Sunteți pe pagina 1din 2

Lectie pentru minte si suflet

Eram elev in clasa a patra cand am citit , la recomandarea domnului invatator , volumul de
povestiri al scriitorului Mircea Santimbreanu – “ Recreatia mare “. Una din naratiuni , “Elev” , m-
a impresionatprofund , in ciuda varstei mele fragede , si a influentat , de-a lungul anilor de
scoala , modul in care mi-am apreciat profesorii. In acea povestire este vorba despre un invatator
ce nu avea mana dreapta dar scria foarte frumos cu cea stanga. Intr-o zi un elev de-al lui a
descoperit secretul caligrafiei dascalului sau. Venind foarte dimineata la scoala , baietelul l-a
vazut pe invatator (fara ca acesta sa stie ) scriind pe tabla literele alfabetului ; a scris si a sters de
multe ori pana a fost multumit de felul in care arata fiecare litera. Elevul le-a povestit si colegilor
sai ce a vazut si din acel moment dascalul a privit si a corectat caiete mult mai ordonate.
Cand am terminat lectura ochii imi inotau in lacrimi. Copilul de atunci nu a inteles de ce.
Maturul de astazi realizeaza ca a fost un joc al ielelor –“ am vazut “ idealul si l-am cautat apoi ani
de zile. L-am cautat pe acel dascal in toti profesorii mei.
Poate cel mai mult s-a apropiat de acest ideal profesoara de romana din ciclul gimnazial.
Era minunata in primul rand pentru ca isi iubea elevii; chiar si pe acela considerat de noi ,
colegii lui , cel mai slab ,il invaluia in priviri ocrotitoare. Ma intrebam cum nu e niciodata
obosita , cum poate sa fie asa plina de viata si zambitoare la ultima ora cand eu eram epuizat. Am
ajuns sa cred sincer ca am o a doua mama- ne-a invatat sa ne fie rusine si sa ne cerem iertare cand
gresim , sa credem in noi , sa vrem sa fim bine pregatiti.
La ora de romana eram toti cu mainile ridicate , toti credeam ca avem ceva de spus-
dumneaei ne dadea aceasta incredere. Orele de compunere si literatura se asemanau cu un
cenaclu- nu mi-e teama ca exagerez-; incurajati de doamna profesoara , exprimam idei atat de
interesante si eram atat de incantati de noi insine , vazand multumirea de pe chipul “dascalitei”!
Notele aproape nu mai contau – ajunseseram sa stim foarte bine si noi daca prestatia din
timpul unei ore fusese de exceptie sau nu. Cert este ca niciodata nu am fost nemultumiti ,
niciodata nu ne-am simtit nedreptatiti. Primeam ce meritam; eram evaluati corect si am invatat ca
noi insine sa ne evaluam munca.
Orele de romana erau complexe si complete – ne transmitea informatii noi , ne activiza si
comunica permanent cu noi , ne corecta caietele , ne propunea teme antrenante si diversificate.
Totul avea coerenta; fiecare ora se desfasura dupa acelasi scenariu in ceea ce priveste etapele
lectiei dar era in acelasi timp o noutate fascinanta, un joc de idei , un carusel in care eram
antrenati dar fara sa obosim sau sa ametim.
Avea o voce calda , invaluitoare , ce se armoniza perfect cu limpezimea si frumusetea
ideilor exprimate.
Simtea cand eram nesiguri , ingrijorati , obositi sau , dimpotriva , veseli , stapani pe noi
insine si avea pentru fiecare stare a colectivului sau a unui elev atitudinea potrivita – panaceul ori
forta spirituala care sa sustina avantul nostru.
Cu dragoste si emotie dar si cu obiectivitate , ochii mintii si ai sufletului s-au intors la acele
oaze de spiritualitate- orele doamnei profesoare de romana – si acest exercitiu a fost de multe ori
involuntar – mi s-a intamplat ca , fiind elev de liceu , sa ma gandesc , nu o data , ca orele de
romana nu se ridica , din pacate , la nivelul celor din ciclul gimnazial.
Nu de mult , am aflat ca un profesor bun trebuie sa fie – in termeni de specialitate – o
simbioza perfecta intre pregatirea stiintifica si cultura psihopedagogica.
Pastrand insa nota colocviala careia i-am sacrificat , din motive obiective , nota academica ,
si invocand , din nou , povestirea al carei rezumat l-am prezentat la inceputul demersului , eu cred
ca daruirea doamnei profesoare de romana in timpul orelor presupune , in fundal , o munca
titanica , repetitii indelungi pentru marile reprezentatii de la catedra , repetitii pe care , chiar daca
nu le-am vazut , asa cum i s-a intamplat protagonistului din povestire , le-am simtit si le-am intuit.

Bibliografie

Stefanovici , Iozef - “ Psihologia tactului pedagogic al profesorului “ EDP , Bucuresti ,


1974

Santimbreanu , Mircea – “Recreatia mare “ , Editura Ion Creanga , Bucuresti , 1987

S-ar putea să vă placă și