Zbor spre amintiri-Învăţătoarea mea

Nu o să citez pe marii pedagogi, nici nu o să enumăr competențele pe

care ar trebui să le dețină un unui profesor de dezvoltare personală, ci
voi face portretul unui dascăl de suflete:

Timpul a trecut pe lângă mine măturând cu aripile sale clipe, zile,

ani din viaţă şi, odată cu acestea, cele mai frumoase amintiri. Sunt
amintiri care-mi inundă sufletul de o bucurie dulce şi revin cu drag ori
de câte ori viaţa îmi oferă ocazia.
Cea mai scumpă amintire rămâne în sufletul meu imaginea doamnei
mele învăţătoare...
Fără a avea pretenția că ating duioşia şi evlavia marelui Creangă
pentru venerabilul său educator Bădiţa Vasile, sau măiestria lui Caragiale
vorbind despre mentorul său Basil Drăguşescu, patetismul cu care
Mihail Sadoveanu evocă pe dascălul său Domnu’Trandafir, sau tristețea
cu care a plâns Eminescu la mormântul lui Aron Pumnul....
Era o zi superbă în care toamna îşi mătura frunzele pe cărări şi
vântul îşi pipetăna pletele printre crengile pomilor încărcaţi cu roadele
dulci. Privesc printre ani înapoi şi mă văd acea fetiţă timidă, temătoare,
ce mergea pentru prima dată la şcoală. Mă întrebam...ce este şcoala?
Eram stăpânită de curiozitate, dar şi de o oarecare teamă, căci nu ştiam
ce se ascunde dincolo de zidurile acelea reci.
Păşeam agale, abia târându-mi picioarele, strângând la piept buchetul
de trandafiri sângerii. Mi se părea interminabil acel drum. Am ajuns în
faţa unei clădiri în curtea căreia era o larmă îngrozitoare. Zeci de copii,
adunaţi în grupuri mai mari sau mai mici povesteau de zor şi gesticulau.
Mi se părea că toţi se cunoşteau între ei, numai într-un colţ am mai văzut
câţiva copii care, ca şi mine, strângeau tare de mână pe mămicile lor şi
priveau speriaţi. Deodată, larma încetă ca prin minune, atunci când un
clinchet argintiu de clopoţel a umplut văzduhul cu sunetul său. Doar
noi, cei mai mici, am rămas stingheri, nu ştiam încotro să o pornim.
Deodată, soarele parcă s-a oprit în loc să ne zâmbească căci, în prag a
apărut zâna cea bună. S-a apropiat încet de noi şi ne-a spus că ea este
învăţătoarea noastră. Ne-a condus într-o sală care avea să fie clasa
noastră.
Imaginea ei îmi vine şi acum în minte. Era o femeie cu părul aurit în
care timpul argintase câteva fire. În ochi adunase tot azurul cerului şi
liniştea mării din zilele senine de vară. Chipul de înger radia atâta
bunătate încât izvorul lacrimilor din ochii noştri a secat pe loc şi am
urmat-o ca vrăjiţi. Ne-a spus atunci că vom merge împreună într-un
palat, în palatul hărniciei. Palat? Eu auzisem din poveşti că palatul este o
clădire impunătoare cu multe bogăţii. Ce fel de palat era acesta? De
aceea, am întrebat?
- Dar unde sunt comorile?
- Comorile, copii, le vom descoperi împreună timp de patru ani de
acum încolo, căci vom călători prin acest palat şi vom scotoci prin
toate ungherele.
Abia peste ani am înţeles tâlcul acestor vorbe. Da...am descoperit
împreună mii de comori. Comori ale sufletului şi ale minţii.
Doamna învăţătoare a fost cea care mi-a purtat mâna pentru a face
prima literă, pentru a scrie primul cuvânt. Tainele cititului au fost
desluşite tot cu ajutorul doamnei. Dumneaei mi-a îndrumat paşii în
grădina ştiinţei din care am adunat florile cunoaşterii. Împreună ne-am
teleportat în timp pentru a cunoaşte faptele de glorie ale neamului la
orele de istorie, am colidat munţi şi văi pentru a descoperi frumuseţile
patriei la orele de geografie, am trăit alături de personajele preferate din
cărţi, am dezlegat tainele întortocheate ale matematicii...am simţit, am
iubit natura, am cântat, am dansat....Şi câte nu am făcut? Era și pe
atunci predare integrată, ...am învățat și eu Acum e toamnă, da...atunci
când am învățat litera A...și erau și metode interactive, dar numai că nu
aveau nume așa întortocheate ca astăzi.
Alături de dânsa orele erau adevărate zboruri spre lumină, cu
fiecare lecţie mai colectam o perlă a cunoaşterii pe care o adăugam la
comoara sufletului nostru.
Fire blândă, avea atâta răbdare cu fiecare dintre noi încât mi se
părea că undeva avea un izvor nesecat din care se adăpa mereu. Nu am
auzit-o niciodată ridicând tonul. Când se supăra, se încrunta uşor şi
deasupra frunţii se lăsau nişte nori care îi întunecau privirea. Atât...nu
scotea nici o vorbă urâtă, dar noi înţelegeam că am supărat-o şi ne
ruşinam...nu mai ridicam ochii din pământ.
Și nu a fost doar dascăl. A fost și doctor căci, parcă simt şi acum
căldura mâinii sale pe fruntea mea fierbinte atunci când vreo răceală
mă pândea...a fost pisholog... simt încurajarea din privire atunci când
realizam un lucru bun, şi, dacă îi vedeam zâmbetul, ştiam că e
mulţumită de mine. Mulţumirea dânsei era pentru mine o încurajare şi
o bucurie aparte. A fost și polișist, căci mereu avea grijă să fim în
siguranță, ne învăța să fim disciplinați și să nu facem fapte rele...a fost
chiar și preot, căci ne punea să ne cerem iertare de la cel căruia îi
greșisem și să ne dăm mâna....Și câte nu a fost doamna
noastră....muzician, regizor, pictor...chiar și femeie de serviciu, căci nu
se sfia să pună mâna pe mătură, sau pe cârpă să facă curățenie priin
clasă. Dar, mai presus de toate, ne-a fost mamă...
Patru ani au fără să ne dăm seama şi odată cu ei, cele mai frumoase
clipe din viaţa de şcolar. Am călătorit deasupra norilor pufoşi, am luptat
cu balaurii necunoaşterii şi i-am învins. Am adunat atâtea amintiri cu
doamna noastră învăţătoare încât cutia sufletului a devenit
neîncăpătoare.
Dar, nu voi uita niciodată că doamna mea învăţătoare a fost cea
care a dat aripi gândurilor mele şi năzuinţelor pentru a-mi lua avânt în
lume. A fost eroul meu şi mi-am dorit întotdeauna să-i semăn. A fost
persoana care m-a ajutat să ajung ceea ce sunt, care m-a îndrumat şi m-
a făcut să descopăr în mine resurse nebănuite.
Peste ani a fost alături de mine la un eveniment important din viaţa
mea profesională. În ziua în care am susţinut lucrarea de gradul I,
doamna mea învăţătoare a fost invitatul special. M-a ţinut de mână şi
mi-a dat din nou curaj. A vorbit şi muzica glasului său a stârnit ropote
de aplauze şi a umplut ochii de lacrimi. Aceeaşi voce blândă s-a păstrat
peste ani...acelaşi chip angelic. A vorbit despre eleva care am fost. A
spus atunci un lucru pe care, poate eu îl uitasem. Ne-a întrebat odată ce
vrem să devenim când vom fi mari...răspunsul meu a fost: Vreau să fiu
ca dumneavoastră.
 Şi... încerc să fiu. În fiecare zi îmi amintesc de doamna şi mă
străduiesc să pun în lecţiile mele un strop din amintirea ei. Vreau să-i
semăn la bunătate, la blândeţe, la voioşie...la toate. Încerc să am multă
răbdare, căci fără răbadarea de a-i asculta pe fiecare în parte și de a
repeta poate de o sută de ori un lucru până înțelege toată lumea, degeaba
deții un bagaj imens de cunoștințe...nu le vei putea împătăși
Știu că un dascăl transmite, odată cu cunoştinţele sale, şi, de
regulă, fără să-şi dea seama, şi modul lui de a fi, de a gândi, de a se
comporta în societate şi în viaţă, în raport cu oamenii...Doamna mea mi-
a transmis asta și eu, la rândul meu, vreau săfiu un model pentru elevii
mei
De-a lungul timpului, poeții, marii gânditori i-au numit „făuritori
de suflete”, „creatori de valori”, „luminatori sau apostoli ai poporului”,
„învăţători ai neamului”. Eu nu o să o numesc profesor de dezvoltare
personală...e prea o să-i spun profesor de...fericire. Acesta este rolul
cel mai frumos mai compatibil cu misiunea dascălului
Nu o să pot să-i mulţumesc îndeajuns pentru ce a însemnat
dumneaei pentru mine. Aş vrea să-i umplu braţele cu florile
recunoştinţei mele şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că a trimis un înger
de-al Lui pe pământ ca să-mi deschidă calea.
În cămara sufletului meu va fi mereu un loc aparte, un loc de
cinste în care amintirea doamnei învăţătoare va rămâne veşnic vie.
Și, nu pot să închei fără să il citez pe Ilaroin Păunoiu:
Îngeri camuflați/îmbrăcați lumește/ merg zâmbind pe stradă/vorbesc
românește/ au chipuri diferite/ aura discreta/ însă pe sub unghii/ toți au
praf de cretă...