Cenaclul de Taină

IV
Petrache PLOPEANU
„Nimic nu-i întâmplător”, îi transmisese prin frații săi, atunci când își presimțise sfârșitul,
fratelui Bernabo la plecarea acestuia din mănăstirea San Pietro in Ciel d’Oro. Pentru ca acesta
să-i vorbească lui. „Poate chiar numirea mea aici unde își doarme somnul de veci sfântul
Dionisie, nu este întâmplătoare”, își spuse abatele Guillaume, după ce reflectase îndelung la
cele cercetate. Oare degeaba i-ar fi scris frater Petrus să stea de vorbă cu sfântul din cripta
mănăstirii? Trecuse peste cuvintele astea luându-le mai mult ca pe înflorituri de stil, dar acum,
pe măsură ce relua din nou și din nou toate cele aflate, pe măsură ce le punea cap la cap cu cele
pe care el însuși împreună cu fratele Ghervasus le înțeleseseră din ciudatele scrieri și adăuga
vorbele spuse de călugărul grec lui Barnabo, își dădea seama că nici un cuvânt nu era nelalocul
lui, că nici o presupusă întorsătură de frază nu era o probă de oratorie, ci îndrumări precise pe
calea aflării adevărului… A adevărului? se întrebă Guillaume. Ce fel de adevăr va fi acesta? Unul
care să îi ofere liniștea și bucuria înțelegerii sau unul care să îi umbrească și mai mult vederea
îndemnându-l să caute din ce în ce mai adânc și mai departe?
Iar numirea sa ca abate la Saint Victor, unde era cripta sfântului Dionisie Exiguus, cel din
Scițya unde mai apoi se va vorbi valaha, limba hârtiilor găsite de baronul Pierre de Garro, nu
putea fi întâmplătoare. Trebuia cât mai curând să-l aibă pe frater Ghervasus lângă el și
împreună, cum îndemnase Petrus, să se regăsească lângă mormântul sfântului. Dar până la
revenirea fratelui Ghervasus dintr-o altă misiune, trimis de Papa Inocențiu, el abatele Guillaume
Grimoard avea de asemenea de îndeplinit o altă misiune, după cum îi ceruse stăruitor
preaînțeleptul grec.
Când se rupse în sfârșit de toate aceste lucruri de mare taină, trecuseră și vesperele și
inima mănăstirii se liniștea treptat. Călugării, rânduiți după canon, își știau îndatoririle zilnice și
sub veghea celor mai bătrâni le aduceau la îndeplinire fără crâcnire. Orele majore și cele minore
treceau cu rugăciunile cerute de regulă, cu muncile necesare pentru viețuirea obștii. Călugării
erau obișnuiți cu plecările și absențele abatelui Guillaume, un apropiat al Papei Inocențiu, așa
cum fusese și pentru Papa Clement. În lipsa lui lăsa un vicar dintre frații mai apropiați. De altfel,
abatele avea de rezolvat și numeroase probleme de és domés, probleme care îi erau aduse de
reprezentanții speciali ai scaunului de la Avignon sau de la diferite episcopii. Trimișii așteptau în
chiliile rezervate oaspeților sau se rugau la mormântului Sfântului, cât timp doctorul Guillaume
așternea soluțiile pe hârtie sau pergament, în funcție de importanța cererii și a beneficiarului.
De aceea, când în noapte abatele ieși din chilia sa pe care o încuie cu grijă, și coborî în biserică,
mai întâlni aici doar câțiva frați, unii mai zeloși, alții de rând la cântarea antifonelor Sfintei
Fecioare Maria, în încheierea Completoriului, nimeni nu se arătă surprins, nici de absența sa în
cursul zilei, nici de prezența sa la o oră atât de târzie. Fra Barnabo era printre cei puțini rămași
în biserică. Când îl văzu pe abate, care îngenuchease în pronaos, unde lumina lumânărilor mai
mult ascundea decât înfățișa, se retrase încet și se așeză lângă el, fără a spune vreun cuvânt.
Deși îl observaseră pe abate, ceilalți călugări nu arătară vreun semn de precipitare,
cântările continuând în același ritm. Completoriul începuse cu Introducerea, continuase cu
Examinarea de conștiință urmat de Actul penitențial, apoi Imnul, Psalmodia, Lectura scurtă,
Responsoriul, In manus tuas, Domine, Cântarea bătrânului Simeon, Nunc dimittis, din
Evanghelia după Luca, cu antifona, Rugăciunea de încheiere și Binecuvântarea, iar acum erau
rostite ultimele Antifone ale sfintei Fecioare Maria. Fra Bernabo se foi. Guillaume își ridică încet
capul din podea și-l întoarse spre tânărul călugăr.
—Pleci în această noapte, frater Bernabo. Știu că nu te-ai odihnit cât trebuia, nu, nu, spuse
neluând în seamă negarea tăcută a celuilalt, dar nevoile ne grăbesc. Vei duce Prea Înalt
Sfințitului Episcop Pierre d’Aigrefeuille o scrisoare. Rămâi să o citească și apoi așteaptă să-ți dea
răspunsul cu care te aștept în cel mai scurt timp înapoi. Scrisoarea pe care ți-o voi da… este
prețioasă pentru Biserica noastră creștină! Orice viață, chiar a mea este neimportantă, dar ceea
ce cuprinde scrisoarea poate dăuna bisericii secole, dacă ajunge sub ochii ereticilor și păgânilor,
de aceea îți cer…
—Voi muri Sfinția Ta, mai degrabă, decât să o las cuiva. Dar nu cred că va fi nevoie de așa ceva.
Am trecut până acum prin mâinile tâlharilor din codri de multe ori cu documente importante
ale Sanctității Sale și nici unul nu a suferit vreo stricăciune. Luă ferit scrisoarea pe care abatele
o scosese dintr-un buzunar interior al rase sale și o făcu nevăzută într-o clipită. Veșmintele sale,
aparent sărăcăcioase, aveau multe ascunzișuri în care secretele erau apărate de ochii celor
dornici să le cunoască.
—Nu vreau să mori Bernabo! Am multă nevoie de tine și de fratele Ghervasus pentru
descâlcirea… ah, suspină el clătinând din cap… încurcatelor căi… Încurcate, dar ale cui? continuă
el după câteva clipe de tăcere, cu privirea ațintită undeva într-o depărtare fără limite… Într-
adevăr, gândi el, cuvintele acelea, pe care le vedea arzând în fața ochilor, puteau schimba
soarta creștinismului.
„Înalt Prea Sfințite
Lucruri de neînțeles s-au petrecut! Lucruri de temut sunt pe cale
de fi înțelese de noi, oamenii aceștia mici, pe care Dumnezeu i-a
pus să-i păzească Împărăția, dar pe care a greșit și i-a
înzestrat cu rațiune. Căci numai rațiunea mă face să spun că
nebunia stă în curiositas, că orice gând nou, care pare că vine
de la Dumnezeu, ne duce spre pierzanie…
Ți-am spus despre acele foi găsite de baronul Pierre de Garro,
blestemat fi-ei numele… Și despre înțelesurile pe care le-am dat
eu și fratele Ghervasus acelor scrieri… Ți l-am cerut pe fratele
Bernabo și l-am trimis cu foile acelea la preaînțeleptul Petrus
de mănăstirea San Pietro in Ciel d’Oro. Blestemată să-mi fie
hotărârea! Acum fratele Bernabo a venit cu lămuririle acestuia…
Groaza îmi este mai mare ca niciodată pentru că am înțeles că
timpul nu este o un râu în ale cărui unde ne bălăcim fără griji,
ci timpul există și fără noi! Și așa cum există clipa aceasta și
spunem, carpe diem, așa există și clipa viitoare la care să ne
gândim, memento mori și clipa care a trecut, sic tranzit…
Și groaza mi s-a adâncit și mai mult când am căpătat convingerea
că toate aceste timpuri nu sunt separate, ci ele comunică între
ele și nu numai dinspre trecut spre viitor, cum ar fi normal, ci
și dinspre viitor spre trecut! Acele hârtii vorbesc despre oameni
care trăiesc în vremea care va veni, dar ele au fost găsite în
vremea noastră și se pare că au o strânsă legătură cu Sfântul
nostru, Dionisie, care a pus piatra la temelia acestei mănăstiri,
 venind din acel ținut al Scyției, unde azi se vorbește aceeași
limbă ca aceea a scrierilor despre care vorbesc, valaha…
Dacă lucrurile lumii sunt date astfel, dacă timpul are această
formă, el nu este dat de Dumnezeu, pentru că nu mai este poruncit
de El… Dacă el nu este dat de Dumnezeu, Dumnezeu nu există…!!!
Blestemat să fie silogismul, blestemat să fie și Aristotel,
blestemat eu să fiu…!!!
Nu știu ce să fac Înalt Prea Sfințite. Sfătuiește-mă! Îl aștept
pe fratele Ghervasus să se reîntoarcă din misiunea Sanctității
Sale și cu voia ta, vom veni în fața ta să judeci toate aceste
pricini și să ne judeci dacă ne vom dovedi eretici! Să fim
judecați ca eretici, mai bine, dar aceste scrieri să fie judecate
ca fiind tulburări de-ale Diavolului care ne-a încurcat mințile!
Abate Guillaume Grimoard”

***

Scrisoarea a ajuns cu bine la episcopul de Uzés, unde, între timp, Pierre d’Aigrefeuilles
fusese transferat de la Clermont; episcopul l-a trimis înapoi pe fra Bernabo să-l înștiințeze pe
abatele Guillaume să vină de îndată ce fratele Ghervasus se reîntorce din misiune, la curtea de
la Uzes; frater Ghervasus s-a întors din misiunea sa și într-o dimineață de februarie, chiar când
se împlinea un an de când fusese numit abate la Saint Victor, cei doi au ajuns la Pierre
d’Aigrefeuille. Nimeni nu a fost de față la întâlnirea celor patru, al patrulea fiind credinciosul
Bernabo și nu se știe ce au hotărât în privința scrierilor și a interpretărilor date de Guillaume
Grimoard și frater Ghervasus.
Nu s-a înregistrat niciodată însă declararea abatelui drept eretic și nici a fratelui
Ghervasus și nici a lui Bernabo. Dimpotrivă, evenimentele au luat un curs pe care abatele
Guillaume nu l-a putut gândi: după moartea Papei Inocențiu al VI-lea la 13 septembrie 1362,
după refuzul lui Hugues Roger, fratele Papei Clement al VI-lea de a accepta demnitatea papală,
după majoritatea slabă a următorului ales, Raymond du Canillac, a fost ales la 28 septembrie
1362 papă, un străin de Sfântul Colegiu, abatele Guillaume Grimoard, care-și va alege numele
de pontif, Urban al V-lea. Documentele apocrife au înregistrat preocupările eretice ascunse ale
Papei Urban al V-lea pentru alchimie și căutarea Pietrei Filosofale! Istoria a înregistrat
informația că Papa Urban al V-lea a murit la Avignon, în 19 decembrie 1370 de acea stranie
„boală a pietrei”.

***