Apostolul luminii

Nina-Elena Plopeanu
Ana-Maria era elevă înclasa a XII-a la cel mai bun liceu din oraș. Se pregătea să
devină ziaristă. Încă din clasa a IX-a făcea parte din colectivul de redacție al revistei școlii.
Anul acesta devenise redactor șef. Dorea să arate colegilor și celorlalți cititori ai revistei că
era pregătită pentru profesia pe care dorea s-o urmeze. Se gândea la un interviu cu un om
important. În cele din urmă, a ales să pună întrebări fostei sale învățătoare.În timp ce medita
la cuvintele filosofuluiPetre Țuțea, care spunea că „profesorul este fabricant de oameni.
Profesorul se aseamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală și face
mobilă de lux”, a sunat-o pe doamna P. și a rugat-o să-i acorde timp pentru o scurtă discuție.
Învățătoarea și-o amintea cu drag pe una din premiantele sale și a primit bucuroasă să stea cu
Ana, cum îi spunea ea, de vorbă.
Ana-Maria a vizitat-o pe doamna P. într-o duminică după amiaza. A cumpărat un
frumos buchet de crizanteme și s-a grăbit spre locuința învățătoarei. Aceasta ieșise de curând
la pensie și simțea din plin absența elevilor săi. S-a bucurat foarte mult s-o vadă pe Ana și a
invitat-o cu drag la o cafea și o prăjitură. În sufragerie răsunau în surdină acorduri de pian din
Nocturnele lui Chopin. Ana–Maria își amintea că doamna P. era o împătimită melomană.
Încă din clasa întâi încercase să-i familiarizeze la orele de muzică cu bucăți accesibile din
muzica lui Mozart, Beethoven, Brahms sau Enescu. Ascultau muzica vestiților compozitori
chiar și la orele de desen și lucru manual, iar serbările de la sfârșit de an, debutau cu
fragmente din Rapsodia Română. În timp ce privea spre imensa bibliotecă, ce ocupa jumătate
din cameră, și spre ghivecele de orhidee ce înveseleau încăperea, fata a început s-o
complimenteze pe doamna distinsă ce i-a învățat atât de multe lucruri atât pe ea cât și pe
colegii săi de școală primară. În afară de citit, scris și socotit, învățătoarea s-a străduit să le
trezească interesul pentru hand made, modă, teatru și arte plastice. Ana era foarte emoționată
pentru că își amintea anii în care doamna învățătoare îi punea ei întrebări. Nu ar fi crezut
vreodată că și ea va ajunge s-o intervieveze pe ființa care a avut un rol atât de important în
formarea ei intelectuală. Simțind încurcătura fetei, doamna P. i-a zâmbit cald, și-a deschis
brațele și i-a zis:
— Bine ai venit, Ana!
— Mă bucur să vă văd, doamna învățătoare. Nu v-ați schimbat aproape de loc. Sunteți la
fel de radiantă precum vă știam, a reușit să îngaime Ana, privind cu admirație chipul
blând, fără riduri și ținuta simplă, dar îngrijită a doamnei P.
— Mulțumesc, Ana! Este meritul atâtor și atâtor generații de copii care m-au ajutat să-mi
mențin tinerețea spirituală. Tu ai crescut, ai devenit o adevărată domnișoară, viitoare
ziaristă, să înțeleg.
— V-am explicat la telefon pentru ce am vrut să vă reîntâlnesc. Nu vreau să vă răpesc
prea mult din timpul dumneavoastră prețios. Voi porni reportofonul și vă voi adresa
niște întrebări la care vă rog să-mi răspundeți cu multă sinceritate, a continuat Ana
sorbind din cafea și gustând din prăjitura oferită ca să mai prindă curaj.
— Cu plăcere, Ana. O să mă străduiesc să mă ridic la exigențele tale , i-a răspuns
doamna P. în timp ce schimba discul lui Chopin cu Valsul florilor de Ceaikovski.
— Am reținut, de undeva, următoarea expresie „O casă fără cărți, este ca un trup fără
suflet”. Scuzați-mi indiscreția, ați citit toate aceste cărți? nu s-a putut abține mica
ziaristă privind cu uimire spre sutele de coperți în toate culorile spectrului luminos.
— Sunt multe cărți, nu-i așa? Dar, și anii mei sunt mulți. Da, draga mea, le-am citit pe
toate, iar pe unele chiar de două-trei ori. Ele mi-au oferit alinare, înțelepciune și mi-au
deschis sufletul și mintea, a răspuns zâmbind dăscălița.
— Doamna învățătoare, spuneți-mi, vă rog, care a fost momentul în care v-ați hotărât să
deveniți dascăl?
— M-am decis să urmez liceul pedagogic încă din primele clase primare. Învățătoarea
mea, modul în care știa să-și apropie copii și să le deschidă mințile spre cunoașterea și
înțelegerea lumii, a fost factorul hotărâtor. Niciodată, în toată viața mea, nu mi-am
dorit altă profesie, chiar dacă au fost și momente dificile cărora a trebuit să le fac față.
— Un dascăl trebuie să dea dovadă de multe calități, a continuat seria întrebărilor tânăra
reporteriță. Am citit într-o legendă în care Dumnezeu îi întreba pe îngeri cum să fie
dascălul că, în final, Creatorul lumii a ajuns la concluzia că, pe lângă cele propuse de
ucenicii săi, iubitor față de copii, înțelegător, veșnic tânăr, dascălul trebuie să
primească „lumină, multă lumină pentru ca el să nu se stingă luminând” În opinia
dumneavoastră, care credeți că sunt aceste calități?
— Ar trebui să știi, Ana, că este într-adevăr o profesie care necesită multe atuuri. Cel
care dorește să aibă această meserie trebuie să fie înzestrat cu multe daruri. În primul
rând să i se dăruiască har. Apoi, să aibă credință și iubire precum și o minte ageră
pentru a putea învăța continuu, pentru a deveni un grădinar de suflete care să
sădească, să ocrotească și să crească florile pe care le primește în dar. Să fie
amabil,devotat, înțelegător, răbdător, generos. Să fie capabil să dăruiască și să nu
ceară nimic, dar să fie convins că știința de cartepe care o răspândește i se va întoarce
cândva însutit. Să se bucure de lumina dăruită de Dumnezeu pentru că, așa cum ai
spus și tu, flacăra lui să dăinuiască. Cineva spunea că „Un dascăl bun este asemenea
unei lumânări. El se mistuie pe sine pentru a lumina calea altora”.
— De regulă, profesia ți-o alegi pornind de la niște modele. Dumneavoastră ce exemple
ați urmat?
— Dragă, Ana, așa cum am amintit deja, primul model a fost învățătoarea mea, un
adevărat domn Trandafir în variantă feminină, apoi profesorii pe care i-am avut și
mergând mai departe spre exemplele din literatură și istorie Gheorghe Lazăr de pildă,
cel care a înființat primele școli în limba română pentru binele și bunăstarea tuturor,
sau Spiru Haret, matematicianul care a obținut primul doctorat și s-a preocupat, în
vremea cât a fost ministru, de modernizarea învățământului românesc.
— Antoine de Saint-Exupery, autorul Micului prinț, afirma despre copil că „este aidoma
albinei care adună nectarul pentru a face miere!”. Spuneți-mi, vă rog, cum a fost viața
dumneavoastră, zi de zi, alături de elevi? a întrebat-o Ana privind spre mulțimea de
fotografii care imortalizau scene din școala în care predase învățătoarea.
— Școala, pentru mine, a fost un adevărat colț de rai. Un loc în care copiii veneau să se
împărtășească din potirul cunoașterii. Depindea de apostolul care le dădea învățătura
ca ei să dorească să soarbă licoarea până la capăt. Dascălul trebuie să le fie uneori și
părinte și prieten micilor călători care trec de la aventura descifrării primei litere la
primul cuvânt, de la neastâmpărul jocului la exercițiul minții. Învățătorul se aseamănă
și cu un arhitect care construiește din fiecare zi o poveste. Toate acestea am încercat
eu să fiu pentru elevii mei. Și am mai încercat, așa cum spunea Nicolae Titulescu să
fiu un far, iar deviza mea a fost următoarea: „ Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă,
ajunge. Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind
lumina”.
— Vă mulțumesc, doamnă învățătoare! Vă doresc să rămâneți la fel de tânără și
luminoasă, a încheiat interviul Ana privind spre ochii sclipitori ai fostei sale dăscălițe.
— Și eu îți mulțumesc, Ana. Și îți doresc mult succes pe drumul pe care l-ai ales.
— Nu știu, dacă, după ce am vorbit cu dumneavoastră, n-o să vreau să devin profesoară.
Mi-a plăcut prea mult lumina pe care o răspândiți în jur.