului: „oare nu ar avea ochii plini de
întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?” (516e). În acest caz, el ar
interpreta din nou umbrele. Şi s-ar descurca mai rău decât cei care rămân
„totdeauna legaţi”. Şi finalul: „Iată, dragă Glaucon, [analogia]: domeniul deschis
vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea – cu puterea
soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând
suişul sufletului către locul inteligibilul, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să
spun… 

Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai

presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută,
ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte
în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibil, chiar
ea domneşte, producând adevăr şi intelecţie [producând adevăr şi putinţa de a-l
sesiza]” [517b-c).

Fragmentul de mai sus poate fi sistematizat astfel:

El oferă:

a) sugestia că există două lumi simetric dispuse şi opuse, precum umbra şi

lumina, falsul şi adevărul, simulacrul şi realitatea;

b) ideea că parcursul cognitiv e unul de ordin vizual (mai târziu, discipolul

Aristotel va spune în a sa Metafizica despre văz că este principalul simţ în
cunoaştere);

c) sugestia că între arhetip [Idee, Formă] şi imaginea lui există o relaţie de

asemănare: imaginea e „acelaşi în stare de dublură”; cunoaşterea se desfăşoară,
aşadar, în cadrul unei paradigme a asemănării;
 d) sugestia că la adevăr se poate accede (şi) prin imagine (umbră), prin
semnul sensibil;

e) convingerea că sensibilul e numai skia, umbră, himerf) convingerea că

adevărul poate fi, în cele din urmă, văzut, sesizat direct, chiar dacă printr-o operaţie
de ordin intelectual dureroasă;

g) credinţa că accesul la adevăr cere o conversiune a fiinţei şi privirii, o

„răsucire” a sufletului…

Toate aceste sugestii se vor transmite în gândirea medievală (prin sfântul

Pavel, filosofii neo-platonicieni, sfântul Augustin etc.).