Vera Samson

O viaţă zbuciumată
Spovedania unei învăţătoare

©2017

1
Lucrarea se consacră fiicei mele, Victoria

2
Învăţătorul?!...

De ce m-am sacrificat acestei nobile profesii ?!

Ce am găsit eu în inimile voastre copilăreşti ?!

3
 “Învăţătorul este cel care dăruieşte fiecărui om, la pornirea lui în drumul spre lumină,
primele elmente, călăuzindu-i paşii spre marele titlu de OM. El este acela care modelează
materialul cel mai de preţ, COPILUL, tinzînd ca fiecare bloc de marmură brută să realizeze o
fiinţă înzestrată cu cele mai frumoase trăsături, un om care să înmănuncheze calităţile morale
cele mai înalte.”
Dumitru Salade

Cea mai mare bucurie pe care o avem noi, ca oameni ai şcolii, este aceea că avem în jur
COPII. Prin ei pricepem noul, ei ne ţin la loc de cinste, ne oferă iubirea, ori de cîte ori, prin
zîmbetul lor, ei ne aduc informaţii proaspete, în ei gasim echilibrul.

Copiii cuminţi sau neastîmpăraţi, toţi au nevoie de iubire, atenţie şi tandreţe. Copiii nu
cer prea mult, dar insistă să fim prezenţi în viaţa lor, să le dăruim bucurie, sinceritate, bunătatea
sufletului uman.

Personalitatea învăţătorului este o configuraţie cu lumini puternice, căci, spre a conduce

elevul acestor vremuri către maturitate, este nevoie de multă înţelepciune.

Cheia cu care învăţătorul deschide poarta succesului în acţiunea educaţională este găsită
atunci cînd învăţătorul se regăseşte în elevii săi. Drumul către success este încă anevoios,
necesită multă răbdare si pricepere, consumă multă energie şi are nevoie de dăruire de sine pas
cu pas, străbătînd, făurind mereu personalitatea elevului, folosind tot arsenalul de metode si
mijloace de care dispune.

4
UN INTERVIU CU CORESPONDENTA VALERIA DASCĂL DE LA TELEVIZIUNEA
MOLDOVENEASCĂ DIN CHIŞINĂU

- După o convorbire cu dna Captari V.F. de la Ministerul de Învăţămînt Public din

Chişinău, spre a realiza un reportaj literar, am onoarea de a conversa cu un pedagog cu o
mare experienţă de muncă pedagogică pe tărîmul învăţământului public din Moldova.

- Doamna Vera, ştiu că aveţi un staj de 50 de ani de muncă în şcoală, este un timp foarte
îndelungat. În Moldova avem puţini pedagogi cu o aşa înaltă experienţă de muncă
pedagogică, ba chiar unii pedagogi, terminînd studiile pedagogice, caută să muncească în
alte domenii, fug de şcoală. Arătaţi încă tînără, cînd aţi început studiile în domeniul
pedagogiei?

- În viaţa mea a jucat un mare rol tatăl meu, Modiga Ion, care m-a făcut pedagog foarte
devreme. O jumătate de veac din viaţa ce mi-a oferit-o Dumnezeu am dăruit-o educaţiei
copiilor. Da, eu l-am urmat pe tatăl meu, ce s-a sacrificat şi el toată viaţa acestei nobile
profesii.

- Interesant, dar la cîţi ani aţi venit la şcoala primară?

- La 6 ani. Interesant e că tatăl meu, fiind director de şcoală în satul natal Caşcalia, după ce
am terminat şcoala primară, m-a facut să studiez la Şcoala Pedagogică

- Şi asta e foarte interesant, doar dumneavoastră eraţi încă o copiliţă.

5
- Tatăl meu avusese o însărcinare de a trimite pe unii elevi la Şcoala Pedagogică din oraşul
Bender pentru pregătirea tinerelor cadre cu studii pedagogice. Şcoala Pedagogică din
Bender era prima instituţie de învăţămînt public din Moldova după război.

- Şi aşa aţi izbutit să deveniţi studentă?

- Da, tatăl meu a încercat să pregătească pe unii tineri ce terminaseră cîndva 3-4 clase,
pentru a le oferi şi lor un certificat de 7 clase. Republica Moldova avea o mare necesitate
de cadre cu studii pedagogice. Spre regret, părinţii nu vroiau să-şi trimită odraslele
departe de casă, fiindcă ei trebuiau să prelucreze pămîntul, să îngrijească de animale, ş.a.
Pentru tatăl meu, ca director de şcoală, a fost o problemă trimiterea elevilor la Şcoala
pedagogică. Totuşi, el a pregătit cîţiva tineri. Printre ei m-a prezentat şi pe mine la Şcoala
Pedagogică din Bender. Iată aşa am devenit studentă.

- V-a fost greu să studiaţi?

- Extraordinar de greu. După război bîntuia o grea foamete, după o secetă nedumnezeiască.
Materialul de predare în Şcoala Pedagogică, de obicei cu un program de 4 ani, fusese
constrîns în 3 ani de studiu pentru necesitatea pregătirii tinerelor cadre. Profesorii erau
trimişi din Rusia, mai multe obiecte se predau în limba rusă, de care noi, moldovenii, nici
nu auziserăm. Desigur că era foarte greu. Dar ce condiţii de trai aveam noi primii
studenţi?! Nişte nare, pe care dormeam, construite în grabă din scînduri necioplite cu
ploşniţe de diferite soiuri, ne îndestulau. Clădirea era distrusă după război, fără ferestre şi
uşi. Erau uşi împletite din stuf. Dar...

- Ce v-a făcut să rămîneţi acolo în aşa grele condiţii?

- Vorba tatălui meu a fost sfîntă. El mi-a zis: ”Tu vei deveni învăţătoare”. Dar poate că asta
mi-a fost soarta mea, de a deveni pedagog.

- Aş vrea să vă întreb, cine v-a fost primul învăţător?

6
- Prima mea învăţătoare a fost domnişoara Diamanta, venită din România.

- Dar ştiu că primul Dvs. învăţător a fost şi tatăl, Modiga Ion.

- Da, el mi-a fost primul meu dascăl, el mi-a însufleţit dorinţa de a deveni învăţătoare, el
mi-a făurit această cale în viaţă. Pe atunci profesia de învăţător era foarte prestigioasă şi
respectată. În şcoala din Caşcalia numai el avea studii speciale pedagogice.

- Dar copiii Dvs., Victoria şi Sergiu, n-au avut dorinţa de a vă urma calea de pegdagog?

- Nu, ei ştiau cum mă chinuiam cu toate problemele mele: familia, munca pedagogică,
studii prin corespondenţă, pregătirea către lecţii, mii şi mii de caiete de controlat,
materiale illustrative confecţionate de mîna mea, nopţi nedormite.Toate acestea m-au
costat extraordinar de mult. Pe lîngă toate acestea mă aflam ca membru de partid, aveam
obligaţii politice şi de aceea trebuia să fiu mereu în avangardă. Dragostea de profesia mea
m-a făcut să fiu un pedagog creator. Desigur, nu lauda sau medaliile, meritele în
domeniul pedagogiei, nici pozele de pe tabla de onoare nu m-au satisfăcut. Să-mi văd
rezultatele muncii depuse zi de zi, satisfacţia părinţilor şi respectul elevilor m-au interesat
mereu. Deseori, întîlnindu-mă cu unii din ei, mă întrebau: ”Doamnă Vera, nu mă
cunoaşteţi, sînt elevul Dvs., vă mulţumesc pentru învăţătură, pentru bunătate şi răbdarea
ce aţi avut-o cu mine, vă sărut mîna, care mi-a corectat milioane de greşeli.”

- Da, e o fericire să întîlneşti asemenea elevi bine educaţi. Dar cu ce vă ocupaţi acum? Am
auzit că lucraţi la Ministerul Învăţămîntului.

- În viaţă mi-a fost dat să mă ocup cu diferite însărcinări în domeniul învăţămîntului.

- Sînteţi vioaie şi încă tînără!

7
- N-aş spune, am început să-mbătrînesc, am cam uitat că anii zboară, căci vremea în loc n-
o poţi opri, mai trece o zi, încă o zi şi iar. Da, am început să-mbătrînesc, deşi cred că nu-s
chiar aşa de bătrînă. Sînt încă energică şi aş vrea încă să fac multe, dar, uitîndu-mă în
oglindă, îmi zic că sînt căruntă şi nu numai părul e cărunt, dar şi inima. Căci în viaţa totul
este relativ, nu mai ştii ce se întîmplă mîine şi frunzele vieţii se îngălbenesc şi nu-i uşor
deloc să spui cînd a venit şi rîndul tău. Îmbătrînesc şi-mi pare rău. Ieşind la odihna
binecuvenită, nu mai zic că am ieşit la pensie, acesta este un cuvînt urît şi trist, voi avea
mult timp liber. Voi putea să mă gîndesc la firul vieţii pentru a depăna şi a răscoli
întocmai amănuntul ei, pentru a găsi izvorul nevoilor mele, pentru a face concluzii şi
păreri.

- Şi atunci?

- Viaţa mea, ori e un vis, îmi zic. Aceşti mulţi, mulţi ani ce m-au adus la o severă proză.

- Şi ce vă doriţi D-voastră acum?

- Aş vrea iar anii tinereţii şi mintea mea de acum. Acum aş vrea să mă feresc de tot ce a
fost uneori o amăgire. Acum aş şti să preţuiesc orice clipă de iubire, aşa cum spunea
cîndva poetul. Da, azi ştiu ce înseamnă rostul vieţii, i-aş da povaţă inimii să nu mai
zburde în neştire şi aş învăţa-o eu pe ea adevărata fericire.

- Tatăl dumneavoastră v-a fost ce-l îndrumător ce va dorit cel mai mult în viaţă.

- Tatăl meu, Modiga Ion, Dumnezeu să-l ierte, a vieţuit 96 de ani şi mereu ne dorea nouă,
copiilor, să nu îmbătrînim.El mereu îşi cînta cîntecul lui preferat din vioara sa ce l-a
însoţit toată viaţa.
“Bătrîneţe haine grele,
Ce n-aş da să scap de ele,
Trec zilele trec şi eu,
Îmbătrînesc şi-mi pare rău.

8
 C-aşa sînt zilele mele, una bună zece rele,
Trec zilele trec şi eu îmbătrînesc şi-mi pare rău,
Tinereţe haine scumpe, să le port, nu le-aş mai rupe.”

- Foarte frumos mi-aţi cîntat melodia tatălui dumneavoastră.

- Am avut o mare plăcere să conversez cu dumneavoastră, dar cred că au rămas multe şi

multe nespuse.Vă mulţumesc din suflet pentru onoarea de a discuta cu Dumneavoastră.

- Da, doamna Valeria, am mult de povestit. Viaţa mea nu mi-a fost întotdeauna presurată
cu flori.

- Azi e ziua cunoştinţelor, mîine se începe anul şcolar, sînteţi invitată la sărbătoarea
primului sunet la Şcoala Nr. 25 unde aţi muncit ultimii ani de învăţămînt public, dar văd
că şi azi sînteţi înconjurată de foşti elevi şi înconjurată cu o mulţime de buchete de flori.

- Asta mi-i bucuria, să întîlnesc foştii mei elevi.

- Doamnă Vera, voi realiza un reportaj televizat, ne mai vedem.

- Cred că nici eu nu mă opresc la această emisiune, am început să scriu o carte şi deschid

prima pagină cu acest interviu.

- Cum veţi numi cartea?

- Nu m-am decis încă, dar cred că o să o numesc ,,O viaţă zbuciumată, o biografie şi o
soartă”. În sufletul meu rămîn copiii, ai mei şi ceilalţi, multe speranţe şi dragoste.

-1-

9
Mi-i drag şi scump meleagul meu,
Cu holdele de grîne coapte,
Mă cheamă cărăruile mereu
Şi mama mă aşteaptă-n poartă
Unde nu m-aş afla, port mereu în suflet dorul şi dragostea faţă de baştină.

CAŞCALIA - MELEAGUL MEU NATAL

Aici mi-i baştina şi aici mi-am petrecut copilăria. De ce baştina îmi este aşa de scumpă?
Îmi aduc aminte de mirosul pîinii coapte în cuptorul bătrînesc, pe podul cuptorului cu jăratec de
ciocleji, fără tăvale, ci pur şi simplu. Bunica aşeza pîinea pe foi de hrean sau pe foi de varză. Ce
gustoasă era! Îmi plăcea acea pîine nu mai ce scoasă din cuptor cu cojiţa parcă prăjită.

Meleagul meu natal e şi Moldova. Ea pare fi o statuie ridicată în cinstea palmelor lui
Dumnezeu care demult, la facerea lumii, au modelat aceste frumuseţi menite să bucure ochiul, să
mîngîie sufletul şi să-l facă pe acest popor să fie mîndru de plaiul natal.

10
 BAŞTINA mi-a fost mirosul de lapte sau chişleag, aşa îi zicea bunica. Mama cocea pîine
gustoasă, dar mie îmi părea că a bunicii este mai mirositoare. Baştina îmi este prispa de lîngă
casă, cărăruile printre spini şi cînepă pe unde alergam desculţ şi mă usturau picioarele.
Baştina este amintirea cînd treceam pe cărăruia spre bunica Mărioara şi mă lătrau cîinii mătuşii
Mîica. Baştina îmi este gustul de mămăligă cu brînză de oi şi jumări...
Cu cuvintele lui Grigore Vieru aş zice: „Ador meleagul meu natal/iubesc eu casa
părintească/Şi-n fiecare zi, mă uit mereu pe geam/Şi parc-o văd pe mama la fereastră.”
Toate acestea îmi împlinesc sufletul, amintindu-mi copilăria. Copilăria mea n-a fost aşa de
fericită ca a copiilor de astăzi, dar fericită într-un fel anume în sufletul meu copilăresc de
odinioară. Dar timpul nemilos se duce şi nu poţi întoarce nimic înapoi, rămîi cu amintirile
plăcute.
Deseori visez şi gustul pîinii, mirosul gliei arate cu plug de lemn, cărăruia cu praf, ce-mi
îngropa picioarele goale în el sau bolovanii de pe marginea drumului, salcîmul de la poartă,
îmbătarea cu mirosul florilor de salcîm, florile garafilor gălbui ce le sădea mama în grădiniţă.
Dar ce frică aveam de puntea ce mă clătina, puntea ce lega cele două maluri ale rîpii din mijlocul
satului care ducea spre lelea Druţa. O amintire dulce aduce plăcere sufletului meu de copil şi
bucăţica de pîine în casa lui Badea Hariton şi a lelei Druţa.

Amintirile din copilărie sînt o operă de maturitate cu experienţa sufletului de astăzi.

Desigur, baştina cu blîndele coline, cu pomi înfloriţi de primăvară ce-mi tulburau vraja ochilor,
acela era visul farmecului şi cele negre retrăiri a gîndurilor şi sentimentelor de astăzi. Pe vremuri,
cînd copiii nu aveau telefoane mobile şi nu erau dependenţi de calculator sau tehnologie, viaţa
lor avea alt sens.

A trecut prea mult de atunci, deşi amintirile sînt mai vii ca oricînd în sufletul meu.
Deseori adulţii şi-ar zice: „Copilărie, dulce copilărie unde eşti?” cu dealul verde cînd zburdam cu
aripi de înger... Da, copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce. Copilăria e soarele dimineţii
ce îţi dă o rază caldă tot restul vieţii,dar e foarte trist cînd ea trece fulgerător. Copilăria este vîrstă
la care sîntem cel mai aproape de Dumnezeu şi de toate tainele existenţei, în ea plîngem şi rîdem,
ne supărăm şi iertăm. Dacă vor citi copiii de astăzi vieţile noastre din copilărie, poate vor spune
că am dus o viaţă grea, dar eu eram fericită cu ceea ce aveam pe acele timpuri într-adevăr grele.

11
PĂRINŢII MEI

Cînd înfloreau copacii şi mirosul florilor răspîndeau aroma plăcută de primăvară, la 4

martie, părinţii mei mi-au dat viaţa dăruită de Dumnezeu. De aici începe tărîmul magic al
copilăriei în sătucul Caşcalia, raionul Căuşeni din Moldova, într-o familie de slujbaşi.

TATĂL MEU, MODIGA ION, român de origine a fost venit din judeţul Vaslui, satul
Ţuţcani, România. Aici şi-a format familia şi a rămas pentru totdeauna. Mama mea, Marioara,
era dintr-o familie de Ţîbîrneni din satul Caşcalia, o familie foarte înrudită, în familie creşteau 7
copii. Dar mama a fost luată „de suflet” de un frate de al tatălui ei, Ţîbîrnă Timofei şi teotea
Domnica. Copilăria mea se regăseşte mai mult în poala bunicii mele Domnica pe care de abia o
ţin minte şi ea mereu îmi cînta cîntecul de leagăn. Fiind mai mărişoară, tot o întrebam pe mama
de unde, totuşi, m-a luat pe mine. Cu glasul greu de griji, mi-a zis: „Te-am plămădit în trup,
copila mea, precum albina plămădeşte mierea. Ţi-am aşternut în leagăn trandafiri crescuţi în
nopţi de umbre şi lumini, în veghea mea de chin îngreunată te-am mîngîiat cu a genelor mişcări
şi te-am scăldat în calde revărsări de dragoste adîncă şi curată, căci tu-mi eşti dulce ca mierea,
frumoasă ca un trandafir şi gingaşă la mîngîiere. Şi lacrima-mi căzuse pe al tău obrăjor, fiindcă
nu ştiu ce soartă te aşteaptă. După mulţi ani tot mă plîngeai că nu am avut noroc în viaţă. Ştiam
că nu mai eşti a mea şi eu rămîn ca un stînjinel bătut de nea pe care nici o rază nu-1 învie.”

Mama - ce cuvînt înălţător - primul nostru cuvînt. Ce sentiment de dragoste ne învăluie

sufletul şi un chip sfînt ne apare în faţa ochilor atunci cînd îl rostim. Bine o cînta pe mama
scriitorul G.Vieru: ”o fire blîndă, femeie muncită, izvorul tuturor fiinţelor este mama, fiindcă ea
ne-a dat viaţa. Mama ştia pe de rost o poezie cu numele ”Şapte pui şi o biată mamă”. Cu durere
în suflet povestea cum pasărea mamă îşi hrănea puişorii ce o aşteptau cu gurile căscate, ca mama
să le pună în cioc un viermişor. Dar puii au crescut şi au uitat cine le-a adus vermişorii. Cînd s-a
întors la puii ei cu hrana, găsise cuibul gol şi amuţit. Atunci ea a continuat să caute puişorii pînă
i-a albit pana, pînă cînd, în cioc, seminţa a-ncolţit.

12
 Ce înseamnă o mamă? Ea este dragoste, iubire, sacrificiu, ajutor, prietenie, călăuză,
sfătuitor, corectitudine, sinceritate, sprijin şi ea toată viaţa ne plînge amarul.

Mama semăna cu bunica Mărioara, mereu cu un zîmbet de om bun şi lucire de

înţelepciune la colţul ochiului. Bunica Mărioara venea dintr-o familie de oameni înstăriţi din
satul Tănătari, raionul Căuşeni. Deseori ea ne povestea cum bunelul Ion Ţîbîmă a furat-o pe ea
din satul Tănătari şi a adus-o în Caşcalia.

Copilăria e uşoară. Ce-i pasă copilului cînd mama şi tata se gîndesc la neajunsurile şi
nevoile vieţii? Mai des mama n-avea din ce ne face mîncăruri gustoase, ne lăsa o bucată de
mămăliguţă şi pleca în cîmp de dimineaţă. Ca să căpătăm dulciuri, ne căţăram în salcîmul de la
poartă şi cronţăiam cu cel mai mare gust acei fragezi lăstari. Mai tîrziu, în grădină aveam sădiţi
nişte pomi fructiferi şi, cînd ni se lăsa o foame nemaipomenită, mîncam fructele cele verzi şi
amare, care ne curmau pîntecele. Şi ce mai păţeam, vai de noi! Să vezi pe urmă ce mai
pîntecăream. Cînd venea mama din cîmp ne găsea adormiţi, murdari şi vai de noi. În familie
eram trei copii: Gică, Nina şi eu, Veronica.

Biata mamă, Dumnezeu s-o ierte, mult a mai muncit şi a suferit în viaţă. Acum o privesc
ca dintr-o mare îndepărtare de vis, ochii ei căprui, umeziţi deseori de o lacrimă care putea fi
semnul unei ascunse tristeţi, erau umbriţi de negrele gene stufoase şi sprîncenele dese, părul îl
avea prins lîngă urechile mici cu agrafe şi strîns apoi intr-un coc mic. Faţa era albă şi trasă şi
fruntea înaltă tăiată sever, cu buze pline. O tipică ţărancă muncitoare cu palmele bătătorite de
sapă, hîrleţ şi de coasă. Mama cu iscusinţă putea face toate lucrurile femeieşti şi bărbăteşti,
deasemenea. Dis-de-dimineaţă ea aranja toate lucrurile gospodăreşti, după care pleca în cîmp.
Întorcîndu-se de la munca în cîmp, se apuca de alte treburi. Pînă noaptea tîrziu dîrdîia maşina de
cusut. Se făcu de nevoie şi croitoreasă. Toate hăinuţele noastre erau cusute de ea, ştia cum să
combine diferite peticuţe de materie sau împletea, torcea, croşeta. Totul în casă era pregătit de
mîinele ei truditoare. Din cele mai vechi haine mereu tăia lente de materie diferită cu care ţesea
ţolişoare de aşternut pe jos. Nu mai avea timp să vorbească cu cumetrele, era mereu ocupată.
Pentru a dovedi să faci toate lucrurile casnice, spunea ea, trebuie să faci cîte două-trei lucruri
deodată, dar să le faci cu stăruinţă.

13
 Casa bătrînească fusese zidită încă de unchiul Timofei în mijlocul grădinei, era lipită cu
lut, nu era pe atunci ciment. De aceea, mama mereu avea grijă să înnoiască faţa casei. În fiecare
vară, da jos lutul ce s-a cojit şi lipea din nou cu lut şi baligă de cal. De aceea ea strîngea acest
material de construcţie şi-l păstra, mereu avea de lipit. După aceasta, ea văruia frumos casa şi
trăgea brîiele, aşa numea ea partea de jos a peretelui vopsită cu negru. Cu mare iscusinţă trăgea
firul de aţă cu care făcea brîiele la casă. Pe atunci nu se găseau vopsele sau erau foarte scumpe şi
de aceea ea combina diferite feluri de plante pentru a vopsi uşorii sau împrejurul ferestrelor.

Deasupra foişoarelor verzi, ca o streşină, crescuse bogată o viţă de vie cu struguri cu

boabe mari, negri-albăstrii, răspîndind un miros dulce-acrişor. Toamna, cînd adia vîntul, casa
întreagă plutea în beţia parfumată a ciorchinilor mereu sănătoşi, pătînd sîngeriu tencuiala de lut a
casei. Frumos îngrijită era şi bucătăria de vară cu ferestrele ascunse de ciorchinii de poamă albă,
văruită toată în albul varului curat. În mijlocul ei - o masă lungă şi butucănoasă de lemn de stejar,
închipuită din bardă, peste care spînzura necontenit, pînă la podele, o faţă de masă, brodată pe
margini cu rîuri roşii. Şase scaune ocoleau masa. Pe perete în colţ era atîrnată o iconiţă cu Maica
Domnului. Prin ogradă, mama stropea cu apă praful şi mă punea pe mine să mătur, eram ca de
trei - patru ani şi nu mai aveam eu putere să mătur bine, dar mă străduiam.

Acum i-aş spune cu cuvintele poetului:

„O,mamă, dulce mamă, din negură de vremi,

Pe freamătul de frunze, la tine tu mă chemi.
Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt, se scutură salcîmii de toamnă şi vînt,
Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău, mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”

Ţin bine minte că, deseori, mama mă lua cu ea la muncă în cîmp, fiindcă n-avea cu cine
mă lăsa acasă. Eu era cea mai mare şi prima. Prelucra mama viţa de vie cu sapa, iar aici creştea
un chirău, vai şi amar! Îl tăia, bătînd cu sapa în pămîntul uscat de arşiţa de soare, neapărat de cu
toamnă, doar n-avea cu ce îl ara. Toată ziua muncea fară întrerupere în arşiţa soarelui. Pe mine
mă lega de un nuc ce creştea la marginea lanului de vie ca să nu mă piardă, îmi lăsa ceva de
mîncare, dar pentru toată ziua era puţin. Mama n-avea timp să stea cu mine, de aceea eram lăsată

14
în voia soartei. Plîngeam cît plîngeam şi apoi mă linişteam, fiindcă mama îmi explica că e
nevoită să muncescă, mîine avea alt lan de prăşit. Nu mai ştiu ce puteam eu să înţeleg la patru
ani, dar aşa era situaţia. Părinţii noştri nu mai aveau ei timp pentru educaţia noastră, în mare
greutăţi am fost crescuţi. Eram nevoită să stau legată de un copac că altfel putea să nu mă
găsească mama acolo unde m-a lăsat. Mama trebuia să se isprăvească cu toată gospodăria,
fiindcă tătăca făcea concentrarea în armata română. Eu, fiind flămîndă, mîncînd ţărînă şi plîngînd
întruna, în sfîrşit adormeam cu faţa în ţărîna din jurul copacului. Mama era hăt departe în deal,
nu-mi putea auzi suspinele mele.

După ce mama termina de săpat lanul de vie, trebuia să alerg după mama la fuguliţa cu
picioarele goale, prin bolovani, pînă în sat - erau la vreo 4 km depărtare. Aş fi vrut ca mama să
mă mai сruţe, dar şi ea era chinuită şi obosită, se grăbea să întîlnească vaca pentru a o mulge, aşa
că mai mult de-a tîrîitelea ajungeam acasă. Flămîndă, obosită, murdară şi plînsă, adormeam cu
stomacul gol pînă ce mama mai facea ceva de mîncare. Deadea Timofei, de care a fost înfiată
mama mea, avea cîteva desetine de pămînt arabil, pămînt propriu, şi un lan de vie. După ce au
decedat bunicii, pămîntul trebuia prelucrat, de aceea toată povara muncii a căzut pe umerii
mamei. Ea era nevoită să lucreze cu ziua la alţi consăteni mai înstăriţi, ca, pe parcurs, s-o ajute şi
ei cu mijloace tehnice să-şi prelucreze bucata de pămînt.
Şi, ca să vezi, soarta îşi joacă rolul. Pentru acest pămînt, mai tîrziu, familia noastră a fost numită
familie de bogaţi, culaci le ziceau ruşii, şi în anul 1949 am fost deportaţi în fundul Siberiei, în
regiunea Kurgan, raionul Safaculevo, în sovhozul Ialani.

Uneori mă frămîntă subiectul umbrei nemiloase a omului. Mama muncea în cîmp şi

acasă, o muncă distrugătoare, mistuitoare, iar noi, copiii, eram rămaşi soartei. Noi nu aveam pe
atunci jucării. Ţin minte că ne jucam „de-a harbujii”. În mijlocul drumului, din praf de ţărînă
făceam grămăjoare care se numeau harbuji. Jocurile mele erau numai acelea create de mine
însămi, din petici vechi. Le înfăşam într-un scutec, mă rog, parcă erau copii mici de care aveam
grijă să-i legăn şi să le cînta cîntecul de leagăn ce î1 auzisem de la bunica. Mai tîrziu, tataica îmi
confecţionase unele jucării din lemn, cărucior sau pătuc, unde puneam păpuşa să doarmă. Dar nu
mai ţin minte să fi avut şi alte jucării cumpărate. Toată ziua stăteam singurică acasă, nu mai
aveam cu cine schimba o vorbă, în afară de păpuşa cea de cîrpe. Cea mai bună prietenă a mea era

15
Saşa, care, pe urmă, îmi devenise rudă, căsătorindu-se cu un frate a mamei. Celelalte vecine,
Olga şi Ioana, nu-mi plăceau.

Satul nostru Caşcalia este un sătuc aşezat în sudul Moldovei, pe malul unui rîuleţ care se
numeşte Bîc. Cred că această denumire s-a păstrat de la un cuvînt rusesc ce înseamnă ˝bou˝. Aici
se găsea puţină apă pentru a adăpa animalele şi mai mult boii erau cel mai bun transport. Satul se
găseşte la o depărtare de vreo 50 de km de oraşul Bender. La 4 km de sat circulă trenul ce
opreşte la Halta, denumirea rămasă din timpul războiului. Halta înseamnă în limba nemţească
˝oprire˝. Dar denumirea satului Caşcalia este de origine turcească, de pe timpurile cînd aceste
meleaguri erau ocupate de turci. Acum mă găsesc în Germania şi mă lămuresc puţin cu limba
turcă, fiindcă aici locuiesc 35 % de turci. Ei au fost invitaţi pentru reconstruirea ţării din timpul
războiului. Şi acum îmi dau seama de ce satul nostru şi alte sate aşa ca: Baccialia, Taraclia,
Cimişlia, Caşcalia au terminaţia cuvîntului ˝-lia˝. Aceasta provine de la numele moşierului ALI.
Pămînturile sînt arabile, aici rodesc multe cereale şi pomi fructiferi, lanuri de vii. După război,
satul a devenit populat cu construcţii care mai de care mai frumoase. În centrul oraşului se înalţă
o frumoasă biserică către care se îndreaptă populaţia în fiecare duminică. Cea mai apropiată cale
ferată este gara Căinari şi centrul raional Căuşeni. Satul Caşcalia este meleagul meu natal, unde
mi-am petrecut copilăria, unde am ascultat vrăjitul izvoarelor, muzica picăturilor de ploaie şi
tropăitul prin ploaie cu picioarele goale.

Iată că în anul 1940 în familie s-a născut o soră a mea, Diamanta, care a vieţuit spre
regret numai cinci zile. Mama a numit-o aşa în cinstea primei mele învăţătoare, ce nume
înălţător! Mult am plîns eu după ea, de ce s-a dus acel copil nevinovat? Dar trebuie să spun că
copiii mici pe atunci mureau des, nu mai erau nici doctori, nici medicamente. Pe cînd părinţii
mei făceau serviciul lor la gara Căinari, s-a ivit şi sora mea cea mai mică, Nina. Creştea şi ea
singură, neîngrijită. Părinţii erau ocupaţi mereu cu nevoile gospodăreşti, pe cînd eu învăţam la
şcoala primară din Caşcalia şi trăiam la lelea Druţa. Nina creştea greu, era slabă lipită
pămîntului, nehrănită la timp, pîntecărea mereu şi, lăsată soartei, vopsea pereţii cu acestă soluţie.
Dar iată că a mai crescut, s-a vindecat şi a devenit un copil iubit în familie, mai ales era iubită de
neamurile mamei, ei ziceau că ea seamănă cu Ţîbîrnenii. Dar eu semănăm cu tatăl meu, el era

16
român de origine, adică era străin, precum şi a fost străin toată viaţa. Cînd tata a decedat, Saşa lui
Alexei îl bocea, zicînd: „Străinelul, nostru străinel!”

Familia Ţîbîmenilor a fost o rudenie numeroasă în sat. Mama mai avea trei surori şi doi
fraţi, dar rude nu chiar apropiate erau în tot satul, ba cumătri, ba nănaşi de cununie ş.a. Eu eram
cea mai mare în familie şi trebuia să ajut pe maică-mea în toate treburile gospodăreşti: să fac
curăţenie, să pregătesc mîncare, să spăl vasele şi, desigur, mai aveam şi o însărcinare mai de
răspundere - să stau cu fratele Gică, care era mai mic decît mine cu 4 anişori. Şi eu, fiind în vîrstă
de cinci ani, îmi faceam lucrul destul de conştiincios pentru educaţia fratelui, dar, mă rog, ca
copil nu-mi mai dam bine seama de toate ce cunoşteau vîrstnicii. Mama trebuia să muncească în
cîmp şi acasă, fiindcă tatăl era dus la concentrarea română. Ţin minte că mama îmi lăsa ceva de
mîncare mai bunişoară pentru sugaciul Gică şi eu, hrănindu-1, mai scăpam pe gît cîte o bucăţică
de În fine, vroiam şi eu să mă joc cu copiii din stradă şi atunci fugeam şi uitam că sînt
educatoare. Deseori mă jucam cu ghimpi de salcîm, cu care pe frunze de copaci coseam cu aşa-
zisă maşină de cusut, adică înghimpînd pe frunze conturul unor siluete de flori. Mama mă lăuda,
zicea că voi fi o bună croitoreasă. Odată, văzînd că Gică nu vrea să doarmă, iar eu vroiam
numaidecît să fug la joacă şi vroiam să zbucnesc cu fuguliţa, îmi dă prin gînd că aş putea să-i cos
ploapele lui Gică şi el va dormi. Şi ce credeţi?! După prima înţepătură, a început să ţipe cît î1
ţinea gura. Am început să ţip şi eu, îmi trecuse de joacă. Nu mi-am mai dat seama de ce am
facut-o. Totuşi, cinstit i-am povestit mamei ce năzdrăvenii am făcut şi cred că vă pricepeţi ce mi
s-a întîmplat pentru osteneala mea creatoare. Acum stau şi privesc în albume ferecate cum eram
şi eu copil şi zîmbesc ca altă dată. Copilăria e un lucru minunat. Copilăria e o poveste ce te
cuprinde şi apoi te lasă şi, cînd ajungi bătrîn, ai zice că a fost copilăria frumoasă, dar a fost, azi
nu mai este şi s-a perdut în infinit. Şi astăzi aş zice odată cu Eminescu: ”Astăzi chiar de m-aş
întoarce,/ A-nţelege n-o mai pot,/ Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot ?” Astăzi Gică e
bătrîn şi el şi ne aducem aminte uneori de peripeţiile ce le faceam împreună. Nu mai existau
grădiniţe de copii, nu mai existau jocuri electronice, computere, dar copilăria ne părea frumoasă
şi ne-a rămas în amintire pentru totdeauna. A fost pentru noi, micii, o copilărie fericită. Părinţii
aveau nădejde în noi că vom asculta de poveţele lor şi ne mulţumeau pentru ajutorul nostru
copilăresc.

17
 MAMA MEA, MĂRIOARA, fusese o ţărancă născută aici în satul ei natal, Caşcalia. Ea
nu făcuse multă carte, aşa era pe atunci. Copiii cei mai deştepţi puteau absolvi numai 7 clase, nu
mai existau aşa obiecte ca limbile străine, lipseau pedagogi cu studii superioare, dar, terminînd 7
clase, copiii aveau o temelie adîncă în ştiinţele predate. Mama era o fiinţă de femeie foarte
deşteaptă, ea se deosebea prin stăruinţa la învăţătură de alţi elevi. Ea povestea că, în anul cînd ea
a absolvit 7 clase, numai 7 elevi din sat au terminat 7 clase. Mama, absolvind 7 clase a şcolii din
Caşcalia, cunoscuse foarte mult. Pentru ea, cele 7 clase fusese o bună universitate. Vezi că pe
atunci părinţii nu vroiau ca copiii să cunoască multă carte, mai bine să se ocupe cu treburi
gospodăreşti, cu munca în cîmp, să îngrijească de vite ş.a. După război, mama lucra ca
educatoare la grădiniţa de copii. În sat au fost înfiinţate primele instituţii sovietice. Mama,
numită de consăteni Mărioara sau Maruşca, era o fire de om foarte bun la suflet. Femeile din sat
veneau la mama după pui de flori, căci, dacă erau de la Maruşca lui Modigă, se prindeau imediat.
Pe atunci în copilăria mea, ţin minte că nimeni nu vindea, ci totul se dăruia. În grădiniţă, mama
nu sădea legume după cum făceau alte vecine, dar sădea cele mai frumoase flori. Vecinei din
dreaptă îi părea rău că în grădina noastră cresc aşa flori frumoase. Noi le îngrijeam cu mare
dragoste şi suflet, mama chiar vorbea cu florile, le lăuda că sînt atît de vrăjitoare şi minunate
acele făpturi a lui Dumnezeu. De ciudă şi invidie vecina arunca gunoi peste minunatele flori.
Mama însă nu se supăra, dar se gîndea cum ar face ca această femeie ră să priceapă ce daună
face. De aceea, de fiecare dată îi arunca buchete de flori peste gard în grădina ei nemăturată.
Vecina şi-a cerut scuze şi se mira ce inimă bună are vecina ce creştea florile şi de atunci ea a
devenit o vecină mai bună.

Dar noi, copiii, am crescut, am învăţat şi am părăsit casa părintească. De cîte ori veneam
acasă, mama ne cocea plăcinte şi ne cînta cîntecul ei de jale: „Astăzi plînge şi cuptorul, după voi,
copiii mei, lăcrămează chir şi hornul, nu mai coc plăcinte pentru voi”. Ea ne zicea că a avut trei
copii cu trei noroace „trei s-au dus, rămas-a dorul şi dragostea pentru ei, astăzi plînge şi cuptorul,
după voi, copiii mei, fecioraşii tatei, dragii mei feciori, mama vă aşteaptă cu drag şi cu dor, a
sosit şi timpul să veniţi la noi, fecioraşii mamei, că ni-i dor de voi”. Numai iubirea părintească
este o iubire către copiii săi eternă şi neînţeleasă, care suceşte minţile, pînă cînd sîntem copii şi
încă nu avem noi copii. Dar cînd sîntem lîngă părinţi ai impresia că această perioadă de viaţă nu
se va sfîrşi niciodată. Aceasta e vîrsta întrebărilor, dar timpul este roata universului, el este de

18
fiecare dată exact şi nu ascultă nici o explicaţie. Timpul dăruieşte oamenilor viaţa, dar peste cîtva
timp o ia înapoi. În acea vîrstă nu-ţi dai seama ce înseamnă mama. O, mamă, gîndul îţi era numai
la noi, nu aveai o clipă de odihnă. Lacrimile erau un bun medicament pentru bolile tale, lacrimile
tristeţii şi a bucuriei omeneşti. Lumea s-a născut dintr-o lacrimă a lui Dumnezeu, spune o
legendă populară şi femeile plîng mai mult decît bărbaţii de cinci ori. Mai vino, mamă, măcar
odată-n vis, căci sînt singură şi mă lupt în taină, întinde-ţi braţele spre mine şi dojeneşte-mă de
bine. În viaţa de apoi s-ar putea să ai mulţi prieteni,1a care să ţii mult,dar niciodată nu vei mai
simţi dragostea şi blîndeţea pe care doar o mamă ţi le poate oferi. Domnul să te binecuvînteze
acolo unde eşti acum. O lumînare - pentru dragostea de mamă - voi înălţa în mijlocul stelelor,
flacăra ei pură să ardă veşnic în faţa tronului lui Dumnezeu.

Cînd se organizase sovhozul, Drumul Nou, în sat la noi, mama îşi luase un angajament de
a îngriji viermi de mătase. Acest lucru trebuia mama să-l facă acasă, fiindcă în gospodăria
sovhozului încă nu erau construite anumite încăperi pentru îngrijirea viermilor de mătase.
Această ocupaţie era interesantă. De la început, mama primea 2-3 grame de viermişori atît de
mici, încît se vedeau numai ca un vîrf de ac. În primele zile, era de ajuns să-i hrăneşti numai cu
cîteva frunze de agude. Pe zi ce trecea, creşteau văzînd cu ochii şi le trebuia cît mai multă hrană,
doar ei se hrăneau numai cu frunze de agude sau şorcov. Ei cronţăiau frunza aşa de iscusit, de-ţi
era mai mare dragul privindu-i rozînd frunza de la un capăt la altul. Noi trebuia s-o ajutăm pe
mama să strîngă saci întregi de frunză de agude. Noi ne căţăram pe vîrfuri de copaci şi mereu
eram ocupaţi cu dobîndirea acestor frunze. Înainte de a începe ţesutul mătasei, viermii cronţăiau
foarte multe frunze şi această perioadă de dezvoltare a lor era cea mai importantă, o perioadă de
2 luni.

După aceasta, venea timpul formării gogoaşelor. Atunci noi trebuia să aducem lăstari pe
crengile cărora viermii îşi întindeau mătasea şi o depuneau ei pentru a-şi forma gogoaşa,
înăuntrul căreia îşi găseau mai apoi mormîntul, căci din cadavrul viermilor se iveau fluturii, care
îşi depuneau iarăşi ouşoarele acestea mici, care iarăşi se dezvoltau în altă generaţie de viermişori
de mătase. După ce toţi viermii îşi găteau gogoaşa, noi le strîngeam şi ele erau transportate la
Bender, la combinatul de mătăsuri. Apoi, în ceaunuri mari, gogoaşele se ferbeau şi se elimina
acest fir de mătase foarte subţire, din care se prelucrau diferite stofe fine. Pentru acest lucru

19
deosebit se plăteau foarte ieftin aşa zise-le lucrătoare. Asemenea muncă era foarte migăloasă şi
cu răspundere. Mama avea mereu grijă ca viermii să nu fie flămînzi sau nu cumva să se schimbe
temperatura în încăpere. Această situaţie era foarte periculoasă pentru ei. Era dăunător desigur ca
frunză să fie umedă, de exemplu, după ploaie. Vai de capul mamei, era mereu îngrijorată de
starea viermilor. Casa cea mare era eliberată pentru creşterea viermilor de mătase. Pentru noi
copiii, desigur, această ocupaţie era nespus de interesantă. Să auzi cum cronţăie viermii şi să vezi
cît de iscusit ei o rodeau de la un capăt la altul. Dar pentru mama nu mai exista nici sărbătoare şi
nici pauză în această perioadă de dezvoltare a viermilor. Acum, cred eu că nu mai există
adevărata mătase, adică adevărata mătase se transportă din alte ţări, cum ar fi din China. Acum
peste tot se vinde numai mătase artificială. În ultimii ani, mama ţesea covoare, tăia mereu lente
din cîrpe. Numai ce auzeai cum bătea din spadă la covoare şi mai ales ea ţesea noaptea, cînd
toată lumea dormea, dar pe ea n-o lua somnul, fiindcă avea tensiunea ridicată şi se temea, săraca,
să nu moară prin somn. Totuşi de tensiune n-a scăpat, ea şi-a jucat rolul în ultimile sale zile.

TATĂL MEU, MODIGA ION, a fost un om foarte talentat, cînta foarte frumos la vioară.
A lucrat director de şcoală în satul Caşcalia. El organiza serate interesante, organiza grupe de
dansatori cu care ocupase primele locuri la olimpiade şi concursuri raionale. Într-un timp a lucrat
ca notar şi primar în sat. Fiind român de origine, avea o dicţie extraordinar de frumoasă. De o
statură şi ţinută frumoasă, inteligent şi deştept, era foarte stimat de oamenii din sat. Terminînd
studiile pedagogice în Timişoara, România, el îşi alege locul de muncă pedagogică în satul
Caşcalia, raionul Căuşeni. Aici o observase pe tînăra Marioară ce numai terminase 7 clase,
tinerică, frumoasă şi bogată după cum se considera în sat. Ea a fost înfiată de Timofei Ţîbîrnă,
om înstărit şi văzut în sat, căruia nu i-a dat Dumnezeu copii. Maruşcuţa era cea mai dulce fiinţă
în acea familie. În curtea lui Timofei Ţîbîrnă se înălţau două case, o curte mare, lanuri de grîne şi
vii. După cum tînărul pedagog numai avea nimic în afară de bastonul şi vioara ce îl însoţeau
mereu, se gîndise că Mărioara ar fi o bună candidatură de soţie, măcar că ea era cu 13 ani mai
tînără. Tot mai des în casa lui Timofei se afla ca oaspete tînărul pedagog. El se îndrăgostise
întocmai, privind-o pe Maruşcuţa gospodărind pe lingă casă, harnică ca o furnicuţă. Din vorbă în
vorbă, la un pahar cu vin, tînărul îndrăznise să o ceară ca mireasă. Cînd deadea Timofei îi
povestise despre convorbirea cu tînărul pedagog, fata se fîstîci şi, roşie ca macul, spuse că nu
vrea să se căsătorească, că e prea tînără pentru a forma o familie şi încă nu înţelege nimic în acest

20
domeniu. Dar Ionică tot mai des insista la căsătorie şi fiindcă fata tot zăbovea, Ionel cam dădea
pe la crîşma din sat şi îşi cînta cîntecul la vioară:
„Cînd se duce lumea la culcare, cine umblă beat prin cîrciumoare?
Este Ionel, bată-l norocul, care bea ca să-şi mai stingă focul,
Focul, care frînge inimioara, fiindcă nu-1 iubeşte Mărioara.”

Între timp, Mărioara se îndrăgostise, tot mai tare îi apăsa inima, văzîndu-1 trecînd pe
lîngă casa lor cu un costum frumos, cu pălăria şi bastonul. Mărioara î1 iubea grozav, nu-şi mai
găsea locul, dar vezi că deadea Timofei nu mai vrea să aibă un ginere hoinar, fără pămînt şi
avere. De tînărul pedagog erau îndrăgostite toate fetele din sat, dar se gîndeau că sînt simple
ţărance şi nu sînt de nasul acestui inteligent băiat. Ele îi cîntau: „Ce-ai găsit, Ionel, la Mărioara,
ce ţi-ai pus pe flăcări inimioara? Pentru ce te plîngi tu, măi băiete, cînd pămîntul este plin de
fete?” Dar pentru Ionel exista numai o fată în sat - Maruşcuţa. Acest cîntec era preferatul tuturor
consătenilor. După ce în sat s-a sărbătorit cea mai frumoasă nuntă, această pereche de tineri erau
invitaţi mereu la petreceri, cumătrii, nunţi şi toate petrecerile se începeau cu cîntecul preferat al
consătenilor: „Ionel, Ionelule, nu mai bea, băiatule”. Apoi, cînd lua el vioara cea îndrăgită şi
trăgea primul acord la vioară şi răsuna o dulce melodie, „Ciocîrlia”, toţi stăteau cu gurile căscate,
după cum se zice în popor. Sau cînta într-o seară la vioară, aici lîngă inima mea şi din strunele ei,
ca şi din ochii mei, şir de lacrimi curgea. El cînta cu un tenor minunat... Avea un dor nemîngîiat,
fiindcă a plecat de acasă după ce terminase studiile pedagogice fară voia părinţilor. A trecut
graniţa peste Prut şi aşa s-a pronunţat soarta să rămînă pentru totdeauna în Moldova: ”Şi geme
vioara pe strune de foc,/ În suflet îmi picură doar nenoroc...” El suferea mereu pentru patria ce o
părăsise, şi-şi cînta amarul... Şi-şi aducea aminte de casa părintească din Ţuţcani, de părinţii şi
mai ales de mama, care mereu î1 plîngea că a plecat şi el era cel mai iubit, fiind mezinul.Şi
atunci el le zicea: „De ce m-aţi dat la învăţătură? De ce m-aţi dus de lîngă voi? De ce m-aţi dus
de acasă? Să fi rămas fecior la plug, să fi rămas la coasă”. Şi el se gîndea, dacă nu ar fi plecat la
învăţătură, nu se plîngeau părinţii de soarta lui: „Şi-atunci eu nu mai rătăceam, pe-atîtea căi
răzleţe, şi-aveaţi şi voi în curte acum - un stîlp la bătrîneţe”. Tatăl meu venise în familia Ţîbîrnă
fară bogăţie şi avere. Bogăţia lui a fost talentul, vioara, bastonul şi profesia frumoasă de
pedagog. Cîteodată, cînd mama era obijduită de tatăl meu, deadea Timofei îi zicea: „Ia-ţi vioara
şi bastonul şi pleacă”! Da, tot timpul el a fost străin pentru neamurile Ţîbîrnenilor. Într-un fel, am

21
fost şi eu străină, fiindcă semănăm cu tatăl meu. Dar soarta este soartă. Părinţii mei au vieţuit
împreună aproape 50 de ani, au păstrat căsătoria prin acele nevoi şi chinuri. Cu o lună înainte de
a se împlini cei 50 de ani de căsătorie, mama a decedat şi, pe patul ei de moarte, ea şi-a adus
aminte, cum noi copiii am dorit să le sărbătorim acest eveniment - nunta de aur ...
Au trecut anii şi eu de acum am încărunţit şi pe unde numai nu i-a necăjit şi pe ei soarta.
Au fost vremuri grele, război, sărăcie, foamete, ocupaţie ba de ruşi, de români, de turci, Siberia,
de care se temeau toţi pe atunci. Cică secretul soartei rămîne veşnica ghicitoare pentru toţi şi
fiecare din veac în veac, din an în an, din zi în zi, din oră în oră. Bătrîneţea este o lege a firii.
Tatăl meu a vieţuit 96 ani, o vîrstă foarte înaintată. Se zice că viaţa care durează mai mult este un
semn de civilizaţie, este un dar de la Dumnezeu şi o cucerire, o ocazie extraordinară pentru o
convieţuire mai umană şi valoarea omului se măsoară după greutăţile prin care a trecut.
Dificultăţile îţi întăresc mintea aşa cum munca fizică îţi întăreşte corpul.

După ce mama a decedat, tatăl a supraveţuit încă 13 ani, anume atîţia ani cu cît el era mai
în vîrstă decît mama:
- Cum te simţi?
- Da cum ? Totdeauna singur, căci numai singurătatea îţi aduce împlinirea.
- Mai vezi ce citeşti?
- Cam rău văd, dar dacă nu citesc, simt că pierd contactul cu întreaga lume.
- Doar ai prieteni, poţi lua un pahar de vin cu ei.
- Asta e adevărat, dar cărţile sînt cei mai tăcuţi şi constanţi prieteni.
- Da, cărţile sînt cei mai accesibili şi înţelepţi consilieri şi cei mai răbdători profesori.
- Cum mai înfrunţi problemele vieţii singurel?
- Problemele aduc experienţa, iar experienţa aduce înţelepciunea.

Da, într-adevăr, înţelepciunea unui om bătrîn este şi o viaţă organizată. Inteligenţa unui
individ se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care e capabil să o suporte. Tatăl a fost
capabil să se îngrijească, să se poarte cu consătenii, respectîndu-i, de a-şi lua pălăria din cap şi
închinîndu-se pînă la pămînt. Aşa a fost pînă la 96 de ani.

22
 - Ce să fac, nu mă plîng, doar viaţa se scurtează sau se lungeşte în funcţie de curajul
persoanei respective.
Acelea au fost ultimile cuvinte ale unui om inteligent şi curajos. Glasul frumos de tenor şi l-a
păstrat pînă la adînci bătrîneţi. Mereu îşi cînta cîntecul preferat: „Bătrîneţe, haine grele, ce n-aş
da să scap de ele,trec zilele trec şi eu, îmbătrînesc şi-mi pare rău”. În viaţa lui el n-a gustat nici o
pilulă pentru careva boală şi nici nu a suferit de boli. Cînd fuma, îl mai auzeai tuşind, după ce a
lăsat fumatul, era totdeauna sănătos. În ultimii ani nu mai putea să cînte la vioară, îi tremurau
degetele şi era cam trist. La 96 de ani el nu uita lucrurile, creierul lui era mereu antrenat.

- Dragostea către oameni este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea.
- Dar sînt oameni diferiţi.
- Dar să ştii, fiica mea, chiar şi printre ghimpi se nasc trandafiri. Pentru dragostea unui
trandafir, trebuie să suporţi spinii. Mintea omului nu este un vas care trebuie umplut, ci
un foc care trebuie aprins.

Tatăl meu a avut o viaţă zbuciumată, conţinutul căreia cuprinde o ironie amară. Soarta l-a
zdruncinat şi împins în multe locuri, alergînd după speranţe irealizabile. Şi acum, privind pietrele
funerare de pe mormînt îmi fac grele impresii despre ei, părinţii noştri, Ion şi Mărioara. Aici se
reîntorc amintirile despre ei, ce mi le-au făurit în mintea mea. Gîndurile mă izbesc spre acea zi,
zi de Paştele Blăjinilor. Mi se zbate inima de cele mai puternice impresii ale unei zile triste şi
reci de toamnă, cu noroi, abia se mişca automobilul în care î1 petreceam pe tatăl meu pe ultima
cale. Eu cu sora mea, Nina, stam lîngă sicriul din maşină, dar fratele Gică cu cumnata mea, Lora,
conduceau funeraliile spre ţintirimul din dealul Caşcaliei. Trecînd pe lîngă fosta casă părintească
din drum spre ţintirim, cortegiul s-a oprit, şi tatăl meu trebuia să-şi ia rămas bun de la acel
pămînt sfînt, stropit de sudoarea şi lacrimile sale. Aici se înălţa o casă frumoasă construită de
medicul veterinar, un om străin venit din alte părţi. Doamne, ce timp mai era... Şi de ce omul
nostru, consăteanul nostru, nu a luat seamă ce face, nu le-au mai întors casa părintească. A
izbucnit un bocet parcă venit de sub pămînt, un bocet cu adînci suspine. Pe locul acesta, tatăl îşi
găsise oprirea şi frămîntarea, aici şi-a depus ultimele forţe, de aici şi-a lăsat baştina, de aici a fost
deportată familia noastră în Siberia. Salcîmul din poartă rămăsese zdrobit de ani parcă îşi lăsase
ramurile lui aplecate spre pămînt şi el îşi luase ultimul rămas bun de la acel ce l-a sădit, de la

23
fostul stăpîn de casă. Aici unde îşi construise casa, aici unde depusese ultimele forţe omeneşti
împreună cu Mărioara pe care şi-o alesese de soţie şi cu care trăise un car de ani împreună. Aici e
locul udat cu lacrimi de jale, aici din acel cuib strămutat şi dus în fundul Siberiei. El, român de
origine, cu mulţi ani în urmă trecuse peste Prut cu diploma de pedagog în buzunar şi cu scumpa
lui vioară cu care îşi cînta „Ciocîrlia”, iubita lui melodie. Aici unde îşi găsise destinul familial,
aici unde a fost primit ca ginere de către deadea Timofei Ţîbîrnă, aici unde îşi găsise şcoala
iubită cu copiii caşcalienilor, aici unde înfrumuseţase pămîntul cu pomi fructiferi. Dar nu i-a fost
dat de la Dumnezeu, probabil, ca de aici să plece în ultimul drum. El a trecut prin multe
stingherii ale soartei şi împrejurări dureroase. Clipa cea de pe urmă era prea izbitoare pentru a te
apăra de suspinul şi bocetele consătenilor şi a neamurilor care îl petreceau spre ultimul loc de
odihnire. E un lucru groaznic să fii chinuit de acea conştienţă, de acea nelinişte sufletească
tainică a cugetului chinuit de o apăsare grea a sufletului. Mi se părea că pămîntul se desface în
două, mi se părea că el, tatăl, se va scula din sicriu să-şi spună ultimul cuvînt ce nu a dovedit să-l
spună cuiva şi să-şi vadă pentru ultima dată locul său udat cu lacrimi. Dar glasul bocitor al Saşei
lui Alexei, adică a cumnatei mele, tot mai asurzitor răsuna în vale: „Străinelul nostru, străinel”.
Vezi că el a fost totdeauna străin pe acest plai moldovean. Dacă e adevărat că părul uneori ţi se
face ˝măciucă˝ în cap de chin şi durere, apoi aşa mă simţeam eu, foarte mişcată de bocetele ce
răsunau în gloata de oameni ce petreceau răposatul pe ultimul drum. Maşina de-abia se mişca,
de-abia tîrîiau picioarele prin noroi oamenii care înaintau încet spre ţintirim. Îndată ce se lăsă
mantia neagră a acestei zile cenuşii, mi se părea că fiecare bolovan striga: „Scoală-te şi te uită ce
ai lăsat în urmă!” Ceaţa se îngroşase şi mai tare cînd procesul funerar a ajuns la uşa cimitirului.
Cîndva, el, Modiga Ion, a fost ales de consăteni să organizeze ordine la cimitir, să construiască
un nou gard, şi această poartă a cimitirului a fost construită de el şi acum s-a deschis larg pentru
a-1 primi aici. Rămăsesem cu picioarele amorţite, auzind sunetul puternic al clopotelor bisericii
din sat. Înfăţişarea noastră fu mişcătoare pentru inimile miloase ale oamenilor, care ne strîngeau
mîinile zicînd: „Dumnezeu să-l ierte că bun om a mai fost”. Suferinţele mele exterioare nu
însemnau nimic faţă de ceea ce se petrecea în sufletul meu, nu mai auzeau ce zice preotul, numai
cuvîntul ˝Amin˝.

Sora mea, cu 10 ani mai mică, creştea o fată blajină, cu ochii mici care se închideau
ruşinaţi la fiecare cuvînt mai tare rostit de tatăl meu, cu umerii obrajilor bucălaţi. Avea gura ca o

24
cireaşă, mică, roşie şi cărnoasă, ca la Ţîbîrneni, şi umezită tot timpul şi ea trecea cu limba peste
buze necontenit ca şi cum s-ar fi lins de ceva gustos, întărind aerul ei cuminte, copilăresc şi
nevinovat, rostind poezia de Crăciun „Moş Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin nămeţi”. Şi aşa
se ţinea de gîtul mamei, cu ochii în lacrimi fericiţi, în lumina plăpîndă a lumînărilor din jurul
Bradului de Crăciun. Moş Crăciun cu plete dalbe, venind din poveşti, îi aducea dulciuri cu
scorţişoară şi zahar vanilat, cu un glas de copil ruşinos, glas venit de departe, duios şi subţire, şi
ea începea să plîngă fericită cu lacrimi mici ca boabele de cristal alunecînd pe obrajii ei bucălaţi.
Clipea des cu pleoapele ei ca un spic de grîu şi îşi umezea buzele. Numai ce o vedeai jucînd în
jurul bradului de Crăciun după melodia din vioară a tatălui meu. Acum are o familie frumoasă,
cu o fată simpatică, Lena, şi un fecioraş, Olejca. El a devenit muzicant ca şi tatăl său, Nicolai.
Nina este o mare gospodină, ştie a coace diferite plăcinte şi dulciuri, este o mamă duioasă. Acum
ne întîlnim foarte rar, ba chiar, după 7 ani de zile trăiţi în Germania, ne-am întîlnit pentru prima
oară, ne-am plîns şi ne-am îmbrăţişat. Ea ne-a întîlnit la Odessa cu maşina lui Alexandru,
feciorul lui Gică. Atunci cînd Gică şi cu Nina erau încă mici, mă rog, eu eram educatearea lor,
aveam grijă de ei cînd mama era plecată la cîmp. Şi eu tot încă nu prea mare fiind, îmi
îndeplineam funcţia de educatoare destul de cuviincios, fiindcă mama nu avea alt ajutor, nu
existau pe atunci grădiniţe de copii. Uneori ne mai lăsa pe la bunica Mărioara, ea trăia sus în deal
pe o ulicioară cu salcîmi. La bunica era cel mai bine, nu mai aveam eu atîta grijă de cei mici. Îmi
aduc aminte de linguri de lemn, opaiţe şi ulcioare de lut şi tot tacîmul bucătăriei ţărăneşti, iar
sufrageria era o tindă cu un cuptor de copt pîine, laviţe de lemn, cu păritare, la mijloc de casă o
măsuţă rotundă, cioplită din lemn cu patru picioare, o găleţuică tot din lemn meşterită pentru apă
şi ceaunele negre de fum în care pe acele vremuri bunica făcea mămăliguţa, ce o mîncam cu
mare gust. Era o atmosferă tipic ţărănească unde uneori mirosea a pîine proaspătă coaptă de
bunica. Ne plăcea mult cojiţa de pîine proaspătă în care pe lîngă faină de grîu se adăuga şi faină
de porumb. Pe podeaua de lut bunica aşeza iarbă sau fîn care mirosea a pelin şi prospeţime. Dar
cînd bunica aşeza laptele de vacă în ulcioarele de lut, în casă mirosea a lapte de vacă, a chişleag
şi smîntînă. Uneori bunica ne ospăta cu caş de lapte de oi. Aşteptînd acest caş, ne lingeam pe
gură. Desigur că bucatele bunicii erau cele mai gustoase. Dar vezi că de la un timp bunica se
îmbolnăvise de o boală paralizase care o paraliase de o mînă şi un picior, dar şi aşa bolnavă îşi
ducea gospodăria, aşezînd mereu cu mîna stîngă pe cea dreaptă paralizată, tîrîind cu greu piciorul
drept după ea. Noi o mai ajutam cîte puţin, dar, ca copiii, repede vroiam să fugim la joacă. Lelea

25
Druţa avea mai mult grijă de ea, de două ori pe zi îi aducea un ulcioraş cu ceva cald să mănînce.
Bunica crescuse şapte copii. Dar vezi că la greutăţi, la bătrîneţe, n-avea cine s-o ajute. Mama
mereu recita o poezie „Şapte pui şi o biată mamă”. Vezi că cînd erau puişorii mici stăteau mereu
cu gurile căscate ca mama să le aducă viermişori în guşă. Dar cînd puişorii au crescut, au zburat
care încotro, uitînd de mama lor. Şi degeaba mai striga mama lor după ajutor, nimeni n-o mai
auzea. Şi acest lucru aduce disperare pentru mamele care cresc copii, care nu mai răspund de
faptele lor. Aşa ceva des se întîmplă şi în viaţa noastră de toate zilele.

-2-

STUDIILE MELE

ŞCOALA PRIMARĂ

26
 La vîrsta de 6 ani eu am plecat la şcoala primară din satul natal, Caşcalia. Fiindcă tatăl
meu era director de şcoală, plecam deseori cu el la şcoală, îmi plăcea să fiu şi eu elevă, de aceea
tatăl meu m-a dat la şcoală mai devreme, adică la vîrsta de 6 ani. Prima mea învăţătoare a fost o
tînără simpatică, româncă de origine, se numea Domnişoara Diamanta. Înainte de război, în
şcoală se preda în limba română. Eu o iubeam foarte mult, mie mi se părea că ea era cea mai
frumoasă şi splendidă din toată lumea. Cred că eram foarte sîrguincioasă la învăţătură, fiindcă ea
mereu mă lăuda. Cunoşteam literele şi ştiam bine să socotesc, cu mine se ocupa după lecţii tatăl
meu, dar părinţii altor elevi erau necărturari. Îmi plăcea să scriu foarte sîrguincios şi caligrafic.
Pe atunci scriam cu peniţa şi cerneală, de aceea se da o deosebită atenţie caligrafiei. Caietele
mele erau exemplare, curăţele, cu note bune şi foarte bune. Iubeam să recit poeziile pe care le
învăţam de la mama, ea era foarte iscusită la povestit, mereu vroiam ca ea să-mi spună poveşti,
ce le-am ţinut minte toată viaţa. În legătură cu faptul că eu cunoşteam de-acum multe de
toate, consiliul pedagogic m-a trecut în clasa a II-a. Aici mergeam în pas cu alţi elevi. În clasă
eram puţini elevi, de aceea în clasa a II-a tot Domnişoara Diamanta ne învăţa. Aceasta m-a
aranjat pe mine, fiindcă eu ţineam mult la ea. În afară de lecţii, ea ne învăţa jocuri şi dansuri, juca
mingea cu noi în ograda şcolii. Pe atunci nu erau ca acuma aparate de fotografiat, s-a păstrat
numai o singură fotografie, pe imagine eu cu o grupă de dansatori, eram îmbrăcaţi în uniformă.
Mi-a împletit mama un brîu naţional cu trei culori ca steagul românesc, coftiţa era brodată de
mama în stil naţional.Acest costum s-a păstrat mulţi ani.

Precum tatăl meu primise o oarecare sumă de bani, prin moştenire de la tatăl său din
judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, din România, deschise el cantină sau un mic restaurant la gara
Căinari, astfel că părinţii mei stăteau în gara Căinări, dar eu trebuia să rămîn în sat să-mi fac
şcoala primară, fiindcă la gara Căinari nu exista şcoală. Trăiam eu la lelea Druţa şi badea
Hariton. Lelea Druţa era sora cea mai mare a mamei. Cîteodată rămîneam să dorm la
învăţătoarea mea, Doamna Diamanta, fiindcă ea locuia singură într-o casă în curtea şcolii. Dacă
însera, adică cînd lecţiile se petreceau în schimbul al doilea, atunci ea nu-mi da voie să plec
acasă, fiindcă lelea Druţa locuia departe de şcoală, iar pe stradă puteau să mă întîlnească cîini răi.
Doamna Diamanta croşeta foarte frumos şi eu îi făceam mosorele de aţă. Cred că ea mă iubea ca
pe un copil singuratic. Parcă o văd, era o fire de femeie foarte bună, simpatică şi neobişnuită. Îmi
părea că e o icoană în faţa mea, o iubeam foarte mult şi mă simţeam foarte fericită cu ea. Dar în

27
celelalte zile mă duceam singură la lelea Druţa şi eram întîlnită de deadea Hariton la punte.
Puntea era un poduleţ de lemn ce scîrţia şi se clătina mereu cînd treceam pe deasupra. Ea era
întinsă peste un rîuleţ şi o adîncă rîpă în mijlocul satului. Precum părinţii mei îşi făceau serviciul
la gara Căinări aşa cam la vreo 4 km de sat, totuşi mi se părea mie că sînt foarte singuratică fară
ei. Cîteodată mai venea tătăica să mă vadă, dar cam rar. Cînd aveam vacanţă, mă duceam şi eu la
gară pe jos prin schini, pe o cărăruie mai apropiată. Şi, totuşi, nu-mi era mie clar, de ce părinţii
mei erau atît de ocupaţi, nu atrăgeau atenţia vieţii mele de copil. Eu nu contactam cu alţi copii,
fiindcă trebuia să fiu ca un ceasornic de punctuală, trăiam, de fapt, la oameni străini. Cred că de
aceea eram destul de sfioasă, ruşinoasă, închisă în mine. Lelea Druţa era o fiinţă de femeie bună,
dar mie îmi lipsea căldura de mamă de care într-adevăr am fost lipsită. Nu m-a miluit nimeni cu
cuvinte dulci de mamă, aşa s-a creat situaţia în familie. Cînd mi-era foame, o întrebam pe lelea
Druţa, ce aş putea mînca, ea îmi zicea că este pînică în bucătărie. Aceasta a fost o perioadă de
lipsuri a unor bucurii copilăreşti, o perioadă de întuneric pentru un copil de vîrsta mea. Cîteodată
mă ascundeam de privirea lumii, cînd spre coada ochiului aluneca un fir de lacrimă, ca un şuvoi
ferbinte, însă nu simţeam ferbinţeala lor şi ele se prelingeau pe obrazul meu. Ce necruţător a fost
timpul copilăriei mele! Dar zilele trecuseră una după alta, grăbite, şi exista, totuşi, o portiţă
deschisă de speranţă. Şi atunci puneam mîna pe condei şi scriam primele mele poezioare. Aveam
un caieţel gros de poezii alcătuite de mine începînd cu clasa I-a acolo, la lelea Druţa pe cuptor,
au început primele mele versuri, dar totul s-a pierdut în timpul războiului. Poezioarele mele
conţineau aceea lipsă de dragoste părintească, acea lipsă de mîngîiere din sufletul meu
copilăresc. Dar s-a început văpaia războiului şi totul a luat alt curs. Ruşii au ocupat Moldova,
adică au ˝eliberat-o˝. Mama a îngropat într-o groapă săpată în mijlocul casei toate documentele şi
cărţile, fiindcă toţi atunci erau consideraţi duşmani ai poporului, erau vremuri periculoase. Şi aşa
au rămas pe veci acolo aceste cărţi şi documente. Acum cînd am fost eliberaţi de către sovietici,
s-au organizat şcoli cu predarea alfabetului chirilic. Învăţam într-o clădire mică, se zicea că
fusese construită de Morozanu care a fost deportat de ruşi în anul 1940. Familiile au fost
despărţite de bărbaţi. Bărbaţii au fost duşi în lagăre, de unde nu s-au mai întors. Despre aceste
timpuri voi deschide un nou capitol. Eu eram tare necăjită, cînd plecam în vizită la părinţi, la
gara Căinari. Uneori trebuia să alerg mereu după o vecină a noastră, Vasiliţa lui Luca Ţapu,
fiindcă mama o ruga să mă ia cu dînsa cînd pleca la fiică-sa, ce avea serviciu la gara feroviară
din Căinari. Uneori chiar dormeam la ele, dar în paturile lor de lemn se oploşeau mii de ploşniţe

28
de diferite soiuri, vai ce mă mai pişcau! Cînd mă sculam dimineaţa eram toată pişcată, tocmai
roşie. Toată noaptea aproape nu dormeam, nu-mi era mie a somn, mă vîrcoleam mereu. Dar, mă
rog, eram satisfăcută de ospitalitate. Toată vacanţa trebuia să pasc vaca cu doi viţei. Odată, fiind
la gară, nu mai ştiu cu ce ocazie, am trecut toate căile ferate, ele erau destul de multe. Nu existau
pe atunci semne de interzicere pe unde puteai trece pe cealaltă parte a drumurilor acestei căi
ferate. Eu, foarte liniştit, treceam peste ele, nu-mi dădeam seama ce primejdie mă poate aştepta.
Deodată văd cum, cu o viteză fulgerătoare, cu un vuiet străpunzător, venea un tren de marfă din
deal de la Zloteşti. Din fericire, m-am oprit între şinele trenurilor. Cu un sunet extraordinar,
fulgerător a trecut acest tren de marfă cu multe vagoane pe lîngă mine. Se vede că Dumnezeu m-
a ferit de moarte, căci am rămas vie. Eu, atît de amarnic m-am speriat, că am pierdut darul
vorbirii. Nu mai ştiu cum am explicat părinţilor ce s-a întîmplat,dar, de spaimă, nu vorbeam cu
nimeni şi plîngeam mereu. Aşa am devenit un timp îndelungat un copil închis, sfios, înspăimîntat
şi fară să mai pot zîmbi. Spaima aceasta mă deranjază şi acum. Cînd mi-aduc aminte, mă doare
în spinare şi în piept, dar nu mă jeluiam nimănui. Părinţii nu mai aveau timp să mă întrebe ce mă
doare, spaima este în suflet mereu, acesta este un fenomen extraordinar de greu şi de nelecuit.
Mă mai descînta lelea Druţa de speriat, dar dat a rămas zvîcnetul acela, acel vuiet al trenului, mi
se păstrează şi acum zîngănitul straşnic în creierul meu. În fine, între timp am terminat şcoala de
4 ani din sat. Fără ca să absolvesc şcoala de 7 ani cum se cerea pe atunci, tătăica mă duce la
Şcoala pedagogică din Bender, ce am absolvit-o cu succes. Am fost trimisă cu bună recomendare
la Universitatea de Stat din Chişinău, dar spre marele meu regret, am întrerupt toate studiile mele
fiindcă în anul 1949 familia noastră a fost deportată cu alte familii din Caşcalia în Siberia
îngheţată. Şi numai după întoarcerea din Siberia am absolvit Universitatea din Chişinău,
Facultatea de Istorie şi Ştiinţe sociale, mai tîrziu am trecut la Facultatea de Limbă şi Literatură
Rusă la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău.

Cu drag păstrez doar amintiri plăcute despre primii ani de şcoală. Eram ţintuiţi toată ziua în
băncile incomode care ne deformau coloana vertebrală şi erau vopsite urît cu vopsea neagră. De
fiecare dată întîlneam blînda şi draga noastră învăţătoare. Eram foarte nerăbdătoare, inima îmi
bătea cu putere, dar, în acelaşi timp, eram foarte fericită cu ivirea ei în clasă. Arăta ca o zînă cu
chip de înger, cu glas duios, cu ochii albaştri ca seninul cerului şi cu părul auriu ca spicele
grîului. Noi, micuţii, eram ca puii de rîndunică răspîndiţi pe cer, dar ea cu blîndeţea şi drăgălăşia

29
ei ne-a adunat într-un colectiv şi ea ne-a condus primii paşi spre lumină, cu mîna ei plăpîndă ne
conducea condeiul din mîna noastră tremurîndă. Primii ani de şcoală sînt o perioadă a
descoperirilor. Copiii au sete de a cunoaşte, de a înţelege şi învăţătorul îi înzestrează cu mijloace
de a învăţa, de a dezvolta tot ce e dat de Dumnezeu. Da, primul dascăl e dator să dobîndească
buna cunoaştere a capacităţii şi intereselor fiecărui elev. Acum citesc autobiografia scriitoarei
engleze, Agatha Christie, şi mă mir cît de fericită i-a fost copilăria şi cîte lipsuri am avut eu în
copilărie. Părinţii ei aveau mari posibilităţi să-şi aranjeze odrasla la diferite şcoli cu diferite
niveluri: limbi străine, muzică, înot, călărie, desen, lecţii de dansuri, lecţii de bune maniere în
societate, ş. a. În cele din urmă, dacă fiecărui copil i se oferă mediu potrivit, înconjurarea
necesară şi profesorul poate creea o atmosferă plăcută spre întocmirea rapoartelor de activitate a
elevilor. Ce să zic? Pe acele timpuri nu aveam nici caiete pe care să scriem, scriam lecţiile pe o
plăcuţă de gresie înrămată cu un creion de gresie. Plăcuţa avea o suprafaţă de 25 cm patraţi şi de
aceea mereu ştergeam ce scriam, fiindcă aveam puţin loc. Necazul cel mai mare era că, dacă
scăpai plăcuţa jos, ea se spărgea şi trebuia să primeşti o pedeapsă. Pedeapsa era apanjată într-un
colţ de clasă. Pentru o mică învinuire trebuia să stai în genunchi cu mîinile în sus pe grăunţe şi
coji de nucă. Dar încă mai dureros era cînd, cu mîna ta, trebuia să aduci din curtea şcolii o
vărguţă de liliac, cu ajutorul căruia învăţătorul îţi croia cîteva vărgi la palmă, pînă îţi ieşeau
beşici şi atunci ţineai bine minte cum să te porţi la şcoală. Spre fericirea mea, m-a ferit
Dumnezeu de aşa pedeapsă. Pe atunci pedeapsa de către învăţător era un lucru obişnuit şi de
necondamnat. Părinţii dau voie învăţătorului să aplice aşa pedepse, vroind ca copiii să fie supuşi
şi ascultători. Toţi desigur, îşi amintesc primii paşi de învăţătură, ei nu se şterg din memoria lor.
Tot ţin minte: liniuţe, bastonaşe, băncile negre, mâzgălite, abecedarul cu poza celui întîi clopoţel.
Memoria este un catalog. Chiar dacă nu-mi amintesc exact numele unui elev cu care mă întîlnesc
pe stradă, dacă îmi spune în ce bancă a stat, imediat îmi amintesc numele, cu toate că acum, la
vîrsta înaintată a mea, multe de toate uit. Aş vrea să mă auzi acolo în ceruri: „Ce cuvinte să-ţi
spun, dragă învăţătoare, ce covor să-ţi aştern pe cărarea ursită de dor? Îţi aduc un curcubeu de
crizanteme, revărsînd melodia de-a lungului drum pedagogic”.
„Ducînd povara anilor în spate, ne învăţai pe noi să facem carte
Şi pentru firul cel de păr cărunt, mă închin pînă la pămînt”.

30
 Îmi este dureros fiecare 1 septembrie. E toamnă şi frunzele îşi dansează valsul
înstrăinării, impunînd atmosfera de melancolie, văzînd că încă o generaşie este în trecere. Se
macină timpul, adunînd imaginea anilor în istorie. Mai trece o toamnă şi încă una... „Dar lumina
cuvîntului de tine semănat, aprinde mii de lumini pe pămîntul însetat. Seminţele vorbelor tale
înţelepte încolţesc în credinţă şi speranţă, aduc iubire unde e ură, adevărul, unde e minciună,
mîngîiere unde e durere.”

-3-

PAGINA NEAGRĂ ÎN ISTORIA POPORULUI MOLDOVENESC

La 22 iunie anul 1941 s-a început războiul pentru apărarea patriei cu Germania hitleristă.
Mare necaz s-a năpustit peste toată ţara. Zi de zi cădeau mii de bombe. Ţin bine minte cum toţi
vecinii noştri se ascundeau de bombardament în beciul nostru, fiindcă era mare şi bine construit.
Satul nostru Caşcalia este aranjat între 2 dealuri. Şi iată că de peste un deal înaintau trupele
germane, de peste altul - oştirile ruse şi cădeau bombele una după alta. În ziua aceea, spre
înserate, în beciul nostru a întrat un ostaş sovietic, fugea şi el săracul de moarte, fugea de armata
rusă, în felul acesta era trădător, fugea de armata germană ca duşman, era bine prins în capcană.
Mama i-a dat o bucată de pîine şi i-a zis să stea cu noi în beci, dar el ne-a explicat că trebuie să

31
plece, precum de îl găsesc pe el aici „Vă împuşcă pe toţi!” şi el a plecat. A doua zi l-am văzut
călcat de un tanc rusesc. Femeile l-au bocit, acesta a fost primul cadavru al acestui ostaş fără
nume şi l-au îngropat sub umbra unui nuc din grădină. In buzunar nu avea documente, ci numai o
poezioară scrisă pe un colţ de ziar vechi: „Tovarăşul meu, tu ai căzut în lupta crîncenă cu
duşmanul,/ Nu striga, nu plînge mereu, nu te ofta, tu nu eşti rănit, eşti mort./ Ce să fac? Îţi scot
ciobotele tale pentru o amintire fiindcă noi trebuie să înaintăm”. Multe cadavre ale ostaşilor de
diferite naţionalităţi au rămas pe cîmpuri. În viile noastre zăceau multe cadavre umflate şi
împuţite, neîngropate. Pe toţi îi aştepta cineva acasă. Era o jale extraordinară... Multe filme
despre război am vizionat, dar ce am văzut eu pe câmpuri de război, numai în satul nostru, era
imposibil de povestit, aceste evenimente s-au memorizat greu în mintea mea de copil. Mai tîrziu,
cînd terminasem Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Sociale, eu organizam în şcoală cu copii diferite
serate despre acele ore retrăite în timpul războilui. După ce s-a terminat războiul, ecoul lui încă
continua. Aici-colea explodau minele şi bombele de pe cîmpul de luptă. Aceste terenuri trebuiau
prelucrate şi astfel, zi de zi, se întîmplau nenorociri. Pe unele locuri special erau lăsate unele
obiecte mici ca stilouri. Copiii se repezeau după ele, după aceste obiecte distrugătoare, şi
explodau cu ele în mînă pe loc. Pe cîmpiile de la Vozoaca, aşa se zice unui mare teren de pămînt,
se găseau cadavrele ostaşilolr de diferite naţionalităţi, pe suprafaţa pămîntului nu mai avea cine
să îngroape atîtea cadavre. Aşa aceste trupuri au fost mîncate de viermi, cioare şi animale
sălbatice pe cîmpuri.

FOAMETEA DIN ANII 1946-1950

Nu era deajuns că războiul a distrus totul, dar şi după acest război crîncen a fost o secetă
extraordinară pe pămîntul nostru natal. Bîntuia o foamete, foametea ce aducea mii şi mii de
cadavre. Oamenii se umflau butuc de foamete. Despre asta este oribil să-ţi aduci aminte. Noi
copiii eram speriaţi şi mustraţi de părinţi să nu ieşim în stradă, că se auzea fel de fel de cazuri, că
cine ieşea din casă era prins şi nu se întorcea. Oamenii, din mare disperare de moarte, se mîncau
unii pe alţii. Mama lucra la o cantină la spitalul din sat. Ca să scape cei 2 copii de foame, pe Gică
şi pe Nina, mama ascundea în sîn cîteva boabe de fasole sau porumb şi cumva a întreţinut pe cei
2 copii slăbiţi, lipiţi păjnîntului. Eu eram studentă la Şcoala Pedagogică şi nouă ne dau de
amează o farfurie de balabură şi o bucăţică de pâine, totuşi statul avea grijă să nu moară studenţii

32
de foame... Era foarte grozav să vezi cum mor oamenii de foame, căzînd pe unde ase nimerea în
stradă sau în cîmp.
Ai fi auzit tu, cititorule, cum oamenii în acea desperare mîncau tot ce era posibil, se mîncau unul
pe altul, dezgropau cadavrele morţilor şi le mîncau, era ceva incredibil. Da, voi, această
generaţie, nici nu credeţi, dar noi am retrăit toate aceste spectacole a veţii omeneşti. Prin sat nu
mai întîlneai cîini, pisici, nemaivorbind de animale domestice sau păsări. Era pe la sfîrşitul
cursului al II-ea, cînd tatica mi-a adus mîncăruri din carne de cal, aceasta a fost cea mai
delicioasă mîncare. Soacră-mea îmi povestea cum a scăpat copiii de foamete, a închis vaca în
casă, fiindcă totul se fura şi cu asta a scăpat de foamete. Aceasta a fost o amară pagină a veţii
beţilor moldoveni după război. După ce a murit de foame jumătate din populaţie, sovieticii, fraţii
mai mari ai noştri, au hotărît să ne ajute, fiecare din noi primeau cîte 200 de grame de grăunţe de
grîu sau porumb. Da, acesta a fost o foamete organizată de către fraţi, să ne ţină în genunchi...
După ce ne-am mai înfiripat, vara strîngeam spice de grîu, după ce roada era strînsă de pe cîmp.
Fiind foarte flămînzi, nu mai aşteptam ca mama să rîşnească aceste boabe, le mîncam aşa crude
şi ne umflam pîntecele. Mai tîrziu, tata a construit o rîşniţă din două petre, aşa-numită moară de
măcinat grînele cu mîna. Nu aveam ce duce la moară, doar aveam cîţiva pumni de grîne numai.
Veneau mulţi săteni să macine acel puţin de boabe dintre care ne lăsa şi nouă drept plată cîte un
pumn de grîne. Aşa am ieşit biruitori din grozava foamete. Mai tîrziu, prin anii 1947-48, cînd
grînele au rodit după o abundenţă de ploi, ţăranii au prins la puteri şi au început să-şi prelucreze
ogoarele. Şi aici fraţii sovietici au numit „postavca”, adică norma de grîne ce ţăranul trebuia s-o
dea la stat. Şi acest bir, această postavcă, era aşa de înaltă că bietul ţăran nu putea s-o
îndeplinească. Şi atunci jandarmii ruşi, cu nişte ţăvi lungi, căutau unde ţăranii ar fi ascuns grînele
şi cu măturicea strîngeau ultimile grăunţe şi le încărcau în saci, în căruţe le transportau în Rusia
de la gara Căinări. Şi iarăşi foamete, şi iarăşi ţăranul moldovean ridica mîinile spre cer, Doamne,
Dumnezeule, cum mai poate suporta un om atîtea necazuri? Şi iată puterea sovietică, bănuind pe
unii ţărani că ascund grînele pentru a-şi întreţine familia, prin sudoarea muncii sale, îi numeau pe
ei chiaburi, duşmani ai poporului. Nu putea nimeni să deschidă gura, că imediat era trimis la
închisoare. Toţi erau speriaţi cu deportarea lor în Siberia. Noi, copiii alergam pe toate dealurile în
căutarea rîbcei sau rabsul. Rabsul era o plantă sălbatică, dar omul de nevoie totul poate inventa.
Din acele seminţe mărunte negre se măcina şi se prelucra oloiul. Văd aici în Germania lanuri

33
întregi se plantează această plantă şi din ea se prelucrează uleiul Rabsoll. Planta înfloreşte o
culoare galbenă.

Foametea a fost una dintre marile catastrofe cu care umanitatea a trebuit să se confrunte
de-a lungul istoriei. Dacă nazizmul a folosit înfometarea împotriva popoarelor considerate rasial
"inferioare", comunismul a folosit-o pe scara largă pentru terorizarea întregii populaţiei dintr-un
anumit teritoriu. Anii 1945-46 au fost ani secetoşi în Moldova. Mărfurile ce erau aduse erau
cartelate. Fiecare locuitor primea o cartelă pentru cumpărarea unor mărfuri. Fiind studentă la
Şcoala Pedagogică, primisem şi eu o cartelă. Şi iată că am perdut-o şi atunci, vai de capul meu,
am îndurat foame şi necaz. Oamenii erau rău disperaţi, în sat se auzea multe straşnice întîmplări.
Din cauza slăbirii organizmului, oamenii se umflau. Se spune că foametea e mai gravă şi decît
războiul. O mamă îşi mîncase copilul său. Ea zicea:”Doamne, iartă-mă, copilul meu era deja
mort. Groaza de a muri de foame m-a pus la încercare să mînînc fetiţa. Da, am fiert-o şi am
mîncat-o, iar oasele le-am pus într-o cutie şi le-am îngropat în grădină, dar locul acela l-am
înecat cu lacrimi”. Dar acele fapte se ţineau în taină. Unde s-a mai văzut aşa ceva? Şi gîndiţi-vă,
de ce adevărul despre foamete să nu fie spus pînă la capăt!... În cartea sa „Foametea în
Moldova”, Anatol Ţăranu şi George Rusnac scriau despre acele vremuri grele. Desigur trebuie să
ai mare curaj să te apropii de asemenea teme foarte dureroase. Îţi trece fiori prin tine cînd îţi
aduci aminte de această perioadă, dintre cele mai tragice din istoria noastră, cînd a murit ori a
dispărut fiecare al 2-lea om din Moldova. Foametea a fost un cataclism groaznic. Îmi aduc
aminte de cea bucăţică de pâine cleioasă, uneori plină cu viermi, de 70 g, după care trebuia să
stai ore întregi în rînd, căzînd acolo în rînd fără puteri. A încercat şi Ion Druţă să vorbească pe
această temă, dar a facut-o cu jumătate de gură, mai mult nu se putea de vorbit pe timpuri.
Despre foametea din anii 1946-47 e datorie a memoriei trebuie să scrii adevărul. Foametea a
distrus societatea intelectuală, tradiţiile şi cultura. Era timpul, cînd trebuia să te mulţumeşti cu
puţinul, să ai răbdare nelimitată, să te supui mereu. În „Cartea foametei” există un pasaj despre
un ostaş care a trecut prin para focului în război, dar întors acasă a văzut cum îi mor de foame cei
doi copilaşi. Teama de a muri de foame este una dintre cele mai paralizante. În timpul foametei
eu m-am găsit în oraşul Bender la Şcoala Pedagogică. Eram studentă în cursul întîi. Într-un fel
studenţii erau păziţi de acestă groaznică foame, fiindcă statului îi trebuiau cadre pedagogice aici
în Moldova. Majoritatea studenţilor erau de peste Nistru, adică de pe teritoriul Transnistriei de

34
astăzi. Tatăl meu, fiind director de şcoală în satul nostru natal, m-a prezentat şi pe mine cu alţi
tineri din sat să urmez Şcoala Pedagogică. Mă gîndeam de ce tatăl meu s-a stăruit să mă dea aşa
de mică, adică după 4 clase, îmi era tare greu, creierul meu de copil obosea de ˝zubreala de toate
zilele˝, dar am învins totul. Cred că el m-a ferit să nu mor şi eu de foame, aşa cum au suferit cei 2
copii, Gică şi Nina. Grele vremuri au fost, foarte grele. Dar eu am fost martorul acestor furioase
vremuri. Mă cutremură acele memorii.

Aşa ne-au zguduit anii războiului. În sfîrşit s-a terminat războiul, a devenit viaţa paşnică,
s-a întors şi tatăl meu de pe cîmpul de luptă. El ne povestea cum, ca prin urechile acului, a rămas
şi el în viaţă, cum au şuierat gloanţele pe lîngă el şi chiar şi pălăria i-au spart-o, el ca prin
minune a scăpat. Tatăl meu, Modiga Ion, a început să lucreze ca învăţător de matematică la
şcoala din sat. Mai tîrziu a fost numit director de şcoală. În anul 1946, am terminat şi eu 4 clase
primare. Tatăl meu, fiind director de şcoală în satul Caşcalia, primise o indicaţie obligatoare din
judeţul Taraclia, precum că trebuia să trimită la învăţătură cîteva candidaturi de fete şi băieţi în
oraşul Bender la Şcoala Pedagogică. Era o necesitate vitală, sudul Moldovei ducea lipsă de cadre
pedagocice, iar ţăranii nu vroiau să-şi trimită copii departe de casă. Stăruindu-se urgent, tatăl
meu ducea convorbiri cu părinţii acelora, dar mai mult fără rezultat, precum că copiii lor, după
şcoala primară, trebuiau să muncească în cîmp. Era o situaţie grea. După ce s-a format colhozul
„Drumul Nou” în sat trebuiau multe braţe de muncă. Cu chin cu vai s-a ales tatăl meu cu cîţiva
flăcăi din sat, de fete părinţii nici nu vroiau să audă, printre ei Pîntea Petru, Ţurcanu Ion, Pascal
Mihail, Coliban. Cu ei trebuia să se prezinte la Şcoala Pedagogică. Dar erau de tot puţini şi pe
loc îi veni ideea de a mă lua şi pe mine cu ei. Eu eram o copilă mică, de 11 ani, mă rog, firavă,
ruşinoasă, şi pe lîngă toate acestea eu trebuia să cunosc materialul obiectelor ce nu mi s-a predat
în clasele primare, îmi trebuia, desigur, şi un certificat corespunzător pentru terminarea acelor 7
clase ce nu le terminasem, drept că şi ceilalţi băieţi terminaseră numai cîte 4-5 clase, în timp de
război nu-ţi mai venea a carte. Vai de mine! Nu-mi dădeam seama ce mă aşteaptă. Ei, curînd, în
august, trebuia să susţină examenele de intrare la Şcoala Pedagogică. Ţin bine minte ca acum,
primul examen a fost geografia, habar n-aveam de aşa ştiinţă, ea se preda numai în clasele
superioare. „Tu vei deveni învăţătoare!” îmi zise tatăl meu. Ce o mai fi şi asta? nu-mi dădeam
seama, ce o mai fi şi cuvîntul ˝pedagog˝, ştiam că tatăl meu, ca învăţător şi ca director de şcoală,

35
era stimat în sat şi iubit de elevi şi părinţi, dar eu, eu nu cunoşteam încă nimic, eram un copil cu
puţină experienţă de viaţă.

Pe o cărăruie întortochiată, ce trecea prin satul Zolotievca spre Tighina, mă ducea de

mînă tatăl meu, Modiga Ion. Mă dor picioarele, mă ustură ele de afurisiţii de ghimpi, mă jeluiam
eu încă somnoroasă. Şi roua de dimineaţă îmi umezea încălţămintea. Nu credeam eu în realizarea
acelor idei ale tatălui meu, căci aveam numai 4 clase terminate şi toată pregătirea mea pentru
examene erau cele povestite de tătaica în drum, pe jos de la Caşcalia spre Tighina, o distanţă de
vreo 58 de kilometri. Dar cum voi da eu examenul la geografie?! „Nu-i nimic, mergem pe jos,
pînă la Tighina sînt 58 de kilometri şi eu îţi povestesc temele principale.” Fiind, cred eu, cu
mintea ageră, am însuşit ce am însuşit, trecînd această distanţă pe jos şi văicărîndu-mă că mă dor
picioarele. Dar nu era altă soluţie, nu exista alt transport. Sosind în oraş, pentru a-mi prezenta
mai întîi documentele necesare, mă aflu în cabinetul directorului Şcolii Pedeagogice, tovarăşul
Bondarenco. El îl întreabă pe tatăl meu:
- Şi ce, această copiliţă de statură foarte mică, firavă, după cum văd, vrea să fie studentă?
Cîte clase ai terminat, se adresă către mine?
- 7 clase, răspunsesem eu, neîncredinţată.
- Nu se poate, nu necăjiţi acest copil, ea se va îmbolnăvi, creierul ei este al unui copil.
- Va face treabă, ea are mare tărie de caracter, zice tatăl meu.
Aşadar, eu am devenit studentă. Vezi că tatăl meu, fiind director de şcoală, mi-a fabricat un
cerificat fals de 7 clase, precum şi la acei 5 băieţi care au reuşit să devină studenţi tot în felul
acesta. Ce să faci, aşa erau cerinţele vieţii.

Directorul Şcolii Pedagogice din Bender, tov. Bondarenco. În faţa mea stă un om obosit
la faţă ca şi cînd n-ar fi dormit destul, supărat, cum mi se părea, cu părul revăşit, cu o cărare
neglijentă în dreapta. Îl priveam tremurînd din cap pînă în picioare. Cu un costum bej, ţesut ca
bobul de orez, cămaşa tot de culoare bej deschis, ca nisipul, iar cravata de lînă maronie. În acea
îmbrăcăminte l-am văzut toţi cei 3 ani de zile. Pe cînd el telefona cuiva, eu î1 studiam. Rămînînd
o secundă mai mult cu privirile asupra chipului său prelung, cu un nas ascuţit şi coroiat, aveam
impresia că aceasta sugerează un cioc de pasăre. Părul lui, agresiv de negru, îmi întărea

36
sentimentul de cruzime. Terminînd convorbirea telefonică, începu dialogul. Contactul cu acest
om îngrozitor, după cum îmi părea mie, era un contact viu, dar măcinător, parcă crud.
- De ce necăjiţi acest copil, va putea ea să înfrunte greutăţile studierii? zise el, adresîndu-se
către tatăl meu.
- Da, ea va face faţă în studiere.

Întrebarea directorului trezi în mine un gînd dureros şi răscolitor. Desigur că eu nu mă

pricepeam cam ce greutăţi m-aşteaptă. Directorul făcu o pauză. Stătea la masa lui cu o linişte
aproape senină, dar cu atît mai ameninţătoare după cum îmi părea. Mă studiase din nou, îşi
împreunase mîinile şi le ţinea ca la rugăciune şi nu-şi dezlipea ochii de la mine, ce mă facea să
mă gîndesc că de acest om cu privirea aspră depinde soarta mea de a deveni învăţătoare şi ochii
mi se umeziseră de lacrimi. De aceea, tatăl meu luase alt subiect de discuţie precum că şi el e
pedagog de profesie. Între timp, am tras atenţia la tabloul de pe perete din spatele directorului.
Un tablou zugrăvit, înfăţişînd o pădurice albă de mesteceni, iarna. Pictorul pictase zăpada astfel,
încît troienită şi viscolită pînă cuprindea triunghiurile mesteacănilor, îmi trezea o stare ciudată de
frig, de frig adevărat şi starea aceea era întărită de cerul ca sticla, însinuat printre crengile subţiri
şi cu care frunze cărămizii zdrenţuite şi uitate moarte din toamna ttrecută pe braţele fragile cu
care mestecenii implorau parcă liniştea siberiană, mă gîndesc eu acum după ce rtrăisem anii
siberieni.
Da, nu-mi închipuiam că după ce termin Şcoala Pedagogică o să văd şi o să retrăiesc vîrfurile
acestor mesteceni la acel cer senin de sticlă în cristalele zăpezii. Aşa, nu se vedea nici o
vieţuitoare, era numai o încremenire de cristal, şi iar îmi arunc privirea în lumina de frig a acestui
peisaj în care pictorul pusese, indiscutabil, ceva din frigul lui sufletesc, pentru că nu era un peisaj
de iarnă, să evoce, cu bucurie copilărească, acest anotimp în care mi-aş imagina vacanţa fericită a
Crăciunului, ci pictorul redase în suflet o mare tristeţe, un suflet rece cu o gheaţă sufletească.
Pînă cînd şi rama lui bogată, aurie, ţi se părea la rîndul ei geruită de o brumă subţire, încît,
privind tabloul, ţi se facea într-adevăr frig, îngrozitor de frig. Da, da, acel îngrozitor frig din
Siberia. După ce tatăl meu terminase convorbirea cu directorul Şcolii Pedagogice, prin alte
vorbe, directorul zice că el a adus acel tablou din Siberia, unde trăise, şi iată că acum el vrea să-şi
încăzească oasele la bătrîneţe în Moldova noastră înfloritoare. Mă gîndeam eu că noi,
moldovenii, trebuie să facem loc la ruşi ca să se încălzească.

37
 Şi să vezi că, la înmînarea diplomelor, Bondarenko îl zăreşte pe tatăl meu, prezent aici la
o serată, îi zise: „Ai avut dreptate, fata dumneavoastră a avut o mare tărie de caracter, a terminat
cu diplomă roşie, ce eu i-o înmînez acum”. Tatăl meu m-a luat în braţe de pe scenă şi m-a sărutat
pe obraz, nu crescusem tare, ceilalţi colegi ai mei erau destul de măşcaţi. Dar ne reîntoarcem. Şi
aşa am susţinut bine examenele de intrare, uneori ajutată de colegii mei, mă rog, nici ei nu ştiau
mai mult decît mine. Pe atunci nu ajungeau cadre pedagogice în şcoli, nu se predau multe obiecte
aşa ca limbile străine, de exemplu, şi nici şcoli speciale construite. În clasa a 2-a, ţin minte, în
timpul războiului, învăţam afară la un vecin de al nostru, sub umbra unui nuc... Devenind
studentă la Şcoala Pedagogică din oraşul Bender, acum Tighina, m-am trezit într-un cămin cu 45
de fete. E anul 1946, în timpul de după război, oraşul complet ruinat şi iată căminul nostru era o
clădire distrusă în timpul războiului, aşa s-a stăruit statul să ne ofere condiţii pentru studenţie.
Erau construite aşa-numitele ˝nare˝, adică paturi de lemn dintr-un perete în altul, în care se
oploşau ploşniţile, ce ne pişcau rău. Dimineaţa corpul nostru erau roşu însîngerat. Pe paturi
aveam saltele de paie. Despre curăţenie nu se mai poate de vorbit fară revoltă. Se ivise deodată
cei mai măşcaţi păduchi. Nu se mai afla nici o soluţie de luptă împotriva lor. În loc de ferestre şi
uşi, erau împletite închizători din stuf. Ei, vă închipuiţi. Cînd le povestesc copiilor mei despre
învoielile de studii ale mele, lor li se par poveşti. Dar toate acestea erau fleacuri în legătură cu
aceea că aproape toate obiectele se predau în limba rusă. De la început, nu înţelegeam nimic.
Plîngeam mereu, dar ca să fug de acolo era imposibil. Nu ştiam nici drumul, nici măcar un fel de
transport nu exista. Unii consăteni de ai mei n-au rezistat şi şi-au luat tălpăşiţa. De la gara Bender
pînă la Căinări circulau numai trenuri de marfă. Şi totuşi, am încercat să fug, m-am căţărat într-
un vagon de cărbuni. Neagră, încărcată de fum, am fost prinsă şi adusă la jandarmerie. Ei, mă
rog, ce să-mi facă, mi-a dat voie să plec. Pe loc mi-am adus aminte de sfatul părintelui: „Trebuie
să studiezi, trebuie”. Ce timpuri grele au fost după război e greu de redat, era o foamete cumplită.
Părinţii şi ei nu puteau veni la mine, dar, dacă veneau, nu puteau nici ei să ne aducă ceva de
mîncare. Foametea făcea pe atunci milioane de cadavre. Cea mai delicioasă mîncare din cantina
studenţească era o hrincă de pâine neagră şi o supă cu crupede grîu, mai exista pîine de macuc,
adică, după ce din seminţe de floarea soarelui se scurgea uleiul, din această rămăşiţă se cocea
pîine, ea se numea pîine de macuc. Sau mai mîncam turte din ghindă, dar despre aceasta voi mai
vorbi. Era destul de greu, dar tineretul de atunci avea ceva ce îl deosebeşte substanţial de cel de

38
azi. Poate entuziasmul sau speranţa într-un viitor luminos îi făceau să nu plece capul în faţa
greutăţilor, să nu-şi piardă curajul. Printre studenţii de atunci circula un vers de glumă:
„Mai am un singur dor, să mă fac învăţător
Şi mama să mă-nsoare, c-o mîndră învăţătoare.”
În curînd, peste un an de studii, ne-am aranjat la cămin pe strada Sergheevka. Pe jos, pînă la
şcoală trebuia să mergem vreo jumătate de oră. Din primele zile de studii, nici nu mă aşteptam la
ce greutăţi aveam de întîmpinat. Stam la studii cîte 4 perechi. După prînz iar trebuia de tradus tot
materialul din limba rusă în limba moldovenească, doar multe obiecte se predau numai în limba
rusă, profesorii erau veniţi din Rusia. Nu întîlnisem nici un rus pe la noi, nu cunoşteam nici o
boabă, dar de unde? Unii studenţi, veniţi de după Nistru, din Speea Teea, Nezavertailovka şi din
alte localităţi de dincolo de Nistru, într-un fel mai cunoşteau limba rusă, dar noi, din Moldova,
nici prin cap nu ne venise de limba rusă. Nu mai existau după război manuale sau caiete. Toată
ziua făceam conspecte pe foi de ziare. Aşadar, unul din ştiitorii limbii ruse ne traducea materialul
din limba rusă în limba moldovenească. Vai ce greutăţi întîmpinam. Aşa că lucrul dat de
profesori pentru acasă trebuia de studiat numai noaptea, dar vă închipuiţi ce învoieli aveam. Într-
un cămin, într-o cameră adică, locuiam 40 de fete, şi electricitatea pe atunci funcţiona de la un
motor mecanic pînă la ora 12 noaptea. Neavînd învoieli de pregătirea lecţiilor, fetele plecau şi ele
la întîlniri. Ştiu eu, era greu de studiat, dar tinereţea întotdeauna este frumoasă. Numai eu
rămîneam în cămin, eu eram cu o vîrstă mai mică, încă nu mă încercase dragostea şi zubream aşa
zis obiectele cu o forţă extraordinară. Lampa electrică ardea abia-abia, se vedea arzînd ca un
tăciun roşu. Mă suiam pe masă şi citeam textele. După ce mă aşezam în pat, din nou repetam cele
citite. Mă dureau grozav ochii, de pe atunci îmi pierdusem vederile, am devenit mioapă. După ce
îmi învăţasem materialul, se întorceau colegile mele de la distracţii. A doua zi nimeni nu
cunoştea lucrul pentru acasă, numai eu îl cunoşteam, de aceea fetele mereu mă rugau să le
povestesc temele. Şi eu, ajutîndu-le pe unele, pe altele, repetînd tot timpul, îmi întăream
cunoştinţele. Eu învăţam totul ˝în forţă˝ cu multă sîrguinţă. Îmi venea, desigur, foarte greu să
învăţ din nou toate obiectele ce nu le învăţasem în şcoală. Mă luptam mereu cu limba rusă,
grozav de greu. Şi mai aveam eu o mare neplăcere, mi-era foarte ruşine, vezi că eu eram cea mai
mică de statură şi mai ales la educaţia fizică, în coloană eram tot timpul la coadă. Mereu vroiam
să fiu puţin mai mare de statură. Stipendia noastră studenţească, de 14 ruble, ne ajungea numai,

39
poate, pe o săptămînă, dar eu nu eram ajutată de nimeni. Şi părinţii trăiau în sărăcia şi foametea
de după război.

Au fost foarte grei anii mei de studenţie. Fiind creierul meu de copil atît încărcat, poate şi
de aceea şi nu m-am dezvoltat aşa ca alţi copii, am în vedere de statura mea de 1 m, 58 cm. Cu
mare chin şi greutăţi am terminat cei 3 ani de studenţie a Şcolii Pedagogice din Bender. Deci,
studiere, dar în legătură cu faptul că nu existau cadre cu studii, trebuia acest material de studiat
intensiv în cei 3 ani. În sfîrşit, iată-mă la examenul de stat. Precum muncisem eu în forţă, cu
mare sîrguinţă, şi precum tatăl meu mi-a zis că trebuie să fiu învăţătoare, mă rog, am susţinut
examenul strălucit şi am primit diplomă roşie. S-au cam uimit unii colegi, care pretindeau la
diplomă roşie, şi ziceau: „De ce ea, care nu cunoştea nici o boabă, nici un cuvînt rusesc, a primit
diplomă roşie?” Şi atunci s-a adunat din nou Consiliul Pedagogic şi trebuia să repet examenele,
adică cu aceşti candidaţi la diploma roşie. Şi unii din ei cunoşteau bine limba rusă, dar nu
cunoşteau obiectul ca atare. Eu, însă, cunoşteam toată programa pe de rost. Bucăţi mari de proză
la literatura rusă le citeam aproape pe de rost, pînă examinatorul îmi zicea: „Ajunge!”. Şi iată că
totuşi numai eu am meritat această diplomă. Aceasta a fost prima grea biruinţă în şcoală de
studenţie. Biruinţi au fost mai multe în viaţa mea, dar despre ele mai pe urmă. Bucurie mare am
făcut părinţilor, ei se mîndreau că au fiică învăţătoare, dar nu mult le-a fost bucuria, peste o lună
de zile am fost deportaţi în Siberia îngheţată. Despre această pagină amară, voi povesti mai jos.
Încă din copilărie, compuneam unele poezioare, aveam un mic volumaş de poezii, dar de ele nu
se interesa nimeni. Iată că în şcoala pedagogică scriam unele poezii mai serioase, unele de
dragoste. Aici am fost luată cu o mare atenţie şi unele din ele erau redactate în ziarul
„Dimineaţa”. De ceea am fost aleasă ca redactor al ziarului studenţesc „Lumina”. Dar,
deportîndu-ne la Siberia, nu-mi era de poeziile mele. Şi acolo trebuia să le scriu în limba rusă.
Am încercat desigur.

Între timp, după ce terminasem Şcoala Pedagogică şi aflîndu-mă în vacanţă, pînă la

conferinţa învăţătorilor din 25 august, îmi făcusem planuri peste planuri. Vise şi speranţe... Este
viaţa ta şi eşti obligat să treci prin ea, fiindcă nu mereu destinul ţi-l poţi face tu, destinul ţi-e dat
de la Dumnezeu. Cum mă voi isprăvi eu cu cei mici copii pe care trebuie să-i întîmpin la primul
1 septembrie?! Cum voi organiza prima mea oră în ziua cunoştinţelor?! Mă aruncă gîndul la
cauza responsabilităţii enorme pe care învăţătorul o asumă faţă de copii, faţă de părinţi şi

40
întreaga societate, în promovarea educaţiei, acumularea cunoştinţelor copiilor, educarea unei
personalităţi. Îmi dau bine seama că totul se începe de la pedagog, care trebuie să îndrumeze, să
încurajeze, să inspire şi să conducă copiii spre culmile succesului. Ştiu că un pedagog trebuie să
fie mereu în avangarda intelectuală, să cultive valori, idealuri şi principii. Ascult încă o dată
melodia lui Ion Suruceanu „Iubiţi învăţători”:

Cîntecul, cu vorba voastră-mi scriu,

Graiul vostru este veşnic viu,
Pe aripi de vînt vă scriu de-atîtea ori,
Iubiţi învăţători.

Mă gîndeam pe atunci cum m-aş alipi de aceşti micuţi ca să mă iubească. Da, vise, vise şi
speranţe... Doar aceşti mici au nevoie de înţelepciunea, curajul şi poziţia civică a pedagogului. E
miez de noapte, dorm copiii în pace, un bec mai luminează încă, numai pedagogul se gîndeşte:
„La lecţia de mâine ce voi face?”. În drum, oamenii ce-i vezi îşi deapănă probleme personale, dar
tu în suflet răscoleşti problemele şcolare. Lumea minunată a viselor, a unei lumi imaginare, ochii
îmi sclipeau de fericire, imaginîndu-mă în clasă unde mă vor aştepta copiii, cine sînt ei? Cu
visurile mele despre prima mea zi de muncă pedagogică, stăteam lîngă copacul de cireşi din
ogradă. Începu să plouă. Picăturile de ploaie cad repede şi zgomotoase, parcă sătule de cer, mă
îmbătau cu parfumul lor, dar în continuare ploua cu tunete şi fulgere repetate, ploua rece. Stropii
mari şi grei lovesc acoperişul cu putere, zgomotul pare un dans nebun. Într-un astfel de timp cu
fulgere şi tunete, gîndurile mele mă duc spre o lume mai tristă, decît aceea la ce visam numai ce.
Cerul e greu şi miroase a ploaie, parcă cu adierea de vînt, cu miros de trandafiri îţi îmbatară dr-
gostea de viaţă.

Ce simplă ar fi viaţa dacă pe fiecare treaptă a firii noastre de om ar exista instrucţiuni şi

săgeţi indicatoare spre fericire şi reuşită, mă gîndesc eu.
Ce simplă ar fi viaţa, dacă în faţa monumentelor de răscruce ar fi indicatoare, care să-ţi
îndrume paşii.
Ce mă aşteaptă în viaţă?! E sigur, ne aruncăm cu toată fiinţa în viaţa haotică, străbătînd
zile şi săptămîni stresante, isterice, ne luptăm să mai trecem peste o zi victorioşi. Şi apoi încerc

41
să-mi văd viaţa cu tine, iubitul meu, caut să deschid un portal spre lumea mea. Dar dacă ai putea
să vii, să mă cauţi în visul meu, unde eşti prezentul meu, aşa te-aş putea ţine lîngă mine... şoptesc
numele tău.
Şi iarăşi tună şi fulgeră. E un semn rău... Şi îţi citesc ultimul bileţel de la tine, unde era
desenat un frumos trandafir: „Trandafirii înfloresc, dar eu scriu că te iubesc şi aş vrea ca cititorul
să iubească scriitorul!”. Mai departe urma: „Dacă inima ta a atins inima mea, spune-mi cine e de
vină, eu sau tu sau dragostea?”. Dar nu mă gîndeam nicicînd că, peste cîteva zile, acest semn de
ploaie fulgerată mă va atinge anume pe mine, mă va arunca în fundul Siberiei.

-4-

CĂCI TU EŞTI DRAGOSTEA DINTÎI

Aveam numai 15 ani şi studiam în cursul I la Şcoala Pedagogică din Bender. Astăzi acest
oraş se numeşte Tighina. Locuiam într-un cămin de pe strada Sergheevka. Necătînd la greutăţile
ce le înfruntam mereu, în timpul liber între fete se discutau probleme de dragoste. Prietenele
mele mi se păreau naive, cît privea tema dragostei, mai ales dragostei dintîi, pe care eu nu o
cunoşteam deloc. Mă înroiau cu complimente cei din jur băieţi, dar nu ştiam de ce nu-mi plăcea
prezenţa lor, eu stăteam cu nasul numai în manuale şi le zubream mereu, aşa se zicea cînd
învăţam ceva pe de rost. Vintea, un coleg al meu de bancă, îmi scria mereu scrisorele şi
poezioare de dragoste, dar ele nu-mi mişcau inima deloc. Ţin minte, că pe atunci, după război, să
capeţi un bilet la un film era destul de greu. Bietul Vintea stătea ore întregi în rînd după un bilet
la film ca să-mi facă plăcerea de a privi împreună un film interesant. Erau primele filme de după
război, „Garda tînără”, de exemplu. Îmi aduc aminte un eveniment. Vintea a rămas bietul fără
nasturi,dar totuşi a căpătat 2 bilete la filmul acesta.Mi-a propus să plecăm împreună la acest film

42
şi vezi că eu eram atît de naivă, fugeam de el, puteau să mă vadă cu el profesorii de la Şcoala
Pedagogică. L-am refuzat, dar el nu s-a supărat, a rupt biletele pentru film, le-a aruncat şi a
început să compună versuri.
„Nu mă iubeşti, ştiu eu,
Dar lumea nu se termină chiar mîine
Dar eu te aştept, te aştept mereu
Doar dragostea e-n inimă la mine.”
Şi iarăşi eu nu veneam la întîlnire. Şi ce ciudat, îmi vorbeau prietenele mele: „V. este un băiat
ciudat, bun la suflet, deştept, talentat”.
„Da, parcă ieri te-am văzut, parcă ieri te-am crezut,
Cînd m-ai prins cu-n sărut.
Cu sărutări fierbinţi,
Ai stat să mă minţi, ca să-mbeţi dragostea mea de fată.”
Aceasta este numai o tristă amintire. Şi oftatul din fundul Siberiei îmi vorbeşte iarăşi în suflet.
Astăzi, în singurătate, îţi cînt un cîntec de tristeţe:
„Supărarea şi oftatul, astea 2 mi-au pus capul
Că de supărare grea, rău îmi plînge inima.
Cîte lacrimi am vărsat, aş face o fîntînă-n sat
Fîntînă cu 5 izvoare, să bea lumea trecătoare
Să bea să se răcorească, dorul să-mi-1 potolească
Du-te dor şi nu te-n toarce, lasă-mi inimioara-n pace.”

Şi treceau zile dipă zile... „Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie”. Siberia pentru noi
era o neagră veşnicie, nu mai ştiam că va muri de bună voie dictatorul şi vom fi cîndva eliberaţi.
În nopţile tîrzii îţi citeam mereu versurile tale, care îmi încălzeau puţin sufletul îndurerat. Tu îmi
scriai: „Dar de ceasuri tîrzii, cînd doream să vii, n-ai să ştii niciodată şi, cu sufletul înfrînt, cum te
chem şi te cînt, n-ai să ştii niciodată”. Şi gînduri triste mă cuprind şi dispar în vîrtejuri, lovindu-
mă de furtuna vieţii, şi-mi picură o fierbinte lacrimă pe această foaie albă... Dar ca durerea să-mi
împac eu înghit, şi-nghit, şi tac, numai îmi aduc aminte de cuvîntul „Te iubesc” în scrisorile tale.
Acest cuvînt atît de mult se repeta, încît lungimea lor ar putea fi măsurate în kilometri. Îmi cîntai

43
multe serenade de dragoste compuse de tine şi de-a rîndul anilor îmi trimeteai aceste scumpe
versuri printr-un autor anonim şi pe acel plic era desenat un tradiţional trandafir de la Moldova.
Şi acum, trecînd un car de ani, privesc singuratic în geamul apartamentului meu de la Damm 73
din Pinneberg, Germania, acum numită Deutschland. Pinnebergul este un oraş la nordul
Germaniei, unde am fost repartizată după ce am făcut azilul din Lubeck. Aici am stat 3 luni de
zile pînă cînd s-au lămurit autorităţile germane ce să facă cu mine, să mă ţină în Germania sau să
mă trimită înapoi în Moldova. Şi după ce am dat un interviu destul de convingător, autorităţile
germane se lămuresc şi acum, după 8 ani de zile. Convingerile mele au pus la întrebare
problemele mele politice legate de evenimentele cu Pridnestrovia, acest capitol va fi descris
aparte.

Mă uit cu jale în geamul rece din luna martie. De obicei, aici, la 21 martie se începe
primăvara, cînd totul se schimbă în natură. Astăzi e 5 martie, 2007, şi încet se lasă fulgii de
zăpadă peste copăceii de pe terasa mea. Aşa frumos ei se aşază, formînd un înveliş de zăpadă ca
cel din Siberia. Acest eveniment al naturii în Germania este foarte rar. De obicei iarna în
Germania îi domoală, uneori fără zăpadă. Şi sufletul mi-i trist, şi-n cap îmi răsună un sunet de
clopoţei. Cred că iarăşi mi se ridică tensiunea de care sufăr mulţi ani.Şi iarăşi îmi trec prin gînd
versurile: „Fiecare fulg de nea e o lacrimă de-a mea,/ Plînge gerul pentru mine fiindcă nu eşti
lîngă mine”. Dar aceste 75 de toamne mă apasă şi inima mi-e pierdută în neagra veşnicie. Trecut-
au ani de lacrimi şi încă vor trece, poate din ora de urgie, şi dorul nu s-alină, şi jalea mea i-adîncă
şi trista veşnicie e fără de capăt. Am scris rînduri după rînduri şi-am scris mii şi mii de gînduri.
Şi eu îţi scriam din Siberia, numărîndu-mi anii în floare arşi de-atîta depărtare. Tot s-a stins şi tot
s-a scurs. Astăzi aş zice: „Stai tinereţe, stai pe loc, mai stai doar o clipă. Voi, ani frumoşi, nu
zburaţi, chiar dacă toamna vieţii cu frunzele de aramă mereu mă cheamă, mai ţin bine minte acel
˝te iubesc˝. Şi iată-mi nopţile nedormite, şi iată-mi inima plină de jale. „O, tu, rămîi, o, tu, rămîi,
căci tu mi-ai fost dragostea dintîi”, aşa e vorba poetului M. Eminescu, care a fost şi el îndrăgostit
de o fată din poveşti,de o prea frumoasă fată. Căci bine a zis cine-a zis că prima iubire este o
amăgire, dar fie şi aşa, oricum prima îmbrăţişare, prima sărutare, nimeni nu le poate uita. Căci
grea este iubirea cînd iubeşti cu adevărat, dar mai grea e despărţirea de o fiinţă ce mereu te-a
aşteptat şi-i bate inima ca nebuna fiindcă te vrea numai pe tine întruna. Îmi scriai că ai încercat în
fel şi chip să uiţi de mine, dar că-ntotdeauna te întorceai cu gîndul la mine fiindcă îţi părea că am

44
ceva deosebit în mine şi, oricît încercai să scapi de aceste gînduri, era totul în zadar. Şi vezi că,
după atîţia ani de zile şi umor frumos, ai izbutit şi ai hotărît să mă uiţi şi ai izbutit, te-ai însurat,
ţi-ai găsit o fată frumoasă din sat ce ţi-a ales-o mamă-ta. Dar după un car de ani, ne-am întîlnit la
o conferinţă pedagogică şi tu mi-ai spus ceea ce am aşteptat. Este un joc al sorţii noastre, acestea
au fost împrejurările ce ni le-a dat Dumnezeu. Astăzi ai şi tu o familie şi eu. Nu trebuie să
regretăm, doar aşa este soarta pentru fiecare. Poate după un timp s-a mai schimba ceva. O, tu
rămîi, o, tu rămîi, căci tu eşti dragostea dintîi, în amintire, desigur. Da, acestea sînt cele mai grele
amintiri. Te-am zărit la acea conferinţă pedagogică, parcă nu îmbatrîniseşi deloc, dar ai albit
însă vizibil, părul ţi-era tuns ca o perie şi nu tîmplele erau cele ce atrăgeau atenţia, ci fruntea care
se făcuse mai înaltă. Obrazul nu suferise nici o schimbare, curat şi neted, pielea bine întinsă şi
ochii negri, rotunzi, vii şi strălucitori cu mişcarea lor neliniştită şi sfredelitoare, blîndă. Niciodată
nu te-a văzut nimeni privind cu ură sau cu duşmănie. Erai mereu fireşte răbdător, înţelegător, cu
aşteptarea ta calmă şi împăcată. O anumită linişte vedeam în chipul tău, şlefuit în toate trăsăturile
lui. În tine se topea nu numai isonia unei înţelepciuni, dar şi în puterea de a rămîne mereu
inteligent. Tu erau o legendă a sufletului meu. Dar cine va putea scoate la lumină această
minunată senzaţie? Te privesc ascuns, desigur, cu un trist reproş în ochii albaştri, umeziţi de roua
melancoliei. Te privesc şi aş vrea să faci parte din suferinţa mea. Era într-o sîmbătă, sfîrşitul lui
ianuarie, o jumătate de an trecuse de atunci, dar nu mă puteam despărţi de această împrejurare.
Dar tu nu m-ai văzut şi nici n-ai fi putut să-ţi închipui senzaţiile mele. Deşi cărunt, ai rămas
acelaşi bărbat frumos. Vorbeai foarte frumos şi era o mare plăcere să te ascult, dar totul s-a stins.
E trist şi îmi zic: „Melancolie - dulce melodie, melancolie - misterios amor...”. Aici în Germania
au început ploile mărunte de toamnă, o lumină de cenuşă îmvăluia oraşul care părea amorţit şi
părăsit de lume. Rareori pe străzile cotropite de putregaiul frunzelor moarte sunînd jilav sub paşi
mai trecea cineva.

Astăzi dimineaţă rămăsesem încă în pat, deşi în casă era cald, dar frigul toamnei reci
reuşise să-mi pătrundă în oase şi încheieturi. Nu mă jelui că n-am cui şi compătimirea pentru
mine e cel mai cumplit sentiment. Mă cufundasem adînc în paginile de artă şi divertisment ale
unui ziar german proaspăt ce îl primisem, dar gîndurile îmi zburau departe, încercam ceva să
semnez, dar pixul îmi căzu din mînă. O veche amintire, da, acele lucruri îmi dau putere să rezist.
Îmi zic că în aceste 75 de toamne rău mă apasă gîndurile şi mă doare inima-mi perdută în această

45
neagră veşnicie. Trecut-au ani de lacrimi şi poate că vor mai trece şi ore de urgie, dar dorul nu
mi-1 pot alina. Şi telefonul îmi tace, şi sufletul mi-i îndurerat, şi nopţile îmi par atît de lungi, mă
aflu într-o absolută singurătate... îmi zvîcnesc prin minte ale tale cuvinte dureroase: „Tu numai
înţeles pe mine şi nici n-ai vrut să mă înţelegi, dar cînd ne vom vedea vom fi bătrîni, vom fi
moşnegi. Citesc a doua oară cartea „Andrei Mironov şi eu” scrisă de Tatiana Egorova. Acest
roman de dragoste ne vorbeşte că dragostea dintre ei a devenit mai puternică decît viaţa şi
moartea. Vestitul artist Andrei Mironov a avut multe peripeţii de dragoste şi gelozie. El îi explica
Tatianei: „Ţine bine minte, Tanea, că eu în viaţă am iubit numai două femei, pe tine şi pe
celelalte”. Mă gîndeam la dragostea mea dintîi de altă dată. După ce am fost deportaţi în Siberia,
mulţi ani am corespondat cu fostul meu coleg de la Şcoala pedagogică din Bender. Aproape în
toată ziua primeam acele scrisori frumoase de dragoste. El începea scrisorile sale cu cuvintele lui
Eminescu: „Se scuturau toţi tradafirii în ziua cînd ne-am despărţit, plîngea pădurea şi zefirii,
plîngea şi lacul liniştit...”. De la o vreme nu mai vroiam să-i răspund la scrisori, de ce să-l
necăjesc doar ştiam că nu ne putem întoarce în Moldova. Am fost anunţaţi că sîntem deportaţi pe
veci. Poate că nu ne-a fost soarta, i-am scris ultima dată, dar el continua să-mi scrie, să-mi cînte
serenade de dragoste şi despărţire, el credea în viitor. Te voi aştepta veşnic, scria el. După o
lungă tăcere, am reluat iarăşi corespondenţa, vezi că el era corect în felul lui, mă ţinea mereu în
suflet. Dar eu, în acea depărtare de civilizaţie omenească nu mai era nici o cultură sau distracţie
pentru tineret. „Îţi scriu pentru ultima oară, tu eşti un băiat bun, ai un viitor, te rog să mă uiţi
cumva. Mă vei uita, că-s prea departe şi pentru că tu prea mult lipseşti, mă vei uita, că şi uitarea e
scrisă în legile omeneşti”. El îmi răspunde: „Poate vreun murmur în al tău suflet îţi va trezi păreri
de rău şi vei gîndi vreodată iară la cel ce te-a iubit mereu”. Mi-ai trimis acea fotografie. Da, aşa
este cînd te desparţi de cel pe care îl iubeşti, aici în străinătate, în singurătate, unde-ţi pare ziua
cît un veac şi noaptea o veşnicie eşti muncit de dorul tău, cu inima îngheţată. „Mai bine fără
noroc şi cu durerea în mine, să ard de dorul tău de foc, să te iubesc mereu pe tine.” Aceste
cuvinte îmi răsunau mereu în memorie. Da, o veche amintire... Şi iarăşi mă dezlipeam de
gîndurile ce mă frămîntau, le alungam, dar ele mereu se întorceau şi îmi zvîcneau în cap. Îmi
încrucişam braţele şi priveam drept înainte peste geam spre strada aglomerată de oameni grăbiţi
şi simţeam oboseala încît închisesem ochii o clipă, dar... simt fară să-mi forţez memoria, ştiu că
sînt tare la al meu caracter si n-o să devin lacrimogenă şi iarăşi scrisorile de la colegul meu îmi
zic: „De ce tu nu vrei să răspunzi la aceste minunate scrisori de dragoste şi tristeţe? Eu cred că

46
ele sînt reluate în adîncul sufletului tău”. Revin la gîndurile că mama mea îmi dorea fericire şi
mă plîngea că mi-am rupt tinereţea. Părinţii mei se simţeau mereu vinovaţi de suferinţa mea.
Răspundeam mamei, care vedea ca de la o vreme nu dau răspuns la scrisori, cu lacrimi ferbinţi în
ochi, că nu mai pot, acele scrisori îmi rupeau inima mea şi aşa distrusă.
- Nu mai plînge, ia încearcă tu să-l chemi să vină el aici.
- Ce mai vorbeşti, este totul în zadar, ce să facă el aici, să rămînă fară profesie.
- Ar fi bine să încerci.
Toţi se tem de Siberia îngheţată, nu mai am nici o speranţă. Şi atunci mama singură i-a scris. Şi
iată o îndelungată tăcere. Ei, asta mi-a fost durerea. Soluţia era clară, mă gîndeam eu. Iubitul
meu ar fi şi un trădător?! Mă gîndeam că ar fi trebuit eu să-i propun, şi nu mama mea. Mă
gîndeam că şi el suferă în acele amare vremuri. El e membru de partid, are perspective mari, e un
om deştept, poate se gîndeşte la carieră. Deja trecuse o sumedenie de ani, dar îmi făcea plăcere
să-mi răscolesc memoria. Peste un lung timp de durere şi aşteptare, primesc un răvaş. El
începuse scrisoarea: „Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie, stea dulce şi iubită a sufletului
meu... şi aşa mai departe. Da, Siberia pentru toţi era o neagră veşnicie, noi nu ştiam cînd va muri
dictatorul, Tatăl tuturor popoarelor, şi vom fi cîndva eliberaţi şi reabilitaţi să plecăm pe
meleagurile noastre natale. De data aceasta i-am răspuns: „O, blîndă, mult duioasă şi tainică
lumină, în veci printre steluţe te caută al meu dor şi nu mai am altă mîngîiere mai vie pe pămînt”.
Dar trecuseră de atunci şase ani de zile, multe de toate s-au schimbat în viaţa acelor îndrăgostiţi...
Şi iarăşi am trecut cu gîndul la alt eveniment, la alt fragment de simţăminte de tristeţe. Şi privesc
întocmai realitatea viselor de altădată, din 1949. Deportarea. Da, s-a stins şi totul s-a pierdut, nu
mai exista nici o speranţă şi gîndurile grele mă doboară. Vezi ce mi s-a dat de la Dumnezeu?
Pentru ce păcate? Cine totuşi le-a săvîrşit? Mă bucurasem că am susţinut cu succes examenele la
Şcoala Pedagogică şi mare bucurie am făcut părinţilor că am devenit învăţătoare aşa devreme.
Aşadar, tatăl meu s-a grăbit să mă îndrepte spre profesia de pedagog, dar vezi cum se întîmplă,
numai Dumnezeu ştia ce păcate mi-au revenit. Dar totul am învins, peste tot am cucerit. Tatăl
meu bine zicea că eu am o mare tărie de caracter şi aşa am învins toate greuţile ce mi-au eşit în
cale, nici nu-mi vine a crede cum am învins toate, fiind aşa mică şi firavă la prima vedere.

Astăzi e 4 martie, ziua mea de naştere. Aşa arăt eu la 76 de ani. Par foarte fericită, nu mă
plîng, am de toate, nu duc lipsă de nimic. Sînt înconjurată de buchete de flori. La vîrsta mea aşa

47
înaintată am ajuns să locuiesc în Germania, am o locuinţă frumoasă, sînt mulţumită de starea
mea fizică. Numai că moral sînt tristă şi amintirile veţii mele mă frămîntă tare. Se zice în popor:
„Dacă ai copii, ai şi griji multe”. Astăzi privesc fotografiile din trecut şi iată şi o foaie îngălbenită
de vremuri: „Tu doar eşti fiinţa, ce prin iubire şi la al iubirii soare, ai deşteptat în mine poetice
simţiri, primeşte în depărtata Siberie aceste rînduri scrise cu sînge de iubire ş.a.m.d. Dar totul
trece şi dispare, dispar în vîrtejuri de amintiri, lovindu-mă de furtuna vieţii, şi-mi picură o
lacrimă fierbinte pe această albă foaie. Dar, ca durerea să mi-o împac, semnez cîteva rînduri ca
să-mi aduc aminte de tine-ntotdeauna. Şi-am strîns gînduri după gînduri, şi-am scris mii şi mii de
rînduri, cum stau pe aceste meleaguri străine, numărîndu-mi anii, şi tot conţinutul e un plîns.
„O, cere-mi, Doamne, orice preţ, dar dă-mi o altă soartă,
Căci tu izvorul vieţii eşti şi dătător de moarte,
Părînd pe veci a răsări, din urmă moartea-i paşte
Căci toţi se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte.”
Îmi zic aceste cuvinte ce se referă la toţi. Zicea poetul: „Cu perdelele lăsate şed la masa mea de
brad, focul pîlpîie în sobă, iară eu pe gînduri cad”. Dar eu stau cu perdelele lăsate la computer,
stau la masă şi m-apucă gînduri, gînduri cînd scriu aceste rînduri. Departe sînt de tine şi singură
lîngă foc, petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc. O, glasul amintirii rămîne în pururi. Treceau
zilele, lunile, anii. Făceam tot ce era omeneşte posibil, dar durerea amintirilor îmi copleşi inima.
Îmi acopăr ochii cu un braţ de parcă aş putea să le arunc din sufletul meu. Cu timpul s-au răcit
sentimentele, regretele au rămas în trecut, semnificînd doar o nesfîrşită dimineaţă. Voi păstra
întreg amorul şi norocul acestor foi în durerea vechii perderi, recitindu-mă din nou.

“Căsuţa noastră, unde-ntîi ne-am sărutat, plînge dorul ne-ncetat”, aşa e dorul, bată-1
norocul! S-au scurs zile după zile... Şi tot glasul tău îmi răsună în inimă şi eu cînt: „Inima mea,
inima mea iar a-nceput a mă durea!”. Astăzi am primit o scrisoare cu fotografia ta. Şi iarăşi
nostalgie ... Şi gîndurile zboară către tine, în satul tău, Nezavertailovca. Şi parcă-1 văd. Era un
tînăr înalt şi frumos. Se vorbea între fete că el era într-adevăr frumos, un bărbat cu trăsături
corecte. Linia vie, tranşată, a sprîncenelor negre, împreunate, dădea frunţii sale înalte şi feţei cu
pielea întinsă o culoare vagă-vineţie, aproape lustruită. Îl caracteriza un aer semeţ, buzele
caligrafiate, trase parcă cu o peniţă subţire. Se zicea între fete că avea buzele ca un bant roşu,
uscate şi strînse ca pentru a evita continuu surîsul ironic. Avea privirea lui intenţionat stinsă,

48
genele lungi şi întoarse, ochii săi negri şi tineri, sănătoşi, plini de viaţă şi nările tremurînde. Pe
poză îl privesc acum. Bărbia ocrotitor rezemată în palma stîngă, aplecarea capului spre umărul
stîng, gest cu care lăsa atît de limpede să se înţeleagă că distanţa pînă la el nu este numai o
chestiune de spaţiu, umerii largi şi puternici, cravata ce se lăsa negligent peste cămaşă. Atît de
evident, totul trebuia recunoscut. Aşa îl vedeam eu pe el, stînd în prezidiu. El era ales ca secretar
al tineretului comsomolist din Şcoala Pedagogică. Şi, mă rog, trebuia uneori de acceptat invidia,
fireşte, curată sau aproape curată, din partea unor domnişoare, care îl pierdeau din ochi. Dar de
ce mie nu-mi păsa deloc, nu înţelegeam. Arta lui de a sta în prezidiu era şi ea o ipostază a unui
reper pentru comsomoliştii din sală şi ei o înţelegeau ca atare. Recunoşteau că se putea învăţa
foarte mult din această artă. Arta de vorbire a lui erau de o obiectivitate teoretică şi reperul pe
care îl prezenta el devenea mai viu. În colectivul studenţesc el era un tînăr care ştia să se arăte
calm şi sigur de el şi, mai ales, stăpîn pe el şi care ştia să asculte cu luare aminte, dar şi cu o
foarte puţin mascată convingere. În desele noastre convorbiri, uneori privirile lui izbucneau de
sub fruntea înaltă şi de sub sprîncenele ca o dungă groasă şi severă, parcă trasă de cineva cu un
cărbune de cea mai bună calitate, probabil de mama lui ce i-a şi dăruit atîta talent de viaţă. El
stăruia mereu să mă convingă în unele probleme de dragoste şi nu izbutea, atunci străbătea
desişul genelor lungi şi întoarse, încărcate de o melancolie stăpînită şi echilibrată,de arcuirea
ironic învinsă a buzelor uscate şi strînse cu grijă să nu arăte totul prea mult din ce se ascundea în
sufletul şi mintea lui.

AŞA TE-AM MEMORIZAT EU PE TINE, IUBITUL MEU

Şi ce era atît de curios şi uimitor, atracţia ce domina în el. Sentimentul de duioşie se reda,
trezindu-se în fiecare din noi. Cînd cumva ne contraziceam, apărea pe faţa lui frumoasă
melancolia abia cenzurată de ironie din privirile lui cîteodată reci. În toată dimineaţa, în ziarul
comsomolist de dimineaţă, ce mi-1 transmitea prin cineva găseam un mic bucheţel de
lăcrămioare sau alte floricele de cîmp cu o mică fiţuică: „Bună dimineaţa, iubita mea micuţă!”.
Mă revărsau sudorile pentru că aflau şi colegile mele destul de invidioase pe această ˝Bună
dimineaţă˝, dar lui nu-i păsa, dimpotrivă, era ceva mai mîndru. Degeaba încercam să-l cert,
buchetele de flori apăreau peste tot, în cămin, pe banca unde studiam, lîngă uşa camerei, pe
ferestruica puţin deschisă de el şi mai găsea el alte locuri anumite. Mă mira faptul că uşa camerei
era închisă, dar drumul spre patul meu în cămin era presurat cu petale de trandafir. Mă supăram

49
rău. Ce este, mă trădau şi colegele mele. Scrisorele de dragoste, zugrăvite cu fel de fel de desene,
puteam găsi în toate manualele mele, pe care le studiam exact la pagina cuvenită. În legătură cu
faptul că eu nu cunoşteam bine limba rusă şi multe manuale erau venite din Rusia, bietul băiat
stătea nopţi întregi şi-mi traducea textele din limba rusă în limba moldovenească. El cunoştea
limba rusă pentru că în raioanele de după Nistru se vorbeau două limbi. Limba rusă era
schimonosită întrebuinţîndu-se limba ucraineană. Studenţii veniţi din acele raioane rusificate
cunoşteau într-un fel limba rusă şi o puteau traduce. Pentru colegile mele era convenabil,
transcriau şi ele conspectele mele, făcute de prietenul meu. La lucrările de control la matematică
şi fizică el mă ajuta, era mai tare ca mine în matematici. De aceea, mai întîi îmi rezolva varianta
mea, pe urmă a lui. În schimb, la dictări şi compuneri îmi făceam eu datoria, aveam grijă să-i
controlez lucrarea lui mai întîi. Aşadar, noi eram studenţi exemplari şi cu cele mai bune şi foarte
bune note. Şi la lecţii mai aveam timp să ne scriem unele scrisorele de dragoste. Eu înţelegeam
că omul îndrăgostit nu are voie să primească note rele, să roşeşti în faţa celuilalt. Asta ar fi fost
cea mai corectă lege sufletească. Deci am stat cu el în bancă toţi cei 3 ani de zile. Pe o copertă de
caiet el îmi scrie: „Aş dori să te am veşnic alături de mine” şi subliniat cu două linii roşii. Şi
acolo tu ai lipit o mică fotografie, nu-mi pot aminti cum arătai atunci pe acestă micuţă fotografie,
dar nu-ţi pot uita acele rînduri subliniate cu roşu. Uite aici îţi zîmbesc ţie, micule, unde eşti? Nu
mai ştiu cum arăţi. Multe peripeţii am avut în viaţă. Acum mă găsesc în Germania la care nu am
visat nicicînd şi învăţam cu tine limba franceză, dar nu germană, de unde poţi şti ce te aşteaptă
mîine?!

Da, aşa este o soartă şi o viaţă zbuciumată, trecută prin Siberia. Astăzi aş vrea să te
întîlnesc în Europa. Există o emisiune „Aşteaptă- mă”. Da, te aştept, dar vreau să zic că există o
iluzie. Mai ţii tu minte cum sub fereastră îmi cîntai o serenadă: „Vino, vino printre brazi, nu te
teme c-ai să cazi, /Noaptea-i senină, de stele plină, vino la mine, iubita mea./Vino, vino, printre
nori, nu te teme c-ai să mori”. Tu mă întrebai dacă sînt fericită cu tine. Nu ştiam ce să-ţi răspund,
poate din sfială, şi atunci tu îmi explicai că nimic nu este aşa de important în viaţă ca fericirea.
„Da, sînt fericită, dar nu-ţi pot explica prin cuvinte ce este ea”. Şi atunci tu îţi lipeai fruntea de
fruntea mea şi începeai povestirea:
- Fericirea e o stare deosebită de împlinire a ceva ce s-a realizat, un succes neaşteptat sau
aşteptat intenţionat, ea se manifestă ca o stare euforică încărcată de trăiri, e o stare de a

50
 face şi pe alţii să fie fericiţi, să fie optimişti, oferind mici momente de fericire şi detaşare
cît mai des posibil.
- Dar eu mă tem de fericire, nu ştiu de ce după marea fericire vine o tristeţe, pe urmă
suferinţă, de aceea cînd mă întrebi dacă te iubesc, eu deodată mă gîndesc la suferinţă,
dacă se întîmplă să te pierd !
- Fericirea este o stare de binedispunere, nu putem fi fericiţi pentru totdeauna, aşa că fară
fericire n-am putea spune ce înseamnă tristeţea, iar fară tristeţe nu am cunoaşte fericirea.
Fericirea nu este ceva ce se poate obţine.

Dragostea aduce momente de fericire, banii aduc momente de fericire, dar nu întotdeauna
individul poate obţine fericirea şi atunci ea se poate preface în nenorocire. Uneori noi spunem:
„Am fost fericit, dar ea fericirea m-a ţinut la distanţă”. La începutul lumii a fost fericirea dată de
Dumnezeu pentru Adam şi Eva în Paradis. Dar ce se întîmplă? Pentru că omului nu-i este dat să
trăiască în Paradis. Cum a pus piciorul, totul a fost distrus. Acesta a fost Păcatul. Probabil dacă
problemele de pe Pămînt nu ar curge lanţ, nu ar mai fi ea viaţa mea. Da, viaţa este o viteză şi
numai poţi să te opreşti.

- Puiuţul meu iubit, încerc să-mi las inima să vorbească, să-ţi şoptesc cele mai minunate
cuvinte, Dumnezeu te-a creat numai pentru mine. Fără tine viaţa mea n-are nici un sens,
tu eşti primăvara mea.Atunci cînd îţi privesc ochii simt cum la fiecare clipire a pleoapelor
tale în jur înfloresc mii de flori.
- Dar ce este fericirea pentru tine?
- Fericirea o găsesc în orice lucru mărunt, aşa aş spune eu astăzi la vîrsta mea. Da, sînt
fericită pentru că m-am trezit şi am văzut răsăritul soarelui, că am poftă de viaţă, că viaţa
nu-mi dă mai mult decît îmi trebuie, sînt fericită de fiecare adiere a vîntului ş.a..
Dar atunci ţi-aş fi răspuns: „Cînd îţi zboară inima din piept, atunci eşti fericit”. Dar de ce oare
după o dragoste nemaipomenită, în viaţă te întîlneşti cu suferinţa, şi mai ales suferă femeia, iar
bărbatul deseori este un laş sau un trădător? Cred că aşa creat-o Dumnezeu. Doar cunoşti
povestirea din Biblie precum că Dumnezeu a creat femeia în a şasea zi a săptămînii.
Un înger întreabă pe Dumnezeu:
- De ce TU petreci aşa de mult timp pentru crearea acestei fiinţe?
- Trebuie să alcătuiesc corpul ei din 200 de părticele vii.

51
Se miră îngerul.
- Ea trebuie să aibă braţe pentru a ţine cel puţin patru copii, ea trebuie să aibă surîs pe buze
pentru a-i mîngîa, să muncească, să-i hrănească ş. a.
Îngerul se miră şi zice:
- Şi pentru atîta muncă i-ai creat numai două mîini, acesta este un Model-Standart?! Ai
muncit foarte mult, trebuie să te odihneşti.
- Nu, protestă Dumnezeu, eu sînt aproape de sfîrşit.
Îngerul se apropie de fiinţa dată şi o atinge cu degetul.
- Doamne, Tu ai facut-o aşa de moale!
- Da, ea este moale, dar are tărie sufletească. Nici nu pricepi cît poate să îndure această
fiinţă.
- Ea poate gîndi? întreabă îngerul.
- Ea poate nu numai gîndi, ea poate face multe de toate ce nu poate face bărbatul.
Îngerul se apropie de femeie şi se atinge de obraz.
- Oops, are locuri libere în Modelul ei.
- Eu ţi-am lămurit că am multe de făcut în această creaţie. Acesta nu e loc liber, acestea
sînt lacrimi.
- Dar pentru ce-i trebuiesc lacrimile?
- Cu ajutorul lacrimilor ea poate să-şi exprime bucuria, durerea, descurajarea, dragostea,
singurătatea, mîndria.
- Dumnezeu, Tu eşti un Geniu. Într-adevăr, femeia este o creaţie-minune şi are tărie de a
mira bărbatul. Ea are greutăţi pe care le duce, dar şi bucurie, iubire şi fericire în ea. Ea
poate zîmbi,cînd trebuie să răcnească de durere, poate zîmbi, cînd trebuie să plîngă, poate
fi fericită şi să zîmbească atunci cînd e nervoasă. Ea se luptă cînd se întîlneşte cu greutăţi
şi nedreptăţi. Ea face tot posibilul ca familia să nu ducă lipsă de nimic, ea iubeşte fară să
ceară iubire. Se bucură cînd naşte, plînge la înmormîntare. Ea este puternică cînd nu
există nici o ieşire din situaţiile grele în viaţă. Ea ştie că poate lecui o inimă distrusă cu un
sărut şi cu îmbrăţişare.
- Inima unei femei este cel mai frumos loc în creaţie. Femeia poate totul. O greşeală am
făcut totuşi. Ea, femeia uită cine este ea. Aşadar nu uita niciodată cine eşti tu, dragă
femeie. Femeie, tu eşti îngeraşul meu. Uită-te ce drăgălaşă este.

52
O schiţă din ultimile scrisori: „Îţi cînt un imn de adorare, dragă femeie, ce-mi sfarîmă cele mai
duioase coarde ale sufletului meu. Ca să uit totul ce a fost, mă refugiez în ascunzişul inimii
suferinde. Pecetluiesc soarta tristă a tot ce a fost în valurile întîmplării plăpînde a primei iubiri.
Chinuit de vreme şi de soartă mereu mă întorc la prima mea iubire, la prima despărţire şi în
inimă se simte acel amestec de iubire şi ură, vreau să zic din acea grea soartă, dar nu-mi pot
dezlipi sufletul de tine.

„O, rămîi, rămîi cu mine, te iubesc atît de mult,

Ale tale doruri toate, numai eu ştiu să le-ascult.”

Totul pun faţă în faţă cu nimernicia soartei omeneşti, cine a crezut că anume pe noi doi o
să ne despartă cu atît despreţ şi jale. Într-o altă scrisoare scriai: „De ce mă zbat, de ce? De ce ?
Întreaga fire a mea trăieşte pentru tine, micuţa mea. Nu-mi mai găsesc astîmpăr sufletesc. Dar
orice se va întîmpla, de-apururea aproape vei fi de sînul meu... tu iubita mea femeie, tu îngeraşul
meu. Şi aceasta-mi este fericirea despre care discutasem mulţi ani în urmă. Tu erai destul de
naivă, micuţo, şi îţi părea totul ca o poveste, cred că ţi-a rămas în inimă pentru totdeauna. Da,
sînt fericit că am iubit odată, oamenii nefericiţi sînt acei ce n-au simţit-o. Da, iubirea dintîi, cum
ar descri-o poeţii, nimeni pînă la sfîrşit nu a descris-o, fiindcă trebuie s-o trăieşti, s-o suferi şi să
nu-i dai voie să iasă din suflet, indiferent de împrejurări. Ea, iubirea, te ajută în grele situaţii, ai
mereu nădejdea de o întîlni cîndva, dacă ai perdut-o. Să ai în suflet o speranţă, numai una, numai
o licărire, numai o picătură, ea te va salva mereu. Nu uita, iubită femeie, ce ai fost pentru mine,
nu uita, viaţa şi speranţa mea”.

O scrisoare de mut timp uitată între nişte file de hîrtii îngălbenite de timp: „Ţii tu oare
minte, drăguţul meu, că la iniţiativa ta am petrecut în cursul al II-lea o dezbatere cu tema „Ce
este dragostea?”. Tu ai început această dezbatere filosofică. Tu spuneai că după priceperile lui L.
Feuerbach, amorul este o legătură, un principiu intermediar între ceea ce e perfect şi imperfect,
păcătos şi fără de păcat, general şi individual, lege şi inimă, divin şi uman. Iar unii oameni
deştepţi spuneau că dragostea este însuşi Dumnezeu şi în afara dragostei nu există Dumnezeu. S-
a spus aceasta în şoaptă, pe timpul comunismului nu se putea vorbi de Dumnezeu. O altă părere
era că dragostea consolidează ceea ce este infirm şi slăbeşte ce e tare, coboară ce este sus şi

53
înalţă ce e jos. Însă această religie a dragostei, care la Feuerbach pretutindeni şi întotdeauna este
magică şi se producea, după cum spune Engels, într-o societate scîndată în clase cu interesele
diametral opuse. Lupta socială nu e zadarnică, întrucît e stimulată de IUBIRE - acesta e sensul
final al alegoriei lui Eminescu. Tu î1 declamai expresiv şi cu foc:
Cînd nu te văd pe tine, eu plîng zdrobit de dor
„

Şi cînd te văd pe tine, eu plîng zrobit de amor.

De va fi uşa-nchisă, pe fereastră voi sări
Dragostea cînd e decisă, ea intrarea-şi va găsi.”
O colegă de curs povesti despre dragostea ei nereuşită şi cu lacimi în ochi spunea că fericita
întîmplare de a-1 întîlni pe El nu s-a împlinit, nici visul în sufletul setos de dragoste şi
sentimentele sacre, care mă vor însoţi pînă la moarte... În sute de scrisori îi aminteam: „Nu pot
să-ţi spun, tu nu ştii, nici nu poţi şti cît de mult te-am iubit, cît de mult te iubesc”. Eminescu zicea
că „amorul e un lung prilej pentru durere, căci mii de lacrimi nu-i ajung şi tot mai multe cere”.
Povestirea ei şi-a terminat-o cu cîntecul ei iubit: „Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii, te aşteaptă
ca să vii,/ Căsuţa noastră, unde întîi ne-arn sărutat, plînge dorul ne-ncetat.”

Mai ţii tu minte, dragă Veronică, cum jucam în serile mai libere un joc, pe care îl
numeam Flirt? Tu aduceai o chipă de foi pe care erau scrise de tine însăţi diferite expresii,
întrebări şi răspunsuri pe care le puteam adresa numai tainic, aşa era timpul pentru tineret atunci,
nu ca astăzi, se vorbeşte tot deschis şi chiar se sărută tinerii pe stradă. Acest joc consta în aceea
că, primind foiţe, le citeai, îţi alegeai o întrebare. Era era scrisă sub denumirea unei flori sau a
unui copac. De exemplu: „Citeşte, te rog, pe foaie Macul. Acolo era scris: „Ah, ce tare îmi
placi!” Tu trebuia să cauţi răspunsul în altă foaie şi-i ziceai: ”Liliacul”. Acolo era scris „Eu văd
că ochii tăi s-au aprins. De ce ?” sau Lăcrămioara: „Eşti fericit cu mine?”
Pionul: „Vreau să dansez numai cu tine”,
Romaniţa: „Bade, te-aş iubi cu dor, să te am pînă am să mor”
Gherghina: „Vino acum ca altă dată, vino-n braţe să te strîng, să-ţi sărut guriţa dulce, să suspin,
să rîd, să plîng!”
Stejarul: „Nu te lăsa pradă iluziei”
„Şi te-ai dus dulce minune, şi a murit iubirea noastră,
Floare albastră, floare albastră, totuşi este trist pe lume.”

54
Liutic: „Bade-al meu de altă dată, visul meu te duce iar
Să-nşirăm pe un fir de aur boabe de mărgăritar”
Pion: „Bade, dragă bădie, cît de drag îmi eşti tu mie
Nimeni pe lume nu ştie şi nici tu nu ştii, bădie.”
Camelia: „Ah, de ce nu ai venit, aş vrea din noi să te întîlnesc.”
Trandafirul: „Nu pot sta lîngă tine, îmi pierd capul” şi aşa mai departe.

Tinerii îşi ascundeau sentimentele ce se deşteptau în inimele lor. Aşa era pe timpul
nostru. Ah, ce n-aş da să te am lîngă mine! Mi-ar fi de ajuns un moment să te văd, chiar şi pe un
scurt timp, pe tine, fiinţa care mi-e dragă şi pe care adînc o respect, ziceai tu. Mă voi gîndi cu
mulţumire la clipele acestea, la noaptea cînd mă voi trezi din somn şi ţi-aş dori o mîngîere. Şi
firea ta de om cult, parcă-ţi văd hainele bleumarin cu dungile fine albe, atît de bine călcate, cu
manşetele apretate puternic cu gulerul scrobit şi cravata atît de elegant înnodată, dar aici văd
cîţiva tătari îmbrăcaţi ciudat cu fufăici grele. Fufaica era o îmbrăcăminte groasă pentru gerul
Siberiei, ba chiar şi pantaloni vătuiţi existau şi tulup, o haină din piele de cîini sau de oi... Şi în
acele nopţi geroase de 50 de grade cînd îţi îngheţa şi inima în tine îmi aduceam aminte de dragele
tale vorbe: „Vino, dragă, de priveşte dorul tău cum mă munceşte şi în zori de dimineaţă mă visez
cu tine-n braţe, şi te strîng să nu te pierd, şi te chem, şi te tem, şi te dezmerd, ars deodată sar din
pat, singurel m-am deşteptat, suspinînd şi ameţit, mă simt mai nenorocit”. Iar eu ţi-aş fi răspuns:
„Dar nu pot în toată voia, dragul meu, să te dezmierd şi în ochii tăi cei negri eu privirea să mi-o
pierd”. Numai scrisorile tale erau în cazul acesta unicul prieten, căruia puteam să-i destăinuiesc
nestingherit şi sincer tot ce aveam pe sufletul meu îndurerat. Îndoiala, melancolia şi tristeţea erau
notele dominante în acel timp de despărţire. Şi iarăşi îţi reciteam scrisorile tale: „Pierdută pentru
mine, zîmbind prin lume treci, şi eu, să-mi ştii osînda... să te iubesc în veci. În veci după a ta
umbră şi braţele să-ntind, de-a genelor mişcare, nădejdea să mi-o prind”. Da, acele au fost cele
mai dureroase sentimente de dor şi pustietate, văzînd deznădejdea de marea distanţă de 8000 de
km pînă în Siberia îngheţată. Mă gîndeam cît de devotate erau soţiile decabriştilor ce plecau după
soţii lor în locurile îndepărtate. Dar poate şi decabriştii ar fi urmărit soţiile lor în refugiu? Nu
ştiu.

55
 Dar iar gîndurile îmi fugeau la tine, tu scriai că dragostea ta tulburată de îndoieli rămînea
în continuu un vis neîmplinit. Nu cunoşteai limba? Te temeai de gerul sibirian, te temeai să rămîi
fară profesie, ce te frămînta mai tare? Da, tu erau un ideal în ce-ţi priveşte temperamentul, toate
le făceai din toată inima şi în mari dimensiuni, toate te mişcau în a ta fiinţă şi toate se formau în
alt tău caracter din convingere, erai un intelectual cu desăvîrşire, nu te simţeai niciodată personal
atins, nu-ţi pierdeai bunul cumpăt şi nu-mi aduc aminte să te fi supărat pe cineva ori să fi fost
violent. Tu erai aşa, te cunosc numai blajin, nu erai în stare să insulţi şi primeai orice insultă cu
un zîmbet de compătimire. Da, acele amintiri impresionante! Ai avut o recomandare de la
Comitetul Comsomolist pentru a intra în partidul comunist. Eu am citit acea recomandare:
„Fermecător prin strălucirea talentului său, puternic prin cinstea, vasta cultură şi adînca iubire de
Patrie şi de neam ş a. m.d. Şi tu îţi dădeai bine seama că în aceea ce priveşte apartenenţa de
partid şi metodele de luptă politică nu te aranja sufleteşte şi tu ai refuzat, poate că ai facut-o mai
tîrziu, deci aşa era situaţia politică a ţării comunismului. Da, ţie ţi-am închinat tot focul inimii
mele, această legătură cu tine este inexplicabilă între viţa ta şi a mea, între a mea şi a ta răsuflare
pe Pămînt.
„Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată, dar ce-a fost n-o să mai fie,
Am văzut că această lume fară tine e pustie.”

E o zi ploioasă de toamnă, plină de tristeţe, ce-mi apasă inima însîngerată şi rece către tot
ce mă-nconjoară. Tot mă chemi mereu şi te visez, răscolind amintiri de dor şi reînvii în acel
trecut fermecător. În această grea străinătate mi se dechide o lume întreagă de framîntări şi
suferinţe, comparîndu-mi sufletul întristat şi setos de dragoste cu o floare ce s-a vestejit şi moare.
Departe sînt de tine şi singură la foc, petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc. Ce înseamnă
străinătate? Da, e adevărat ”fie pîinea cît de rea, tot mai bine în ţara ta”. Şi acel strigăt de
disperare, dor de toate ce-ai avut cîndva, de privazul casei părinteşti, de satul tău natal ce-mi
aminteşte mereu copilăria, dorul de tot ce am putut face pe acest pămînt, dorul de viile pe vale,
de grînele ce auresc pe dealuri, de mirosului de pelin, de cărăruia ce duce spre casă, de spinii ce
cresc pe marginea acestei cărărui. A rămas doar unica mîngîiere - amintirile. Îmi amintesc mereu
de azilul din Siberia şi îl compar cu azilul din Germania. Azilul din Germania e foarte diferit. E o
ţară dezvoltată economic, primesc ajutor social, am apartament gratis, am de toate, dar
melancolia îmi rămîne. Un singur zîmbet e în stare să stingă o viaţă de durere, spre a potoli

56
zbuciumul, facîndu-i să-i ardă privirea şi să-i crească sufletul, să strivească durerea sentimentelor
grele, deschizînd orizonturi pline de speranţe şi fericire. Dar visul prin farmecul său iluzoriu
dragostei de neam... realitatea cea plină de ninsori şi negre retrăiri a gînduriior şi sentimentelor
amare de adîncă tristeţe şi decepţie... Şi iarăşi gînduri, gînduri, cînd scriam aceste rînduri...

Era una din dimineţele acelea de martie, cînd soarele străluceşte cald şi suflă un vînt rece,
cînd e vară sub razele soarelui şi iarna la umbră. Îndată ce mi-am revenit din adîncele mele
gînduri, iarăşi mă scufundam în ele. Mă zgribuleam în pat sub o plapumă caldă şi atunci mi se
părea că sînt atît de lipsită de înţeles şi de rost în viaţă. Şi iarăşi mă prinde somnul, dar nu
dormeam, îmi închipuiam cea mai cumplită prima noapte de la azilul Liubec... Mi s-a părut cea
mai lungă noapte.Camera era de o suprafaţă de 2m x 2m adică 4m pătraţi, avea un miros
îngrozitor de gunoi. Privind în sus spre colţurile ţevii de căldură, mai mult mi-am închipuit decît
am văzut tot soiul de insecte care aşteptau acolo venirea verii. M-am înfiorat şi la gîndul altor
insecte care s- ar putea plimba prin patul meu. La acest chin s-au mai adăugat şi zgomotele de pe
coridoare în toate felurile de limbi. În acestă zi văzui oameni cu soartă ca a mea, diferite
naţionalităţi cu faţa tristă, fiind amărîţi de acele cazuri: unii lipsiţi de patrie, alţii părăsind-o din
cauzul războiului şi alte pricini, încă nu reuşisem să fac cunoştinţă. Dar toţi aşteptau să dea
interviu care va încredinţa autorităţile. Şi iarăşi mă luau fiorii, nu mai vroiam nimic, vroiam
numai să scăp de aici, să aştept destoinic dimineaţa. Toate acestea se împleteau în toate gîndurile
mele ca o durere trupească. Şi iată se zori de ziuă, e dimineaţă, dar nu închisesem un ochi. Astăzi
trebuia să mă gîndesc cum aş alcătui eu acest interviu cu autorităţile care mă infiorau numai cînd
mă gîndeam la aceasta, DAR TREBUIE SĂ ÎNVING ŞI ACEASTĂ TREAPTĂ A VIEŢII
MELE!

Între timp, după ce terminasem Şcoala Pedagogică şi, aflîndu-mă în vacanţă pînă la
conferinţa învăţătorilor din 25 august, îmi făcusem planuri peste planuri. Vise şi speranţe... Este
viaţa ta şi eşti obligat să treci prin ea, fiindcă nu mereu destinul ţi-l poţi face tu, destinul ţi-e dat
de la Dumnezeu. Cum mă voi isprăvi eu cu micii copii ce trebuie să-i întîmpin la primul 1
septembrie?! Cum voi organiza prima mea oră în ziua cunoştinţelor?! Mă aruncă gîndul la cauza
responsabilităţii enorme pe care învăţătorul o are faţă de copii, faţă de părinţi şi întreaga
societate, în promovarea educaţiei, acumularea cunoştinţelor copiilor, educarea unei

57
personalităţi. Îmi dau bine seama că totul se începe de la pedagog care trebuie să îndrumeze, să
încurajeze, să expire şi să îndrepte copiii spre culmele succesului. Ştiu că un pedagog trebuie să
fie mereu în avangarda intelectuală, să cultive valori, idealuri şi principii. Ascult încă o dată
melodia lui Ion Suruceanu „Iubiţi învăţători”: „Cîntecul cu vorba voastră-mi scriu, graiul vostru
este veşnic viu, pe aripi de vînt vă scriu de-atîtea ori, iubiţi învăţători”. Mă gîndeam pe atunci
cum m-aş alipi de aceşti micuţi ca să mă iubească. Da, vise, vise şi speranţe... Doar aceşti mici au
nevoie de înţelepciunea, curajul şi poziţia civică a pedagogului. E miez de noapte, dorm copiii în
pace,un bec mai luminează încă, numai pedagogul se gîndeşte: „La lecţia de mîine ce voi face?
În drum oamenii ce-i vezi îşi deapănă probleme personale, dar tu în suflet răscoleşti problemele
şcolare. Lumea minunată a viselor, a unei lumi imaginare, ochii îmi sclipeau de fericire,
imaginîndu-mă în clasă unde mă vor aştepta copiii, cine sînt ei? Cu visurile mele despre prima
mea zi de muncă pedagogică stăteam lîngă copacul de cireşi din ogradă. Începu să plouă.
Picăturile de ploaie cad repede şi zgomotoase, parcă sătule de cer, mă îmbăta cu parfumul lor.
Dar în continuare ploua cu tunete şi fulgere repetate, ploua rece, stropii mari şi grei lovesc
acoperişul cu putere, zgomotul pare un dans nebun. Într-o astfel de vreme cu fulgere şi tunete,
gîndurile mele mă duc spre o lume mai tristă decît aceea la ce visam numai ce. Cerul e greu şi
miroase a ploaie, parcă cu adierea de vînt cu miros de trandafiri îţi îmbătară dragostea de viaţă.

Ce simplă ar fi viaţa dacă pe fiecare treaptă a firii noastre de om ar exista instrucţiuni şi

săgeţi indicatoare spre fericire şi reuşită, mă gîndesc eu.

Ce simplă ar fi viaţa dacă în faţa monumentelor de răscruce ar fi indicatoare care să-ţi îndrume
paşii. Ce mă aşteaptă în viaţă?

Desigur, ne aruncăm cu toată fiinţa în viaţa haotică, străbătînd zile şi săptămîni stresante,
isterice, ne luptăm să mai trecem peste o zi victorioşi. Şi apoi încerc să-mi văd viaţa cu tine,
iubitul meu, caut să deschid un portal spre lumea mea. Dar dacă ai putea să vii, să mă cauţi în
visul meu, unde eşti prezentul meu, aşa te-aş putea ţine lîngă mine... şopteasc numele tău.
Şi iarăşi tună şi fulgeră. E un semn rău... Şi îţi citesc ultimul bileţel de la tine, unde era desenat
un frumos trandafir: „Trandafirii înfloresc, dar eu scriu că te iubesc şi aş vrea ca cititorul să
iubească scriitorul!” Mai departe urma: „Dacă inima ta a atins inima mea, spune-mi cine e de

58
vină, eu sau tu sau dragostea!” Dar nu mă gîndeam că peste cîteva zile acest semn de ploaie cu
fulgere mă va atinge anume pe mine şi mă va arunca în fundul Siberiei.

-5-

SIBERIA - o pagină neagră în istoria poporului deportat.

În dimineaţa de 6 iulie a anului 1949 s-au început deportările spre Siberia îngheţată, s-au
început drumurile tragediei poporului moldovenesc, drumul nesfîrşitelor suferinţe. Oamenii se
întrebau unii pe alţii: „Ce se întîmplă? Cum? De ce? Încotro?”. Aici s-a deschis un nou capitol al
vieţii mele. Numai ce terminasem Şcoala Pedagogică din oraşul Bender. Încă nici nu primisem
diploma de învăţătoare la clasele primare şi nu mai rămaseseră lacrimi şi strigăte către cer! Nu
există nimic mai ciudat decît soarta omului. Soarta cîteodată te izbeşte şi face aşa nişte frînturi,
încît nu fiecare om poate suporta. Planuri şi visuri! Totul s-a spulberat! În noaptea aceea tătăica
auzise ceva despre deportare, unii consăteni chiar au fugit, s-au ascuns, îşi lăsaseră numai copiii,
se gîndeau că călăii nu vor deporta copiii, dar în zadar. Era ora 3 dimineaţă cînd nişte jandarmi
ruşi cu arme în spate şi desigur angajaţi din sat au bătut la uşă pentru a ne deporta. Tătăica a fost
pe loc încătuşat cu lanţuri ca cel mai mare vrăjmaş al poporului, mama speriată trebuia să se
pregătească în jumătate de oră. Mama, fîsticită şi grav speriată, nu ştia ce să facă. Noi, trei copii,
plîngeam. Nimeni n-o putea ajuta pe mama, aşa şi nimic n-am putut lua cu noi numai doar ce
aveam pe noi îmbrăcaţi. La poartă ne aştepta o maşină cu alte familii de deportaţi. Din sat au fost
deportaţi şapte familii, dintre care: Rusu, Fluier, Balan, Raţă, Modiga. Mai departe bocete şi
suspine ce răsunau valea satului din diferite părţi, se sculaseră oamenii din sat, dar nu putea zice
nimeni nimic. Totul a rămas ce de o viaţă a fost cu greu şi muncă adunat. Am fost transportaţi la
gara Căinări în vagoane pentru vite, înghesuiţi unul în altul, n-aveam cu ce ne răsufla nici unde
ne aşeza, toţi stam în picioare, alipindu-ne unul de altul, era întuneric, se vedea sus numai o
ferestruică cu rate de fier... Ne-au ţinut în gară 2 zile, pînă ce-i mai aduceau pe cei fugari. Şi pe
urmă am pornit. Încotro, pentru ce, cine ştie? Numai unul Dumnezeu, dar şi El cred că ne-a
pedepsit, ne-a uitat. Şi a plecat un tren din gară... Tot ce-a fost odinioară s-a sfîrşit şi sufletul mi-

59
e plin de întristare, şi rău inima mă doare, şi cît de ţrist e această despărţire de plaiul tău, de locul
unde te-ai născut. Şi iarăşi toate femeiele plîngeau: „Nu ne vedeam neamurile şi frunza din vii şi
florile dalbe din glastră, lanurile cu grîna din cîmpii şi miros de busuioc moldovenesc”. Şi aşa 10
zile am tot mers, aproape 9 mii de km, în aceste vagoane pentru vite, fără mîncare, fără apă.
După 2-3 zile trenul se oprea pe o junătate de oră şi ieşeam cu santinela după noi pentru a ne face
treburile. Oamenii l-au ales pe tătăica ca un răspunzător al grupei acestea de oameni, el a cerut de
la santinelă ca măcar copiii cei mici să primească o supă caldă. Oamenii se simţeau foarte rău,
nemaivorbind de vîrstnici. Atunci la gara viitoare am primit cîte o farfurie de supă caldă în aceste
10 zile. În sfîrşit, după acest chin şi răbdare, am ajuns în oraşul siberian Kurgan. Aici ne-au
dislocat.

În Kurgan ne-au împărţit în colhozuri şi sovhozuri. Pe noi ne-au repartizat în sovhozul

Ialani la secţia a 4-a şi aici am fost repartizaţi în şcoala primară din acest sat pustiu. Dormeam
toţi pe bagajele noastre ce le-am luat de acasă. Era luna iulie şi la întîi septembrie trebuia să se
înceapă anul şcolar. De aceea am fost grăbiţi să ne construim cu forţele noastre nişte barace din
lemn pe care le-am lipit cu lut. Toţi copiii erau constructori, călcînd ceamurul cu picioarele
goale, era destul de frig, ne îngheţa lutul pe picioare, scînceam, dar n-avem ce face, iama în
Siberia se începea deja din septembrie. În acest numit sat se vedeau numai 4 case în care locuiau
cîteva familii de ruşi. Noi, moldovenii, am construit case de ciamur şi le-am văruit cu var ca în
Moldova. Aici exista aşa un fel de ciamur alb, cu el văruiam noi casele. Toţi tătarii se mirau de
stăruinţa noastră. Şi vezi că spre iama viitoare noi ne-am mutat în căsuţele acestea de ciamur cîte
2 familii într-o casă. Fiind noi chiar în mijlocul pădurii, puteam încălzi aceste căsuţe cu lemne. În
aceste case-cocioabe puteai să te încălzeşti numai cît ardea focul, de aceea trebuia să ţii această
încălzire mereu. Tătarii confecţionau din fier sobe, aşa-numitele ˝burjuice˝. Modovenii noştri au
construit sobe din chirpici arşi. Fiecare din noi era meşter de nevoie. Tătăica chiar s-a specializat
pentru construirea sobelor. El singur a inventat aşa un fel de sobe, le construia din chirpici, pe
urmă le învelea cu tablă de fier, aşadar aveau un aspect specific şi destul de aranjat. De
specialitatea mea de pedagog nu mai avea nimeni nevoie. Era o mică clădire pentru şcoală pentru
elevii din 2-3 sate. Nu exista apă potabilă, iarna se topea zăpadă pentru pregătirea bucatelor, iar
vara toţi întrebuinţam apa din lacul din apropiere. Aici spălam rufele, de aici beam apă. Microbii
pluteau peste tot, dar iarna, desigur, ei piereau şi vezi cumva că oamenii nu erau aşa bolnăvicioşi.

60
Ruşii nu ştiau să sape fîntîni, ei nu aveau de ele nevoie, fiindcă iarna ele ar fi fost înzăpezite şi
îngheţate. Chiar a doua zi după ce am fost dislocaţi trebuia să muncim. Vara la ˝senocos˝, adică
la strînsul fîneţelor, iarna la tăiat pădure şi, cu un bou înjugat la o sanie, trebuia să transportăm
aceste tulpini mari de copaci, pe urmă erau tăiate. La început nu ştiam cum se înjugă boul, ne
rîdeau tătarii. Păi nu aceasta mi-a fost specialitatea. A doua specialitate era iarna de a reţine
zăpada pe cîmp, se numea ˝snegozaderjanie˝. Era zăpadă cît un strat de om. Făceam grămezi de
zăpadă aşa ca să se ţină zăpada mai mult timp pe ogor să n-o poate duce vîntul extraordinar de
puternic care se numea ˝buran˝. Zăpada era mai înaltă decît mine şi valencile erau pline cu
zăpadă. Fiindcă noi cu mama coseam noaptea flori la prosoabe la unii ruşi, am căpătat nişte
valenci vechi, bătute, din lînă. Gerul ajungea pînă la 50˚C. Această muncă grea, în condiţii de
ger, era preţuită cu copeici şi nici pe acelea nu le primeam. Fiecare om muncitor primea pe zi
100g de pîine neagră şi un mic cartof care a fost îngheţat. Copiii care nu puteau să muncească
nici acel ˝paioc-porţioară˝ nu primeau. Biata mamă nu mînca porţia ei şi ne-o împărţea nouă şi
zicea: „Eu tot voi muri, dar voi trebuie să trăiţi!”. Mai tîrziu vara lucram la ˝toc˝, adică la făţare,
unde se aducea tot grîul de pe cîmp. Aici se prelucra pentru a-1 transmite mai departe. Bîntuia o
foamete grea. Mama punea în sîn cîte-o mînă de grîu pe care o învîrteam la rîşniţă făcută de
tătăica din două pietre şi ne cocea cîte o turtă. Dar acest lucru era strict controlat, jandarmierii
umblau cu nişte ţevi lungi şi tăioase şi controlau prin casele oamenilor ca să nu fure grîu. Pe
cine-l prindea - era băgat la închisoare. Aveam santinelă specială care controla prezenţa fiecarui
deportat. Iată mama, ca să ne scape de moarte flamîndă, a strîns cîţiva pumni de grîu sub podul
sobei. Cînd au venit jandarmierii să controleze, mama văzînd că ei se apropie de podul sobei a
leşinat. Aşa s-a mîhnit şi s-a îmbolnăvit. Mama era grav bolnavă şi-mi zicea mie cum să o
îngropăm. Ne-a speriat grav, dar vezi că Dumnezeu ne-a ocrotit şi mama s-a vindecat curînd. Nu
existau pe aceste meleaguri nici doctori si nici puncte medicale. Dar cine avea nevoie de viaţa
nostră? Pe noi ne numeau cei mai mari duşmani ai poporului sau cine ştie la ce se mai gîndeau
ei... Şi numai după un timp ei s-au convins cine sînt moldovenii, muncitori, sîrguincioşi,
prietenoşi şi pricepuţi în împrejurări grele. În legătura cu faptul că la secţia a 5-a a sovhozului
Ialani era o familie de consăteni, Balan, ne-am mutat şi noi cu traiul acolo. Mama îngrijea de
porci la ferma de porci, eu lucram la punctul de colectare a laptelui, tătăica ducea benzină la
tractoare. Aici iar ne-am construit aşa-zisa casă din nuiele şi ciamur, umedă şi rece, dar aici
aveam şi electricitate, drept zis numai pentru 4 ore de la 8 pînă la 12 de noapte. Mama căra

61
mîncare pentru porci cu un bou înjugat la o sanie şi iată că el facea năravuri şi se oprea mereu în
drum spre fermă, atunci Nina, sora mea cea mai mică, îi zise mamei: „Mamă, ia zi-i boului
˝bleadi˝ şi o să vezi cum o să meargă”. Şi, desigur, boul a înţeles şi şi-a luat calea mai departe.
Aşadar, şi vitele erau învăţate cu cuvinte proaste. Aşa de civilizat era poporul din Siberia. Dar
Gică, fratele meu mai mic, era de 12 ani şi el se găsea în treabă. El căra grîu de la combaine cu o
căruţă cu un bou înjugat şi, uneori, adormea în car, mă rog, era încă copil şi vroia să mai doarmă
dimineaţa, dar boul ştia bine drumul şi-l aducea direct la ˝toc” unde se prelucra grîul. Şi iată că
într-o zi primesc o scrisoare de la lelea Druţa cu diploma mea de învăţătoare, doar nu am dovedit
a o primi, că am fost deportaţi exact după ce am terminat Şcoala Pedagogică. Ei, cumva, trebuia
să mă aranjez ca învăţătoare la clasele primare. Dar încă nu cunoşteam limba rusă tocmai bine.
Am căpătat acest loc la secţia a 4-a a sovhozului Ialani, pe atunci clar că nu ajungeau cadre
pedagogice, dar nu erau rezervate aceste locuri pentru deportaţi. Mă prezint eu la Safaculevo, la
secţia de învăţămînt, la o depărtare de 38 de km pe jos. M-a privit lung şefa de la secţia raională
de învăţămînt din Safaculevo. Eram eu mică de statură şi puţin speriată, fară nădejdea de a primi
acest loc. Îmi studiază atent diploma mea cea roşie şi se miră cum de aşa repede am terminat
şcoala pedagogică, la vîrsta de numai 15 ani. În fine, am primit locul pentru predare în clasele
primare. Şi iată-mă la şcoala primară de la secţia a 4-a a sovhozului Ialani. Mi s-au oferit clasele
1-a şi a 3-a în scoală completă cu cîţiva elevi de diferite naţonalităţi: ruşi, tătari, kirghiji şi 4
moldoveni. Precum era o şcoală completă, eu predam în clasele 1-a şi a 3-a, dar în clasele a 2-a şi
a 4-a preda alt învăţător, rus, numai ce venise rănit de pe front, fără un ochi. Din primele zile de
predare, văd că copiii tătari şi kirghiji nu mă înţelegeau şi se ocupau şi ei cu ce le plăcea la lecţie.
Ei nu cunoşteau limba rusă. Nu existau grădiniţe de copii, dar în familie ei vorbeau numai în
limba lor. De aceea mie mi-a fost necesar să învăţ limba tatară şi nu-mi venea deloc uşor să învăţ
acestă limbă a copiilor musulmani. Cînd am început să vorbesc eu în limba tatară, atunci elevii
mei s-au înviorat şi părinţii au început să mă stimeze. Aşa mi-am început eu cariera mea de
pedagog. Nu existau manuale, nici vorba de alte lucruri necesare pentru elevi. Zi şi noapte
scriam, desenam, pregăteam materiale ilustrative pentru elevi. Mai pe urmă am învăţat muzica,
am studiat baianul, cu care organizam interesant lecţiile şi lucrul în afară clasei cu şcolarii. Acest
baian l-am pastrat ca o relicvă în amintirea primului meu nivel în carieră. Dar cu timpul am lăsat
muzica fiindcă după reabilitare ne-am întors în Moldova, unde am început să studiez la
Facultatea de Ştiinţe sociale şi Istorie, Universitatea din Chişinău. Studiam prin corespondenţă,

62
desigur, fiindcă aveam de acum familie cu doi copii, Victoria şi Sergiu. Mi-era destul de greu,
trebuia să studiez, să predau şi să fiu la un nivel înalt peste tot, fiindcă eram şi membru de partid,
ce mă obliga să fiu mereu în avangardă. Mai tîrziu, ore de istorie în şcoală erau puţine şi am fost
rugată să predau limba rusă din lipsă de specialişti în şcoală. Ambiţia m-a apăsat să termin şi
Facultatea de Limbă şi Literatură rusă la Universitatea „Ion Creangă” din Chişinău. Vezi că am 3
diplome de specialitate. Am fost premiată cu mai multe medalii şi, muncind pe tărîmul
pedagogic mai mult de 45 de ani, am şi medalie de Veteran al Muncii Pedagogice. Mulţi nervi şi
sănătate am mai pierdut pe acest tărîm destinat de Dumnezeu. Dar, despre aceasta, mai tîrziu. Şi
cum v-am povestit mai sus, 40 de perechi de ochi iscoditori, care, oricît de mult mă străduiam,
nu puteau însuşi materialul. Studiindu-mi mai bine elevii şi familiile lor din care faceau parte, am
stabilit că 80% dintre ei erau elevi de diferite naţionalităţi care aproape nu cunoşteau limba rusă.
Ce era de făcut? Cum să cîştigi dragostea şi stima elevilor şi a părinţilor în cazul cînd ei nu te
înţeleg. Nici o carte de metodică nu dădea răspuns la aceste întrebări. Singura mea soluţie a fost
de a studia limba tătară. Nu mi-a fost uşor... Dar cîte bucurii pe feţele copiilor, cînd într-o bună zi
m-am adresat către ei în limba lor maternă. Zbughind-o după lecţii acasă, strigau ei în gura mare:
„Vera Ivanovna vorbeşte tătărăşte!”. Numai atunci am înţeles ce înseamnă să cunoşti limba
poporului în mijlocul căruia trăieşti. Vezi că astăzi s-au întors vremurile şi în Moldova. S-a pus
în frunte studierea limbii române pentru alte popoare care locuiesc de o mulţime de ani în
Moldova. Fiind pensionară, prin anii 1992-1993, am fost profesoară de limba română la
întreprinderi. Elevii mei erau de diferite vîrste şi deseori se plîngeau, vezi Doamne că limba
română este grea şi ei n-o pot însuşi, eu nu-i contrazic, dar le povestesc cum am învăţat eu limba
rusă la şcoala pedagogică, limba tatară în Siberia fără manuale, fară dicţionare, cum am învăţat
limba franceză la Universitate, vezi că pe timpuri nu erau profesori de specialitate. În şcoală n-
am studiat limba franceză şi vă închpuiţi cum am învăţat-o la Universitate. Pe lîngă aceasta am
studiat limba slavonă, limba latină şi acum pînă la sudoare învăţ limba germană. Cînd studiam
noi după război, condiţiile erau cu totul altele, dar omul pe toate le poate, dacă vrea. Şi iată că
acum, la 76 de ani, oricît mi-e de greu, învăţ limba germană şi lucrez la computer. Şi ne
întoarcem iarăşi la pagina neagră a poporului moldovenesc din anul 1949. Pe atunci, despre
epopeea siberiană se vorbea în şoaptă. Cine a fost vinovat pentru plînsetele şi jalea mulţimii care
a fost deportată şi strămutată din cuibul ei. Primul a fost ˝tatăl popoarelor˝, iubitul nostru
conducător - STALIN, care a murit de bună voie în anul 1953. Al doilea a fost Beria, mareşal

63
NKVD, împuşcat în anul 1954, îndată după moartea lui Stalin. A1 3-lea a fost comisarul
norodnic NKVD de rangul I, primul duşman al poporului. Al 4-lea - iubitul lui Stalin, comisarul
norodnic de rangul II, împuşcat în anul 1958. S-au scurs lacrimile poporului deportat şi s-a
înălţat către cer strigătul suferinţelor popoarelor care au fost strămutaţi din locurile natale şi duşi
în fundul Siberiei reci şi în închisori din care nu se întorcea nimeni, fară nici o vină, fară nici o
judecată. De multe ori am scris eu la Moscova: „Care ne-a fost vina?” Dar nici un răspuns n-am
primit. Toţi aveam un titlu ˝duşmani ai poporului˝. Şi numai după moartea lui Stalin, în anul
1956, am fost reabilitaţi şi reîntorşi patriei, dar n-aveam voie să ne întoarcem în locul natal,
precum n-aveam voie la averea şi casele noastre. Şi numai prin anii 1990-199l a fost ridicată în
Parlamentul Modovei problema deportaţilor şi fiecare familie a primit o compensaţie mică. Şi
astăzi, în 2005, Memorialul suferinţei a fost organizat de cotidianul FLUX cu sprijinul Fundaţiei
Culturale Poiana şi al Consiliului Mondial Român. De peste 5 decenii, adevărul despre
deportările şi deportaţii din Basarabia şi Bucovina, despre genocidul etnic şi cultural este tăinuit.
O bună parte din martorii acestor evenimente nu mai sînt în viaţă. Puţinii care au rămas în viaţă
sînt cartea vie a memoriei neamului nostru, o istorie necenzurată, o istorie trăită. Ne cheamă
conştiinţa de om să spunem adevărul copiilor noştri despre experienţele tragice îndurate de
populaţia românească nevinovată şi total dezarmată în faţa genocidului totalitar, organizat de
autorităţile sovietice: marea deportare a peste 45000 de basarabeni şi bucovineni în noaptea din
12-13 iunie 1941, teroarea continuînd vreme îndelungată după război, marea foamete organizată
în anii 1946-1947, deportarea în masă din 6 iulie 1949, asasinate, arestări abuzive. În Siberia au
fost deportaţi toţi cei care, după părerea puterii sovietice, se numeau duşmani ai poporului sau
elemente împotriva puterii sovietice. EFRAM Sevela: „Vinde-o pe mama ta”. Familia a fost
deportată în Siberia, iar feciorul mai mare s-a ascuns. După ce l-au găsit, el s-a dezis de familie,
de mama lui, ca să nu fie deportat.
- De ce n-ai declarat la comitetul comsomolist că părinţii tăi au avut 10 ha de pămînt?
- Eu sînt gata de a mă dezice de mama mea. Eu nu vreau să plec în Siberia, voi sluji cu
adevărat puterii sovietice.
- El a închis faţa cu mîinele să nu se vadă lacrimile, stînd în genunchi în faţa şefului
comsomolist.
- Ce părere aveţi - în Siberia!
- Eu socot că se poate de lăsat, dacă el, după cum vedeţi, îşi vinde propria mamă.

64
 - Scoală-te din genunchi, ştergeţi mucii!
Cu timpul el s-a ridicat pe scara partidului şi pe urmă s-a răzbunat pentru înjosirea de către
maiorul Taruta din comitetul de partid. Vezi că el cunoştea bine despre purtarea maiorului,
precum că el îşi aducea în cabinet fel de fel de prostituatele şi le culca pe patul alcătuit din
lucrările lui Lenin şi Stalin.

Am alcătuit o poezie după război! Noi am murit în 1947... Mergea vorba despre foametea
cea distrugătoare.
„Era Moldova toată-n plai şi floare,
Cerea la pieptul mamei pruncul lapte,
El nu ştia că măicuţa-i moare.

Umblau soldaţi cu baionete,

Miliţieni cu pumnul greu ca maiul
Şi adunau poporul la soviete
Era un bocet, o durere-n plaiul.

Avea de toate fratele cel mare,

Dar ce folos c-avea, era împărat,
Grîul din pod ştiuse să ni-1 care,
Vodcă în schimbul grîului ne-a dat.

Şi beau ţăranii moldoveni rachie

Şi se-mbătau şi beţi precum erau,
Donosuri grele începeau a scrie,
Chiar şi asupra fraţilor scriau.

Venea maşina şi-i duceau sărmanii.

Dar unde îi duceau, străini de grai.
Ei au umplut Siberia, ţăranii.
Şi-au prefacut-o într-un colţ de rai.

65
Cîţi ani de-atunci s-au scurs pe rîu de vreme,
Căci nu i-am numărat,
Ţăranul moldovean şi acum se teme,
Întîmplător, cînd vede un soldat.”

Aceste amare versuri povestesc despre situaţia moldoveanului ocupat şi ˝eliberat de fratele cel
mare˝. După război, ruşii îşi întăreau puterea sovietică în Moldova. Mai ales în sate era o jale
mare. Tot grîul din pod era luat, acest jaf se numea ˝podstavcă˝, adică ţăranul, săracul, trebuia să
dea la stat o anumită cantitate de grîne prelucrate, dar norma aceasta era atît de mare, încît
ţăranul n-o putea îndeplini, atunci soldaţii ruşi, cu baionetele, le luau forţat ultimii pumni de
grîne. De găseau ceva ascuns, îi băgau la închisoare sau îi deportau. Aşa, moldovenii, bătuţi de
Dumnezeu, au îndurat şi foametea. În acei ani a fost şi o secetă mare. Foametea am descris-o în
alt capitol. Sovieticii au organizat colhozuri şi sovhozuri, nu mai ştiau ţăranii ce înseamnă
comunismul - a trăi în comun. Trebuia ca ţăranii să dea tot la stat, toate uneltele de muncă ce le
aveau şi să lucreze în comun. Nu toţi ţăranii erau de acord şi atunci se facea lista de deportare în
Siberia. Ţăranii erau ameninţaţi cu deportarea în Siberia, acolo unde numai urşii locuiau, în
păduri şi îngheţ. Cînd ruşii adunau poporul la soviete, era un bocet şi o durere în plai. Eu am
scris în poezie că moldovenii au prefăcut Siberia într-un colţ de rai. Şi într-adevăr, noi,
moldovenii, am adus civilizaţie în Siberia. Construirea caselor de ciamur, văruite frumos, ca la
moldoveni, au înfrumuseţat satele siberiene. Dar sîrguinţa moldovenilor i-au mirat pe locuitorii
din Siberia. Moldovenii i-au învăţat multe de toate. Cîntecul moldovenesc răsuna pe văile
siberiene. Tătăica era un bun muzicant, cînta la această vioară cîntece de jale şi dor, dar şi de
veselie. Cînta o melodie extraordinar de frumoasă, „Ciocîrlia”. Atunci toţi tătarii se adunau în jur
şi se mirau de talentul lui şi-i ziceau: „Ce popor cult şi civilizat sînt moldovenii!” Aşa cum nu
mai aveam nădejde că ne vom mai întoarce înapoi în Moldova, dădeam şi concerte, de se mirau
ruşii de felul moldovenilor.

Cum am rătăcit în cîmpia albă siberiană. Mă înfricoşasem rău, simţind că am pierdut

calea spre casă. Tot mă uitam la mama cu care mergeam spre casă, dar ea mă îmbărbăta
zîmbindu-mi. Ea zîmbea cu zîmbetul ei mereu trist, niciodată deplin, cald, niciodată împăcat şi

66
numai pentru bucuria inimii ei; ochii ei căprui, erau umeziţi, ca şi cum ar fi înrouraţi, dar
îmbrumuraţi de gerul cumplit. Nu gerul ardea obrajii, ci grija sorţii noastre din Siberia. Gerul
siberian se strecura nemilos prin ţesătura hainelor vechi şi ne străpungea pînă la oase. Mama,
tăcînd, facea cu greu paşii prin zăpada înaltă, ca de un metru jumătate, apoi rămînea un timp să
mă aştepte pe mine. Din ce în ce mai tare mă lua frica şi-mi străpungea inima de amărăciune. În
faţă mi se arătă cîmpia pustie şi albă; din loc în loc se vedeau catargele rupte şi uitate a copacilor,
a căpiţelor de paie, peste care în toamnă trecuseră tractoarele şi muşuroaiele înalte, acoperite şi
ele de zăpadă. Toate acestea semănau cu o înserare fumurie. „Mai repede, Veronico!”. Dar eu nu
mai puteam muta picioarele cu pîslele grele şi înfundate cu zăpadă. Vîntul făcea să fluture rare
foi de porumb agăţate de coceni zdrenţuiţi, ce erau semănaţi pentru siloz pentru vite. Erau doar
strînşi fiindcă începuseră gerurile aşa devreme, încît troienele de zăpadă nu mai dau voie
combinelor să le adune. Mai mergeam cîţiva paşi şi iar mă opream, se îngrelaseră cu totul pîslele
pline cu zăpadă. Cîmpia zăcea nemişcată şi indiferentă sub pulberea albă, tivită departe, foarte
departe şi aici noi trebuia să adunăm zăpada ca vîntul să nu o spulbere mai departe. Acest lucru
se mai numea ˝snegozaderjanie˝ ca primăvara să se ţină bine vlaga în pămînt. Şi iată noi, ieşind
dintr-un colţ de pădure, rătăcisem pe acele poteci ascunse de ninsoarea căzută din belşug în ajun,
dar răscolită şi spulberată de vîntul care nu o lăsase să se aştearnă cuminte. Ea îmbrăcase frumos
tulpinele stejarilor tineri cu coaja pătată de rugina toamnei.
Şi iarăşi răsuna ecoul glasului mamei mele, care era îngrijorată pentru mine.
- Mai repede Veronico, uită-te că înserează!
- Nu mai pot, ziceam eu şi paşii mei greu se cufundau şi se ridicau din zăpadă ca un nisip
alb şi strălucitor.
Rămăsesem cu un pas în urma mamei, fiindcă prin pădure nu am fi putut merge altfel. Potecile se
pierdeau uşor după vijelia vîntului străpunzător şi eu tot mai greu mă strecuram printre stejarii
care ridicau deasupra lor o perdea bogată de crengi noduroase şi chinuite, ca să răzbată unele
printre altele la lumină. Frunzele lor încă nu căzuseră toate, fiindcă la sfîrşit de august căzuse
deja zăpada abundentă. Crengile copacilor, corogite şi chircite, zîngăneau ca nişte rămăşiţe de
scuturi sparte. Eu, de oboseală, nici nu le observam, călcam intensiv pe urmele mamei, numai
rareori ridicînd ochii, dusă departe cu gîndurile şi nici atunci ochii mei nu izbuteau să străbată
pînza trecutului şi apoi tresăream să nu pierd drumul. Din urmă rămînea o ceaţă pustie de soare,
cenuşiu-albastră şi umedă. „Uită-te, un cerb!” spuse mama, întorcîndu-şi privirea spre mine. Într-

67
adevăr, în mijlocul cîmpiei pustii şi albe, peste care se aştemea, ocrotitoare, o înserare fumurie,
biciuită usturător de crivăţul acestui ger, călcînd fară grabă cu o linişte semeaţă, de acum
nepăsătoare, ridicînd cu fiecare pas, parcă leneş de sub copite, scînteile nisipului alb al zăpezii,
se ivi un cerb, ca şi cum s-ar fi desprins din fumul serii şi din adîncul nesfîrşitului alb. Cerbul
înainta neştiutor şi sigur, pe cîmpia albă, ce se aşternea umilită la picioarele lui. Coroana
coamelor imensă se legăna plutitoare, ţinea capul sus şi eu văzui botul lui negru, cum se ridica
brusc şi coamele late, ca pînzele sfîşiate ale unei corăbii, alunecară brusc spre spate. Încrengătura
lor bogată încremeni, fiinţa lui întreagă încremeni şi o secundă se auzi răsuflarea şuierată a
vîntului venind repezit dinspre pădurea care tivea orizontul şi izbindu-se de lopeţile coamelor,
însă el nu se clintise nici atunci.

- Nu te teme, el e un animal apoape domestic şi nu se teme de oameni.

- Nu mă tem de el, mă înfior de lupi şi urşi, aici îi poţi întîlni de asemenea, dar trebuie să
ne grăbim pînă cînd nu s-a întunecat.
- Fir-ar dracul de pîsle, sînt încărcate cu zăpadă, mi-e greu să păşesc, să ne oprim să
scuturăm zăpada din pîsle şi mergem mai departe.

Mi se părea că mi s-a epuizat energia cu totul, dar mama iarăşi mă încuraja înţelegătoare,
solidară cu marea mea oboseală, doar şi ea era destul de obosită şi chinuită.
- Nu mai pot... Şi rezemîndu-mi îngrijorat capul de umărul mamei, netezindu-i mîna,
simţeam răsuflarea ei ferbinte şi obrazul ei îngheţat, priveam din nou cerbul cu coroana
regală lăsată pe spate, nemişcat şi stăpîn, puternic, ascultînd orgolios crivăţul cum izbeşte
pustiu şi se destramă sfîşiat în crengile bogate ale coroanei lui.
- Ce bine îţi este, tu îţi ştii bine calea... Dar noi...
- Uită-te acolo un urs uriaş, ce ne facem? Mi-e frică!
- Ce a da Dumnezeu, zise mama, uitîndu-se la cerul fumuriu.
Ursul s-a oprit brusc, nu se clintea deloc. Împietrirea şi pînda lui o priveam cu o respiraţie tăiată,
ni se părea foarte aproape de noi sau era numai iluzia creată de albul pustiu al cîmpiei. Secundele
se scurgeau sufocate şi inima se zbătea de spaimă, iar ursul rămînea neclintit. Şi iată el încet-
încet se întoarse şi plecă. „Doamne, ce milostiv mai eşti, îţi mulţumim!” şi am răsuflat mai uşor.
Dar în cale stătu încă cerbul, dar din pricina sloiului mare de zăpadă a îngenuncheat brusc,

68
coroana păru să se clatine, dar se smulse fulgerător din ameninţătoarea cădere şi se ridică mîndru
şi regala lui coroană reveni, botul se înalţă spre cer şi se auzi limpede mugetul prelung şi
sfîşietor. O luă la fugă.
- Ne ducem după el?! Poate el ne petrece spre casă. Ne pornirăm pe urmele lui şi zăpada
care cădea viscolită ne făcuse să înnotăm prin aceşti uriaşi nămeţi pînă aici la marginea
satului.
- Slava Domnului, am ajuns la un capăt de pămînt...
Şi iată stau aşezată în faţa computerului, dar zăresc şi cerul cenuşiu de afară. E toamnă tîrzie şi o
dimineaţă destul de rece. Ultimele frunze cad din platani. Nu mă pot desprinde de senzaţia că
trebuie să scriu ideea ce mi-a venit în cap. Apoi iar tresar, dar totul merge cum nu se poate mai
bine. Unii orăşeni se plimbă, cu paşi obosiţi, pe trotuarele acoperite cu frunze uscate. De la orele
5 dimineaţa, un fel de maşină mică, ce ţipă mereu, strînge frunzele uscate şi rămîne trotuarul
curat. Astăzi, se pare că au întîrziat puţin. Şi iarăşi trec ore întregi şi nu pot să-mi dezlipesc
privirea de la fereastră. Îmi mişc limba prin gură ca şi cum aş căuta dintele pe care mi l-a scos
doctorul Tschalov, însă durerea şi amorţeala seamănă perfect cu cele pe care le simţi cînd ieşi de
la dentist. Medicii spun că aceasta este o durere fantomă. Aici îmi amintesc de durerea
sufletească, cînd ne-am rătăcit cu mama în cîmpia albă siberiană şi am scăpat de ghearele unui
urs sau lup, dar, spre fericire, cerbul care ne-a condus spre casă a fost trimis de Dumnezeu. Acea
senzaţie mi-a produs în creier un fel de gol, în care îmi pot aşeza cum îmi place roadele
închipuirii şi gîndul cel mai apropiat. Trebuie ca, la vîrsta mea, să am o memorie formidabilă, să-
mi aduc aminte despre toate cîte am suferit şi despre care am vrut să uit pentru totdeauna, dar e
bine ca nepoţii mei să citească despre trecutul bunicii lor.

Spre Siberia au fost deportaţi mulţi oameni nevinovaţi de diferite naţionalităţi. Lîngă
satul nostru, Caşcalia, era construit un sat frumos nemţesc, Iementali. Frumoasele case
construite în stil nemţesc au rămas pustii în timpul războiului. Toţi locuitorii acestui sat au fost
deportaţi în Kazahstan ca mari duşmani ai poporului. Aici a rămas o fabrică de uleiuri
mirositoare pe bază de lavanda, salvie şi alte plante. Aceste uleiuri se transportau pentru
fabricarea celor mai bune parfumuri. De pe atunci a rămas în memorie o poezie dedicată nemţilor
ce au părăsit forţat aceste meleaguri în timpul deportărilor.

69
Seele,willst du dich bekehren,so bekehre dich zum Gott,
manhcher wollt auf morgen b auen,morgen trifft ihn schon der Tod.

Ach, wie viele weise Kinder sind în fremden Land umhier,

wo die Eltern weggekommen und die Hauser stehen leer.

Liebe Eltern,beichtet kniend,weil es nach dem End zugeht

Suhet fleißig in der Bibel,wie es dort geschrieben steht.

Eltern,macht euch keine Sorgen über eure kinderlein

Gott hielt heut,Er hielt auch morgen,Er will nur erbeten sein.

Aici se descrie durerea sufletului poporului nevinovat în timpul deportărilor, grelele suferinţe în
ţara îndepărtată unde au fost trimişi. Aici se descrie cum au rămas căsuţele lor goale, cum au fost
ei strămutaţi din locurile lor natale. Aici se descrie adresarea lor către Dumnnezeu şi Biblie în
care este scris despre toate. Aici se descrie chemarea către părinţi, ca să nu ducă grija copiilor
rămaşi, fiindcă Dumnezeu este mare pentru toţi.
Acum, în timpul democraţiei, au fost declarate toate drepturile poporului deportat. În
Germania s-au promulgat legi, conform cărora poporul german, deportat în timpul tiraniei
staliniste, urma să se întoarcă în patria sa. Millioane de aşa-numiţi nemţi-ruşi s-au întors în patria
lor. Ei au cetăţenie germană şi se folosesc de toate drepturile, de rînd cu toţi germanii. La fel, se
folosesc de dreptul de a se reîntoarce în Germania şi iudeii întrucît, în timpul războiului, au fost
nimicite millioane de evrei nevinovaţi. Ei se folosesc de unele drepturi avînd statut de refugiaţi.
Aici ei studiază limba germană. Refugiaţii nemţi-ruşi sînt obligaţi să cunoască limba lor maternă.
Mulţi din ei şi-au uitat limba, unii şi-au păstrat-o, dar au un limbaj specific, un dialect. Uneori ei
trebuie să studieze limba germană din nou, să capete un certificat după un anumit examen. Fără
acest document e greu să capeţi o muncă calificată. Este obligatoriu să se înveţe limba germană
în timp de 6 luni, gratis, pe urmă se studiază pe cont propriu. Desigur, fiecare refugiat este
obligat să cunoască limba germană, de aceea toţi frecventează cursurile de limba germană, de la
tînăr pînă la bătrîn. Limba germană, după părerea mea, e foarte greu de studiat. Eu am studiat
multe limbi, dar aceasta este cea mai grea pentru mine. Eu, cu română ca limbă maternă, mi-ar fi

70
mai uşor studierea limbii italiene, franceze, spaniole, sau, studiind perfect limba rusă, înţeleg
bine poloneza, iugoslava, bulgara şi altele. dar limba germană are o gramatică deosebită, chiar şi
nemţii de la sud nu înţeleg vorba nemţilor de la nord. Aici în Hamburg se vorbeşte limba
germană Hohdeutsch, adică cea mai perfecţionată limbă, pe cînd în Germania se vorbeşte în
multe dialecte printre care şi Platdeutsch, cîndva se vorbea această limbă germană şi se păstrează
şi acum.

Am un sentiment de amărăciune şi mă frămînt mereu cînd mă fură gîndurile despre acest

timp din viaţa mea, aici mi-a fost furată tinereţea. Fiecare clipă din viaţa în Siberia era un calvar.
Toţi eram urmăriţi de santinela sovietică în orice clipă. O privire ce nu-i plăcea
supraveghetorului însemna o pedeapsă sau chiar moartea. Controlul săptămînal era un ritual
devenit obsesie, santinelele duceau o evidenţă clară ca nimeni să nu fugă. Eu scriam de multe ori
ca să aflu pricina strămutării noaste în Siberia, dar n-am primit nici un răspuns. Ba chiar şi după
reabilitare, l-au pus pe tatăl să renunţe la toată averea, să nu facă propagandă pro-românească, să
nu se întoarcă în locurile lor băştinaşe. Dar deportaţii nu uită niciodată de chinurile din Siberia.
Modovenii au comemorat deportările în Siberia. Chiar şi astăzi, vineri, 6 iulie 2008, aproximativ
200 de persoane s-au adunat în gara centrală din Chişinău pentru a comemora deportarea a peste
60000 de moldoveni în Siberia în perioada stalinistă. Ei s-au adunat la o slujbă de pomenire a
celor ce au decedat în gulagurile sovietice. Deportaţii cer compensaţii de la Rusia pentru munca
silnică la care au fost supuşi, precum şi să restituie statului moldovean proprietăţile confiscate.
Ca să răspundă acestei adunări, a venit doar oficialul moldovean, Dorin Chirtoacă, fiindcă
provine dintr-o familie de deportaţi. El a spus că autorităţile moldovene sînt datoare să întoarcă
deportaţilor ce li se cuvine. Aici s-a vorbit despre unele date istorice pe care nu le cunoşteau
moldovenii deportaţi pe atunci. Cel mai mare val de deportaţi a avut loc în ziua de 6 iulie 1949,
cînd autorităţile sovietice au trimis cu trenuri de marfa 35000 de persoane nevinovate.
Deportarea de la 6 iulie 1949 a fost o operaţiune denumită conspirativ ˝JUG˝ (sud) ce s-a făcut în
urma Hotărîrii Biroului Politic al CC al Partidului Comunist al URSS nr. l290-467cc din aprilie
1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneşti a chiaburilor, foştilor moşieri,
marilor comercianţi, persoanele care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti,
membrilor partidelor politice, cît şi a famiilor tuturor categoriilor denumite mai sus”. Un număr
de 1573 de vagoane de vite, în 30 de eşaloane, au transportat, în Siberia, în Altai, în regiunile

71
Kurgan, Tiumeni, Tomsc şi Kazahstan, 11293 de familii de români basarabeni, respectiv 35796
de persoane. Acestor familii ˝deportate pe veci˝ li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia
cu ei bunuri materiale. O pagină amară din istoria omenirii o constituie deportările masive ale
moldovenilor: atîtea trupuri îngheţate, atâtea trupuri istovite de foamete, schingiuiri, bătăi şi
umilinţă. Sub acest genocid au fost nimicite mii de oameni nevinovaţi, victimele regimului
bolşevic. După războiul greu, după foametea grozavă de după război, nu ştiu dacă mai existau
chiaburi sau moşieri. Toţi erau săraci lipiţi pămîntului, dar trebuiau satisfăcute cerinţele
Partidului Comunist. Astăzi, fraţilor, trebuie să aducem în prim plan imaginea reală a acelor
evenimente.

La gîndurile şi faptele frumoase ale autorităţilor locale din Chişinău, pentru inaugurarea
monumentului, s-a alăturat şi Parohia Ortodoxă Română, în credinţă şi rugă lui Dumnezeu, ca să
păzească Moldova în pace, în cinste şi întru viaţă veşnică. După 66 de ani, victimele deportărilor
cer combaterea crimelor cominismului. Povesteşte un fost deportat: „Bocetele şi strigătele
noastre nu impresionau pe nimeni. Militarii sovietici erau bine pregătiţi pentru această
operaţiune. În vagoanele menite pentru transportul vitelor, înghesuiţi unul în altul, 70 de
persoane era într-o panică nemaivăzută, nimeni nu ştia ce crimă a săvîrşit”. Astăzi, analizînd
lucrurile, trebuie să recunoaştem, fraţilor, că s-a comis o crimă istorică ce nu s-a mai văzut în
istoria omenirii. Statul e dator să despăgubească persoanele supuse represaliilor fiindcă s-au
folosit de munca noastră silnică, neplătită cu bani, numai cu sudoare, suferinţe şi sînge. Atunci,
în noaptea neagră, în cîteva minute, lumea speriată a fost urcată în maşini de către soldaţii
înarmaţi cu strigăte înspăimîntătoare „Bîstrei ,bîstrei!”. Cu ce ne-am ales noi, după atîtea
suferinţe? Oare comuniştii încă n-au înţeles că Bunul Dumnezeu întotdeauna pedepseşte răul?
Simţeam cum ne îngheţa inimile în seara neagră de 6 iulie 1949. Nimeni nu prevestise acea
năpastă, acea tragedie a poporului nostru. Puţini au putut şti, gîndi şi înţelege că s-ar putea
întîmpla aşa ceva pe acest pămînt pătimit şi înecat de sînge nevinovat. Cu toate suferinţele în
timpul războiului, suferinţele în timpul foametei organizate, poporul moldovean nu a fost strivit.

Totul a fost organizat în taină. Mărfarele au fost aduse în gări cu cîteva zile mai devreme.
Din timp erau completate listele care mai erau şi studiate amănunţit, ca nu cumva să fie uitat
cineva. Listele erau studiate şi ţinute în taină astfel încît lovitura de graţie să fie dată prin

72
surprindere. Treziţi din somn, buimaci, speriaţi de ceea ce se întîmplă, mă uitam la tata, cu
mîinile încătuşate ca un mare călău. Doamne, lacrimile îi curgeau ca nişte mărgele pe obrazul
îndurerat, şi sufletul zdrobit de durere. „Pentru ce să-mi sufere copiii?”, se gîndea el. Sora cea
mai mică, Nina, dîrdîia de frică într-un ungher văzînd soldaţii înarmaţi cu arme cu baionete.
Acela era calvarul ce nu se mai poate uita nicicînd. Mama îmi povestise visul ce-l avuse cu o zi
înainte: „Se făcea că m-am răsturnat într-o prăpastie cu tot cu casă, oare ce mai poate însemna?”
Cînd ne-au scos din casă, sub acest convoi, în sat se auzeau vuiete de maşini, împuşcături, ţipete
de copii, lătrat de cîini... A urmat un drum lung de 6000 de km şi greu cu trenul spre stepa
siberiană. Vagoanele murdare menite pentru transportul vitelor erau încărcate cu oameni, copii
flămînzi, însetaţi. Mulţi leşinau, iar cei slabi mureau. La fiecare gară îi dam jos neîngropaţi, cine
ştie unde le zac oasele... Pentru ce acestă suferinţă?

De atunci au trecut mulţi ani, dar urmaşii deportaţilor nu trebuie să uite noaptea groaznică
de 6 iulie 1949, care a înscris o pagină neagră în istoria Moldovei. Toate aceste acte criminale, de
o barbarie rareori indentificată în istorie, au lovit crunt fiinţa românilor din Basarabia, provocînd
nenumărate drame, traume adinci şi dureri nemărginite în sufletele oamenilor, peste noapte.
Victime condamnate pe veci. La 1 decembrie 1949, la Comitetului Central al Partidului
Comunist din Moldova, liderul comuniştilor din Chişinău, N. Covali, raporta cu mîndrie despre
˝strălucita victorie˝, obţinută în lupta pentru lichidarea românilor basarabeni. Vezi că numai şapte
oameni au putut să fugă.

-6-

73
 Doisprezece ani am locuit în Siberia, în regiunea Kurgan, raionul Safaculevo, mult mai
mulţi ani decît anii în Moldova, împreună cu anul în care fusesem deportată. De ce ? Fiindcă aşa
a vrut soarta. Nouă ni se comunicase că pe veci sîntem deportaţi şi să nu ne mai gîndim la
întoarcerea în patrie. Şi atunci m-am căsătorit, nu din mare dragoste, ci mai curînd din dorinţa de
a-mi încălzi şi alina sufletul şi mai mult din dorinţa mamei, care mereu mă plîngea că m-a
pierdut şi nu vroia să mă vadă fată bătrînă. Ursitul meu era un rus, curînd venit din armată,
simpatic, înalt ca un brad. De el se aninau toate fetele din sat. Mă invidiau, desigur, toate, dar
inima-mi nu era împăcată cu acea fericire de căsnicie. El s-a născut într-o familie de ţărani, n-a
avut posibilitatea de a absolvi şcoala şi rămăsese de la două zile fără mamă. Ea a decedat după a
lui naştere. Era şofer. Tatăl său tot se căsătorea cu o nouă femeie, socotind că soţiile lui n-au
grijă de feciorul său. Evident că atunci cînd era vorba de Moldova, el alegea fară îndoială pe tatăl
său, care, cînd era mic îi alegea mereu mame duioase pentru a-1 educa. Mai ales că tatăl său
suferise de o boală care l-a adus la surzenie. Casa lor era aşezată pe malul unui lac şi se ocupau
cu pescuitul. Aduceau de dimineaţă mult peşte, mai ales ştiuci mari, ce se zbăteau încă vii în
căldare. Ei vindeau acest peşte. În familie se petreceau de multe ori certuri, pentru că oamenii
siberieni îşi găseau liniştea în paharul cu vodcă de 40 de grade tărie. Despărţirea părinţilor,
certurile, nervozitatea, nesiguranţa în familie au influenţat educaţia copilului, măcar că el era
talentat şi avea o voce de tenor foarte putemică. În familie auzeai cuvinte proaste după beţie ce
era un lucru obişnuit pentru toţi siberienii. Aşa era situaţia în toate famiile siberienilor. După
război s-au întors numai unii bărbaţi şi aceea calici. De aceea, femeile se zbăteau să-şi ţină
bărbatul cu orice preţ şi jertfă. Ce să mai vorbim aici de oameni civilizaţi. Femeile mai
îndrăzneţe luau bărbaţii una de la alta. Era destul de caraghios să priveşti această josnicie, dar
încă să o trăieşti! Unui bărbat i se cuvenea 8-9 femei. Ar putea fi incredibil, dar şi astăzi în unele
locuri mai există aşa statistică. În Germania, după lungul război de 30 de ani, s-a dat aşa un ordin
care obliga pe orice bărbat, întors de la război, să aibă 4 femei spre a avea grijă de familiile al
căror tată sau bărbat căzuse în război. La musulmani, chiar în biblia lor era scris cum că un
bărbat are dreptul la multe femei, dar era oligat să le întreţină. În Siberia, pur şi simplu, era o
batjocură în adresa femeilor. Am suferit mult pe aceste meleaguri necivilizate.

Aşa s-au scurs anii. În familie s-a ivit Victoria, o fetiţă blondă cu părul ca paiul de grîu.
Semăna leit cu tatăl său. Vă daţi bine seama de ce am numit-o Victoria. Era anul 1956. Adevărul

74
ieşise la suprafaţă şi foştii deportaţi sărbătoreau Victoria, dar nu gălăgios, numai în suflet.
Moldovenii au fost reabilitaţi în anul 1956, după moartea lui Stalin. Despre acesta încă se vorbea
în şoaptă. Un pahar de vin moldovenesc vroiau ei să ridice acasă, pe plaiul natal.

Pe toţi moldovenii din localitate i-am petrecut cu şiruri de lacrimi. Au plecat şi părinţii
mei, numai eu am rămas pe acele meleaguri străine. Pe neaşteptate am izbucnit în plîns în vreme
ce mîncam pelmeni, o mîncare siberiană, iar lacrimile îmi cădeau ploaie în farfurie. Dacă mă
apuc de plîns, nu-mi pot reveni mult timp. Copilul mă întreba des: „Mamă, de ce plîngi?”, dar eu
mai amarnic plîngeam. Cu timpul mi-am revenit şi, la un moment dat, mi-am zis că trebuie să fac
ceva, să mă răzvrătesc împotriva nemerniciei care m-a adus în acea stare. Soţul uneori mă
liniştea, dar nu mai avea ce face cu mine, cu inima mea distrusă şi se vedea bine că nu mai ştia ce
să-mi răspundă, apoi începu să mă convingă de ceva care nu putea să mă intereseze. Au rămas
înmărmurite argumentele mele despre viitorul copiilor. Nu mai putea continua discuţia, trebuia
să mă învăţ să mă apăr de singurătatea în doi. Îmi găseam liniştea în muncă. În ziua mutării
moldovenilor, directorul sovhozului Ialani a ţinut o cuvîntate, la care s-au adunat toţi consătenii
şi alţi oameni din satele din împrejurime. „Tovarăşi, a început el, modovenii veniţi la noi au adus
civilizaţia Europeană, au construit case moldoveneşti şi le-au aranjat într-o stradă dreaptă, ei au
sădit pomi, la care nici un siberian nu s-a gîndit că o fi să rodească, au adus cultura, aici noi
prima dată am vizionat concerte organizate de moldoveni. Organizatorul a fost tatăl Veronicăi,
Modiga Ion, care cînta foarte melodios, folosind vioara lui pe care o ia cu el astăzi acasă.
Modovenii au fost aceia care au arătat poporului siberian cum trebuie să muncească cu adevărat,
cinstit. Despre munca lor în sovhoz vorbesc cu mare mulţumire şi, fiincă ei pleacă în patria lor,
eu pun biletul de partid pe masă, fiindcă nu mai am cu cine lucra şi îndeplini toate planurile
înaintate de stat. Mă închin în faţa acestor oameni cinstiţi şi muncitori”. Aplauzele au surzit
mulţimea. Moldovenii au izbucnit în plîns, nu de bucuria lor că pleacă, asta are alt conţinut, dar
de durerea care o ducea fiecare deportat în suflet, fiind tot timpul controlaţi de poliţie ca nu
cumva să fugă, sub strajă să nu pronunţe vreun cuvînt împotrivă, erau socotiţi duşmani ai
poporului în regimul stalinist. Din cauza acestui regim stalinist, au suferit nu numai modovenii,
dar şi alte popoare.

75
 Mulţi din noi am primit aşa o medalie: „Pentru ridicarea ţelinei”. Am ţinut şi eu un mic
discurs, spunînd, fireşte, că am fost destul de bucuroşi să auzim aceste cuvinte de laudă şi că în
inima fiecărui din noi e o atmosferă asemănătoare cu ziua acea frumoasă de iunie, ziua eliberării.
Reabilitarea noastră e un semn bun de la Dumnezeu, dar despre care este strict interzis acum să
vorbim. Trebuie să-I mulţumim Lui, în primul rînd, că nu ne-a uitat pe noi, păcătoşii. Dar aceasta
n-a fost rostit cu glas. Doar directorul sovhozului Ialani era şi el un om înţelept şi prevăzător şi se
gîndea corect ce ar face el fără forţa de muncă a moldovenilor. Ne-am luat rămas bun şi am plîns
din nou împreună de durere şi de bucurie.

Toate căsuţele noastre îngrijite şi vopsite cu var alb au rămas în tăcere. Ce puteai să iei cu
tine? Doar aceea sacoşă cu care am venit. Vă gîndiţi că aveai cui vinde casa sau altceva? Greşiţi.
Tot ce am adunat aceşti grei ani a rămas exact aşa cum a rămas în Moldova. În Moldova trebuia
să începem totul de la capăt, fiindcă a fost ordonat ca moldovenii veniţi să nu pretindă la avuţia
lor de altădată. Aceste locuinţe erau destinate ca locuinţe de stat. În unele erau aranjate spitale, în
altele direcţia colhozului, uzine pentru prelucrarea vinurilor şi altele. Asta era situaţia, dar
moldovenii deportaţi erau îndestulaţi cu un locuşor sub soarele Moldovei, adică pe plaiul natal.
Şi iar bieţii moldoveni încep să-şi construiască un lăcaş cît de cît şi să agonisească iar după cum
s-a deprins moldovanul. Părinţii mei au fost stimaţi de consăteni şi caşcalienii. Au cerut ca ei să
primească un lot de pămînt în satul natal Caşcalia unde şi-au construit iar o casă frumoasă. Ei au
fost ajutaţi de toţi locuitorii din sat şi de neamurile lor.

În anul 1956, după moartea lui Stalin, s-a dat un ordin de stat despre reabilitarea
popoarelor deportate şi eliberarea lor de sub regimul stalinist. Moldovenii toţi au depus cereri de
la locurile lor de muncă pentru că toţi erau ferm hotărîţi să plece acasă în patria lor dragă. Ce se
putea de vîndut? Nu se mai gîndea moldovanul la aceea că totul va trebui lăsat, tot ce au cîştigat
cu munca lor grea şi apăsătoare. Dar nu puteau aşteptat nici un ceas. Şi iarăşi lacrimi de bucurie
şi regret. Lacrimile moldovenilor sînt suspinul popoarelor zdruncinate din cuibul de pe
meleagurile natale. Astăzi ei sînt eliberaţi şi aşa-numiţi ˝reabilitaţi˝. Dar cu ce au fost ei de vină?
Nimeni nu ştie.

76
 Pentru ce ar fi ei reabilitaţi? Ei au fost strămutaţi din cuiburile lor natale fară nici o vină şi
fară nici un păcat. Dar poporul moldovean este un popor blînd, nu ştie de răzbunare, este un
popor tolerant. Moldovenii au fost întotdeauna cu Dumnezeu în suflet, numai El şi-a făcut milă
de noi. Moldovenii, în suflet, ştiau că va veni sfîrşitul tiraniei lui Stalin. Dar ruga către cer era
spusă mereu în şoaptă, ascuns de urechea ce mereu te putea trăda. Ascultînd acel ucaz al
reabilitării, toţi moldovenii nu-şi mai puteau ţine durerea în suflet şi plîngeau. Dar Ileana nu mai
poate plînge încet, ea boceşte, strigîng în glas tare de se auzea departe. Ileana cu fiică-sa, Natalia,
au rămas acum 3 ani în urmă fară soţ şi tată. Soţul ei, Ilie, a fost arestat destul de prosteşte.
Pentru ce? Uită-te...

Noi, moldovenii, eram mereu sub supravegerea comendaturii, ne iscăleam în fiecare

săptămînă că sîntem vii şi prezenţi la locul nostru de trai. De data aceasta comendantul nostru se
găsea în casa noastră, unde trăiam 2 familii, noi şi familia din Ciobîrciu, Cibotaru, soţul Ilenei şi
fiica ei, Natalia. Comendantul întreabă:
- Cine are un toc de scris?
- Eu am un toc, răspunde soţul Ilenei.
- Îmi trebuie să semnez ceva, spune comendantul. Dar ce răscoleşti atît de atent? şi
încearcă el să caute în această carte.
Se opri pe loc comandantul, i se năzări ceva, se uită lung la stăpîn.
Ce o fi găsit el în acea carte? Nu mai ştim nici în ziua de astăzi. Scoate pistolul şi-i zice:
- Eşti arestat.
Toţi am fost nedumeriţi. Aşa cum se găsea în cămaşă de noapte, doar era noaptea tîrziu, vreme
geroasă. El, sărmanul om, într-o cămaşă, desculţ, a fost dus de acest comandant de veghere, încît
nu mai ştie nimeni unde a fost trimis. N-a mai avut nevasta nici o ştire despre el. Bocea biata
femeie, ridicînd mînile spre cer, rămasă cu o fiică de vreo 5 ani. Plîngeau ele şi acum, aşa
neştiind nimic despre soţ şi tată. Ce se întîmplase? Se presupunea că în cartea ceea se scria
despre tatăl a tuturor popoarelor, Stalin, dar cum a fost adevărat - nimeni nu ştie. Acel a fost
numai un exemplu. Trebuia ca acest comandant să-şi arăte funcţia sa de tiran. Dar ce puteam
face? Şi acum tot mai tare suspina în bocet Ileana cu fiica sa ce se făcuse domnişoară de acum.
Răsuna pe vale: „Unde eşti tu, Tudore, vino, vezi că ne-au eliberat duşmanii?”. Toţi plîngeam în

77
hohote. În ziua eliberării noastre, secretarul de partid, Kolesnicenko, a ţinut o cuvîntare 1a care s-
au adunat toţi consătenii şi alţi oameni din împrejurime. Cu glas tremurînd, a început:

„Tovarăşi, astăzi, cu bucurie şi regret în suflet, pronunţ aceste cuvinte despre eliberarea şi
reabilitarea deportaţilor. Cu bucurie, fiindcă astăzi citesc ordinul referitor la reabilitarea acestor
popoare deportate pe meleagurile siberiene, cu regret, fiindcă ei pleacă de lîngă noi, ei, ce au
adus civilizaţia Europeană pe aceste nepopulate pămînturi înţelinate. Ei, moldovenii, ne-au
arătat cum se construiesc casele de locuit, case îngrijite şi vopsite cu var alb, case moldoveneşti,
ce ei le-au aranjat într-o stradă dreaptă, ce vom numi-o de astăzi înainte STRADA
MOLDOVENEASCĂ. Ei, moldovenii, au sădit aici în Siberia noastră geroasă pomi fructiferi.
Pentru prima dată am vizionat cele mai interesante concerte organizate de Modiga Ion, o să
ţinem minte vioara melodioasă a lui ce şi-o ia cu el înapoi în Moldova. Despre munca
moldovenilor în sovhozul nostru Ialani vorbesc cu mare mulţumire. Mă închin în faţa acestor
oameni cinstiţi muncitori. Astăzi toţi moldovenii sînt premiaţi cu medalia „Pentru ridicarea
ţelinei”. În legătură cu faptul că moldovenii părăsesc sovhozul nostru, vreau să depun biletul meu
de partid pe masa comitetului de partid raional, fiindcă eu nu mai am cu cine lucra pentru
îndeplinirea planurilor cincinale înaintate de stat.”

Secretarul de partid KOLESNICENKO

Toţi prezenţii au izbucnit în plîns.

Discursul pe care l-am ţinut eu în acea zi de despărţire.

Primind şi eu acea medalie „Pentru ridicarea ţelinei”, am ţinut şi eu un mic discurs:

„Sîntem foarte bucuroşi să auzim aceste cuvinte de laudă în această zi măreaţă a eliberării
şi reabilitării popoarelor deportate. În primul rînd, vreau să mulţumesc conducerii sovhozului
Ialani şi organizaţiei de partid pentru această mare atenţie pentru înmînarea acestor medalii
Pentru ridicarea ţelinei, dar cred că aceste semne de mulţumire către moldoveni sînt înmînate
cam tîrziu. În inima fiecărui din noi, în această zi frumoasă de iunie, cînd sîntem eliberaţi şi

78
reabilitaţi ,zace o atmosferă grea a anilor petrecuţi, a greutăţilor extraordinar de aspre petrecute
pe aceste meleaguri siberiene. Cu lacrimi în ochi, astăzi, vreau să spun că reabilitarea noastră, e
un semn bun de la Dumnezeu, de care încă nu putem să vorbim. Trebuie să-I mulţumim Lu,i în
primul rînd, că nu a uitat de noi păcătoşii. Astăzi, ne luăm rămas bun printr-un plîns de durere şi
de bucurie, uitîndu-ne în urmă la dureroşii ani petrecuţi pe aceste meleaguri siberiene nepopulate
încă. Regret din suflet că eu trebuie să mai rămîn în legătură cu situaţia familiară, dar cu durere
în suflet îmi petrec părinţii scumpi, sora şi fratele. Cred că ne vom întîlni curînd pe meleagurile
patriei noastre, Moldova. Despărţirea face o durere, dar şi o bucurie pentru că noi, moldovenii,
ne-am înfrăţit cu poporul rus, şi el, poporul rus, n-are nimic comun cu despoţia de sus.
De la început, oamenii de aici ne socoteau duşmani ai poporului, dar pe urmă arătau mare către
noi, moldovenii. Ei s-au convins cine sînt cu adevărat moldovenii şi ce pot face ei ca
naţionalitate.”

Toţi prezenţii au aplaudat îndelung şi au izbucnit în plîns. Fiecare din ei au căutat să ne

îmbrăţişeze şi să ne zică un cuvînt de laudă şi să-şi exprime durerea de despărţire. Şi aici îmi
aduc aminte cum aceşti simpli oameni de la cîmp ne-au întîmpinat, cînd a venit camionul cu
moldoveni. Nu mai ştiu la ce se gîndeau vîrstnicii, dar unii tineri se gîndeau să-şi întîlnească o
soartă. Pe cînd ne descărcam şi noi acele puţine merinde şi legături cu haine, Leonea şi Vanea,
doi tineri ruşi mă împărţeau pe mine:
- Fata asta îmi place mie.
- Nu, zicea altul, ea va fi a mea.
Rîdeam în hohote despre istorioara ce mi-o povesteaţi după multă vreme. Eram mai mîndră decît
credeau ei. Nu mi-a fost soarta să mă întîlnesc cu nici unul din ei.

-7-

Eu rămăsesem în Siberia geroasă, de multe ori am suferit de îngheţuri. Nici nu observai

cum nasul sau obrajii se prefăceau în carne îngheţată şi atunci trebuia imediat să le freci cu
zăpadă. Copiii îmbodoliţi îi duceam dis-de-dimineaţă la grădiniţa de copii şi fugeam la serviciu.

79
Ziua mea de muncă: la ora 4 mă sculam să pun pîinea în cuptor, magazine nu existau. Toate
celelalte bucate le aranjam şi le aşezam în cuptorul rusesc după ce scoteam pîinea. La ora 5
mulgeam vaca si o duceam la păscut, hrăneam viţelul, porcul si păsările, aranjam laptele în vase.
La ora 6 pregăteam mîncare pentru copii, îi hrăneam şi-i pregăteam pentru grădiniţa de copii. Îi
îmbodoleam şi-i duceam la grădiniţă. Pe urmă îmi sculam bărbăţelul ce aştepta să-l hrănesc. Aşa
erau deprinşi bărbaţii siberieni. După ce pleca, aveam timp şi eu să mă pregătesc de lecţii şi
fugeam la scoală. După ce-mi luam copiii de la grădiniţă, făceam celelalte lucruri gospodăreşti.
Seara îmi întîmpinam iarăşi vaca de la cireadă, o mulgeam şi pregăteam mîncare. Hrăneam vitele
si păsările, copiii şi bărbatul. Era lumina electrică numai pînă la 12 de noapte. Trebuia să împart
timpul pentru a mă pregăti de lecţii şi a face materiale ilustrative pentru lecţii. Soţul nu înţelegea
de ce-mi mai trebuiesc şi ele. Mi le dădea în foc uneori. Cam asta, pe scurt. Învăţătorul în sat era
nu numai pedagog ce educa si învăţa copiii, dar si un om de politică: agitator, propagandist si
răspundea si de toate celelalte treburi obşteşti, fiindcă nu prea existau oameni cărturari pe aici.
Tot eu eram însărcinată să pregătesc concerte cu copii, o serbare, să fac un doklad. La şcoală
lucram numai 2 învăţători, dar, fiindcă a doua învăţătoare lucra primul an şi n-avea experienţă de
muncă, trebuia să fac eu totul.

Soţul mi-a fost numit ca secretar comsomolist în acea gospodărie. Nu-l mai vedeam
acasă, avea şi el multe însărcinări obşteşti. Directorul sovhozului observase cîtă muncă depun eu
şi la scoală, şi pe tărîmul obştesc şi îi zise soţului meu:
- Ai o însărcinare - să scrii în revista raională un articol despre soţia ta ca mare activistă si
bună învăţătoare.
- Nu voi scrie, zise el, ea este soţia mea. Să scrie altcineva.
- Nu, tu o ştii mai bine, şi l-a închis în cabinetul său. Peste 3 ore materialul să fie gata.
Aşa a apărut în ziarul raional o foaie de laudă a unui secretar comsomolist.
- E iscălitura ta? îl întreb.
- Da, am fost impus de directorul sovhozului. El vede mai bine ce faci decît direcţia ta de
învătămînt ce se găseşte la o distantă de 60 de km de aici.

Nu mă mai alina, tot ce făceam eu zi de zi si noapte de noapte... nu mai aveam forţe. Dar pe
zi ce trecea, mă năvăleau gîndurile şi dorul de plaiul natal şi de tot ce am lăsat acolo, de soarele

80
care nu se arăta aici cu lunile. Dar dacă se arăta, putea să dezgheţe zăpada de 2-3m înălţimea. Era
o privelişte extraordinar de frumoasă, n-am ce zice, peste tot zăpadă albă sclipitoare, curată, şi
pădurile verzi de brad... Măcar atîta frumuseţe le-a lăsat Dumnezeu oamenilor din depărtata
Siberie. Să fiu sinceră, nici acea frumoasă natură nu mă linșitea. Ca să- mi alin sufletul, vara mă
duceam după ciuperci ce creşteau în familii întregi pe aici, fără să le cauţi, îti ieşeau în cale. Mă
bucuram mult şi ştiam reţete bune să le pregătesc. Muram butoaie întregi. Muram şi varza în
butoaie, dar carnea o îngheţam şi sta anul întreg îngheţată, adică pînă în mai. Nu existau acolo
frigidere, dar în timpul acela nici de televizor nu auzisem. Aveam un radio pe un stîlp de
electricitate pentru tot satul. Pentru tine, cititorule, ţi-ar fi părut aceste lucruri banale. Dar asta e o
definiţie exactă.

Aşa s-au scurs anii... Tot timpul trăiam cu speranţa de a-mi aduce copiii acasă pe plaiurile
natale. Şi, într-o bună zi, m-am hotărît cu cei 2 copii mici, Victoria si Sergiu, şi mă pornii din
Siberia spre Moldova. Grea mi-a fost călătoria. Totul ce am adunat în aceşti ani am lăsat, fără să
mă uit în urmă. Eu nu plîngeam, dar cred că mă plîngea căsuţa mea frumoasă cu obloane vopsite,
cu figuri inventate de mine şi tot ce am făcut frumos pentru aceşti copii pe care i-am educat în
spiritul frumosului.

M-am stabilit cu traiul, dar nu în satul natal, căci acolo nu-mi găsisem serviciu. Mi-am
găsit serviciu în raionul Căuşeni, satul Grădiniţa. Greu mi-am găsit gazda, era imposibil să
găseşti locuinţă cu cei 2 copii mici. Îmi era destul de greu, dar eram acasă în Moldova şi o viaţă
nouă îmi deschisese uşile. Locuiam într-o jumătate de casă destinată specialiştilor. Cealaltă
jumătate era ocupată de un tînăr agronom, întors recent din armată, care terminase studiile la
Institutul Agricol din Chişinău, cu numele Ion Samson. Omul acesta avea o slăbiciune - copiii.
Ori de cîte ori se întorcea de la deal, pentru fiecare copil ieşit în cale găsea în buzunar cîte o
prună, un măr, o nucă. Copiii se ţineau buluc din urma lui, iar Victoria şi Sergiu îl petreceau pînă
la uşă, bucurîndu-se de prilejul că îi sînt vecini. Nu o singură dată, întorcîndu-mă de la şcoală,
îmi găseam copiii jucîndu-se cu vecinul agronom. Îi mulţumeam desigur, iar acasă le porunceam
copiilor să nu mai intre pe la bărbatul de-alături. Dar dacă nu veneau ei, el bătea la uşa lor, şi iar
îi găseam împreună. El ştia o mulţime de poveşti şi viaţa o cunoştea nu din auzite, fiindcă mama
lui a rămas văduvă după război şi el, fiind copil, trebuia să stea cu sora lui mai mică, Catea, şi

81
ştia cum să aline plînsul copiilor mici, cum să se comporte cu ei. Dar vezi că el, de sfios ce era, şi
bine educat, desigur, nicidecum nu putea găsi cuvîntul potrivit pentru mine. În ajutor i-au venit
tot copiii. Anume Sergiu fu acel care îi spuse într-o seară: „De ce d-voastră n-aţi fi tatăl nostru?
Noi n-avem tată, dar d-voastră aveţi copii?” Bărbatul se cutremură: „Mama să hotărască...”. În
felul acesta copiii mei şi-au găsit tată şi atunci am pus punct tuturor întrebărilor. Dar nu s-a
întîmplat totul aşa brusc cum am fi dorit, uneori joacă mai mult soarta. Într-o bună seară de
duminică, Ion îşi sărbătorea ziua sa de naştere. La serată erau invitaţi cunoscuţi, erau prezenţi
tatăl său, Andrei Balan, şi sora lui, Ecaterina, mama lui rămăsese acasă. Vezi că aici a fost
invitată şi fosta lui prietenă, Vera, o fată cu profesia de soră medicală. Vecinul, tănăr încă în
gospodărie, nu avea toate tacîmurile la bucătărie şi le împrumută, în seara aceea, de la mine.
Printre altele, mă invită şi pe mine la acea serată. Nu i-am promis, iar el mă rugă încă o dată: „Şi
să luaţi şi baianul!” Cîntam la el din cînd în cînd. Acest instrument muzical l-am adus ca zestre
din Siberia, ca amintire. El m-a ajutat să-mi mai alin sufletul amărît, cu el mai organizam unele
serate cu clasa mea în şcoală, în fine... După un scurt timp, bate în uşă cunoscuta mea, Axenia,
care şi era contabilă în sovhozul din satul Grădiniţa: „Sînt invitată la serata agronomulului,
vecinul d-voastră, ştiu că sînteţi invitată şi d-voastră. Dacă plecaţi d-voastră, plec şi eu, singură,
nu-i cazul”. Ne-am înţeles. Îmi iau baianul şi plecăm. Serata păru distractivă, oaspeţii
binedispuşi. Agronomul pregătise cele mai delicioase bucate. Se pricepea de minune tînărul
afronom. El a luat din sovhoz fel de fel de vinuri, mă rog, avea o autoritate de tînăr specialist cu
studii superioare. Publicul, după cum v-am spus, avea dispoziţie bună, pe atunci încă nu existau
plăci cu muzică şi toată atenţia era îndreptată spre baianul meu. Eu le cîntam diferite cîntece la
baian şi cu vocea. După un pahar de vin, toţi erau voioşi de a-mi atrage atenţia. Nu ţin minte dacă
Samson s-a distrat cu fosta lui prietenă, Vera, aşa-i zicea, mai mult era ocupat cu oaspeţii şi
servirea lor la masă. Ne-am distrat, foarte bine am jucat, am cîntat şi ne-am luat rămas bun, dar,
ca la noi la moldoveni – „Mai staţi, mai mîncaţi!” şi din nou... Sora lui, Catea, cînta şi ea foarte
melodios şi ştia multe cîntece moldoveneşti, pe cînd eu ştiam mai multe ruseşti. Tatăl său,
Andrei Balan, ţinea una şi bună să-i mai cînt, să mai dansăm şi să ne mai ospătăm: „Vezi ce bune
bucate a pregătit Vanea?”. Aşa-i mai zicea el feciorului şi se mîndrea mereu cu el: „Vezi a
terminat studiile superioare şi a devenit specialist-agronom!”. A doua zi, Ion iar mă pofteşte la
masă, vezi au rămas multe bucate şi oaspeţii au plecat. După aceasta m-a poftit la un film indian,
am mai discutat de una de alta, mă rog, eram vecini. N-am mai încercat să-l întreb cu ce s-a

82
terminat serata şi unde este prietena lui, Vera. După ce am plecat acasă, îmi căutam de treburile
mele gospodăreşti, mă pregăteam de lecţii pentru ziua următoare, trebuia să scriu planurile
lecţiilor, să pregătesc materiale ilustrative, să mă ocup de educaţia micilor mei copii şi, pe
neaşteptate, bate cineva în uşă.

- Cine e la oră tîrzie?

- Ion, vecinul. Se poate?
- Dar numai ce ne-am luat rămas bun.
- Vedeţi D-voastră, s-a fîstîcit tînărul agronom, aş vrea să vă vorbesc ceva mai important.
- Dar ce este? îl întreb eu grăbită.
- Vedeţi D-voastră, se bîlbîie el şi iar nu poate să-şi alcătuiască propoziţia.
- Cred că aveţi vreo problemă. Nu vă sfiiţi.
- Nu, n-am, adică am o problemă mult mai mare decît toate problemele luate împreună.
Vreau să vă propun căsătorie.
- Dar cum adică? Aveţi prietenă, sînteţi mult mai tînăr decît mine, eu am doi copii, v-aţi
gîndit la aceasta?
- Da, tocmai de asta.
- Eu n-am de gînd să mă mărit, cum vă imaginaţi aşa ceva?
- Dar...
- În acest caz vă rog să nu-mi mai ademeniţi copiii şi să nu-mi mai călcaţi pragul. Acesta
este răspunsul meu.

Supărată şi înfuriată, făcui gestul cel mai urît, arătîndu-i calea spre uşă.
- Mă scuzaţi, vă rog, tupilînd ochii în jos, dar vă rog să vă mai gîndiţi...

E zori de zi, dar eu n-am aţipit de loc, ştergîndu-mi şirul de lacrimi. De ce? Ce s-o fi
întîmplat? După povestirile lui de mai tîrziu, la serată, toţi oaspeţii şi neamurile au considerat că
eu sînt prietena lui, pe care a vrut s-o prezinte neamurilor lui. Fosta prietenă, tot Vera o chema,
sta într-un colţ de masă, tupită şi bosumflată că nimeni nu-i atrăgea atenţia, şi peste un timp a
dispărut. După cum aflasem mai tîrziu de la el, după ce am plecat, a fost o discuţie serioasă între

83
neamuri. Între timp, neamurile lui Ion avînd dispoziţie de la un păhar de vin în cap s-ar fi înţeles
şi de nuntă, adică că era timpul cuvenit.
- Trebuie să te însori, îi zicea tatăl său, fata ne-a plăcut mult, dar principalul e că-ţi place
ţie. Ai făcut armata, ai terminat Institutul Agricol, ai acum o profesie, după cum vedem,
ai un apartament frumos. Noi, părinţii, avem grijă să-ţi facem o nuntă de să meargă vestea
prin sat. De această nuntă ne pregătim de mulţi ani, avem de toate. Vezi că tinerii, dacă
nu se căsătoresc la vreme, se ocupă cu multe lucruri rele. Noi sîntem gospodari văzuţi în
sat şi vrem să te vedem şi pe tine gospodar.
- Da, vă promit, zise tînărul nu prea încredinţat şi îngîndurat.

Gîndul lui de căsătorie era numai la mine. Desigur, el era îndrăgostit, era clar. „Dar copiii
pe care îi iubesc mult? Ce vor zice părinţii, eu doar sînt flăcău?”. La asta se gîndea mereu şi,
precum tînara învăţătoare cu 2 copii aşa de drăgălaşi avea o autoritate în sat, iarăşi nu îndrăznea
el să poarte acest plan de căsătorie în suflet. Încercase nu o dată să-şi facă altă prietenă şi să-i
propună căsătorie, dar asta s-a sfîrşit cu eşec. Ce să facă, inimii nu-i poţi dicta. Nu putea fără
amărăciune să privească cum Vera Ivanovna îşi petrecea podoabele la grădiniţa de copii. Victoria
şi Sergiu erau frumos îngrijiţi şi educaţi. Între timp, el primeşte o scrisoare de la părinţi precum
ei hotărîseră şi data nunţii, îi găsise şi nănaşi. Tînărul răspunde la scrisoare negativ: „Vedeţi ce se
întîmplă, această fată, ce v-a plăcut la serată, are 2 copii, e văduvă, bărbatul a zăcut de o boală
grea şi a decedat acum 2 ani în Siberia. Dacă nu sînteţi de acord, nu mă însor niciodată. Numai
cu ea mi-aş vedea soarta mea. Dar, desigur, ea e o femeie mîndră şi nu vrea căsătorie tot din
acelaşi motiv că are copii şi trebuie să-i crească singură. Nu vă mai pregătiţi de nuntă, totul se
anulează”. Părinţii lui Ion locuiau în Dumbrăviţa de pe lîngă oraşul Bălţi, un sat îndepărtat, la
vreo 80 de km de la acest oraş. Acest sat era aşezat într-o dumbravă pitorească, iar în ogradă se
înălţau 2 case bătrîneşti, una a părinţilor, Andrei Bălan şi soţia sa, Mărioara, şi alta a bătrînilor
socri. Pe un deluşor din spatele caselor se întindea un lan de vie, frumos îngrijită şi întinsă pe
araci. Pe o parte şi alta creşteau pomi fructiferi, mai mulţi perji, vezi că tatăl lui Ion ştia să facă
perje uscate. Despărţea casa şi lanul de vie un rîuleţ. În ogradă era săpată o fîntînă, dar apa din
fîntînă nu era bună de băut sau de pregătit mîncare, doar de spălat şi de adăpat vitele. Precum
pămîntul de lîngă rîu era totdeauna umed, creştea în ogradă o iarbă verde, frumoasă, pe care
socru o cosea pentru vite, pentru care erau construite saraiuri, aşa le zicea locuinţelor pentru vite

84
şi păsări. Părinţii lui Ion se socoteau buni gospodari în sat, la care se adresau mulţi consăteni fie
după ajutor, fie să cumpere un litru de vin alb făcut de Andrei Bălan, gustos şi curat ca lacrima.
El cunoştea bine secretul prelucrării viţei de vie şi a vinului.

Era o dimineaţă umedă cu o brumă foarte deasă. Văzusem picăturile de ploaie atîrnate la
fereastra mea. Privesc trist prin fereastră şi văd bruma pe tufişuri, pe iarbă, ca o pînză de
paianjen pe care străluceau bobiţele de brumă. Gardul şi portiţa erau umede de ploaie şi de ceaţă.
E o dimineaţă de toamnă, e duminică, copiii dorm liniştiţi. Cred că ar trebui şi eu să dorm puţin
mai mult decît în toate zilele împovărate de treburi. Dar îndată aud un zgomot, cineva bate la
uşă. Îmi zic: cine o fi aşa devreme? Deschid uşa şi ce să văd. E tînărul agronom cu o femeie în
vîrstă. M-am priceput că asta ar fi mama lui: „Se poate să vă trec pragul? vezi că mai înainte îi
spusseem să nu-mi calce pragul cu problemele lui de căsătorie. Sfiindu-mă de femeia în vîrstă, i-
am poftit să intre în casă, dar nu ştiu de ce inima mi-a început să bată mai des.
- Noi am venit cu o propunere, murmură bărbatul fîstîcit.
Cea mai puternică impresie mi-a făcut-o mamă-sa, Mărioara, o femeie simplă de la ţară, care, în
ciuda tuturor legilor şi tradiţiilor, a insistat să ne căsătorim şi să facem o nuntă frumoasă cu mire
şi mireasă, vornicei şi druşte.
- Dar nu-mi pot permite, mă bîlbîisem şi eu la un moment dat, am 2 copii, iar Ion este
flăcău.
- Nu-ţi fie frică, începu să-mi povestească despre soarta ei. Să ştii că soarta ta e
asemănătoare cu a mea. Am rămas vădană cu 2 copii mici ca ai tăi, cu Ionică de 5 ani şi
cu Catea de un an. Bărbatul a plecat pe front şi nu s-a mai întors. Îmi era foarte greu
singură cu 2 copii mici. Şi iată că m-a luat în căsătorie Andrei Bălan, un flăcău de aici din
sat, care se întorsese de pe front şi el rănit la un picior. Nu ştiu dacă a fost flăcău, se zicea
în sat că a avut soţie, dar foarte devreme a decedat. Nu mă interesa ce vorbea lumea, noi
ne-am înţeles. Era greu să duci gospodăria fără bărbat. Ca să fac un ban, trebuia să vînd
fructele ce le aveam în grădină sau struguri de poamă, alt venit nu aveam, dar copiii
trebuiau îmbrăcaţi, hrăniţi şi trimişi la şcoală. Şi, mă crezi, n-aveam trăsura mea, nu mai
era altfel de transport sau autobuze ca acum. O dată, dis-de-dimineaţă, pe la ora 3, mă
pregătesc să duc productele la piaţa din Bălţi. Împrumut trăsura de la vecin, înhăm calul,
încarc coşurile cu fructe în trăsură, dar ce să fac cu copilul încă sugaci cu micuţa Catea,

85
 care era de vreo 8 luni? N-am cînd mă gîndi - o aşez şi pe ea lîngă coşuri, o învelesc bine
şi pornesc cu „Doamne ajută”. Coşul căruţei era anumit pentru a căra cereale sau fîn şi
era rar îngrădit cu jerdii. Şi să vezi cum se zguduia căruţa prin bolohani, drum rău de ţară.
La aşa un drum de lung a căzut jos bietul copil. Cînd mă uit, nu-i Catea, Doamne fereşte,
unde mi-i copilul? Mă întorc înapoi cu inima frîntă de durere cu căruţa şi o găsesc în
drum la o distanţă oarecare. Dar Dumnezeu a vrut ca copilul să scăpe cu viaţă. Nu treceau
camioane aşa de des. Cred că copilul a plîns cît a plîns şi a adormit. Au trecut anii, Catea
s-a făcut o domnişoară destul de simpatică, muncitoare şi cuminte. A terminat Institutul
Pedagogic din Bălţi, Facultatea de Limbă Franceză. Drept zis, ea suferea de o boală, pe
care nu a mai cercetat-o, uneori cădea fără cunoştinţă, cred că nu-i ajungea aer să respire.
Cred că din acea cauză, din copilărie, fiindcă la vîrstă de 29 de ani a decedat. Fusese
bolnavă de gălbenări, aşa şi nu au putut-o salva doctorii. Catea era o fată frumoasă,
inteligentă, educată, ea inspira bunătate,c u ochii ei negri, gînditori, totdeauna gata de a
ajuta pe cineva. Era foarte gospodăroasă, muncitoare.

Mama-soacră şi-a învăţat copiii să fie muncitori şi cinstiţi. Fata învăţa la facultate la
Bălţi, iar sîmbăta, venind acasă, se apuca repede de lucru s-o ajute pe mamă-sa în gospodărie.
După frumuseţea şi inteligenţa ei nu-i convinea nici un flăcău din sat. Ea îşi găsise soarta în
Coşcodeni, peste deal de Dumbrăviţa. S-a măritat după un tînăr de aici, Feodor. În Coşcodeni ea
avea serviciul de profesoară de limba franceză. După ce terminase Institutul, a început să-şi
construiască casă, cum îi dat la moldoveni. Mama-soacră mereu o dojenea că nu trebuia să-şi
construiască casa lîngă cimitir, unde le numise locul de construcţie. Dar aşa a fost dat de la
Dumnezeu. Trecea timpul, iar Catea a născut un copil ce a decedat peste 2 zile, nu i-a fost dat să
trăiască micului copil. Părinţii au suferit mult, dar peste un timp a apărut în familie alt băieţel,
leit Catea, pe care l-au numit Andrian, adică i-au dat numele tatălui-socru. Totul în familie parcă
mergea bine. Iată se îmbolnăvise soacră-mea de cancer. Ne-a fost marea durerea că a decedat la
56 de ani. Catea atît de tare o bocea, iar tot bocetul se termina cu aceea că ea va urma-o pe ea.
Parcă simţea că o să se ducă degrabă după ea. De la fereastra casei se vede cimitirul. De pe
fotografia de pe mormînt se uită Catea jalnic la casa ei frumoasă ce tocmai o terminase de
construit şi gînduratic priveşte la copilul ei drag. De ce Doamne s-a întâmplat aşa ceva? După

86
cele povestite mai sus, după cuvintele frumoase ale mamei-soacră, Dumnezeu s-o ierte, că era
tare credincioasă. M-a pus pe gînduri şi nu l-am refuzat pe Samson.

Azi, la 7 august, e o mare şi frumoasă nuntă în satul Dumbrăviţa. De fapt, mai erau 2
nunţi în sat în acea duminică din august, dar nu era aşa de bogată. Mireasa era cea mai frumoasă,
se mîndreau neamurile noastre, iar nunta era cu 2 perechi de nănaşi. „De unde ai găsit-o aşa de
frumoasă?” îl întrebau nuntaşii pe mire, ei nu ştiau că noi avem şi 2 copii. Nunta s-a petrecut la
nordul Moldovei, în satul socrilor, dar noi locuiam la sudul Moldovei. Copiii au ţinut minte ziua
nunţii noastre şi iată că în fiecare an, la 7 august, copiii ne pregăteau serbare, ne îmbrăcau mire şi
mireasă. Avem multe fotografii cu aşa poze. Şi iată, într-un interviu cu corespondenta de la
Televiziunea Modovei, Valeria Dascăl-Florea, care scria o povestire într-o revistă despre familia
noastră, aceasta mă întreabă:
- Şi chiar v-aţi îmbrăcat mireasă la nunta d-voastră?
- Da, mi-am păstrat rochia de mireasă pînă acum. Acum v-o arăt. E o rochie foarte
frumoasă din Germania, extravagantă, vă închipuiţi pe timpul acela cît costa. Mi-a
cumpărat-o mirele. Doar mama-soacră, în ciuda tuturor legilor şi tradiţiilor, a insistat să
se facă nunta cu mire şi mireasă, vornicei şi druşte, după cum se cuvine la nunta unui
flăcău din oameni gospodari şi văzuţi în sat. Cît Ion s-a aflat în armată, maică-sa a
pregătit totul pentru nuntă, i-a pribluit şi o fată vrednica, însă Ion a ales-o pe Vera, mamă
cu 2 copii.

După un an de zile, părinţii lui Ion au dorit ca noi să ne mutăm cu traiul în satul lor natal,
Dumbrăviţa. Şi aşa s-a întîmplat, fiindcă bătrînii decedaseră şi casa, lanul de vie de pe coasta
dealului a fost juruită lui Ionică. Iată că ne mutăm cu traiul de la Grădiniţa, raionul Căuşeni la
Dumbrăviţa, raionul Coşcodeni.

Tatăl-socru îi zicea lui Ion: „Bagă seamă, Ionică, nu e aşa de uşor să creşti copii străini,
tare mare răbdare îţi trebuie, dar şi mai multă dragoste. Aşa v-am crescut şi eu pe voi, pe tine şi
pe Catea. Aţi terminat studiile, aţi devenit oameni cu profesie. Aşa să procedezi şi tu, să nu te dai
de ruşine”. A ţinut minte tînărul însurăţel, şi-a dat promisiunea ca nimeni în sat să nu bănuiască
ceva rău. Soacră-mea, Mărioara, mereu îmi ţinea partea de gura oamenilor invidioşi. Nu am avut

87
conflicte în familie. Dar păcat că Ion nu şi-a găsit locul cuvenit aici. A scris el o scrisoare la
raion ca să se despartă sovhozul de alte sate, să fie de sine stătator. Acest fapt nu le-a plăcut
şefilor. Dar, cînd s-a discutat acea problemă, toţi au negat, iar Ion a rămas singur de vină şi aşa a
rămas fără lucru. Ca să nu stea fără lucru, ne-am mutat cu traiul în orăşelul Corneşti, unde a găsit
de lucru. Iată că din nou îmi schimb şi eu colectivul pedagogic. Şi de aici s-au început cele mai
mari greutăţi în familie. Apartamentul ce ni l-au oferit nouă a fost ocupat de alţi oameni, mai
îndrăzneţi. Şi, văzînd că Ion nu se zbate pentru familia lui, am fost nevoită să mă lupt singură.
Pentru Ion era totul egal, numai să nu rezolve unele probleme familiale. Aici prima dată s-a
arătat slăbiciunea lui de bărbat.

Mă aranjasem bine la şcoala din Corneşti, am căpătat în scurt timp autoritate în şcoală şi
în faţa părinţilor elevilor mei. Directorul şcolii din Corneşti mă numea învăţătoare bună. Aveam
o clasă exemplară de copii aleşi, ai specialiştilor din sovhoz. Părinţii copiilor erau cointeresaţi de
educaţia copiilor şi mă ajutau la formarea unui cabinet exemplar. Mă stăruiam să-mi păstrez
încrederea. M-am încadrat în colectiv de minune. Aici Victoria a terminat 8 clase, iar Sergiu - 4
clase. Totul mergea bine. În loc de apartament, primisem o casă. Îmi aranjasem casa şi grădina.
Copii au dorit să sădim zmeură, am sădit şi copăcei. Locuiam lîngă o pădurice, la aer curat. Ce
mai era de dorit? Lucrul cel mai ciudat a fost că nici aici lui Ion nu i-a convenit, nu se isprăvea
cu lucrul lui. Îl sfătuiam să mai răbde, totul va fi bine, dar în zadar. Confirmarea faptului era că
el brusc s-a eliberat din serviciu. M-a şocat pe loc. Ce să faci? Casa era numită numai pentru
specialiştii din sovhoz, dar dacă specialistul s-a eliberat, trebuia de eliberat şi casa pentru alt
specialist în gospodăria sovhozului. Parcă mi-a dat cineva cu o măciucă în cap. Ciudat. Am sădit
totul în grădină, mă aranjasem de minune la şcoală, pentru ce am muncit? Iarăşi jale, unde să mă
pornesc cu 2 copii? Ce ar fi meritat Samson? Iarăşi facem bagajele, plecăm la Caşcalia, în satul
meu natal. Trăim împreună cu părinţii mei. Iarăşi o luăm de la capăt. Ion mereu suferă cu buba
de stomac, slab lipit pămîntului. Nu se poate acomoda deodată în altă gospodărie sătească. Pe
mine m-au primit cu braţele deschise, mă rog, eram în satul meu natal, cunoşteam mulţi colegi de
muncă. Şi, totuşi, iar un colectiv pedagogic nou. Numai ce terminasem Facultatea de Istorie şi
Juridică, vezi că în Corneşti mi-au dat aşa o recomandare de a studia aceste ştiinţe, în perspectivă
se cereau specialişti de istorie şi juridică. Din păcate nu mai eram în acest colectiv. În colectivul
nou era nevoie de alţi specialişti, ore de istorie erau puţine. Trebuia ca cineva să împartă cu mine

88
orele şi aceasta provoca nemulţumiri în colectivele pedagogice. Şi precum aveam ore puţine de
istorie, directorul mă roagă să iau ore de limbă şi literatură rusă, aşa cum cunoşteam la perfecţie
limba rusă, avînd practică îndelungată în Siberia. Lipseau specialişti de limbă şi literatură rusă.
Mă unesc, dar n-am studii cuvenite. Nici aici nu mă dau bătută, învăţ prin corespondenţă limba şi
literatură rusă. Vă închipuiţi cît m-a costat, să duc ore dimineaţa, alte 6 ore după masă, doar erau
2 schimburi. Seara m-au însărcinat să fiu director la şcoala serală şi să şi învăţ prin
corespondenţă. Eram ocupată, cum se zice, 25 de ore pe zi. Aici, ce-i drept, m-a ajutat Ion. Cînd
plecam la sesiuni de vară sau de iarnă, dar precis că niciodată n-am avut cozi la Universitate, ca
să-mi oprească din banii mei, mă străduiam cît de cît, dar poate atunci nu mai puteam da atenţia
cuvenită familiei mele, dar aşa a fost situaţia, ce să mă fac, aveam nevoie de mare tărie de
caracter. Da, trebuia să fiu la un nivel înalt peste tot. Vă închipuiţi cînd pregătesc lecţiile pentru
ziua viitoare, cînd controlez mii de caiete şi aşa mai departe. Cît mă costa şi dirigenţia, şi lucrul
cu părinţii. Mă gîndeam uneori: cum aş face să le reuşesc pe toate. Între timp, mi se dă o
recomandare de a deveni membru de partid, era prestigios pe acele vremuri. Pentru un membru
de partid de rînd, era o mare însărcinare obştească, peste tot trebuia să fii în avangardă. În calitate
de candidat la membru de partid, trebuia să fii şi să-ţi îndeplineşti însărcinările de partid un an de
zile. În acest an trebuia să arăţi că poţi deveni un adevărat activist cinstit în însărcinările
organizaţiei primare de partid. Totul mergea bine, dar vezi că un membru de partid din sat, un
cioban din sat, şi-a adus aminte cum tătăica a fost şi el membru de partid la români, vezi cum sînt
oamenii noştri uneori de proşti. Acesta ar fi fost un prilej pentru el, Garuţa îi era familia. Şi iată
că această situaţie m-a costat nervi, dar ce are una cu alta, cu atîţia ani în urmă.

Pe urmvă am devenit membru de partid. Era aşa un timp, desigur, că astăzi aş spune că
mai bine n-ar mai fi fost aşa timp. Aveam însărcinări prin brigăzi, duceam lecţii. Făceam foi de
muncă, în afară de munca pedagogică. Era un timp foarte încordat, mă zbateam să fiu mereu în
avangardă, aşa cum se cădea la un membru de partid comunist. Ion era şi el membru de partid,
încă din Corneşti, dar ducea o viaţă mult mai liniştită decît a mea. După un timp, a fost ales ca
preşedinte al sovietului sătesc din Caşcalia. Această însărcinare a fost o ispită grea pentru el într-
un sat străin. Să împaci toate grijile sătenilor era greu. Nu întotdeauna puteai să-i favorizezi pe
fiecare în parte, mai ales cu loturile de pămînt. Trebuia de repartizat corect. Fiecare vroia un lot
pentru construcţia caselor. Multe probleme se iveau în gospodăria sătească din satul Caşcalia,

89
toate trebuiau rezolvate pe placul oamenilor. Dar preşedintele nu avea prioritate, trebuia să
locuiască într-o clădire veche din sat. Asta nu l-a satisfăcut pe preşedinte şi iarăşi stă la cumpănă
de ducă. Se întîlneşte el cu un coleg de universitate şi acesta îi povestise cum că în satul
Ghidighici, unde locuia el, este loc liber pentru un agronom. Satul Ghidighici e aşezat nu departe
de oraş. Vine el acasă, iară-mi şovăieşte inima, Doamne cît se poate să ne mai mutăm ca ţiganii?
De fapt, prin anii 1970-1978 era o tradiţie a partidului: specialiştii plecau unde le propunea
partidul. Aici nu era cazul, dar trebuia să păstrez familia. Iar plecăm, iar alte griji, strămutăm
copiii din şcoală în şcoală. Ni s-au oferit 2 camere la bloc. Aici nu mai puteam aduce ce am
agonosit în Caşcalia. Iar am lăsat totul, am dat de pomană. Mă gîndeam, oare aşa mi-i soarta?
Cred că da, nu aveam altă ieşire. Să spun eu rămîn, tu du-te? Şi iar aceleaşi probleme, de soarta
mea nu mai avea nimeni nevoie, cum am să mă aranjez iar într-un colectiv nou. La şcoala din
Ghidighici nu erau ore pentru mine. Eu, cu trei diplome în buzunar, n-am de lucru. Mă aranjez la
grădiniţa de copii, dar aici am lucrat numai trei zile, vezi că şefa grădiniţei de copii văzu în mine
un concurent şi atunci îmi spune foarte grijuliu că la şcoala 22 din oraşul Chişinău sînt necesare
cadre cu specialitatea mea. Mă compătimea că lucram la grădiniţă cu aşa specialităţi şi era greu
de aranjat pe atunci în oraş la munca pedagogică. Existau aici pedagogi aleşi, cu mare experienţă
de muncă. Mă prezint la şcoala 22 din Chişinău cu gîndul de a mă interesa cum merg treburile.
Stau în faţa directoarei de şcoală, Panfilova Taisia. Ea mă cercetează ca un mare psiholog, mă
descoase de-amăruntul, chibzuieşte şi îmi zice: „De mîine poţi ieşi la muncă ca învăţătoare la
clasele primare, este un loc liber, dar trebuie să ştii că învăţătorul numaidecît trebuie să ducă şi
grupa cu zi prelungită”, pe atunci de-abia se experimentau şcoli cu zi prelungită. A-ţi căpăta
autoritate în colectivul pedagogic condus de Panfilova era destul de greu. În ciuda oboselii,
lucram pînă noaptea tîrziu, pînă cînd mi se închideau ochii de somn. E de necrezut cum le
reuşeam pe toate, însă tot apar altele, care se îngrămădeau mereu pe masa mea de lucru. În
asemenea condiţii, cum aş mai fi găsit timp de răgaz? În anumite zile simţeam că explodez, dar
mă reţineam. E una cînd capeţi ani întregi autoritate într-un colectiv şi alta cînd schimbi
colectivele pedagogice şi o iei iar de la început. Munca pedagogică îmi ocupa toată ziua şi o
parte din noapte. Îmi veneau tot mai multe idei şi proiecte de predare, materiale ilustrative,
pregătirea cabinetului. Am inventat materiale perforate, ce aduceau un succes în predarea
materialului. Am început cu cărţi perforate şi am continuat acel lucru mai departe şi mi s-a părut
că această idee are o întîietate absolută. Aveam mereu întîlniri cu pedagogii, care erau

90
cointeresaţi ca aceste materiale să fie editate şi accesibile tuturor pedagogilor, care socoteau că
ele au o valoare mare în predarea obiectului, adică în predarea limbii ruse. În colectiv, meritul
învăţătorului era urmărit de unele personalităţi geniale invidioase, ce rămîneau ascunse în
anonimat, dar referitor la persoana directorului şcolii, Panfilova T., cred că o să mai scriu. Să fiu
sinceră, n-aş putea spune că nu a avut dreptate, din punctul lor de vedere, adică din punct de
vedere administrativ, fiind aşa severă cu noi, pedagogii. Dar, din punct de vedere psihologic, ea
ştia bine să nimicească, să înjosească, să terorizeze. Numai cu iubiţii se purta triumfal şi le
genera foi de laudă. Pe alţii îşi descărca tensiunea nervoasă. Drept vorbind, avea şi ea o obligaţie
ca director al şcolii. Era greu, de la început, să conduci un colectiv nou, să-l formezi, să studiezi
caracterele şi să începi anul de învăţămînt într-o şcoală nou construită, care încă nu era gata să
primească elevii. La 31 august încă nu erau aranjate clasele. Toţi învăţătorii, cu măturicea în
mînă, îşi aranjau cabinetele de învăţămînt. Panfilova a fost numită ca directoare în acea şcoală
nouă, venită de la Şcoala Nr. 22 a oraşului. Pe unii învăţători i-a poftit cu ea în noua Şcoala Nr.
25 din oraşul Chişinău. Am trecut şi eu cu ea în această şcoală. Desigur, la început era foarte
greu, dar degrabă m-am acomodat. Îmi făceam serviciu cu plăcere, ba chiar cu entuziasm, îmi
plăcea mereu să creez ceva nou pentru elevi, ca ei să nu să se plictisească la lecţii. Eram perfect
conştientă de responsabilitatea de pedagog şi de membru de partid. Mai duceam o povară
obştească în calitate de controlor norodnic. Fiind membru de partid, directoarea îmi încredinţase
cel mai greu grup de elevi, adică mă numise diriginte. Dar cu toate acestea, mă sacrificam cu
plăcere. Pe lăngă toată această povară în şcoală, mă muncea drumul spre şcoală, nu mergeau ca
acum autobuze speciale. Necazul acesta mă urmărea zi de zi. Ieşeam din casă cu 1-2 ore mai
devreme. Eu deschideam uşa şcolii. Chiar şi în serile zilelor de sărbătoare, viaţa îmi era
organizată ca un ceasornic. Mă luptam cu timpul în fiecare moment al zilei. Trebuie să-mi gătesc
planuri calendaristice, zilnice, săptămînale, mă concentram mereu la lectura adăugătoare către
lecţii, căci asta mi-era profesia.

Mă sculam foarte devreme, încă toată lumea dormea, într-o oră isprăvesc totul, mă
îmbrac frumos, în faţa elevilor trebuie să fiu excelentă. Îmi învelesc soţul să doarmă mai departe.
El nu era ocupat cu multe treburi. Victoria se măritase, Sergiu studia la Moscova. Cum v-am mai
spus, îmi trebuie cel puţin o oră ca să ajung la şcoală, un sfert de oră mai adaug pentru
întîmplările neprevăzute de pe traseu. Poate să nu circule nici un autobuz şi atunci ar trebui să

91
întind acea distanţă de 4 km, cu geanta cu caiete şi cărţi în spinare, pe jos. E adevărat că nu sînt
obligată să mă prezint la şcoală aşa devreme, dar aşa este situaţia, n-am transport garantat şi nu-
mi pot permite cîndva să mă prezint la şcoală odată cu sunetul la lecţii. În cei 45 de ani ai muncii
mele pedagogice n-am întîrziat niciodată la lecţii. Dar şi colegii de muncă sînt tot timpul cu
puşca atintită unii împotriva altora şi eu, ca preşedinte al controlului norodnic, trebuie să fiu
mereu în avangardă şi exemplu. Altfel cum aş controla pe alţii? Aşa îmi duc crucea... Munca zi
de zi mă ţine mereu încordată şi plină de nervozitate... Disciplina e prima mea necesitate. În mai
1985, un grup de pedagogi din Republica Democrată Germană au vizitat şcoala noastră. Ei şi-au
formulat impresiile prin următoarele cuvinte: „Dacă nu vedeam cu ochii proprii, nu am fi crezut
niciodată că există o asemenea instituţie de învăţămînt. E o şcoală model, o şcoală a viitorului...
Şi concluzia aceasta nu este exagerată, deoarece ţine nu atît de exteriorul lucrurilor, cît de fondul
lor, de organizarea la nivel superior a procesului instructiv-educativ, şcolar şi extraşcolar. Ne
imaginăm doar că circa 1800 din cei 2300 elevi de aici se află în incinta şcolii, de dimineaţa pînă
seara tîrziu. Am vizitat cabinetul de studii a profesoarei Vera Ivanovna. Acest cabinet didactic e
o instituţie ştiinţifică în miniatură, dotat cu materiale didactice informative, tehnice la orice teme
de studiu, într-un sistemul original. Astfel, repartizarea materialelor, în cabinetul de predare a
limbii ruse de sub îngrijirea Verei Ivanovna, e concepută conform direcţiilor principale ale
educaţiei comuniste. Cabinetul nu e aşa de simplu, e un cabinet lingafonic”. Despre aceasta a fost
publicat în ziarul Învăţămîntul public. Iată că citesc şi acum pe o foaie de ziar, de acum
îngălbenită de vreme. Tema era publicată sub titlul „În primul plan - personalitatea elevului”,
subsemnat de G. Sava.

Uneori eram însărcinată de director şi cu funcţii ce nu-mi aparţineau. Şefii şcolii, cît
priveşte gospodăria în şcoală, se schimbau mereu şi o perioadă rămîneam fără aceşti specialişti.
Iată că atunci trebuia să primesc eu salariul pentru învăţători şi să îl distribui, lucru de mare
răspundere, dar făceam şi asta, nu mă socoteam cu timpul meu. Vara eram însărcinată să fiu
director la lagărul pioneresc de vară. Toţi pedagogii plecau în concediu, eu, însă, iar munceam.
Dar este interesant să munceşti mult, cînd munca este preţuită. Spre părere de rău, nu
întotdeauna. Vara, nu ma puteam consulta cu nimeni în privinţa dificultăţilor în munca cu copii
din lagăr. Era greu de organizat diferite serbări, întreceri, ocupaţii extraşcolare. Fiindcă mulţi
învăţători se găseau în concediu de vară, deseori nu se ajungeau cadre şi eram nevoită de toate să

92
mă ocup eu singură. Secţia raională de învăţămînt mi-a apreciat muncă cu multe foi de laudă.
Chiar şi în concediu de vară, lucram asupra înzestrării cabinetului didactic. Mă rog, singură îmi
făceam complicaţii. Am dorit să instalez în cabinet sistemul lingafonic. Se cuvenea de instalat
acest sistem lingafonic numai pentru predarea limbilor străine. Eu m-am gîndit că ar fi de mare
folos şi pentru predarea limbii ruse în cabinetul meu.

Pentru a instala acest sistem lingafonic îmi trebuia un specialist pentru care trebuia să plătesc din
salariul meu. Nu ajungeau unele detalii pe care trebuia să le cumpăr iarăşi din banii mei. Acest sistem
lingafonic stătuse fără întrebuinţare fiindcă nu funcţiona, neavînd unele detalii care, probabil, fuseseră
pierdute în timpul transportării. În fine, eu nu mă socoteam cu cheltuiala de toate zilele pentru acest cabinet
didactic, care, în scurt timp, a devenit exemplar. Era cu totul pustiu cînd am intrat în el prima dată.

Calea mea de bun pedagog n-a fost presurată întotdeauna numai cu flori, dar am avut şi mari
greutăţi. La lecţiile mele asistau mulţi învăţători şi părinţi. În unul din ziarele raionale, am citit un text
subsemnat de I. Licnic, cu părere de rău nici nu-l cunosc în persoană. El scria: „Are loc o lecţie de
limba rusă în clasa a 4-a moldovenească. Domneşte un ritm al muncii disciplinate, organizate. Lecţia
decurge captivant. Cele 45 de minute au lăsat o impresie frumoasă asupra copiilor. Lecţia a fost predată de
Vera Ivanovna, învăţătoare de limba şi literatura rusă de la Şcoala Nr. 25 din oraşul Chişinău, care e
convinsă că, pentru a susţine succese în munca cu elevii, e nevoie să ai o mare dragoste faţă de copii, să
depui o muncă enormă. A munci cu o clasă bună, spune Vera Ivanovna, e un lucru obişnuit, dar a avea o
clasă unde o parte bună sînt un pic neastîmpăraţi e ceva mai complicat, fapt care cere o deosebită
metodică, o cunoaştere bună a psihologiei copiilor şi a părinţilor. Chiar şi după lecţii, Vera Ivanovna se
află în cabinetul metodic, consultînd literatura respectivă, deservind aparatura lingafonică sau amenajînd o
galerie de tablouri, înfrumuseţînd coridorul din faţa cabinetului. Are multe griji Vera Ivanovna. Anii
îndelungaţi de activitate i-au adus şi o mare experienţă pedagogică, din care dumneaei împarte cu dărnicie
tinerilor pedagogi. Cele mai de răspundere sînt orele de clasă, menţionează Vera Ivanovna, pentru acestea
mă pregătesc deosebit. Învăţătorul e dator să ţină minte întotdeauna că elevul ia o atitudine diferită la orice
noutate din cadrul lecţiei. Unul din factorii care contribuie la predarea cu succes a limbii ruse, în clasele
moldoveneşti, e cabinetul didactic, punînd la dispoziţia elevilor aparatura lingafonică. Pe uşa cabinetului e
prezentă indicaţia: Cabinet exemplar. Specialitatea cabinetului - educaţia estetică. Aici funcţionează cercul

93
condus de Vera Ivanovna. În lumea frumosului, cabinetul sistematizează şi clasifică toate mijloacele de
instruire şi educaţie, numărul lor întrece 180 de mii, asigurînd condiţiile optime de lucru. Complexul de
mijloace, pregătite în cea mai mare parte de învăţătoare, vorbeşte despre o muncă asiduă şi încordare
maximă a forţelor. Ţinînd cont de importanţa optimizării procesului de instruire, mai ales de dezvoltarea
scrisului în limba rusă a elevilor moldoveni, Vera Ivanovna a executat o serie de mijloace perforate:
culegeri, dicţionare, pelicule, dictări perforate şi altele. Odată cu instalarea dispozitivului lingafonic, în
cabinet au apărut noi materiale didactice şi distributive: lingograme, codograme, descifratoare. Încabinetul
amenajat cu gust, unde-s toate la locurile lor, avînd un aspect plăcut, are loc şedinţa cerculuilingvistic
Russcoe slovo. Anturajul e bine chibzuit: aici sînt prezente stand-urile, gazetele de perete O, slovo russcoe
rodnoe, Vîscazîvanie o russcom iazîke. Întrebările victorinei, care are loc, sînt captivante: ce este limba?
lumea fără cuvinte, cum poate apărea un gînd? Limba gesturilor. În activitatea Verei Ivanovnei toate-s
orientate spre optimizarea procesului instructiv-educativ, spre cultivarea la elevi a unui gust estetic, spre a-i
învăţa să vorbească corect limba. M-a captivat estetica oganizării cabinetului şi o lozincă de mare preţ:

Plugarul îşi prelucrează pămîntul

şi îşi sădeşte grînele,
Şahterul dobîndeşte cărbunele pentru încălzire,
Pomicultorul sădeşte pomii,
Dar noi, pedagogii, făurim omul, educaţia lui din copilărie.
Noi, pedagogii, aveam o misiune de mare răspundere pentru societate.”

Uneori mai răsfoiesc foile de laudă primite de la Ministerul de Învăţămînt din Moldova,
îngălbenite de timp şi care zac uitate jos într-un dulap de cărţi. În una din ele citesc: „Cu prilejul
sărbătorii profesionale a lucrătorilor în învăţămîntul din Moldova, vă adresez sincere şi cordiale
felicitări Dumneavoastră, purtătorul nobilului titlu de pedagog, exprimîndu-mi profunda
recunoştinţă pentru tot ce faceţi pentru binele generaţiei tinere şi al întregii ţări, pentru
responsabilitatea enormă pe care o aveţi faţă de copii, faţă de părinţi şi faţă de întreaga societate.
Pedagogul este mereu în centrul activităţii de creare a bazei pentru acumularea cunoştinţelor,
pentru educarea unei personalităţi cu un înalt nivel de cultură”. Îmi încălzesc inima şi sutele de
felicitări ale elevilor şi părinţilor. Un părinte îmi scrie: „Orice părinte, fiind întrebat care este
elementul principal în educaţia copilului său, va răspunde - un pedagog bun. Vă mulţumim

94
pentru munca şi răbdarea depusă în educaţia copilului meu”. Am primit mii de felicitări de tipulŢ
„Distinşi semănători de lumină, onoraţi dascăli, vă aducem un curcubeu de crizanteme cu ocazia
zilei profesionale şi vă urăm realizări frumoase pe cel mai important ogor al neamului -
SUFLETUL DE COPIL”.

O amintire plăcută este oră educativă pe care o petreceam cu copiii. Pe tablă era scris:

„Anii vin şi se duc, prefacîndu-se în şir de cocoare.

Revărsînd melodia de-a lungului întregului zbor,
Fiecare din noi are o mamă şi o învăţătoare,
Vă cuprindem fierbinte, cu sete, iubire şi dor.”
Elevii descriu acea zi de toamnă cînd al lor învăţător este chemat spre acel lăcaş de înţelepciune
ş,a.m.d. „O, scump învăţător, o lume-ntreagă te compară cu un anotimp de primăvară, cu zorii
zilelor senine, cu preţul vieţii, preţul pîinii... Tu, iubite învăţător, semeni un lan de lumină în
inimile noastre. Ce inimă mare trebuie să ai ca zi de zi, an de an, s-o împărţi tuturor! Şi ce suflet
bogat şi răbdător!” Şi la sfîrşitul orei educative, copiii au spus cuvintele lui Nelson Mandela
„Educaţia este cea mai puternică armă care poate schimba lumea”.

„În acest miez de toamnă, cu un val de brumă argintie, cu mireasma amăruie a

crizantemelor şi cu adînci plecăciuni, vă aducem deosebite sentimente de afecţiune şi respect,
căci roadele tale se măsoară peste ani...” Nu mai ţin minte ce se întîmplă pe urmă, eram
cufundată în emoţii... Cred că acesta oră educativă se păstrează pe peliculă.

Analizînd acest drum de pedagog, îmi spun că calea mi-a fost destul de grea, nu
întotdeauna presurată cu flori, totuşi, în suflet mi-a rămas acea tărie de caracter şi aş spune că
începînd din nou viaţa, aş începe-o, da, tot aşa cum am petrecut-o. În inima mea mi-au rămas
copiii cu toate năzbîtiile lor, cu toată dragostea de şcoală, da, ei copiii mi-au format
personalitatea şi dragostea şi setea de a munci pe tărîmul pedagogic. Da, miile de caiete
mîzgălite, controlate, planuri zilnice săptămînale, anuale, materiale ilustrative, ce îmi zdruncinau
minţile şi îmi zbuciumau inima, toate acestea au fost interesante şi sînt fericită că am ales această
cale în viaţă.

95
 În fine, se scurg zilele şi nopţile, munca bine organizată aduce întotdeauna bucurie, în ea îmi văd
liniştea sufletească. Ar trebui ca viaţa noastră să fie ca cerul acesta senin şi apa cea lină. Cîntam cîndva un
cîntec:
„Seara-i senină, de stele plină,
Vino la mine, iubita mea.”

Ce aş face să am seninul acesta şi în suflet? Dar tot mai mult mă deranja această încordare. De atîta
încordare s-a ivit un zgomot în cap, cred că un defect interior, venind dinăuntru, nu dinafară, un zgomot în
creier, parcă ar suna mereu nişte clopoţei, neîntrerupt. Ca întotdeauna, subiectele urgente le amînam mereu
pentru altă dată. Vizitînd doctorul, am înţeles un lucru important: era vorba de un zgomot ereditar ce nu mai
aea să dispară nicicînd. Şi aşa el a intrat în viaţa mea şi mă conduce mereu. Ce sens are să mă mai gîndesc la
el? Directorul şcolii, Panfilova, nu iubea ca profesorii să se plîngă de boală. Noi, pedagogii, nici n-aveam
voie să ne îmbolnăvim, trebuia să lucrăm ca ceasornicul. Îmi zic: „Înainte, Vera Ivanovna, nici un pas
înapoi!” Şi pe foaie de boală zilele mi-ar fi pustii, totodată mă gîndeam şi mă întrebam cum e posibil să-mi
pierd toată energia şi să-mi consum sănătatea. Cînd erau copiii mici, nu încercam să ne sfădim în casă, dar
rămînînd fără ei, cearta a devenit tot mai des auzită. Eşti, desigur, disperată şi te strădui din toate forţele să nu
explodezi. E şi mai greu cînd omul îşi perde cumpătul. Ce înseamnă să fii cumpătat? În acest caz trebuie să
observi efectele cuvîntului asupra organismului omenesc. Cuvintele proaste acţionează asupra sistemului
nervos, a sistemului nEurovegetativ şi asupra glandelor endocrine; cuvîntul nechibzuit, rostit cu răutate,
acţionează mai mult vătămător asupra psihicului omului. Cuvintele cu efect negativ bineînţeles că distrug
omul. Această situaţie mă ruina pe zi ce trece. Treceau ore în şir şi nu izbuteam să rezov nimic. Se lasă
întunericul, cerul cenuşiu s-a făcut negru, mi-e greu pe suflet. Aştept să vină doctorul fiindcă sufăr de
tensiune a sîngelui destul de înaltă. Mă îndoiesc de multe lucruri, dar sînt sigură că ameţelile, de care sufăr
de la o vreme încoace, sînt legate de tensiunea sîngelui. Primesc medicamente zi de zi. Aşa-i omul,
munceşte pînă cade. La aceste boli se mai adaugă şi altele. Pe urmă, ele devin cronice. Dar să ne întoarcem
la temă.

Între timp, copiii au cresccut şi au terminat şcoala. Victoria a studiat la Facultatea de Management.
Sergiu vroia numaidecît să devină regizor de filme. A studiat arta fotografică dintîi, apoi a intrat la Moscova,
la Regie. Şi astăzi citesc, a cîta oară, textul din revista ilustrată publicistă-literară de atitudine civică,

96
Moldova, Nr. 2 din anul 1994,: „Cît o lacrimă sub soare”, culeasă în Valea Norocului, autoare Valeria
Dascăl-Florea. Ea îşi descrie aici părerea despre familia noastră, despre dureroasa mea soartă trecută prin
multe peripeţii în Siberia îngheţată. Mă întîlnisem cu jurnalista Valeria Dascăl la o adunare a patrioţilor
moldoveni în Piaţa Marii Adunări Naţionale, lîngă monumentul lui Ştefan cel Mare, în oraşul Chişinău. Din
vorbă în vorbăi, i-au atins inima povestirile mele. Ea a hotărît să le scrie în formă de text în jurnalul
Moldova. „Povestirea d-voastră e foarte interesantă şi continuă să mă doară”. Ea scria: „Timpul zbura
vertiginos şi nu o singură dată mă întorceam cu gîndul la doamna Vera”, iar pe hîrtie se aşterneau variante
de titluri „Micuţa”, ”Cît o lacrimă sub soare”, "Albă ca Zăpada în zăpada Siberiei”.

„În toiul verii, în programul televiziunii, am depistat cîteva rînduri care m-au făcut s-o telefonez
îndată pe doamna Vera..
- Fiul D-voastră, Sergiu, a realizat un film care se numeşte „Sperietoarea”.
- Da, îi răspund eu, despre un pescar bătrîn, l-am privit acum cîţiva ani în urmă.
- Aveţi posibilitatea să-l mai vedeţi o dată, e înclus în programele televiziunii.”
Filmul se dovedi a fi istoria vieţii unui bătrîn singuratic, pe care tînărul regizor, Sergiu D., îl discoperise în
bălţile de lîngă Vîlcov. Bătrînul avea un hoby, împăia păsări pe care apoi le dăruia muzeelor etnografice.
Chiar cu acest eveniment se începe filmul „Unde eşti, tu, Valea Norocului?” la care a contribuit
corespondenta Valeria Dascăl. Ea era angajată la Centrul Televiziunii din Moldova, unde îşi făcea primii
paşi în regie şi Sergiu. Ea îmi vorbeşte prin telefon că în fişa regizorului, Sergiu Davîdov, mai erau 2
denumiri de filme documentare: „Labirint cotidian” şi „Valea Norocului”. Toate realizate pe parcursul unui
singur an, 1990. Valea norocului e denumirea unui sat moldovenesc şi a filmului realizat de Serghei
Davîdov, dar, în anul 1990, ochiul camerei de luat vederi n-a descoperit aici norocul mult dorit. Printr-o
ironie a soartei sau a reavoinţei, în acest sat a fost deschisă o şcoală de corecţie pentru minori. Regizorul
arată vieţi tinere, calicite, pe fundalul trist al acestui sat.
- Dar ce s-a întîmplat cu el mai departe, de ce, după un debut atît de reuşit, n-a continuat lucrul?
- Vedeţi D-voastră, acum 2 ani Sergiu a emigrat în America. Aici nu mai avea perspectivă, a explicat
fostul şef-redactor, domnul Olărescu, deşi era un tînăr devotat. Eu l-am descoperit şi l-am adus la
Moldova-film, însă azi, pare-mi-se, toţi sîntem fără perspectivă, aş fi bucuros să reuşească acolo în
America, dar îmi pare rău că a plecat.

97
„Îi ziceam Inconfundabil, îmi mărturisi Iurie Şuiu cu care Sergiu urmase cursurile superioare de regie. Nu
se lăsa bătut, poate, la momentul dat, a găsit cea mai bună ieşire din situaţie”. Serghei Davîdov a realizat nu
numai filme documentare, ci şi filme artistice de mare valoare. În ultimul film, el realizează viaţa şi copilăria
unui copil necăjit de soartă şi de părinţi. Astăzi e întors, din nou, în Moldova, lucrează împreună cu fiul unui
regizor vestit la Moldova-film.

Victoria a reuşit să obţină o mare biruinţă, şi-a înălţat o casă-minune. Dar încă au loc lucrările de
construcţie. Multă muncă am depus noi în acea construcţie. Casa e cea mai frumoasă în sat, se căinau unii
consăteni de ce nu au construit acea casă în centrul satului. Dar din mare invidie, într-un timp, a fost stopată
construcţia. Odată cu venirea democraţiei a fost un timp greu. În filmul „Valea norocului”, închinat familiei
noastre, corespondenta Dascăl Florea atinge unele evenimente care se petreceau în Moldova prin anii 1990-
1991.
- Am venit încoace în căutarea norocului, mărturiseşte unul din eroii filmului.
- Dar unde este pentru tine valea norocului? o întrebă ea pe Victoria, fiica mea.
- Aici cred că mi-i valea norocului, măcar că-i cam la deal. Limba noastră a fost un motiv al
conflictului cu Transnistria. Peste tot era înaintată lozinca: „Limba nostră-i o comoară, în adîncuri
înfundată,/ Un şirag de piatră rară pe moşie revărsată” de Alexei Mateevici. Se cîntau peste tot acele
cuvinte scumpe pentru moldoveni.

„Limba noastră-i numai cîntec,

Limba noastră-i graiul pîinii,
Limba noastră-i frunză verde,
Limba noastră-i vechi izvoare,
Limba noastră-i îi aleasă,
Limba noastră-i limbă sfîntă.”

Poeţii moldoveni, Grigore Vieru, Leonida Lari, îşi recitau poeziile lor pline de patriotism înaintea
poporului. Am luat un autograf de le ei. Pe o cărţulie „Limba noastră” de Alexei Mateevici îmi semnează
Leonida Lari: „Doamnei Vera - urările mele de bine, dragoste de poezie şi frumuseţe, căci numai astfel va fi
mîntuită lumea, L. Lari, 25 iunie 1989”. Aici se iscăleşte şi poetul Iulian Filip. Aici, în Moldova, era cîntată

98
limba noastră cea română. Poeţii noştri erau nevoiţi să emigreze în România şi acolo era posibilă editarea
lucrărilor lor patriotice, pe cînd în Moldova se începuseră mişcări anti-române, anti-moldoveneşti.

Astăzi, locuind într-un frumos apartament în oraşul Hamburg, cu 2 luminoase camere, cu

baie, bucătărie bine-amenajată, îmi arunc gîndurile înapoi şi mă gîndesc la cîtă muncă şi energie
am depus acolo în Siberia, unde am lăsat totul, fară să mă uit înapoi. Lăsînd o privire prin
apartamentul meu, mă gîndesc cum bunul Dumnezeu are grijă de mine. În camere am mobilă
modernă şi totul e întocmai cum îmi place mie. Nimic nu am cumpărat, totul mi s-a oferit fară
bani, de la întreţinerea socială. Desigur, interiorul, unde te găseşti întotdeauna, ca într-o găoace,
are o însemnătate pentru a-ţi bucura ochiul. Tot mai rar mă găseam în acea găoace cînd aveam
multe treburi, cînd munceam mereu, de cu zi şi pînă noaptea, şi tot mai des mă găsesc acum, la
bătrîneţe. Aici, în Germania, în apartament am totul. În primul rînd, în afară de mobilă, tehnică,
calculator şi alte mărunţuşuri, ce-mi bucură ochiul, îmi place să am multe oglinzi. Psihologii zic
că, din ce în ce mai des te priveşti în oglindă, tot mai mult te placi. Oglinzile sînt un element al
design-ului în interiorul apartamentului. Privindu-mă de fiecare dată în oglindă, găsesc toate
defectele ce mi le trimite bîtrîneţea, dar, totodată, parcă opresc timpul pe loc, îmi pare rău că
aceşti 76 de ani mă trădează. Asta mă face mereu să-mi schimb haina, s-o combin, aşa ca mai
întîi să-mi placă mie. Deci, intrînd în antreu, mă privesc într-o oglindă mare, rotundă, unde, de
obicei, îmi fac machiajul. Pe măsuţa de sub oglindă stau frumos aranjate diferite bibelouri şi,
desigur, cosmetică, pe care nu o cumpăr, toate sînt numai cadouri. Am înfrumuseţat oglinda cu o
ghirlandă de flori – romaniţe. Arată extraordinar de frumos. Îmi place să fac diferite poze cu
mine însămi în oglindă şi îmi iese persona mea dublă. Chiar la întrarea în sala mare, am o
oglindă în tot rostul, adică o oglindă verticală, în ea mă privesc din cap pînă în picioare. Această
oglindă răsfrînge distanţa întrucît interiorul nu este aşa de spaţios. Dar pe masa de cosmetică mai
am o oglindă mai mică, cu o ramă cu bobine strălucite. Pe un unghi am lipit o sprintenă balerină
şi ea se combină cu o altă balerină, ce am lipit-o pe cea mai mare oglindă rotundă. Ea poate să-
mi ofere o dulce melodie, dacă apăs pe un anumit buton. Şi atunci am o dispoziţie de a mă prinde
într-un vals uşor al dansului balerinei. În baie am un dulăpior cu oglindă, deasupra lavoarului,
sus e o lampă lunguiaţă ce reflectă lumina în oglindă. Aici am diferite obiecte ce le întrebuinţez,
aici stă altă oglinjioară cu un ceasornic frumos, din Turcia. Pe deoparte ş alta ard două lumînări
de ceară, înfrumuseţate cu diferite flori şi dantele. Toate aceste sticluţe cu diferite mirodenii sînt,

99
de asemenea, înfrumuseţate cu diferite dantele din opera mea proprie. Chiar şi simplul săponaş
este învelit în hîrtie colorată ce se vinde în magazine şi înfrumuseţat cu diferite banturi. Fiecare
chiţibuş îmi cere fantezie, pe care o am moştenită de la mama. Cînd îmi fac baia de seară, o
oglinjoară îmi face dispoziţia cu o melodie uşoară, ca să mă liniştesc de grijile zilei trecute.
Rama oglinzii am înfrumuseţat-o cu mărgeluşe de diferite culori, ce le-am lipit cu un clei special.
Şi acum trec la bucătărie. Pe perete am o oglindă mare deasupra frigiderului, am înfrumuseţat-o
iarăşi cu ghirlande de flori galbene, fiindcă pereţii sînt de culoarea osului de elefant. Pe fereastra
de la bucătărie am flori şi aici am un locuşor pentru o oglindă rotundă mai mică, o parte reflectă
natural,dar cealaltă parte măreşte. Şi oglinda în interiorul sufrageriei este un element foarte
important. În ea se găseşte o oglindă destul de mare în care se reflectă totul ce se găseşte în
cameră. Şi ce credeţi? Eu n-am cumpărat nici una din ele. Pe toate le-am găsit, le-am combinat,
le-am înfrumuseţat şi îmi sînt mereu de folos. Aici oamenii scot pe stradă lucrurile de care s-au
plictisit. Astfel eu mi-am adunat bogăţia. Desigur, trebuie să ai şi fantezie şi dorinţă de a face
lucruri frumoase. Trecem la balcon. Aici am tot oglinzi, pe un perete şi pe altul. Vezi că ele îmi
reflectă florile de pe balcon şi oglinzile fac spaţiu mult mai mare decît este. Ţi se pare că te
găseşti într-o grădină mare de flori, mi se bucură sufletul de parcă m-aş găsi în mijlocul naturii.
Balconul conţine un spaţiu mărişor în care sînt aranjate cîteva dulăpioare cu cărţi, o măsuţă cu 2
scaune, înfrumuseţată cu o faţă de masă frumos brodată, o scăriţă ce îmi trebuie uneori să mă urc
mai sus. Aici usuc rufele pe un stativ special, ce se desface şi se aşează într-un ungheraş. La aer
curat pot să mă odihnesc sau să scriu unele povestiri în această carte. Aici pot în linişte să
compun nişte poezii, ce-mi izbucnesc din inimă, sau pur şi simplu privesc cum locătarii pleacă
grăbiţi spre serviciu sau cumpărături. În geamurile din faţa blocului se reflectă viaţa lăuntrică a
locătarilor. Unde locuiesc eu este centrul Pinnebergului. Aici e construită o mare clădire ce se
numeşte Rathaus, casa de reşedinţă a marilor şefi din diferite birouri. De asemenea, sînt şi mici
magazine cu fel de fel de marfă, bibelouri şi un mare magazin de flori. Cît priveşte florile, nemţii
sînt cei mari meşteri. Aici poţi găsi fel de fel de soiuri de flori, combinaţii de flori, echibane,
coroniţe, pe care le poţi vedea la fiecare uşă a gospodarilor. La uşa mea, de asemenea, atîrnă o
frumoasă coroană de flori de diferite specii, mi-a dăruit-o Hanna, o prietenă nemţoaică. Jos la
intrare, am aşezate 3 răţuşte din masă plastică, una mai mare cele 2 mai mici. Cea mai mare ar fi
mama lor. Lîngă ele am o combinaţie de flori într-un coş, legate cu o panglică specifică, ce arată
foarte simpatic. Pe fereastra de la întrare, am un crăciunaş, ce a înflorit abundent cu nişte măşcaţi

100
clopoţei. Ei ar fi înflorit în Moldova pe la Crăciun, de aceea ei şi se numesc crăciunaşi, dar aici ei
înfloresc în octombrie. De fapt, ei înfloresc de 2 ori, odată şi în mai. Florile mă iubesc pe mine şi
mă înţeleg. Eu le vorbesc despre măreţia frumuseţii lor. Ele, florile, îmi aduc o mare bucurie în
suflet. Înfloresc vara şi iama. Îţi bucură ochiul florile şi verdeaţa peste tot. Iarba poate fi
semănată sau chiar poate fi cumpărată, pe straturi gata, de pînză specială, de acum încolţită.
Deseori, eu nu prea înţelegeam cum terenul, unde se joacă fotbalul, este verde. Oare este aşezat
cu covoare verzi? mă gîndeam eu, dar vezi că acestea nu erau covoare, ci iarbă verde. Pe măsură
ce creşte, iarba se rade, adică se coseşte cu o anumită maşină, şi mereu rămîne ca un covor verde.
În mijlocul ogrăzilor, nemţii construiesc un bazin cu apă. Apa, cu ajutorul unui motoraş, mereu
circulă şi rămîne totdeauna curată. În ogrăzi se cultivă numai flori care împodobesc grădina
gospodarilor.

-8-

ÎNTOARCEREA DIN SIBERIA

Era o dimineaţă de iunie. Cerul era albastru, ciocîrliile se ridicau deasupra grîului galben
şi Caşcalia, colţul acela de ţară, mi se părea mult mai frumos şi mai liniştit decît îl cunoşteam
cîndva. Şi făcui drumul spre sat, ameţită de tablourile vieţii, ce îmi închipuiam că aveam să o duc
aici, pătrunsă de schimbările care aveau să-mi schimbe toată fiinţa mea. Toate aceste gînduri
deşteptară o emoţie dulce în sufletul meu, căci eram înduioşată de întoarcerea mea acasă din
Siberia şi în mine se petrecuseră atîtea schimbări, încît mă simţeam ca un om care se întorcea
acasă desculţ, după o călătorie de pe tărîmuri îndepărtate, ca un om ale cărui rătăciri duraseră ani
de-a rîndul şi trebuia să înceapă o viaţă nouă.

Priveam cu dragoste teii, măceşii, castanii şi frunzele lor ce foşneau melodios, cînd mă
opream în drum, ca să-i privesc şi să-i ascult, în Siberia ei lipseau. Acolo, după 7 luni de geruri
grele, venea aşa-zisa primăvara, cînd timp de 2 luni se topea zăpada uriaşă, adunată de atîta timp,
în acest timp se faceau pe drumuri mari bulboace de apă şi noroi, abia prin iunie se usca
pămîntul. Aici se cultivau numai cerealele şi cartofii, în alt mod şi iarba, adică fîneţele ce se

101
coseau pentru vite. Acea perioadă de muncă se numea ˝senocos˝, adică cosirea fînului. M-am
învăţat şi eu să cosesc. Numai ce lucruri nu m-a învăţat nevoia să fac. De la haltă spre Caşcalia
trebuia să merg pe jos. Haltă caşcalienii numeau oprirea trenurilor la 3-4 km de la sat. Cuvîntul
nemţesc ˝halten˝ a rămas în vocabularul consătenilor. Vezi că acum, studiind limba germană, m-
am priceput de unde s-a luat acest cuvînt. Mă îmbată mereu aroma lanurilor de grîne gata de
cosit, aroma spicelor de grîu. Spicele presurate foşnesc sub picoare. Pe o parte şi pe alta ale
traseului bătătorit creşteau copacii de nuc cu mireasma lor specifică. Pe dreapta drumului de ţară,
se întindeau lanurile de viţă de vie, ce era frumos legată pe stîlpi speciali, văruiţi cu var. Totul mi
se părea natal. Dar gîndurile îmi zburau departe, la acel loc geros, unde îmi petrecusem cei
dureroşi 12 ani, cei mai frumoşi ani ai tinereţii. Acolo îmi rămăsese şi soţul siberian, care nu se
putea desface în două. Dintr-o parte îl înţelegeam, el se găsea la răscruce: să meargă cu noi sau
să rămînă cu tatăl său bolnav şi singur. Se înţelege, pentru el nu exista altă patrie. Da, îl durea
desigur inima. Scria în toată ziua scrisori, mai ales că Serghei era copia lui. Dar, de acum, calea
întoarcerii nu mai exista. Trebuia să mă gîndesc la viitorul copiilor, pentru ei acolo nu mai exista
nici o perspectivă. Acolo, în depărtatul Kurgan, ce însemna o movilă de pămînt, nu exista decît o
şcoală primară,t rebuia să-mi aduc copiii la civilizaţie. Soţul avea o voce extraordinar de
puternică şi melodioasă, dar unde putea el să-şi dezvolte talentul dat de la D-zeu? De aici oraşul
apropiat se găsea la o depărtare de 120 de km. Transport nu exista în afară decît un cal sau un
bou înjugat. Da, acum s-ar zice că soţiile decabriştilor urmau soţii în Siberia, dar acesta este alt
caz. Să nu mai comparăm Siberia de azi cu cea de altădată. După un timp, guvernul a înţeles
necesitatea de a popula Siberia, dar în alt mod. A fost dată acea lozincă de a pleca pe pămînturi
desţelinite, dar aceasta s-a procedat după moartea lui Stalin. Dar noi, deportaţii, am fost trimişi
cu de-a sila, fară nici o pricină. Eram nevoiţi mereu să ne iscălim pentru prezenţa noastră, adică
eram liberi, dar forţaţi sub strajă. Aceea a fost politica stalinistă. Din cauza deportărilor, au
suferit milioane de oameni şi copii nevinovaţi.

Regiunea Kurgan era o întindere de pămînt pustiu, cît se vedea cu ochii erau numai lanuri
întinse de pămînt înţelinit, pămînturi neprelucrate, necălcate de piciorul omului civilizat.
Pămîntul gras, negru, bogat pentru a produce fel de fel de culturi cerealiere, era locuit numai de
animale sălbatice. Noaptea, aproape de locuinţele oamenilor, se adunau lupii ce urlau.
Indiscutabil, nu numai noaptea întîlneai lupii, ci chiar şi ziua. Odată mergeam pe drum şi a

102
apărut un uriaş lup drept în cale. Calul s-a oprit pe loc. Ce era de făcut? Am stat faţă în faţă vreun
sfert de oră, cred că vă închipuiţi că inima s-a lăsat în călcîie, dar lupul a înţeles că noi n-avem
nici o vină în faţa lui şi s-a întors şi a plecat încet. Vulpile erau mai prietenoase, nu ne speriau
tare. Drept vorbind, nu m-am întîlnit cu urşi. Şi iată că acolo trebuiau deportaţi oameni cu scopul
de a civiliza aceste întinderi de pămînt pustiu. Chiar unele sate, formate de cîteva căsuţe ale unor
familii de ruşi, tătari, kirghiji şi alte naţionalităţi, erau uitate de stat. Satele, dacă le putea numi
aşa, erau fară electricitate. Numai un singur telefon de serviciu avea organizatorul acestei
societăţi, adică a unui grup de oameni, nevoiţi să prelucreze pămîntul, să taie păduri şi să strîngă
fineţuri pentru vite. Oamenii aceştia erau destul de înapoiaţi, ştiau numai munca şi vodca. O stare
insuportabilă. Soacră-mea, de exemplu, nu putea pregăti mîncăruri. Ea ştia să pregătească toate
bucatele numai în soba rusească. Se scula sărmana pe la 3-4 dimineaţa, punea totul în cratiţe şi le
băga în sobă. Toată ziua se găseau aceste bucate în sobă. Gustul mîncărilor era unul şi acelaşi.
Mă uit eu la ea şi încep să pregătesc mîncăruri moldoveneşti. Se miră mereu socrul şi îi zice ei:
„Vezi cum pregăteşte Vera, învaţă-te de la ea să pregăteşti, aşa mîncăruri n-am gustat toţi anii
trăiţi cu tine”. Prima dată cînd am pregătit ouă prăjite, ochiuri, ce s-a mai mirat soacră-mea:
„Cum le-ai făcut?”. Mi se părea destul de straniu, ce era mai simplu de pregătit? Ea bătea ouăle,
turna peste ele lapte, le băga în sobă şi pleca la muncă. Femeile erau nevoite să coacă pîinea în
fiecare zi, fiindcă acolo nu existau magazine unde ai fi cumpărat pîine sau alte produse. Exista
numai gospodărie naturală, adică ţăranul avea numai ce putea produce. După ce gospodina
scotea pîinea din sobă, aşeza toate cratiţele cu mîncare în sobă. Cea mai delicioasă mîncare a
locuitorilor de aici erau pelmenii, adică colţunaşii, care se umpleau cu carne şi se lipeau în formă
rotundă. Lipeam aceşti pelmeni ore întregi şi îi aşezam la îngheţat în coridor, care se numea
˝seni˝. Era un ger grozav şi ei pînă vara nu puteau să se dezgheţe. Se serveau îndeosebi la
sărbători şi, desigur, însoţiţi de vodcă rusească. Aici vodca o întrebuinţau toţi, de la mic la mare,
pricina era, poate, asprimea gerurilor şi alcoolul era întrebuinţat nu numai de bărbaţi, dar şi de
femei. Famiile nu se formau temeinic, se putea destrăma mereu, nu era noutate. Bărbatul trebuia
păstrat prin orice metodă, doar ei erau o raritate după război. Dar cine va putea rezista în această
pustietate? Bărbatul meu era mereu în centrul discuţiilor femeilor, aşa frumuseţe de bărbat,
talentat, cînta frumos la armonică şi eram mereu în centrul distracţiilor. De la o vreme, îi
atrageam atenţia asupra problemei, mi se părea că era interesat de a păstra familia. În orice
eventualitate, am discutat despre aceasta nu numai odată, dar îmi nega cu revoltă. Exista un

103
dezinteres reciproc în unele cazuri, la drept vorbind, pentru că eram una dintre multele perechi
care conveţuiau din comoditate, din obişnuinţă, fară interese reciproce şi cu o totală libertate în
privinţa relaţiilor particulare. După discuţiile despre întoarcerea în Moldova, între noi nu prea
exista dialog, schimbam cîteva cuvinte din cînd în cînd. În esenţă, eram doi străini care se
străduiau să găsescă un pretext de convieţuire, la masă deseori nu ne priveam în ochi. Nu puteam
nicidecum să iau o hotărîre drastică ca să isprăvesc tot coşmarul acesta, mă străduiam să alung
un asemenea gînd, îl alungam, iar el se întorcea insistent mereu.

Din lipsă de civilizaţie aici nu exista ca bărbatul şi femeia să fie parteneri cu drepturi
egale. Fie c-a rămas acest adevăr incontestabil ca o mărturie grăitoare pentru rolul de neinvidiat
pe care l-au acordat femeii vechile orînduiri sociale. Cred că se punea şi întrebarea astfel: merită
oare femeia să fie considerată om? Din istoria societăţii este clar că odată cu apariţia proprietăţii
private şi trecerea de la matriarhat la patriarhat, femeia a fost considerată un obiect, proprietatea
bărbatului pentru satisfacerea necesităţilor lui sexuale. Femeia devine asfel servitoarea soţului.
Uneori femeia se află în stăpînirea bărbatului nu doar pentru a-i satisface pasiunile, dar şi pentru
a-i suporta bătăile. Aici civilizaţia a rămas ca prin secolul feudal. Nu înţelegea soţul meu
inteligenţa şi civilizaţia. Este clar că atît conduita persoanelor de sex opus, cît şi relaţiile dintre
ele sînt determinate de rolurile pe care societatea le impune. Aceşti oameni sînt nevinovaţi, mai
ales în cazul femeilor, în măsura în care societatea le-a creat posibilităţi pentru studii şi afirmare
socială. Dacă femeia era lipsită de dreptul de a avea studii şi a munci pe specialitatea obţinută,
atunci n-are nici un drept nici în viaţa socială, afirmîndu-se, în dependenţă totală: spirituală,
materială şi juridică faţă de soţ. Desigur, soţul meu nu se simţea bine că eu ocup un post în
societatea siberiană. Evident, în aşa societate, era ca femeia să se bucure de recunoştinţă şi
respect. Pe aceste timpuri, în Siberia, femeia, în parte şi în general, se mai află încă în situaţia de
sclavă. Să presupunem că în ziua de azi este anulat vechiul principiu „soţia să se supună
bărbatului”, iar ambii soţi au drepturi egale în dragoste, în căsnicie şi în modul de viaţă conform
particularitţilor specifice şi că egoismul nu-şi are loc în dragoste. Dar iată ce ne vorbeşte o
femeie obişnuită, care se prezintă unui avocat: „Lăsaţi-mă să vorbesc, domnule avocat. Mai întîi
trebuie să ştiţi că sînt o femeie legată sufleteşte de casă. Mă pasionează bucătăria. Multe feluri de
bucate le-am născocit chiar eu singură. D-voastră ştiţi că fiecare încearcă să se exprime într-un
fel prin munca şi prin opera sa. Şi care credeţi că este rezultatul strădaniei mele? Zero. Rezultatul

104
este că soţul meu nici nu observă nimic, se aşează la masă, strică totul, nu-1 interesează de unde
am luat produsele şi cum m-am străduit să pregătesc bucatele. A doua zi o iau iar de la început,
iar el iar distruge tot. Ce sens mai are viaţa? Domnule avocat, eu spăl farfuriile, iar el iar le
murdăreşte. Zilnic aceeaşi poveste. Cearşafurile, ştie el de unde s-au luat? Le pun în dulap albe
ca spuma şi în patru, uneori în formă de triunghi, pentru varietate, dar le găsesc pe toate în coşul
de rufe murdare. Dezastru... Îmi place ordinea, dar cînd văd că munca nu mi-e respectată, îmi
vine să las totul baltă. Dac-ar fi numai asta, dar uneori lipseşte toată noaptea. Am rezistat mult.
Nu m-am plîns niciodată, cum fac prietenele mele, şi n-am bătut toba, povestindu-mi necazurile.
Am suferit în tăcere, am ţinut totul în mine. Tot văzînd aceleaşi situaţii, repetate fară oprire, de la
o vreme mă plictisesc de moarte. Bărbaţii reuşesc mai mult sau mai puţin să aibă ceva satisfacţii
de la muncă, dar el e mereu indiferent. El nu ştie cine adună, cine face. Dacă asta este căsnicia...
Am încercat să mă obişnuiesc, m-am străduit să-l accept aşa cum este şi am ajuns să-mi
nenorocesc nervii. Am încercat să-i fac observaţii, dar el a început cu un val de cuvinte proaste şi
mi-am dat seama că am vorbit cu un perete, nu mai vorbesc despre depresia lui. Consideră că tot
ce face el e cît se poate de normal şi acum am ajuns la capătul puterilor, nu-i mai pot suporta
prezenţa. Adeseori, bărbaţii ştiu să se prefacă mai ceva decît femeile, ştiu să fie necruţători cu
surîsul pe buze, dar el e mereu sincer şi asta mă zguduie şi mai tare. Dacă reuşiţi, domnule
avocat, să-i băgaţi minţile în cap, sînt dispusă să fac ultima încercare de a-mi salva căsnicia.
Uneori echilibrul meu, bunăvoinţa şi răbdarea îngăduie căsniciei noastre să meargă înainte ca un
motor ce nu mai răspunde la accelerări, însă trage perfect în viteză minimă. Nu pomenesc de
iubire, fiindcă iubirea e de acum o amintire îndepărtată”.

Împreună nu ne-am odihnit niciodată, agronomul avea mult de muncă vara, cînd eu
aveam vacanţă. Drept vorbind, el socotea corect că eu lucrez foarte încordat tot anul şi mă
trimetea să mă odihnesc pe un timp, celălalt timp trebuia să-l petrec la reparaţia apartamentului,
ce o faceam în fiecare an. Încercam să-mi înăbuş umilinţa, deprimarea, furia şi durerea, fiindcă
pe el nu-1 interesa nici curăţenia, nici alte lucruri importante în căsnicie. Acesta e doar începutul
unei insuportabile poveşti a căsniciei siberiene şi, cel puţin pentru moment, amănuntele sînt
lipsite de importanţă. Şi acesta este un singur inel din lanţul amintirilor vieţii mele din Siberia.

105
 Avînd nevoie de o familie unită şi închegată, faceam totul să fie bine în familie, dar nu
era destul, îmi plîngeam singurătatea în doi. Mi se părea că eram uitată de lume şi sălbătăcită de
durere. Adevărul îl spun aici şi acum, cu inima arsă şi cu sufletul pustiu de suferinţe, pe care pînă
acum le-am ţinut ascunse ca pe un foc rău la inimă. După 12 ani întregi de zbateri în Siberia, fără
nici o lumină în suflet, o viaţă strecurată printr-o pînză de lacrimi şi muncă intensă, mi-am zis:
„Care este rostul tău pe lume?”. Din nou îi trag atenţia soţului la problema de a pleca în
Moldova, iarăşi acelaşi răspuns: „Nu!”. Şi, ca de fiecare dată, aflată în faţa aceleiaşi situaţii,
simţeam că totul trebuie luat, de sine stătător, de la început. O stinghereală imensă, un prea fragil
pod de gheaţă punea mereu o distanţă nemăsurată între noi şi trăiam sentimentul din ce în ce mai
acut că nimic nu poate fi mai ridicol şi mai penibil în viaţă decît o insomnie pătimită unul lîngă
altul. Da, mi-am zis, eu sînt mai puternică decît situaţia! Din acest moment, tot ce am clădit
împreună cu sacrificiu, lacrimi şi privaţiuni de tot felul s-a năruit, iar căsnicia noastră a ajuns
acum în pragul destrămării şi acum mă văd în situaţia de a fi singură cu cei doi copii mici. Casa,
la care, muncind, mi-am bătătorit mîinile, am lăsat-o, n-avea cine s-o cumpere. Ca să-nţelegeţi
cum mi-am bătătorit mîinile, vă spuneam că pe soţ nu-1 interesa ziua de mîne şi nu-1 interesa
nici construcţia unui loc ca la nişte oameni gospodari, de aceea eu m-am frămîntat pentru a
construi o casă. Casele erau aici construite din lemn. După ce a fost construit carcasa ei, mai mult
eu am lucrat. Da, ştiam să tai cu beschia figuri din scînduri de lemn, pe urmă le-am vopsit
frumos. Ferestrele erau construite cu obloane din cauza gerurilor şi vînturilor mari. Gardul tot eu
l-am construit şi l-am vopsit. Arăta căsuţa ca în poveste. Se mirau locuitorii şi întrebau de unde
am luat meşteri iscusiţi. În jur sădisem nişte flori căţărătoare ce înfrumuseţau casa. Îmi era jale s-
o lepăd, dar...
Vezi că la locuitorii din Siberia nu exista frumuseţe ca la moldovenii noştri, care îşi
înfrumuseţau locuinţele.

-9-

106
PLUGARUL îşi prelucrează pămîntul, sădeşte grînele,
MINERUL dobîndeşte cărbunele pentru încălzire,
POMICULTORUL sădeşte pomii,
NOI, PEDAGOGII, avem o deosebită răspundere. Noi făurim omul. Noi, pedagogii, formăm
personalitatea lui.

Profesia de pedagog este o misiune de deosebită raspundere

Soarele de-abia se ridicase spre sud de casa noastra, aruncase umbre prelungi pe suprafaţa
calmă a apei. Copacii tunşi cu grijă, ca să nu acopere priveliştea lacului, străluceau în culorile
incandescente ale frunzelor care aveau să se scuture curînd. Toamna e anotimpul meu preferat,
cînd începe anul şcolar de învăţămînt. Tresar dis-de-dimineaţă din pat, ca de obicei. Dar, astăzi e
duminică, aş putea dormi puţin mai mult, dar nu-mi permit. Nici azi nu pot, am multe treburi
casnice, pe urmă mă aşez să-mi alcătuiesc planurile calendaristice pentru clasa a 8-a. Sînt
pedagog la Şcoala Nr. 25 din oraşul Chişinău. De obicei, în fiecare dimineaţă mă scol la ora 6.
Lumea încă doarme. Într-o jumătate de oră mă isprăvesc cu totul, beau ultimele înghiţituri de
cafea, mă îmbrac frumos fiindcă în faţa elevilor trebuie să fii excelentă, învelesc soţul să doarmă
mai departe. Mă studiez atent în oglindă şi ajung la concluzia că pe chipul meu se citeau exact
acei ani rotungiţi pe care îi aveam. Ştiam că mulţi mă considerau atrăgătoare, eram conştientă de
felul în care arăt. Studiez ochii şi văd că, de fiecare dată cînd sînt obosită, culoarea lor, căprui,
devenea mai spălăcită.
- Ce faceţi, dumneavoastră Vera Ivanovna, de vă păstraţi figura aşa frumoasă? mă întreabă
colegele mele de muncă.
- Doar fac sport in fiecare zi.
- Cu ce fel de sport vă ocupaţi?
- Alerg, da, alerg întruna, de dimineaţă pînă seara.
- Cum adică?
- Ca să ajung la serviciu îmi trebuie cel puţin 40 de minute, un sfert de oră adaug pentru
întîmplările neprevăzute de pe traseu. Poate să nu circule autobuzul, asta se întîmplă cam
des, şi atunci trebuie să întind această distanţă, cu geanta cu caiete şi cărţi în spinare, pe

107
 jos pînă la şcoală. E adevărat că nu sînt obligată să mă prezint la şcoală cu 40 de minute
mai devreme de sunet, dar aşa e situaţia, nu am transport garantat şi nu-mi pot permite să
mă prezint odată cu sunetul la lecţii, nu pot întîrzia nicidecum. În acel timp îmi pregătesc
totul pentru lecţie.

Dar şi colegii de muncă sînt tot timpul cu puşca ţintită unii împotriva altora, mai cu
seamă că eu eram membru de partid, ceea ce mă face să fiu tot timpul în avangardă, şi mai am şi
o însărcinare obştească "preşedinte al controlului norodnic". Vă daţi seama că, pentru a controla
alţi colegi, trebuie să fiu eu în primul rînd un exemplu. Şi aşa îmi duceam crucea. Acum să intru
direct în subiect. Munca mea pedagogică mă ţine mereu încordată, uneori plină de nervozitate.
Totdeauna mi-a plăcut să fiu disciplinată, altfel cum să educ copiii să fie şi ei disciplinaţi? Mai
ales că mereu eşti urmărit de unele personalităţi geniale, invidioase, ce rămîn ascunse în
anonimat. Îmi aduc aminte că primisem un premiu oarecare, care mi s-a înmînat pe ascuns din
cauza persoanelor invidioase. Şi alte astfel de lucruri se mai întîmplau în colectiv despre care se
vorbea în şoaptă. Aşa era situaţia în toate colectivele pedagogice, toţi pedagogii vroiau multe ore
săptămânale, de care depindea salariul lor lunar şi se ducea mereu o luptă pentru aceste ore. La
împărţirea orelor se producea o mare nervozitate. Povestesc despre aceasta nu ca să mă lamentez,
ci ca să precizez faptele şi situaţia în colectivele pedagogice, în care am muncit şi mi-am pierdut
toate forţele şi sănătatea. Desigur, îmi fac serviciul cu plăcere, ba chiar cu entuziazm, îmi place
să creez ceva nou pentru elevi. Sînt perfect conştientă de responsabilitatea ca pedagog şi ca
diriginte de clasă. Chiar şi în serile zilelor de sărbătoare, după ce mă întorc acasă, viaţa mi-e
organizată ca un ceasomic. Mă lupt cu timpul în fiecare moment al zilei. Trebuie să-mi gătesc cu
mare chibzuinţă planuri calendaristice, săptămînale, planuri pentru fiecare zi, materiale
ilustrative, mă concentram la lectura adăugătoare pentru lecţii. Asta mi-a fost profesia şi crucea
am purtat-o foarte dîrză.

Chiar şi în concediu lucram asupra înzestrării cabinetului lingafonic de limbă şi literatură

rusă. Mă rog, eu singură am dorit să instalez sistemul lingofonic. Zăcea acest sistem lingafonic,
neîntrebuinţate, nimeni nu vroia să-l instaleze fiincdcă nu ajungeau multe detalii, erau pierdute.
Eu le-am cumpărat pe banii mei proprii. Nu mă socoteam cu cheltuielile de toate zilele pentru
acest cabinet. Doamne, cîtă muncă am depus! Drept vorbind, directoarea se lăuda cu aşa

108
cabinete exemplare şi cu învăţători de frunte, numai că nu întotdeauna primeau laudă învăţătorii
care într-adevăr munceau. A căpăta autoritatea de bun pedagog în Şcoala Nr. 25 nu era aşa de
simplu. Trebuia să te laude toată lumea ca directoarea să vadă ce pedagogi are în şcoală. Nu
pentru laudă, dar pentru că-mi iubeam profesia şi copiii, în ciuda oboselii, lucram pînă noaptea
tîrziu, pînă cînd mi se închideau ochii de somn. E de necrezut cum le dovedeam pe toate. Însă, de
bine ce le reuşeam pe unele, apăreau altele, care se îngrămădeau mereu pe masa mea de lucru. In
asemenea condiţii cum aş mai găsi un mic timp de răgaz? În anumite zile simţeam că de acum
explodez, dar mă reţineam. Munca îmi ocupă toată ziua şi o parte din noapte. În cap îmi roiau tot
mai multe idei şi proiecte de metodica predării limbii şi literaturii ruse în şcoală moldovenească.

MATERIALE PERFORATE

De la început, am prelucrat nişte foi perforate, care, prin experienţă, mi-au dat bune
rezultate la însuşirea materialului îm predarea limbii ruse. Cu timpul am prelucrat caiete
perforate, dictări perforate, cărţi întregi cu foi perforate, jocuri şi alte materiale perforate.
Desfaşurînd studierea limbii ruse, la care se trăgea pe atunci o mare atenţie, a dus la un avantaj
cu care am atras atenţia multor învăţători, ce au luat experienţa mea de lucru la numeroase
adunări şi lecţii deschise. La o conferinţă pedagogică a învăţătorilor de limbă şi literatură rusă, s-
a luat decizia să se tipărească aceste materiale după mai multe cereri a pedagogilor spre folosirea
lor la lecţiile de limbă şi literatură rusă. Dar la tipărirea lor s-au început greutăţile, fiindcă
tipografiile n-aveau posibilităţi pentru a contribui la prelucrarea unor găuri în care trebuia de
adăugat unele ortograme. În legătură cu această problemă am fost invitată la Moscova. Pe la
multe praguri am alergat şi la multe uşi am bătut, se părea problema aproape hotărîtă, dar cînd
venea vorba de confecţionarea găurilor, totul se stopa. Au fost foarte drăguţi redactorii din
Moscova, dar ce nu puteau face erau găurile, şi atunci am hotărît să redactăm materialele fară
găuri, în locul lor am fi lăsat un cerculeţ colorat. Nu-mi plăcea acel rezultat. Numai Ministerul de
Învăţămînt din Başchiria a hotărît să confecţioneze acel instrument pentru perforare. Sosind de la
Moscova, n-am mai putut aştepta mult, am pus în funcţie părinţii elevilor mei din clasa a 8-a. Şi
iată un părinte a unei eleve din clasa mea, Lucinin, a inventat aşa un instrument pentru perforare.
Cu un interes deosebit s-au apucat de lucru părinţii şi elevii şi, în curînd, am reuşit să
confecţionăm caiete şi cărţi perforate pentru elevii din clasa noastră. Primeam multe delegaţii de

109
învăţători din republică, aproape în fiecare zi. Se numeau aceste zile „Ziua uşilor deschise”, spre
a împărtăşi experienţa de muncă. Evident, nu fiecare învăţător avea posibilităţi de a prelucra
acele materiale, aceasta era o muncă destul de migăloasă. De aceea învăţătorii cereau în multe
scrisori, adresări comune către Ministerul de Învăţămînt Public, editarea acestor materiale
perforate. Eram mereu cufundată în noi treburi cu idei creatoare, îmi aducea satisfacţie
sufletească. Uneori nu mă bucuram de miracolul prin care treceam în realizarea noilor idei, în
complexul de muncă, şi nu vedeam rezultatele. Dar nu descurajam. În ciuda greutăţilor priveam
realitatea, devenind tot mai degajată şi sigură, făcînd eforturi şi mai mari. Şi acesta mă îndemna
la probleme mult prea importante spre interesul elevilor.

De la un timp, de atîta încordare şi eforturi, mă simţeam nu prea bine şi mereu obosită.

Mi s-a ivit un zgomot în cap, cred că de la un defect interior. De oboseală auzeam în creier un
zgomot, parcă au fi sunat mereu nişte clopoţei. Întotdeauna problemele urgente le amînam mereu
pentru altă dată. Vizitînd doctorul, am înţeles un lucru important, dar destul de trist, şi anume,
faptul că era vorba de un zgomot ereditar, ce nu mai dispare nicicînd. Şi aşa el a intrat de acum în
viaţa mea şi mă conduce mereu. Ce sens are să mă mai gîndesc la el? Îmi zic: „Înainte, Vera
Ivanovna, nici un pas înapoi!”. Dar uneori mă întreb cum e posibil să-mi pierd toată energia şi să
nu mă gîndesc că îmi consum sănătatea. Asta e profesia mea. Am hotărît, totuşi, că despre acest
zgomot trebuie să ştiu totul, trebuie să-l studiez temeinic. De unde vine? Poate părinţii mei au
avut aşa zgomot, nu mi-au povestit niciodată. O auzeam uneori pe mama că-i ţiuie urechile, dar
asta este cu totul altceva. Astăzi trebuie să plec la spitalul raional, am o îndreptare de la doctorul
din localitate. Ce mă fac? Mai întîi de toate anunţ elevii mei la o adunare de clasă. Sînt profund
tulburată, mă zguduie un freamăt în suflet. Cu ce să încep? 40 de perechi de ochi iscoditori mă
privesc cu nerăbdare.
- Vreau să vă comunic, dragii mei, că trebuie să plec la spitalul raional pentru a primi un
curs de lecuire, nu am mai avut nevoie de spitalizare mulţi ani încordaţi şi acum mă
gîndesc ce se va întîmpla cu cabinetul didactic al nostru fără mine. E bine amenajat, cu
cabinet de sistem lingofonic, înzestrat cu multe materiale tehnice, totul e deschis, mă
îngrijorează faptul în ce stare îl voi găsi cînd mă întorc.
-

110
Pentru un moment îmi opresc privirea asupra colectivului de elevi. Din ochi îmi căzu o lacrimă
ferbinte.
- Nu vă îngrijoraţi, Vera Ivanovna, totul o să păstrăm cu mare grijă, zice şefa colectivului
clasei, Smetanca Zina.
- Oare e posibil?
- Da, noi o să avem cea mai mare grijă, zic toţi într-un glas.
- Nu vă deranjaţi, noi vă dorim numai să vă faceţi sănătoasă. Vă promitem. Noi sîntem
conştienţi şi înţelegem cîtă muncă aţi depus dumneavoastră în acest cabinet exemplar,
spre care se îndreaptă toate delegaţiile de învăţători, ce sosesc în şcoala noastră.
- Vă promitem că vom păstra totul în ordine, îmi zice cel mai slăbuţ elev la învăţătură.
- Îmi pare bine că sînteţi conştienţi de munca mea de pedagog.
- Noi vă iubim, zic ei în cor. Deci, să aveţi grijă.
Am fost aranjată în spitalul raional. Luînd nişte pastile, m-am pus pe gîndurile ce mă apăsau
despre boala mea, ce îmi tocea puterile. A doua zi după amiază, sînt chemată în coridor şi ce să
văd? Tot colectivul clasei a venit să mă viziteze.
- Noi am venit să vedem care e starea sănătăţii dumneavoastră. Iată aici cîte ceva pentru d-
voastră, zice Lena şi-mi întinde o sacoşă cu fructe, bomboane ş.a.
- Mă bucur foarte mult că sînteţi aşa de drăguţi, dar nu trebuia să-mi aduceţi atît de multe
produse.
Nu dovedisem să-i întreb cum merge învăţătura şi disciplina în clasă. Cum ei se grăbiră să-mi
raporteze:
- Este totul în regulă, la nimeni nu dăm cheia de la cabinet, facem serviciu în clasă şi în
şcoală cu cea mai mare răspundere, îmi declară ei, dezbătîndu-se unul pe altul în vorbă.
- Frecventăm şcoala după cum vedeţi, 100%.
- Da, văd că toţi sînteţi aici, mă bucur.
Şi sare repezit cel mai slăbuţ elev din clasă, Tudorel:
- Ştiţi D-voastră, Vera Ivanovna, astăzi directoarea ne-a lăudat în faţa colectivului de elevi
din şcoală.
- Şi cum v-a lăudat?
- A spus că sîntem cei mai uniţi şi ordonaţi elevi din şcoală, chiar şi atunci cînd lipseşte
conducătorul de clasă.

111
 - Ea v-a trimis cele mai calde salutări de bineţe, vorbeşte Lena, bîlbîindu-se.
- Vă mulţumesc, dragii mei, transmiteţi şi voi că mă fac degrabă sănătoasă şi mă întorc la
locul de muncă.

-10-

CONFLICTUL DIN TRANSNISTRIA

Aceste grele emoţii au apărut în urma unei lavine de memorii. Mă gîndeam la

evenimentele petrecute în conflictul din Transnistria. E prea multă durere şi prea multă
amărăciune în lacrimile poporului moldovean care s-a trezit din amorţire. Adunările poporului
erau un strigăt de revoltă înecat în suspine, reprezentau o datorie cetăţenească de recăpătare a
suveranităţii. La libertate şi suveranitate a adus această serie de proteste în favoarea democraţie.
Demonstraţiile deveneau din ce în ce mai violente, deşi la început se desfăşurau în mod paşnic.
„Libertate, suveranitate!” striga poporul la demonstraţiile de lîngă monumentul lui Ştefan cel
Mare, nemulţumit de regimul comunist. Ecouri adînci, răscolitoare se conturau în conştiinţa
moldoveanului, ce făurea un drum infinit pentru valoficarea poporului spre viitorul suveran. Aşa
se aprinsese făclia renaşterii neamului. Acum se auzi puternicul lui glas ce devenea tot mai
aproape imnul păzitor al viitorului neam: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!”,
amuţit de multă vreme de un răstimp de aparentă letargie. Se dorea ca graiul lor, limba română să
reînvie.

Poeţii moldoveni şi-au reînviat glasul şi condeiul lor ameninţat. Acum operele lor
insuflau o nouă viaţă, sentimente de patriotism, focul entuziasmului naţional, la începutul
democraţiei, încălzind inimile poporului tăcut şi supus. Poeţii moldoveni îşi scriau primele opere
libere, demult închise în sertare de taină. Citind aceste poezii, simţeai o mare căldură omenească.
Simţeai în inimă un omagiu suprem în aceste rînduri de foarte adîncă preţuire, nişte versuri
incomparabile cu cele mai de dinainte.

112
 „Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Ai trecut hotarul lumii, tu, întunecat popor.
De amărăciunile veţii şi zdrobit de mari suferinţi.”
Cu cît durerea-ţi e mai mare, cu atît e mai greu în viaţa zbuciumată în mii de patimi. Făceam tot
posibilul omenesc să mă scutur de aceste amintiri răscolitoare, dar durerea lor mă copleşea din
nou. Da parcă aş putea să le arunc din sufletul meu îndurerat?

- Alo, tu eşti Mariico, eşti binevenită, sînt greu încordată.

- Dar ce s-a întîmplat, de ce eşti aşa de disperată?
- Iată, citind despre evenimentele din Osetia de sud, mi-am adus aminte de evenimentele
dintre Moldova şi Transnistria, vezi că este aceeaşi politică.
- Da, ai dreptate, de ce popoarele acestea nu pot trăi în linişte şi pace, caută tot timpul
conflicte de război, în urma cărora suferă poporul nevinovat.
- Da, vezi că aici sînt lucruri foarte delicate.
- Da, ştii, tu eşti învăţătoare, poate cunoşti lucrurile politice, dar eu nu mă pot pricepe în
încurcătura asta de vorbe: suveranitate, politică, opoziţie.
- Da ce este aici de înţeles, simplu, îţi pot lămuri, cînd sute de ani popoare de diferite
naţionalităţi au trăit pe al nostru plai fară ca noi să le punem condiţii, dar acum vezi că
fiecare din ei vor republica lor pe acest mic teritoriu moldovean. Aici în Germania, cînd
tu numai ai păşit hotarul, se cere de la tine însuşirea limbii germane, ordinea şi tradiţiile
acestui popor, îţi place ţie sau nu, aşa-i legea. Pe cînd noi, moldovenii, i-am primit pe toţi
veniţii cu pîine şi sare, trebuia noi să învăţăm limba lor, adică limba rusă, la conducere
erau aproape alte naţionalităţi, pe cînd aici veniţii mulţi ani nu pot căpăta cetăţenie.
- Da, tu bine ai zis, aşa e.
- Vezi tu, Mariico, cugetarea şi credinţa unui întreg popor este strîns legat de neam. Noi,
moldovenii, privim lumina ce se revarsă, încălzindu-ne inimile şi luminînd sufletul
neamului, avem o rază de speranţă în rugăciunea fierbinte către cer, ştiind că în poporul
nostru este putere de viaţă şi luptă pentru suveranitate, iar în ruga lui curge adevărul. Un
fir de durere şi revoltă ne cuprinde sufletul în lupta poporului moldovean pentru

113
 scuturarea oricărui jug în grea şi cea mai mare înverşunare, acum cînd cuvîntul limbii
moderne a devenit problema principală şi bate la porţile culturii poporului moldovean.
- Deseori mă întreabă nemţii de unde am venit, le răspund că am venit din Moldova, ei se
miră, n-au auzit niciodată de Moldova. Ei socot că toate popoarele venite din fosta
Uniune Sovietică sînt ruşi. Russland, zic ei, adică Rusia. Eu le explic că Moldova e un
stat situat între România şi Ucraina.
- Nici eu nu prea mă lămuresc, am fost cu românii, cu ruşii, cu turcii...
- Trebuie să citeşti istoria Moldovei. Pe scurt îţi povestesc. Republica Moldova şi-a
declarat pentru prima oară suveranitatea la data 21 noiembrie 1917, independenţa la data
24 ianuarie 1918 în limitele guberniei Basarabia între Prut şi Nistru, aşa cum fusese
delimitată în perioada 1812-1918 în cadrul Imperiului rus, dar la 27 martie 1918, după
revoluţie, s-a unit cu România. La data de 28 iunie 1940, Basarabia a fost cedată de
România Uniunii Sovietice, a redevenit parte a României în timpul războiului, între 1941-
1944, apoi din nou a devenit sovietică după război în perioada 1944-1991. Odată cu
dezmembrarea Uniunii Sovietice, Republica Moldova a devenit stat independent la data
27 august 1991. Republica Moldova cuprinde 2 treimi din fosta Basarabie Rusească şi
Transnistria, un teritoriu în stînga Nistrului, locuit în majoritate de moldoveni, adică 40
procente. Odată cu izbucnirea conflictului din Transnistria, autorităţile de la Chişinău au
pierdut controlul acestei regiuni, care şi-a proclamat independenţa sub numele Republica
Nistreană şi ocupă dreapta Nistrului şi oraşul Tighina,pentru care s-a vărsat sînge.
- Dar de ce atîta gălăgie? Ruşii zic că acest pămînt este al lor.
- Păi, după cum ţi-am povestit, în iunie 1940, în contextul pactului germano-sovietic,
România a fost forţată de URSS să cedeze Basarabia, la 2 august 1940 a fost constituită
RSSM în partea stîngă a Nistrului. La 1944 trupele sovietice, spre sfîrşitul războiului,
intră din nou în Basarabia. La 27 august 1991, în decursul procesului de descompunere a
URSS, Moldova şi-a declarat independenţa. Imediat după proclamarea independenţei, a
apărut concomitent o mişcare care sprijinea reunificarea cu România şi mişcări
protivnice, care sprijineau fie unirea cu Rusia, fie despărţirea unor teritorii ca
Transnistria, Găgăuzia de Moldova. Republica Moldova a încercat să-şi aşeze
suveranitatea prin forţa armelor în stînga Nistrului, dar a fost împiedicată de a 14-a
armată a Rusiei, în frunte cu generalul Lebed.

114
 - Dar de la ce s-a început conflictul între popoare?
- Primul conflict a fost limba, pe care moldovenii au numit – română şi limba română a
fost proclamată ca limbă de stat. Ruşii nu au fost de acord, ei vroiau 2 limbi de stat, limba
română şi limba rusă, apoi celelalte motive. Limba română a fost proclamată limba de
stat şi toţi veniţii trebuiau să studieze limba de stat la întreprinderi. S-au deschis multe
grupe pentru studierea limbei române la fiecare întreprindere.

Brusc era nevoie de multe cadre de pedagogi de limba română. Am primit şi eu de la

Ministerul Învăţămîntului o licenţă pentru predarea limbii române la Chişinău. Aveam de predat
la multe grupe, la diferite întreprinderi, care se găseau una de alta la o distanţă destul de mare.
De la început era mare revoltă şi era greu de predat limba română la cetăţenii veniţi aici în
Moldova şi stabiliţi aici de 40-50 de ani, care nu aveau nevoie de limba noastră moldovenească.
Ei iubeau Moldova fară moldoveni, iar noi moldovenii eram nevoiţi să învăţăm limba rusă.
Limba rusă se preda din clasa întîia, peste tot se vorbea în limba rusă şi acum aceşti oameni erau
foarte desperaţi: „Cum să învăţăm limba moldovenească la o vîrstă înaintată? Era foarte simplu.
Dacă în colectivul pedagogic erau 2-3 pedagogi ruşi care nu cunoşteau limba română, atunci noi,
ceilalţi 60 de pedagogi, eram nevoiţi să vorbim în limba rusă ca să înţeleagă cei 2-3 colegi ruşi
din colectiv. Aşa se petrecea la toate întreprinderile din oraş. Şi acum, cînd s-a lansat legea
despre limba română ca limbă de stat, s-au început neînţelegerile şi conflictele. Deputatul
Smirnov din Parlamentul Moldovei lansează lozinca de a avea 2 limbi de stat, limba rusă şi
limba moldovenească. 60 de procente dintre deputaţi au declarat limba română ca limbă de stat.
Atunci, deputatul din Tiraspol începe propaganda de a forma Republica Autonomă Nistreană cu
limba de stat - limba rusă. Aşa se începe conflictul din Transnistria.

TRANSNISTRIA, cu capitala Tiraspol, e acum o regiune separatistă autoproclamată,

situată pe malul stîng al Nistrului în componenţa Republicii Moldova. În anul 1989, după ce
guvernul Moldovei a declarat limba moldovenească ca limbă oficială de stat, în Transnistria, mai
ales în oraşul Tiraspol s-a dezvoltat o mişcare separatistă care, la 2 septembrie 1990, a proclamat
Republica Moldovenească Nistreană cu capitala la Tiraspol, cu sprijinul trupelor ruseşti, cu
comandantul Lebedev şi armata a 14-a de pe teritoriul Moldovei. În urma confruntării din anul
1992, se preia controlul asupra celei mai mari părţi a zonei transnistrene a Republicii Moldova,

115
cît şi asupra unei zone din Basarabia în jurul oraşului Tighina. În războiul civil din anul 1992 au
murit şi au dispărut aproximativ 1500 de persoane. După semnarea unui acord, ruşii au decis să
lase cîteva mii de militari în această zonă pentru a menţine pacea. De atunci, guvernul Moldovei
nu mai are nici o autoritate asupra regiunii transnistrene, înafară de 6 sate din raionul Dubăsari.
Deşi în anul 1994 a fost semnat un acord cu Moldova, ce prevedea retragerea trupelor ruseşti din
Transnistria, acesta nu a fost ratificat de Duma rusă.

- De ce îţi curg lacrimile şiroaie, Mariico?

- Vezi cît sînge s-a vărsat, aici, pe meleagurile moldovene!
- Da, toată vremea situaţia este încordată.
- Mă tem că va izbucni iarăşi război ca în Osetia de Sud.
- La 17 septembrie 2006, autorităţile transnistrene au organizat un Referendum privind
soarta viitoare a Transnistriei, care a arătat că o parte largă sprijină independenţa faţă de
Moldova şi aderarea la Federaţia Rusă. Dar rezultatele acestui Referendum nu au fost
însă recunoscute de comunitatea internaţională.
- Mă mir de tine cum cunoşti tu situaţia internaţională!
- Păi, caută pe internet şi ai vezi aşa o statistică: în Transnistria locuiesc 39,9 % de
moldoveni, ucraineni - 28 %, ruşi - 25 %, bulgari - 1,8 %, găgăuzi - 0,8 %, alte popoare-
3,7 %.
- Da, aproape 40 % de moldoveni locuiesc în Transnistria, ce se întîmplă?!

Tot timpul se agravează relaţiile moldo-ruse. Avem evenimente destul de neplăcute din
partea Federaţiei Ruse cît priveşte conflictul transnistrean. De exemplu, la 21 februarie 2005, au
fost expulzaţi 21 cetăţeni ai Federaţiei Ruse, acuzaţi că ar fi oferit consultaţii ilegale unor partide
politice, are implicaţii directe în campania electorală de la Chişinău. Blocul Moldova
Democratică a lansat critici dure la adresa autorităţilor comuniste, acuzîndu-i de promovarea
unei politici distructive în raport cu Federaţia Rusă. În ultimul timp, Uniunea Europeană petrece
o deosebită activitate în rezolvarea conflictului cu Transnistria. Despre întîlnirea ministrului de
externe al Transnistriei, V. Atamaniuc, cu ministrul de externe al Moldovei, A. Stratan, la
Helsinki, vorbeşte ministrul de externe al Estoniei, Urmas Paat: „Acest conflict se poate rezolva
numai prin arme, dacă partea transnistreană nu vrea să se lămurească în mod paşnic”.

116
- Şi atunci ce se va întîmpla? Iarăşi război? S-au săturat popoarele de războaie, de sînge....
- Da, poporul nostru este paşnic, cea mai importantă calitate este ospitalitatea, fiecare
oaspete este primit cu o deosebită căldură. Gospodarul casei întotdeauna va găsi un pahar
de vin bun moldovenesc, iar gospodina - cele mai alese bucate. În schimb, sîntem popor
tolerant.
- Dar cum s-a început acest război civil?
- După ce Moldova a primit statutul de membru ONU, la 12 martie 1992, preşedintele
Moldovei, Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor rebele care
atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii,
ajutaţi de trupele sovietice şi forţei Armatei a 14-lea, care aparţineau Federaţiei Ruse, au
luptat de partea forţelor transnistrene separatiste. Armata moldovenească s-a aflat în
inferioritate şi, la 21 iunie 1992, a fost semnat un acord de încetare a focului.
- Dar, cred că războiul rece se prelungea.
- Chiar după încetarea focului, Rusia continua să ofere regimului separatist sprijin militar.
Generalul Lebedev, comandantul Armatei a 14-a s-a purtat ca un politician transnistrean
şi a declarat că armata sa ar putea să ajungă la Bucureşti în timp de 2 ore. Ca urmare a
luptelor, au rămas pe cîmpul de luptă mai mulţi de 1500 de oameni, 130000 au devenit
intern strămutaţi sau au solicitat refugiu în alte ţări. Aproape 11200 din cei 79000 de elevi
transnistreni învaţă limba română, folosind alfabetul chirilic. Povesteşte o învăţătoare de
limba română din Transnistria: În timpul lecţiei, intră un soldat rus şi scoate pistoletul
din cobură, împuşcă cîte un glonte în fiecare literă din alfabetul latin ce atîrna pe perete
în clasă. Copiii, speriindu-se, se ascundeau sub bănci. Eu încremenisem, nu mai ştiam
cum să-mi liniştesc elevii. Mare revoltă a fost. În vara anului 2004, autorităţile
transnistrene au închis cu forţa 4 din cele 6 şcoli cu predarea limbii moldoveneşti. Mulţi
profesori şi părinţi, care s-au opus închiderii şcolilor, au fost arestaţi
- Dar ce măsuri a luat guvernul Moldovei?
- În timpul crizei, guvernul Moldovei a decis să instituie un blocaj economic de a izola
republica separatistă, dar Transnistria a răspuns prin oprirea energiei electrice. Încă la 22
decembrie, Mihail Gorbaciov, a semnat un decret prin care a declarat nule Hotărîrile
Congresului al 2-lea a deputaţilor din Transnistria. Dar politica rusească a rămas aceeaşi.

117
- Vai, ce se face în lume! De ce aceşti guvernatori nu se pot înţelege între ei, doar
popoarele suferă.

Privirea Mariicăi se întăciunase veninos.

- Tu ai privit la televizor despre războiul dintre Gruzia şi Osetia de Sud? Situaţia e foarte
asemănătoare cu a noastră. La 8 august 2008, se începu un război crîncen dintre Gruzia şi
Osetia de Sud, el a durat numai 2 zile, dar a mocnit ani întregi. Cîtă jale a adus acestor
popoare! Capitala Osetiei a fost distrusă complet, mii şi mii de oameni paşnici,
nevinovaţi, au fost omorîţi şi răniţi, oamenii au rămas fară locuinţe. De ce? se întreabă
popoarele, cine e de vină? Preşedintele Rusiei, Medvedev, a numit acel război „măcel
genocid”. Era ceva de necrezut, tancurile gruzine omorau oameni paşnici, călcau cu
tancurile copii, bătrîni, femei cu copii mici în braţe. S-au numărat la 3000 de oameni
omorîţi şi cadavrele lor lăsate pe străzi, e foarte groaznic. Priveam cu lacrimi pe obraz ce
se întîmplă. Văd cum un osetin şi-a găsit soţia moartă şi vrea s-o ia, dar de unde transport,
el o aşează pe motocicleta lui, o leagă de corpul lui şi o transportă. Poporul osetian a fost
ajutat de toată lumea, în primul rînd a venit Rusia în ajutor. Putin s-a deplasat pe teritoriul
Osetiei de Sud, a stat de vorbă cu suferinzii din spitale.
- Noi nu putem lăsa în primejdie poporul osetin, aici locuiau mai mulţi ruşi. Sute de tancuri
şi aviaţie rusă a fost îndreptată către graniţile Gruziei. Aceasta a fost tactica genocidă.
Zwimwal este oraşul morţilor, de fapt, nici nu există din prima zi de război. Preşedintele
Georgiei, M. Sakaşvili este condamnat de către lumea întreagă.
- Şi cine a început războiul într-adevăr?
- Cine ştie, presa Europeană tratează invers lucrurile. La televizor scria: Rusia
bombardează tancurile Georgiei.
După o pauză îndelungată Mariika iar mă întreabă:
- Cum crezi, ce viitor va avea Republica noastră?
- Cine ştie, numai Dumnezeu ştie ce se mai întîmplă. Ştiu că OSCE are deja de mulţi ani o
misiune de observare şi încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului.
- Dar ce mai este şi OSCE, eu nu pot pricepe.
- Păi, asta este o organizaţie pentru securitate şi cooperare în Europa şi este situată în
Viena, Austria.

118
- Aşa, acum pricep.
- Dar trebuie să-ţi spun că trupele ruseşti totuşi staţionează în continuare pe teritoriul
moldovenesc, în pofida obligaţiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999-
2001.
- Cum pricep, conflictul nistrean încă nu e rezolvat.
- Cam aşa, bine te pricepi. O posibilă sursă de viitoare conflicte o constituie situaţia satului
Vasilievca sau o parte din pămîntul agricol aparţinînd comunei Doroţcaia. Aceste
pămînturi se află pe cealaltă parte a şoselei. Autorităţile separatiste au făcut repetate
încercări de a interzice localnicilor de a prelucra această parte de pămînt, deaceea o parte
din terenul agricol a rămas neprelucrat.
- Păi, vezi ce se întîmplă pentru o bucăţică de pămînt al moldovenilor, nu le vine bine la
inimă separatiştilor.
- Şi mai este şi un alt lucru pentru care se zbat separatiştii.
- Dar ce mai este?
- Un alt focar de conflict e satul basarabean Varniţa, la care pretind separatiştii
transnistreni.
- Deloc nu se pot potoli separatiştii aceştia.
- După cum ţi-am mai povestit de la început, chiar şi unele minorităţi naţionale s-au opus
schimbărilor de clasă politică în Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică
de etnici ruşi. Oficializarea limbii majorităţii şi introducerea obligativităţii alfabetului
latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decît cea
română. Neconcordanţa cu noua politică s-a manifestat prin mitinguri şi greve ceea ce a
adus la un motiv a războiului civil.
- Da, s-au petrecut multe evenimente de atunci, dar pînă acum forţele trupelor de menţinere
a păcii şi a procesului de negocieri au fost impuse cu acceptul conducerii Moldovei.
Rusia blochează orice progres în direcţia solicitării conflictului nistrean, folosind
propriile marionete de la Tiraspol. Se poate de conchis că Transnistria, de fapt, se află sub
ocupaţia Federaţiei Ruse şi se poate întîmpla oricînd ce s-a întâmplat în Osetia de Sud.
Vezi ce se întîmplă, peste 270 de mii de persoane din numărul total de 418.468 de
locuitori a Transnistriei, cu vîrsta de peste 18 ani, au preferat să aleagă cetăţenia
Republicii Moldova. Şi în stînga Nistrului sînt 6 localităţi, pe care le-am numit mai sus,

119
 care cu arma în mînă şi-au apărat dreptul de a rămîne sub juristdicţia Republicii Moldova.
Toate aceste categorii al poporului din Transnistria nu susţin poziţia marionetelor ruse din
Tiraspol. La întrunirea Preşedintului Moldovei, Voronin, cu Igor Smirnov, de la 24
decembrie 2008, Smirnov cere cu mare îndîrjire de la autorităţile moldovene să
recunoască numaidecît independenţa Transnistriei.

Eleonora Cerkavski este o profesoară activistă pentru drepturile omului din regiunea
separatistă Transnistreană, ea este deţinătoarea ediţiei 2008 a Premiului pentru Promovarea
Democraţiei, acordat de Fundaţia Ion Raţiu. Dar ea este constrînsă să se retragă din viaţa politică,
deşi ea a rămas fidelă convingerilor sale. A avut de înfruntat închisoare şi diferite ameninţări că
ea nu şi-a mai vedea vreodată copiii. Şi asta numai pentru aceea că ea a continuat să predea
limba română. Cred că este datoria mea de cetăţean să ajut în efortul de a schimba societatea...
Am suferit şi eu mult, cînd predam limba română la întreprinderi. Erau rău supăraţi că nu vor
putea învăţa limba română şi de ce am numit-o română şi nu moldovenească. De la Ministerul de
Învăţămînt se controla în Chişinău cum merg treburile cu predarea limbii la întreprinderi.
Televiziunea moldovenească a făcut un raid pe la întreprinderi unde se preda limba
română ca limbă de stat. Se presupunea că ar fi lăudabil a filma lecţiile celor mai buni profesori
în acest domeniu, vezi că aici trebuia o deosebită metodică şi diplomaţie. Şi iată că eu predau o
lecţie deschisă cu ruşi la întreprinderea de confecţionare a pielii artificiale din Chişinău. Îmi
alesesem tema „Mihai Eminescu”, iar corespondenta Valeria Dascăl filma această lecţie. Ea mi-a
propus să vizităm monumentul lui Mihai Eminescu din parcul naţional în Chişinău. Ochiul
camerei de vederi mă fixează în faţa acestui monument. Stau şi îl privesc pe acest vestit poet şi
mă gîndeam cum îl slăvim noi după moartea lui, dar cît de jalnică a fost existenţa lui în viaţă. Şi
de ce nu l-am putut ajuta atunci şi îmi zic: „Multe cunosc despre tine, frumosul nostru poet! Ai
trecut hotarul lumii, blînd luceafăr, înecat de amărăciunile ei, zdrobit de mizerii şi suferinţe. O,
da, ai fost un vis ce ai trecut aşa de iute, însă în scurta ta tăcere ai lăsat atîta farmec. Umbra
acestui vis e aşa de mare încît veacuri multe se va simţi plutind şi înfluenţînd asupra celor ce te
vor studia şi te vor slăvi!” Da, te plîngem, după ce n-am putut să te păstrăm. După cum îţi
povesteam, corespondenta de la Televiziunea Moldovenească a turnat un film despre familia
noastră, a arătat şi lecţia mea predată la întreprinderea din Chişinău. Am fost lăudată, desigur. Se
părea că ruşii cu dîrzenie învaţă limba română, dar, ca atare, ei nu vroiau nicidecum

120
s-o înveţe, motivînd că este greu de învăţat la o vîrsă înaintată, şi n-ar vrea să-şi piardă locuşorul
cel cald, pe care vor trebui să-l cedeze moldovenilor, în caz contrar. Aveam cu unii din ei
dificultăţi, era cam groaznic dacă te amestecai în politică. Dar uite că am ajuns şi eu la o vîrstă
înaintată să învăţ o limbă străină atît de complicată. Acum în Germania, termin cursurile de
limba germană şi astăzi, 1 iulie 2007, primesc certificatul la vîrsta de 75 de ani. Dar această
˝universitate˝ m-a costat cel mai mult. La Universitatea din Chişinău am învăţat limba franceză,
pe care o cunoşteam la perfecţie, dar cu timpul se şterge din minte dacă n-o foloseşti. Am învăţat
limba latină, străvechea slavonă şi alte limbi. Vezi că, studiind profund limba rusă, îmi erau
cunoscute şi alte limbi înrudite cu această limbă, de exemplu, ukraineana, belorusă. Întîlnind aici
polonezi, refugiaţi şi ei, cunoşteam puţin şi din limba lor. Mai tîrziu, auzind vorba iugoslavilor,
văd că înţeleg ceva din ea.

Acestea sînt limbi slavone, ce s-au format în legătura cu migraţia acestor popoare. Din
limbile latine cunosc limba franceză, înţeleg limba italiană, spaniolă. Cît priveşte germana, ea
face parte din altă grupă de limbi saxoniene. Ea este cea mai grea din toate limbile învăţate de
mine. La vîrsta mea înaltă nu e aşa de uşor, cuvintele învăţate le uit uşor fiindcă nu pot să le
folosesc permanent. În limba germană vorbesc nemţii, austriecii şi alte popoare, dar ei folosesc
multe dialecte. Se ştie că nemţii de la nord nu înţeleg vorba nemţilor de la sud prin dialectele lor
folosite. Mai există o limbă nemţească numită ˝Plattdeutsch˝, destul de complicată, folosită de
nemţii în vîrstă. În şcoli se predă Hochdeutsch, cea mai intelectuală limbă nemţească. Ea se
vorbeşte în cadrul celor mai mari instanţe.

Ca să vorbeşti corect germana, e necesar să ai mereu contact cu nemţii, să întrebuinţezi

mereu limba. Tinerilor, care muncesc şi au contact cu nemţii, le vine mai uşor să cunoască limba,
dar eu sînt la pensie, mă întîlnesc cu ruşi, privesc vorba în ruseşte la televizor, peste aud limba
turcească, iugoslavă sau alte limbi. La cursurile de limba germană se predă destul de prost,
profesorii nu au nici o răspundere faţă de rezultatele predării, de aceea mă ocup mereu de limba
germană. Mereu port în poşetă traducătorul rus-german, un mic aparat electronic care mă ajută în
orice situaţii, fie în drum sau acasă. Dar mă descurc, ba chiar uneori mi se oferă unele referate pe
diferite teme, citesc ziarele în limba germană, unele opere ale scriitorilor nemţi.

121
 - Veruţo, ştii tu ce se întîmplă acum în Moldova, ştii tu ceva despre noutăţile din Moldova?
- Dar cum să nu ştiu, totul mă interesează despre patria mea. Cum mai trăiesc compatrioţii
noştri?
- Pentru populaţia din zona de conflict se oferă paşapoarte eliberate de administraţia de la
Tiraspol, dar ele nu permit deplasarea populaţiei în afara zonei de conflict. Aceste
paşapoarte devin instrument de protecţie pentru liderii regimului separatist.
- Mi se pare că situaţia devine tot mai asemănătoare cu cea din Osetia de Sud.
- Dar, vezi, compartamentul Republicii Moldova în raport cu Moscova, precum şi esenţa
conflictului de pe teritoriul ei diferă de cazul Georgiei.
- Dar cum?
- În primul rînd, preşedintele Moldovei depune un efort maxim pentru restabilirea
dialogului cu Kremlinul şi relaţiile cu România sînt demonstrativ răcite.
- Dacă privim situaţia mai atent, etnicii şi cetăţenii ruşi sînt în minoritate în Transnistria,
iar la Chişinău locuiesc mai mulţi etnici ruşi decît în toată Transnistria. Zona
transnistreană este mult mai vulnerabilă pentru Moscova în comparaţie cu Osetia de Sud.
Transnistria nu are frontieră comună cu Rusia şi regimul din Transnistria este foarte
dependent de compartamentul Ucrainei
- Adică cum?!
- Republica Moldova, spre deosebire de Georgia, este ţară vecină cu Uniunea Europeană şi
NATO. Şi declanşarea unui conflict armat pe acest teritoriu, pe de o parte NATO şi pe de
alta UE, ar putea arăta cu totul altfel decît în Caucaz.
- Of, Doamne, ce se mai face în lume?
Iată ce-mi povestea cumătră Olguţa:
- Ce mai fac politicenii aceştia, dar suferim noi, care nu purtăm nici o vină în aceste jocuri
politice, noi care sîntem nevoiţi să stăm la cozi ca să ne luăm certificat de emigrare
pentru a ajunge la rudele noastre din Tighina sau Tiraspol, suferim noi, ţăranii, care
sîntem obligaţi să achităm taxa vamală ca să vindem cele cîteva kilograme de brînză,
castraveţi ş.a. la piaţa din Bender, unde s-a mai văzut aşa ceva?!
- Cîtă răbdare, fraţilor, şi asta într-o ţară ce pretinde a fi democratică?!
- Da, aşa este moldovanul nostru, a răbdat în veacuri.

122
„Conflictul din Transnistria este printre cele mai periculoase conflicte îngheţate din regiunea
Mării Negre din cauza riscurilor asimetrice ce au ca sursă Transnistria” a declarat, la 23
octombrie 2007, Băsescu, şeful statului român. Ministrul de externe de la Tiraspol a declarat că
România e păduchele SUA. Un jurnalist din România scrie într-un ziar: „Ruşii întotdeauna au
vrut să pună cizma pe grumazul românilor, ba cu tancurile, ba cu Regulamentul organic, ba cu
comunismul”.

Ieşirea spre Marea Nreagră a fost şi este o problemă pentru Rusia. Acesta a fost drumul
lui Suvorov şi construcţia cetăţii Ismail. Pe aceste meleaguri Rusia îşi întărise plazdarmul pentru
cucerirea Balcanilor. Şi, avînd un aliat cît de mic ca Transnistria, Rusia va obţine o ieşire către
Marea Neagră şi Balcani. Problema aceasta era în toate capurile celor veniţi la putere, acesta era
strategia permanentă.

- Nu pot înţelege, Veruţo, de ce peticul acesta de pămînt este aşa de folositor pentru alte
popoare ce stăruie să-l cucerească.
- Vezi tu că tragedia domină de veacuri, începînd de la 1812 încoace. Fereastra sau poarta
în Balcani, aşezată la răscruce de drumuri şi interese geopolitice, Basarabia, a fost şi este
o piesă într-o partidă de şah. Sacă, în lucrarea sa scria: Puterea sta cu ochii spre
Moscova, iar românul basarabean, cu ochii spre România şi UE.
- Populaţia din Transnistria au paşapoarte ruseşti.
- Aşa este, dar paşapoartele oferite de adiministraţia de la Tiraspol nu permit deplasarea
populaţiei în afara zonelor de conflict, aceste paşapoarte devin instrument de protecţie
pentru liderii regimului separatist.
- Mă tem că s-ar încinge şi aici în Moldova un război civil ca în Osetia de sud.
- Dar comportamentul Republicii Moldova în raport cu Moscova, precum şi esenţa
conflictului de pe teritoriul ei diferă de cazul Georgii. Mai întîi Preşedintele Moldovei
depune un efort maxim pentru restabilirea dialogului cu Kremlinul şi raportul cu
România este destul de rece. Etnicii şi cetăţenii ruşi sînt în minoritate în Transnistria, iar
în Chişinău locuiesc mai mulţi etnici ruşi decît în toată Transnistria.
- Şi ce ?

123
- Zona transnistriană este mult mai vulnerabilă pentru Moscova în comparaţie cu Osetia de
Sud. Transnistria nu are frontieră comună cu Rusia şi regimul din Transnistria este foarte
dependent de comportamentul Ucrainei. Republica Moldova, spre deosebire de Georgia,
este ţară vecină cu EU şi NATO. Deplasarea unui conflict armat pe teritoriul Ucrainei, pe
de o parte EU şi NATO pe altă parte, ar putea arăta cu totul altfel decît în Caucaz. În
presă se adună tot mai multe semnale care indică faptul că soluţionarea conflictului
transnistrean este un subiect intens de dezbatere. Ultimile 6 întîlniri Putin - Voronin,
vizita preşedintelui ucrainean în Moldova, diverse eliberări din funcţii la Chişinău,
dezbat viitorul statului transnistrean în statul reintegrat. Problemele au fost cel mai bine
exprimate de raportul Biroului de avocaţi din New York, decizia din 2004 în care
Federaţia Rusă a fost acuzată ca agresoare în conflictul transnistrean.
- Practic, astăzi, încă nu există o poziţie clară şi articulată a Chişinăului în raport cu
problema transnistreană. Transnistria - un petec de pămînt cu milioane de probleme, în ea
legea se scrie tot cu secerea şi ciocanul. Un teritoriu uitat de Dumnezeu şi de legile
dreptului internaţional, un teritoriu al violenţei şi ˝gura neagră a Europei˝, este o regiune
separatistă aflată de drept în componenţa Republicii Moldova, de ce n-ar trebui să se
împace cu aceasta guvernul Smirnov?
- De ce tot aud în presă că ruşii pretind la Transnistria, că a fost cîndva pămîntul lor?
- URSS a creat în anul 1924 o republică-fantomă pe care au numit-o RSSAM ca
propagandă comunistă. Ea ar fi aparţinut muncitorilor moldoveni liberi, neasupriţi de
România Mare, cu capitala Balta. Statul RSSAM a funcţionat pînă în anul 1940. În
graniţele celor 2 teritorii, Stalin a fondat Moldova Sovietică. Desigur, regiunea
transnistreană a rămas privilegiată, a fost un motiv bine chibzuit, strategic. Obiectele
industriale în proporţie de 90% au fost plasate aici şi, astăzi, RM are mari pierderi
economice generate din cauza dezlipirii zonei industriale. Aceasta este o problemă veche
de 85 de ani.
- Am fost nu demult în Tiraspol şi văd că străjuieşte statuia lui Lenin în faţa Sovietului
Suprem. În fiecare toamnă au loc serbări festive dedicate Marii Revoluţii din Octombrie,
se sărbătoreşte „Ziua drapelului Roşu al Rusiei”.

124
- Doamne fereşte, am auzit că ruşii au distrus un cimitir miltar din Tighina, autorităţile au
autorizat buldozerele să treacă peste mormintele eroilor din cel de-al 2-lea război
mondial, ostaşi români decedaţi în lupta împotiva Armatei Roşii.
- Vezi cum vine vremea, Doamne Dumnezeule, cu ce sînt de vină aceste morminte?
- Mă gîndesc că Armata este întotdeauna forţa distrugătoare.
- Vezi că, de fapt, naşterea autoproclamatei Republici Transnistrene este strîns legată de
prezenţa în spaţiul Moldovei a Armatei a 14-a din anul 1956.
- Armata a 14-a rusă a rămas pînă azi pe teritoriul Moldovei, păzind, probabil, cel mai
mare depozit European de armament, stocat în vestul Uniunii Sovietice. Din anul 1984
cartierul general al Armatei a 14-a fost mutat de la Chişinău la Tiraspol. De ce? A fost o
strategie. Prezenţa acestei mîni de fer a încurajat şi generat crearea unui pol de putere
rusă pe malul stîng al Nistrului.
- Păi, vezi, totul a fost prevăzut din timp, cele mai mari obiecte industriale au fost
construite pe malul stîng al Nistrului.
- Da, Mariico, aceasta se numeşte strategie militară şi economică, desigur.
- Chişinăul cere retragerea trupelor ruse din Republica Moldova, dar, cum vedem, aceasta
nu se înfaptuieşte. SUA sprijină o soluţionare paşnică prin retragerea trupelor ruseşti din
Transnistria, dar... Să vedem ce face Barak Obama care a venit la putere. Aşa e situaţia
politică, Mariico.
- Dar de ce tot de politică să discutăm, ce a vrea Dumnezeu aşa va fi, că tare păcătoşi mai
sîntem.
- Dar uită-te ce se face şi pe pămînturile sfinte, Israel şi Palestina. E timpul cînd omenirea
ar putea să cînte cîntecul românesc Hora Unirii: Hai să dăm mînă cu mînă/ Cei cu inima
română. Trebuie să se unească popoarele, nu să se lupte mereu unii cu alţii. Acum sîntem
despărţiţi prin hotare, cu lanţuri, legaţi doar cu inima. Am o soră în Tighina şi nu ne
putem întîlni, pentru a ajunge una la alta trebuie să trecem multe vămi şi controale, mereu
să arătăm actele, iar cu neamurile din România, fără viză de trecere, nu ne putem întîlni,
dar pentru tot trebuie să plăteşti bani. Dar de unde să ia bani bietul ţăran, care din bietul
venit nu-i ajunge să-şi plătească mereu veninde datorii. Doamne, că tare sîntem pedepsiţi
de Dumnezeu. Pentru un telefon la neamuri te costă mulţi bani şi din cauza asta nu ne mai

125
 auzim şi vedem mult timp. Cîndva ne duceam pe jos la neamuri fară ca să ne întrebe
cineva unde mergi, dar astăzi nu este aşa. Toţi sîntem despărţiţi.

-11-

HAMBURGUL este a doua patrie a noastră. Oraşul Hamburg este unul din cele 16
landuri ale Republicii Federale Germane, principalul port german. Hamburgul are 2,3 mln. de
locuitori şi este astfel al 2-lea oraş după numărul de populaţie în Germania, al 7-lea din Uniunea
Europeană. Este centrul regiunii metropolitane Europene cu o suprafaţă de 755,6 km pătraţi cu o
densitate de 2300 locuitori pe km pătrat. Hamburgul se găseşte în nordul Germaniei, la vărsarea
rîurilor Alster şi Bille în fluviul Elba, malurile căruia sînt legate prin 2500 de poduri, precum şi
prin tuneluri vechi al Elbei. Hamburgul ocupă al treilea loc dintre cele mai mari şi frumoase
porturi din lume după New-York şi Londra. Comparăm cu Veneţia - 400 de poduri, Amsterdam-
1200 şi Londra împreună. Aceste grandioase poduri sînt asemănătoare cu podurile construite în
Petersburg. ț

Oraşul Hamburg este împărţit în 7 sectoare sau raioane: Altona, Harburg, Berghedorf,
Mitte, Elmsbuteli, Nordstetd, Wandsbek. Clima, datorită influenţei maritime, este mai blîndă
decît în estul continentului, dar este amăgitoare, uneori nu ştii cu ce să te îmbraci şi, desigur, fară
umbrelă nu te poţi porni de acasă. Deseori plouă, luna cea mai caldă este iulie, ajunge căldura
pînă la 17-18˚. Locuitorii de aici se înăduşesc, fiind deprinşi cu anotimpurile răcoroase. Zăpada
cade foarte rar şi deodată se şi topeşte. În 226 de hoteluri, sînt primiţi pe zi mai mult de 213700
de oaspeţi din diferite ţări. În oraş se înalţă multe biserici pentru catolici şi evanghelişti şi
moschee pentru musulmani. Biserica Sf. Nicolaie se înalţă la o înălţime de 147 m.
Rîul Alster curge pe o lungime de 52 de km. Prin portul din Hamburg trec mii de corăbii
din toate ţările. La intrarea în port răsună imnul ţării, se înalţă flagul ţării şi răsună sirena ce se
aude la o distanţă mare. Aici se adună mulţi locuitori spre a admira aceste evenimente, vezi mii
şi mii de admiratori. În fiecare an se sărbătoreşte ziua portului. Aici sînt invitate sute de corăbii
din diferite ţări, care de care mai frumos aranjate pentru serbare.

126
 În anul acesta a stat în port corabia rusească „Baltica” mai mult de o lună. Pe malul stîng
al rîului Elba, stă permanent corabia „Muzeu”. Din portul Hamburg pornesc mai mult de 600 km
de drumuri pe apă. Deutschland se numeşte ˝poarta din lume˝ după mărimea lui. Trenurile de
pasageri circulă peste fiecare 10 minute în diferite direcţii. Există trenuri cu mai mare viteză.
Hamburgul prezintă chiar şi o premieră în transportul feroviar mondial. Acum un tren de marfa a
efectuat prima cursă, experimentată între capitala chineză, Beijing şi portul german, Hamburg.
Cele 49 de vagoane cu containere au avut nevoie de 15 zile pentru a parcurge aproape
1000 de km. Garnitura a trecut prin 6 ţări: China, Mongolia, Rusia, Belarus, Polonia şi
Germania. Sosirea la destinaţie a fost salutată cu focuri de artificii. Căile ferate germane doresc
să reducă durata transportului la 10 zile şi să iniţieze curse regulate pe acest traseu, care este cel
mai lung din lume. Eu circul mereu cu trenul de la Pinneberg la Hamburg.

Eu, de fapt, locuiesc în Pinneberg, ce se află amplasat la circa 18 km de oraşul Hamburg,

oraş ce se învecinează la nord cu localităţile Prisdorf, Kummefeld şi Borsel-Hohenraden, este
centrul administrativ din sudul landului Schleswig-Hohstein. Străzile oraşului sînt drepte şi tipic
constuite, peste tot vezi o curăţenie extraordinară. Fiecare locuitor e obligat să păstreze curăţenia.
Gunoiul se adună în saci speciali şi dis-de-dimineaţă se strînge cu anumite automobile. Gunoiul
este selecţionat în bunchere mici, speciale pentru sticle, pentru hîrtii sau ziare folosite, resturi de
mîncare şi alte resturi. Odată, eu fiind neatentă arunc în gunoaie o scrisoare.

A doua zi eu primesc această copie de la scrisoarea mea. Ce se întîmplă, mă gîndesc?

Aceasta a fost o preîntîmpinare spre a fi mai atentă unde trebuia să arunc această mică hîrtie.
Dis-de-dimineaţă gospodarii caselor se scoală şi mătură în faţa caseilor trotuarul. Dacă se plimbă
cu cîinele, gospodarul foloseşte un pacheţel plastic pentru a strînge murdăria făcută de cîinele lui
pe stradă. În oraş nu există garduri înalte ca la noi în Moldova, moldovenii au grijă de locuinţă
numai în ograda lor, dar gunoiul îl varsă în drum, ce duce la o privelişte destul de jalnică.
Îmi place populaţia de aici, tot timpul avînd un zîmbet pe faţă, indiferent dacă el cunoaşte
acel om sau nu. Aceasta este foarte plăcut, la o întîlnire cu un cunoscut, desigur, i se strînge
mîna, inclusiv şi femeile, pe cînd la noi, mă rog, numai bărbaţii au acea ocazie de a da mîna şi
numai cu bărbaţii. Mă rog, se întîmplă şi alte ocazii, fiind noi străini în Germania. Dar noi,

127
străinii, sîntem toleranţi. Vreau să descriu o întîmplare. Mergeam în autobuz spre gară. Vis-a-vis
de mine sta pe scaun o doamnă în vîrstă, nemţoiacă.La oprire, se urcă un tînăr străin, poate din
Africa, şi se aşează lîngă ea pe scaun. Doamna - nemulţumită, mai mult ca atît, rău supărată.
- Şi aceşti veniţi din alte ţări, ce mai caută aici?
- Pardon, madam, zice tînărul în franţuzeşte.
Se vede că era un student sau un profesor, om inteligent, în mînă ţinea o carte pe care am citit
„Enciclopedia germană”. Doamna din nou îşi exprimă nemulţumirea, precum că vezi în
Germania sînt mulţi tineri fără muncă stabilă şi de ce trebuie să muncească veniţii din alte ţări
ş.a.m.d.
- Pardon madam, zice din nou tînărul şi începu să citească din cartea ce o ţinea îngrijit în
mînă.
Dar doamna nicidecum nu se potolea, din nou începu să terorizeze tînărul. Între timp, intră
controlorul: „Prezentaţi biletele de circulaţie, vă rog”. Sucindu-se, nu se domolea, doamna.
Atunci nu-i mai ajunge răbdare tînărului, înşfacă biletul de circulaţie al doamnei, în timp ce
doamna îl ţinea sus cu mîna întinsă, îl mototoleşte, îl bagă în gură şi pe loc îl înghite. Toţi
pasagerii prezintă biletele de circulaţie controlorului.
- Vai, vai!!! ţipă doamna, acest negru mi-a mîncat biletul de circulaţie!
- Doamnă, nu e cazul de glume, prezentaţi biletul.
- Dar, a...
- 40 Euro amendă, vă rog să plătiţi.

Doamna, înfuriată, plăti 40 Euro pentru că a circulat fară bilet de circulaţie. Aşa se
răsplăteşte nefacerea de bine. De fapt, nu întotdeauna este vrăjmaşul răsplătit după cum se
poartă. Dar asta este într-o ţară străină, trebuie mereu să respecţi legile şi tradiţiile poporul în a
cărui ţară trăeşti, trebuie să fii mereu încordat, să nu uiţi ceva ce trebuie să îndeplineşti. Eu mă
folosesc de cartea de circulaţie anuală pentru seniori. Ea costă 42 Euro lunar, dar posibil să se
mărească preţurile cu timpul. Trebuie mereu să ţii minte că de la 16 la 18 n-ai dreptul să circuli
cu ea. După cum vedeţi, biletele de circulaţie cu transportul sînt foarte scumpe. În Moldova, de
exemplu, pensionarii sînt scutiţi de plată pentru circulaţia cu autobuzul. Ei, acest caz cu doamna,
de care v-am povestit, se numeşte discriminare faţă de oamenii de diferite naţionalităţi. Îmi era

128
întăciunată inima cînd rostisem cuvîntul ˝discriminare˝. Stai, cineva şi-a adus aminte de mine.
Îmi vorbeşte la telefon Mariika.
- Vino la mine, îi zic, prin telefon nu prea înţeleg ce vrei să-mi spui.
- Vin peste 10 minute.
- Vai, ce bine că te văd, demult nu ne-am întîlnit. Te servesc cu un ceai.
- Vezi, începe Mariika, am emoţii puternice, ieri am vizitat buncărul lui Hitler de la Berlin.
- Interesant, povesteşte.
- Încă de la sfîrşitul celui de al 2-lea război mondial, unul dintre buncărele naziştilor, care
urmau să fie transformate în academie, a fost dat uitării. Dar apoi, buncărul situat în zona
Berlinului a fost descoperit sub un deal făcut special să mascheze construcţia.
Proiectul de construcţie a fost realizat de arhitectul nazist, Albert Speer. Hitler pusese
piatra de fundament în anul 1937, dar construcţia a fost oprită trei ani mai tîrziu, deşi era
terminată în procent de 80%, din cauza războiului. Timpul a trecut şi zona a fost
acoperită de iarbă, lăsînd academia să fie înghiţită de pămînt. Cercetătorii au studiat şi
comparat sute de poze şi planuri ale buncărului pentru a reuşi o reconstrucţie fidelă a
locului.
- V-aţi întîlnit cu unii din martori acestei perioade?
- Da, Rochus Mise este ultimul supraveţuitor din anturajul Fuhrer-ului. Numai la vîrsta de
90 de ani, fosta gardă de corp alui Adolf Hitler, a dat publicităţii o carte despre timpul
petrecut alături de Fuhrer. Era 2 mai 1945, la ora 6 dimineaţa, în apropiere de buncărul
lui Hitler, povestea el, soldaţii francezi şi germani prelungeau încheierea celui de-al 2-
lea război mondial ,eram foarte disperat să scap din acel iad viu. Armata Roşie era de
acum aproape, la o distanţă de 200 km. În momentul în care am fost prezentat pentru
prima oară lui Hitler, am simţit un fior rece pe spate.

Mariika se opreşte, mai răsuflă adînc, pe obaz îi curge o lacrimă fierbinte, o şterge cu
colţul unei batiste.
- Mă doare inima ca şi pe alte mame, aici pe pămînturile Germaniei mi-a dispărut
fecioraşul, n-am mai auzit nimic despre el, nici viu, nici mort. Ce să faci, aşa a fost timpul
şi astăzi se petrec multe războaie în care cad tinerii pe cîmpul de luptă. El ne povestea
despre ultimile zile a lui Hitler în buncăr. Misch susţine că Goebbels a dorit totuşi să îşi

129
 salveze copiii, dar soţia lui, Magda, i-a omorît pe toţi 6 din loialitate faţă de Hitler. Ai
privit în filme despre acele ultime evenimente?
- Da, familia lui Goebbels s-a sacrificat pentru Hitler.
- Misch povestea că a văzut-o pe Eva Braun moartă în colţul unei canapele, cu capul spre
Hitler şi cu genunchii strînşi la piept, îmbrăcată era într-o rochie bleumarin şi un voal alb
la gît. În dimineaţa de 2 mai 1945, misiunea lui Misch a fost terminată. Goebbels l-a lăsat
să plece, adresîndu-i următoarele cuvinte: Am ştiut cum să trăim, vom şti şi cum să
murim. Ea, Magda, şi-a omorît cei 6 copii care i-a numit pe toţi în cinstea lui Hitler, dînd
nume fiecăruia început cu litera H: Hega de 12 ani, Helmut de 9 ani, Holde de 8 ani,
Hilde de 7 ani, Hadde de 6 ani, Heidi de 5 ani. Aceasta a fost credinţa supremă a familiei
Goebbels. Autorul cărţii „Ultimele zile a lui Hitler” reconstituie pe baza a zeci de
mărturii atmosfera din buncărul lui Hitler de sub Berlinul asediat, despre lumea subterană
a lui Hitler, menită morţii. Aici, în acea cancelarie subterană, se primeau şi se dădeau
ordine, se ducea o viaţă desfrînată, gratis. În ultimul timp, Hitler ceruse ca toate
secretarele lui, aşa ca şi Eva, să rămînă permanent în buncărul lui. Aici, la o adîncime de
7 pînă la 20 de metri sub pămînt, locuiau sute de ofiţeri desemnaţi pentru apărarea
Cancelariei Reichului, precum şi componenţa maritimă. În acea seară, înainte de moarte,
Hitler îi oferă Magdei o medalie de vitejie „Cea mai curajoasă mamă a Germaniei”. După
ce îşi ia rămas bun de la toţi apropiaţii lui, împreună cu Eva, se retrag în apartamentul
particular. Îndată se auzi un foc de pistol. Otto şi oamenii săi îşi îndeplinesc ultima
dorinţă a lui Hitler şi incinerează cadavrele într-un şanţ de deasupra buncărului. După ce
Goebbels îşi împuşcă soţia, se sinucide cu acelaşi pistol.
- Cum era el, fioros la înfaţişare?
- Spunea Misch că el era un gentleman, inteligent, dar mare fanat de a cuceri lumea.
- Da, aşa a fost şi Napoleon, şi el a vrut să cucerească lumea, ajunsese cu numeroasa lui
armata aproape de coastele Moscovei, ba chiar a şi văzut-o arzînd. El aşteptase cheile de
la Kremlin, dar aşa şi nu le-a primit. Armata lui a fost zdrobită şi s-a retras, îngheţată de
gerurile din Rusia. Tot aşa au îngheţat şi nemţii, nu s-au aşteptat la aşa o durată de timp
pentru cucerirea Rusiei.
- Planurile lui Barbarossa fură mai dure, nemţii, după acest plan, trebuiau să cucerească
Rusia în 2-3 săptămîni.

130
- Ruşii i-au cedat lui Napoleon Moscova cuprinsă în flăcări, dar lui Hitler nici asta nu i s-a
cuvenit. Ruşii au forţat toate puterile spre a nu ceda Moscova.
- Dar cît a durat excursia la buncărul lui Hitler?
- Ne-am plimbat vreo 7 ore.
- Mariico, dar eu am vizitat buncărul din zilele noastre, Buncărul care a fost menit pentru
preşedintele Germaniei, Erich Honekker. Am avut fericirea de a-l vizita, buncărul secret
cu 3 etaje care a fost construit în anul 1983 în caz de război nuclear. Am avut fericirea de
a-l vizita fiindcă el a fost deschis pentru vizitatori numai 3 luni de zile, după aceea a fost
închis pentru totdeauna. În acest buncăr, pe lîngă Erich Honekker, la o adîncile de 70 m,
puteau să se ascundă încă 400 de oameni. Buncărul acesta se găseşte la 25 de km la nord-
est de Berlin, nu departe de orăşelul Bandliz, unde mai înainte se afla conducerea
Republicii Democrate Germane.
- Construcţia Buncărului s-a început în anul 1978 şi s-a terminat construcţia în anul 1983,
cu 6 ani înainte de căderea zidului din Berlin. Erich Honekker a vizitat buncărul său
numai o dată şi, speriindu-se de ceea ce a văzut acolo, a rămas în el numai 15 minute.
Excursiile ce se petreceau în strict secret, acum se petrec numai în timp de 3 luni, pentru
toţi doritorii, pe urmă va fi închis pentru totdeauna. Pricina - mari piederi pentru
menţiona acest buncar. Excursia este permisă numai în timp de 2 ore. În acest timp,
vizitatorii vor viziona prin coridoarele foarte înguste. Treceam de la o uşă la alta prin
acele uşi grele, uriaşe, în mai mult de 300 de încăperi în care trebuiau să aibă condiţii de
muncă conducătorii germani. Buncarul subteran ocupa o suprafaţă ca un teren imens de
fotbal. Pentru construcţie se cereau 85 mii de tone de beton armat. Aici erau construite
camere pentru vizionare, staţii radio pentru apărarea conducătorilor, amortizatori pentru a
minimaliza cutremurul armei nucleare. Aici sînt construite fontane cu apă,
aclimatizatoare pentru a curăţa aerul. Cînd vizionezi, te temi de aşa construcţii modeme şi
pentru noi necunoscute. Deasupra este construit un monument, oamenii nici nu bănuiesc
ce se întîmplă în lumea subterană.
- Da, grandios.
- Cîte lucruri tainice sînt, dar noi nu le cunoaştem!

131
 Casa noastră e situată pe malul stîng al rîului Elba. Elba este un fluviu cu o lungime de
1091 km. Este situat pe locul 4 după mărime din lume, are un bazin de colectare de 148000 km.
Pe Elba sînt construite cele mai numeroase poduri. În corăbiile ce circulă pe Elba, navighează
mulţi turişti. Nu doar clădirile, ci şi podurile devin în zilele noastre obiecte ale fascinaţiei
turistice. Sînt nişte proiecte de o mare îndrăzneală de vechi gen de construcţii în Europa. După
cum ştim, la început podurile au fost construite de lemn, cu frînghii, stînci. Pe alte locuri, peste
rîuleţe se mai păstrează, dar, în prezent, podurile au devenit o artă, un peisaj, traversînd fluvii,
văi şi chiar oceane. Trenurile circulă pe poduri, adică pe deasupra, pe sub apă şi pe pămînt, acele
căi se numesc S-bahnuri. Mergînd cu trenul pe poduri înalte ţi se taie răsuflarea.

Construcţia acestor poduri îmbină stilurile clasice şi moderne, reflectînd maiestria

arhitecţilor. M-a uimit tare construcţia podului Milan din Franţa. Dacă vă este frică de înălţime,
nu trebuie să circulaţi pe acel pod, cel mai înalt punct al podului este de 343 m, lungimea de 2,46
km. E susţinut de 7 piloni de 36000 tone. Podul leagă Parisul şi Beziers; a fost deschis la 6
decembrie 2004. Acest pod e unul din cele mai uluitoare zeci de poduri din lume. Peste Elba sînt
construite 2500 de poduri. De exemplu, podul de apă din Magdenburg. Vasele de apă din
Germania utilizează podul de apă din Magdenburg pentru a naviga între rîul Elba şi canalul
Mittelland, cu lungimea de 1 km. El a fost construit timp de 6 ani de zile, cu investiţii mai mult
de 500 de millioane Euro. Deseori mi-e calea pe poduri înalte şi privesc acele masive triajuri. De
exemplu, Maschen este o staţie de triaj sau o staţie de cale ferată tehnică specială, avînd ca scop
descompunerea şi compunerea trenurilor de marfă prin trierea vagoanelor. De obicei, triajele sînt
situate în poduri mari de cale ferată şi în principalele oraşe industriale sau portuare. Maschen este
un centru istoric străbătut de numeroase canale şi rîuleţe.
- Mariico, vreau să-ţi propun să ne plimbăm în Parc, în parcul Rozenparc din Pinneberg, să
vezi frumoasele roze şi alte flori.
- Merg, cu plăcere.
- Vreau să-ţi spun că parcul de roze este mic, dar admirabil, un parc de frumuseţe rară poţi
admira aici, nu departe la Unterzen, dar mîine putem merge la Rozenparc din Hamburg.
O aglomeraţie nemaipomenită, aici mii de oameni îşi petrec timpul liber. Vara aici poţi
privi fontanele colorate e o privelişte ca în poveşti. Pe muzica lui Bach şi Ceaikovski
dansează apa cu diferite viteze, de îți bucură sufletul.

132
- Cum poți ajunge acolo?
- Păi urci în S-Bahn pînă la stația Damtor, treci pe lînga cladirea cea mai înaltă cu 16 etaje,
centru conferențiar, unde se petrec ce le mai însemnate ședințe, concerte și serbări, şi te
pomenești direct în poarta parcului. Rozele sînt cel mai iubite flori ale hamburgenilor.
Aici poți admira sute de soiuri de roze ce înfrumuseţează parcul. 13% din oraşul
Hamburg o constituie parcurile şi spaţiile verzi, 26 % sînt zone rurale protejate şi 6%
rezervaţii naturale. Oraşul este un frumos port cu peste 64 de canale şi numeroase poduri,
are un spirit antreprenorial independent. Este foarte plăcut să urmăreşti cargourile enorme
ce plutesc pe Elba pentru a încărca sau descărca mărfurile transportate. E aglomerat
Portul Landunsbrucken cu magazine, restaurante, fast-fooduri, agenţii de turism, legat din
loc în loc cu platforme de docuri. La ieşirea din Rozenparc, începe Reeperbahnul,
principalul bulevard din Cartierul Sf. Pauli, considerat cel mai mare Red Light District
din Europa şi cel mai complet: bordeluri, cazinouri, sex-shopuri, baruri şi cluburi de
noapte. Cartierul ˝roşu˝, numit aşa în Hamburg, are o tradiţie bine ancorată, lucru care
face parte din ˝turul istoric˝ al prostituţiei, unul dintre cele mai iubite tururi urbane din
Germania.
- E foarte interesant după cum spui tu.
- Să vezi, către orele 8 seara, fetele îşi fac apariţia la 2 metri distanţa unele de altele, în
blugi, cu borsete, jachete de pluş sau mai mult cu pielea goală arătată bărbaţilor. Turiştii
zic: „Să mergi în vizită la Hamburg fără să te duci pe Herbertstrasse este ca şi cum te-ai
duce în Alpi fară să vezi zăpada pe munţi”. În interior, Sanctum din Hamburg este „mile
de păcat”. Uneori trebuie să treci pe acolo. Chiar pe aici este un magazin mai ieftin şi
lucrează fară întrerupere, dar mi-i ruşine să ridic capul. Ce frumuseţi stau pe geamuri.
Prin anul 1980, la Sf. Pauli în Hamburg în care este situat Reeperbahnul mergeau mai
mult de 1000 de prostituate. De teamă de răspundere, în cazul îmbolnăvirii cu SIDA, au
fost închise unele cluburi, dar au rămas în întregime la 400 de femei - prostituate. Preţul
este diferit, de la 30 pînă la 100 Euro. Eu iubesc foarte mult portul, apa mă linişteşte. Aici
e zona unde poţi sta ore întregi fără să te plictiseşti, mereu vezi vînzoleala veselă de
turişti, priveşti cu mare interes vase transformate în muzee. Înainte de vărsarea în Elba,
rîul Alster face o punte de 2300 de canale. În jurul acestui rîu s-a construit oraşul nou.

133
- Oraşul Hamburg vechi a fost distrus în mare parte de marele incediu din anul 1842 şi o
parte a fost distrus de bombardamentele din timpul războiului al doilea mondial. Dacă te
plimbi prin port, te trezeşti cu siguranţă vrăjit de mulţimea de mesaje ascunse în sticle, de
mirosul de delicatese din peşte şi de grupurile gălăgioase de turişti, care se îmbulzesc să
se îmbarce pe unul din vapoare pentru o plată de doar 4 Euro în tur pe Elba. Dar cine
prezintă cartea de circulaţie poate călători gratis. Un turist povesteşte: „Cel mai mult te
impresionează distracţia din Reeperbahn, unic şi spectaculos în felul lui. Nicăieri nu poţi
vedea un sărut mai pasionat între 2 femei sau dragostea între 2 bărbaţi. Ba chiar există o
lege a se căsători un bărbat cu un alt bărbat. Să vezi ce gelozie poţi vedea între ei. Aici
vezi o concentraţie mai mare de cluburi de seară pe metru patrat şi străzi întregi sînt
destinate plăcerilor masculine, mai ales pe strada Grosse Freiheit. Da, aici e marea
libertate. Prostituatele sînt protejate de stat, poliţiştii explică prin faptul că ele plătesc
impozite. Da, omul are nevoie de dragoste. Dragostea îl face fericit, nu ştiu dacă asta s-ar
numi dragoste sau fericire. Aceşti oameni ce vin la Reeperbahn vin să se distreze. Ei îşi
zic: „Nu lua aşa în serios viaţa, la urma urmei oricum nu scapi viu”.
- Oare vin şi din Moldova femei să se mărite aici?
- Desigur că vin. În ultimii ani a crescut numărul femeilor moldovence care se mărită cu
bărbaţi de altă naţionalitate. Toate ziarele şi revistele sînt inundate cu anunţuri de aşa
conţinut: „Caut să fac cunoştinţă cu un bărbat serios şi onest pentru prietenie şi chiar
căsătorie”. Cei mai solicitaţi sînt bărbaţii din Rusia, Ucraina, Grecia, Turcia Italia,
Germania, adică unde merg cel mai des femeile noastre să muncească.
- Probabil că femeile noastre sînt frumoase, deştepte, descurcăreţe, fermecătoare şi bune
gospodine. Se ştie că multe din căsătoriile mixte sînt fictive pentru a pleca legal peste
hotare. Povesteşte o femeie Elena: „La început a fost groaznic, că nu înţelegeam limba,
trebuia să îndeplinesc sute de documente. Mă aşteptam la rîuri de lapte, lacuri de miere şi
munţi de ciocolată. Acolo şi oamenii sînt altfel, mai reci, artificiali şi tare ordonaţi, totul
este programat, masa, vizita, plimbarea. Bărbatul a devenit tot mai fals, rece, mă
plictiseam mereu de aşa viaţă. Tot mai des îmi aduceam aminte de tînărul care m-a
fermecat în timpul adolescenţiei. Prima dragoste te marchează, dar şi te pregăteşte pentru
următoarele relaţii; acele emoţii mă încearca mereu. O singură fărîmă de amintire îmi dă
mereu putere”.

134
 În împrejurimea casei noastre, pe unde treceam cînd plecam la metro, era o clădire ce se
numea Nachbarschaft, în traducere ˝vecinătatea˝. Am intrat întîmplător acolo cu prietena mea
nemţoaică se vedem ce instituţie este aceasta. Şefa acestei instituţii, Hanna Blase, ne întîlneşte cu
un surîs pe buze şi ne lămureşte că acestă societate adună oameni de diferite naţionalităţi de la
vîrsta de 50 de ani în sus pentru a-şi petrece timpul liber la o ceaşcă de cafea sau un pahar de
ceai. Ea ne pofteşte la o masă unde mai stau încă 6 persoane, nişte dame în vârstă. Aici văd mulţi
oameni în vîrstă, unii necăjiţi, bolnavi, unii stau în cărucioare, toţi singuratici, fără familie.Unii
jucau şah, alţii jucau alte jocuri, unii pur şi simplu conversau. După o oră, a venit aici o maşină
cu produse, care se numeşte Tafel. Desigur, aceste produse au un termen depăşit, dar majoritatea
sînt bune de întrebuinţat. Şefa Hanna a împărţit produse, fiecăruia ce dorea. 2 zile pe săptămînă
luam şi prînzul. Hanna Blase, şefa acestei societăţi este o fiinţă de om bun, foarte blîndă, cu o
inimă mare, atentă la fiecare din noi, corespunde tuturor cerinţelor pentru a conduce aşa o
societate de oameni bătrîni, cu diferite caractere şi în diferite condiţii. Ea petrece aici Beratung,
adică ajută pe fiecare la unele greutăţi ce le întîmpină bătrînii, le răspunde la scrisorile primite,
mai ales la în cazul emigranţilor ce nu cunosc încă bine limba germană. Vinerea ea ne conduce la
bazin, unde putem înota şi juca în apă.

O dată pe lună ea merge cu noi în excursii în diferite părţi ale oraşului sau chiar în alte
oraşe. Aici noi luăm prînzul la un restaurant cu un preţ mai mic. O zi pe săptămînă aici au loc
convorbiri în limba Plattdeutsch. O zi pe lună au loc dansuri. Se face tot posibilul ca oamenii
singuratici să-şi petreacă viaţa mai cu voie bună. Eu aici m-am împrietenit cu multe bătrînele şi
mi-am făcut bune prietene. Şefa Hanna este foarte atentă cu fiecare, ea ştie ziua noastră de
naştere, ne felicită. Astăzi este ziua mea de naştere şi ea mă întreabă ce aş prefera - flori sau
dulciuri. M-a felicitat cu un buchet mare de flori. Ţin minte, cînd am intrat prima dată în acea
societate, eram răcită, ea deodată observă, se apropie, mă mîngîie şi.mă duce la doctor, îmi dă
gratis nişte leacuri pentru bronşită. I-am mulţumit frumos aşa cum m-am priceput, că nu
cunoşteam bine limba germană. Pot spune că aici mi-au fost primele studii. Şi iată, în ziua mea
de naştere, Hanna aşează la masa noastră o nou-venită femeie. Văzînd că toate femeile mă
felicită cu ziua mea de naştere, mă felicită şi nou-venita femeie. Ea îmi zice: „Eu am ceva pentru
tine” şi-mi întinde un şirag frumos de mergele. Întreb vecina:

135
 - Cine ar fi ea?
Ea îmi şopteşte la ureche:
- Aceasta a fost deţinătoare a unui bordel de prostituate de pe Reeperbahn.
M-am mirat mult, pentru prima dată aud de aşa ceva. Mai venea ea pe aici şi se aşeza la masa
noastră, dar nu aşa de des. Aici ea avea de conversat cu fostele ei lucrătoare pe acest tărîm. La
serbarea de Crăciun, pe care am petrecut-o la restaurantul „Tivole”, a fost invitată şi ea. Nu ştiu
de ce, dar ea se apropie de mine şi îmi zice
- Tu eşti emigrantă?
- Da, zic eu.
Atunci am văzut-o ultima dată. Cam după o lună de zile, şefa noastră ne anunţă că Domenica a
decedat. Aşa am cunoscut-o personal şi, desigur, de la numeroasele emisiuni televizate. Şefa
noastră a adunat de la noi bani pentru o coroană de flori pentru Domenica şi ne-a anunţat că pe
data de 27 februarie va avea loc înmormîntarea şi cine doreşte să participe să se adune la Biserica
St. Pauli.

Astăzi, 12 februarie 2009, a murit, în spitalul din Altona, cea mai cunoscută prostituată
din Germania în vîrstă de 63 de ani. Toate ziarele şi jurnalele sînt împestriţate cu poze de diferite
valori la locul ei de muncă, patul – Bett. După o viaţă sălbatică, cu diferite luxuri, a murit în
sărăcie şi uitare. Moartea ei a fost un şoc. Presa se stăruie să publice cele mai fantastice fotografii
cu poze erotice cu titlul: „Ea a făcut fericiţi pe cei mai mulţi bărbaţi”. În rubrica unui ziar scrie:
„Domenica, cea mai cunoscută prostituată din toată Germania, care domnea peste cartierul roşu
din Hamburg, a decedat, joi, la vîrsta de 63, ca urmare a unei boli de plămîni, scurtă dar gravă”.
Aşa a anunţat un purtător de cuvînt din spitalul din Altona, un cartier al Hamburgului. Domenica,
patroană a unui bordel din cartierul St.Pauli, a pledat timp de mai mulţi ani în favoarea
drepturilor prostituatelor. Vedeta numeroaselor emisiuni televizate, vorbea că a reuşit ca în presă
să se vorbească mai mult despre prostituţie, pentru ca fetele să îndrăznească să spună: „Da, sînt
prostituată, însă acum vreau să mă schimb”, doar înainte cînd intrai în acel mediu, nu mai ieşeai
niciodată. Mă miram mult cînd o cunoscută de a mea zice:
- Uite, am lucrat prostituată 36 de ani şi acum trăiesc cu ajutorul social.
- Vai de mine, tu ai muncit pe acest tărîm?

136
 - Da, dar de ce te miri? Aproape fiecare fată de pe Reeperbahn a muncit aşa, numai că noi
eram prostituate pe stradă, dar eram păzite de poliţie, doar plăteam taxa cuvenită.

Mă gîndeam, Doamne, aşa deschis se vorbeşte despre aşa mîrşăvenie. Mă gîndeam eu, s-
ar fi cuvenit să se facă aşa cinste unui pedagog. Cît de nimerit ar fi unei prostituate? Pedagogul a
muncit cinstit, cu mare satisfacţie, nervi şi sudoare pe tărîmul educaţiei tinerei generaţii, dar
acum ce se întîmplă în lume? Da, este veacul de apoi. Prostituţia este o ocupaţie legitimă în
Germania, este practicată de aproape jumătate million de femei, care servesc peste un million de
clienţi pe zi. În ziare citesc titluri: „Spre Europa, cu fustele ridicate!”. Prostituţia este în ziua de
astăzi un fenomen economic, obiectiv, măsurabil şi analizabil. Germania e o locomotivă în
Uniunea Europeană şi atunci, fireşte, trebuie să aibă cele mai multe prostituate, ele sînt în număr
de aproximativ 400000. Plecarea femeilor peste graniţă poate fi explicată prin starea economică
gravă din societate. Poate că unele din ele reuşesc să-şi facă o carieră, să adune cîţiva bani pentru
familie, pentru copii, dar, în felul dat, familia nu mai este familie, copii rămîn de capul lor,
familiile se distrug una după alta, dar multe din femei sînt amăgite, vîndute şi omorîte. E o
statistică grozavă.

Astăzi, 27 februarie 2009, înmormîntarea celei mai vestite prostituate din Hamburg s-a
desfăşurat într-o manifestaţie ce a adunat la vreo mie de amatori şi prieteni ai ei din lumea
prostituaţiei. Printre curioşi am fost şi eu, văzînd o mulţime adunată în piaţa Hans-Albert- Platz.
M-am alipit ca vizitator să văd ce se întîmplă. De fapt, a fost anunţat în toate ziarele despre acea
manifestaţie închinată acelei prostituate. Aici văd dame, bogat îmbrăcate de sărbătoare, numeroşi
poliţişti, lucrători din domeniul social. Această manifestaţie a fost organizată de fostul prieten de
pat, fotograful Gunter Zint. Sute de reporteri cu camere de filmat, o mulţime de fotoaparate
atîrnate în gît sclipeau, fotografiind mulţimea. Manifestaţia se îndreaptă spre strada
Herbertstrafie unde a locuit şi a muncit pe tărîmul prostituţiei, Domenica. Pe o fotografie văd
poza cum Domenica în pat aşteaptă clienţii săi. Mai departe, manifestanţii se îndreaptă spre
Cartierul Roşu, unde pentru prima dată este deschis drumul pentru femei, doar pe aici aveau
dreptul să treacă numai bărbaţi. Aici s-a păstrat minutul de tăcere pentru Domenica, adică în
mijlocul marelor bordele. Aici la fiecare fereastră stau prostituatele şi îşi cheamă clienţii. S-au

137
luat multe interviuri de la prietenele sale prostituate şi foştii clienţi. Ex-boxerul Rene Weller
vorbeşte: „Multe dulci nopţi am petrecut cu ea, nu o pot uita”.

Aici pe Elberstrasse a muncit strălucita prostituată care avea cel mai moale sîn pentru toţi
bărbaţii. Nu era ea totuşi fericită cu a sa profesie. Ea spunea: „Nu vă doresc aşa viaţă de ruşine,
violenţă nebunească, de înjosire, boală, fară familie, fară perspectivă, amăgită, furată, bătută. Am
început la 14 ani, am făcut o mare greşeală în viaţă. Unul din manifestanţi din primele rînduri
duce o fotografie cu Domenica cu un bărbat fotografiat între picioarele ei. Mai tîrziu Domenica a
organizat bordelul său cu un placat la intrare „Domenica cu pieptul gol de o mărime de 122 de
centimetri, cărnoasă şerpoaică”. Uneori era numită ’”regina de la St. Pauli”. Un manifestant
ducea un placat cu un conţinut: „Cu pieptul tău mare, cărnos şi moale, mă înebuneai. Dacă închid
ochii mă văd între sînii tăi ce mă înveleau, eu sugeam din ei roua întăririi în întreg corpul”.
Sîntem înaintea altarului din biserica St. Pauli din Reeperbahn. Stă sicriul înfrumuseţat cu
coroane de flori. Alături stă o fotografie, Dominica cu sînii săi mari şi goi. Pastorul, Martin
Paulekind, aduce la cunoştinţă biografia Domenicăi ca vestită prostituată. Ea trăia pe ascuţitul
tăios al vieţii. Toate ziarele pestriţesc despre această înmormîntare. Nu s-a aşteptat Domenica la
aşa cinste, doar ea a murit în plina sărăcie. La biserică a aşteptat-o pe Domenica un adevărat
spectacol organizat de lumea prostituată. O prostituată, prietenă de pat a Domenicăi, a rostit o
cuvîntare de rămas bun. Ea a vorbit de locul de muncă ˝în pat˝.
Conţinutul vorbitoarei a fost aplaudat, uneori întrerupt de un rîs îndelungat. Cît de
deschis se vorbeşte chiar şi în biserică despre prostituţie! Bordelul ce îl conducea Domenica
aducea statului 2500 Euro pe zi şi aceasta era lăudabil. 500 de millioane Euro sînt acele venituri
pe care le cîştiga într-un an bugetul local al oraşului Hamburg din impozitarea prostituţiei. Azi
criza financiară nu iartă nici măcar cea mai veche meserie din lume, zone renumite precum
cartierul roşu din Reeperbahn şi-au suspendat activităţile altădată bănoase. De vină este nu numai
criza, ci şi competiţia din ce în ce mai acerbă, care a făcut tot mai multe site-uri pornografice să
fie gratuite. Prostituţia reprezintă manifestarea publică a unui păcat abominabil. Am în vedere
poziţia bisericii St. Pauli către înmormîntarea festivă. Ce aş zice? În zilele noastre este ”o culme”
înfiinţarea ˝Caselor de Plăceri˝.

138
 În Hamburg se prevede o altă proiectare a bordelelor. Solidaritatea dintre prostituţie şi
pornografie a ajuns să fie nota comună a unei şi aceeaşi nelegiuiri sub ochiul amorţit al legii. Pe
această linie, în sensul liberalizării depline a desfrîului faţă de orice condamnare morală,
prevedem sclavia femeii în societate. Atitudinea bisericii ar trebui să fie alta faţă de gravitatea
păcatului de moarte pe care-1 săvîrşesc prostituatele şi clienţii lor, există o responsabilitatea ce
revine fiilor bisericii strămoşeşti în apărarea zestrei spirituale a neamului. Dar ce se întîmplă?!
Dacă la înmormîntare bocim trupul părăsit de suflet, prin căderea în desfriu se cuvine să plîngem
sufletul părăsit de Dumnezeu. Da, aveţi dreptate unii din dumneavoastră, Biblia ne spune că în
vremurile din urmă oamenii vor accepta păcatul prin faptele sau tăcerea lor. Pe o poză o văd pe
Domenica, alergînd după un bărbat pe stradă, aşa aproape goală cum era, ca nu cumva să-l
înşface altă prostituată din cartierul roşu. Mai pe urmă ea a fost nevoită să-şi închidă afacerile
pentru că nu mai mergeau bine. Ea spunea: „Aveam 10 fete ce lucrau aici, acum am numai 4.
Fetele sînt frumoase, dar unele sînt tinere, fără experienţă, unele sînt femei străine şi nu le pasă
de satisfacţia adevărată a bărbaţilor. Fetele noastre sînt cu experienţă, dar pe astea trebuie să le
înveţi profesia, ele sînt constrînse încă, e greu să lucrezi cu ele”.
Domenica da vina pe viaţa de noapte de pe Reeperbahn, strada principală pe care se
găsesc nenumăratele baruri, cluburi de striptease şi discoteci de dans ieftine care au împînzit
zona. Domenica deseori vorbea la televiziune, radio despre munca prostituatelor, le ţinea
apărarea. Deseori zicea că marinarii obişnuiau să vină des pe aici, dar acum şi aceşti clienţi
regulaţi sînt pe cale de dispariţie. Lumea prostituatelor a pierdut cea mai vestită patroană a
bordelului lor. Iată astăzi mulţimea îşi ia rămas bun. Dar cine e mulţimea, mulţimea vine mai
mult din curiozitate, la sicriul ei au fost numai 4 oameni, adevăraţii ei prieteni. Orchestra cîntă un
cîntec numit „Satisfaction˝. O prietenă apropiată, Helga Geiger, fostă dansatoare de striptease,
spunea că Domenica a fost bună la suflet, ei i-a dăruit o pălărie neagră ce o poartă şi astăzi. Dar
multe din cunoscutele ei îi spuneau: „Nouă ne este ruşine să mergem împreună cu tine pe
stradă”, de aceea Domenica suferea în sinea ei, pe poze era fotografiată cu o faţă tristă.

Una din cele mai impresionante atracţii pe care am văzut-o de ani de zile este reşedinţa de
la Schwerin Macklenburg, pe o insula în Schwerin. Înfaţişarea actuala a fost creată în secolul al
19-lea, fusese o cetate. Cînd mergi în jurul castelului, poţi admira o frumoasă gradină cu rate de
arbori şi flori. Una dintre cele mai frumoase părti ale împrejurimii parcului este o oranjerie cu

139
fîntîni şi plante exotice pe care le admira regele Frederich Franz al XIV-lea din fereastra
castelului sau. Astăzi acest castel este locaţia Parlamentului de la Bundesland Mecklenburg-
Vorpommen. Landul se mai numeşte Landul celor 2000 de lacuri. Te minunezi de mulţimea de
turnuri unice, armonios combinate ale acestui castel, te minunezi că este înconjurat de grădini şi
parcuri naturale, te minunezi de peisajul artistic şi arhitectural cu 16 piese bogat ornamentate cu
minunate sculpturi. Din anul 1921 castelul este deschis ca muzeu. Palatul capelă este o bijuterie
de arhitectură, unul din rarităţile creaţiei arhitecturale din toata Europa. Oraşul Schwerin este
situat în mijlocul frumosului peisaj de poduri şi lacuri pe un spaţiu de 60 de km pătraţi.
Castelul lui Frederich Franz este numit castelul din poveste si mirajul florilor. Printre
plantele exotice, solul este presurat cu sticlă fărîmiţată de culoare verde, ce dă un aspect exotic,
parca te mişti prin apa glazurie. Bundesgartenschau se mai numeşte Buga. Este o expoziţie
federală, prestigioasă, de horticultură peisagistică, Bienala, care şi-a făcut debutul în anul 1951 la
Hanovra, a fost prezentată în 11 landuri federale, ajungînd anul acesta la Schwerin. Pentru a privi
aceste minunăţii, îţi trebuie un tichet care costă 15 Euro. Cînd intri în acea grădină a castelului, ţi
se pune o ştampilă pe mînă, pe care am primit-o pentru prima dată, şi m-am mirat mult. Aici poţi
vizita 7 grădini cu diferite numeraţii. De exemplu "Grădina pentru bucătărie”. Te minunezi cum
sînt combinate diferite soiuri de legume încununate printre flori şi statuiete. Aici e situată o
fîntînă a castelului lui Frederich Franz din parcul de trandafiri. Romantica locaţie a castelului se
potriveşte cu starea de spirit a perioadei în care a fost construită o casă de Marele Duce de
Mecklenburg-Schwerin. Grădina castelului a fost concepută de Peter Iosef Lenne în anul 1840,
are un stil mixt de asamblare a facilităţilor, inclusiv o peşteră, arcade, terase în stil baroc. Malul
gradinei de apă şi relaţia sa cu o suprafaţă mare este o temă dominantă în Riversida grădină cu
diferite imagini şi efecte de apă pentru vizitatori. În subtila coffeehouse răsună muzică de la
terasă, o admiri de pe scara largă de o înălţime de 10 metri ce o vizualizezi peste lac.
Era o zi călduroasă, chiar fierbinte, de aceea, vizitînd frumuseţea de aici, oboseam mereu,
picioarele mă dureau şi, ca să le odihnesc, m-am apropiat de lac, aşezîndu-mă pe o bancă şi să
vezi ce privelişte: mulţimea de vizitatori la mesele şi băncile pe care erau aşezaţi ca să bea o
cafea stau toţi cu picioarele în apă. Mă aşez şi eu pe o bancă, ce bine se simt picioarele pentru a
călători mai departe. Mai mult de 1,5 milion de vizitatori călătoresc în jurul castelului şi te
minunezi, toate zonele sînt o expoziţie a grădinilor şi parcurilor castelului lui Frederich Franz.

140
Din toate părţile eşti captivat de impresionanta siluetă a castelului. În total - 20 de clădiri de
sticlă în mărime de 4000 de metri pătraţi arată foarte spectaculos.
Există şi locuri de linişte şi colectare, pe un peisaj colinar sînt modelate paturi stabilite
pentru oaspeţi. Vă puteţi închipui cîţi kilometri trebuie să cutreieri pentru a vizita o aşa
frumuseţe, oboseşti, desigur, dar frumuseţea nu-ţi dă voie să te opreşti. Castelul-grădină este cel
mai variat din toate grădinele federale, aici ţi se oferă o imagine unică în horticultura. O mare de
flori aranjate în diferite forme domină scena priveliştei. Într-un parc deschis cu trecut pitoresc, cu
grădini de arbori, trandafiri şi plantaţii de diferite frumuseţi este aranjat şi un cimitir al oamenilor
renumiţi ce au dat naşterie acestor frumuseţi. Te minunezi cum fiecare bucăţică de pămînt este o
mică oranjerie, cu plante şi flori aşa de minunat combinate. E un peisaj încîntător!

M-am gîndit să plec într-un loc civilizat, extrem de ofertant din punct de vedere turistic.
În Germania vei avea parte de servicii iresponsabile, să vizitezi castele vechi şi muzee, să
priveşti acele panorame montane de pe acele timpuri ale domniei regelui Ludovic al II-lea. M-am
gîndit să ajung în zone încărcate de istorie şi tradiţii. Există numeroase castele şi oraşe mici,
extrem de pitoreşti, unde arta meşteşugarilor, specialităţile tradiţionale foarte interesante,
mîncăruri gustoase şi muzica fac să fie încîntat fiecare turist. Una dintre atracţiile turistice, care
merită a fi vizitată, este castelul Linderhof din sud-vestul Bavariei lîngă Oberammergan, care a
fost construit de regele Ludovic al Bavariei. Pe lîngă sălile impunătoare, castelul este înconjurat
de grădini decorate cu statui alegorice, reprezentînd continentele, anotimpurile din cele patru
elemente. Acesta este castelul Neuschwanstein. Devenind rege al Bavariei la vîrsta de 18 ani,
Ludovic al II-ea şi-a pierdut repede interesul pentru politică, devenind chiar excentric, din
iniţiativă proprie a construit 3 castele cu o privelişte impunătoare: Neuschwanstein,
Herrenchimsee şi Lindenhof. După ce au fost construite acele minunate castele de o frumuseţe
rară, nu se ştie de ce regele Ludovic a fost declarat oficial nebun, extravaganta şi bănuita sa
homosexualitate îngrijorînd guvernul din Bavaria, iar 3 zile mai tîrziu a fost găsit împreună cu
doctorul său, înecat în lacul Stemberg din apropierea palatului.

Acest palat este cel mai impunător şi mai cunoscut din palatele ridicate de regele
Ludovic, fiind un adevărat basm devenit realitate. El a fost construit între anii l869-1886. Numai
pentru dormitorul regelui, sculptat în întregime în lemn, au muncit 14 iscusiţi tîmplari în timp de

141
4 ani şi jumătate. Peisajul în care este situat palatul te duce cu gîndul la un minunat basm;
deasupra lacului Alpsee, înconjurat ca o cunună de munţii Alpi. Cele 15 camere deschise zilnic
publicului dezvăluie o dantelărie superbă în lemn, detalii lucrate cu cea mai mare grijă, iar
operele lui Richard Wagner se regăsesc tematic, în picturile din întregul palat.

Cea mai frumoasă panoramă a acestui minunat castel se poate admira de pe

podul Mariei, mama lui Ludovic, Marienbrucke, de unde începe şi o cascadă de apă de la o
înălţime de 45 m. Arhitectura interioară a palatului este caracteristică curentului romantic din
secolul al XIX-lea. Frumuseţea palatului a determinat numirea lui „Castelul din poveşti”. Un alt
palat pe care l-am vizitat este palatul Herrenchiemsee ce se află pe insula Herren şi mai este
numit „Palatul celor 10 zile”, din cauză că cel ce l-a construit nu a reuşit să locuiască aici mai
mult de 10 zile. Regele Ludovic al Bavariei l-a ridicat, inspirindu-se de la palatul de la Versailles
din Paris, de frumuseţea căruia a fost mult fascinat.
Grădina formată din faţa palatului corespunde şi ea modelului francez, în mijloc se află un
ansamblu de fîntîni decorate cu mici statui. De jur împrejur, au fost plantate begonii, iar pe terasa
înaltă a fost construită o piramidă de stînci. Parcul ocupă întreaga insulă, în timp ce castelul este
situat în cel mai înalt punct, o alee largă face legătura între terasă şi lac. Herren este cea mai
mare dintre cele 3 insule de pe lacul Chiemsee. Mi-a trebuit mult timp pentru a putea vizita
insula de 240 ha cu palatul regal, parcurile, grădina publică cu fîntînile sale. Palatul are 70 de
încăperi, din care 50 nu au fost niciodată finalizate. În anul 1885 s-a ajuns într-un stadiu de
construcţie care îi permitea lui Ludovic să locuiască acolo şi să-şi vadă astfel împlint visul de a
avea propriul său Versailles.

Toamna se desfăşoară în Germania celebrul festival al berii, OKTOBERFEST, ce se

sărbătoreşte cel mai frumos în oraşul Munchen. Aici ai ocazia să mănînci Stererfisch, un peşte la
proţap, să-ţi delectezi papilele gustative cu celebrii cîrnăciori germani şi, nu în ultimul rînd, să
bei bere din halbele de porţelan, pe care, dacă vrei, le cumperi ca suvenir. Aici vedeţi pe
fotografie cum se cară căruţe întregi de butoaie cu bere din Bavaria. Organizarea unei curse de
cai cu ocazia festivităţilor legate de căsătoria lui Ludovic din Bavaria şi prinţesa Tereza von
Hildburghausen din 1810. Această cursă prinţesa-mireasă a numit-o OKTOBERFEST. Defilarea
are ca punct de plecare piaţa centrală a oraşului Marienplaz. Din anul 1935, cu ocazia aniversării

142
nunţii de argint a cuplului regal bavarez, s-a organizat o paradă de costume cu aproape 9000 de
participanţi. Există tradiţia conform căreia primarul oraşului dă cep primului butoi de bere în
prima săptămînă din octombrie cu cuvîntul ˝Prost!˝, aceasta este varianta germană a
românescului ˝Noroc˝. La Octoberfest se bea bere, rîuri de bere, servită la halbe de 1 litru. Intrînd
îmtr-un restaurant din München, privesc multe halbe de bere aşezate sub lacăt. Întreb barmanul
de ce ele sînt închise sub lacăt, el îmi răspunde că fiecare halbă de bere are istoria sa. De
exemplu, aceasta esta halba de băut bere a lui Putin. Din ea bea numai Putin cînd are ocazia să
viziteze acest restaurant. Celelalte halbe aparţin de asemenea unor personalităţi celebre. La acest
festival vizitatorii se plimbă purtînd la piept inimioare pe care se pot citi tot felul de mesaje cu
titluri „Te iubesc”, „Hai să ne întîlnim şi la anul” ş.a.

Astăzi vizităm Franconia. Ea este o regiune în Germania de sud. Se întinde în mare parte
pînă în Bavaria de nord, în nord-estul Baden-Wurzenburg şi sudul Turingiei. Oraşele mai
importante din regiune sînt Nürnberg şi Wurzenburg. Mult am citit despre procesul din
Nürnberg, dar astăzi am călcat pe acest teritoriu.

ORAŞUL MUNCHEN

Munchenul este capitala Bundenslandului Bavaria, este al treilea oraş ca mărime după oraşul
Berlin şi Hamburg, cu o populaţie de 1,26 mln. Este aşezat pe rîul Isar. Numele lui provine de la
cuvîntul ˝Monahus˝ adică ˝Călugăr˝. Oraşul Munchen a jucat un rol important în perioada
nazistă, fiind numit de Hitler „Capitala mişcării naziste”, adică „Hauptstadt de Bewegung”.
Oraşul a fost lovit grav în timpul celui de al doilea război mondial, dar, după ocupaţia americană
din anul 1945, a fost reconstruit după un plan meticulos. Munchen a fost numit capitală secretă a
Germaniei. Catedrala Frauenkirche - biserică pentru femei, este cea mai faimoasă biserică din
centrul oraşului prin spectaculoasa sa arhitectură medievală. Înălţimea turnurilor sale ajung la o
înălţime de 99 m. Ghidul ne îndreaptă privirea la fosta reşedinţă a lui Hitler din timpul
războiului, peste drum se află Reşedinţa lui Borman. Cărămida construcţiilor, înegrită de timp,
ne povesteşte de acea neagră perioadă din viaţa nemţilor şi a tuturor popoarelor Europene, ce au
participat la acel război crîncen. Munchen a fost numit şi oraşul Trandafirului Alb - ˝Die Weise
Roze˝. Aici, un grup de studenţi au format o mişcare antinazistă, din iunie 1942 pînă în anul

143
1943. Au fost arestaţi o mulţime de studenţi de la Universitatea din Munchen. Oraşul este o
populară destinaţie turistică, fiind numită capitala secretă a Germaniei din acel timp. Piaţa Maria-
Marienplaz, numită după coloana cu statueta Maicii Domnului din centrul oraşului, cu vechea
primărie, atrăgătoare prin turnurile sale. În turnul principal al primăriei noi, este adăpostit
mecanismul cu statuiete şi clopoţei - Rathaus, Glockenspiel, un ceas ornamentat care mişcă
figurile ce reprezintă scene medievale şi este acţionat la anumite ore. Altă atracţie turistică
faimoasă este Grădina Englezească, ˝Englische garten˝, un parc de mari demisiuni din centrul
oraşului, cu o suprafaţă de 4,17 km pătraţi, el ocupă cea mai mara suprafeţă din Europa.

-12-

NOSTALGIE

Ne întoarcem din nou la filmul realizat de autoarea Valeria Dascăl, „Unde eşti, tu, valea
norocului?”. Autoarea a destinat acest film familiei noastre şi ne întreabă pe fiecare unde ne este
valea norocului. Serghei şi-a numit un film documentar „Valea norocului”.
- Am venit încoace în căutarea norocului, mărturiseşte unul din eroii filmului.
- Unde este valea norocului pentru tine, Victoria?
- Aici, arată ea locul unde-şi construise casa. Cred că aici, deşi e cam la deal.
Victoria a reuşit să obţină o biruinţă şi a înălţat o casă-minune, dar mai au loc lucrările de
construcţie. Multă muncă am depus noi toţi în acea construcţie, dar, din mare invidie, într-un
timp a fost stopată construcţia, era timpul greu după războiul din Transnistria. Şi acum ne găsim
cu ea în Germania, trebuie cumva să o susţin. Melancolie, melancolie, dulce melodie şi o
nostalgie pentru patrie. Cîteodată această melancolie devine aşa de amară. Nu degeaba se zice în
popor: „Fie pîinea cît de rea, tot mai bine în ţara ta”. De ce? Acolo ţi-s rădăcinile, prietenii,
neamul moldovean şi rezultatul muncii tale. Şcolarii de altă dată au devenit şi ei de acum oameni
în vîrstă. Uneori mă întîlneam cu unii, ei mă priveau şi mă întrebau: „Nu mă cunoaşteţi, sînt
eleva dumneavoastră, Vera Ivanovna?”. Am elevi de diferite specialităţi şi de diferite capacităţi.
În şcoala sovietică, noi, profesorii, trebuia să ne pierdem minţile mereu cerînd de la elevi totul,
de care nu fiecare era capabil, aşa erau cerinţele şcolii sovetice. Unii elevi puteau mai bine însuşi

144
ştiinţele abstracte, pe cînd alţii stiinţele umanitare. Noi, profesorii, ne zbăteam mereu să-i facem
pe toţi elevii la fel de cărturari. Cînd lucram în şcoala din Caşcalia, aveam în clasă un elev slăbuţ
ce nu putea însuşi materialul, bietul copil. Dar după 8 clase, eu l-am aranjat la o şcoală de
meseriaşi, a trecut timpul şi el s-a făcut un zidar exelent. După cîţiva ani, îl întîlnesc în autobuz,
deodată nu 1-am cunoscut, el a devenit un băiat frumos, dar tot aşa tăcut, cum era şi înainte. Se
uita mereu la mine. Nu mă pricepeam de ce se uită aşa de lung şi iscoditor la mine. Pe urmă mă
întreabă:
- Sînteţi Vera Ivanovna? Buna ziua! şi-mi sărută mîna.
- Dar tu cine eşti? la rîndul meu î1 întreb.
- Eu sînt Curcă I. și vă mulţumesc mult că m-aţi învăţat carte. Ca mulţumire aş vrea să vă
construiesc o casă.
- Vai de mine, Ionel, ce frumos te-ai făcut, da, ţin minte cum te necăjeam să însuşeşti
materialul obligat la şcoală.

Deseori mă întîlneam cu un fost elev din clasa mea, Popescu Ion, un elev talentat dintr-o
familie de buni gospodari, a devenit şofer. Cînd mă întîlnea, îmi zicea: „Vreau mereu să vă aduc
cu maşina de la haltă”. De la oprire erau vreo 3-4 km de la sat, pe atunci nu circula autobuzul şi
trebuia de acolo să circuli pe jos. Mă bucuram foarte mult cînd mă întîlneam cu foştii mei elevi,
cu un surîs de mulţumire pe buze. Cînd mă întreba cineva cîţi copii am, eu le răspundeam că am
milioane. Fiindcă peste tot mă întîlneam cu elevi de-ai mei. Dar acum mă găsesc în Germania şi
sînt izolată de rădăcinile mele din Moldova. Deseori îmi cînt cîntecul: „Aşa-mi vine cîteodată/ Să
dau cu cuţitu-n piatră/ Din piatră să iasă foc, dacă-n viaţă n-am noroc”. Acest cîntec trist l-am
cîntat în filmul despre famila noastră „Unde eşti, tu, valea norocului?”. Atunci nu-mi închipuiam
să-mi părăsesc patria. Dar vezi că soarta cîteodată te izbeşte de aşa împrejurări la care nu te-ai fi
gîndit vreodată. Se zice că omul îşi croieşte soarta, dar deseori nu mai poate omul să-şi croiască
soarta, se croeşte cum e dat de la Dumnezeu. Şi aşa, cu lacrimi în ochi, cu sufletul îndurerat, este
ea binecuvîntată în eterne pierderi aruncate în mersul fatal al vieţii.

„Se poate că nici nu e loc într-o lume de mizerii,

Pentru-un atît de sfînt noroc, strălucitor durerii.”

145
 Această nemiloasă soartă şi vitregă nu se lasă plămădită altfel decît cum este şi, cu cît o
priveşti mai mult în lumina visului tău, cu atît o vezi mai îndărătnică şi oarbă. Uneori te simţi
chinuit de dor şi nemîngîit de străinătate şi ea, soarta, te duce la o imagine divină, care nu mai are
nimic dumnezeiesc. Şi atunci îţi năvăleşte acel torent de plînsete nemaiauzite, acel amestec de
gînduri şi blestemuri ce-ţi cuprinde întreg sufletul. Da, soarta te-a izbit cu furie, fără cruţare şi a
smuls din inimă totul ce simţeai. Dar dagostea de neam nu s-a dezlipit niciodată de sufletul meu.
Simţirea şi bătaia firii mele de moldoveancă rămîne mereu. Această particularitate dintre om şi
patrie e pusă în faţă în străinătatea soartei omeneşti. Îmi iubesc neamul cu durere în suflet şi-mi
împac inima cu ea însăşi, cînd uneori mă apropii „de hotarele negrei împărăţii” şi-mi curge
ultima lacrimă. Şi aşa nu-ţi mai găseşti astîmpăr sufletesc. Vezi mentalitatea moldoveanului, e
primitor, bun la suflet, cu inima deschisă, mereu vesel la un pahar cu vin moldovenesc. El,
moldoveanul, ştie şi respectă înrudirea şi vecinătatea. Dar aici, nemţii nu preţuiesc prietenia şi
societatea. Ani întregi, trăind într-o casă aşa şi nu-mi cunosc vecinii. Pentru a vizita pe cineva,
trebuie să fii invitat în scris sau prin telefon, numaidecît, altfel nimeni nu-ţi deschide uşa.
Majoritatea copiilor sînt despărţiţi de părinţi la bătrîneţe, nu mai au grijă de părinţii
bătrîni şi bolnavi, deseori ei mor singuri, închişi în casă, sau se află în casele de bătrîni. În cele
mai multe familii nu sînt copii. Unii toată viaţa nu se căsătoresc, ei numai prietenesc, dar
locuiesc în diferite locuinţe. Şi acum vorbesc despre o nostalgie care ar însemna că ea este drept
o dorinţă de revedere. Ce înseamnă acest cuvînt? Nostos - întoarcere. Este o legătură cu o
experienţă personală. Astăzi şi eu sînt un om obosit de viaţă, ce mă zbat ca într-un cerc vicios,
sub cerul străin, în aceste dispoziţiuni de silă de viaţă, ruinată sufleteşte, vreau linişte, dar de la
cine? Să capeţi o rară mîngîere... Îmi pare că coardele veţii au plesnit.

Bietul Eminescu, în ultimul timp îndurerat de boală, uitase să vorbească în limbile ce le

cunoştea cînd era sănătos: latina, franceza, italiana, germana, engleza, olandeza, lituana
paleoslava, rusa, poloneza, bulgara, sîrba, neogreaca şi turca, manuscrisul 2255 pag. 375. Cînd
citeşti despre aceasta, primeşti o revoltă sufletească. Ultimul timp el îşi măsura golul zilelor, care
se scuturau zi de zi, şi se zbătea ca bătăile unui ceasornic de perete. Un om atît de talentat,
creierul lui cîntărea l kg şi 400 g, comparăm cu al lui Schiller care cîntărea l kg şi 500 g. De ce
acei oameni se sting aşa de repede? De ce moartea e un secol cu sori înflorit, cînd viaţa-i un

146
basm pustiu şi urît? „Ai un sens în lume, tu, chin zîmbitor, trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e
sens într-asta să fii şi ateu, pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.”

Cu MARIIKA făcusem cunoştinţă la o întîlnire de caritate. Dintr-o vorbă în alta, ne dăm

seama că sîntem pămîntene din Moldova, din Chişinău. Ea m-a invitat la ea să mai stăm de
vorbă, dar vorba ceea, ce lăsăm pe mîine aşa şi rămîne. Astăzi primesc un sunet de la ea, vezi că
ea se simte rău şi i-ar trebui o susţinere morală. Cînd am sosit, văd că ea era grav bolnavă,
suferea de mulţi ani de o bronşită cronică, cu eliminări. Şi ea mi se jeluia de soarta ei nemiloasă,
în ultimile zile chiar agravată. Locuia nu departe de mine, pe strada Berlinului. Cuvintele
Mariikăi căzuseră grele şi dureroase. Ascultând, încercam să le macin înţelesul, îmi părea că simt
o greutate pe care mi-ar fi aşezat-o pe piept şi mă apăsa şi nu mă mai lăsa să respir. Povestirea
luă o pauză şi iarăşi cu o surprindere dureroasă faţă de conţinutul ei. Dar realitatea trebuie să
poată fi privită detaşat şi cu obiectivitate, dar uneori nu eşti capabil să te desprinzi de ea şi atunci
rămîi robul ei. Aceasta se vedea pe faţa ei obosită fară distincţie şi căderea vlăguită a umerilor ei.
După o pauză, observ mişcarea grea, ridicînd ochii, şi privirea lor cu umilinţă, nevoia omenească
de aspiraţie, sentimentul, la fel omenesc, de recunoaştere, care nu putea fi lipsită de durere
sufletească şi tristeţe. Ea ştia să se arăte calm şi sigur, dar, nevrînd, izbucnea din nou în tuse cu
eliminarea puroiului din plămîni. Tusea ˝măgărească˝, aşa se spune în popor, o necăjea rău.
Bronşita cronică poate se trăgea tocmai de prin Siberia. A văzut şi ea acele meleaguri.
- Cu picioarele îngheţate, uneori nu le puteaam dezlipi de valenci, aşa lucram la munci
grele, la tăiat copaci, îmi scoteam încălţămintea, o scuturam de zăpadă şi lucram mai
departe.

Povestirea ei devenea tot mai convingătoare pe cînd privirea ei parcă izbucnea de sub
fruntea înaltă şi sub sprîncene străbătea desişul genelor lungi şi întoarse, încărcate de o
melancolie stăpînită şi echilibrată, dar sentimentul de înduioşare îi rămînea clar. Mă gîndeam ce
frumuseţe de femeie a fost şi ce necăjită este acum. Tusea grea o sufoca, răsuflînd greu şi, cu
basmaua la gură, îşi ascundea puroiul care-i năvălea din adîncul sufletului, din plămîni, şi se
rezăma de spătarul scaunului, dînd să se înţeleagă că are nevoie de această poziţie ca să poată
respira mai bine. Ea îşi întrerupea povestirea, privindu-mă cu mare tristeţe.
- Sînt mereu singură.

147
 - Dar unde-ţi sînt copiii şi bărbatul?
- Am un băiat şi o fată. I-am educat şi le-am dat tot ce am avut, am făcut 2 nunţi frumoase
în sat, am cheltuit mulţi bani. Au terminat universităţi şi pe urmă m-au părăsit. Băiatul a
uitat de tot că are mamă. Ştia de mine numai cînd îi trebuia ceva, a devenit regizor. Îmi
aduc aminte cu durere şi ruşine în suflet cum m-a dus la raion la notar să iscălesc că i-am
dăruit automobilul. Nu m-a prevenit de acasă. Cînd am aflat, am ameţit, dar am semnat,
m-am gîndit la ceva şi mai rău. Nu vreau să-mi aduc aminte, mi se ridică tensiunea
sîngelui. Nu iubea munca, mă durea inima.
- Dar fiica, unde este ea?
- Fiica e cu mine, mereu munceşte, a amăgit-o fratele său şi s-a încurcat cu o mare sumă de
bani, pe care i-a luat împrumut. Ea are grija de a cîştiga bani, nu mă mai întreabă cum îmi
este sănătatea, şi ar vrea numai bani de la mine. Dar a venit timpul cînd nu mai pot
munci. Cînd îmi exprim dorinţa ca ea să fie mai apropiată de mine, nu găsesc răspuns, dar
cînd mă găsesc în situaţii critice,ea îmi răspunde: „Ce vrei, să lepăd lucru şi să stau cu
tine?”. Cînd îmi părea chiar că mor, îi zic să cheme salvarea, iar ea îmi răspunde: „Asta
costă bani”.

Din cînd în cînd, Mariika îşi lua medicamentele şi se lăsa pe pat cu o grea oboseală. Mă
urmărea o aparenţă absentă în gîndurile mele de tristeţe şi durere de mamă păţită. Încercam în
gînd să calculez şi să compar situaţia ei cu a mea. Este oare asemănătoare, ce n-am dovedit să fac
eu cu copiii mei?
- Dar n-ai încercat să stai de vorbă sufleteşte precum că ai avea nevoie măcar de un cuvînt
bun, cine ţi-1 spune aici în Germania?!
- Nu mai pot.
Îşi prelungea povestirea, înăduşită de tuse, cu un glas răguşit de boală, gros, buhăit, însă destul
de puternic şi rezonant, enervat sincer şi aproape plîngăcios.
- Aşa nu se poate, această atîrnare nu e omenească, tu, care ai muncit toată viaţa pentru ei,
tu, care le-ai dat această viaţă, nu, aceasta nu se poate.
Ea se facu că nu aude ca să nu atragă atenţia asupra întrebării principale.
- Ai muncit ca nimeni altul, ai strîns şi ai adunat, i-ai ajutat pe toţi. Ai plecat prin ţări
străine, să faci toate pentru gospodărie şi la ce ai ajuns?

148
 - N-are nici un rost, eu sînt de vină că copiii mei au crescut egoişti şi fară suflet.
- Nu te amărî, nu tu eşti de vină, asta-i viaţa.
Cu coada ochiului fura privirea şi sentimentul meu înciudat. O priveam cu durere. Îmbătrînise
rău în ultima vreme, faţa sa căpătase o culoare pămîntie, pe frunte înfloriseră pete maronii,
buzele se uscaseră şi se făcuseră vinete, parcă se topise carnea din ele şi rămăsese numai pielea
ca o pojghiţă deasupra unei răni. Sub ochi se lăţeau, pînă la umărul obrazului, cearcăne cenuşii,
în marginea lor stătu o lacrimă, alunecată fară voie, căci ochii obosiră şi ei, nu mai ţineau
lacrimile, ce le ştergea cu o batistă la nesfîrşit. Mîinile zbîrcite se pătaseră şi ele de acele pete,
care apar la bătrîni sau la oamenii bolnavi.
- Ar trebui să te îngrijeşti, să consulţi nişte doctori.
- N-are nici un rost, toate bolile mele sînt cronice. Într-adevăr sînt vlăguită şi stoarsă de
dureri, dar ce să fac?
Cu un glas hîrîit, cu un glas de om a cărui gît este uscat şi sunetele ies dogite şi parcă înecate în
cenuşă.
- Ce zice fiică ta, cînd te priveşte?
- Nu mă vizitează, numai uneori îmi telefonează, nu întotdeauna, doar cînd are minute
libere la telefon.
Face o pauză în care ar fi vrut să ofteze, dar aerul era puţin în pieptul ei obosit, se părea că se
îneacă de tot. Desfăcuse mîinile neputincioase ca în faţa unei situaţii asupra căreia nu se mai
putea exercita durerea, părea că se găseşte în faţa unei astfel de răni deschise.
- Eu sînt de vină, cred că eu...
- Nu tu eşti de vină, te rog nu te necăji.
Spre coada ochiului său stîng, alunecă, fără voia ei, un fir de lacrimă ca un şuvoi ferbinte, cred că
ea nu mai simţea ferbinţeala şi lacrimile se prelingeau pe obrazul pămîntiu. Se vede că în tinereţe
a fost o femeie foarte frumoasă, dar acum îi căzuseră obrajii şi sub bărbie atîrna pielea obosită,
ridată şi înăsprită mărunt.
- Eram îngrijorată mereu să-mi îndestulez familia, munceam zi şi noapte ca un cal, tîrîiam
mereu produse din oraş după ziua mea de muncă, dar nimeni nu-mi observa oboseala,
zise ea încercînd să fie stăpînă pe hîrîitul ei sterp, venind din adînc, cu care ar fi vrut să
micşoreze înfăţişarea dramei sale.

149
 - Zici că fata a terminat Universitatea la Facultatea de Comerţ Exterior, ar trebui să fie
conştientă de starea în care te găseşti, are şi 2 băeţi şi nu se ştie atîrnarea nurorilor către
ea. Dar, în fine, fiecare se gîndeşte numai la sine.
Cît de necruţător este omul în viaţă, îmi zic.
- Zici că fata după horoscop e Săgetător, dar ploaia de săgeţi nimicitoare şi unele din aceste
săgeţi veninoase se înfig adînc în pieptul tău acum.
- Lor, în copilărie nu le-a lipsit nimic, m-am străduit din toate puterile. Eu am avut altă
copilărie, cu lipsuri şi bucurii copilăreşi, nu aş spune că chiar am avut-o, fiindcă am fost
educată de mică de o tanti de a mea. Nu, n-am avut copilărie, nu o ţin minte. Pe urmă
războiul, foametea, Siberia, aşa s-a ţesut viaţa mea. Am fost un copil chinuit, nu mi-a zis
nimeni „dragul mamei”. Mama mereu era cu un pahar de vin în cap, pe urmă a devenit
chiar alcoolică, aceasta a fost cea mai dramatică perioadă în viaţa mea.
- Se prea poate că noi, părinţii, nu am putut da toată căldura copiilor noştri, căci n-o aveam,
deseori eram grăbiţi. Zilele treceau una după alta, grăbite, şi noi, părinţii, eram grăbiţi şi
iar grăbiţi din cauza timpului, care se scurta şi nu ne mai ajungea.

Mă uitai la chipul ei chinuit şi învins al acestei femei, mă străduiam să înţeleg cît de grea
e totuşi viaţa, dar trebuie numaidecît deschisă o portiţă a speranţei. Pe dată îmi dădusem seama
că ea îşi pierduse de tot stăpînirea de sine şi se porni la bocet. Degetele ei îi tremurau mărunt şi,
pînă la urmă, îşi prinsese mîna stingă cu dreapta şi se sprijinise cu pieptul peste amîndouă, pe
marginea mesei.
- Ţi s-a făcut rău, îţi aduc aparatul de măsurat tensiunea. Da, e foarte înaltă, ia
medicamentele.
Am rămas înţepenită şi sudoarea şiroia pe frunte şi tîmpla se zbătea neputincioasă în vîna
umflată. Nu mai auzeam cum ceasornicul ticăia pe masă.
- Ai să treci şi acest prag, dacă ai zile. Eu nu te las singură, nu te teme, eu am grijă.
- Îmi fug dinaintea ochilor cifrele.
- O să chem salvarea.
- Nu, nu trebuie, îmi vin în fire,
O energie nebănuită o ţinea totuşi in picioare. Era o femeie credincioasă şi credinţa în Dumnezeu
o salva deseori.

150
 - Bine că ţi-a stat mai bine, tot timpul trebuie să ai medicamente şi trebuie să le iei la timp,
să nu uiţi. Şi acum eu plec acasă. O să te mai vizitez. Dacă ţi se face rău, mă suni imediat.
- Eşti o femeie foarte bună la suflet, chiar acum cînd mi s-a făcut rău, te-a trimis
Dumnezeu. Să-ţi dea Domnul sănătate, asta e principalul. De murit toţi o să murim că aşa
e dat de la Dumnezeu, dar să nu ne necăjim.
Iată ea îşi numără medicamentele ce trebuiau luate zi de zi:
Ferox 100 pentru şildroză
Allopurinal 300 pentru padagra
Analapril 10/25 pentru tensiune.
Antibiotice pentru bronşită.

Începuse toamna, o răcoare proaspătă cobora dinspre Elba. „Trec zilele, trec şi eu,
îmbătrînesc şi-mi pare rău”, îşi cînta mereu cîntecul ei preferat. Cîndva cînta în corul sătesc din
Ghidigici cu soţul ei drag.
- Şi acum mi-au rămas numai amintirile şi mă apucă iarăși jalea.
Mariika se pusese iarăşi pe gînduri:
- Pe drumuri destul de întortocheate, rătăcitoare, nu o dată crezusem că mă voi prăbuşi în
beznă învinsă, zdrobită strînsă într-o păcură care venea să se prelingă pe viaţa mea. Dar
am avut putere să înving toate greutăţile şi să biruiesc. Mă privesc în oglindă şi nu-mi
vine să cred, înfăţişarea pare să nu primească nimic din trecerea timpului. Asta s-a
întîmplat după întoarcerea din Siberia, trăsăturile feţii mele parcă se împetriseră şi atunci,
cînd am început să analizez viaţa mea, trecutul meu, am început să înălbesc şi paradoxal
chipul spunea că par mai tînără decît sînt. Şi copiii au împresia,că de cînd mă ştiu, am
rămas tot aşa şi nu m-am schimbat şi cerinţele de mamă au rămas mereu tot acelea. Sînt
singură şi gîndurile grele mă apasă.
Pe loc tresării, cineva îmi bate la uşă.
- A, tu eşti Vera Ivanovna, ce bine îmi pare că te văd, bine că ai venit să mă vizitezi, de
singurătate îmi pare că-mi ies din minţi. Ştiam că-mi vei întinde o mînă de ajutor. Mă
supără mereu ficatul, sînt sortită să pătimesc, totul e în firea destinului meu.

151
În colţul buzelor, strînse uscate, chinuitor, simţi iarăşi firul acela de pelin, o amărăciune subţire
de fiere tăia ca un brici cerul gurii şi o făcu să strîngă viu dureros pleoapele, aşa cum fac cei care
nu văd bine ori cînd s-a lăsat întuneric sau lumina e prea puternică.
- Cu ce te pot ajuta?
- Te rog dă-mi nişte pastile, le am acolo în dulap.
Fierea sporea şi umplea gura şi ea simţea cum inundă corpul întreg, un val ferbinte arse tîmplele,
pe urmă încet şi ferbinţeala şi fierea se strînseră şi rămase numai amintirea acelui fir de pelin de
la început, care o facea să strîngă mai departe pleoapele şi să ţină tivite buzele uscate. Era slabă
şi se simţea în deşirarea ei aproape dezordonată. Văzui în ochii Mariikăi o scînteiere absolut
nefirească, ochii păreau că şi-au schimbat de tot lumina, însă durerea amintirii, care îi subţiase
obrazul şi buzele, din care pierise pînă şi firava lor culoare pămîntie, lăsa loc şi unei înfricoşate
speranţe. Vru să spună ceva, dar nu izbuti, numai pleoapele ei obosite se închiseră afirmativ
peste ochii la coada cărora se spărgea subţire o lacrimă.
- De ce plîngi?
- Mă gîndesc la fecior. Avea un zîmbet trist, niciodată deplin, niciodată cald, niciodată
împăcat... Era un copil drăguţ, deştept, dar cam lenos, nu întotdeauna îşi îndeplinea
însărcinările, era capabil, dar nu vroia să înveţe bine la şcoală. Eu lucram învăţătoare în
acest colectiv şi mă rupea la inimă cînd mi se plîngeau învăţătorii de el. Îmi părea foarte
rău că nu vroia să asculte. Dar a crescut, s-a făcut un băiat frumos, dar năravurile tot le
mai păstra moştenite de la tatăl său. Proceda numai cum vroia el, nu mai asculta de
povaţa părintească. Din ce în ce mai mult, se simţea puntea de gheaţă subţire şi firavă
care stătea între noi...

Tăcu o clipă, se gîndea la ceva. În inima ei îşi zicea: „Nu e oare slăbiciunea mea să-i
povestesc cuiva întîmplările unei biografii care mă singularizează? Dar inima mea distrusă mă
face să mă descarc”.
- A făcut un film şi nu-1 putea deloc realiza. Eu i-am zis atunci: „Filmul e fals, fiule, atît
poți să-ţi spun. Citeşte atent a mea biografie, căci viaţa este nemiloasă, ea te roade
neîncetat”.
- Bine, Mariiko, nu dispera, eşti o femeie deşteaptă, bună la suflet, cumpătată, calculată, o
să mai stăm de vorbă, văd că discuţia este nu e atît de plăcută, zic eu, neslăbind-o din

152
 ochi pe Mariika, şi am îmbrăţişat-o. Îţi propun o cafeluţă. Între timp îţi povestesc şi eu de
ale mele nevoi din viaţă, aşa ştii, ca două femei singuratice şi izbite de soartă.

Pe urmă ea îmi povestea despre profesia ei. Începea Mariika îngîndurată:

- Lucram ca prim-secretar de partid în Tighina. Asta-mi era promovarea firească şi
meritată a unei femei tinere, binefăcătoate pentru toţi şi pentru toate, îmi duceam crucea
cum se cădea la un membru cinstit de partid. Mă zbăteam cît mă ajungeau puterile,
participam la diferite întruniri cu deputaţi, participam la diferite conferinţe, îndeplineam
cerinţele truditorilor. Ani de-a rîndul oamenii mă alegeau în modesta funcţie în care
dovedisem să fiu. Copiii mi-i crescusem cu un devotament destoinic, aşa cum socoteam
eu. Într-un timp, mă bucuram de viaţă lipsită de pretenţii, eram activistă, doveadeam să
îndeplinesc totul.
- Da, Mariika, o privesc cu o lumină şi zîmbet, tu eşti un om ascultător şi incapabil de a
refuza cuiva să-i faci bine. Poziţia ta în viaţă te obliga la orice sacrificiu şi devotament.
Cîteva minute de tăcere, cafeluţa era gustoasă.
- Aşa e, dragă Mariika, viaţa acum s-a complicat pentru noi, veniţii în Germania, unde nu
ne-a poftit nimeni. Aici noi nu mai putem acţiona ca nişte simpli romantici, viaţa a
devenit un adevărat joc de biliard, trebuie să ştii bine în ce bilă loveşti tacul, să calculezi
traiectoria ei şi să fii sigur că ultima bilă ciocnită este cea care determină contabilizarea
punctelor în favoarea ta... Dar nu descuraja, viaţa de astăzi, aşa cu toate problemele ce le
întîmpinăm, ne poate oferi toate condiţiile de a supraveţui.
- Da, asta este, rămîi cu bine, ne vom mai revedea.
Plecînd spre apartamentul meu aşa de singuratic ca şi a Mariikăi, mă lua un fior de amintire şi
despre a mea distrusă soartă care semăna leit cu a Mariikăi. Mă gîndeam de ce nu-mi povestea
nimic despre soţul eu, ce se întîmpla cu el. Mă luase o curiozitate, cred că o să întreb despre asta,
dar acum mă gîndesc la acel destin despre care aş fi scris o carte întreagă. Nu ştiu de ce ,dar acea
povestire a Mariikăi îmi întrase în suflet şi mă zgîria la inimă, nu mă puteam linişti şi mă
întrebam de ce omul e dat să sufere atît de mult, dar mă opream la faptul că şi Isus Hristos a
suferit pentru păcatele noastre atît de grele. Şi acela-mi era răspunsul la întrebare. Au trecut zile,
fiecare din ele îmi aduceau griji şi mai mult nemulţumiri, ba nu-mi ajungeau bani să plătesc
serviciile comunale, ba aveam din nou probleme cu societatea pentru emigranţi, ba nu-mi

153
ajungeau resurse pentru cumpărarea medicamentelor mai scumpe, şi altele. Nu mai aveam linişte
sufletească.
Astăzi e sîmbătă, am mai mult timp ca altădată, căci aici în Germania nu lucrează nici o
instituţie, de aceea trebuie să te odihneşti. Mă apropii iar de calculator, să mă apuc de scris
gîndurile mele de dimineaţă, dar nu ştiu de ce în gînd îmi vin versurile lui Eminescu:

„De cîte ori iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheaţă îmi apare înainte,
Sîntem tot mai departe deodată amîndoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Cînd te pierzi în zarea acestei dimineţi.”

O văd în ochişorul de la uşă pe Mariika cu un pachet mare.

- Ce s-a întîmplat, Mariika, eşti disperată şi plînsă.
- Nu s-a întîmplat nimic, nu mai pot sta închisă în casă, n-am cu cine sta de vorbă, aşa-i dat
de la Dumnezeu ca oamenii să comunice, dar aici nemţii nu au gust de vorbă cu noi, veniţii,
ei nu au ochi să ne vadă.
- Nu te descuraja, aşa-ţi pare ţie, fiindcă tu nu ştii limba, trebuie să înveţi, zi de zi eu am
muncit şi muncesc greu cu limba germană, ea e foarte complicată, dar fără ea n-ai cum
ieşi la convorbiri cu nemţii. Şi ţine minte că nu toţi oamenii sînt la fel, aşa şi la noi în
Moldova. Da, la noi oamenii sînt primitori, ai absolută dreptate, dar ce să faci, noi sîntem
la nemţi în ţară şi de aceea trebuie să vorbim în limba lor. Eu am noroc de a întîlni
oameni destul de buni, mai ales la biserică, simt că mă stimează, mă ajută. Trebuie şi tu
să te duci duminica la biserică. Vezi că numai bunul Dumnezeu ne cunoaşte nevoile
noastre şi are grijă de orice fiinţă ce ÎL cheamă pe El în ajutor.
- Da, tu ai dreptate Vera Ivanovna, o să merg şi eu dumnica la biserică, că tare sînt plină de
păcate, ce le fac vrînd-nevrînd, prin faptă şi prin gînd.
- Ia, stai puţin la masă să te servesc cu bucatele ce le-am pregătit în stil moldovenesc, un
borş, nişte sărmăluţe. Nemţii nu ştiu să pregătescă aceste bucate gustoase, ei mănîncă mai
mult din fabricate cumpărate din magazin. De fapt, femeile nu sînt aşa de ocupate la

154
 bucătărie ca moldovencele noastre. Vai ce bine că ne-am întîlnit şi vorbesc cu tine în
limba noastră maternă, altfel poţi să-ţi uiţi şi limba ta.

Mariika tăcu un moment, se rezemase cu fruntea de sticla rece a ferestrei şi se chinuia să-
şi amintească cu ce s-a terminat convorbirea noastră.
- Da, ştii, Veruţo, se poate aşa să te numesc? În ultima vreme uit de toate, am pierdut
orientarea în viaţă, dar pe cele mai veninoase momente din viaţă nu le voi uita. Am primit o
scrisoare de la el, în care se răzbuna pe mine, şi iarăşi simţeam înţepătura de ac ferbinte,
fatală, a fost ultima senzaţie pe care ar fi putut să şi-o amintească îngrozitor de veninos. I-am
scris şi eu răspuns, în care i-am zis: „Aminteşte-ţi, dragă Ion, de căsătoria noastră de la
început, o mare iubire într-adevăr simţeam în suflet, ce ne facea viaţa noastră fericită. Tu
stăteai în capul mesei, iar copiii se agăţau de gîtul tău, sărind să-ţi prindă din ochi orice
dorinţă şi ei, rîdeau cu un glas gîlgîit, înecat de bucurie, copiii noştri erau frumoşi, îngrijiţi,
cuminţi. Cine îi vedea zicea că ei seamănă leit cu tine. La masă, ca să te distreze, ei ridicau
amîndoi odată lingura şi sorbeau supa din farfurie, pe urmă izbucneau în rîs, după primul
sorbit uniform, provocator, de dragul tău, şi tu erai cutremurat de o spaimă cumplită, ca o
presimţire, şi, pe sub masă, băteai uşor cu degetul în lemn. „Doamne, ziceai tu, prea sîntem
fericiţi, nu se poate să nu se întîmple o nenorocire!”
- Dar de ce aşa de greu răsufli, Mariiko?
- Dar cine şi-ar mai fi închipuit atunci că toate căruţele de flori şi cadourile vor fi un cimitir al
speranţei mele? Şi de ce totul a fost o prăbuşire, oare oamenii de la un timp nu-şi mai dau
seama ce fac? Treceau zile şi nopţi şi iubirea care ardea lîngă Ion se tot topea, înflăcărarea
dragostei se potolea. Eram dezamăgită de speranţele mele, de neputinţa lui şi chiar de
insomniile care îl măcinau pe el, ca o boală care-i era sortită. Uneori zăceam cu ochii în tavan
şi ascultam respiraţia ferbinte şi nepotolită a lui, arderea lui în somn şi zbuciumul meu. Nu
mai simţeam nimic, sufletul îmi îngheţase dureros la început, apoi se făcuse o iască uscată,
nu mai simţeam ca la început focul mistuitor al iubirii şi al aşteptării.

MARIIKA. Astăzi pe Mariika o găsesc, citind o carte.

- Ce carte citeşti, dragă Mariico?
- Citesc o carte scrisă de Tatiana Egorova „Andrei Mironov şi eu”. E foarte interesantă, se

155
 scrie aici despre dragostea Tatianei către acest mare artist, Andrei Mironov, fiul Mariei
Mironova. Ce mai este şi dragostea asta înflăcărată? Dar cîte tragedii e în stare o femeie
să trăiască pentru această dragoste. Dar această dragoste era, cum îmi pare mie, numai
din partea Tatianei, pentru că el, Andrei Mironov, şi-a trăit viaţa cum ea vrut, avea
familie şi copil, dar Tatiana pînă la moarte şi după moarte l-a iubit numai pe el.

Astăzi Mariika era mai bine dispusă, cu părul negru, greu, lăsat pe spinare, tuns şi coafat
modern, cu bărbia tăiată sever, cu sprîncenele împreunate, cu ochii săi rotunzi şi negri, aprinşi de
o curiozitate netăgăduită. Cum ţinea cartea deschisă şi ridicată sus în dreptul sînilor, se vedeau
bine degetele subţiri, ascuţite, încordate nervos, nu ţineau cartea, ci o strîngeau ca nişte gheare de
pui de uliu, se ghiceau oasele falangelor şi încheietura ascuţită a lor.
- Dar de ce eşti aşa de încordată? Te macină ceva, cred că iar te-au apucat gîndurile despre
trecutul vieţii tale, ia mai lasă-le să plece din mintea ta.
- Că bine mai zici, îmi pare bine că eşti aşa de optimistă, dar eu sînt o grea pesimistă, văd
totul în reflexul emoţiilor negative.
- Nu mă mai pot lua cu alceva, tot mă întorc la gîndurile mele şi îmi aduc iarăşi aminte de
nopţile pustii, toată vremea îmi era frică de tăcerea lui sau de nervozitatea lui, dacă
încercam să mă sfătui în privinţa a ceva cu el, atunci îmi răspundea: „Ce vrei? Ce vrei?
repeta el veninos”. Nu mai înţeleg ce zace în el. Cred că vrea să facă caritate cu ultimele
mele obiecte. Ele au dispărut, fără ca el să ştie. El nu mai ştia ce am eu în gospodărie,
cînd le-am cumpărat, pe ce bani, acum nu mai am nimic.
- Şi iarăşi te chinuie bronşita ?
- Da.

Cu basmaua la gură, tuşind şi eliminînd puroiul venit din bronhii ei bolnavi, vorbea răguşit.
- Mai poţi cînta? Ştiu că ai o voce melodioasă?
- Da, vezi cum mă lupt eu cu această blestemată tuse?
Mariika, cînd o pofteam să vină la mine, ostenea să urce scările blocului, răsufla greu, se îneca
uşor la orice efort, pufăind vesel ca să ascundă faptul că i se terminase aerul din plămîni. Atunci
îşi scotea din geantă un inhalator şi înghiţea o dată sau de două ori acel medicament din el.
- Acum e mai bine, s-au mai lămurit bronhiile mele.

156
 Acum Mariika răsufla mai uşor şi putea să vorbească mai departe. Pe măsură ce o
auzeam, ea devenea tot mai înţelegătoare şi justificatoare.
- Îţi dai seama să ţii în tine, o viaţă întreagă, o uriaşă nemulţumire, care făcuse praf toate
visurile şi sensul existenţei şi, dintr-o dată, să te poţi simţi în stare să te descarci de ele, să
te debarasezi.
- Te privesc destul de bine, aici la anii tăi, zici că împlineşti 77 anul acesta. Te ocupi la
calculator, scrii o carte, pentru un om în vîrsta ta nu e aşa de uşor. Dar cîtă muncă depui
cu limba germană. A însuşi o limbă străină, de care n-ai avut închipuire pînă acum,
pentru mine ar fi fost grozav de greu.
- Eu, în şcoală şi la Institut am învăţam limba franceză, dar vezi că tot am uitat. Totdeauna
te ţii cu acel caracter demonstrativ pedagogic, cu o bună ţinută, demnă de viaţă
inteligentă, cu o putere uimitoare de a rămîne pînă acum neclintită, cu răbdarea fară
margini de a înlătura mizeria răutăţii în cel mai deplin înţeles, ca să treci în lumina liniştii
împăcată deplin în suflet. Noi sîntem toţi într-o stare de încordare, asta-i viaţa...
Nevăzînd sensul continuării dialogului îi propun o scurtă plimbare.

O găsesc de data aceasta pe Mariika, răsfoind preocupat un carnet cu însemnări, în care ar

fi căutat ceva anume şi nu găsea, căci mereu lua paginile carnetului de la capăt şi urmărea
însemnările din el cu vîrful creionului.
- Ce cauţi?
- Caut ceva importat să-ţi arăt...
În timpul acesta în dreptul frunţii ei se încinsese un cerc de foc şi ea simţea cum îi plesnesc dintr-
o dată tîmplele, în această arsură, care se mutase din piept.
- Mariiko, începuse ea, dintr-odată smerită şi cu o mare şi nestăpînită, intenţionat, durere în
suflet, nu ştiu ce să mai zic, nu mă ascultă nici fata, nu mă mai întreabă punctul meu de
vedere, toate se petrec fulgerător, nepregătit. Mă gîndesc, ştii cum e tineretul de azi, care
n-a trecut prin ce am trecut noi.
Ea facu un semn de mare oboseală:
- Mi s-a făcut rău, ajută-mă, te rog.

157
M-am trezit din înţepenire. Deschizînd încet ochii, văd blînda faţă a Mariikăi. Nu mă
dezmeteceam unde mă găsesc, îmi priveam mîinile şi simţeam tremurul lor, dar mă bucuram că
obrazul nu-mi mai zvîcnea, doar nu dormisem toată noaptea, aşa mă gîndeam eu, şi de aceea cred
că simţeam o oboseală cumplită şi o secătuire a puterii şi în cap. Simţeam în cap o învălmăşeală
îngrozitoare, ardeau şi ochii, de parcă i-ar fi dat cineva cu nisip în ei.
- Dar ce s-a întîmplat cu mine? mă străduiam cu curiozitate s-o întreb pe Mariika.
- Nu e nimic, îi răspund, a fost salvarea.
Îşi venise puţin în fire, se simţea că se linişteşte, mîinile nu-i mai tremurau, îşi revenise puţin din
starea acea de presiune, care o ţinea ca să respire normal.
- Să o sun pe fata ta? întreb eu cu grijă.
- Nu, nu, ea lucrează, n-are timp, ea trebuie să cîştige bani, are multe datorii.
- Dar acesta este un caz excepţional, cine are grijă de tine, la vîrsta ta înaltă?
- Aşa e, dar....
- Dar de ce a venit ea încoace? De fapt, ce te întreb? Multe femei şi-au lăsat gospodăria şi
au venit să cîştige bani. Acolo nu mai este de muncă, bărbaţii stau acasă, doar femeile se
zbat în multe griji.
- Aşa a venit o vreme de criză economică, toţi se gîndesc încotro s-o ia, în ce ţară să fugă
după un cîştig cît de cît. Nevoile te apasă. Acest timp a venit odată cu democraţia, odată
cu libertatea şi suveranitatea. Totul se va tocmi după un timp îndelungat. Fiecare îşi
formează business-ul său, pentru acesta trebuie un capital, fiecare se îngloadă în datorii
cum poate. Şi fata mea a făcut o mare greşeală. A împrumutat o mare sumă de bani, ba de
la unul, ba de la altul, fară ca să-şi dea seama cum ar fi putut întoarce aceşti bani. Nu m-a
întrebat, nu s-a sfătuit şi a intrat într-o situaţie în care era imposibil să mai descurce iţele,
pe care le-a împletit în toată încrengătura relaţiilor şi combinaţiilor acestea. Era o situaţie
în care nimeni nu mai putea s-a ajute.
- Da, confirm eu, aşa e trecerea la democraţie, de care n-am fost noi pregătiţi, unii oameni
au rămas în stradă vrînd să-şi deschidă afacere, punînd în zălog casa sa de locuit.
Democraţia a făcut pe unii bogaţi. La care le-au mers au luat banii noştri din bănci şi nu i-
au întors, iar alţii au rămas săraci lipiţi pămîntului. Aveam şi eu cîteva mii de ruble puse
la casa de economii, totul s-a pierdut, au falimentat băncile, pe atunci această sumă era
bani mari, şi....

158
 - Da, confirmă Mariika răguşită şi înecată.
După care începuse să-şi dreagă glasul, vîrîind enervată, chinuindu-se să tuşească.
- Fiecare putea să cadă în acea capcană în drumul spre democraţie.
Mariika se sculă, facu cîţiva paşi, dar nu putea sta în picioare mult timp, avea şi o nenorocită de
flebită care o chinuia de cîţiva ani, numai ea ştia cum o arde carnea şi cum fierb şi ustură vinele
picioarelor.
- Vestea că fiică-mea s-a înglodat în mari datorii şi ea se ascunsese, ca de nişte străini, să-
mi spună măcar, am aflat tot de la străini şi atunci parcă m-a lovit ca o măciucă în
moalele capului. De atunci durerea nu mă mai slăbea. Au început să-mi tremure mîinile,
îmi cădeau farfuriile din mîini, lucram fară spor şi pe fruntea mea se iveau mereu
broboane de sudoare şi mă lua, din cînd în cînd, un fior dureros pe şira spinării. Ce aveam
să fac decît s-o iert, căci numai o mamă poate să-şi ierte copilul său, aflîndu-l la durere,
desigur, copiii nu sînt în stare să facă lucrul acesta. Cine s-o susţină în cazul cel mai
greu? Nimeni altul.
- Deci, aşa e tineretul ăsta de azi, ei nu mai ştiu ce am petrecut noi în viaţă, cîte nevoi şi
neajunsuri, ei nu prea au nevoie de părinţi, nu mai au ei ca înainte sufletul plin de dorul
părinţilor, sînt mai seci.

Aşa continua ea, oftînd şi aşteptînd de la prietena sa o confirmare care să justifice

povestea şi să se mai liniştească.
- Poate am fost şi eu vinovată şi nu m-am îngrijit cum trebuie de creşterea şi educaţia lor,
căci mă sculam din zori şi munceam pînă noaptea, ca să fie îndestulaţi, să nu sufere de
neajunsuri cum am suferit noi, părinţii. Dar nu le mai puteam dovedi pe toate. Fiica era o
fată blăjină, bună la suflet, bine făcută, faţa ei radia o bunătate, o însufleţiere, o mîngîiere,
mă bucuram de ea, de la început. Cu profesie de soră medicală, ea îşi alese acea profesie,
zicînd că îi place să facă bine pentru oameni. Mai pe urmă, se schimbaseră vremurile, era
moda de profesii în tîrguială. Ea termină Universitatea de Stat, Facultatea de
Merceologie, lucra la baza din Chişinău, făcea la toţi aşa-numit ˝bine".
- Da, aşa e astăzi lumea, e mai iute ca pe vremurile noastre, e mai grăbită, vrea să ajungă la
viaţă mai rapid...

159
 - S-a măritat cu Dumitru Graur, dintr-o familie de gospodari din satul Ghidighici. Am făcut
o nuntă frumoasă, am cheltuit mulţi bani, ce i-am cîştigat prin sudoarea de mai mulţi ani.
Vezi, cum uneori începi aşa eroic şi spectaculos şi sfîrşeşti aşa de ridicol. Te-am plictisit
cu povestirile vieţii mele.
- Nu, nu m-ai plictisit, povesteşte, o să-ţi fie mai uşor la suflet.
- Aşa e. După toate meritele mele sau erorile mele, m-am izbit direct şi am suferit, am
suferit cumplit, n-am dormit nopţi întregi de insomnii. Şi aşa îmi era viaţa încordată de
muncă, caiete de controlat, planuri, idei şi altele. Deci am fost nu odată pe pragul
infarctului şi credeam că se sfîrşeşte pămîntul şi nu mai apuc lumina zilei. Cum îţi poţi
închipui 50 de ani de muncă pedagogică în şcoală? E uşor de numit această cifră. În
timpul comunismului, în predarea materialului, ascundeai, de fapt, o stare de pîndă,
izvorîtă din curiozitatea de a construi în conştiinţa oamenilor, ce te înconjurau, portretul
moral de partid în societate. Şi în familie am avut probleme. Mă miră faptul cum bărbatul
ştiuse atît de puţin, pînă la acea vîrstă, să se bucure, ca un bărbat în putere, de norocul
unei soţii frumoase, de a avea pur şi simplu unele obligaţii elementare ale unei căsnicii,
să poată intra în rîndul lumii, să descopere că nevasta lui e o femeie, nu doar o nevastă
faţă de care n-are stimă.

Eu aşteptam liniştit evoluţia dialogului cu o nefericită răbdare, uneori înghiţind nodul din
gît. Ascultînd atent, priveam prin fereastră, din care se vedea zăpada troienind şi viscolind pe
mestecenii din faţa blocului, şi asta îmi trezea o stare ciudată de frig şi starea acea era întărită de
cerul ca sticla, insinuată printre crengile subţiri cu rare frunze cărămizii, zdrenţuite şi uitate,
moarte, din toamna trecută pe braţele fragile, cu care mestecenii implorau parcă iertarea. Peste
vîrfurile lor, se vedea acel senin de sticlă şi în cristalele zăpezii, albăstrii, de gheaţă a cerului.
Brrrr... parcă simţeam acel frig sufletesc şi o mare tristeţe. Ea iarăşi întorsese privirile spre
peisajul de iarnă cu mestecenii cu coaja pătată de rugina vîrstei.
- Da, viaţa este ca un fir zigzagat, zic eu cu un surăs compătimitor.
- Alo, Mariiko, cum îţi mai merg treburile, eşti bine, sănătoasă?
- Da, mă simt destul de bine, dar sînt singuratică, mă apasă această singurătate în amurgul
vieţii mele şi mai am un singur dor... cum zicea Eminescu. Şi chiar acum îmi cîntam sub
nas cîntecul: „Vai, mîncate-ar focul, dor, tu ştii casa tuturor,/ Şi tu ştii şi casa mea, cum

160
 trăiesc, dorule-n ea,/ Cîte doruri am dorit, pe toate le-am împlinit,/ Dar dorul ce îl doresc,
nu pot să-l mai isprăvesc,/ Că acel e dorul mare, nu-l poate duce fiecare,/ Că acel e dorul
greu, îl pot duce numai eu./ Dor de mamă, dor de tată, dor de nucul de la ccdoruţule” şi
alte cîntece de dor, dor de vatra părintească, dor de patrie ş.a.
- Mariiko, tu poţi să mă vizitezi astăzi, să mai stăm de vorbă.
- Mai am cîte ceva de făcut, pe urmă vin la tine să-ţi aduc ceva, poate ai poftă de ceva?
Uite am făcut nişte sărmăluţe moldoveneşti.
- Te aştept, dragă prietenă, te aştept.
Vera a deschis un caieţel cu însemnări, pe care, după o corectură, le scria în cartea sa.
- Bine ai venit, multaşteptată eşti tot timpul, eu sînt singuratică, nu mă vizitează nimeni.
Ţi-am pregătit o cafeluţă la început, pe urmă hai să probăm sărmăluţele tale.

În timp ce am luat cafeluţa, am mai vorbit de una de alta.

- Ce mai scrii tu în a ta carte?
- Dacă eşti curioasă, îţi voi citi un mic fragment. Uite ce am scris pe această foaie, pe urmă
îţi comentez: „Îl întrebasem eu în acea seară, cînd în sfîrşit, povestea noastră de iubire
fusese recunoscută direct şi deschis de amîndoi în acelaş timp şi, fireşte, cum se gîndea el
cu o bucurie care, de asemenea îl sufoca, în primul rînd de ea. „Nu, iubitule” îi spusesem
atunci şi el încremenise, căci era pentru prima dată cînd ea vorbea aşa de liniştit şi
calculat şi îşi recunoştea sentimentele în faţa lui şi era, de asemenea, pentru prima dată
cînd glasul ei se învăluise cald şi cuvintele îi păruseră ca o adiere, ca o şoaptă a vîntului,
ca şi cînd ea ar fi pierdut dintr-odată semnul sunetelor şi trebuia să şoptească ce avea să-i
spună lui: „Nu, iubitule, ce ne ţine pe noi departe unul de altul nu e spaima ta şi a mea de
ridicol, nu e vîrsta ta care astăzi e cea mai fericită pentru un bărbat, nu e incapacitatea
mea de a mă mai apropia curată ca o adolescentă de un bărbat, pentru că, în conştiinţa
mea, am rămas aceeaşi ce am fost şi pînă acum, aşa cum am intrat pătimaşă în lumea ce
mi se refuza şi eu ştiam că e dreptul meu să trăiesc în ea. Se transformase ca la săgetarea
unui fulger în patimă. „Nimic din toate acestea nu îngheaţă sărutarea ta pe obrazul meu,
ci frica ce începuse să zîmbească”, iar cu acel zîmbet îndepărtat şi străin, ochii ei negri,
imenşi, ca nişte ecrane scăldînd obrazul ei întreg, cu lumina lor tristă, se înecară şi ei în
pînza lacrimilor. El întinse iar, copilăreşte, braţele spre ea, şi ca pentru prima dată în acea

161
 seară senină de la începutul binecuvîntatei toamne, ea venise la chemarea lui, căci o
înţelegea ca pe o recunoaştere cinstită a impasului lor şi se lăsase cuprinsă în braţele lui,
şi gura ei căutase gura lui, şi tot ce era sănătos, şi puternic, şi plin de curaj, şi demn de el
în sufletul lui întreg, se transformase în patima de foc a sărutului. Ea îşi apropiase
ferbinte obrazul de obrazul lui şi atunci se repetase acel „Te iubesc" de mai multe ori”.
Aici am încheiat citatul, să nu te plictisesc. În viaţă trebuie să facă cineva primul pas, să
mergi la un compromis, altfel nu poţi ieşi la capătul cel bun. Isus Hristos ne învaţă să
iertăm, dacă, desigur, sîntem capabili, şi aceasta este un lucru principal în viaţă. Deci cine
are timp pentru discuţia durerii noastre sufleteşti, dacă nu noi, cine mai stă acum să
înţeleagă cum se deschide pămîntul înaintea ochilor noștri şi tot noi vom intra în acest
pămînt de durere. Deci fiecare poveste trebuie să aibă un sfîrşit bun, întotdeauna binele
birueşte răul, cînd te gîndeşti la ajutorul lui Dumnezeu. Îţi place cum s-a sfîrşit vîlvoarea
veţii mele zbuciumate?
- Da, e bine că pe toate le-ai învins şi acum toate suferinţele tale au luat sfîrşit.
- Nu totul s-a sfîrşit, cine ştie ce dă ziua de mîine.
- Aceasta este foarte corect şi, totuşi, trebuie să fim optimişti şi să trăim cu speranţa la ziua
de mîine.

Se scursese de atunci o lună de zile. Poate se mai adăugase cîte ceva în biografia mea şi,
fireşte, o complectai aici, în acea foaie de hîrtie, asupra căreia stau şi mă gîndesc. Mă priveam în
oglindă şi mă studiam. Părul, albit de vreme, dar albit frumos, bogat ca o coamă de zăpadă,
desena, cu o nobilă distincţie, fruntea înaltă şi obrazul rămas copilăresc, pielea neted întinsă, încă
pudrată de vînt şi oboseală, însă viu-sănătoasă, iar gura mi se întărea şi ea peste paloarea
oboselii, credinţa că omul ştie sigur cîtă putere are în el. Buzele erau tinere şi curate şi acum
vedeam bine cum îmi stăpîneam căderea grea a pleoapelor umflate şi marginile sîngerii peste
lumina ostenită a ochilor negri. Şi mi-aş aminti despre el. Era şi el un bărbat frumos, se ştia
despre el că era învăţat şi că drumul lui se desfâşurase pînă atunci cu o siguranţă exemplară şi cu
o decizie demnă de toată invidia. Un singur gest al lui sau un singur pas nu fusese făcut
necalculat, totul părea la el studiat şi era cu siguranţă. Viaţa lui curgea cu o simplitate nobilă: din
nici o parte pe el nu-1 trăgea nimic, pentru el nu exista decît viitorul şi privirile lui rămîneau

162
neclintit şi curat îndreptate spre acel viitor, pe el nu-1 urmărea nici un trecut, el se afla tot timpul
în miezul cel mai deplin al zilei cînd umbra se contopeşte cu silueta umană.

-15-

Nişte visuri ciudate

Situaţia mea familiară într-un fel nu mă satisfăcea... Cînd vedeam cum taţii îşi îngrijesc
copiii lor, mă durea sufletul. Dar ce să fac? Nu puteam dormi nopţi întregi. Totuşi, de data
aceasta, m-a prins somnul şi ceva am visat. Am deschis ochii în întuneric, m-am răsucit de 2-3
ori în pat, apoi m-am ridicat cu greu şi m-am dus să deschid fereastra. Afară plouă, o ploaie
deasă. În lumină face să strălucească ţiglele de pe clădirea din faţă. N-a fost nevoie să mă
gîndesc prea mult ca să-mi dau seama că avusesem un vis destul de clar, stau statuie de uimită de
visul visat. Îmi amintesc perfect totul, spre deosebire de alte vise uitate imediat. Am şi acum în
faţa ochilor imaginea. Cîmpul acesta negru, proaspăt arat la răscrucea drumului, unde stăteam eu,
apăruse tatăl meu mort de acum şi-mi zise:
- Nu merge pe aici, aici e periculos pentru tine.
El îmi arată cu degetul direcţia, zicînd:
- Aceasta este calea ta.

În mod normal, trebuia să-l întreb de ce să merg pe acea cale. Dar nu-mi mai rămase timp.
Mă trezisem şi mă gîndeam, ghicind ce ar fi însemnat acest vis ciudat. Cred că a fost o dovadă că
trebuie să-mi aleg corect drumul în viaţă, numai pentru mine, deci şi pentru copiii mei. În situaţia
acestui vis apare o ciudată coincidenţă, un motiv de tulburare în apariţia planului destinului meu.
Şi vezi, Doamne, că l-am ascultat în vis pe tatăl meu, ce mi-a prevestit el, şi cred că mi-am ales
corect drumul cuvenit, adică tatăl meu mi-a dat un imbold în problema întoarcerii mele în
Moldova. Îţi mulţumesc, tată bun, că ai grijă de mine acolo la înălţime, doar simt cît de mult îţi
iubeai odraslele. Am speranţa că ne vom vedea acolo, unde Dumnezeu ne cheamă pe toţi la El, şi

163
vom fi din nou o familie. Şi iată că îmi căutam mai departe de treburile gospodăreşti, de nevoile
de toate zilele, cufundată în profesia mea de pedagog. În ziua ceea nu se întîmplase nimic
deosebit, dar mă simţeam atît de obosită că pentru 2-3 minute aţipisem şi, deodată, îmi apare în
faţă mama, tot decedată, atît de bucuroasă şi îmi şoptea ceva îmbucurător, ceva ce eu nu auzeam.
M-am trezit brusc, dorind să-i povestesc de toate probleme mele, dar n-am putut deschide măcar
gura. Ce o să fie? Mama î1 iubea grozav pe ginerele ei. Mă frămîntam mereu să ghicesc visul pe
cînd cineva îmi bate la uşă.
- Nu m-ai aşteptat?

Era soţul meu. El s-a hotărît totuşi să se întoarcă la familie. Şi ce să-i zic? Trăiam în satul
Grădiniţa, unde mă aranjase cu traiul şi cu munca. Aveam un apartament cu 2 camere, copiii mi-
am aranjat la grădiniţă. Totul îi plăcea soţului meu în Moldova, despre care auzise numai din
spusele mele. Da, totul îi plăcea, mai ales vinul moldovenesc, totuşi mai bună era vodca
rusească, cu care siberienii îşi încălzeau sufletul şi mintea. După un pahar de vodcă, toţi se
înveseleau, începeau să cînte şi să joace, pe cînd moldovenii şedeau la masă toată noaptea şi nu
prea jucau ˝pleasovaia˝, adică cel mai obişnuit joc rusesc. El cînta bine acest cîntec din armonică
şi, cu un glas extraordinar, veselea prezenţa oaspeţilor adunaţi. Putea să nu fie nimic de mîncare
pe masă, principalul să fie destulă vodcă. Dar în fine, după un scurt timp, vezi Doamne, că î1
munceau coşmarile de a se întoarce din nou în Siberia lui geroasă. Vezi că nu-i convenea felul
nostru de trai, lipsa de muncă pentru el, limba pe care n-o cunoştea, străinătatea, obiceiurile
noastre moldoveneşti. Scrisorile pe care le primea zi de zi de la tatăl-socru influenţau negativ
asupra dispoziţiei lui de a mai trăi în Moldova. Tatăl său mereu îi scria cum că aţa se duce după
ac, aşa avea el un proverb. De tatăl său era el mereu terorizat, în timp ce şi aşa era destul de
disperat şi, într-o zi, venind de la şcoală, nu-l mai găsesc. A plecat fără să-mi lase măcar o mică
veste. Ce să fac?! Mi-am zis că uneori visele se nasc din coincidenţe ori asociaţii de care noi nici
nu sîntem conştienţi. Există nişte fenomene în viaţă pe care nu le putem noi explica. Imediat îmi
vine în minte o povestire de a mamei. Ea povestea precum că la o masă, închinată unui botez, se
întîmplase ceva ciudat. Cînd a căscat un cumătru de-alături, a căscat şi soţia sa. Tipul, fiind
foarte gelos îi veni în cap cel mai greu si urît caz de a pedepsi pe nevastă-sa. Se gîndeşte că ar
spînzura-o de un copac şi pleacă în pădure. Şi tot se uita el care ar fi copacul potrivit pentru acest
caz. Nevastă-sa îi zice: „Ce te uiţi, bărbate, din pom în pom, ca căscarea din om în om?”

164
Bărbatul îşi dăduse seama. „Chiar aşa să fie aşa? Mai nu mi-am omorît femeia din această cauză!
Să mă ierţi, eu m-am găndit la ceva cu totul prost. N-am ştiut de acest fenomen. Haidem acasă,
dragă soţie”. Vezi ce se întîmplă, este un proverb: „Sărmanul omul prost, bun odor la casă a
fost”. Ei, astăzi mă pomenesc cu altă veste, soţul siberian iar nu poate trăi fără noi, dar de data
aceasta trebuia numaidecît noi să ne întoarcem în Siberia. Aceasta mi-a fost cea mai nenorocită
noutate. Trecea timpul, îmi căutai de lucru, copiii dis-de-dimineaţă plecau la grădiniţă, eu la
şcoală. De această dată era destul de clar că nu mă mai pot întoarce. Peste un timp îmi vine o
veste că dacă nu mă întorc, el se însoară, totul era clar ca bună ziua. Da, totul e posibil în această
viaţă, mă împac cu toată situaţia dată, pe mine mă preocupau numai copiii. Necătînd la aceea că
era însurat, mereu îmi scria scrisori de mare dragoste de familia noastră. De-atîta nestabilitate în
viaţă şi nereuşite încercări, el se îmbolnăveşte grav de o boală foarte grea, echinococ la ficat,
aceştia sînt nişte vermişori ce rod ficatul. Operaţia n-a fost reuşită... În dimineaţa aceea mă
trezisem foarte obosită, controlasem caietele de compuneri pînă tîrziu, nu ştiu de ce eram puţin
speriată, eram cuprinsă de o inexplicabilă proastă dispoziţie, avînd un imens gol în cap, de parcă
eram suptă de teama nocturnă şi de oboseală. Am coborît din pat, clătinîndu-mă ca să mă duc să
deschid fereastra, însă m-am oprit înainte de a apuca mînerul, mă temeam să nu se repete de-
adevăratelea cele ce mi s-au întîmplat în vis. N-am atribuit cîndva viselor semnificaţii deosebite,
nu credeam că pot să explice ceva, să ne interpreteze dorinţele ascunse şi cu atît mai mult
viitorul. Dar, mă gîndeam, unele legături cu viaţa noastră trebuie să aibă, din moment ce mintea
ni le produce. Văzusem în vis că doi bărbaţi mi l-au adus pe soţul meu pe o targă în faţa uşii mele
ca să-şi ia rămas bun de la mine. A deschis ochii şi pe loc i-a închis şi ei au plecat mai departe.
Ce-o fi şi asta? Rămăsesem acolo, dinaintea ferestrei camerei mele, încă ezitînd s-o deschid ca să
intre aerul proaspăt al dimineţii. Asemenea gînduri, care în alte împrejurări nu m-ar fi tulburat
deloc, atunci, pe cînd mă pregăteam să apuc mînerul ferestre, aproape că îmi paralizase gîndul,
cînd îmi strigă poştaşul: „Aveţi o telegramă”. Conţinut foarte urît: „El a decedat”, numai de 35
de ani. Şi aşa s-a şfîrşit căsătoria mea siberiană. În acest punct trebuie, trebuie să deschid o
paratnteză şi să spun ca viaţa în Siberia m-a călit şi m-a învăţat de toate. Mîinile mele sunt
bătătorite de prăşit, bătătorite de cosit, bătătorite de tăiat lemne şi de toate altele ce m-a învăţat
viaţa siberiană. Cînd mă măritasem, soacră-mea zicea soţului meu: „Te-ai însurat cu o
învăţătoare cu degetele boite, cred că nu ştie a face alt lucru decît a scrie”. Îi cer de prima dată să
mulgă vaca, dar ea se miră:

165
 - Vai de mine, tu nu ştii a mulge vaca...
- Îmi trebuie 2 căldări, îi zic eu.
- Dar de ce, dragul mamei, vaca dă puțin lapte, ajunge o căldare.
- Dar mie îmi trebuie o căldare cu apă pentru a spăla pulpa vacii, de a-i face masaj ca să
dea mai repede drumul la lapte.
- Vai de mine, dar n-am auzit niciodată despre năzdrăvăniile acestea.
Auzind vecina de dupa gard de vorba noastra, și-a ascuțit urechile și a început și ea să mulgă
vaca sa după gard. Dar nu era ei a mulge vaca chiar acum, dar să aibă informații pentru consăteni
ce noră și-a adus Davîdov. Am început să mulg vaca nu cu degetele, dar cu pumnii şi peste 5
minute s-a umplut căldarea cu lapte spumos, fiindcă era repede muls.
- Vai ce mult lapte a dat vaca astăzi!
Desigur că vecina a avut ce spune prin sat ce noră gospodină are Davîdov.

Mi-aduc aminte de o povestire a unei prieteni refugiate şi ea în Siberia. Locuiam în

sovhozul Ialani într-o casă. Era o fată deşteaptă, mîndră şi frumoasă, demult ne despărţisem şi
iată că mi-a fost de mirare întîlnirea.
- Vai, ce bine că te-am întîlnit ? Cîte veri şi cîte ierni au trecut ?
- Ce ai nou, dragă ?
- Dar ce să am, am multe şi multe de povestit, dacă ar fi funcţionat vreun telefon, îţi
povesteam, dar aşa ştii că aveam acolo în Siberia numai un telefon în sat şi de acela avea
dreptul să se folosească numai preşedintele.
- Deci, po vesteşte!
- Aveam numai 16 ani şi mă duse păcatul să mă mărit. Venise din armată un băiat frumos,
înalt ca un brad şi mi-a propus căsătorie. Am fost de acord, mă îndrăgostisem nebuneşte,
dar căsătoria n-o înregistrasem,v ezi că pentru aşa procedură trebuia să pleci în centrul
sovhozului Ialani, la vreo 75 de km. Şi vezi că de azi pe mîne lucrul aşa şi rămîne. Drept
să zic, părinţii lui au dorit să ne organizeze o mică serată cu ocazia căsătoriei noastre.
Serata a fost simplă, fără mari ceremonii, cu toaste aşa ca la ruşi, nu ca la moldoveni.Dar
nu ştiam prea mult despre soţul meu. Şi iată că în timpul seratei, mirele se îmbătase
grozav şi căzuse sub masă, unde dormise pînă dimineaţă. Vai, ce mă fac, de la bun
început, frumoasă purtare. Mă gîndeam, ştia el oare despre funcţiile unui om căsătorit?

166
 Mi-am dat seama că am dat greş. Lucra şofer. Şi din ce în ce mi se părea că el uitase că
are o nevastă tînără. Cînd se găsea acasă, din ce în ce mă îngrijora faptul că nu vrea să m-
ajute deloc în treburile gospodăreşti, doar lucram şi eu în rînd cu el şi eram de acum şi
gravidă, aşteptam un copil. El zicea că în Siberia spălatul vaselor, măturatul, gătitul
bucatelor sînt lucruri care-1 umilesc pe bărbat şi chiar îl înjosesc. Vezi că feminismul nu
vrea umilirea bărbatului, ci dreapta preţuire a femeii şi a muncii ei, aşa că înainte de toate
nu trebuie să dai buzna în domeniul său. Asta este problema înţeleasă în sensul cel mai
nobil al cuvîntului, asta este teoria lui despre gospodărie. Indiscutabil, e demnitatea şi
libertatea femeii. Întorcîndu-se acasă, nici măcar nu-mi arunca o vorbă, ieşea imediat cu
prietenii, obligîndu-mă pe mine să rămîn acasă ca o sclavă. Şi aceasta în timpul lunii de
mere. Cînd aduc vorba despre acel subiect, el îmi spune: „Dacă vrei, poţi veni şi tu la
discuţiile cu prietenii mei cu care stau la un pahar de vodcă, dar e limpede că prezenţa
unei femei blocheză conversaţia, ajungi să vorbeşti de una de alta, vorbim şi noi ca
bărbaţii cu cuvinte necenzurate şi acum trebuie să înţelegi că e în interesul tău să stai
acasă”. Şi atunci eu izbucneam în plîns. „Există, strigă el, ceva ce nu suport, astea-s
văicărelile şi plînsul”. Şi aşa m-am plictisit de căsătorie, am plecat, acum am o fetiţă
frumuşică, seamănă cu el. El nu vrea să mă ajute în educaţia ei, zice că nu-i copilul lui,
fiindcă căsătoria noastră n-a fost înregistrată. El s-a căsătorit cu alta, nu mai ştiu nimic de
el.

Cu asta s-a terminat discuţia cu fosta mea prietenă şi iarăşi ne-am despărţit, nu ştiu despre
soarta ei de mai departe. Îmi arunc ochii prin fereastră şi văd mulţi bătrîni care merg pe stradă,
luaţi de mînă unul cu altul, aici, în Germania. Nu ştiu, mai păstrează ei dragostea din tinereţe sau
pur şi simplu se sprijină unul de altul. Dar fie şi aşa, oricum e plăcut să-i priveşti şi să nu-ţi aduci
aminte de istorisirea prietenei mele din Siberia, cu toate că şi aici şi peste tot nu se mai păstrează
dragostea adevărată, multe familii se destramă din diferite motive. A fost şi este grea situaţia
femeiii. În ziua de astăzi, multe femei îşi lasă familia şi pleacă să cîştige bani după graniţă,
trecînd prin diferite obstacole. Iată o istorioară. La televizor, privesc o emisiune, „Lasă lumea să
vorbească”, condusă de Andrei Malahov, cu tema „ Cele 5 femei ale lui Muhamed: Tanea, Iulia,
Enghiborda din Germania, oraşul Munchen, Elena din Belorusia şi Maria. Toate aceste femei au
avut un roman de dragoste cu Muhamed la staţia balneară din Hurgada, Egipt.

167
- Iulia, cum l-aţi cunoscut pe Muhamed ?
- Eu am cumpărat foaie turistică la Hurgada în Egipt. El era conducătorul grupei turistice.
M-am îndrăgostit de el, mi-a propus căsătorie şi m-am măritat, dar n-am putut să rezist
mult şi l-am lăsat.
- Tanea, dar dumneavoastă cum l-aţi cunoscut pe Muhamed?
- Şi eu l-am cunoscut exact aşa.
- De ce aşa repede v-aţi îndrăgostit, cu ce v-a ademenit Muhamed, de aşa curînd v-aţi
căsătorit ?
- Păi, el ştie o hipnoză, nu mai pot explica ce anume, dar el se deosebeşte de cavalerii ruşi,
am şi un copil de la el, pe care 1-am numit Adam. Dar, în curînd, am observat că mă
minte, că mai are şi alte femei.
- Şi acum avem ocazia să facem cunoştinţă cu a treia soţie a lui Muhamed, Enghiborda din
Germania.
- Enghiborda, cum aţi devenit soţia lui Muhamed? Vreau să fac o paranteză şi să spun că
soţiile astea nu ştiau una de alta.
- Eu mi-am petrecut concediul în Hurgada, Egipt, şi, în curînd, am devenit şi eu jertfa
aferistului Muhamed. Dar, în curînd, am aflat că el mai are 2 femei din Rusia, Iulia şi
Tanea şi că Tanea aşteaptă de el un copil. Am trăit cu el numai un an. Dacă cele 2 femei
şi-au vîndut averea pentru a-l întreţine pe Muhamed, eu n-am facut-o, nu ştiu cum
m-...dumerit.
- Şi acum avem onoarea să facem cunoştinţă cu a 4-a femeie a lui Muhamed, Elena. Dar pe
dumneavoastră cu ce v-a ademenit Muhamed?
- Muhamed e un bărbat care ştie cum să se poarte cu femeile, e un bărbat foarte sexual,
lucru ce lipseşte la bărbaţilor ruşi care nu pot pregăti o femeie către sex. A cumpărat
multe cadouri şi pentru neamurile mele, în curînd am născut de la el cei 2 gemeni, pe
urmă încă o fetiţă. Mă iubea la nebunie. După un timp, am aflat că mai are multe femei, l-
am dat în judecată, a fost condamnat pentru că a amăgit multe femei şi a făcut închisoare.
După aceasta m-a iertat şi am fost la el la închisoare şi el mi-a dat voie să iau copii cu
mine în Rusia.
- Şi acum încă o femeie rusă, Maria. Cum aţi căzut pradă dragostei lui Muhamed?

168
 - Am făcut o excursie în Safari. El m-a ales din toate celelalte femei, mi-a legat capul cu o
basma, fiindcă era foarte ferbinte aerul, circa 50-55˚C. Cu ce m-a ademenit, nici nu ştiu,
dar ştiu doar că el avea ceva ce lipsea la bărbaţii noştri. Sala a izbucnit în rîs. Mi-era greu
de la început, am fost izolată, închisă în cameră, dar, cînd eram cu Muhamed în maşină şi
îi trebuia să se ducă undeva, cineva mă păzea ca să nu fug. Zi de zi eram închisă în
apartament şi atunci ce să fac? Din curiozitate mai răscoleam prin dulapuri ca să văd ce
mai are Muhamed. Şi aşa am găsit documentele de căsătorie cu femeile mai sus-numite şi
banii care au fost cheltuiţi cu fiecare din ele. M-am mirat cît de repede m-a minţit şi pe
mine ca şi pe celelalte. Între timp, mai căutînd documentele celorlalte femei, găsesc un
ziar rusesc şi citesc un text scris de prima lui soţie rusă, Iulia, iată ea stă în sală. Citind,
m-am îngrozit despre cele scrise de Iulia, ce-a mai păţit biata femeie cu acest aferist.
- Mulţumesc, Maria, avem cam puţin timp pentru a descoperi peripeţiile de căsătorie ale lui
Muhamed. Mă adresez către sală. Ce părere aveţi despre acest caz?
- Sînt corespondentă la ziarul „Tineretul”. Ascultând această povestire a femeilor din
Rusia, mă mir ce timp a venit şi de ce femeile noastre sînt aşa de uşuratice, se vînd pentru
bani.

- Sînt invitată la această emisiune. Deodată mi se părea că aceste femei sînt uşuratice sau
prostituate, sau chiar proaste, dar pe urmă îmi dau seama şi mi-i jale de aceste femei ce
au devenit jertfe ale aferistului Muhamed din Egipt. Problema este actuală poate că noi
toţi sîntem vinovaţi de obstacolele ce se întîmplă. În primul rînd statul nostru este de
vină, nu se iau hotărîri rapide. Ce-i drept şi bărbaţii noştri sînt nu prea buni cu femeile.

Ei, ce să vă spun? Asemenea cazuri se întîmplă milioane. Am o prietenă nemţoaică ce

trăieşte peste drum de mine. Se mărită oficial cu un arab din Egipt, ştiind prea bine ce mentalitate
au bărbaţii din ţările arabe, ştiind precis că acest bărbat are soţie şi 2 copii, însărcinată cu al
treilea. Sala e numele lui. El o minte că o iubeşte, dar scopul principal al lui este să-şi facă
documente germane. Acea problemă e foarte uşor de rezolvat, dacă te căsătoreşti cu o nemţoaică.
A face înregistrarea în Germania e foarte complicat şi durează un timp, de aceea arabul cheamă
nemţoaica în Egipt să înregistreze căsătoria acolo. Ea pleacă în Egipt, înregistrează căsătoria,
ştiind că în casa lui trăieşte soţia lui cu 2 copii şi mama lui. Rudele sînt destul de liniştite, fiindcă

169
ei ştiu planurile lui Sala. Ea se întoarce în Germania şi îl aşteaptă pe Sala încă un an de zile pînă
ce el primeşteşte viza cu dreptul de a locui în Germania. Dar nu mult timp le-a fost fericirea. Nu
trecuse nici 2 luni de zile cînd ea află că arabul o schimbă cu o rusoaică. Şi de aici se încep cele
mai grele neplăceri în familie, el încearcă s-o numească bătrînă, vezi cum că ea este cu 13 ani
mai în vîrstă ca ea. Doar el ştia bine despre aceste lucruri, situaţia era în aceea cum că el vroia cît
mai repede să primească documente germane. Situaţia este oribilă. Toate cheltuielile după lege
trebuia să le facă nemţoaica. După ce ea a rămas ˝bancrot˝, s-a terminat cu despărţirea,
destrămarea familiei şi nervozitatea nemţoaicei. În fiecare zi, la canalul rus de televiziune merge
o emisiune „Judecătorul federal”. Iată o şedinţă a judecătoriei federale. Mama unei fetiţe
omorîte îl dă în judecată pe prietenul fiicei sale. În seara aceea, Nataşa şi-a cerut voie de la mama
sa să plece la discoteca din satul vecin cu prietena sa apropiată, Maria. Ce se întîmplă? Cu ochii
tupilaţi stă pe banca judecătoriei prietenul Nataşei.
- Copila mea, Nataşa, a fost o fată modestă, frumoasă, de ce aşa mişeleşte a fost omorîtă?!
strigă de durere sufletească mama ei, fosta învăţătoare din acel sat.
Dar martorii spun că n-au văzut-o pe ea şi pe prietena sa la discoteca din sat. Dar unde au fost
fetele? Unul din martori vorbeşte că le-ar fi văzut pe acele 2 tinere în crîşma din sat.
- Ce făceau în crîşmă?
- Au luat vodcă şi au băut.
- Cum? sare de pe scaun mamă-sa, fata mea are numai 17 ani, cum se poate să vorbiţi aşa
ceva ?
A fost chemat ca martor un om în vîrstă, şoferul de pe şosea. El povesteşte cum aceste 2 tinere îi
propun lui să petreacă cu ele vremea sexual cu un preţ de 500 de ruble.
- La urmă noi ne-am tîrguit cu preţul de 300 de ruble.
- Cum? Nu se poate aşa ceva ! strigă mama de pe loc.
- Se poate, răspunse şoferul, aici stau pe traseu copile şi de 14-15 ani. Şi iată ne împăcasem
cu fetele, sex cu plata de 300 de ruble, şi de unde pînă unde se iveşte în faţa mea asasinul
ce stă pe banca judecătoriei, sare la mine la bătaie, eu iau o vargă de fier să mă apăr. El
îmi smulge acea vargă de fier din mînă. Eu, scăpînd de el, alung acele 2 prostituate, nu-
mi mai era mie acum a sex. El o luă pe Nataşa la pădure, cealaltă prostituată fugea de-i
scăpărau picioarele.
- Da, eu am omorît-o pe Nataşa, zice asasinul.

170
 - Ce motiv ai avut ?
- Pentru că ea era prostituată, îmi zicea: „Tu ai bani numai pentru o ciocolată, dar mie îmi
trebuiesc bani”.
Vedeţi care e situaţia, cum tinerele vor să cîştige bani.

Un vis ciudat de o vechime de 23 de ani

În noaptea aceea nu puteam adormi, mă fura somnul, dar imediat tresăream prin somn,
aveam coşmaruri. Ar putea părea incredibil, dar parcă aşteptam ceva, dar nu-mi puteam explica
ce anume. Mă uit la oră, era 3 după miezul nopţii, soţul îmi dormea destul de liniştit, din cînd în
cînd îl apuca sforăitul. La un moment, mi se părea că cineva zgîrîie uşa pe dinafară, o fi vreo
pisică rătăcită, îmi zic eu, vrea şi ea posibil un dos la un loc căldişor. De obicei, în acel timp de
noapte adîncă, era tot liniştit, toţi vecinii dormeau. De ce mă frămînt? Şi iarăşi îmi pare ceva
straniu. Plec spre uşă, îmi ciulesc urechile mai atent. Da, parcă cineva scînceşte, evident, că aici
nu e vorba de o pisică. Dar ce este? Mă uit încă o dată în ochişorul uşii. Pe scara blocului văd
la lumina electrică, cu becul ei murdar de colb des, o luminiţă destul de înşelătoare. Aici văd un
coş cu un pachet în el. Ciudat, ce-o fi? Deschid încetişor uşa cu teamă de a scîrţii şi ce să văd? În
acest coş, bine învelit, un copilaş, îmi dau seama că e un sugaci de-abia născut. Ce minunăţie de
copilaş? Dar ce să fac? Mai întîi îmi vine prin minte că el trebuie salvat, aici e frig, umed şi
întuneric. Trebuia de urgenţă să iau o hotărîre. E un îngeraş trimis de Dumnezeu, mă gîndeam.
Între timp, copilaşul cu buzele lui umezite, moţăindu-se, căuta cu energie mîncare, vroia să sugă
pieptul mamei, dar unde e mama, de ce a lăsat copilul aici anume la uşa mea? Dar nu e timpul de
răspuns la întrebări. Mai caut cu privirea atent, văd şi o sticluţă cu lapte, încă căldişor. Desfacînd
cu atenţie acest pachet, găsesc şi o foaie de hîrtie pe care era lămurit scris: „Irina de 3 luni de
zile”.
- Vai, Ioane, strig eu, uită-te ce cadou avem aici la uşă.
Ridicăm cu atenţie acest coş.
- Ce se întîmplă, de ce anume nouă ni l-a adus cineva? Nu mă pricep cine ar fi fost! Ce ne
facem mai departe, chemăm poliţia?
Ion şovăieşte.
- Nu trebuie să chemăm poliţia, cadoul ni l-a trimis nouă Dumnezeu.

171
 Şi aici încep cele mai frumoase sentimente de educaţie. De dimineaţă ne adresăm la Sovetul
Sătesc. Doamna preşedinte zice că n-a avut aşa cazuri pînă în ziua de astăzi, se mai sfatuieşte ea
cu şefii de mai sus, în sfîrşit, se hotăreşte să rămînă copilul în paza noastră şi a Domnului de sus.
Înregistrăm copilul pe familia noastră, îl botezăm la biserică, doamna preşedinte ne-a fost nănaşă
de botez. Mergeau treburile cît se poate de bine. Copilşul creştea bine educat şi îngrijit. Nu mai
ştiam marginea de bucurii. S-au deprins şi vecinii că avem un nou născut şi ce bine ne vorbea
lumea, vezi cum că eu sînt educatoare, dar soţul este mare iubitor de copii şi ce noroc a avut
Irinuţa. Dar cum se desfăşoară istoria Irinuţei mai departe? De unde pînă unde se află mama ei
biologică, încep scandalurile ce ţin o perioadă de vreme. Ea nu vrea să înţeleagă că a ei a fost cea
mai mare greşeală de mamă. Se încep cele mai grele situaţii: judecată, poliţie şi alte greutăţi.
Judecata consideră, în sfîrşit, că mama e de vină, ea şi-a lăsat odrasla la pieire. De acum copilul
de 3 anişori înţelegea cine e cu adevărat mama lui. Irinuţa ţinea o gură după mine şi soţul meu.

- Tu nu eşti mama mea, striga ea mamei biologice, eu nu te cunosc, fugi lasă-mă în pace!
Într-o bună zi, ea îmi fură copilul de la grădiniţa de copii. A durat un timp pînă am găsit soluţia
să o fur înapoi. Şi iarăşi judecăţi şi poliţie. Unii condamnau mama biologică, alţii o ocroteau, că
şi-ar fi dat seama, dar tîrziu. Ultima judecată socoate că fetiţa trebuie să rămînă în famila noastră.
Şi iarăşi neplăceri din cauza mamei biologice. În sfîrşit, ea din nou o fură pe Irinuţa şi ei, aceşti
părinţi, pleacă după graniţă cu ea. Mai departe i-am pierdut urma acestui copil nevinovat, i-au
schimbat familia şi numele, cred că aşa s-a întîmplat. S-au strecurat mulţi ani de atunci, mult a
mai avut de suferit pe baza aceasta, multe căutări, dar fară nici un rezultat, nu exista pe atunci
acea binefacătoare emisiune de televiziune: „Aşteaptă-mă”. Mă uitam mereu la jucăriile
cumpărate pentru Irinuţa şi-mi părea că ea cîndva va veni singură la mine să întrebe: „Tu eşti
mama mea? Şi eu i-aş răspunde: „Da, eu sînt mama ta, eu te-am găsit şi te-am încălzit
sufleteşte”. Acest iepuraş e un simbol în casa noastră spre amintire despre Irinuţa, el se găseşte
pretutindeni. „Şi peste tot te aştept, şi mi se pare că de undeva o să apari, micuţo”. A trecut un
car de ani, dar în memorie nu se stinge acest eveniment din viaţa mea. Într-o bună zi sună
telefonul, îmi vorbeşte un glas necunoscut:
- Aş vrea să vă întîlnesc, am ceva de vorbit, dar nu la telefon.

172
 - Da, sînt gata, ne întîlnim. Stabilim locul şi ora întîlnirii. Ne întîlnim la Chişinău, lîngă
monumentul lui Ştefan cel Mare.
Curioasă de aşa întînire cu o femeie necunoscută, a doua zi ne întîlnim. Ea, sfioasă, nu ştia cum
să înceapă conversaţia.
- Nu ştiu precis dacă sînteţi acea persoană ce o caut, dar să încercăm, încercarea vină n-are.
Nu demult mă întorsei din Germania, acolo întlnisem o domnişoară simpatică de vreo 18 ani, ea
îmi povestise o istorioară foarte interesantă.
Se bucurase întîi că sînt de baştină din oraşul Chişinău şi că lucrasem la Şcoala Nr. 25 din
Chişinău. Atunci ea îmi povesti că era destul de mică şi atunci ea avea o mamă din oraşul
Chişinău şi că o pierdu-se fiindcă părinţii biologici o ascunseseră după graniţă, îi schimbase
numele şi chiar familia, dar de ce s-a întîmplat aşa nu vroiau să-i explice.
- Aş vrea să găsesc acea mamă a mea din Moldova. Ţin minte că arăta foarte simpatică,
lucra la şcoală, se îmbrăca frumos, îmi cosea mie frumoase hăinuţe, aveam multe jucării
şi mai ales iepuraşi. N-o pot uita. Părinţii mei de mai departe au devenit alcoolici şi mă
obijduiau mereu, mai ales cînd le pomeneam că vreau să-mi găsesc mama mea din
Moldova. Ce ziceţi, sînteţi acea mamă dumneavoastră?
- Da eu sînt. Îi povestesc amănuntele de la bun început.

M-au impresionat spusele acestei doamne, întrebasem de cele petrecute mai pe urmă cu
această fetiţă, dar mai mult nu ştia decît cele povestite, totuşi mi-a mai povestit că o văzu pe ea la
Reeperbahn, în Hamburg. Poate de aici încep drumurile. Da, astăzi eu sînt la Reeperbahn,
Hamburg, dar toate căutările au eşec. Am avut cazul să-mi ajute în căutări Crucea Roşie. Dar şi
aici fără rezultat. Vezi că pe aceşti birocraţi i-au indignat denumirea Reeperbahn, vestitul
Reeperbahn, dar nu toţi oamenii sînt la fel. Am încercat prin alte instituţii, dar mi s-a răspuns
precum că această persoană nu se găseşte pe teritoriul Germaniei. Şi această veste mi-a curmat
inima din loc. Şi astăzi în apartamentul meu din Pinneberg, Germania, stau şi aşteaptă iepuraşii,
de care şi-aducea aminte Irinuţa. Mai pe urmă nu mai ştiu ce nume şi pronume mai avea, această
fiinţă cu un trecut anonim. În acea seară făcusem o baie cu diferite mirodenii şi de aceea
dormisem strîns, dar totuşi am văzut un vis ce mi l-am clarificat pe dată. Îi povestesc Victoriei
acel vis. Parcă, nouă, multor oameni necunoscuţi ni se oferă nişte mici parcele, destul de mici,
de pămînt arabil negru, şi noi le împărţeam. Pe urmă, după ce construisem nişte căsuţe destul de

173
mici, parcă era prea întuneric în ele. „Trebuie să vie Samson să instaleze o lampă electrică”
ziceam eu. Îndată mă trezesc asudată şi cu o durere stranie de cap. Încep să tîlcuiesc acel vis.
Cred că acele parcele erau locuri pentru morminte. Aici ele se numesc morminte anonime, exact
aşa de mici cum le-am văzut în vis. Am fost la o îmormîntare a unui cunoscut neamţ, Willi. După
ce l-au ars au înmormîntat cenuşa. Nu avea neamuri nici familie care l-ar fi înmormîntat, de
aceea l-a înmormîntat statul. Mă gîndeam cît de mare a fost omul acela şi cît de puţin pămînt
îi trebuie. Deodată, acea părticică de pămînt avea un număr, 220, apoi a dispărut, a crescut iarba,
pe nimeni nu-l mai interesa unde a fost îngropat acest om. De fapt, dacă răposatul are neamuri,
dar nu poate îngriji de mormînt atunci este serviciu special care îngrijeşte de mormînt şi aceasta
costă 50 de cenţi pe zi. El era mereu singur, bolnav, cu un an înainte îmi povestea că are rac la
plămîni, dar de greu ce îi era pe suflet fuma şi chiar bea. Doctorul îl prevenea să nu fumeze, dacă
vrea să mai trăiască. Dar moartea cînd vine nu te mai întreabă ce ai mai făcut în viaţă, este mereu
nepăsătoare, cînd îţi vine rîndul. De fapt, o părticică mică pentru un mormînt aici ar costa 6000
Euro pe lîngă toate treburile organizatorice ce costă bani, adică un cost rotungit ar fi ajuns la
8000-9000 Euro. Mă frămîntă gîndurile despre acest vis, doar am şi eu mulţi ani trăiţi. Da,
visurile sînt uneori ciudate, dar conţinutul lor cu adevărat acţionează asupra glandelor endocrine
şi îţi fac uneori un efect vătămător asupra organismului, gîndindu-te la aceea ce ar fi însemnat
ele, ceva pozitiv sau negativ. Sigur că deseori trebuie să zici: „Acest vis n-are nimic cu viaţa
mea, n-are nici un efect de acţiune asupra glandelor endocrine şi n-are nimic cu abuzul de
adrenalină, nu cred în vise”.

-14-

E vreme rece de toamnă, picăturile grele de ploaie des bat în geam, frigul îmi pătrunde în
tot corpul. Mă simt destul de prost. Mîine am o vizită la doctor, dar astăzi mă zgribulesc sub
plapuma călduţă. Afară e un vuiet de vînt ce vine de pe malul rîului Elba. Astăzi, 7 septembrie
2006, sînt trimisă la clinica din orăşelul Rissen, o localitate la vreo 12 km de la Pinneberg, unde
locuiesc eu. Se numeşte ea Aselipios Westclinikum Hamburg. Sufeream de mulţi ani de
colecistită, această boală a fost o urmare a bolii de gălbenări. Acum această boală s-a agravat şi
mi s-a propus operaţie. Mi se oferă un document pentru pacienţi, spre al studia cu diagnosticul
Choleziseptomie/Entferung der Galleblase. Ce trebuie să cunoască pacientul despre această

174
boală? Cum se tratează ea fără intervenţie chirurgicală, cum se petrece operaţia. Pe foi mari sînt
prezentate desene şi scheme unde se află acest organ în corpul omenesc şi la urmă suma de bani
pe care trebuia s-o plăteşti pentru operaţie. În sfîrşit, studiez eu atent acest document de explicare
pentru pacienţi, studiez şi desenele unde se găseşte în al meu corp acel organ ce mi s-ar putea
confisca de bună voie şi el ar fi trebuit cuiva mai grav bolnav. În fine, am o dispoziţie groaznică.
De fapt, nici nu aveam cu cine mă sfătui, ce să fac, dar ce să fac, doar am venit la operaţie
serioasă. În mînă ţineam un ziar proaspăt cumpărat şi-l citeam, adică să nu mă gîndesc numai la
boală. Trebuie să mă rog la Dumnezeu poate El m-a sfătui la ce să mă hotărăsc, pînă la operaţie
mi-au rămas 14 ore. Stau în pat posomorîtă şi uitată de Dumnezeu, cum mă gîndeam eu. Iarăşi
mă mai uit în acel ziar. Aici găsesc un text, precum că în Germania se fac multe operaţii, adică
27 %, care puteau să nu se facă, se putea de lecuit acele sau alte boli cu ajutorul medicamentelor.
Mă înăbuşise lacrimile. Şi îmi zic: „Nu, lucrul acesta este riscant. Pentru un chirurg e convenabil,
el primeşte mulţi bani, dar ce se întîmplă mai departe cu pacientul? Uneori şi medicii născocesc
ceva, caută diferite pricini, vezi că vor să te vindece cu orice preţ, iar cînd medicul încearcă să
descopere cauzele şi prescrie tratamentul, de multe ori bolnavul moare. Pe urmă se discută de ce
a murit pacientul, se zice că i-ar fi venit ceasul. Mai citesc încă o dată această explicaţie pentru
pacienţi şi văd că există şi alte metode de alternativă, adică a interveni în corpul omenesc fără
rezecţie, prin gură se întroduce un aparat special. Ce fel de complicaţii mă aşteaptă? Da, astăzi
sînt obligată să închei acest contract că sînt deacord sau nu, trebuie să răspund la 10 întrebări ca
diseară să fiu pregătită de acum de operaţie, care se va petrece mîine la ora 11. Această
intervenţie chirurgicală va costa 4700 de Euro. La această operaţie trebuiau să participe cîţiva
doctori:
Innere Medizin-Kardiologie Dr. Weiss,
Innere Medizin-Anthroposophie Dr.Klassen
Innere Medizin Gastroentrologie Prof.Dr.Raedler
Allgemaide Chirurgie Dr.Tigges Psichomatic prof.Dr.Ahreus Anästhesie Dr.Pilliativ Dr.Schilke
Labor Dr. Volkerding
De cu seară vine anesteziologul să mă mai consulte, sora medicală de acum mi-a pus injecţia
cuvenită pentru operaţie. Înainte de asta, mă rugasem la Dumnezeu să-l întreb s-ar putea oare
fără operaţie chirurgicală să mă aleg? Dumnezeu tăcu. Am hotărît să mă lupt, dar cu cine şi ar fi

175
oare corect? Vine doctorul anesteziolog se uită la mine cît de îngrijorată, agitată şi desperată
eram eu, se mai uită încă o dată în istoria bolii mele şi-mi zice:
- Mîine la ora 11 să fiţi gata de operaţie.
- Dar, uitaţi-vă, eu n-am pietre la acest organ, de ce trebuie să-l lichidaţi, el mi-ar fi încă de
folos, acest organ dat de Dumnezeu pentru corpul omenesc.
- Doctorul nu mi-a răspuns, a plecat, cred că s-a mai sfătuit cu chirurgul principal.

După un timp veni singur chirurgul care trebuia să-mi taie acest organ.
- Da, exact, dumneavoastră n-aveţi pietre la acest organ, dar eu totuşi v-aş face operaţia,
căci şi fără el oamenii trăiesc.
- Dar el îndeplineşte funcţiile sale.
- E adevărat. Atunci facem gastroscopie, mai căutăm din ce cauză aveţi dureri.
- Mi-au găsit infecţie la stomac, trebuia să primesc cîte 4 pastile de antibiotice pe zi în curs
de 10 zile pentru a lichida localitatea microbilor
- Vă prezentaţi peste 2 săptămîni, dacă vă mai deranjează ceva.
Mă prezint după 2 săptămîni şi iarăşi chirurgul îmi propune operaţie.
- Dar nu mă deranjează nimic.
- Bine, vă mai sfătuiţi cu alţi doctori şi după 2 săptămîni vă prezentaţi iarăşi.
M-a pus pe gînduri de ce acest doctor vrea numaidecît să-mi facă această operaţie. Mă adresez la
toţi doctorii din împrejurime. Mă prezint la clinica din Pinneberg. Doctorul mă consultă şi zice
că nu este nevoie de operaţie, cine vă sfatuie să faceţi această operaţie? Fiecare operaţie nu dă o
garanţie. Organul dumneavoastră este sănătos. Dacă vă îndoiţi facem consilium cu mai mulţi
specialişti, veniţi pe data de 10 septembrie. Şi iată ei au decis că nu e necesară operaţia. Doamne,
vezi că m-ai scăpat. Au trecut zile, dar durerea uneori mă deranja. Cînd mă adresez iar la doctori,
ei mi-au prescris altă intervenţie în corp, consultarea maţelor. Dar această operaţie aşa şi n-am
facut-o, sînt fricoasă. Peste un timp mi-au trecut durerile. De fapt, în Germania nu toţi oamenii se
tem de moarte. Unii socot că aceasta este o fericire, pentru că pe cealaltă lume viaţa se va
prelungi fără boli şi suferinţe. Dar oamenii grav bolnavi, aşa cum este cancerul? E o boală de
nevindecat şi atunci de ce omul s-ar chinui? Aşa, la o şedinţă la televizor se vorbea cum că un
neamţ vine în Rusia să moară, primeşte o injecţie şi moare fără suferinţă. În multe ţări se discută

176
această problemă. Această operaţie se numeşte eutanasie. Ea se practică în Elveţia, Belgia,
Luxemburg, Olanda.

Alunica deasupra ochiului stîng tot creştea şi mă deranja, tot mă gîndeam ce să fac cu ea.
În sfîrşit plec să mă consult la doctorul de piele. Doctorul se uită lung la mine şi îmi zice:
„Acesta este tot un cancer” M-a şocat pe loc, am ameţit.
- Trebuie să facem operaţie, mi-a numit imediat un termin.
Dar vă închipuiţi, nu-mi mai găseam locul. Toate aceste zile eram clar disperată. Mă prezint în
ziua de operaţie, doctorul mă mai linişti, zice că asta e operaţie simplă. A durat acea operaţie 20
de minute, doctorul îmi lipise un pansament deasupra ochiului stîng, trebuia să mă prezint la
control peste 2 săptămîni. Dar toate aceste zile au fost pentru mine un mare necaz, mă gîndeam
la diferite întîmplări. Dar bun este unul Dumnezeu, totul s-a terminat cu bine, deşi eu primisem
un paşaport special cu care trebuia să mă prezint la control în fiecare an. Au trecut de acum 6 ani
şi aceşti ani trecuţi nu mi-au amintit despre această boală. Desigur, nu este nimeni nu are garanţia
zilei de mîine.

Aici, în Germania, cu problemele sănătăţii se ocupă o organizaţie care se numeşte AOK.

Beneficiezi de servicii, desigur, dacă eşti membrul acestei societăţi nu mai puţin de un an. După
al meu statut de refugiată trebuia să aştept 3 ani. Aveam problema cu dinţii, aşa că lacrimile mele
şi durerea a fost în zadar, pînă ce am îndeplinit 3 ani. După 3 ani de zile, totuşi, s-a aprobat de a-
mi repara dinţii care ar fi costat 4500 Euro. Şi am început din nou drumurile pe la diferite
instanţii, pe la diferiţi doctori de dinţi. Şi iată că am găsit o doctoriţă rusoaică de la Stellinghen.
Ceasuri întregi am stat pe acel scaun afurisit, am primit 5 injecţii, totuşi era atît de caraghios
totuşi să simţi cum fără milă te necăjea acel doctor de dinţi. Dintîi mi-a dezvelit toţi dinţii de
coroane, acum nu mai puteam suferi nici rece şi nici ferbinte în gură, trebuia să răbd în acel hal
încă 2 săptămîni. Atît de mult sufeream, că mi se părea că nu mai ajung să am dinţi în gură. Da,
uneori natura se joacă viclean cu noi, stă la pîndă să te lovească pe neaşteptate, că depinde de
doctor, ei pot să-ţi scoată şi dinţi buni, pentru că pentru fiecare dinte pus ei primesc o sumedenie
de bani. Se zice că dinţii sînt oglinda sufletului omului, dar dinţii frumoşi te aranjează şi mai
bine. La vîrsta mea, dinţii mei erau relativ buni, într-un sens oarecare. Pregătindu-mă să vin în
Germania, mi-am făcut puţină regulă în gură, auzind că aici e foarte scump, mult mai mult costă

177
ca în Moldova. Deci mi-au pus stamatologii cîteva poduri şi cîteva coroane pe dinţii bolnavi. Dar
iată şi altă belea, Victoria îmi sună şi zice că numaidecît trebuie să schimb coroanele mele de
aur, fiindcă aici nu poartă nimeni dinţi galbeni. Şi iată-mă la doctor cu această rugăminte, deci
doctorul nu prea înţelegea de ce trebuia să stricăm coroanele destul de simpatice de aur. M-a
costat, dar iată că le-am schimbat şi bine, cu inima împăcată, cu gîndul că plec din ţară cu o nouă
dantură. În Germania aproape toţi poartă proteze. Aici la nord e mereu umed, plouă întruna.
Acest timp posomorit influenţează asupra sănătăţii. Între timp au început să mă doară majoritatea
dinţilor. Doctoriţa m-a sfătuit să iau antibiotice de durere, dar durerile grozave nu mă lăsau. Plec
a doua zi la un doctor dentist din apropiere, acela mă trimite la un chirurg, chirurgul îmi face o
dureroasă operaţie, îmi taie gingina, îmi pune mai multe injecţii, şi-mi lecuieşte rădăcina dintelui
şi aceasta este o grozavă durere. Îmi trebuia mai mult de 2 săptămîni de răbdat ca să mi se
vindece rana. Mă prezint iarăşi la stamatologul rus din Stellinghen, Marina Porwan, mă rog, am
auzit că e un bun doctor de dinţi, pe lîngă aceasta mă înţelegeam cu ea în limba rusă. Dar se vede
că am călcat cu piciorul stîng. Cu grave dureri am aşteptat vreo 3 ore şi vezi că nu se ştia capătul,
mă revolt şi atunci se începe cearta dintre noi. După 3 ore de aşteptare se mai uită ea la dinţii
mei. Iarăşi îmi dă un termen de 3 săptămîni. Era iarnă, zăpadă peste tot, nu circulau autobuzele
bine, mă necăjesc pe drum, iarăşi aştept. De data asta ea mă străpunge cu privirea şi-mi spune:
„Trebuie să lichidăm 2 dinţi”, unul dintre care era deja operat şi nu mă supăra. Dar vezi că a
arătat aşa roentghenul. Ce e de făcut, nu pot să mă împotrivesc. Iarăşi injecţii. Îmi scoate cei 2
dinţi şi-i zvîrle în lada de dinţi răniţi. După aceasta trebuia iarăşi de aşteptat 2 săptămîni pînă ce
se va strînge rana. Vă închipuiţi ce chin am tras. Dar în acelaş timp mă miră faptul cum părinţii şi
bunicii noştri se lămureau fară doctori de dinţi şi chiar fară alţi doctori. Suferea mama, săraca, de
dinţi mereu. Cînd eram noi mici şi trebuia să ne scoată cîte un dinte, care se clătina, ne lega
dintele cu o aţă de mînerul de la uşă, şi, cînd trăgea o dată, vedeam stele verzi şi operaţia era
gata. Ei, dar ne întoarcem iarăşi la dinţii mei. Iar plec la Stellinghen, a patra oară mi-au tocit
dinţii ce au mai rămas în gură, mi-au sfredelit, atîtea injecţii mi-au pus, totuşi, simţeam o durere
nemai pomenită. Mi-au măsurat cu o masă plastică, era imposibil de răbdat. „Ştiu că e foarte
dureros” îmi tot zicea doctoriţa, dar şi cu aceste cuvinte nu-mi era mai uşor. În sfîrşit, iată-mă cu
dinţi provizorii. Să nu mîncaţi ceva tare, mă consultă sora medicală. La a zecea oră de vizită la
praxisul stamatologic, doctoriţa mi-a zis:
- Punem dinţi provizorii, dar pe ciment mai slab, ca să-i putem controla.

178
 - Dar se poate cu ei să mănînc?
Deacum slăbisem cu cîteva kg.
- Da, puteţi mînca.
M-am bucurat, vin acasă, mănînc, dar cu o mare atenţie. Între timp, mă sună o cunoscută,
Svetlana.
- Te aştept la mine în Hamburg, şi îmi dictează adresa ei.
Plec la ea cu trenul S-Bahnul pînă la Altona, de acolo cu autobusul N 20 o oprire. Mai departe
trebuia să plec pe jos, destul de complicat, printre nişte clădiri. În sfîrşit am găsit clădirea N 95
Friedrichstrasse. Sun la sonerie, îmi răspunde gospodina de casă, Svetlana, o damă destul de
grosană din Ukraina, îmi zice că trăeşte aici 13 ani. Vai de mine ce mizerie, ce dezordine, n-ai de
loc pe unde călca! Ea se găsea în baie şi-mi zise de acolo:
- Pînă eu mă spăl în baie, tu spală-mi blidele.
Mă mirasem pe loc de aşa ospitalitate, dar o facusem. Mi-era greaţă de aşa murdărie, dar am
spălat blidele, o parte din ele desigur, fiindcă atîta mizerie trebuia zile întregi să te ţii de
curăţenie. Trebuia să arunci multe lucruri mizerabile, am în vedere pachete, hîrtii, borcane fară
trebuinţă. Precum şi am facut. Ieşind din baie, ea le scoate din căldarea de gunoaie şi le pune
iarăşi pe masă. Doamne sfinte, ce se întîmplă?! După cum bună gospodină era, mă invită la un
ceai. Eu renunţ, în aşa murdărie nu-mi era de ceai. Numai un pepene murat am luat dintr-un
borcan. Şi acela mi-a făcut problema. Îndată observ că 2 coroane provizorii din faţă îmi
lipsesc.Vai de mine! Dar unde ar putea fi? Le-am înghiţit, îmi zboară mie prin minte. Le căutam
peste tot, nu se află. Le-am înghiţit? Dar nu am simţit nimic, fir-ar dracului să fie acest pepene.
Ce mă fac? Refuz ospitalitatea de mai departe şi plec. Mă prezint iarăşi la medic.
- Unde-s coroanele din faţă? mă întreabă medicul?
Eu mă fîstîcesc, mă rog, nu pot spune, însă nu pot trăi fară medicamente, mă doare capul,
ameţesc. Am în cap un vuiet, alipiţi în stomac, în organismul meu şi aşa destul de bolnav. Mai
departe mă aşteaptă „Operaţia WC”. Doctoriţa îmi zice să am mare grijă la WC, trebuiau ca atare
să iasă, dar în caz grav numaidecît trebuie să mă adresez la doctorul meu terapeut, să rezolv
cumva mai departe problema apărută. Vă închipuiţi ce griji m-au compleşit, toată ziua mă tocea
gîndul cum să-mi găsesc proteza. Mă mai tăinuiesc la un doctor, la altul, cam ce puteam să
păţesc? În sfîrşit, mă mai liniştesc, iarăşi plec la stomatolog. De pe uşă doctoriţa mă întreabă:
- Aţi găsit proteza?!

179
 - Nu, nu am găsit-o.Vă rog să mi-1 fixaţi pe al meu cel vechi, de atîţea ani purtat în gură.
Acasă operaţia WC se prelungea. Mă frămînta mereu gîndul ce probleme îmi face în stomac
proteza acesta. Mă durea spinarea şi mi se părea că el mereu se mişcă în stomac, ba aici, ba
colea. Îmi imagineam cum chirurgii îmi fac operaţie la stomac să-mi scoată protezul, nu mă lua
somnul deloc. Plec iarăşi la terapeut şi-mi expun durerea.
- Nu vă neliniştiţi, în timp de 2 săptămîni trebuie să iasă.
Doctoriţa îmi povesteşte că şi ea odată a înghiţit o coroană de aur ce costa mulţi bani, dar n-a mai
găsit-o şi nu a păţit nimic straşnic. Doamne, ajută-mă Doamne, nu mă lăsa, Doamne, în această
grea durere, mă rugam eu la Dumnezeu. Şi iată că numai El mă ajută. În acest timp sună
telefonul.
- Da, răspund eu şi aflu că la cealaltă parte a telefonului se află dama cea cu murdăria în
cap. Ţi-am găsit dinţii la mine pe podea.
- Vai de mine, ce drăguţă eşti!
Aşadar, mi-am găsit coroanele din faţă, deci s-a rezolvat problema cu durerile de stomac. Nu era
de vină proteza. Aşa revin la doamna în stomatologie. Ea de acum îmi pusese coroana cea veche
şi, dă, îmi propune pe ceea ce am găsit-o, dar după atîtea peripeţii cu ea, nu-mi trebuia din nou
durere.
- Lăsaţi-mi-o pe aceasta, îmi convine, m-am săturat de îmblătură şi peripeţii.
Şi iată şi acuma o port, nu mă supără pînă cînd. Ce va fi mai depart,e vom vedea. Nu ziua, ci
ceasul îmi aduce surprize la vîrsta mea.

De tensiunea sîngelui înaltă sufăr mulţi şi mulţi ani. Se zicea că aş fi căpătat-o de la

mama. Săraca se chinuia cu tensiunea, din cauza căreia a şi murit. Dar ea nu mai lua
atîtea pastile, mai bea chiar şi cîte un pahar cu vin, ceea ce nu i se cădea să facă. Mama,
săraca, se chinuia mereu şi se temea să nu moară prin somn, de aceea ţesea toată noaptea
şi mai dormea cît de puţin ziua. Dar eu însă nu pot trăi fară medicamente, mă doare capul,
ameţesc. Sînt toată vremea încordată. În cap am mereu un vuiet, parcă nişte clopoţei îmi
sună în urechi şi în creier. S-a început acest vuet încă din Dumbrăviţa. Desigur că şi
profesia mea de învăţătoare era una din motive, învăţătura prin corespondenţă ani întregi
şi conflictele cu colegi invidioşi şi fiecare din noi vroia multe ore şi chiar problema că de
foarte mic copil am încărcat creierul. Dar Siberia ce m-a costat pe mine? Mă plîngea

180
 mama toată viaţa că uite numai ce terminasem Şcoala Pedagogică şi m-au şi trimis în
Siberia şi altele, şi altele, nemaicătînd de norocul în viaţa familială. În fine... şi
singurătatea în doi. Şi iată că aici în Germania mi se mai descoperă o boală, aşa-numită
Schildroză, în organizm nu se produce destul iod. Trebuie zi de zi să iau pastile. Ei şi ce
mi-a mai rămas: bronşită, astm de care voi vorbi mai tîrziu. Şi, cu toate acestea, trebuie să
zic: „Vera Ivanovna, înainte, tu eşti singură, dar eşti cu Dumnezeu”.

Mai departe, de la tatăl meu am moştenit proasta vedere, cataracta. Şi iată că am făcut şi
această operaţie la ochi. Nu a durat această operaţie aşa de mult, dar fiindcă am primit o doză de
narcoză mare, mi-a fost destul de rău, dintre toţi pacienţii numai eu am suferit mai rău, dar am
învins şi aici.

Încă de la cursul al II-lea, de la Şcoala Pedagogică din Bender, prin marea mea sîrguinţă
de a învăţa mi-am perdut vederile, sînt mioapă, dar cine ştie, poate şi mai devreme, deci aşa
bănuiesc eu, dar cine m-a controlat? Părinţii n-aveau timp să ne controleze sănătatea şi pe
timpuri nici doctori nu mai erau, doar în oraşe. Nu vedeam ce era scris pe tablă, dar mi-era ruşine
să spun. Mai tîrziu, la Şcoala Pedagogică ne-au controlat vederile, trebuia să port ochelari, dar
totuşi nu-i purtam, vezi, de ruşine. Deci nu-i port nici acuma, numai cînd privesc televizorul. Îmi
perdeam vederea pe timp ce trecea. Munca pedagogică încordată, teancuri de caiete controlate în
nopţile tîrzii, studiile prin corespondenata-numai cu ochii în carte, suferinţele şi bătaia de cap mă
aduceau tot mai mult la disperare. Cu 10 ani în urmă doctorul mi-a examinat cataracta. Şi tocmai
aici în Germania fac această operaţie, dintîi la ochiul drept. În fine, trăiesc numai cu ajutorul
pastilelor pe care le iau zi de zi pentru tensiune şi schildroză. Doctorul zice că în apă lipseşte
iodul ce e necesar pentru corpul omenesc. Aceasta mă face slabă, obosită, am dureri neexplicate,
vreau să stau mai mult culcată. Pe lîngă aceasta am colecistită, trebuie să întrebuinţez mîncăruri
dietice, fără grăsimi. Colecistita este o urmare unei boli de gălbeneli. Cînd Catea, sora soţului
meu, sta în spitalul de boli infecţioase din Chişinău, de pe strada Botkina, aşa şi se numeşte
această periculoasă boală infecţioasă, vizitînd-o pe ea de acum, stînd pe patul de moarte m-am
molipsit şi eu. Biata fată era tînără şi frumoasă, numai ce terminase Facultatea de Limba
Franceză din Bălţi. Fecioraşul ei, Andrei, era destul de mic. Catea era o fiinţă de om bun la
inimă, modestă, foarte deşteaptă. Vezi că numai ce-şi terminase casa de construit şi totul era bine

181
şi tocmai atunci Dumnezeu a luat-o. Înainte cu un an murise mama soacră şi Catea o bocea,
zicînd că şi ea o să ajungă pe dînsa. Ce îi spunea sufletul ei îndurerat?! După 2 săptămîni, după
ce am vizitat-o pe Catea în spital, m-am îmbolnăvit şi eu de gălbenări, am stat în spital la
Căuşeni şi mă aşteptam şi eu să mor, dar Dumnezeu mi-a zis că mai am fapte de făcut pe pămînt
şi am scăpat de moarte, dar urmările le am şi acum. Dar nu mai vorbesc de răceala aceasta
cronică, care se reflectă prin bronşită, sinuzită, gaimărită, dureri de cap ş.a. Cred că acestea toate
mi se trag de prin Siberia. Iarna ajungea gerul pînă la 50˚ de frig. Şi, neavînd hainele cuvenite,
răceam mereu, dar fiind tînără şi energică, învingeam bolile. Deseori mă pomeneam cu obrajii
îngheţeţi şi trebuia să-i frec cu zăpadă. Am degerat şi o ureche cu care acum greu aud. Nu numai
gerul siberian era periculos, dar şi vînturile care se numeau burane, te străpungeau pînă la oase.
Cînd mergeai prin aceste valuri mari de zăpadă, îţi intra şi în valenci zăpadă şi atunci te opreai şi
scuturai zăpada din încălţăminte şi mergeai mai departe. Bietul nas, de cîte ori a fost degerat,vai
şi amar, nici acuma nu-1 pot încălzi. Amintirile siberiene mă fac să plîng aici în singurătate, în
Germania. Aici iernile sînt fără zăpadă, dar toată vremea e umed şi asta acţionează la toate
încheieturile. Şi de aceea sufăr de artroză. Cîndva în Moldova mai plecam la mare, mă mai
prăjeam la soare, aici nu vezi soarele săptămîni întregi şi vara este înnourată mereu. Ploile aduc
la o umezeală nedorită pentru boli. Oamenii de aici sînt acomodaţi, dar foarte mulţi se mişcă în
cărucioare.

Dar sînt mulţumită cu o îmbărbătare, cu un cuvînt bun, cu un zîmbet, sînt mulţumită cu

un mărunţuş, care îl capăt sau îl cumpăr, cu o rază de soare, ce pătrunde prin fereastra mea, mă
simt bine cînd mă ocup cu ceva folositor. Fericire îmi aduc bucuroasele culori în gîndurile mele
senine şi o dumnezeiască strălucire în inima mea. Mă bucur de florile pe care le sădesc şi le
îngrijesc. Mă miră culorile şi construcţia lor complicată şi mă gîndesc că viaţa pe pămînt este
alcătuită din mii de culori, date de unul singur Dumnezeu şi-I mulţumesc lui Dumnezeu că am
putere de a înşira aceste gînduri pe hîrtie.

Într-o bună zi, vine Victoria bucuroasă şi-mi povesteşte că ea a aflat că la Berlin există o
organizaţie din Coreea care face masaj fără bani, timp de 45 de minute. Ea a auzit că se
instalează şi în Hamburg, dar unde este această adresă? O prietenă găseşte prin internet adresa.
Mare ne-a fost bucuria cînd am găsit acest masaj care se numeşte Geragem master CGM M3500.

182
Iată aici eu am primit 50 de masaje, m-am simţit foarte bine şi atunci am hotărît: cît de greu nu
mi-ar fi financiar, îmi voi cumpăr acest pat masaj. Cu instalaţia acasă costă 2450 Euro. Mi-a fost
instalat pe data de 14 iulie 2005. Acesta e un pat-masaj electric. De atunci fac masaj cînd mă
doare spinarea. Acest masaj cuşetca este un pat, în care te culci cu spinarea în jos, cu ajutorul
unui proiector, mai bine zis, proiectorul se mişcă de-a lungul spinării, avînd un efect de
acupunctură. Încă din timpurile vechi, în Coreea se practică acest masaj, dintîi cu apăsarea
degetelor, adică masajul, care se practică şi astăzi. Din vremuri, coreenii practicau pentru
întărirea sănătăţii şi profilactica ei. Timp de 20 minute, proiectorul electric masează spinarea
adică şira spinării, după care se opreşte la locurile cele mai bolnave, automat iar se porneşte, 5
minute iar se opreşte, în aşa fel încălzeşte locurile care te dor, de tot stai pe pat 40 de minute. Cu
ajutorul unor lampe cu raze infraroşii de lungime o de 4-16 cm care intră în piele, se produce o
căldură lecuitoare, pînă la 60˚ căldură. După ce am vizitat 50 de seansuri la această staţie, m-am
simţit destul de bine, mai ales că procedurile se faceau gratis, am scris pentru organizatorii
acestei staţii această mulţumire în limba germană cu aşa conţinut:

„Domnilor şi doamnelor, adică cei ce se văd pe imagine, aduc o mare mulţumire grupei
CERAGEM MASTER CG-M3500. Sînt foarte bucuroasă şi mulţumită pentru lecuirea ce am
primit-o în staţia dumneavoastră de lecuire cu ajutorul masajului. Eu, mulţi ani am suferit de
diferite boli pe care le arăt aici, şi, după ce am primit tratarea, mă simt destul de bine. În fiecare
zi trebuia să fac 50 de km, cu trenul, cu autobuzul, dar toate aceste s-au compensat. Acum,
văzînd că îmi ajută acest aparat, vreau să-l am acasă”. După o lună de zile el a fost instalat.
Desigur, o mulţime de lume, aflînd de această staţie, sta în rînd ore întregi să primească aceea
procedură. Aşteptînd în sală, conducătoarea ne povestea cum acţionează masajul acesta electric
asupra corpului omenesc. Deseori ţinea aceste convorbiri chiar şi constructorul acestui minunat
aparatul, în aşteptare făceam diferite exerciţii. Pe un panou mare electric se arăta cum
funcţionează acest aparat asupra diferitor organe a corpului. Această staţie e destul de nouă, are
numai un an de cînd este instalată la Hamburg. Am fost invitată la serbarea a unui an şi aici a
luat parte diferiţi medici, care au apreciat pozitiv rezultatele masajului CERAGEM MASTER
3500.

183