Doamnei mele învățătoare

Este o zi însorită de toamnă, prea frumoasă pentru jumătatea lunii

septembrie, după cum îmi spunea mama. Îmbrăcată frumos în uniformă, cum îi
spun părinții mei, îmi îndrept pașii spre școală.

Nu știu de ce îmi vine mereu în minte o poezie de la grădiniță:

„ E septembrie și toamnă

Frații mei se duc la școală

Eu sunt mic și nu mă duc…”

Îmi spun în gând: „Merg la școală înseamnă că nu mai sunt mică. O dar
de ce mă simt totuși atât de mică? de ce oare îi invidiam pe alții când vedeam că
se îndreptau spre școală? Iată acum când mi-a venit și mie rândul, în loc să mă
bucur inima îmi tremură de emoție.”

Ajunsă în fața școlii aceasta mă sperie groaznic, e așa de mare!

Suntem așezați pe rânduri și se începe cu clasa I A. Doamna învățătoare

își strigă elevii, nu-mi aud numele. Aștept nerăbdătoare, eu voi fi la clasa I B.

În fața mea se înfățișează o doamnă tânără cu chipul blând, luminos și

voce caldă. Urmăresc cu atenție și emoție fiecare gest, e doamna mea
învățătoare.

O însoțim până în sala de clasă, unde nu ne mai așteaptă rafturile cu

jucării, covoarele cu desene, mesele și băncuțele colorate, ci doar cărți, o tablă
mare, scaune și bănci de culoarea lemnului și multe alte lucruri ce-mi par stranii.

În spațiul rece al sălii de clasă răsună vocea caldă a doamnei învățătoare,

care ne vorbește nu știu despre ce, căci nu reușesc să mă liniștesc.

De emoție încep să plâng. Lacrimile îmi străbat obrajii îmbujorați de

emoție.

Doamna învățătoare vine spre mine, îmi șterge lacrimile cu gesturi tandre
de mamă, apoi încearcă să mă încurajeze arătându-mi Abecedarul și pozele din
el.

Încetul cu încetul îmi revin, emoțiile încep să dispară și realizez că

doamna este de fapt ca o a doua mamă , iar școala a doua casă.
 Timpul trece ca o năframă purtată de vânt și iată-mă în clasa a IV-a când
trebuie să mă despart de doamna învățătoare cu care am petrecut patru ani
frumoși. Nu o voi uita niciodată, nici pe ea și nici sfaturile și învățăturile ei.

Acum am înțeles ce-mi spunea mama când zicea că Dumnezeu a făcut

învățătorul cu trei perechi de ochi: cu o pereche să scrie sau să citească, cu alta
să vadă ce nu ar trebui, iar pe ultima să și-o îndrepte spre cei neatenți.

Vă mulțumesc doamnă învățătoare, iar în inima mea să știți că totdeauna

vă voi păstra mereu un loc și vă doresc să rămâneți la fel de luptătoare și plină
de lumina înțelepciunii până la adânci bătrâneți.

Eleva: Gavrilă Bianca –Mihaela

Școala Gimnazială „Av. Petre Ivanovici”

Clasa a IV-a B