Copilul

și jocul
Jean Chateau

Coodonator: Lect. Univ. Dr. Maria Claudia Cuc

Student: Opriș Sorin Ștefan
Jean Chateau s-a născut pe 17 iulie 1908 în Saint-Quentin-sur-
Charente într-o familie de intelectuali, părinții lui fiind
profesori. Împreună cu Gaston Mialaret și Maurice Debesse a
contribuit la introducerea cursurilor de științe ale educației ca
obiect de studiu la universitate. Psiholog, pedagog și filosof a fost
considerat un specialist în jocuri și educație pentru copii. A fost
inspirat în munca sa de cercetare de doi mari precursori, Michel
de Montaigne și Jean-Jacques Rousseau. Dintre operele sale
importante putem aminti: Realul și imaginarul din jocul copiilor,
Jocul copilului după trei ani, Copilul și cuceririle sale, Copilul și
jocul.

În carte sa Copilul și jocul , structurată pe trei capitole, autorul ne

arată că dacă jocul la copil este în primul râ nd o plă cere intensă ,
el este în același timp și o activitate serioasă . Ceea ce îl
interesează în special pe autor în lucrarea sa sunt, așa cum
rezultă și din titlul că rții raporturile dintre joc și natura copilului,
rolul pe care îl are acesta în dezvoltarea motorie, afectivă , socială
și morală a copilului.
 Introducere
De ce se joacă copilul?
Încă din introducerea că rții, intitulată sugestiv De ce se joacă copilul?, autorul face o imersiune în
profunzimea acestui concept și ne explică de ce este atâ t de important jocul la copil. Astfel, Jean Chateau,
evidențiază faptul că pentru copil, aproape orice activitate este un joc, iar copilul este o ființă care se joacă și nimic
altceva. Autorul ne invită la un exercițiu de imaginație prin care să ne gâ ndim cu ar ară ta copilă ria fă ră râ setele și
jocurile sale, în care copiii noștri ar înceta să se mai joace, iar în școlile noastre, lecțiile s-ar desfă șura în liniște, și
nu am mai fi distrași de strigă tele sau plâ nsetele care vin din gră dină sau din curte. Tot autorul ne ră spunde, citez
„Atunci n-am mai avea în preajma noastră această lume a copiilor, care ne aduce bucurii și griji, ci un popor trist de
pigmei stâ ngaci și tă cuți, lipsiți de inteligență și de suflet. Pigmei care, oricâ t ar crește, ar pă stra de-a lungul
întregii lor existențe mentalitatea de pigmei, de ființe primitive.”. Noi ca pă rinți trebuie să încurajă m jocul copiilor,
să participă m activ și să trată m cu seriozitate și responsabilitate jocurile copiilor, să ne îngrijoreze faptul că uneori
„cumințenia” copiilor noștri poate duce la grave deficiențe mintale. Deoarece un copil care nu știe să se joace se va
transforma într-un adult care nu știe gâ ndească .
 Copilul, mai ales în primii săi ani, îi place adesea „să facă pe nebunul”, să se amuze”, dar el simte
bine diferența între a face pe nebunul și a se juca. Jocul este serios, cu reguli stricte, presupune osteneală
și uneori duce chiar la istovire. Nu este un simplu amuzament, ci mult mai mult. Copilul care se joacă
de-a doctorul își ia rolul în serios într-o măsură atât de mare, încât nu poate admite ironii din partea
celorlalți. „Dacă veți observa un copil care se joacă, cred că primul lucru care o să vă atragă aten ția, va fi
seriozitatea lui. Fie că face o prăjitură din nisip, fie că construiește ceva din cuburile sale, fie că se joacă
de-a vaporul, de-a calul, de-a locomotiva, fie că face pe soldatul care-și apără țara, privindu-i fa ța ve ți
observa că el pune tot sufletul în ceea ce face și că este tot atât de absorbit de ocupa ția sa ca și oricare
dintre noi în cele mai serioase cercetări ale noastre. Dacă păpușile sunt bolnave și copiii le iau
temperatura, trimit după doctor și le administrează medicamente ciudate și înspăimântătoare, ve ți
constata că e vorba de niște treburi serioase și că nu există nimic mai jignitor pentru copil decât să
intervenim cu cuvinte stângace sau zeflemitoare.”
 Copilăria este, potrivit autorului, ucenicia necesară vârstei
mature. Despre un copil nu se poate spune că el crește și atât,
trebuie să spunem că el se dezvoltă prin joc. Copilăria are drept
scop antrenarea prin joc atât a funcțiilor fiziologice, cât și a celor
psihice.
Jocul, pentru copil, constituie o lume aparte, o lume care nu-
și găsește locul în vasta lume a adulților, este un alt univers. O
lume proprie în care copilul își poate exercita suveranitatea și își
conturează personalitatea. Lumea jocului este deci o anticipare a
lumii preocupărilor serioase, o pregătire pentru viața serioasă.
Copilul este conștient că joacă rolul adultului în lumea sa ludică
restrânsă. Prin intermediul jocului copilul dobândește acea
autonomie, acea personalitate și chiar acele scheme practice pe care
le va necesita activitatea lui de adult.
 Copilul caută în joc o încercare capabilă de a-i permite să-și afirme Eul său. Plăcerea proprie jocului
nu este deci o plăcere senzorială, ci o plăcere pur și simplu morală, pe care nu putem, totu și, să o
comparăm cu plăcerea morală a unui artist sau meșteșugar. Un artist sau un me ște șugar se vor lăuda toată
viața cu capodoperele sale, în timp ce, vanitatea unui copil depășește rareori limitele timpului de joacă.
Jocul are deci la copil rolul pe care munca îl are la adult. Așa cum adultul se simte tare prin lucrările
sale, tot așa și copilul se simte mare prin succesele sale ludice. Un copil care nu vrea să se joace este un
copil a cărui personalitate nu se afirmă, care se mulțumește să fie mic și slab, o fiin ță fără mândrie, o fiin ță
fără viitor.
În altă ordine de idei, nu putem uita rolul de evadare, de destindere, de distracție, a cărui importanță
în joc este greu de negat. Este destul de evident că jocul copilului nu poate fi explicat prin destindere. Când
se vorbește despre destindere se presupune o muncă care are nevoie de relaxare. Jocul-destindere nu
interesează decât pe adult, care se odihnește după o activitate de un gen diferit, punând în acțiune alte
funcții. În jocul copilului destinderea are un rol secundar. Dacă jocul este în primul rând o încercare a
personalității, el poate să îmbrace uneori aspectul unei evadări. Acest lucru este adevărat mai ales pentru
jocurile de imaginație, în care copilul imită și inventează personaje.
 În finalul introducerii autorul scoate în evidență distincția clară dintre jocul adultului și jocul copilului.
Jocul adultului are drept sursă căutarea unei relaxări sau „găsirea unei ocupa ții” pentru a le umple
timpul liber, un remediu împotriva plictiselii sau a oboselii. Jocul la copii, dimpotrivă î și are propriu său țel
în sine, în afirmarea Eului. De aceea jocurile adulților sunt uneori jocuri triste, cu un gust amar pentru că nu
există decât un titlu de remediu și ca mijloc de a combate ceva. Dacă vrem să găsim la adult un echivalent al
jocului de copii nu trebuie să îl căutăm în jocurile de adulți, ci în activități în acela și timp gratuite și serioase,
întocmai ca jocul la copii. O activitate ca arta, știința și sportul putem să o asemănăm cu jocul de copii. Mai
există un gen de activitate a adulților care este identică cu jocul copiilor și anume activitatea pe care o
practicăm din pură plăcere, în scopul unei simple reușite.
 Capitolul I
Jocul și celălalt
 A. Atracția către cel mai mare
Am văzut că în introducere autorul dezbate și elucidează într-o mare măsură „De ce se joacă copilul?” și
descoperim faptul că jocul este activitatea care definește și modelează personalitatea copilului și scopul lui este
cel de afirmare a propriului Eu. În continuare, în capitolul I, al acestei cărți, încă de la început, Jean Chateau
adresează întrebarea „Cum poate copilul să-și afirme acest Eu?”, întrebare la care vom găsi răspunsul în acest
capitol.
La fel ca majoritatea oamenilor mari și chiar într-o măsură mai mare decât ei, copilul are nevoie de
modele concrete, iar aceste modele le poate găsi în adulții prezenți în viața lor. Adulții și în general cei mari
sunt zeii pe care copilul îi adoră, aceia la a căror înălțime vrea să se ridice, aceia pe care îi copiază în toate
actele. Un rol important in dezvoltarea psihologică a copilului îl are figura paternă, Tatăl, a șa cum este
perceput de către inima unui copil. Astfel, Tatăl, văzut de către un copil, îl depășește cu mult pe Tatăl real sau
istoric (Dumnezeu). Anatole France a descris foarte bine această încredere a copilului: „Mi-i închipuiam pe
tata, pe mama și pe bona mea, ca pe niște uriași foarte blânzi, martorii zilelor dintâi ale lumii, neschimbători,
veșnici, unici în felul lor. Eram convins că ei mă puteau feri de orice rău; când mă aflam lângă ei, mă sim țeam

în deplină siguranță” (France, 1960).

 Întreaga copilărie și deci activitatea sa spontană și esențială, jocul, este dominată de această
perspectivă, de atracția pe care o exercită „Cel mai mare”. Copilul dorește să fie un om mare, și
realizează foarte adesea în această imitație ceea ce ar dori să fie în realitate.
În această perioadă, între trei și șapte ani, copilul caută contactul cu adul ții, îi acceptă cu
ușurință în jocurile sale, îi cheamă și îi invită, trăgându-i de mânecă. El nu în țelege încă bine că lumea
adultului diferă de lumea sa proprie, că adultul are treburi mai importante decât jocul cu leagănul
sau cu cuburile. De abia de la vârsta de șase-șapte ani copilul, datorită experienței mai mari și
datorită unei înțelegeri mai juste, conștientizează prăpastia care-l desparte de adult. Din această
cauză, vedem cum imitarea adulților face loc treptat altor imita ții, asistă la o reinventare a jocurilor de
imitație dar cu sens schimbat. Copilul știe că se află la marginea vie ții de adult, nu-l mai po ți păcăli cu
povești despre Moș Crăciun, știe că acestea sunt basme pentru copii ca el. La această vârstă copilul
ajunge ușor să caute singurătatea, și tot la această vârstă timiditatea sa crește mult.
De aici rezultă jocurile speciale, jocuri solitare, bazate pe visare, întâmplări născocite, î și creează
o lume aparte în care încearcă să fugă de adult, dar în același timp având ca model adultul.
 Aceste jocuri solitare n-au însă numai o latură negativă, ele nu
sunt numai o fugă. Prin natura lor pozitivă ele atestă în adevăr o
reușită, prin care copilul își manifestă superioritatea asupra
adulților. Astfel toate activitățile secrete care încep de la vârsta de
șase-șapte ani, constituie un triumf, o revanșă asupra adultului.
O altă formă de joc deosebit de semnificativă, amintită de către
autor, este jocul de tachinare. Deși există mai multe feluri de a
tachina, autorul insistă pe jocul de tachinare-colaborare, acel în care
copilul mai mic îl tachinează pe copilul mai mare pentru a intra în
sfera lui de activitate, pentru a-i atrage atenția. Ceea ce îi place
copilului este „să ocupe mult loc” în domeniul care pare rezervat
celor mai în vârstă decât el. O astfel de tachinare poate constitui, în
unele cazuri, un adevărat joc între copil și adult. Jocurile în care
copiii caută să-i sperie pe alți sunt de asemenea jocuri de tachinare,
de cele mai multe ori lipsite de orice intenție rea.
 Astfel, deducem în cele de mai sus, atracția pentru cel mai în
vârstă este motorul esențial al copilăriei. În jocuri, această atrac ție, pare
adesea ascunsă. În jocurile tradiționale, însă, această atrac ție capătă o
formă particulară, și anume cel mai în vârstă este reprezentat în aceste
cazuri prin regula jocului. În felul acesta orice joc din această a patra
perioadă a copilăriei, care începe în jurul vârstei de zece ani, este
dirijată foarte riguros de atracția spre cel mai în vârstă.
Mai târziu, spre sfârșitul copilăriei (13-14 ani), copilul va ajunge
să vadă în reguli pur și simplu niște convenții păstrate prin tradiție. Cel
mai în vârstă își pierde treptat natura sa concretă și precisă, lucru firesc,
deoarece gândirea copiilor evoluează treptat de la operații concrete la
operații abstracte.
 B. Formarea grupului
Una dintre cele mai pregnante tră să turi care arată superioritatea copilă riei omului
asupra copilă riei animalelor rezidă în existența unui grup care constituie o adevă rată
societate. În interiorul grupului creează și adoptă anumite reguli, respectă o anumită
disciplină , au funcții cu roluri bine definite și respectă o ierarhie. Dacă omul nu ar fi o
ființă socială , dacă oamenii adunâ ndu-se în grupuri, nu i-ar aduna și pe copiii lor, n-ar
exista nici o societate de copii. Dar omul este o ființă socială , cu o copilă rie prelungită și
acest fapt permite copiilor noștri să se inițieze într-o societate de copii pentru societatea
de adulți la care vor participa mai tâ rziu. Omul este atras de om. Totul se petrece ca și
cum în fiecare dintre noi ar exista un fel de preștiință și un fel de nevoie de altul. Surâ sul,
prima reacție socială , este cea mai bună probă a acestui fenomen.
 Nevoia de grup la copii, apare încă de timpuriu, restrâ ns la început, în grupuri de câ te doi, în jurul vâ rstei
de trei- patru ani, și de abia de la vâ rsta de cinci ani, unde apare nevoia de tovară și de joacă , grupuri mai
largi și consistente.

Grupurile restrâ nse, de doi-trei copii, formate la vâ rste fragede, nu trebuie să le catalogă m ca niște
grupuri de cooperare. Copiii se joacă unii cu alți, își împă rtă șesc succesele, dar în general nu se joacă
împreună . Aceste tipuri de grupuri, le numește autorul, grupuri segmentare, formate din unită ți autonome.
În acest sens, pentru a înțelege mai bine conceptul, Jean Chateau face o comparație cu doi pescari vecini pe
malul fluviului, care se ajută uneori, își împă rtă șesc reușitele personale și o echipă de marinari de pe un vas
de pescuit moruni, care, în schimb, lucrează coordonat, împreună , cu roluri și funcții bine definite.

Trecerea de la grupul segmentar la un grup de cooperare se face treptat, astfel, dacă copii din școala
primară , între șase și zece ani aproximativ, încă nu sunt capabili să înlocuiască un grup segmentar cu o
societate organizată , în care fiecare să -și aibă funcția sa, treptat, în perioada a treia a copilă riei, se trece la
un grup de cooperare. Această trecere poate fi însă și mai evidentă în jocurile de competiție. Astfel, deși
aceste jocuri pot fi și jocurile unui copil izolat, atunci câ nd adună mai mulți copii, intervine rivalitatea. Apar
astfel jocurile de grup, în care copilul se luptă cu alții, jocuri care pot că pă ta treptat o formă organizată .
 Dacă copiii mici învață să coopereze între ei, este pentru că învață acest lucru de la cei mari, și jucându-se
cu cei mari. Bunăvoința unui copil pentru un alt copil este un fenomen natural. Această bunăvoin ță,
dezvoltată prin intervenția adulților, se manifestă în cel mai înalt grad în rela țiile dintre copiii mai mari și
copiii mai mici. Bunăvoința copiilor mai mari are două surse, pe de o parte, provine din sentimente naturale
de simpatie, ca interacția, iar pe de altă parte constituie o manifestare a mândriei infantile. Integrarea
copilului mic în grupul copiilor mai mari, se face treptat, de la starea pasivă, cea de spectator, la starea activă,
de jucător.
Competiția pregătește intrarea copilului mic în jocul copiilor mai mari, la început pasiv, făcând parte din
public până în ziua în care va fi acceptat activ în joc. În jocul copiilor mari, copii mici au de obicei un rol
secundar, de subaltern, ocupând tot timpul rolul nedezirabil de copiii mai mari, dar cu toate acestea, atrac ția
față de grup al copiilor mici, fiind atât de mare, ei acceptă docil acest rol, fără prea multă împotrivire.
Într-o societate (grup) de copii în vârstă de șapte ani în sus, există totdeauna un conducător (lider). În
general liderul se impune treptat, fără ca cei din jur să observe cum. Conducătorul intervine neîncetat în joc,
el este cel care hotărăște, în general, ce joc se va juca, el precizează regulile care se vor respecta, aplanează
litigiile, desemnează rolurile fiecărui jucător. A fi conducător într-un grup de copii este un semn bun al
reușitei viitoare în lumea de adulți.
 Capitolul II
Disciplina jocului
 A. Regula și ordinea
Dacă în capitolul precedent autorul tratează sumar și adiacent moralitatea și regulile
jocului, în acest capitol, Jean Chateau va dezbate mai pe larg disciplina jocului.
Moralitatea socială implicită în jocul tradițional al copiilor mai mari de zece ani duc la o
acceptare a regulilor fără a discuta fundamentul lor. Regulile au valoare pentru că fac parte
integrantă din societate, iar copilul nu-și pune de loc întrebări asupra sursei lor.
În general copilul ne apare ca fiind dezordonat, și face impresia că nu știe și nu vrea să- și
subordoneze actele unei organizări. La copil găsim mai întâi o ordine care guvernează cele mai
simple conduite. Activitatea copilului poate fi dirijată printr-o ordine superioară, printr-o ordine
matematică. Unul dintre cele mai izbitoarea ale acestei tendin țe se găse ște în aritmomanie.
Această simpatie pentru numere este atât de mare la copil, încât îl vedem adesea jucându-se de-a
număratul. De aceea nu este de mirare că numerele ocupă adesea un loc important în jocuri.
Există și un geometrism infantil tot atât de izbitor ca și aritmetismul.
Îl găsim chiar în jocurile educative practicate în grădinițe. Forma
geometrică a cuburilor, departe de a displace copilului, îi dă
dimpotrivă posibilitatea de a obține succese care-l încântă, astfel
încât jocul cu cuburile rămâne jocul preferat al copiilor din grădiniță.
Nu este deci de loc surprinzător faptul că, lăsat în voia lui, copilul
din grădiniță ajunge repede să deseneze figuri geometrice, cu
obiectele, boabe de fasole sau scoici, care-i stau la dispoziție. De
exemplu, lăsați un copil de cinci sau șase ani să se joace cu boabe de
fasole pe o masă. Este aproape sigur că el le va așeza în diverse
forme geometrice imperfecte, bineînțeles.
Dacă trecem acum la desen, care pentru copil este un adevărat joc,
vom găsi acei „omuleți cu forme geometrice”, cu trunchiuri pătrate,
fețe rotunde. Găsim chiar foarte multe desene fără nici o semnificație
(la origine, cel puțin căci, dacă-l întrebăm pe copil, el va găsi repede
un sens), al căror farmec vine exclusiv de la regularitatea lor.
 Inclinația pentru ritmuri și repetări, aritmetismul, geometrismul
sunt diverse manifestări particulare ale nevoii de ordine. Această
nevoie de ordine se naște fără îndoială, din factori foarte diverși. Pe de
o parte, din acea nevoie de simetrie, de simplitate, de armonie, pe de
altă parte din frica față de ceea ce nu este familiar, manifestată clar de
copilul mic.
Ordinea înlesnește acțiunea prin care Eul se exprimă și se afirmă.
Datorită ordinii, nu numai că regăsesc obiectele, dar de asemenea, și
mai ales „mă regăsesc pe mine”. O lume ordonată este o lume de
ustensile, cum spune Heidegger, o lume modelată prin și pentru
acțiunea mea.
 Regula este ordinea pusă în actele noastre. Am putea distinge două noțiuni de ordine. Pe de o
parte, o ordine obiectivă, cum este ordinea numerelor, pe de altă parte, o ordine subiectivă, aceea
care se folosește în actele și gândurile personale, pentru a facilita jocul lor. Înainte de a ajunge la
folosirea facilă a gândirii reprezentative, ordinea pe care copilul o pune în lume se adresează în
același timp lucrurilor și acțiunilor sale. El nu știe însă să deosebească ac țiunile sale de obiectivul lor
final. Pe această treaptă, ordinea nu este propriu-zis nici subiectivă, nici obiectivă, ci în acela și timp
subiectivă și obiectivă, sau mai bine-zis, este anterioară atât subiectivului cât și obiectivului.
Pentru un copil, care este puțin capabil de o acțiune laborioasă care să dureze și să proclame
valoarea personalității sale, actul făcut după o regulă ține loc de muncă.
Dacă la început, în primele stadii ale copilăriei, jocurile copiilor sunt dominate de o regulă
arbitrară, jocuri care de altfel sunt inventate repede și sunt uitate repede, pe măsură însă ce atrac ția
copilului mic este îndreptată spre cel mai mare, aceste jocuri solitare cu regulă arbitrară fac loc
jocurilor de competiție (deci sociale) și jocurilor imitate după cele tradiționale.
 B. Obstacole în calea disciplinei
Copilului îi place regula, el găsește în regulă cel mai sigur instrument al afirmării sale. Prin regulă, el
manifestă permanența ființei sale, voința sa, autonomia sa. Copilul este foarte con știent de faptul că el devine
mai mare dacă adoptă și ascultă de regulile tradiționale, decât să inventeze reguli arbitrare. Pentru el au valoare
numai regulile jocului adevărat. Celelalte nu sunt decât convenții trecătoare.
Disciplina jocului presupune, îndată ce apare un grup nesegmentar, o colaborare între membrii grupului.
Această colaborare este dificilă uneori și implică o serie de factori secundari.
Unul dintre acești factori este atracția lucrului văzut, care ne îndeamnă să ne îndreptăm atenția spre acel
lucru. În multe cazuri, obiectul văzut exercită asupra noastră un fel de fascinație. Această tendință intervine
uneori în jocul copilului creând dezordine.
Instabilitatea este un alt factor de dezordine. Când copiii mai mici participă la jocul copiilor mai mari, li se
întâmplă adesea să se plictisească și să caute o altă ocupație. Se înțelege că instabilitatea poate constitui un
obstacol major în organizarea unui joc de grup în care fiecare copil trebuie să păstreze un anumit loc. Jocul de
grup se dezvoltă din această cauză încet, pe, pe măsură ce descrește instabilitatea.
Un alt factor care nu trebuie neglijat este incapacitatea psihologică a copiilor mic ide a practica
corect jocurile tradiționale.
 Lăsând la o parte factori secundari, se vor evidenția două
obstacole esențiale în cadrul disciplinei: egocentrismul și
dezlănțuirea.
Egocentrismul nu este propriu numai la copil, îl găsim de
asemenea la animale și la adult. El constă în incapacitatea de a
privi lumea dintr-un alt punct de vedere decât acela în care în
centru se află eul meu, în situarea într-o perspectivă unică, a ta
proprie, nesocotind toate celelalte perspective pe care le cunosc
alții. Un exemplu de egocentrism la copii ar putea fi explicat în
următoarea situație: un copil de șapte ani, care se amuză citind,
și alături de el un alt copil de patru ani, care nu știe să citească
și care plânge, iar pentru a-l consola, copilul mai mare îi
întinde cartea sa. Avem aici un exemplu de egocentrism pur,
îmbinat cu o bunăvoință evidentă. O asemenea atitudine, care
la copil nu este de loc calculată, de loc născută din rea-credință,
provine exclusiv dintr-o rigiditate a sistemelor intelectuale prea
tinere încă.
 Un alt obstacol important în calea disciplinei este dezlănțuirea.
Dezlănțuirea, această specie de comportamente se autoexcită, este
un fenomen general la ființele superioare. Ea capătă însă o forță
deosebită în a treia perioadă a copilăriei, ca urmare a timidității și a
vanității proprii acestei vârste. În general putem considera
dezlănțuirea ca rezultatul unei energii mobilizate prin actul însu și și
care se revarsă, dând gesturilor mai multă rigiditate, mai multă
rapiditate, mai multă violență, până la oboseala finală. Iată de ce
emoția, mânia, plânsul sau râsul ajung atât de ușor la formele
extreme. Dezlănțuirea este totdeauna un comportament stângaci și
fără măsură. El dezorganizează jocurile, tulbură ordinea lor și-i pune
pe conducători la grea încercare.
Iată așadar principalii factori care fac să întârzie constituirea unui joc
disciplinat și nașterea grupului organizat de copii. Pentru ca jocul să
rămână disciplinat, grupul trebuie să fie limitat, iar jocul practicat
trebuie să fie unul dintre acele jocuri calme care exclud dezlănțuirea.
 C. Originea regulilor jocului
Originea regulilor jocului pot să se dezvolte din patru surse ale activită ții ludice. Pot fi inventate, pot
proveni dintr-o imitație, pot fi învățate, pot rezulta pur și simplu din instinctele noastre.
Jocurile funcționale dau naștere unor jocuri în care apar în același timp imitația și inven ția. Se poate considera
foarte bine drept imitație primul joc reprezentativ, jocul copilului care se face că doarme sau că ridică un obiect
imaginar, imitație care poate fi considerată inventată. Tendința extrem de puternică a copilului de a imita este
un fapt bine cunoscut. El poate imita orice. La început, în fragedă copilărie, pe cei din jurul său, părin ții,
educatoarea etc. Mai târziu, ei vor fi capabili să imite acțiuni mai complexe ca aratul, nunta, înmormântarea,
spectacolul etc.
Imitația copiază și mai fidel realitatea când este vorba de jocurile care vizează munca: tâmplăria, prânzul,
pescuitul.
Stilizarea imitației este o necesitate și intervine atunci când copilul nu poate să repproducă totul chiar
dacă ar dori-o. El simplifică modelul, îl stilizează în mod deliberat. Acest procedeu este cât se poate de vizibil în
desen și în jocurile cu nisipul.
 Desenând copilul se mulțumește cu forme simplificate. El se mulțumește să reprezinte elementele care
lui i se par bătătoare la ochi, omițând de exemplu în desenele lor, urechile, părul. Obiectele închipuirii ca și
desenul, au drept scop, de fapt, mai mult să sugereze decât să reprezinte. Rolul lor este de a ajuta imagina ția
și atât.
La copiii mai mari apare o altă imitație, de un gen foarte special, și anume parodia. Copiii mai mici, n-
o pot înțelege, ei se mulțumesc să provoace râsul prin bufonerii, fără a înțelege încă mecanismul efectelor pe
care le produc. Copilul mare, dimpotrivă, știe să aleagă amănuntul comic și să neglijeze pe celelalte.
Invenția are un rol primordial în prima perioadă a copilăriei. Nu poți inventa pornind de la nimic. A
inventa, în opinia autorului, înseamnă aproape întotdeauna a aplica la un caz nou o regulă deja cunoscută,
de pildă a aplica la studii psihologice, metoda testelor, procedee statistice utilizate deja în demografie. Ori,
copilul nu poate construi niciodată sisteme vaste pornind de la analogii observate.
Pentru a înțelege originea regulilor de joc, ca și a cuvintelor care însoțesc jocurile, trebuie deci să apelăm la
tendința copilului de a-i imita pe adulți. Tot ceea ce îi apare prețios adultului, este cu atât mai de pre ț în ochii
copilului.
 Capitolul III
Jocurile. Vârstele și caracterele
 A. Jocurile și caracterele

Folosirea jocului ca analiză caracterologică nu ne poate surprinde. Știm că orice copil se

angajează total în jocul său, fiindcă jocul îi servește pentru a-și afirma întreaga personalitate. Fiecare
copil are un stil propriu de joc, așa cum fiecare artist are stilul său caracteristic. Este suficient să
privim cu atenție orice colecție de desene realizate de copiipentru a constata imediat diversitatea
stilurilor. Desenul unui copil, spunea Claparède, este „o părticică a sufletului său a șternută pe
hârtie”. O asemenea afirmație este valabilă însă pentru toate jocurile de copii.
În jocurile sale, pedagogii știu acest lucru, copilul își dezvăluie înclinațiile esențiale, chiar când
el este de rea-credință. Copilul își arată în joc inteligența, voința, caracterul dominator, într-un cuvânt
personalitatea. Orice pedagog urmărește indicațiile numeroase pe carei le oferă maniera copilului de a
se juca. Dar pentru a înțelege aceste semne nu este câtuși de puțin nevoie de cunoștințe psihanalitice.
 Esențialul este să reușești să te plasezi în locul copilului,
să ai ceea ce am putea numi „simțul copilului”. Dacă putem
regăsi tinerețea noastră, simpatiile, dușmăniile, repulsiile și
îndrăznelile ei, dacă eliberându-ne de cadrul rigid al
mentalității noastre de adult, suntem capabili de a reintegra
suplețea mentalității de copil, atunci și numai atunci vom putea
descifra confesiunile pe care ni le fac copiii noștri în jocurile lor
din curțile școlii. Pentru aceasta este nevoie de mai puțină
știință și de mai multă tinerețe sufletească și intuiție. În această
privință un profesor bun va realiza mult mai mult decât un
psihanalist mediocru.
Dacă este greu de întreprins pe baza jocului o analiză
caracterologică precisă, când e vorba de fiecare copil luat în
parte, în schimb se pot observa mai ușor trăsături
proprii fiecărui copil, când e vorba de grupuri.
 A. Jocurile și caracterele
Primele jocuri, jocurile sugarului sunt jocuri fără nici o regulă. Regula apare odată cu primele
imitații, sub o formă latentă și inferioară, în cursul celui de-al doilea an al vie ții copilului, dar are
nevoie de un anumit timp pentru a se elibera complet de această formă inferioară. Putem considera
aceste jocuri fără regulă o primă clasă. Asemenea jocuri găsim și la animale, în timp ce jocurile cu
regulă sunt specifice oamenilor.
Printre jocurile fără regulă practicate în fragedă copilărie, primele jocuri sunt pur funcționale.
Ele corespund unor gesturi spontane, pe care copilul le repetă ca urmare a reacției circulare.
Mai târziu intervin jocurile hedonistice, în care copilul caută să-și procure o plăcere, de
exemplu, provocând zgomot, sau obținând o senzație tactilă. Jocurile cu noul dezvăluie la copil
facultăți pe care animalul nu le cunoaște. De aici decurg jocurile de explorare și de mânuire. Urmează
jocurile care decurg dintr-o dorință de afirmare, dar fac apel la mijloace inferioare de afirmare. Dintre
acestea fac parte jocurile de distrugere, la care trebuie alăturate jocurile de dezordine. Alături de
jocurile de dezordine, trebuie să consemnăm unele jocuri de dezlănțuire, adesea comune întregului
grup, mai ales când o atmosferă grea declanșează nervozitatea copiilor.
 Cu apariția regulei, afirmarea eului ia un cu totul alt caracter. Printre primele jocuri cu regulă
se pot deosebi jocurile de imitație și jocurile de construcție. Jocurile de imitație apar la vârsta de doi
ani. Jocurile de construcție apar foarte devreme, aproape tot atât de devreme ca și primele imita ții. Se
știe ce atracție exercită cuburile asupra copiilorde doi până la patru ani.
Jocurile de regulă arbitrară, care se desfășoară mai târziu, la sfârșitul vârstei preșcolare și la
începutul vârstei școlare păstrează din jocurile de construcție noțiunea de regulă.
O dată cu a treia perioadă a copilăriei, cam de la vârsta de șapte ani, vedem cum apar jocurile
sociale. Acum jocurile figurative și jocurile cu regulă arbitrară pot fi practicate de un grup.
La sfârșitul copilăriei, începând de la aproximativ 10 ani, se dezvoltă jocurile în grup organizat,
jocurile tradiționale.
Acest vestibul, care se numește jocul, duce spre mai multe uși. Sau mai bine zis, diversele specii
de joc pot duce la mai multe activități. Jocurile de competiție duc spre sport. Dansurile, jocurile de
modelare, de desen, jocurile cu nisipul conduc spre activități artistice. Există alte jocuri care conduc
spre activitatea științifică. Este adevărat, nu se poate stabili u șor o apropiere între activitatea ludică și
atitudinea științifică. Jocul se întoarce spre eul copilului în loc să se îndrepte spre obiect ca în cazul
științei.
 În primul rând, jocul favorizează dezvoltarea spiritului constructiv, a imagina ției și chiar a facultă ții
de sistematizare. Afară de aceasta, jocul conduce la muncă, fără de care nu ar exista nici știin ță, nici artă.
Există invenții științifice inspirate din jocurile copiilor. Praful de pu șcă a fost folosit mai întâi pentru
focurile de artificii, iar acul magnetic a fost un joc la chinezi. Giroscopul este o adaptare a sfârlezei (titirez).
Zmeul i-a inspirat pe aviatori, iar Franklin s-a servit de zmeul pentru a studia electricitatea din atmosferă.
Inventarea bicicletei are la origine jocul. Chiar și matematicienii au avut uneori ca punct de plecare
jocurile. Întrebările pe care cavalerul De Méré le-a pus lui Pascal asupra șanselor de câ știg la jocul de table,
l-au condus pe acesta la formularea bazelor calcului probabilită ților. Șahul a dat na ștere la probleme de
matematică, iar topologia s-a inspirat la începuturile ei din jocurile de ordine, cum sunt labirinturile.
Să nu subapreciem deci importanța jocului copiilor noștri. Pentru ei jocul este nu numai un exerci țiu
al tuturor facultăților, dar a fost și rămâne uneori o bogată sursă de activită ți superioare. Arta, religia,
sportul, și chiar știința, toate aceste fluvii își trag apele din joc, toate au o origine comună. Gândirea proriu-
zis umană începe prin joc. Omul începe cu jocul. Prin joc răsare de peste tot umanitatea și prin joc această
umanitate se dezvoltă.
 Concluzie

Ca și concluzie finală am să expun câteva cugetări ale autorului.

„Sufletul copilului nu este câtuși de puțin un germen care se dezvoltă; fără
îndoială, este mai întâi un germen, dar este mai mult decât atât, este o for ță, o inten ție
care tinde spre țelul de a deveni adult. Iată de ce profesorul trebuie să rămână
modelul, sfătuitorul, prietenul mai vârstnic prin care copilul î și găse ște calea.
Profesorul nu trebuie să fie un șef, ci un animator.”
 Temă de reflecție
Pornind de la următoarea remarcă a lui Jean Chateau:
„Să nu ne închipuim, așa cum făcea Helvetius, că prin educație putem crea o ființă complet
nouă. Copilul nu este o tabula rasa pe care putem înscrie orice. Așa cum nu putem face dintr-un copil
blond, unul brun, dintr-un individ nervos unul flegmatic, tot așa nu putem niciodată, oricare ar fi
metodele noastre, să ajungem a modela complet copilul. Pedagogul nu este – și nu trebuie să încerce
să fie – un creator. Este un grădinar care știe să cultive germeni. Educația continuă natura.”
Vă rog să precizați în ce măsură această remarcă este în concordanță, contrazice sau
completează noțiunea despre educație a autorilor dezbătuți anterior (Aristotel, Platon, Comenius,
Rousseau, Pestalozzi).