EVANGHELIA DUMINICII IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI

Matei 6, 14-21

"Zis-a Domnul: Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel
ceresc; iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile
voastre. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor
ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si
fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal
tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina
le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina
nu le strica si unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara voastra, acolo va fi si
inima voastra." (Matei 6, 14-21).

Iubiţi credincioşi,
Lecturile evanghelice premergătoare marelui post au un rol pregătitor, dar si unul
pedagogic. Odată cu începutul perioadei Triodului, prin lecturile biblice programate pentru cele
trei duminici dinaintea postului, Biserica încearcă să le reamintească fiilor săi cum trebuie sa se
roage (pilda vameșului si a fariseului), cum se cuvine sa se pocăiască, punând spre meditație pilda
fiului risipitor care s-a întors la tatăl față de care a păcătuit și ce îi așteaptă pe oameni la înfricoșata
Judecata, mai ales pe cei care nu respectă poruncile Evangheliei.
Odată cu începerea efectiva a postului, duminica se numește „a izgonirii lui Adam,
stramoșul neamului omenesc, din rai“, ca să ni se amintească tuturor despre marea primejdie la
care suntem expuși, aceea de a fi izgoniți pentru a doua oara din rai. Textul Evangheliei acestei
duminici este doar un fragment din cunoscuta predica de pe munte a Mântuitorului Iisus Hristos.
Prin acest text, Mântuitorul Iisus Hristos ne atenționează acum, la începutul postului, că primirea
iertării păcatelor noastre este condiționată de iertarea pe care trebuie s-o dăm aproapelui nostru, iar
postul, pentru cel care se și angajează să-l respecte, se constituie într-un adevărat exercițiu
spiritual si, totodată, o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea postul nu trebuie sa fie
ostentativ, nici prilej de a cădea în mândrie și a-i disprețui pe alții care nu știu să postească ori nu
pot s-o facă. Să nu se uite că postul nu este un scop în sine, ci numai un mijloc de a ajunge la
scopul suprem, unirea cu Dumnezeu. Pentru cel care-l ține, devine un adevărat sacrificiu personal
ce predispune mai ușor spre cele duhovnicești și îl pregătește mai intens si sigur pentru întâlnirea
cu Dumnezeu, asemenea Profetului Daniel (sec. VI-V î. Hristos), care, numai după ce a postit o
vreme, i s-a arătat un înger al lui Dumnezeu ce i-a descoperit unele taine ale viitorului (Daniel 10,
2-3).
În textul evangheliei de azi Mântuitorul Iisus Hristos ne spune așa: „Când postiti, nu fiti
tristi ca fatarnicii; ca ei isi întunecă fețele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc
voua: si-au luat plata lor” (Matei 6,16). Dacă Biserica a rânduit să fie citit acest text acum la
începutul Postului Mare, o face pentru a ne atenționa că se poate posti și fără nici un folos
duhovnicesc și aceasta se poate întâmpla dacă postim „ca fățarnicii”. Dar ce înseamnă a fi
fățarnic? În limba greacă, corespondentul pentru „fățarnici” este „hypocrites” și tradus literal
înseamnă „actor”. Ce vrea să ne spună Hristos? Nu jucați teatru! Și ce înseamnă a juca teatru în
sens religios? Înseamnă a-ți pune masca evlaviei, ca să pari mai deosebit decât ești, iar în acest
caz, omul din exterior nu corespunde cu cel din interior. Așadar fățarnicii se orientează după
oameni, nu după Dumnezeu, iar „plata” și-o iau de la oameni.
În continuare, Domnul ne învaţă să postim fără făţărnicie şi spune să intrăm în arena
postului nu cu feţe posomorâte, ci cu feţe pline de bunătate, ca nişte ostaşi adevăraţi şi credincioşi
ai lui Hristos, care merg la luptă împotriva păcatului şi a pătimaşului lor trup, cu ajutorul şi
împreună-lucrarea atotputernicului har al lui Hristos şi înaintea feţei Tatălui Ceresc, Care are
pregătită răsplata pentru toţi câţi se nevoiesc cu adevărat împotriva înşelării păcatului: „Tu însă,
când postesti, unge capul tău si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui
tău, Care este in ascuns, si Tatal tău, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie”(Matei 6,17-18). Ce
vrea sa spuna Domnul cand zice sa ne ungem capetele si sa ne spalam fetele? Ei bine înțelesul este
urmatorul: ungerea capului înseamnă luminarea mintii cu darurile Sfântului Duh, capul închipuind
mintea, iar spălarea fetei înseamnă curățirea „omului celui din afara”, adică a simțurilor noastre,
căci fața închipuie pe omul cel dinafara, omul trupesc, omul simțurilor. Iată cum Hristos ne atrage
atenția ca postirea trebuie facuta si cu mintea, cu rațiunea, dar si cu simțurile noastre, cu care
adeseori alunecam spre păcat sau tentatii păcătoase. Se vede din acest text că Hristos aprobă
postul, însă un post închinat lui Dumnezeu și nu oamenilor.
De aceea, în toate zilele vieții noastre, să ne punem această problemă: Cui vrem să plăcem
prin ceea ce facem(post, milostenie, rugăciune etc.)? Lui Dumnezeu sau oamenilor? De la cine
dorim răsplata? De la Dumnezeu sau de la oameni? Să luăm aminte, căci dorința aceasta de a fi pe
placul oamenilor, chiar și puțin, se „ține” mereu după noi. Am vrea să plăcem lui Dumnezeu, dar
parcă, măcar puțintel, am vrea să fim lăudați sau apreciați și de oameni, iar atunci ne trezim jucând
și puțin „teatru”. Trebuie să recunoaștem deschis că, dorința aceasta de a fi apreciați și lăudați de
ceilalți, a devenit pentru mulți dintre noi o „ a doua natură”. O practicăm fără să ne dăm seama și
credem că slujim lui Dumnezeu, însă în realitate totul se consumă pe plan exterior, pe „scenă”,
pentru „aplauze”. Prin cuvântul de azi Hristos vrea să ne spună un lucru: nu vă lipsiți de
comuniunea de taină cu Dumnezeu în schimbul laudei pe care o primiți de la oameni. Bucuria de a
fi creștin tocmai de aici vin, din această trăire tainică cu Dumnezeu. Așadar, toate ostenelile
noastre trebuie să se desfășoare pe o altă „scenă”, adică în inima noastră, acolo ne întâlnim cu
Tatăl ceresc.
Trebuie să spunem că nu doar fățărnicia ne poate face fără de folos nevoința, ci și alte
înțelegeri greșite ale postului. Una dintre aceste greșeli este aceea de a ne concentra toată atenția
pe abținerea scrupuloasă de la unele alimente. În felul acesta, postul devine un simplu regim
naturist(dietetic), fără nici o valoare duhovnicească, iar el poate duce la sănătatea trupului ori la
obținerea unei siluete de invidiat, însă nimic mai mult. Astfel putem spune că postitorii „și-au luat
plata lor”. De la cine? De la trup și nu de la Dumnezeu. Orientat însă numai spre un scop trupesc,
acest fel de „post” nu are nimic de-a face cu postul creştin. Iar atunci când „postul” sau mai
degrabă „alimentaţia naturistă” are la bază o concepţie religioasă necreştină, avem de-a face cu o
cumplită rătăcire, acest fel de „post” fiind pur şi simplu încă un mod de expresie a lepădării
credinţei celei adevărate şi mântuitoare şi a decăderii în idolatrie.
Referitor la postul trupesc, trebuie să înțelegem că abținerea de la mâncare este doar o
treaptă a postului, este un mijloc eficient prin care luptăm împotriva poftelor și ispitelor, pentru ca
lucrarea duhovnicească să poată începe în inima noastră. Prin post, noi vrem să ne eliberăm de tot
ceea ce stă în calea minții și a inimii de a se apropia de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că postul
este o înfrânare prea cuprinzătoare a omului cu toate simţurile lui, de la gânduri rele, priviri
pătimaşe, vorbe păcătoase, de la mâncare, veselie, pofte trupeşti etc. De aici înţelegem că postul
este de mai multe feluri, după simţurile omului. Cel mai înalt post şi cel mai greu de dobândit este
înfrânarea (paza) minţii de la tot felul de gânduri rele. Tot atât de greu de dobândit este şi
înfrânarea limbii de la clevetiri, vorbe rele, glume, râsuri, osândiri etc. Nu mic este postul cu
privirea, căci cele mai multe păcate se nasc în om prin ochi. Ultimul şi cel mai uşor de domolit
este stomacul - înfrânarea de la tot felul de bucate bune, gustoase şi multe, de la vin, carne etc.
Referindu-ne la formalismul unor creștini, trebuie să spunem că acesta este înfierat atât în
Sfânta Scriptură cât și la Sfinții Părinți. În Vechiul Testament, Profetul Amos, din cauza decăderii
religios-morale a oamenilor vremii, atentiona că lui Dumnezeu nu-i plac deloc actele de cult pur
formale si scria: „Urât-am, disprețuit-am sărbătorile voastre și nu simt nici o plăcere pentru ele.
Depărtează de la Mine zgomotul cântecelor tale ca nu am nici o plăcere sa ascult cântarea laudelor
tale“ (Amos 5, 21, 23). De aceea, credinciosul sa nu se limiteze la un post formal, fiindcă așa cum
spune Sf. Ioan Gură de Aur: „nu numai gura noastra trebuie sa posteasca, ci si ochii, urechile,
picioarele si mâinile, toate mădularele noastre. Mâinile noastre sa postească, adica sa fie curate de
orice rapire sau avariție lumeasca, picioarele sa posteasca, adica sa se abtina de la a alerga la
spectacole nepermise; ochii sa postească, adica sa se deprinda de a nu arunca niciodata priviri
nemodeste, a nu privi cu curiozitate obiecte periculoase, caci spectacolul este hrana ochilor, iar
daca ele sunt nedrepte si oprite, vatama postul si mantuirea sufletului, daca sunt insa drepte si
permise, ele sunt o podoaba a postului. Si n-ar fi oare contra bunului simt de a te abtine de la o
mancare, altadata îngăduită, si de a ne satura totuși ochii cu o hrana care este oprita? Tu nu
mănânci carne? Bine, dar nu te hrăni cu necurăție prin ochii tai. Urechile, de asemenea, sa
postească si postul lor este a nu asculta nici facerile de rău, nici clevetirile. Gura să postească
abținându-se de la orice vorbire necinstită si batjocoritoare. La ce folosește să ne abținem de la
carnea păsărilor si peștilor, daca noi sfâșiem si mâncăm pe frații noștri?“.
Pentru cei în vârsta si bolnavi, marele ierarh merge pe aceeași linie a Bisericii,
recomandând postul duhovnicesc: „Eu l-aș numi de o mie de ori mai fericit pe cel ce mănâncă,
decât pe cel ce postește de mâncare, dar face nedreptate…căci nu mâncarea este un rău, ci
păcatul…De aceea, cine mănâncă, și nu poate să postească, acela să împartă milostenie cu
prisosință, să facă rugăciuni stăruitoare, să se împace cu dușmanii lui, să gonească din suflet orice
ținere de minte a răului. Îndeplinind acestea, el va posti adevăratul post, așa cum îl cere de la noi
Domnul, căci cinstirea postului nu constă în abținerea de la bucate, ci în evitarea păcatelor, așa
cum acela care postește mărginindu-se doar la reținerea de la bucate, acela este cel ce necinstește
postul”.
Sunt unii oameni care spun că postul nu aduce nici un folos și atunci ce rost mai are ținerea
lui. Acestora le spunem că foloasele postului sunt atât trupești, dar mai ales duhovnicești: dă aripi
rugăciunii, uşurează trupul şi îl fereşte de multe boli, limpezeşte gândurile, înalţă mintea, vindecă
sufletul, îngrădeşte trufia limbii, smereşte privirea ochilor, adună gândurile, omoară poftele
trupului, ne aduce aminte de moarte. Postul arde pe diavoli, îmblânzeşte pe vrăjmaşi, împacă pe
oameni,înmulţeşte credinţa, sporeşte dragostea, înfrumuseţează Biserica. Lipsa postului,
dimpotrivă, aduce mari pagube şi sufletului şi trupului. Lăcomia pântecelui aduce boli trupului,
suferinţe nevindecate, scurtarea zilelor, neînfrânarea simţurilor, dezlănţuire a tuturor patimilor
trupeşti, întunecarea minţii. Neînfrânarea de la mâncare şi vin este maică a râsului, casă a poftelor,
izvor al plăcerilor și pricină a multor certuri.
 Trebuie să spunem însă că postul are mai mulţi duşmani decât toate celelalte fapte bune.
De cele mai multe ori postul este socotit ca ceva demodat, învechit şi este scos cu necinste din
casa creştinului, însă nu uitaţi că odată cu el ies de la noi şi foloasele postului. Trei sunt duşmanii
principali ai postului: diavolul, lumea şi trupul nostru. Diavolul ne şopteşte ca lui Adam: „Omule,
postul nu este o poruncă, te poţi mântui şi fară el, căci nu spurcă ce intră în om”. Lumea ne
amăgeşte şi ea zicând: „Nu mai posti că te râd oamenii. Cine mai posteşte azi! Fii om serios, nu te
lua după babe!”. Ba şi trupul auzind de post, se mânie asupra noastră, zicând: „Cât o să mă mai
chinuieşti? Vezi că sunt bolnav, mă doare stomacul, faţa mi se îngălbeneşte, sunt tânăr acum, am
vreme să postesc”. Şi cât de mulţi creştini sunt biruiţi de aceşti trei duşmani de moarte!
Iubiți credincioși,
Așa cum spuneam la începutul cuvântării, Sfânta Evanghelie de astăzi ne propune să
medităm și la un cuvânt despre iertarea aproapelui nostru. Mântuitorul Hristos vorbeşte despre
iertarea pe care noi oamenii ne-o acordăm unii altora, ca fiind o condiţie pentru iertarea pe care
noi o primim de la Dumnezeu. Se pune întrebarea: de ce această legătură între iertarea dintre
oameni şi iertarea lui Dumnezeu? În primul rând trebuie să spunem că este vorba despre o
pedagogie dumnezeiască, care are în vedere stimularea oamenilor spre un gest important, vital
pentru existenţa lor. Omul care este într-o relaţie cu Dumnezeu, care se gândeşte la Dumnezeu,
care aşteaptă ceva de la Dumnezeu, când află că Dumnezeu îi condiţionează iertarea păcatelor sale
de iertarea pe care el însuşi o acordă semenului său, va prinde curaj, va insista şi va investi mai
multă energie în a dobândi această iertare, străduindu-se să ierte el însuşi. În al doilea rând, însă,
este foarte important de ştiut că exerciţiul relaţiei îl face omul mai întâi cu semenul său. Sfântul
Ioan Evanghelistul spune că nu poate cineva să-L iubească pe Dumnezeu, dacă nu iubeşte pe
semenul său. Prin urmare, cine nu are o relaţie cu semenii săi, nu poate spera la o relaţie cu
Dumnezeu. Iar cine nu iartă pe semenul său, nici nu poate avea o relaţie cu acela, pentru că
iertarea este singura cale de a menţine sau reface relaţia cu semenul. Unii dintre noi credem că
putem să ne rugăm, să postim foarte bine, indiferent de relația noastră cu aproapele sau că putem
să ne jignim semenii și să ne cerem iertare numai de la Dumnezeu. De asemenea credem că
„jertfele” aduse lui Dumnezeu ne șterg vina pentru ceea ce am făcut rău semenilor noștri. Însă
Mântuitorul Iisus Hristos ne atenționează prin cuvântul de azi, că astfel de „jertfe” nu-I sunt pe
plac.
În concluzie putem spune că toată relația noastră cu Dumnezeu depinde, în mod esențial,
de relația cu aproapele. Dumnezeu vrea să ne aducă la o viață nouă, de comuniune cu El, însă nu
putem începe o viață nouă cu El fără a începe o viață nouă și cu semenii noștri. De aceea, încă de
acum, de la începutul Postului Mare, ar trebui să ne revizuim toată viața noastră în ceea ce privește
raportul nostru cu cei din jurul nostru. Ce-ar fi dacă, de azi, am începe, cu ajutorul lui Dumnezeu,
să fim mai delicați, mai iubitori cu soția (respectiv cu soțul), cu copiii noștri, cu vecinii, cu
prietenii etc.? Ce-ar fi dacă, de azi, am fi mai atenți, mai îngăduitori cu colegii de muncă, cu cei
care ne ies în cale în viața de zi cu zi? Ce-ar fi dacă, de azi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am începe
să ne gândim mai mult la alții decât la noi?!... Cu adevărat ar fi cel mai mare câștig al postului și
dintr-o dată, am descoperi că suntem acolo unde ne-am dorit: mai aproape de Dumnezeu, prin
aproapele nostru. Amin.
Preot Gavrilă Costel
Parohia „Sfântul Nicolae”- Mun. Băilești