Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CAPITOLE
INTRODUCERE
I. DIVIZIUNEA SUBIECTULUI
II. PERSONALITATEA, SAU CEEA CE ESTE UN OM
III. PROPRIETATEA, SAU CEEA CE ARE UN OM
IV. POZITIA, SAU APRECIEREA DE CARE SE BUCURA UN OM
Sectiunea. 1. Reputatia
"
2. Mandria
"
3. Rangul
"
4. Onoarea
"
5. Faima
INTRODUCERE
In aceste pagini voi vorbi despre Experienta de Viata in intelesul comun pe care-l
poarta acest nume, anume ca o arta ce ne permite sa organizam viata astfel incit sa
putem atinge cele mai inalte trepte ale succesului si sa ne bucuram de cele mai mari
dintre placerile vietii; o arta care in teorie poate fi numita Eudemonologie. Pentru ca
ea este cea care ne ghideaza astfel drumul incit sa putem descoperi fericirea
existentei. Privind dintr-un punct de vedere pur obiectiv, ori mai degraba dupa o
obiectiva si matura chibzuinta deoarece chestiunea in discutie implica in mod
inevitabil numeroase considerente de ordin subiectiv - un asemenea tip de fiintare
poate fi definita cel mai probabil drept una care ar fi infinit de preferat non-existentei;
presupunind ca ne agatam de ea de dragul sau si nu doar minati fiind de teama de
moarte; mai mult decit atit, nu ne vom dori niciodata sa atingem un posibil sfirsit.
Acum, la intrebarea daca viata umana corespunde, sau este posibil sa corespunda,
acestei conceptii asupra existentei, asa cum este bine cunoscut, sistemul meu filozofic
ofera un raspuns negativ. In varianta ipotezei lansate de eudemonologie, raspunsul la
aceasta intrebare va trebui sa fie unul afirmativ; si am aratat in volumul al doilea din
principala mea opera (cap. 49), ca aceasta ipoteza este bazata pe o gresala
fundamentala. Prin urmare in elaborarea schemei unei existente fericite am recurs la
renuntarea completa asupra celor mai inalte puncte de vedere ale metafizicii si eticii,
catre care au condus teoria mea; si tot ceea ce voi rosti aici va purta la bazele sale,
intr-o anume masura, un compromis; in aceeasi masura vom tine cont de judecatile de
fiecare zi si ne vom ocupa de studierea erorilor ce se afla la baza lor. De aceea
observatiile mele vor avea o valoare limitata, tot asa cum cuvintul eudemonologie
constituie in realitate un eufemism. Dincolo de aceasta limita nu voi ridica pretentia
de-a ajunge la o epuizare asupra subiectului; partial pentru ca tema abordata este una
fara sfirsit, iar in parte pentru ca daca as proceda la o continuare a lui, ar trebui sa
rostesc ceea ce a mai fost spus de nenumarate alte ori de catre altii.
Singura carte ce are ca scop sa readuca la viata aceasta colectie de aforisme, din cite
imi aduc aminte, este De utilitate ex adversis capienda, a lui Cardian, ce contine in
sine un mare cistig pentru cititor si poate fi folosita pentru a suplini ceea ce lucrarea
de fata nu a reusit sa duca la bun sfirsit. Este adevarat ca Aristotel a rostit citeva
cuvinte asupra eudemonologiei in capitolul cinci din prima carte a Retoricii; insa ceea
ce a spus el nu constituie prea mult. Si asa cum compilatia nu este una din ocupatiile
mele, nici nu voi apela la memorie pentru a intrebuinta opera predecesorilor mei; in
mod special pentru ca in procesul de compilatie punctul de vedere individual este
pierdut, iar tocmai acesta constituie esenta unei munci de acest fel. E adevarat, ca in
general inteleptii fiecarei epoci au rostit totdeauna acelasi lucru asupra unui subiect,
in vreme ce nataraii, cei care formeaza intotdeauna imensa majoritate, au un
comportament foarte asemanator in felul lor, prin a sustine tocmai contrariul; si
lucrurile continua sa fie aidoma pina in zilele noastre. Pentru ca se petrece intocmai
asa cum Voltaire a spus: cind vom parasi aceasta lume, ea va ramine la fel de
smintita si nelegiuita cum era atunci cind am sosit pentru prima oara in mijlocul ei.
CAPITOLUL I
IMPARTIREA SUBIECTULUI
Aristotel imparte binecuvintarile vietii in trei clase cele care tin de infatisarea
exterioara, cele ale sufletului si cele ce privesc corpul nostru. Fara a pastra nimic
altceva din aceasta diviziune in afara de numarul claselor, am facut observatia ca
diferentele fundamentale existente in destinul omului pot fi reduse la trei clase
distincte:
[Nota de subsol: Etica Nicomahica, cap.I, c. a 8-a.]
1. Ceea ce reprezinta un om: cum am spune. personalitatea sa, in cel mai larg sens al
acestui cuvint; in care este inclusa starea de sanatate, forta de care se bucura,
frumusetea, temperamentul, caracterul moral, inteligenta si educatia.
2. Ceea ce poseda un om: si aici intra proprietatea si posesiunile de orice fel.
3. Locul pe care il detine un om in aprecierea celorlalti: prin care se poate intelege,
asa cum toata lumea cunoaste, asa cum apare un om in ochii celorlalti semeni ai sai,
sau mult mai strict, lumina in care ei il privesc. Acest lucru este manifestat prin
functiile de onoare pe care le detine, prin rangul si reputatia de care se bucura in
mijlocul lor.
Diferentele ce constituie prima dintre clase sint cele pe care Natura insasi le-a asezat
intre oameni, diferentiind un om de un altul; si plecind de la acest singur fapt, putem
deduce asupra a ceea ce influenteaza fericirea ori nefericirea omenirii intr-un mod atit
de vital si radical, mult mai pregnant decit considerentele ce sint incluse in
urmatoarele doua categorii, care reprezinda doar efectul unor conventii ce au fost
stabilite intre oameni. Comparate cu superioritatea personala autentica, reprezentata
de o inteligenta sclipitoare, ori o inima brava si generoasa, toate celelalte privilegii
ilustrate de rang sau nastere, pina chiar si o origine regala, este asemeni superioritatii
detinute de regii de pe scena, ce sint pusi in fata privilegiilor de care se bucura regii
din lumea reala.
Acelasi lucru a fost rostit cu foarte multa vreme in urma de Metrodorus, cel dintai
discipol al lui Epicur, care a dat acest titlu unuia dintre capitolele cartii sale,
Fericirea ce o simtim prin noi insine este mult mai mare decit cea pe care o obtinem
de la tot ce ne inconjoara[1]. Iar acesta este un fapt evident, ce nici macar nu poate fi
pus in discutie, acela ca principalul element in fericirea unui om ca fiinta, ce
constituie intr-adevar cea mai importanta sursa a binelui din existenta sa, este
urzeala din care este tesut, constitutia sa launtrica. Pentru ca ea este sursa imediata a
multumirii sau insatisfactiei interioare, ce rezulta ca o suma totala a sentimentelor,
dorintelor si judecatilor sale; in vreme ce toate cite se afla in jurul sau exercita pe de
alta parte, doar o influenta intermediara sau indirecta asupra lui. Din acest motiv se
intimpla ca un acelasi eveniment exterior sa afecteze doua persoane intr-un mod total
diferit; chiar aflindu-se in situatii perfect identice, fiecare om prezent in omenire
traieste in propria-i lume. Pentru ca un om poate avea o intelegere imediata doar
asupra propriilor idei, simtaminte si dorinte; toate celelalte cite exista in mijlocul
lumii exterioare pot sa-l influenteze doar in masura in care el intelege sa le aduca la
viata. Lumea in care traieste un om isi afla in cea mai mare parte forma de la modul
in care omul intelege sa priveasca asupra ei, si asa se dovedesc diferentele ce exista
intre oameni si ce-i fac sa fie atit de diferiti; astfel se intimpla ca viata sa-i apara
unuia searbada, plictisitoare si lipsita de sens; iar altuia incarcata de valori, plina de
interes si semnificatii. In momentul in care aud povestite experientele interesante ceau avut loc in cursul trairii unui om, multi isi vor dori ca lucruri asemanatoare sa se
petreaca si in propria viata, uitind cu desavirsire ca ar trebui sa-si doreasca mai
degraba o traire spirituala determinata de o astfel de capacitate intelectuala, ce-a
imprumutat acestor evenimente semnificatiile ce le poarta prin modul cum ele sint
descrise; ce fac ca la un om de geniu sa capete forma unor aventuri uluitoare; in
vreme ce pentru perceptia marginita a unui om obisnuit vor fi doar intimplari banale,
ce se repeta de nenumarate ori, aproape zi de zi. Acest lucru isi gaseste in cel mai
inalt grad ilustrarea in cazul poemelor lui Goethe si Byron, care au la baza fapte
reale; unde un neghiob este predispus la a-l pizmui pe poet pentru ca are parte de
atitea lucruri pline de miracol, ce produc o asemenea incintare spiritului, in loc sa-l
invidieze pentru acea forta magnifica a fanteziei ce se arata capabila sa ridice un
lucru obisnuit petrecut in experienta comuna, pe o asemenea treapta a maretiei si
frumusetii.
[Nota: Cf. Clemens Alex. Strom. II, 21.]
In acelasi fel, un om cu un temperament melancolic va juca o scena plina de tragedie,
intr-o piesa pe care un om cu un temperament sangvin va privi-o doar in lumina unui
conflict interesant, iar pentru un suflet flegmatic va parea de-a dreptul lipsita de
inteles; toate aceste opinii se bazeaza pe faptul ca fiecare eveniment, in ordinea
succesiuni in care este implinit si apreciat, necesita cooperarea a doi factori si anume,
a subiectului si a obiectului, desi acestia sint la fel de indeaproape si necesar legati,
asa cum se afla hidrogenul si oxigenul in molecula de apa. Pe cind ceea ce e obiectiv,
sau factorul extern in cadrul unei experiente este de fapt acelasi, iar subiectivitatea,
sau aprecierea personala este cea care difera, evenimentul apare la fel de diferit in
ochii unor persoane diferite, ca si cum factorii obiectivi nu ar semana deloc; pentru o
inteligenta limitata, pina si obiectivele cele mai marete si pline de vraje din intreaga
lume, nu reprezinta decit o realitate searbada, si prin aceasta sint apreciate la fel de
limitat, asemeni unui peisaj feeric, care este admirat pe o vreme ploioasa si
posomorita, sau in lumina reflectiilor deformate produse de catre o camera obscura
construita in mod gresit. In limbaj deschis, orice om are numeroase limite care
actioneaza asupra constiintei si nu poate trece dincolo de aceste limite mai mult decit
poate iesi din propria-i piele; tot asa, sprijinul oferit din exterior nu are o utilitate atit
de mare pentru el. Pe scena unui teatru unul se infatiseaza sub chipul unui print, altul
sub al unui ministru, un al treilea este servitor, soldat, ori general, si asa mai departe,
simple diferente exterioare; realitatea interioara, esenta tuturor acestor aparente,
este aceeasi un biet actor, dominat de intreaga suita de nelinisti ce fac parte din
rolul sau. Si in viata reala se intimpla la fel. Deosebirile ce sint date unui om de rang,
pozitie, bogatie, ii ofera fiecaruia rolul ce-l are de jucat in piesa vietii, dar acesta nu
implica in niciun fel existenta unor diferente de fericire sau placere interioara;
pretutindeni se regaseste aceeasi fiinta, ce este prezenta in toti un biet muritor, ce se
zbate sub imensa cohorta a nelinistilor, greutatilor si grijilor sale. Gindind asupra
toate acestea, poti intr-adevar proceda la a descoperi in fiecare caz cauze distincte,
desi ele sint prin natura lor esentiala mult mai asemanatoare in toate formele lor, cu
grade de intensitate ce variaza fara nicio urma de indoiala, care nu au corespondent
cunoscut pentru prezenta sau absenta rangului, pozitiei sau bogatiei, specifice
fiecaruia dintre ei pentru partea ce-i revine din rolul sau. Si deoarece tot ce urmeaza
sa se intimple sau sa intre in existenta pentru un om, exista doar in constiinta sa si
doar pentru el se petrece, rezulta ca cel mai important lucru il reprezinta pentru om
constiinta, care in cele mai multe dintre cazuri joaca de departe un rol mult mai
importanta decit circumstantele exterioare ce contribuie la formarea substantei sale.
Toate motivele de mandrie si intreaga placere a lumii, oglindita in constiinta unui
natarau, se arata a fi de-a dreptul lipsite de orice sclipire, doar daca sint puse alaturi
de fantezia stralucitoare a lui Miguel Cervantes, ce scrie opera Don Quijote, cufundat
in mizeria si intunericul temnitei. Partea obiectiva, ce reprezinta jumatate din viata si
realitatile ei se afla in mainile Sortii si in functie de jocul schimbator al acesteia
imbraca forme diferite in diferite ocazii; jumatatea subiectiva a vietii se afla in mana
poate rosti ca viata unui cersetor sanatos este mai fericita decit cea a unui rege
suferind. Un temperament vesel si tacut, ce se simte fericit in mijlocul acestei lumi
fizice, o inteligenta clara, vie si patrunzatoare, ce reuseste sa vada lucrurile asa cum
sint, o vointa moderata si blinda si tocmai prin aceasta o constiinta curata si pura,
acestea sint privilegiile pe care nu le poate schimba sau inlocui niciunul dintre
rangurile sau bogatiile lumii. Pentru ca ceea ce este un om in sine, acea parte ce-l
insoteste atunci cind este singur, nu-i poate fi daruita sau luata de nimeni, si in mod
evident valoreaza mai mult decit tot ceea ce omul poate avea in posesia sa, mai mult
chiar decit modul in care el apare in ochii intregii lumi. Un om intelectual aflat intr-o
singuratate completa gaseste o desfatare deplina in propriile ginduri si fantezii, in
vreme ce nu exista pe lume o asemenea cantitate de diversitate sau placeri sociale,
teatre, excursii, parcuri de distractii, in stare sa-l fereasca de plictiseala pe un netot.
Un temperament linistit, blind si tolerant, poate fi fericit in cele mai vitrege
circumstante, in vreme ce un om invidios, vesnic nemultumit si razbunator, chiar dear fi cel mai bogat din intreaga lume, se va simti pretutindeni la fel de mizerabil. Ba
chiar mai mult, pentru unul ce simte o incintare continua din partea unei
individualitati aparte, ce se bucura de un inalt grad al intelectului, cele mai multe
dintre placerile dupa care alearga restul omenirii nu constituie nimic altceva decit
simple lucruri lipsite de orice folos; sint privite inca asemeni unor nelinisti si corvezi
ce doar contribuie la a spori gradul de nefericire. Astfel rostea catre sine Horatiu, ca
oricit de privati ar fi oamenii de toate aceste capricii ale vietii, ramine aici cel putin
unul care poate trai in lipsa lor:
Gemmas, marmor, ebur, Tyrrhena sigilla, tabellas,
Argentum, vestes, Gaetulo murice tinctas
Sunt qui non habeant, est qui non curat habere;
iar atunci cind Socrate a vazut marea varietate a articolelor de lux ce erau expuse spre
vinzare, plin de surprindere a exclamat:
Cite lucruri de care nu am nevoie exista in lume!
Astfel, primul dintre toate, cel care constituie elemetul esential pentru fericirea
noastra in viata este ceea ce sintem, personalitatea noastra, chiar si daca n-ar exista
niciun alt rationament decit acesta, el este un factor permanent, ce isi face intrarea in
scena in absolut toate circumstantele; pe linga asta, spre deosebire de binecuvintarile
ce sint cuprinse in celelalte doua categorii, ele nu sint rezultatul jocului sortii si nu
pot fi rapite din posesia noastra de aceleasi capricii ale sortii; mai departe, ele sint
inzestrate cu o valoare absoluta, in contrast cu valoarea total relativa a celorlalte
doua. Consecinta acestui fapt e aceea ca este mult mai dificil decit presupun oamenii
obisnuiti sa faci ca un om sa se retina de la a-si dori obtinerea lor. Dar aici intra in
scena Timpul, acest agent atotstapinitor pentru a-si revendica drepturile si sub
influenta sa toate aceste avantajele fizice si intelectuale se risipesc in mod gradual.
Singur caracterul moral este cel care ramine inaccesibil actiunii lui. Privind la
imaginea distructiva pe care Timpul o produce, sub efectul sau pare intr-adevar ca si
mod evident aceea de-a nazui pe cit de mult posibil spre mentinerea unei stari de
sanatate a organismului si cultivarea acelor facultati pe care Natura le-a fixat in noi,
decit sa incercam acumularea unor mari bogatii; insa asta nu inseamna ca trebuie sa
intelegem gresit si sa neglijam a ne asigura in viata de toate necesare pentru a duce o
viata cumpatata si lipsita de griji. In sens strict, bogatia inseamna un mare excedent,
ce joaca un rol neinsemnat in asigurarea conditiei fericirii; si multi oameni ce se
bucura de o mare bogatie se simt nefericiti doar pentru ca vor fi lipsiti de cultura si
orice cunostinte in domeniu si in consecinta de posibilitatea de-a avea un interes
obiectiv care sa-i califice pentru ocupatiile intelectuale. Pentru ca dincolo de
satisfacerea unor necesitati reale si naturale, tot ceea ce ne poate oferi bogatia are o
influenta foarte redusa asupra fericirii noastre, in sensul propriu al acestui cuvint; mai
mult, bogatia poate duce chiar la o tulburare a ei, deoarece prezervarea proprietatii
implica numeroase motive de neliniste ce sint cu neputinta de evitat. Dar cu toate
acestea oamenii sint de-o mie de ori mai tentati sa-si sporeasca bogatia, decit sa
cistige un mic adaos intelectual, desi este cit se poate de cert ca ceea ce este un om
contribuie mai mult la fericirea sa decit ceea ce el poseda. Astfel veti putea sa vedeti
de nenumarate ori cum un om, la fel de vrednic si entuziast ca o furnica, va roboti
neobosit din zori si pina-n seara, straduindu-se sa-si sporeasca gramada de aur. Fara
sa poata intrezari nimic in afara marginilor inguste ale acestui univers strimt la care
este constrins; dincolo de care mintea sa este un imens pustiu, cu totul insensibila la
orice alta influenta. Cele mai inalte dintre placeri, cele oferite de intelect, pentru el
sint inaccesibile si va incerca in van sa le inlocuiasca, lasindu-se purtat de aceste
iluzii trecatoare ale simturilor, care-i ofera o placere asa de scurta, ce va trebui platita
cu un pret atit de infricosetor. Iar daca va fi norocos, eforturile sale vor fi rasplatite
prin obtinerea unui adevarat munte de aur, pe care-l va lasa mostenitorilor sai, fie
pentru a continua sa-l inalte, fie pentru a-l cheltui in cel mai extravagant mod. O viata
asemeni acesteia, desi isi aroga sensul unei anumite seriozitati si isi doreste sa poarte
un aer de importanta, este la fel de absurda ca si simbolul ce-l reprezinta pentru un
cap sec o tichie de margaritar.
Ceea ce reprezinta un om in sine, constituie elementul fundamental in fericirea lui.
Pentru ca de regula acesta este atit de redus, incit cei mai multi dintre oamenii care nu
cunosc ce inseamna lupta cu saracia, se simt in cele din urma la fel de nefericiti ca si
cei angajati permanent in aceasta lupta. Mintea lor este in permanenta odihnita, sint
lipsiti de orice fel de imaginatie si la ei spiritul constituie ceva foarte greu de
descoperit, fapt ce ii determina sa urmeze compania celor asemenea lor, pentru ca _
similis simili gaudet _ unde ei urmeaza petrecerea timpului si distractii comune, in
cea mai mare parte constind in placeri senzuale si alte amuzamente de orice fel, iar in
final excese de tot soiul si libertinism. Un tinar ce provine dintr-o familie bogata isi
va incepe viata posedind o mare avere si adesea o va irosi intr-un spatiu de timp
incredibil de scurt, intr-o vicioasa extravaganta; si de ce se intimpla asta? foarte
simplu, pentru ca mintea lui este goala, pustie, iar omul este plictisit de existenta. El a
fost trimis in lume pe dinafara bogat, dar pe din launtru pustiit; si se va stradui in van
sa compenseze saracia launtrica cu bogatia exterioara, incercind sa obtina totul din
exterior, tot asa cum va cauta sa-si regaseasca forta pierduta un batrin, asa cum a
produse, de asta data, atunci cind sintem deprimati si avem sanatatea subrezita.
Importanta lor nu consta in ceea ce este obiectiv pentru lucrul in sine, ci in ceea ce
semnifica pentru noi, in modul in care noi le privim, ce face sa fim fericiti sau
nefericiti. Asa cum spunea Epitect, Omul nu este influentat de lucruri, ci de ideile
pe care si le face asupra lucrurilor. Si in general noua zecimi din fericire depinde
doar de starea de sanate. Un om sanatos va descoperi in toate o sursa a fericirii; iar
daca este lipsit de ea, nimic altceva nu poate compensa aceasta pierdere fatala care il
va umple de nefericire; chiar si celelalte daruri o inteligenta superioara, un
temperament placut se degradeaza si disipa in lipsa ei. Acesta este motivul pentru
care atunci cind se intilnesc doi oameni, primul lucru despre care ei se intreaba este
legat de starea de sanatate a celuilalt, dar si al expresiei comune prin care este nutrita
speranta ca cei apropiati sint sanatosi; pentru ca starea de sanatate constituie de
departe cel mai important element in fericirea omului. Din toate acestea rezulta ca cea
mai mare nesabuinta din viata unui om este sacrificarea sanatatii de dragul obtinerii
oricarui alt element al fericirii lumesti, pentru a cistiga invatatura, faima ori succes,
ca sa nu mai vorbim de bucuriile efemere oferite de pasiunile omenesti. Toate
celelalte ar trebui aminate de dragul ei.
Dar indiferent cit de mult contribuie starea de sanatate la aceasta curgere placuta a
unui spirit calm si bine dispus, ce este esentiala pentru fericirea noastra, el nu depinde
in intregime de sanatate; pentru ca un om poate avea o stare fizica perfecta, dar cu
toate acestea se poate intimpla sa posede un temperament melancolic care va
determina un sentiment general de tristete in constiinta sa. Cauza ultima a acestei
manifestari se regaseste fara indoiala innascuta in fiinta sa, si de aceea este
inalterabila, parte a constitutiei fizice, ce-si afla originea in relatiile mai mult sau mai
putin inegale dintre sensibilitatea musculara si energia vitala. Existenta unor raporturi
inegale intre aceste doua forme ale sensibilitatii umane duc la crearea unei inegalitati
la nivelul principiului vital, in care melancolia devine o stare ce predomina asupra
spiritului, cu izbucniri spontane de entuziasm exuberant. Un geniu este un spirit
inzestrat cu un extraordinar surplus al sensibilitatii sau al energiilor emotionale; asa
cum bine a observat Aristotel[1], Oamenii distinsi din filozofie, politica, poezie si
arta, par a fi cu totii de un temperament melancolic. Acesta este fara indoiala
pasajul pe care Cicero il avea in minte atunci cind a spus si a repetat atit de adesea:
Aristoteles ait omnes ingeniosos melancholicos ess. [2] Shakespeare s-a exprimat
intr-o forma deosebit de frumoasa asupra acestei diversitati radicale si innascute a
temperamentului in aceste versuri din Negutatorul din Venetia:
Lumea este imaginea vie a celor mai stranii caractere a vremii lor;
Unii ce nu se vor sfii sa arunce intotdeauna o cautatura pe furis
Pentru a ride asemeni papagalilor la aparitia unui cimpoier;
Altii cu un aspect atit de acru si otetit incit nu vor putea afisa
Nicicind pe chip pina nici zimbetul cel mai strimb chiar daca
Insusi Nestor ar jura ca-i gluma cea mai savuroasa dintre toate.
[Nota 1: Prob., xxx., ep. 1.]
cazul unui temperament vesel si mult mai redus in cazul unui temperament
melancolic. Cu cit mai accentuata va fi melancolia, cu atit mai redus va fi resimtit
gradul suferintelor; pentru ca la limita sa poata fi chiar apropiat de zero. Dar daca
omul este insotit de o buna dispozitie si acest spirit se bucura de o stare fericita de
sanatate, atunci este nevoie sa fie atins un inalt grad al suferintei pentru a-si curma
singur viata. Exista nenumarate trepte ce sint dispuse pe scara situata intre cele doua
extreme ale suicidului, suicidul determinat de o intensificare morbida a acestei tristeti
innascute, si suicidul unui om vesel si sanatos ce este definitiv hotarit sa puna capat
existentei.
[Nota 1: Pentru o descriere detaliata a acestei conditii a spiritului Cf. Jan Etienne
Esquirol, Des maladies mentales.]
Frumusetea tine partial de starea de sanatate. Ea poate fi recunoscuta drept un avantaj
personal, desi propriu-zis nu este, ce contribuie direct la fericirea noastra. Acest lucru
se produce indirect, prin intermediul impresiilor ce si le formeaza ceilalti semeni; si
nu este un avantaj resimtit a avea mai putina importanta chiar in om insusi.
Frumusetea este o scrisoare deschisa de recomandare, ce predispune inima
persoanelor carora ii este prezentata la acordarea de favoruri. Asa cum este atit de
frumos exprimat in aceste versuri ale lui Homer, darul frumusetii nu trebuie gindit cu
atita usurinta pina acolo incit sa fie socotit de lepadat, pentru ca frumusetea este o
onoare harazita a fi acordata numai prin mana zeilor -utoi hapoblaet erti theon erikuoea dora,
ossa ken autoi dosin, ekon douk an tis eloito.[1]
[Nota 1: Iliada, 3, 65.]
O sumara trecere in revista ne arata ca cei doi inamici ai fericirii omenesti sint
durerea si plictiseala. Putem merge inca si mai departe si spune, ca acelasi grad in
care avem norocul sa ne indepartam de unul dintre ei, ne aproie de celalalt. Viata
constituie de fapt o continua oscilatie, mai mult sau mai putin violenta intre acesti doi
poli. Motivul pentru care se intimpla asta este acela ca fiecare dintre acesti poli se
gaseste intr-un dublu antagonism fata de celalalt, extern sau obiectiv si intern sau
subiectiv. Nevoia il impovareaza pe om iar saracia ii produce durere; in vreme ce
daca un om se bucura de o prea mare bogatie, este sortit plictiselii. In deplin acord cu
asta, in timp ce clasele de jos se afla intr-o lupta neincetata cu nevoile, cu alte cuvinte
cu suferinta, clasele de sus poata o batalie constanta, adesea disperata, cu plictiseala.
[1] Antagonismul interior sau subiectiv se ridica de la aceea ca sensibilitatea fata de
durere variaza in individual invers proportional cu sensibilitatea fata de plictiseala,
pentru ca gradul de sensibilitate este direct proportional cu forta emotionala. Sa
explicam asta. Un spirit marginit este de regula intovarasit de o sensibilitate la fel de
marginita, de nervi pe care nu-i pot excita niciun fel de stimuli, pe scurt, un
temperament ce nu poate simti prea mult durerea si nelinistea, oricit de apasatoare si
teribile ar putea fi. Acum, aceasta marginire intelectuala, acest vacuum al sufletului
Pentru ca in aceeasi masura in care un om este mai bogat in sine, cu atit mai putin isi
va dori ceva din partea semenilor sai si intr-adevar, cu atit mai putin pot fi ceilalti
asemeni lui. Din acest motiv un inalt grad al intelectului are tendinta sa-l faca pe un
om mai putin sociabil. Este adevarat, daca aceasta calitate intelectuala va fi construita
avind la bazele sale cantitatea, ea va fi cu atit mai valoroasa cita vreme omul va trai
in mijlocul acestei lumi; insa din nefericire nu este valabil si contrariul, o suta de
neghiobi luati impreuna nu vor valora niciodata cit un intelept.
Dar individualul aflat la celalalt capat al acestei scale nu este mai curind eliberat de
lovitura necrutatoare a acestor suferinte de care incearca sa scape cu orice pret prin
intermediul distractiilor si societatii, legind prietenie cu primul individ pe care-l
intilneste, neevitind nimic atit de hotarit pe cit se evita pe sine. Pentru ca in
solitudine, unde fiecare este abandonat propriilor resurse interioare, iese in lumina
ceea ce un om reprezinta in sine; nataraul, invesmintat in haine croite cu eleganta,
tinjeste dupa povara personalitatii sale mizerabile, o sarcina pe care niciodata n-o va
parasi, in vreme ce pentru oamenii de talent sint insufletite pina si cele mai vaste
spatii doar de forta pe care o poarta gindurile lor. Seneca declara ca pentru un om
prostia este propria-i povara omnis stultitia laborat fastidio sui o expresie foarte
adevarata, ce poate fi comparata cu cea a lui Isus, fiul lui Sirach viata unui netot
este mai rea decit moartea --[1]. Si de regula se va descoperi ca un om este sociabil
doar in masura in care este sarac intelectual, avind in general un caracter vulgar.
Pentru ca alegerea nu este atit de indepartata de solitudine, pe de o parte si
vulgaritate, pe de alta parte.
[Nota 1: Eclesiastul, XXII, 11.]
Creierul poate fi privit ca un fel de parazit al organismului, asa cum ar putea apare
pentru cei ce traiesc doar pentru placerile trupului; si cit de tihnit este acel ragaz pe
care-l avem pentru a ne bucura liberi in constiinta sau individualitatea noastra, este
fructul sau produsul tot restului existentei, care in general este marcata doar de munca
si un neincetat efort. Dar ce le produce celor mai multi dintre oameni acest ragaz? o
imensa plictiseala si o tristete fara egal; desigur, cu exceptia momentelor cind se afla
ocupati cu placerile senzuale sau cu celelalte absurditati. Cit de putin valoreaza acest
ragaz poate fi vazut plecind de la modul in care el este cheltuit; si asa cum face
observatia Aristotel, cit de mizerabile sint orele de ragaz pentru omul ignorant!
ozio lungo d'uomini ignoranti . Oamenii obisnuiti se gindesc in general doar cum sasi petreaca timpul; un om de oarecare talent va incerca sa se foloseasca de el. Din
acest motiv oamenii cu un intelect limitat se vor plictisi imediat ce mintea lor nu are
absolut nimic de facut, cu exceptia motivatiilor ce determina forta motrica a vointei
sa intre in scena; si ori de cite ori nu este nimic special pentru a pune in miscare
vointa, ea isi ia un repaos, iar intelectul se odihneste, pentru ca asemeni vointei, este
nevoie de un stimul exterior pentru a-l pune in miscare. Rezultatul este o stagnare
ingrozitoare a fortelor de care dispune un om intr-un cuvint, plictiseala. Pentru a
scapa de acest sentiment mizerabil, un om va alerga dupa tot soiul de trivialitati care
ii vor produce pentru o clipa placere, in speranta ca in acest fel va reusi sa angajeze
vointa in actiune pentru a pune intelectul in miscare; deoarece el este ultimul care ar
putea sa motiveze vointa. Comparate cu motivele reale si naturale, acestea se arata
aidoma banilor de hartie ce sint pusi fata in fata cu moneda; valoarea lor e una
arbitrara asemeni jocului de carti si celorlalte distractii asemanatoare ce au fost
inventate doar in acest scop. Si daca nu este nimic altceva de facut, un om isi va
incrucisa palmele si va roti degetele mari sau va bate darabana; ori poate o tigare va
oferi un excelent substitut pentru exersarea creierului sau. De vreme ce in toate
statele ocupatia de baza in cadrul societatii este jocul de carti, un semn de valoare ce
indica faptul ca acea societate este decadenta. Pentru ca daca oamenii nu mai au idei
pentru a le schimba, schimba acum cartile de joc si incearca sa-si cistige banii unii
altora. Imbecilii! Insa nu doresc sa fiu nedrept; asa ca va rog sa-mi permiteti sa pun in
lumina ceea ce poate fi spus cu certitudine in sprijinul jocului de carti, faptul ca el
constituie un proces de pregatire pentru viata si problematicile ei, deoarece una din
lectiile predate la masa de joc este cum sa te folosesti cu inteligenta de jocul
incidental al unor circumstante invariabile (cartile in acest caz) si sa obtii din asta pe
cit de mult poate cineva obtine; iar pentru a reusi asta, un om trebuie sa invete putina
disimulare si cum sa isi ia o infatisare cit mai placuta tocmai atunci cind lucrurile
cunosc cea mai nefericita desfasurare. Dar pe de alta parte, acestui lucru se datoreaza
exact faptul ca jocul de carti are un efect atit de demoralizator, de vreme ce obiectivul
sau este acela de-a te folosi de toate tretipurile si masinatiunile pentru a cistiga ceea
ce apartine altcuiva. Iar odata cistigat un obicei de acest gen la masa de joc el va fi
utilizat in viata reala; iar in chestiunile de zi cu zi, omul va putea veni in raport cu
meum si tuum, intr-un mod mult mai asemanator jocului de carti si va ajunge sa
considere ca se poate folosi de avantajele de care el dispune, atita vreme cit acestea il
situeaza inca sub bratul protector al legii. Exemple de acest fel se petrec zilnic in
mijlocul acestei lumi mercantile. De vreme ce timpul liber este floarea, sau mai
degraba fructul existentei, asa cum il aseaza pe om in pozitia de-a se bucura de ceea
ce poseda in sine, iar cei mai fericiti muritori sint cei care poseda ceva real in interior.
Dar ce obtin cei mai multi dintre oameni de la clipele de ragaz ale vietii? doar o
viata lipsita de oricare dintre sensurile ei, teribil de plictisitoare, o adevarata povara.
Tocmai de aceea sa ne bucuram dragii mei frati pentru ca nu sintem nascuti ca fii ai
unei sclave, ci oameni liberi.
Mai departe, asa cum nu este niciun tarim mai bine cladit decit cel care are nevoie si
de cele mai reduse importuri, sau chiar de nimic de acest gen, tot asa se intimpla ca
cei mai fericiti oameni sa fie cei care poseda suficienta bogatie in interiorul lor si nu
necesita nimic, sau doar foarte putin din afara pentru mentinerea ei; pentru ca
importurile sint un lucru periculos, ele releva dependenta, ascund pericole, ofera
ocazie tulburarilor si chiar si atunci cind toate au fost rostite sau implinite, sint doar
un substitut saracacios pentru un produs domestic. Niciun om nu se poate astepta la
prea mult din partea semenilor sai, sau in general, de la lumea exterioara. Ceea ce
poate reprezenta o fiinta umana pentru o alta fiinta nu constituie in sine prea mare
lucru; intr-un sfirsit fiecare fiinta se va regasi singura in aceasta lume, iar cel mai
important lucru este cine este acela ce este singur. Aici este o alta aplicatie a
adevarului general pe care il recunoaste Goethe in Dichtung und Wahrheit (Cart. a
III-a), acela ca in tot ce este un om, face in ultima instanta apel la sine; sau asa cum a
rostit Goldsmith in The Traveller:
In orice loc n-am putea duce si oriunde am incerca a o cauta
In cele din urma doar in noi se poate gasi cu-adevarat fericirea.
Sinele este sursa a tot ce este mai bun si a tot ce poseda si poate in cele din urma
deveni un om. Cu cit mai mult se va regasi aici -- cu cit mai mult omul va descoperi
in sine o sursa a fericirii cu atit mai fericit va fi. De aceea este un mare adevar ce a
fost rostit de Aristotel: A fi fericit inseamna sa-ti fii suficient tie insuti. Pentru ca toate
celelalte surse ale fericirii sint prin natura lor foarte nesigure, precare, trecatoare, un
joc al sansei; si chiar si in cele mai favorabile circumstante ele se pot destul de repede
epuiza; ba chiar acest lucru este inevitabil, pentru ca ele nu sint intotdeauna dispuse
din belsug si aflate la indemina pentru a fi asa de usor de obtinut, Iar la o virsta
inaintata, acest izvor al fericirii in mod necesar va secatui; dregostea ne va parasi
atunci, tot asa si puterea ratiunii, dorinta de-a calatori, desfatarea ce-o simtim la
admiratia echipajelor ecvestre, aplecarea catre relatiile sociale; prietenii si
cunostintele noastre sint rapiti de moarte de linga noi. Acum mai mult decit oricind
vom depinde de ceea ce omul poarta in sine; pentru ca asta va starui in interiorul
nostru cel mai mult; si in oricare perioada a vietii se va arata a fi la fel de proaspat, de
nou, de pur, si o sursa ultima a fericirii umane. Nu inseamna prea mult oriunde te-ai
gasi in mijlocul lumii. Pentru ca lumea este in intregime plina de mizerie si suferinta;
iar daca un om va scapa de sub influenta lor, plictiseala este prezenta aici si-l asteapta
ascunsa dupa umbra fiecarui colt. Ba chiar mai mult, este in general bine cunoscut ca
raul are intotdeauna bratul lung, iar prostia da nastere la cea mai mare galagie. Soarta
este cruda iar omenirea este vrednica de plins. Intr-o astfel de lume ca aceasta, un om
bogat in sine este asemeni unei camere calduroase si inconjurata de lumina din ajunul
Craciunului, in mijlocul noptii inghetate si reci a lui Decembrie. De aceea cel mai
mare noroc lumesc il constituie fara indoiala sa fii daruit cu o insusire deosebita, ori
cu o individualitate bogata si in mod special, de-a te bucura de un intelect inzestrat;
acesta este cel mai fericit destin, desi pina la urma se poate dovedi in definitiv a nu fi
si unul stralucit.
[Nota 1: Eth. Eud. VII, 2.]
Exista aici o mare intelepciune in remarca facuta de Regina Cristina a Suediei, la
virsta de nouazeci de ani, cu privire la Descartes, cel care a trait vreme de douazeci
de ani in cea mai adinca solitudine in Olanda, care din cite reiese ii era cunoscut prin
intermediul unui singur eseu: M. Descartes, spunea ea, este cel mai fericit dintre
oameni, iar conditia sa pare de-a dreptul de invidiat. [1] Desigur, asa cum a fost
cazul cu Rene Descartes, circumstantele exterioare s-au dovedit destul de favorabile
pentru a-i permite unui om sa fie stapin pe viata si fericirea sa; sau asa cum putem citi
in Ecclesiast: [2] Intelepciunea este favorizata de o anumita mostenire si se
dovedeste profitabila acelora ce dincolo de razele sale stralucitoare mai pot cu toate
acestea zari soarele. Acel om caruia natura si destinul i-au harazit binecuvintarea
tocmai aici deoarece nu se vor simti cu nimic mai fericiti nici in afara; sau la fel se
petrec lucrurile cind isi fac plecarea grabita de parca s-ar gasi pe jeratic pentru a
ajunge cit mai repede in casele de la tara, unde de-abia sositi se vor simti la fel de
plictisiti si vor cauta sa uite totul in somn, sau se vor grabi de indata sa faca calea
intoarsa indreptindu-se catre oras.
[Nota 1: i. 7 and vii. 13, 14.]
[Not 2: Ecl. eth. ii., ch 7.]
Exit saepe foras magnis ex aedibus ille,
Esse domi quem pertaesum est, subitoque reventat,
Quippe foris nihilo melius qui sentiat esse.
Currit, agens mannos, ad villam precipitanter,
Auxilium tectis quasi ferre ardentibus instans:
Oscitat extemplo, tetigit quum limina villae;
Aut abit in somnum gravis, atque oblivia quaerit;
Aut etiam properans urbem petit atque revisit.[1]
[Nota 1: III 1073.]
In tineretea lor astfel de oameni au un surplus de energie musculara si vitala,
energie ce, diferita de cea a mintii, nu-si poate mentine pe deplin gradul de vigoare
pentru un timp prea indelungat; in anii de mai tarziu se va intimpla, fie ca ei sa nu
mai posede deloc acest tip de energie mentala, fie nu o vor mai putea dezvolta pentru
nevoile impuse de activitatile ce le vor pune in scena; astfel se vor gasi in cea mai
nenorocita conditie. Vointa este tot ceea ce mai poseda inca, pentru ca ea constituie
singura energie inepuizabila; si vor incerca sa stimuleze vointa prin intermediul
emotiilor pasionale, asemeni unui joc al sanselor ce se desfasoara la cea mai ridicata
cota de risc posibil neindoielnic cea mai degradanta forma a viciului. Si cineva
poate spune in general, ca daca un om va fi pus in situatia de-a nu avea nimic de
facut, este sigur ca el va alege acel tip de distractii care sint cele mai potrivite tipului
de energie in care exceleaza bowlingul, sau poate sahul; vanatoarea sau pictura;
cursele de cai, sau muzica; jocul de carti sau poezia; heraldica, astronomia, filosofia,
sau oricare alta pasiune diletanta. Putem clasifica metodic aceste pasiuni, reducindule la expresia celor trei tipuri fundamentale de energie, ca factori ce participa la
formarea constitutiei psihologice a unui om; iar mai departe, luind in consideratie
aceste energii prin ceea ce ele reprezinta, diferit de scopurile definite pe care le
servesc, ci doar ca simple mijloace ce ofera cele trei surse posibile de placere dintre
cele pe care un om le alege considerindu-le potrivite pentru el in functie de excelenta
sa intr-un domeniu sau altul.
Prima dintre ele vine placerea energiei vitale, determinate de hrana, bautura, digestie,
odihna si somn; si aici este acea parte a lumii in care se poate spune ca toate formeaza
caracteristici si placeri nationale. In locul secund se gasesc placerile determinate de
energia musculara, mersul, alergatul, luptele libere, dansul, calaritul, inotul si alte
preocupari atletice, care uneori imbraca forma unor sporturi, iar alteori a unei vieti
militare si a unor conditii de lupta reala. In al treilea rind sint situate placerile
determinate de sensibilitate, ca observatia, imaginatia, simturile, sau gustul pentru
poezie si cultura, muzica, invatatura, lectura, meditatie, inventica, filosofia si altele
asemanatoare. In ceea ce priveste valoarea relativa, importanta si durata fiecareia
dintre aceste tipuri de placeri pot fi rostite o multime de lucruri pe care le voi lasa
insa in sarcina cititorului. Dar fiecare va putea observa ca pe cit mai nobila va fi
energia ce intra in scena, cu atit mai mare va fi si placerea pe care o va oferi; pentru
ca placerea intotdeauna implica utilizarea energiilor proprii, iar fericirea consta intr-o
frecventa repetare a placerii. Nimeni nu va putea nega in acest sens ca placerile
oferite de sensibilitatea umana ocupa un loc mult mai inalt decit celelate doua tipuri
fundamentale ale placerii; care exista in grad egal, ba chiar intr-un grad mai inalt, in
bruta; aceasta cantitate preponderenta a sensibilitatii este cea care il distinge pe om de
celelalte animale. Acum, puterea mintii este una dintre formele sensibilitatii si de
aceea o anumita cantitate precumpanitoare ne ofera acel tip al placerii ce este simtit
de spirit, asa-numita placere intelectuala; si cu cit mai dominant va fi acest tip de
sensibilitate, cu atit mai mare va fi si aceasta placere. [1]
[Nota 1: Natura manifesta un progres continuu, plecind de la activitatea mecanica si
chimica a lumii anorganice, trecind la lumea vegetala cu acea desfatare marginita a
sinelui, la ceea a lumii animale, unde inteligenta si constiinta incep penrtu prima oara
intr-o forma foarte slaba si doar dupa multe stadii intermediare ating ultimul grad al
dezvoltarii in om, al carui intelect constituie momentul culminant de evolutie al
Naturii, obiectiv final al intregului sau efort. Chiar si in interiorul intelectului uman,
poate fi observata existenta unor diferente si se intimpla destul de rar ca intelectul sa
atinga punctul final al dezvoltarii, asa numita inteligenta in sensul propriu-zis al
acestui cuvint, care in sensul restrins si strict al acestei lumi este produsul desavirsit
al Naturii si cel mai rar si pretios lucru prin care lumea se poate mandri. Cel mai inalt
produs al Naturii il constituie cel mai clar grad al constiintei in care se reflecta lumea
insasi intr-o forma mult mai clara si completa decit in oricare alta parte. Un om daruit
cu o asemenea inteligenta se gaseste in posesia a tot ce poate fi mai nobil si mai bun
in aceasta lume; si in acord cu asta, el este posesorul unei astfel de surse a fericirii,
fata de care toate celelalte se dovedesc palide si fade. Intr-o asemenea ambianta el nu
e nevoit sa se mai intereseze de nimic altceva decit de existenta timpului liber, cel
care ii este absolut necesar pentru a se putea bucura nestingherit de ceea ce a reusit sa
cistige, cum s-ar putea spune, timpul ce-i este necesar pentru a slefui diamantul.
Toate celelalte placeri care nu tin de intelect sint de un grad inferior; pentru ca ele
sint, una si toate, actiuni ale vointei dorinte, sperante, temeri si ambitii, indiferent
de directia spre care sint indreptate; ele sint satisfacute totdeauna platind un pret ce
este reprezentat de suferinta, iar in cazul ambitiilor, sint insotite in general de o
cantitate mai mare sau mai mica de iluzii. Cu placerile intelectuale pe de alta parte,
adevarul devine mai clar, tot mai clar. Pe tarimul inteligentei durerea nu are nicio
putere. Cunoasterea formeaza totul. Mai departe, placerile intelectuale sint intru-totul
accesibile doar prin intermediul inteligentei si prin aceasta sint limitate de capacitatea
sa. Pentru ca tot spiritul lumii nu-i este cu nimic folositor celui care nu poseda nimic
din el. Cu toate astea, acest avantaj imens este insotit de un dezavantaj semnificativ;
pentru ca asa cum intreaga Natura o arata, cresterea gradului de inteligenta este
acompaniat de sporirea sensibilitatii fata de durere si doar in cazul inteligentelor
superioare suferinta isi atinge punctul ei suprem.]
In mod normal, omul obisnuit pastreaza interesul viu doar in tot ceea ce ii excita intro anumita masura vointa, doar ea este cea care formeaza chestiunile de adevarat
interes personal pentru el. Dar o excitare constanta a vointei nu constituie niciodata
un bine pur si asta doar pentru a rosti raul cel mai mic; cu alte cuvinte, acest lucru
implica suferinta. Jocul de carti, aceasta ocupatie universala a bunei societati de
pretutindeni, este un mecanism destinat a declansa acest tip de excitatie si
deasemenea urmareste interesul de-a produce o suferinta usoara si pasagera in locul
uneia reale si permanente. Jocul de carti constituie de fapt o simpla stimulare a
vointei. [1]
[Nota 1: Vulgaritatea este la baza sa un tip al constiintei in care vointa predomina
complet asupra intelectului, unde ultimului nu-i ramine nimic altceva decit sa
serveasca interesul stapinului sau, vointa. De aceea cind vointa nu inainteaza nicio
cerere, nu furnizeaza niciun stimul, slab ori puternic, intelectul isi pierde in intregime
forta iar rezultatul este o stare de odihna completa a mintii. Acum, vointa lipsita de
intelect este cel mai vulgar si comun lucru in lume, posedat de toate capetele seci,
care, drept multumire aratata in fata pasiunilor de care se lasa stapiniti, indica materia
din care sint alcatuiti. Aceasta constituie acea conditie a mintii numita vulgaritate, in
care singurele elemente active sint organele de simt si o cantitate infima de intelect,
doar atit cit este necesara pentru a recepta datele transmise de simturi. In acord cu
asta, omul vulgar este permanent deschis la tot soiul de impresii si va percepe imediat
pina si cele mai mici excitatii care sint produse in apropierea sa; cea mai usoara
soapta, cea mai triviala circumstanta, sint suficiente pentru a-i capta interesul; el se
arata a fi asemeni unui animal. Conditia mentala a unui astfel de om isi dezvaluie
singura adevarata fata prin tot ceea ce el arata in exterior; si de aici decurge acea
aparenta vulgara, respingatoare, care este cu atit mai neplacuta, daca asa cum se
petrece in mod normal, vointa lui singurul factor prezent in constiinta este in
esenta sa egoista si total imorala.]
Pe de alta parte, un om de forta intelectuala este capabil sa manifeste un interes viu
doar in simpla cunoastere, fara niciun amestec de vointa; ba chiar un asemenea
interes constituie pentru el o necesitate. Acest fapt il plaseaza intr-o sfera in care
suferinta este straina, un tarim profetic ce le este sortit doar Zeilor.
phusis bebion ou ta chraematatheoi reia xoontes.[1]
[Nota 1: Odiseea IV., 805.]
Privind la aceste doua tablouri viata celor mai multi dintre oameni, una de lunga
durata, anosta, rezultat al unor nesfirsite lupte si unui efort imens pe de-a-ntregul
devotata filosofiei reprezinta cea mai fericita forma a ei; sau asa cum spune in
Politica [2], liberul exercitiu al oricaror forte, indiferent ce inseamna asta, constituie
fericirea; Asta corespunde iarasi cu ceea ce Goethe rosteste in Wilhem Meister: Acel
om care a fost nascut cu un talent de care intentioneaza sa foloseasca, va gasi
fericirea deplina in utilizarea lui.
[Nota 1: Aristotel, Etica Nicomahica, x, 7.]
[Nota 2: iv, 11.]
Dar a fi in posesia unui timp lipsit de orice fel de tulburari, este departe de-a constitui
o soarta comuna, ba chiar este ceva strain naturii umane, pentru ca destinul omului
obisnuit este sa-si petreaca viata in procurarea celor necesare subsistentei pentru sine
si familia lui; el este fiul razboiului si al nevoii si nu o inteligenta libera. Astfel ca de
regula oamenii vor obosi imediat de atita ragaz netulburat de nimic si se vor simti
impovarati peste masura, daca aici nu vor fi inchipuite nazuinte la implinirea carora
sa fie fortati, jocuri, distractii si hobby-uri de orice fel. Din simplul motiv ca este plin
de pericole nebanuite la tot pasul si difficilis in otio quies, asa cum spune un mare
adevar, este dificil sa-ti pastrezi linistea daca nu ai nimic de facut. Pe de alta parte,
un intelect ce depaseste cu mult unul obisnuit, este la fel de neobisnuit, tot asa cum
este si impotriva naturii. Dar daca exista, iar omul inzestrat cu el este menit a fi
fericit, isi va dori cu siguranta acest timp de liniste pe care ceilalti il vor gasi a fi o
povara si cu adevarat vatamator; pentru ca in lipsa lui este asemeni unui Pegas
impiedicat in harnasament si in consecinta nefericit. Daca aceste doua circumstante
nefiresti, externe si interne, un timp netulburat de necesitate si vointa si un intelect
stralucit se intimpla sa coincida in una si aceeasi persoana, este un mare noroc; iar
daca soarta este tot atit de ingaduitoare pe mai departe, omul poate atinge cea mai
inalta forma de viata, o viata protejata de cele doua surse contrare de suferinta umana,
durerea si plictiseala, ce izvorasc, una din lupta acerba pentru existenta, iar cealalta
din incapacitatea de-a suporta tihna (care este insasi libera existenta), rele ce pot fi
depasite doar prin neutralizare mutuala.
Insa mai exista aici ceva ce trebuie rostit in opozitie cu aceasta viziune. Daruirea unui
intelectualitati de exceptie, presupune o activitate preeminent nervoasa in caracterul
ei si in consecinta un foarte inalt grad de susceptibilitate la durere sub oricare din
formele ei. Mai departe, un asemenea dar implica un temperament intens, cu o larga
viziune si un orizont vast al ideilor, care asa cum este inseparabil acompaniat de o
mare forta intelectuala, supune pe posesorul sau la un grad corespunzator al
intensitatii emotiilor, facind ca acestea sa se declanseze intr-un mod mult mai violent
si cu o forta incomparabil mai mare decit cele la care este osindit un om obisnuit.
Acum, exista in lume mai multe lucruri care produc suferinta decit cele ce produc
placere. Din nou, o exceptionala capacitate intelectuala tinde sa-l instraineze pe cel
care o poarta de ceilalti oameni si preocuparile lor; pentru ca pe cit mai mult poarta in
sine un om, cu atit va fi mai putin capabil sa descopere aceste lucruri prezente in
ceilalti; si sutele de lucruri de care ei vor fi incantati, el le va gasi a fi insipide si
lipsite de sens. Probabil ca acesta este un alt exemplu asupra a ceea ce legile
compensatiei fac sa fie resimtit pretutindeni. Cit de adesea s-a spus si s-a tot spus, cu
o anume plauzibilitate, ca cei cu mintea ingusta se afla la baza fericirii, chiar daca
soarta lor nu este deloc una de invidiat. Si nu ar trebui sa fac niciun fel de incercare
pentru a dejuca judecata cititorului asupra acestui punct; tot asa cum in mod special
Sofocle a dat glas la doua opinii diametral opuse:
Pollo to phronein eudaimonias proton uparchei. [1]
el spune o data, intelepciunea formeaza cea mai mare parte a fericirii;
iar intr-un alt pasaj declara ca viata lipsita de ganduri este cea mai placuta dintre
toate-En ta phronein gar maeden aedistos bios. [2]
Filozofii Vechiului Testament se descopera singuri intr-o contradictie asemanatoare:
viata omului prost este mai rea decit moartea.
si -unde este intelepciune multa este si multa suferinta;
pe masura ce sporeste cunoasterea sporeste si tristetea. [4]
[Nota 1: Antigona, 1347-8.]
[Nota 2: Ajax, 554.]
[Nota 3: Ecclesiastul, xxii. 11.]
[Nota 4: Ecclesiastul, i. 18.]
Oricum, pot face remarca ca un om ce nu are nevoi intelectuale, pentru ca intelectul
sau este limitat si de o capacitate obisnuita, reprezinta in sensul stict al cuvintului
ceea ce este numit un filistin, o expresie atit de specifica limbii Germane, un termen
care intr-o forma mai putin politicoasa ar desemna un Universitar, cuvint ce in
definitiv este utilizat prin analogie in cel mai inalt sens, cu toate ca in intelesul sau
original indica pe cineva care nu este Fiu al Muzelor. El este si ramane un filistin.
[Greaca: amousos anaer]. As prefera sa preiau cel mai inalt punct de vedere si sa
aplic termenul de filistin acelor oameni ce sint permanent preocupati cu acele realitati
care nu sint realitati; dar acest tip de definitie ar putea fi una transcedentala si de
aceea mai putin inteligibila si cu greu ar putea fi plasata in tratatele din prezent, care
au ca obiectiv declarat de-a se adresa publicului larg. Cealalta definitie poate fi mult
mai usor elucidata, indicand, ceea ce si reuseste destul de satisfacator, natura
esentiala a tuturor acestor calitati ce il disting pe un filistin. El este definit _un om
fara nevoi spirituale_. De la aceasta urmeaza in primul rand _in relatie cu sine_
aceea ca _el nu are placeri intelectuale_; pentru ca asa cum a fost remarcat mai
inainte, nu exista nicaieri aici placeri reale fara nevoi reale. Viata unui filistin nu este
animata de nicio dorinta de-a castiga cunostinte si intelegere doar de dragul lor, ori
de-a experimenta acele adevarate placeri estetice care sint atit de apropiat inrudite cu
ele. Daca el considera ca placerile de acest gen sint distinse si filistinul isi impune
singur constringeri pentru a le acorda atentie, el se va forta singur sa faca asta, dar va
obtine tot atit de putin cistig de aici pe cit este si posibil. Singurele sale placeri reale
sint de tip senzual si gindeste ca ele il vor putea compensa pentru pierderea celorlalte.
Pentru el stridiile si champania reprezinta cea mai inalta forma a existentei; scopul
vietii sale este sa isi procure tot ce va putea contribui la bunastarea sa trupeasca si el
se gaseste cu adevarat pe cel mai fericit drum daca acestea ii cauzeaza unele necazuri.
Daca tot luxul si confortul vietii se ingramadeste asupra lui, el se va simti in mod
inevitabil coplesit si va utiliza impotriva plictiselii pina si cele mai bizare remedii,
jocuri, carti, femei, cai, bautura, calatorii, petreceri, si asa mai departe; toate de genul
celor care nu-l pot feri pe un om de plictiseala, pentru ca acolo unde nu sint nevoi
intelectuale, nu sint posibile placeri intelectuale. Caracteristicile specifice filistinului
sint reprezentate de obtuzitate si un soi de gravitate seaca inrudita cu cea a
animalelor. In realitate nimic nu-l incanta, sensibilizeaza sau intereseaza, este secatuit
imediat de placerile senzuale, iar societatea celorlalti filistini devine foarte repede
insuportabila, poate doar sa mai incerce putin sa participe la un joc de carti. Pentru ca
intr-adevar, placerile vanitatii sint acum pierdute pentru el, acele placeri de care se
bucura in propriul sau mod, fie ca se simtea el insusi superior din punct de vedere al
averii, sau rangului, ori influentei si puterii detinute fata de ceilalti oameni, care
tocmai de aceea ii acordau si onoruri; ori, in orice caz, doar prin faptul ca se alatura
celor care poseda un surplus din aceste binecuvintari, stralucind el insusi in reflectia
splendorii lor ceea ce Englezii numesc un snob.
Plecind de la aceasta natura esentiala a filistinului, urmeaza cea de-a doua, in
raporturile cu ceilalti, asa cum el nu se afla in posesia unor nevoi intelectuale, ci doar
fizice, va cauta societatea celor care pot sa le satisfaca pe ultimile, insa nu si pe
primele. Ultimul lucru la care el se asteapta de la prietenii sai este ca ei sa posede
orice fel de capacitati intelectuale; ba chiar daca are sansa sa se intilneasca cu acestea,
in el se va naste un sentiment de antipatie si chiar unul de ura; si asta foarte simplu,
pentru ca la sentimentul neplacut de inferioritate, el se va vedea obligat sa adauge
acum in plus aceea ca trebuie sa experimenteze in inima sa un sentiment searbad de
invidie, de care va trebui sa aiba grije sa-l ascunda cu mare atentie pina chiar si de el
insusi. Mai departe acesta va creste in secret uneori, transformindu-se intr-un
simtamint de ranchiuna. Dar cu toate acestea, el nu isi va face niciodata o ideie
proprie despre meritul si valoarea conforme standardului detinut de aceste calitati; va
continua sa ofere preferintele sale rangului sau averii, puterii si influentei, care in
ochii sai par a fi singurele avantaje autentice din intreaga lume; si dorinta lui va fi dea se depasi pe sine in acumularea lor. Toate acestea sint consecinta faptului ca este un
om fara nevoi intelectuale. Cea mai mare urgie pentru toti filistinii este aceea ca ei nu
sint interesati de idei si cauta sa scape in mod permanent de plictiseala recurgind la o
nevoie constanta de realitati. Dar realitatile sint, fie nesatisfacatoare, fie periculoase;
atunci cind isi pierd interesul, devin istoviti. In vreme ce lumea din afara ramine
nemarginita si calma,
cumva diferita
de sfera tristetii noastre.
NOTA -- In aceasta remarca asupra calitatilor personale ce sint in masura sa aduca
fericirea, el va fi in principal concentrat asupra naturii fizice si intelectuale a omului.
Pentru ca in contul influentei directe si imediate a moralitatii asupra fericiri,
permiteti-mi sa fac referire la eseul meu intitulat Fundatiile Moralei [Sec. 22.]
CAPITOLUL III
PROPRIETATEA
ORI CEEA CE POSEDA UN OM
Epicur divide nevoile omenirii in trei clase si impartirea pe care o face acest mare
profesor al fericirii este una reala si foarte exacta. Primele sint nevoile naturale si
necesare, care daca nu sint satisfacute vor produce multa suferinta hrana si haine,
victus et amictus, ce pot fi implinite destul de usor. In al doilea rind sint situate acele
nevoi, care desi naturale nu sint absolut necesare, asa cum ar fi satisfacerea anumitor
simturi. Pot adauga ca in expunerea facuta de Diogene Laertiu cu privire la Epicur,
acesta nu mentioneaza la care simturi face referire; astfel ca la acest punct referirea
mea asupra doctrinei lui Epicur este cumva mai clara si exacta decit cea originala.
Acestea sint nevoi ce nu sint cu mult mai greu de satisfacut. Cea de-a treia clasa
consta in nevoi care nu sint nici naturale si nici necesare, determinate de dorinta de
abundenta si excentricitati, spectacol si splendoare, care niciodata nu isi gasesc o
finalitate si sint foarte greu de satisfacut. [1]
[Nota1: Cf. Diogene Laertius, c. X-a, cap. XXVII, p. 124 si 149; deasemenea, Cicero
De finibus, I, 13.]
Este foarte dificil, daca nu aproape imposibil de definit limitele pe care ratiunea ar
trebui sa le impuna cu privire la dorinta de bogatie; pentru ca nu exista aici ca etalon
o cantitate definita sau absoluta de bogatie care sa-l poata satisface pe un om. Aceasta
cantitate este totdeauna relativa, doar atita timp cit vointa mentine o proportie intre
ceea ce omul isi doreste si ceea ce primeste in definitiv, si nu in functie de ceea ce el
se asteapta a primi, ceea ce este tot atit de absurd ca si cum am incerca sa exprimam o
fractie la care vom avea un numerator, dar pentru care nu avem un numitor comun.
Un om nu va simti niciodata pierderea suferita cu privire la acele lucruri de care nu sa intimplat niciodata sa se intereseze in vreun fel; el va fi la fel de fericit si in lipsa
lor; in vreme ce un altul ce se poate bucura de-o bogatie de o suta de ori mai mare se
va simti mizerabil doar daca nu va reusi sa obtina un singur lucru pe care si l-a dorit.
De fapt, lucrurile se petrec si aici la fel, fiecare om are un orizont propriu al
lor, incit ii va imprastia permanent in cea mai mare risipa. [1] In orice caz, permitetimi sa-l sfatuiesc pe cel care se va casatori cu o femeie fara avere sa nu lase niciodata
pe mana ei capitalul, ci doar o mica parte din profit si sa manifeste o atentie deosebita
fata de faptul ca ea nu este inzestrata cu acel talent in arta administrarii de care se
bucura copiii nascuti cu avere.
[Nota 1: James Boswell Viata lui Samuel Johnson, in anul 1776, cind Johnson avea
virsta de 67 ani.]
Si nu ar trebui in niciun chip gindit ca m-am aplecat asupra unui subiect care nu
merita prea mare atentie atunci cind am facut recomandarea sa fie acordata o mare
grije pentru a fi pastrata bogatia pe care oamenii au reusit s-o castige sau au mostenito. Pentru ca a pasi in viata cu atit cit sa iti poti permite sa duci o viata independenta,
ce inseamna sa poti trai o viata confortabila fara sa fii obligat sa muncesti zi de zi,
incoltit de nevoie si pindit la tot pasul de mizeriile vietii chiar daca cineva are
indeajuns doar cit sa traiasca singur, ca sa nu mai vorbim de familia lui este un
avantaj ce nu trebuie deloc subestimat; pentru ca asta inseamna imunitatea si
eliberarea de sub apasarea atit de covarsitoare pe care o lasa intocmai ca o plaga in
viata omului suferinta cronica ce este dictata de avalansa lipsurilor; inseamna
eliberarea de aceasta munca fortata care este impusa ca o sarcina naturala fiecarui
muritor. Doar sub o astfel de zodie norocoasa ca aceasta omul poate spune ca s-a
nascut liber, pentru a fi, in sensul propriu al cuvantului sui juris, stapan pe timpul si
fortele sale si sa-si poata spune in fiecare dimineata: Aceasta zi imi apartine numai
mie. Si tocmai din acest motiv diferenta ce exista intre un om ce are un venit de o
suta de mii pe an si unul cu un venit de o mie pe an este infinit mai mica decit
diferenta dintre primul si un om care nu are absolut nimic. Dar bogatia mostenita isi
atinge complet valoarea reala atunci cind omul este inzestrat cu o inteligenta de
exceptie, dar care este hotarit sa urmeze cursul unei vieti in care sa nu-si faca un scop
din realizarea de cistiguri materiale; pentru ca el este de doua ori rasplatit de sansa
atunci cind traieste pentru geniul sau; si isi va plati insutit datoria fata de umanitate
prin a realiza ceea ce nimeni atcineva nu poate face, prin implinirea unei sarcini care
va contribui la binele general si isi va rasfringe binefacerile asupra omenirii in
general. Iar un altul se va putea sluji de bogatia sa pentru a schita in viitor un plan
filantropic prin care sa deserveasca cel mai bine interesele semenilor sai. Dar un om
ce nu isi propune nimic de acest fel, care nu incearca niciodata sa invete pina si acele
notiuni elementare prezente in oricare bransa a cunostintelor pentru a contribui macar
la promovarea lor, un asemenea om se afla in mijlocul bogatiilor intocmai unui
pierde-vara, unui hot de timp, unui individ vrednic de dispretuit. El nici macar nu va
fi fericit, pentru ca in cazul sau eliberarea de sub apasarea necesitatii il va livra
celeilalte extreme a suferintei umane, plictiseala, care il va tortura fara ragaz, astfel ca
desi el a scapat de saracie i s-a dat altceva de facut. Si asa cum este plictisit este si
predispus la extravaganta si pregatit sa piarda astfel acel avantaj care acum ii apare a
fi cu totul lipsit de valoare. Un numar fara sfirsit dintre oameni se gasesc in nevoie
din simplul motiv ca atunci cind au bani ii cheltuie doar pentru a primi un ajutor de
moment impotriva plictiselii care ii chinuie neincetat.
Este o chestiune total diferita daca obiectivul vietii il constituie succesul in viata
politica, unde cel mai important lucru il reprezinta favorurile, prietenii si relatiile,
care il pot ajuta sa inainteze pas cu pas pe scara ierarhiei si sa atinga treapta cea mai
de sus. In acest tip de viata este cu mult mai bine sa fii azvirlit in lume fara o letcaie;
iar daca unul dintre aspiranti nu este de familie nobila, ci este un om talentat, acest
avantaj se va intoarce impotriva lui pentru a face din el un adevarat calic. Pentru ca
oricine isi doreste cele mai mari avantaje din contactele obisnuite cu semenii sai va
trebui sa dovedeasca el insusi ca le este inferior; si cu atit mai mult acesta este cazul
in politica. Acum, denota o completa si profunda inferioritate, ce se dovedeste
pozitiva din orice punct de vedere, aceasta lipsa totala de valoare si insignifianta,
astfel incit el va putea sa-si ocupe neobservat pozitia in interiorul masinatiunii
politice. [1] El este asemeni unui jucator ce isi poate mentine pozitia in clasamentul
general fara sa doboare niciuna din popicele de pe masa de bowling, chiar daca le
poate inlatura oricind acest lucru s-ar impune; el este singurul ce poate cunoaste o
crestere din orice si poate sa rida linistit in fata ei; este singurul care cunoaste intreaga
lipsa de pretuire acordata meritelor; este singurul care isi permite sa foloseasca un ton
ridicat si impunator fata de cei situati pe o pozitie de avantaj fata de el, sau detin un
functie de influenta; si daca ei sint neinteligibili in discurs, el este gata sa-i aplaude si
aprecieze ca si cum s-ar afla martor la nasterea unei capodopere. El singur intelege ce
inseamna sa cersesti si chiar a facut uneori asta inca atunci cind se afla in copilarie; el
devine un inalt prelat al acelor mistere pe care Goethe le punea in lumina:
Uber's Niedertrchtige
Niemand sich beklage:
Denn es ist das Machtige
Was man dir auch sage
nu are niciun rost sa te plingi de teluri marunte; pentru ca indiferent ce ar spune
oamenii, ele sint cele care guverneaza lumea.
[Nota 1 Translator: Probabil acesta este unul dintre cele mai virulente atacuri ale
lui Schopenhauer impotriva lui Hegel; in acest caz indreptat spre ceea ce el gindeste
ca ar reprezenta umilitoarea servilitate a filozofului in fata guvernantilor zilei. Desi
sistemul lui Hegel constituie un teren fertil pentru multe din ideile liberale, nu exista
nici cea mai mica indoiala ca in timpul vietii sale Hegel a fost adeptul si sprijinitorul
sistemului politic birocratic Prusac.]
Dintr-un alt punct de vedere, omul care s-a nascut cu suficient cit sa-si duca existenta
este intr-un anume fel independent in modul cum gindeste; el este obisnuit sa-si tina
capul sus; el nu a trebuit sa invete toate siretlicurile cersetoriei; poate ca el chiar se
increde un pic in insusirile deosebite pe care le are, care asa cum ar trebui sa
cunoasca, nu pot niciodata sa concureze cu servilitatea mediocritatii; de-a lungul
timpului ajunge sa recunoasca inferioritatea celor care sint plasati deasupra lui si
atunci cind acestia incearca sa-i adreseze insulte el va deveni refractar si ironic. Nu
n orice caz, un om care nu gsete nici o surs de fericire n primele dou clase de
binecuvntri, dar trebuie s o caute n a treia, cu alte cuvinte, nu n ceea ce este n
sine, ci n modul cum este reflectata imaginea sa n convingerea altora, se afla pe o
cale gresita. Pentru ca in definitiv, fundamentul intregii noastre naturi si de aceea si al
fericirii noastre, este psihicul, iar cel mai important factor in fericire, este starea de
sanatate si dupa aceasta urmeaza abilitatea de-a ne mentine intr-o stare de
independenta si eliberare de sub apasarea grijilor vietii. De aceea nu poate exista o
competitie sau compensatie intre acesti factori esentiali, pe de o parte si onoare,
pompa, rang si reputatie pe de alta parte, oricit de mare ar fi valoarea ce poate fi
atribuita ultimei. Niciun om n-ar trebui sa aiba pina si cea mai slaba ezitare sa le
sacrifice pe ultimile pentru primele daca acest lucru ar fi necesar. Ar trebui sa
adaugam foarte mult la fericirea noastra prin recunoastera inca din timpul de inceput
a adevarului simplu ca fundamentele existentei si tot ce este real se afla chiar in
pielea noastra si nu in parerea celorlalti oameni; si in consecinta conditiile reale sub
care se desfasoare viata noastra personala, -- sanatate, temperament, inzestrare,
venituri, sotie, copii, prieteni, camin, sint de-o suta de ori mai importante pentru
fericirea noastra decit capriciile sub care sint dispusi sa ne priveasca toti ceilalti
oameni prezenti in omenire; pentru ca daca vom proceda altfel ne vom simti
mizerabil. Si daca oamenii insista ca onoarea este mai valoroasa decit viata insasi,
acest lucru inseamna ca existenta si bunastarea unui om nu inseamna nimic in
comparatie cu parerea pe care si-o fac despre el toti ceilalti oameni. Desigur, acesta
poate fi doar o exagerare a adevarului prozaic ca reputatia, parerea pe care ceilalti o
au despre noi, este indispensabila daca ne dorim sa realizam orice progres in lume;
Dar va trebui sa ma intorc asupra acestui subiect imediat. Atunci cind asistam la un
asemenea tablou, in care aproape toata omenirea isi dedica in intregime viata, fara a
se cruta deloc de-a depune orice eforturi si fara sa evite sutele de greutati si pericole
ce se ridica la fiecare pas, pentru a obtine la sfirsit nimic altceva decit sa se ridice in
ochii celorlalti; cind putem sa vedem cum nu doar functiile, titlurile, distinctiile, dar
si sanatatea dealtfel, pina chiar si cunostintele [1] si priceperea unui om, sint puse in
lupta doar pentru a obtine, ca un ultim scop al tuturor eforturilor, un mare respect din
partea semenilor, -- nu sint acestea o proba jalnica a dimensiunilor pe care le poate
atinge prostia omeneasca? Acordarea unei valori exagerate opiniei oamenilor este o
eroare comuna intilnita pretutindeni; o eroare ale carei radacini se pot gasi in insasi
natura umana sau poate fi doar rezultatul aranjamentelor generale ale societatii si
civilizatiei; dar indiferent care ar fi sursa ei, ea exercita o influenta exagerata asupra a
tot ceea ce facem si se dovedeste daunatoare fericirii noastre. O putem urmari dupa
respectul plin de teama si slugarnicie care este acordat fata de ceea ce urmeaza sa
spuna ceilalti despre noi, ce ajunge sa creasca pina a deveni acel sentiment ce-l
determina pe Virginius [2] sa implante pumnalul in inima ficei, sau care ii impinge pe
cei mai multi dintre oameni sa-si sacrifice linistea, averea, sanatatea si chiar viata
insasi, pentru o glorie postuma!
Fara nicio indoiala ca acest sentiment constituie un instrument foarte convenabil in
mainile celor care au controlul sau directioneaza destinul dragilor lor concetateni; si
spune ceilalti despre el? si aproape jumatate din grijile si framintarile vietii pot fi
puse in contul acestei cauze; este acea preocupare care sta la baza sentimentului
importantei de sine, care atit de adesea se simte intr-un mod bolnavicios, doar pentru
ca el este un sentiment foarte morbid; este acea preocupare fata de ce vor spune
ceilalti, pe care se bazeaza toata vanitatea si ambitia, da, si deasemenea toata
incintarea si mandria noastra. In lipsa lui nu ar exista aici nici macar a zecea parte din
toata splendoarea ce ne inconjoara. Mandria in orice forma, point d'honneur si
punctilio, oricit de mult ar varia sfera ei, nu este la baza nimic altceva decit
nelinistea reismtita fata de ce vor spune sau gindi ceilalti si cite sacrificii ne costa!
Este un sentiment ce poate fi descoperit si intr-un copil; si desi el exista in fiecare din
etapele vietii, se manifesta cu cea mai mare forta abia la o virsta avansata; pentru ca
abia atunci cind a incetat capacitatea de-a simti placerile senzuale, mandria si
vanitatea isi dezvaluie adevarata cupiditate si ajung sa-si manifeste dominatia.
Francezii probabil ca ofera cel mai bun exemplu al acestui simtamint si in mijlocul
lor se declanseaza cu regularitate o adevarata epidemie, dind nastere uneori la cele
mai absurde ambitii, ridicind pretentii ce vin in contradictie cu cea mai elementara
logica, sau dind nastere unui tip ridicol de vanitate nationala ce este intovarasita de
spectacolul unei fanfaronade tantose si caraghioase. Cu toate ca ei nu reusesc astfel
nimic altceva decit sa piarda orice valoare pe care si-au castigat-o in ochii celorlalti,
oamenii se distreaza pe seama lor si-i numesc la grande nation.
Pentru a ilustra in mod special acest respect pervers si exuberant acordat fata de
parerea pe care o au ceilalti oameni, permiteti-mi sa redau un pasaj din ziarul Times,
editia din 31 Martie 1846, ce furnizeaza o relatare detaliata asupra executiei lui
Thomas Wix, un ucenic care si-a ucis stapinul din razbunare. Aici vom intilni situatii
neobisnuite si un caracter extraordinar ce este foarte potrivit scopului nostru; iar toate
acestea se combina pentru a oferi o izbitoare imagine a acestei nebunii care se
dovedeste a fi atit de adinc inradacinata in natura umana, permitindu-ne sa ne formam
o notiune exacta asupra dimensiunilor la care poate ajunge. In dimineata executiei,
relateaza raportul, reverendul obisnuit in aceste ocazii s-a aflat inca din vreme in
imediata sa apropiere, insa Wix, dincolo de un comportament linistit, nu a tradat
niciun interes fata de intregul ceremonial religios, parind sa simta ingrijorare numai
fata de sarcina de-a se achita curajos in fata spectatorilor de sfirsitul sau
dezonorant... In timpul procesiunii Wix a coborit cu agerime pe locul sau si indata ce
a intrat in curtea Capelei a facut urmatoarea remarca cu o voce destul de tare
pentru a fi auzita de citeva persoane asezate alaturi de el: Acum, asa cum a spus
Dr. Dodd, voi cunoaste in curind marele secret. In momentul in care a ajuns la
esafod, o schela darapanata ce statea parca gata sa se prabuseasca, a urcat treptele
fara sa aiba nevoie de asistenta si cind a ajuns in mijlocul ei s-a inclinat de doua ori
catre spectatori, fapt ce a atras un ropot de aclamatii din partea acelei multimi
depravate ce se gasea la picioarele lui.
Acesta este un admirabil exemplu al modului in care un om ce se afla in fata uneia
dintre cele mai ingrozitoare forme ale mortii, avind intreaga eternitate deschisa in
fata, nu se ingrijeste de nimic altceva decit de impresia pe care o va face in fata unei
Sectiunea 4. Onoarea
Onoarea este o chestiune mult mai larg discutata decit rangul si mult mai dificil de
explicat. Sa incepem prin a o defini.
Daca as spune: Onoarea este constiinta exterioara iar constiinta este onoarea
interioara, fara indoiala ca asta va fi in acord cu parerea exprimata de-o parte
insemnata dintre oameni; dar aici va fi mai mult spectacol decit realitate si cu greu se
poate ajunge la radacinile chestiunii in cauza. Prefer sa spun: Onoarea consta in
partea ei obiectiva, in opinia asupra a cit valoram noi, asa cum se oglindeste in
parerea celorlalti oameni; in partea sa subiectiva, este respectul pe care il platim
acestei opinii. Plecind de la ultimul punct de vedere, a fi un om de onoare este un
exercitiu ce adesea se dovedeste foarte util, dar nu manifesta in niciun caz o pura
influenta morala.
Sentimentul de onoare si rusine exista in fiecare om care nu este complet depravat, iar
onoarea este recunoscuta peste tot ca ceva valabil in mod particular. Ratiunea este
urmatoarea. Un om poate fi desavirsit in sine foarte putin; el este asemeni unui
Robinson Crusoe naufragiat pe o insula pustie in mijlocul Oceanului nemarginit.
Doar in cadrul societatii puterile unui om pot intra cu adevarat in actiune. El va
descoperi asta atunci cind constiinta sa va incepe sa se dezvolte si va ridica in sine
dorinta de-a privi asupra sa ca la un memebru util al societatii, ca unul ce este capabil
sa joace ca om partea sa din rolul ce-l are in mijlocul omenirii pro parte virili si
in acest fel isi asuma dreptul de-a fi un beneficiar al vietii sociale. Acum, ca sa fii un
membru util al societatii trebuie sa implinesti mai intai doua lucruri: primo, ceea ce se
asteapta sa faca fiecare dintre noi oriunde se gaseste; si secundo, ceea ce trebuie sa
faca in mod particular fiecare, in functie de pozitia in care se afla, ce asteapta de la el
restul omenirii.
Dar cit de curind un om va descoperi ca prin tot ce depinde de fiinta sa, nu este util in
opinia sa, ci in opinia celorlalti; si in acest fel el va incerca sa faca tot ce-i sta in
putinta pentru a face o impresie favorabila in imaginea lumii, fata de care se atasaza
ca de o una dintre cele mai inalte valori. De aici aceasta caracteristica primitiva si
innascuta a naturii umane, care este numit sentimentul onoarei, sau intr-o alta forma,
sentimentul de rusine verecundia. Este acel lucru ce face sa-i roseasca obrajii la
gindul ca se va prabusi in stima celorlalti, chiar daca stie ca este inocent, chiar daca
neglijeaza obtinerea oricaror alte obligatii, ci doar pe acelea pe care le-a luat asupra
sa din proprie vointa. In schimb, nimic nu-i asigura unui om in viata un asemenea
curaj decit cel oferit de convingerea ca ceilalti oameni il privesc favorabil; pentru ca
asta insemna ca fiecare om ii va acorda ajutor si protectie, ce constituie un bastion
infinit mai puternic impotriva relelor vietii decit orice ar putea face el singur.
Diversitatea relatiilor in care se poate afla un om cu ceilalti astfel incit sa-i permita sa
obtina increderea lor, prin urmare in masura sa-i determine sa-si formeze despre el o
parare buna, ofera un avans asupra unei distinctii acordate prin cele citeva tipuri de
onoruri ce se bazeaza in principal pe diferentele pe care acel meum le poate lua pentru
tuum; sau din nou, in realizarea diferitelor promisiuni; sau in final, in relatia dintre
sexe. De vreme ce sint trei tipuri principale de onoruri, fiecare dintre ele ia variate
forme, onoare civica, onoare oficiala, onoare senzuala.
Onoarea civica cuprinde cea mai larga sfera dintre toate. Ea consta in ipoteza ca
trebuie sa platim un respect neconditionat drepturilor celorlalti si de aceea sa nu ne
folosim niciodata de mijloace ilegale sau injuste pentru a obtine ceea ce ne dorim.
Este conditia pentru existenta tuturor relatiilor pasnice dintre un om si ceilalti semeni;
si ea este distrusa de orice militeaza in mod deschis impotriva acestor relaltii si de
orice impune pedepsirea prin mana legii, presupunind ca aceasta pedeapsa este
intotdeauna una justa.
Ultima fundatie a onoarei este convingerea precum caracterul moral este inalterabil; o
singura actiune gresita presupune ca orice actiune viitoare de acelasi fel, desfasurata
in conditii similare, va fi deasemenea gresita. Acest lucru este foarte bine exprimat in
utilizarea in limba engleza a cuvintului caracter, cu intelesul de credit, reputatie,
onoare. De vreme ce onoarea, odata pierduta, nu mai poate fi niciodata recistigata; cu
exceptia cazului in care pierderea ei este la baza o gresala, asa cum se intimpla atunci
cind un om este calomniat, sau actiunile sale sint puse intr-o lumina gresita. Astfel
legea asigura remedii impotriva calomniei, defaimarii si insultei; pentru ca desi
insulta nu constituie altceva decit un simplu abuz, este un fel de calomnie sumara, in
care sint insa ascunse motivele. Ceea ce poate fi foarte bine pus in urmatoarea fraza
Greceasca nu este citat de la niciun autor [Greaca: estin hae loidoria diabolae]. Este
adevarat ca daca un om va abuza in fata unui alt om, acest fapt arata ca nu exista
cauze reale sau adevarate sa se plinga impotriva lui; asa cum altfel le-ar putea inainta
pe acestea ca premise si se va baza pe ascultatori ca vor putea trage singuri
concluziile; in loc de-a face asta, el ofera direct concluziile, din care extrage
premizele, inchipuindu-si ca oamenii vor presupune ca a procedat asa, doar pentru a
fi concis.
Onoarea civica isi trage numele si existenta din rindul claselor de mijloc; dar ea se
aplica in mod egal tuturor, fara ca pina si cele mai inalte clase sa fie exceptate de la
regula ei. Niciun om nu o poate neglija si este un lucru foarte serios, de care fiecare ar
trebui sa fie foarte sigur pentru a nu lasa sa iasa in lumina. Un om care nu va pastra
secretul unei confidente, nu se va mai bucura niciodata de increderea nimanui,
indiferent de ceea ce va face, sau indiferent de cine ar putea fi; iar consecinta amara a
pierderii increderii nu va putea fi inlaturata niciodata.
Exista un sens in care poate fi spus ca onoarea are un caracter negativ in opozitie cu
caracterul pozitiv al faimei. Pentru ca onoarea nu este parerea pe care o au oamenii
despre o calitate particulara ce se poate intimpla ca acel om s-o posede in mod
exclusiv; ea este mai degraba parerea despre o calitate ce se asteapta ca un om s-o
manifeste, ce ar trebui sa se dovedeasca adevarata. De aceea onoarea nu sustine ca un
De l'Espirit, [2] concluzia la care el a ajuns este ca iubim stima nu de dragul ei, ci
numai pentru avantajele pe care le aduce. Ceea ce inseamna ca n-o pretuim nicicind
mai mult decit la sfirsit, atunci cind sint implinite cele mai multe dintre ele.
Declaratia: Onoarea este mai scumpa decit viata insasi, este asa cum am remarcat
extrem de exagerata. In aceeasi masura se petrec lucrurile si cu onoarea civica.
[Nota 1: _De finilus_ iii., 17.]
[Nota 2: _Disc_: iii. 17.]
Onoarea oficiala este in general parerea celorlalti oameni cu privire la un om care
ocupa o anumita functie in aparatul de stat si care poseda in realitate acele calitati
necesare pentru implinirea cu succes a datoriilor ce cad in seama sa. De cea mai mare
importanta sint datoriile pe care un om le are fata de Stat, si cu cit este mai inalta si
importanta influenta functiei pe care o ocupa, cu atit mai puternica trebuie sa fie
parerea pe care ceilalti o au in calitatile morale si intelectuale ce-l recomanda a fi
potrivit pentru acest post. De aceea cu cit mai inalta va fi aceasta pozitie, cu atit mai
mare va fi gradul de onoare platit fata de el, ce este exprimat prin titluri, ordine, si
comportamentul de supunere generala din partea celorlalti. Ca o regula, rangul oficial
detinut de o persoana impune un grad particular de onoare ce trebuie sa-i fie platita,
indiferent cit de mult poate fi modificat acest grad de capacitatea maselor de a-si
forma o notiune asupra importantei pe care o are. Cu toate astea, ca o chestiune de
fapt, cele mai mari onoruri sint aratate oamenilor ce implinesc datorii speciale, decit
cetatenilor de rind a caror principala chestiune legata de onoare este de-a se mentine
cit mai departe de dezonoare.
Mai departe, onoarea oficiala presupune ca omul care ocupa o functie trebuie sa
mentina respectul fata de ea, atit de dragul sau si al colegilor sai, dar mai ales pentru
cei care vor veni dupa ei. Acest respect un oficial si-l poate mentine prin implinirea
datoriilor sale si prin respingerea oricarui atac ce este indreptat asupra functiei insasi
sau a ocupantului ei; el nu va trebui de exemplu sa paseasca dincolo de raza datoriilor
sale, sa faca orice declaratie ce nu este potrivita pentru sarcinile ce le implica acea
functie, sau prin care functia insasi nu ar conduce spre bunastarea publica. El trebuie
sa dovedesca natura nejustificata a celor ce conduc atacul, obligindu-i la penalitatile
pe care legea le prevede in cazul lor.
Subordonata onoarei personajelor oficiale se gaseste onoarea celor care servesc Statul
in celelalte oficii, ca doctori, avocati, profesori, pe scurt, oricine altcineva care prin
abordarea unui subiect sau prin orice alte declaratii publice sustin ca poseda
calificarea pentru a implini anumite activitati specifice, inaintind cererea de-a le
practica; intr-un cuvint, onoarea tuturor acelora care pledeaza public in favoarea a
ceva. In aceasta categorie intra onoarea militara, in adevaratul cuvint, parerea ca acei
oameni care apara tara, poseda in realitate calitatile ce sint cerute pentru a fi capabili
s-o faca, in special curaj, bravura personala si putere si ca ei sint gata sa apere tara
pina la moarte si sa nu predea niciodata si in nicio situatie steagul in fata caruia au
jurat credinta. Aici plasez situata onoarea oficiala, intr-un sens mai larg decit cel care
este folosit, si anume respectului datorat de cetateni fata de functia insasi.
In tratarea onoarei senzuale si a principiilor pe care ea se bazeaza este necesara putin
mai multa atentie si analiza; si ceea ce voi avea de spus va fi in sprijinul convingerii
ca intreaga onoare se bazeaza pe utilitate. Exista aici doua diviziuni naturale asupra
subiectului in cauza onoarea femeilor si onoarea barbatilor, care apare in fiecare
dintre cazuri in bine-cunoscutul espirit de corps. Primul este de departe mult mai
important din cele doua, pentru ca modul esential in care se manifesta in viata femeii
se afla in relatia pe care o poarta cu barbatul.
Onoarea femeiasca in raport cu o fata este in opinia generala aceea ca ea este pura, iar
in raport cu o femeie, ca aceasta este credincioasa. Importanta acestei pareri se
bazeaza pe urmatoarele consideratii. Femeia depinde de barbat in toate relatiile de
viata; omul depinde de femeie intr-unul singur. Astfel este realizat un acord mutual
de interdependenta-- barbatul isi asuma responsabilitatea pentru toate nevoile femeii
si deasemenea si pentru copiii care se vor ivi din uniunea lor aranjament pe care
este bazata bunastarea intregii rase femeiesti. Pentru a pune in aplicare acest plan,
femeile urmeaza a se uni impreuna spre a prezenta spectacolul espirit de corps, strins
unite pe frontul comun indreptat impotriva singurului lor inamic, barbatul, cel care
detine toate lucrurile bune de pe pamint, in virtutea superioritatii sale fizice si a
puterilor intelectuale, cu ordinul de-a lansa asediul si de a-l cuceri si pune stapinire
asupra lui pentru a imparti cu el toate aceste lucruri bune. La sfirsit, onoarea tuturor
femeilor depinde de respectarea regulii conform careia femeia nu trebuie sa se
daruiasca barbatului decit cu ocazia casatoriei, in fata careia fiecare barbat sa fie
obligat, cum s-ar spune, el va trebui ca in cele din urma sa se predea si sa se alieze cu
o femeie; prin acest aranjament sint asigurate toate cele necesare pentru intreaga rasa
femeiasca, Acesta este un rezultat ce poate fi obtinut doar printr-o stricta respectare a
regulei; si in conformitate cu ea, femeile isi arata oriunde espirit de corps cu foarte
multa grije, insistind asupra mentinerii lui. Orice fecioara ce produce o incalcare a
regulei tradeaza intreaga rasa femeiasca pentru ca daca fiecare femeie ar proceda in
acelasi chip, bunastarea intregii rase ar fi pusa in pericol; astfel ea va fi indepartata cu
rusine ca una ce si-a pierdut onoarea; nicio femeie nu-si va dori sa mai aiba vreo
legatura cu ea; va fi evitata intocmai unei plagi. Aceeasi sentinta este pronuntata si in
cazul unei femei care rupe legaturile casatoriei; pentru ca procedind asa ea se
dovedeste falsa in termenii in care barbatul a capitulat; si comportamentul sau va
inspaimanta alti barbati pentru a se mai preda in conditiile obisnuite, punind in
primejdie bunastarea tuturor surorilor ei. Ba chiar mai mult, aceasta viclenie si
incalcare a increderii este o crima ce poate fi pedepsita nu doar prin pierderea onoarei
personale, dar deasemenea si a onoarei civice. Acesta este motivul pentru care
minimizam rusinea unei fete, dar nu si pe cea a unei sotii; pentru ca in primul caz
mariajul poate restitui onoarea pierduta, in vreme ce in ultimul caz nu exista nicio
compensatie pentru rusinea pricinuita prin ruperrea contractului.
O data ce acest espirit de corps este recunoscut ca fundatie a onoarei femeii si se
au sau nu in definitiv o opinie, ca sa nu mai vorbim daca cunosc acele motive ce stau
la baza pentru a-si putea forma una. Alti oameni pot intretine cea mai proasta parere
despre noi si in consecinta asupra a ceea ce facem, si ne pot dispretui pe cit de mult le
poate face placere acest lucru; atita vreme cit niciunul dintre ei nu indrazneste sa dea
expresie acestei pareri, onoarea noastra ramine neatinsa. Astfel daca actiunile si
calitatile noastre impun cel mai inalt respect din partea celorlati, ei nu au alta optiune
decit sa ne acorde acest respect, pina curind ce unul dintre ei, indiferent cit de
ticalos si nesabuit poate fi, va rosti ceva defaimator la adresa noastra si implicit o
ofensa indreptata impotriva onoarei, ce va fi pierduta pentru totdeauna, doar daca nu
vom actiona imediat pentru a o restabili. O dovada excedentara asupra a ceea ce am
spus, si anume ca aceasta onoare cavalereasca nu depinde de ceea ce gindesc
oamenii, cit de ceea ce spun, este furnizata de faptul ca insultele pot fi retractate, sau
daca este cazul, ele pot forma obiectul unei adevarate apologii, ce vor face sa para ca
si cum nu ar fi fost rostite niciodata. Constituie o chestiune cu totul lipsita de
importanta daca opinia pe care se bazeaza aceste expresii a fost rectificata, sau daca
ar fi trebuit sa fie utilizate vreodata aceste expresii; atita vreme cit declaratiile sint
retractate, totul este in perfecta regula. Adevarul este ca un comportament de acest tip
are ca scop nu cistigarea respectului, cit obtinerea lui prin forta.
(2.) Pe locul secund se gaseste acest tip de onoare ce priveste nu la ceea ce face un
om cit la ceea ce el sufera, la obstacolele pe care le intilneste; total diferita de onoarea
ce provine din orice altceva, ea consista nu in ceea ce spune sau face el insusi, ci in
ceea ce spun sau fac ceilalti oameni. Onoarea sa este astfel lasata la mila oricarui
individ care poate vorbi in virful limbii; si daca el il va ataca, ea va pieri intr-o
singura clipa si pentru totdeauna, doar daca omul atacat nu va intelege sa se lupte
pentru a o cistiga inapoi printr-un proces pe care il voi mentiona de indata, un proces
ce implica pericolul pierderii propriei bogatii, libertati, proprietati si paci interioare,
mergind pina la pierderea bunului cel mai de pret. Un om poate fi pe de-a intregul
condus in concordanta cu cele mai oneste si nobile principii, sau poate fi cel mai pur
spirit ce-a respirat vreodata pe aceasta planeta, intelectul sau apartinind celei mai
inalte ordini; si cu toate acestea onoarea sa va dispare intru-totul doar in momentul in
care cineva va simti incintare sa-l insulte, cineva care n-a fost el insusi ofensat
conform acestui cod de onoare, ce poate fi omul cel mai lipsit de valoare, cel mai
ticalos, animalul cel mai stupid, un trintor, un pierde-vara, un cartofor dator-vindut,
pe scurt, omul lipsit de orice fel de responsabilitate. Este obisnuit ca acest tip de
indivizi cunosc o placere in a insulta oamenii; pentru ca asa cum pe buna dreptate
remarca Seneca [1], ut quisque contemtissimus et ludibrio est, ita solutissime est, cu
cit mai vrednic de dispret si ridicol este un om, cu atit mai patrunzatoare se dovedeste
limba sa. Insultele sale sint mult mai potrivit a fi directionate impotriva tipului de om
pe care tocmai l-am descris, pentru ca oamenii de gusturi diferite nu pot fi niciodata
prieteni si vederea unor merite preeminente este capabila sa ridice furia secreta a unui
pierde-vara. Ceea ce rostea Goethe in Weststlicher Divan este cit se poate de
adevarat, ca este cu totul lipsit de folos sa te plingi impotriva inamicului tau; pentru
ca el nu va deveni niciodata prietenul tau daca te vei mentine intr-o permenenta
atitudine de repros fata de el; --
era o cale de-a rezolva disputele prin intermediul judecatii lui Dumnezeu.
Daca lupta gladiatorilor era un crud sacrificiu in care se manifesta triumful dorintei
fata de grandoarea spectacolelor, duelul este un crud sacrificiu fata de o prejudecata
existenta un sacrificiu nu al criminalilor, sclavilor sau prizonierilor de razboi, ci a
unor oameni nobili si liberi.
Exista numeroase alte trasaturi in caracterul anticilor care ne arata ca ei erau complet
eliberati de actiunea unor astfel de prejudecati. De exemplu, atunci cind Marius a fost
provocat la duel de una din capeteniile Teutonilor el i-a trimis acest raspuns izbitor,
ca daca aceasta capetenie se simte prea obosita de viata, poate sa mearga si sa
spinzure singura; in acelasi timp ii oferea un gladiator veteran pentru o runda sau
doua de antrenament. Plutarch relateaza in viata lui Themistocles ca Eurybiades, cel
care se afla la comanda flotei, a ridicat cu o anumita ocazie bastonul pentru a-l lovi;
in aceasta vreme, Themistocles, in loc de a trage spada, a rostit catre el: Loveste dar
asculta-ma! Cit de trist va putea fi oare cititorul, daca el este un om onorabil, atunci
cind va afla ca nu avem nicio informatie care sa ne survina intre timp, precum ofiterii
Atenieni ar fi refuza in masa sa mai serveasca sub comanda lui Themistocles dupa ce
el a actionat in acest fel! Exista aici un scriitor modern Francez ce declara ca daca
cineva il considera pe Demosthene om de onoare, ignoranta lui ii va smulge un
zimbet de compatimire; si ca Cicero deasemenea, nu a fost un om de onoare! [1] Intrun anume pasaj din Legile lui Platon [2] filozoful vorbeste de durata asediului [sau
aikia] ilustrind intr-un mod clar faptul ca anticii nu au o notiune pentru sentimentul
de onoare in conexiune cu o asemenea chestiune. Discutiile frecvente purtate in agora
de Socrate erau urmate adesea de lovituri severe ce erau primite drept rasplata la
dojene adresate cu cea mai mare blindete. Odata de exemplu, cind cineva l-a lovit,
calmul cu care a primit aceasta insulta l-a surprins pe unul din prietenii sai. Crezi ca
daca m-ar fi lovit un magar cu copita, ar fi trebuit sa ma simt ofensat? i-a raspus
Socrate. [3] Cu o alta ocazie cind a fost intrebat, Nu ai fost lovit si insultat de acest
individ? raspunsul sau a fost: Nu, ceea ce a spus el nu imi era adresat mie [4]
Stobaeus a pastrat un lung pasaj de la Musonius, din care vom putea vedea cum tratau
anticii insultele. Ei nu cunosteau alta forma de satisfactie decit cea care era asigurata
de lege, iar cei mai intelepti dintre ei le dispretuiau pina si pe acestea. Daca un Grec
primea o lovitura in fata el putea cere satisfactie prin intermediul legii; asa cum reiese
din dialogul lui Platon, Gorgias, unde poate fi gasita parerea lui Socrate in aceasta
privinta. Acelasi lucru poate fi vazut in istorisirea lui Gellius cu privire le Lucius
Veratius, care are obraznicia sa-i loveasca in fata pe citiva cetateni Romani ce-i
intilneste in drum, fara nicio provocare din partea lor; dar pentru a evita orice alte
consecinte ulterioare, el trimite un sclav sa-i aduca un saculet cu monezi mici pentru
a plati amenda prevazuta de lege ce era o penalitate cu totul neinsemnata, fata de acei
oameni ce au ramas cu totul uluiti de comportamentul sau.
[Nota 1: Litteraires, par C. Durand. Rouen, 1828.]
[Nota 2: Bk. IX.].
asa cum ei sint asezati fata in fata, cu Doamna in partea opusa, Desglands depune
toate eforturile de care este capabil pentru a o fermeca prin intermediul conversatiei;
insa ea pretinde ca nu-l poate auzi si isi fixeaza atentia asupra rivalului sau. Lasinduse purtat de disperarea geloziei, Desglandes, asa cum se afla asezat, se intimpla sa
tina in mana un ou proaspat; aflat sub impulsul zbuciumului launtric, il stringe in mod
involuntar, pina cind il zdrobeste; coaja oului se sparge si continutul se imprastie pe
fata oponentului sau; vazind ca acesta ridica mana, Desglands il apuca de ea si ii
sopteste: Domnule, voi lua in considerare gestul dumneavoastra asa cum se cuvine.
Ziua urmatoare Desglands apare cu o bucata mare de plasture pe obrazul sau drept. In
duelul ce a urmat Desglands si-a ranit grav adversarul; dupa aceasta intimplare el a
redus dimensiunea plasturelui purtat pe obraz. Dupa ce rivalul sau s-a intremat, a
urmat un nou duel; Desglands l-a ranit din nou si din nou a redus dimensiunile
plasurelui facindu-l ceva mai mic; aceasta situatie se repeta inca de alte cinci sau sase
ori. Dupa fiecare duel plasturele lui Desglandes devine din ce in ce mai mic, pina
cind in cele din urma va sfirsi odata cu rivalul sau. C'tait un trs brave homme,
mais je ne saurais m'affliger de sa mort... avea sa spuna la sfirsit Monsieur
Desglandes, atunci cind plasturele ajunsese la dimensiunile unei muste obisnuite.]
Din cele spuse pina acum reiese cit se poate de evident ca principiile onoarei
cavaleresti nu isi au originea esential si spontan in natura umana. Este un produs
artificial iar sursa ei nu este deloc greu de gasit. Existenta sa dateaza in mod evident
din vremea in care oamenii utilizau mai mult pumnii decit capul, cind intrigile
clerului au pus in lanturi intelectul uman, in mult preaslavitul Ev Mediu, cu sistemul
sau cavaleresc. Aceasta a fost vremea in care oamenii au lasat Atotputernicul nu doar
sa aiba grije de ei, dar sa-i si judece; cind cazurile erau declarate dificil de pronuntat ,
drept o ordalie, se apela la Judecata lui Dumnezeu; care cu citeva putine exceptii
insemna un duel, nu doar in chestiunile ce-i priveau pe nobili, ci la fel de bine si in
cazul cetatenilor obisnuiti. Exista o frumoasa ilustrare a acestui gen in piesa Henric
al VI-lea a lui Shakespeare. [1] Fiecare sentinta judecatoreasca era subiectul unui apel
la arme o curte reprezentind cea mai inalta instanta, numita Judecata lui Dumnezeu;
iar asta in realitate insemna recurgerea la forta si actiunea fizica, ceea ce inseamna ca
natura noastra animalica uzurpa locul ratiunii in fotoliile judecatoresti, decizind in
materiile de drept si gresit, nu prin ceea ce un om a infaptuit, ci prin forta care ii este
opusa, acelasi sistem de fapt care prevaleaza si azi asupra principiilor onoarei
cavaleresti. Daca cineva se indoieste ca aceasta este in realitate originea duelului
modern, il lasam atunci sa citeasca o excelenta opera de J.B. Millingen, Istoria
Duelului. [2] Ba chiar mai puteti gasi inca printre suporterii acestui sistem dintre
aceia care nu se situeaza in mod obisnuit in rindul oamenilor ce-au primi una din cele
mai bune educatii pe unii ce privesc in realitate rezultatul unui duel ca pe o judecata
divina in chestiunea aflata in disputa; fara urma de indoiala o consecinta a
sentimentelor traditionale asupra acestui subiect.
Dar lasind de-o parte chestiunea originii, trebuie sa fie foarte clar pentru noi, ca
principala tendinta a acestui principiu este de-a folosi amenintarea fizica in scopul dea smulge o manifestare a respectului despre care se crede in realitate ca este prea
adevar, prin care subclasam animalele inferioare; altfel nici nu s-ar putea intimpla sa-i
auzim atit de des pe oameni spunind, la fel de viteaz ca un leu. Departe de-a fi stilpul
societatii, onoarea cavalereasca asigura cu siguranta un refugiu pentru lipsa de
onestitate si rautate, pentru micile impoliteturi si lipsa de consideratie, pentru lipsa de
educatie in general. Comportamentul grosolan este adesea trecut sub tacere deoarece
nimeni nu doreste sa-si riste capul pentru a-l corecta.
Dupa ceea ce am spus pina aici nu va apare deloc straniu daca sistemul duelului este
animat de cel mai inalt zel spre varsarea de singe in mod precis tocmai la acele
natiuni a caror evolutie politica si economica indica ca nu sint tocmai vrednice de
respect. Ce fel de natiune poate fi aceea in care viata privata si domestica este pusa
sub semnul intrebarii in ceea ce-i priveste tocmai pe cei care pot fi si cei mai buni din
rindul ei, ce detin si cele mai insemnate cunostinte in acest domeniu. Buna cuvinta si
cultura sociala au stralucit tocmai prin absenta acestor prejudecati.
Nu poate exista adevar intr-un asemenea pretext. El dovedeste necesitatea unei
presiuni mult mai energice decit azi asupra justitiei; daca va veti indrepta amenintator
catre un caine, acesta drept raspuns va va mirai, iar daca il veti rasfata cu vorbe calde
si mangaieri el se va gudura pe linga dumneavoastra; tot asa se afla si in natura
omului inscris adinc in genele sale impulsul de-a reactiona cu ostilitate in fata
ostilitatii, ce determina o stare de iritare si furie la orice semn al unui tratament ce
vadeste desconsiderare si dusmanie; si asa cum spunea Cicero, este ceva atit de
patrunzator intr-o sclipire de manie, incit orice om de oarecare valoare si
experienta, va resimti o ranire extrem de dureroasa; si nicaieri in lume, poate doar cu
exceptia unor secte religioase, o insulta sau ranire nu se intimpla sa fie tratata cu
indiferenta. Si cu toate acestea, din punctul de vedere al oricaruia dintre noi, nu cred
ca si-ar putea dori cineva decit cel mult o pedeapsa direct proporitionala cu ofensa si
niciodata gindul sau n-ar razbate atit de departe, pina a ajunge la dorinta de-a rasplati
cu moartea, ca o penalitate potrivita pentru acuzatia de minciuna, absurditate, ori
lasitate. Vechea teorie Germana a loviturii platite cu singe este o revoltatoare
superstitie a epocii cavaleresti. Si in orice caz, revendicarea unei despagubiri pentru o
insulta nu poate fi socotita decit o decizie ce-a fost luata sub impulsul maniei si nu de
obligatia dictata de onoare sau o datorie, asa cum incearca sa o plaseze avocatii
cavalerismului. Realitatea este ca pe cit de mare va fi buna credinta, pe atit de mare
va fi calomnia; si plecind de aici este destul de clar ca cea mai slaba insinuare a unui
delict real va constitui o ofensa mult mai grava decit cea mai teribila acuzatie ce ar
avea o baza adevarata; astfel, un om ce este sigur ca nu a facut nimic pentru a primi
vreun repros il va putea trata cu dispret si va fi sigur ca va proceda asa. Teoria
onoarei reclama ca el sa arate o suferinta pe care insa n-o poseda si sa plateasca cu o
razbunare de singe pentru o insulta de care nu se simte vinovat. Un om trebuie sa aiba
cu toate acestea el insusi o parere extrem de defavorabila asupra propriei valori ca sa
se grabeasca sa pedepseasca exprimarea unei opinii nefavorabile prin innegrirea
ochiului adversarului sau.
O apreciere corecta asupra valorii proprii este in masura sa-l faca pe un om cu
adevarat indiferent fata de insulte; dar daca nu se poate stapini si cu toate acestea nu
le poate suporta, putina subtilitate si cultura il vor ajuta sa salveze aparentele si sa-si
ascunda supararea. Daca va putea doar sa se elibereze de aceasta prejudecata asupra
onoarei vreu sa spun de ideea ei, aceasta suparare va dispare subit atunci cind este
insultat si poate sa reintoarca insulta; daca vom reusi sa-i determinam pe oameni sa
gindeasca la faptul ca aceasta gresala, brutalitate si insolenta poate fi legalizata doar
prin exprimarea consimtamintului de-a cere satisfactie, ceea ce inseamna sa lupti
pentru a te apara impotriva ei, vom putea ajunge curind la parerea generala ca insulta
si defaimarea sint la fel ca o batalie in care cel care pierde este declarat invingator; iar
asta, asa cum spunea Vicenzo Monti, abuzul aduce cu o lunga procesiune religioasa,
pentru ca intotdeauna se reintoarce la punctul de la care a pornit. Daca ii puteti
determina pe oameni sa priveasca asupra insultei in aceasta lumina, nu este nevoie pe
mai departe sa rostim nimic nepoliticos pentru a dovedi ca noi sintem cei care au
dreptatea de partea lor. Acum, din nefericire, daca dorim sa ne formam o imagine
sincera asupra oricarei chestiuni, mai intai de toate va trebui sa luam in consideratie
daca acest lucru nu va constitui intr-o anume masura sau in alta o ofensa indreptata
impotriva neghiobilor, care in general isi arata teama si ranchiuna la cel mai simplu
semn de inteligenta; si se poate foarte usor intimpla ca acel cap ce contine un punct
de vedere inteligent sa fie prea adesea confruntat cu capetele seci, ce desi sint golite
de intreaga substanta, se mentin cu toate acestea in limite inguste si sint dominate de
imbecilitate. Daca toate acestea sint realizate, atunci superioritatea intelectuala poate
prelua locul de conducere in societate, ceea ce constituie pina la urma o datorie a ei
loc ce este ocupat astazi de indivizi ce nu le face deloc placere sa ne impartaseasca
excelenta inteligentei ce-o poseda, de parca si-ar dori intocmai avarilor s-o pastreze
doar pentru o desfatare secreta; iar efectul natural al acestei schimbari poate fi acela
ca o buna parte dintre membrii societatii isi vor gasi o motivatie pentru a nu se
retrage din cadrul ei. Asta poate pava drumul pentru introducerea unei curtoazii reale
si realizarea unei societati veritabile, lipsite de toate artificiile si surogatele fara
valoare ce exista azi, asa cum s-a intimplat fara urma de indoiala in Atena, Corint si
Roma. Daca cineva isi doreste sa analizeze exemplele demne de urmat la care am
facut referire, ii pot sugera sa citeasca Banchetul lui Xenofon.
Ultimul argument in apararea onoarei cavaleresti este fara indoiala pentru existenta
lui, cuvintul ingrozitor de imaginat! ce se va constitui in apelul la obisnuitul
tambalau ce este generat in astfel de ocazii. In fata caruia voi raspunde concis ca
nouazeci si noua la suta din populatia care nu recunoaste acest cod a avut adesea
prilejul sa le fie oferite injurii si au primit lovituri fara nicio consecinta fatala; in
vreme ce printre adeptii codului, o lovitura inseamna in mod obisnuit moartea uneia
dintre parti. Permiteti-mi sa analizez acest argument mult mai indeaproape.
Adesea am incercat sa descopar unele baze justificabile, ori in orice caz plauzibile,
altele decit cele conventionale unele temeiuri adevarate, pentru opiniile adinc
inradacinate pe care o parte a omenirii si le mentine, aceea ca o lovitura este un lucru
inspaimintator; insa cautarea mea a fost in van, fie ca am apelat la partea animala sau
la cea rationala din interiorul naturii umane. O lovitura este si ramine o lezare fizica
obisnuita pe care un om i-o poate produce unui alt om; care nu dovedeste nimic mai
mult decit superioritatea sa in abilitatile sau in forta fizica, ori aceea ca adversalul sau
a fost surprins cu garda lasata jos. Analiza fenomenului nu ne va putea purta prea
departe. Acelasi cavaler care primeste o lovitura din mana unui oponent, ce este
simtita drept cel mai mare rau din lume, daca va primi o lovitura de zece ori mai
puternica din partea calului sau, si va asigur ca acesta se va retrage cu un schiopatat
ce va incerca sa-l ascunda, desi resimte o durere insuportabila pe care o retine, acest
fapt nu va avea niciun fel de consecinta. Astfel am ajuns sa gindesc daca mana
omeneasca este cea care se afla la capatul acestei vatamari. Si cu toate acestea in
cursul unei batalii cavalerul primeste nenumarate astfel de lovituri din aceiasi mana,
precum si numeroase alte adresari verbale taioase si nu exista nici urma de indoiala
ca ranile sale sint considerate cu totul lipsite de importanta pentru a fi mentionate.
Am auzit ca o lovitura data cu latul sabiei nu este atit de necuvincioasa ca o lovitura
aplicata cu un bat; iar cu ceva vreme in urma cadetii erau pasibili de-a fi pedepsiti cu
una dintre acestea si nu cu cealalta, iar pentru aceia ce se bucurau de cea mai
onorabila dintre ele, acest lucru era socotit de fapt o distinctie. Acestea constituie in
intregime bazele morale si psihologice pe care le-am putut gasi; astfel ca nu-mi
ramine nimic de facut decit sa rostesc ca intreaga chestiune este o superstitie
demodata, ce a prins radacini adinci si unul dintre multele alte exemple care ne arata
forta traditiilor. Parerea mea primeste o confirmare din partea exemplului urmat in
China, unde loviturile aplicate cu bete de bambus constituie o pedeapsa obisnuita
pentru oamenii de rind si chiar pentru oficialitatile din rindul celorlalte clase; ce
indica faptul ca natura umana, chiar si in statele cele mai civilizate nu urmeaza unul
si acelasi fagas aici si in China.
Dimpotriva, un punct de vedere lipsit de prejudecati asupra naturii umane ne arata ca
este tot la fel de firesc si natural ca un om sa fie batut, la fel cum se intimpla cu
animalele salbatice care se musca sau se rup in bucati, sau in cazul animalelor cornute
ce se impung sau imping. La fel se poate spune despre om ca este un animal care
loveste. Pornind de aici este revoltator pentru buna conditie a simturilor si a sanatatii
noastre sa auzim astfel de lucruri asa cum se intimpla uneori, ca un om sa bata pe un
altul; pe de alta parte este natural si se intimpla in fiecare zi ca el sa primeasca sau sa
ofere ghionti. Este suficient de inteligibil ca asa cum am fost educati, sintem bucurosi
sa ne dispensam de ajutorul loviturilor prin recurgerea la un sistem de restrictii
reciproce. Dar este o cruzime sa condamni o natiune sau o singura clasa sa priveasca
o lovitura ca pe o nenorocire atit de grozava, ce trebuie sa aiba drept consecinta
moartea. Exista aici in lume deja mult prea multe rele autentice incit sa ne mai
permitem sa ne imaginam nenorociri inchipuite, care la rindul lor vor atrage dupa ele
unele, de asta data reale; si toate acestea sint efectul acestei prejudecati, ce dovedeste
astfel ea insasi cit poate fi de stupida si maligna.
Nu poate apare pentru mine prea intelept un astfel de guvernamint si sistem legislativ
ce promoveaza orice astfel de absurditate prin inlaturarea pedepselor corporale ca
forma de sanctiune pentru viata civila si militara. Ideia lor este ca in acest fel
actioneaza in interesul umanitatii; dar de fapt ei realizeaza prin asta tocmai contrariul;
pentru ca abolirea pedepselor corporale va servi doar sa intareasca aceasta
abominabila si inumana prejudecata, care deja a facut un numar atit de mare de
victime. Pentru ca dintre toate ofensele, cu exceptia celor mai rele, o bataie este ceva
evident si de aceea o sanctiune naturala; iar un om care nu va asculta de ratiune, va fi
supus prin bataie. Apare pentru mine foarte normal si potrivit sa fie administrate
pedepse corporale unor persoane ce nu poseda nimic si de aceea nu pot fi amendate,
sau nu pot fi aruncate in inchisoare pentru ca astfel va fi afectat interesul stapinului si
va suferi pierderi prin lipsirea de serviciile lor. In realitate nu exista argumente
impotriva ei; poate doar simpla palavrageala despre -- demnitatea umana, vorbarie
care continua fara nicio notiune clara asupra subiectului, ci doar plecind de la o
prejudecata primejdioasa despre care am vorbit deja. Aceasta superstitie care se
regaseste la capatul intregii afaceri este furnizata de un exemplu ridicol. Nu cu mult
in urma, in disciplina militara din foarte multe tari pisica cu noua cozi a fost inlocuita
de vergea. In fiecare dintre aceste cazuri, obiectul pedepsei era acela de-a produce
durere; dar ultima metoda nu implica nimic rusinos si nici daunator onoarei.
Prin promovarea acestei prejudecati, Statul se preda in mainile onoarei cavaleresti si
prin aceasta al duelului; in vreme ce in acelasi timp incearca, sau cel putin declara ca
incearca, sa aboleasca duelul prin legislatia adoptata. Ca o consecinta naturala, vom
descoperi ca acest fragment din teoria, cel puternic are intotdeauna dreptate, ce vine
pina la noi din acele zile singeroase ale Evului Mediu, isi are si in cursul acestui secol
al XIX-lea o buna cantitate de viata ramasa in el cu atit mai rusinos pentru noi! Este
timpul ca acest principiu sa fie aruncat in lada cu celelalte bagaje. In zilele noastre
nu-i mai este permis nimanui sa mai organizeze o lupta de cocosi sau caini -- in
Anglia constituie chiar o pedeapsa penala, dar oamenii sint aruncati intr-o lupta pe
viata si pe moarte impotriva vointei lor prin operarea acestui principiu absurd si a
acestei prejudecati ridicole ce impune asupra noastra obligatia, asa cum declara acesti
avocati si minti marginite, de-a lupta unul impotriva celuilalt la fel ca gladiatorii,
pentru o mica bagatela, un simplu moft. Permiteti-mi sa recomand puristilor nostri sa
adopte expresia chinuire_ in loc de duel_, care cel mai probabil nu vine de la cuvintul
latin duellum, ci de la cel spaniol duelo, avind intelesul de suferinta, neplacere,
suparare.
[Nota 1: Ritterhetze ]
In orice caz, putem ride mult si bine de excesul pedant catre care este purtat acest
sistem aiuritor. Este cu adevarat revoltator ca acest principiu, impreuna cu codul sau
absurd, poate forma o putere in interiorul Statului imperium in imperio atit de
usor de pus in miscare, ce nu recunoaste alt drept decit cel al fortei, instaurind domnia
tiraniei asupra claselor situate sub puterea sa, ridicind un soi de Tribunal al
Inchizitiei, in fata caruia oricine ar putea fi adus cu forta pentru cel mai caraghios
pretext si sa fie judecat acolo si atunci printr-o disputa pe viata si pe moarte intre el si
oponentul sau. Acesta este locul secret in care fiecare ticalos, doar daca apartine
claselor in discutie, il poate ameninta si chiar extermina pe cel mai nobil dintre
oameni, care desigur constituie un obiect al urii pe care trebuie s-o reverse asupra lui.
Sistemul nostru juridic si politienesc face imposibil ca in aceste zile cel mai ticalos
om sa ne atace pe strada cu expresia Banii sau viata! Iar la sfirsit trebuie pusa in
sarcina ce apasa asupra claselor inalte vreau sa spun povara de-a fi pregatit in orice
moment sa-ti expui viata si integritatea corporala milei oricui i-a intrat in cap ca se
poate arata nepoliticos, grosolan, vulgar si razbunator. Este o adevarata atrocitate ca
doi baieti nechibzuiti si pasionali sa se poata rani, mutila sau chiar ucide dintr-un
pretext atit de simplu ca si-au aruncat citeva cuvinte.
Forta acestei puteri tiranice in interiorul Statului si forta superstitiilor, poate fi
masurata prin faptul ca persoanele care sint retinute sa-si recapete onoarea
cavalereasca de superioritatea sau inferioritatea rangului agresorilor sau de orice
altceva ce-i aseaza pe o pozitie diferita, adesea ajung la un final tragi-comic, lasinduse purtati de-o disperare absoluta ce-i conduce catre sinucidere. In general puteti
cunoaste un lucru ca fiind fals si ridicol descoperind doar ca daca el va conduce catre
o concluzie logica va rezulta aici o contradictie; si vom avea prezenta aici
deasemenea si cea mai stralucita absurditate. Pentru un ofiter este interzisa
participarea la duel; iar daca va fi provocat si va declina participarea va fi pedepsit pe
data fiind inlaturat din serviciu.
Si cum tot sintem la acest capitol, permiteti-mi sa fiu si mai deschis. Importanta
deosebirii asupra careia se insista adesea intre uciderea adversarului intr-o lupta
corecta cu arme egale si uciderea lui intr-o ambuscada este corolarul faptului ca
puterea in interiorul Statului despre care am vorbit, nu recunoaste un alt drept decit
forta, asta insemnind dreptul celui mai puternic si se apeleaza la Judecata lui
Dumnezeu ca o baza a intregului cod. Pentru ca a ucide un om intr-o lupta corecta
este o dovada de superioritate a fortei sau a indeminarii; si pentru a justifica actiunea
-trebuie sa va asumati ca dreptul celui mai puternic constituie in realitate un drept.
Dar adevarul este acela ca daca oponentul meu nu este capabil sa se apere singur imi
ofera posibilitatea, nu insa si dreptul, sa-l ucid. Dreptul este o justuficare morala ce
trebuie sa depinda in totalitate de motivele pe care le am sa-i iau viata. Chiar si
presupunind ca am toate motivele sa-i iau viata, nu exista insa niciun temei aici
pentru ca moartea lui sa depinda de abilitatea mea de-a ma duela sau de-a trage mai
bine decit el. Intr-un asemenea caz este cu totul lipsit de importanta daca-l atac din
fata sau din spate. Din punct de vedere moral dreptul celui mai puternic nu este cu
nimic mai convingator decit dreptul celui mai indemanatic; si indemanarea este cea
implicata aici daca veti ucide in mod perfid un om. Puterea si indemanarea constituie
in acest caz deopotriva un drept; intr-un duel de exemplu, sint utilizate amindoua;
pentru ca prefacatoria este celalalt nume al perfidiei. Daca consider eu insumi
justificat din punct de vedere moral un act prin care iau viata unui om, este o actiune
absurda ca sa incerc mai intai din toate daca se poate duela sau daca trage mai bine ca
mine; tot asa cum daca el ar putea face asta, nu inseamna doar ca mi-ar face o
nedreptate, ci ca mi-ar lua si viata in schimb.
Opinia lui Rousseau este ca cea mai potrivita cale de-a va razbuna pe un om care va
va neindreptati este sa-l asasinatio parere pe care o rosteste cu destule precautii
doar ca pe o mentiune intr-o nota misterioasa intr-una din cartile cuprinse in Emile.
Aceasta arata ca filozoful este atit de puternic aflat sub influenta prejudecatii
medievale a onoarei cavaleresti, incit considera ca este justificat sa ucideti un om care
v-a acuzat de minciuna; in vreme ce ar trebui sa cunoastem ca orice om, si el insusi in
mod special, a meritat sa fie mintit cu prilejul unui numar nesfirsit de ocazii.
Prejudecata ce justifica uciderea adversarului vostru, atita vreme cit este realizata
intr-un context deschis si cu arme egale, priveste in mod evident puterea ca un drept
real, iar duelul ca pe-o interventie a lui Dumnezeu. Acel Italian care intr-un acces de
manie se repede asupra adversarului oriunde il intilneste si il casapeste fara nicio
ceremonie, actioneaza in orice caz consecvent si natural; poate ca el este inteligent,
insa nu este cu nimic mai rau sau mai bun decit cel care recurge la duel. Daca iti spui,
Sint perfect justificat sa-l ucid in duel pe adversarul meu pentru ca in acest moment si
el face tot ce-i sta in putinta sa ma ucida; pot sa-ti raspund ca provocarea ta este este
cea care l-a situat sub necesitatea de-a se apara el insusi; si ca prin plasarea reciproca
pe terenul apararii legitime, combatantii cauta doar un pretext plauzibil pentru
comiterea unei crime. Mai degraba as cauta justificarea actiunii prin maxima juridica
Volenti non fit injuria; pentru ca ambele parti consimt mutual sa-si puna viata in joc
pentru a rezolva diferendul existent in aceasta chestiune.
Acest argument poate fi oricum combatut, aratind ca aducerea unei injurii nu
constituie o ranire volens; pentru ca doar acest principiu tiranic al onoarei cavaleresti
cu codul sau absurd este cel care il trage cu forta cel putin pe unul din combatanti
inaintea acestei Inchizitii singeroase.
Am devenit deja plicticos pe acest subiect al onoarei cavaleresti, insa am un bun
temei pentru a face asta, pentru ca grajdurile lui Augean ale enormitatii morale si
intelectuale din aceasta lume pot fi curatate doar cu matura filozofiei. Exista aici doua
lucruri care mai mult decit orice altceva servesc la a face o comparatie defavorabila
pentru aranjamentele sociale ale vietii moderne in raport cu cele ale antichitatii, ce se
intrevede atit de proaspata, naturala si asa cum se gasea in acei zori ai vietii, era si
complet libera; vreau sa spun lipsita de onoarea si bolile moderne, par nobile
fratrum! care s-au combinat pentru a otravi in intregime relatiile vietii publice si
private laolalta. Cea de-a doua din acesta pereche nobila isi extinde influenta mult
mai departe decit prima, ea pare a fi datorata nu doar unei boli fizice, ci si al uneia
morale. Din vremea cind aceasta sageata otravita s-a regasit in tolba lui Cupidon, un
element infernal al instrainarii si ostilitatii s-a strecurat in relatiile dintre barbat si
femeie ca un fior sinistru de teama si neincredere infiltrat in tesatura si in firele
legaturilor sale; cutremurind intr-un mod indirect temeliile intregului esafodaj al
fundatiilor prieteniei omenesti fara sa afecteze mai putin insasi cursul existentei. Dar
urmarirea pe mai departe a acestui subiect depaseste scopul prezent.
O influenta similara, desi actioneaza in alte linii, este exercitata de principiul onoarei
cavaleresti aceasta farsa solemna necunoscuta lumii anticilor, care face societatea
moderna teapana, intunecoasa si timida, obligindu-ne sa urmarim atent fiecare cuvint
care isi ia zborul. Si asta nu constituie inca totul. Acest principiu este un Minotaur
universal; iar buna companie a fiilor proveniti din casele nobile este cea care-i
plateste in fiecare an tributul, ce soseste nu dintr-o singura tara anume asa cum era in
cazul Cretei lui Minos, ci din fiecare tinut al Europei. Acum este vremea cind trebuie
indreptat un atac regulat impotriva acestui sistem prostesc; si asta este tocmai ceea ce
incerc sa realizez acum. Si cred ca ar trebui ca acesti doi monstri ai lumii moderne sa
dispara pina la sfirsitul acestui secol!
Sa speram ca medicina va fi capabila sa-l previna pe unul si prin clarificarea
idealurilor noastre filosofia sa-i puna capat celuilalt; pentru ca doar printr-o
clarificare a ideilor poate fi eradicat acest rau. Guvernele au incercat sa faca asta prin
intermediul legislatiei, insa au sfirsit prin a da gres.
Cu toate astea ele sint inca concentrate in mod real pentru a pune capat sistemului
duelurilor; si daca in efortul lor au atins un succes de mici dimensiuni, asta se
datoreaza doar incapacitatii de-a face fata acestui rau, asa cum nici nu am intentia dea propune eu insumi o lege de succes in fata careia as fi pregatit sa-i garantez reusita.
Asta nu va implica masuri singeroase si poate fi pusa in actiune fara a recurge, fie la
esafodul rezervat criminalilor, fie la condamnarea pe viata. Este o mica pilula
homeopatica care nu are reactii adverse serioase dupa aceea. Daca orice om va
inainta sau va accepta o provocare la duel, atunci el sa fie pedepsit chiar in lumina
zilei cu doisprezece lovituri de nuiele a la Chinoise; un ofiter inferior sau un
particular sa fie pedepsit cu sase lovituri. Daca va avea loc un duel in mod real, atunci
urmeaza sa fie instituita procedura criminala obisnuita.
O persoana condusa de aceste notiuni cavaleresti ar putea argumenta probabil ca daca
va fi pronuntata o condamnare, este foarte posibil ca un om de onoare sa se impuste
singur; la asta voi raspunde ca este mai bine pentru un astfel de prost sa se impuste
singur, decit sa-i impuste pe altii. Cunosc oricum ca guvernele nu sint inca convinse
in mod real sa puna capat duelurilor. Oficialitatile civile si mai mult inca in rindul
ofiterilor din cadrul armatei (cu exceptia celor plasati in functiile cele mai inalte) sint
platiti destul de inadecvat pentru serviciile pe care le presteaza; iar deficitul este
preluat in sarcina onoarei, fiind reprezentat de ordine, titluri si prin sistemul acordarii
de ranguri si distinctii. Astfel incit duelul reprezinta o cale folositoare de a oferi o
extra-plata pentru persoanele de rang; astfel ei sint instruiti in tainele lui inca din
timpul uceniciei. Accident ce se intimpla acelora ce obisnuiesc sa faca varsare de
singe pentru deficientele existenta in formele de plata.
Pentru a incheia discutia permiteti-mi sa mentionez subiectul onoarei nationale. Ea
reprezinta onoarea unei natiuni privita ca o unitate distincta in conglomeratul
natiunilor. Tot asa cum si aici nu exista alta curte de apel decit curtea fortei; si asa
cum fiecare natiune trebuie sa fie pregatita sa-si apere propriile interese, onoarea unei
natiuni consta in stabilirea opiniei nu doar in aceea ca poate fi de incredere (creditul
sau), dar deasemenea, ca este si de temut. Un atac indreptat impotriva drepturilor sale
nu trebuie sa treaca niciodata neluat in seama. Ea este o combinatie de onoare
cavalereasca si onoare civica.
Sectiunea 5. Faima
La capitolul estimarii pe care un om si-o poate afla in mijlocul lumii, pe primul loc
era asezata Faima; acum vom proceda la analiza ei.
Faima si onoarea sint frati gemeni; iar gemenii, la fel ca si in cazul lui Castor si
Polux, unul dintre ei este nemuritor, in vreme ce celalalt este supus mortii. Faima este
fratele nemuritor al onoarei efemere. Aici vorbesc desigur despre cel mai inalt tip al
sau, ce desemneaza faima in sensul adevarat si original al acestei lumi; pentru ca
exista mai multe tipuri de faima, intre care ultima este reprezentata de faima zilei.
Onoarea este concentrata asupra acelor calitati la care fiecare dintre noi se poate
astepta sa se arate in circumstante asemanatoare; faima doar la acelea care nu sint
regasite in orice om. Onoarea este o calitate pe care fiecare are dreptul sa si-o atribuie
siesi; faima poate fi atribuita doar unora si ei vor trebui sa-i lase pe ceilalti sa le-o
acorde. In vreme ce onoarea noastra se extinde atit de departe cit oamenii au
cunostinta de existenta noastra; faima se acorda in avans si ne face cunoscuti doar
daca vom reusi sa descoperim caile ei. Fiecare poate ridica pretentii asupra onoarei;
foarte putini insa pot aspira la obtinerea faimei, tot asa cum ea poate fi castigata doar
in virtutea unor realizari de exceptie.
Aceste realizari pot fi de doua feluri, fie actiuni, fie opere; si tot asa pentru faima sint
deschise doua cai; una este a actiunii, ce presupune existenta unei inimi marete; si cea
a operei, in care atibutul esential este reprezentat de un intelect grandios. Fiecare din
cele doua isi are propriile avantaje si dezavantaje si principala diferenta dintre ele este
aceea ca actiunea este zburatoare in vreme ce opera ramane. Influenta actiunii fie ea
cit de nobila, se desfasoara doar pentru o perioada scurta de timp; dar o opera de
geniu este o influenta vie, ale carei influente si beneficii sint innobilate de timp,
revarsindu-se asemeni unui izvor nesecat asupra umanitatii. Tot ceea ce ramane din
actiune este memoria iar aceasta este slabita si se disipa sub actiunea timpului doar
o chestiune de indiferenta din partea noastra, pina cind in cele din urma va disparea
cu totul; doar daca intr-adevar nu va fi preluata de catre istorie spre a fi prezentata
sub o forma fosilizata posteritatii. Operele sint nemuritoare prin ele insele si odata
transpuse in scris pot trai pentru totdeauna. De la Alexandru cel Mare nu pastram
decit numele si o inregistrare asupra faptelor sale; insa Platon si Aristotel, Homer si
Horatiu sint la fel de vii si astazi si ne vorbesc prin opera lor ca si cum s-ar gasi chiar
acum in fata noastra si ca si cum si-ar continua mai departe viata in aceste clipe
alaturi de noi. Vedele si Upanishadele lor sint la fel de aproape si astazi de noi ca in
timpul in care au fost pentru prima oara asternute in forma scrisa de cei care au avut
revelatia lor; insa din toate actiunile contemporaneitatii nu vine nici cea mai mica
influenta care sa-si lase urma nemuritoare asupra noastra. [1]
[Nota 1: In acord cu asta este un compliment searbad desi uneori poate fi socotit unul
destul de distins, sa inceri sa-i platesti onoare unei opere, numind-o actiune. Pentru ca
o opera este ceva esential mult mai inalt in natura sa. O actiune este intoteauna ceva
bazat pe motive si de aceea fragmentara si trecatoare de fapt o parte a Vointei cea
care este elementul original si universal in constituirea Lumii. Dar o opera ce se
remarca prin frumusete si maretie are un caracter permanent tot asa cum este de-o
semnificatie universala ce izvoraste de la Intelect si se ridica asemeni unui parfum
deasupra tuturor erorilor si nebuniei acestei lumi a Vointei.
Faima marilor actiuni isi are avantajele ei care in general incep printr-o explozie
rasunatoare; intr-atit de puternica, incit sa se poata faca auzita peste intreaga Europa;
in timp ce faima unei mari opere este la inceput cunoscuta doar intr-o mica parte,
dezvaluindu-se apoi in mod gradual; zgomotul pe care il face prima data este slab,
insa va incepe sa creasca devenind din ce in ce mai mare pentru ca la sfirsit, probabil
intr-o suta de ani, sa atinga forta lui exploziva; dar apoi ea va ramine, pentru ca si
cuvintele raman pentru a dainui de-a lungul a mii de ani. Dar in celalalt caz, cind a
avut loc prima explozie zgomotul ce-l va face la inceput foarte puternic, va deveni
din ce in ce mai redus si va fi auzit de tot mai putini; pentru ca pina la sfirsitul
actiunii ea sa se regaseasca doar intr-o simpla umbra ce-si va face simtita prezenta in
paginile de istorie.]
Un alt dezavantaj al actiunii este acela ca ea depinde foarte mult de sansa in ce
priveste posibilitatea de-a intra in existenta; si de aceea faima ce si-o cistiga nu va fi
asigurata in intregime din valoarea ei intrinseca, ci de la acele circumstante ce se
intimpla sa-i acorde importanta si lustru. Din nou faima actiunilor daca este reputata
in razboi ea este una pur personala, depinzind de marturia citorva oameni; si se
intimpla ca acestia sa nu fie intotdeauna prezenti si chiar daca sint prezenti, nu
reusesc sa faca intotdeauna observatii impartiale si juste asupra evenimentelor. Acest
dezavantaj este contrabalansat de faptul ca actiunile au avantajul de-a avea un
caracter practic si prin asta se regasesc in interiorul sferei generale a inteligentei
omenesti; astfel o data ce faptele au fost raportate corect imediat este realizata si
judecata asupra lor; doar daca intr-adevar motivele fundamentale ale actiunii nu au
fost inca de prima data intelese sau apreciate corect. Nicio actiune nu poate fi in mod
real inteleasa daca este separata de motivele ce-au condus la generarea ei.
Lucrurile stau intr-o pozitie total diferita in cazul operei. Nasterea sa nu este
conditionata de sansa ci este determinata complet doar de autor; si de tot ceea ce el
reprezinta in si prin sine, ce va avea semnificatie atita vreme cit va trai. Mai departe
exista o dificultate in judecata lor corecta, ce devine tot mai pronuntata cu cit mai
inalt este caracterul lor; adesea se intimpla sa nu se gaseasca aici o persoana
competenta sa intelega opera si la fel de adesea nici nu este realizata o judecata
onesta si impartiala asupra ei. Oricum insa, Faima ei nu va depinde doar de o singura
judecata; ea se poate prezenta din nou si poate face apelul la o alta judecata. In cazul
actiunilor asa cum am spus, doar memoria lor este cea care ajunge pina la posteritate
si apoi asta se intimpla doar intr-o forma traditionala; in timp ce opera se prezinta in
mod direct si cu exceptia cazului in care s-au pierdut anumite parti din ea, exact in
acea forma in care a aparut pentru prima oara. In acest caz nu exista nicio camera
pentru deformarea faptelor; si indiferent de circumstantele in care ne gasim, acestea
nu pot produce prejudicii asupra originii lor pentru a le slabi valoarea prin curgerea
timpului. Ba chiar se intimpla adesea ca odata cu trecerea timpului sa apara si acele
persoane care sint in mod real competente sa le judece cu exceptia criticilor
aplecati in judecata unor opere de exceptie, ce ofera verdicte extrem de valoroase
intr-o adevarata succesiune. Aceste colective formuleaza asupra lor aprecieri extrem
de juste; si desi acest caz de obicei presupune trecerea a citorva sute de ani pentru a fi
formulate, permanenta trecere a timpului nu este capabila sa schimbe verdictul;
intr-atit de sigura si inevitabila este faima de care se bucura marile opere.
Daca se intimpla vreodata ca autorii sa traiasca sa vada rasarind zorii faimei operei
lor acest lucru depinde pina la urma de jocul intimplarii; si cu cit mai inalta si
mareata este opera lor, cu atit mai mica este probabilitatea sa se petreaca asta. Acesta
a fost expresia fina a lui Seneca ce nu-si poate gasi inca o comparatie, ca faima
urmareste un merit la fel de sigur cum corpul lasa o umbra; ce uneori cade in fata
sa, iar alteori il insoteste in urma. Si ea vine in sprijinul acelei remarci precum, desi
invidia contemporanilor poate fi aratata printr-o tacere universala, ea este rezervata
acelora ce vor emite judecati fara a da dovada de partinire si favoruri. Pornind de la
aceasta remarca este evident ca pina si in vremea lui Seneca existau ticalosi care
intelegeau arta de-a suprima meritul din invidie, ignorindu-i existenta si sa ascunda o
opera stralucita, pentru a favoriza o nulitate; asta este o arta bine inteleasa in zilele
noastre, ce se manifesta ea insasi, acum si apoi, printr-o invidioasa conspiratie a
tacerii.
Ca o regula generala, cu cit mai mult va dainui faima unui om, cu atit mai tarziu va
sosi; pentru ca toate productiile de exceptie necesita timp pentru realizarea lor. Faima
ce va fi transmisa in cele din urma posteritatii este asemeni unui stejar ce are o
crestere foarte inceata; si prin aceea ca infatisarea ei dureaza doar un scurt timp, la fel
ca plantele ce rasar si se dezvolta pe parcursul unui intreg an si apoi mor; in vreme ce
faima falsa este asemeni unei ciuperci ce-si scoate capul intr-o singura noapte si piere
la fel de curind.
Si de ce se intimpla asa? Din pricina ca un om cu cit va apartine mai mult posteritatii,
cu alte cuvinte, umanitatii in general, cu atit mai mult va reprezenta un strain pentru
contemporanii sai; de vreme ce opera sa nu se adreseaza lor ca atare, ci doar acelei
parti din ei ce participa la formarea omeniri in intregul sau; nu exista nimic care sa
poarte o culoare familiara locala in aceasta productie, la care ar putea face apel ei; si
indiferent de tot ceea ce vor face, vor sfirsi prin a nu reusi s-o recunoasca, deoarece le
va apare in permanenta si complet straina.
Oamenii sint mult mai potriviti sa aprecieze omul care serveste circumstantele scurtei
lui ore, sau toanelor sale de moment, acel om care apartine momentului, ce se naste
ca sa traiasca si sa moara odata cu el.
Istoria generala a artei si literaturii ne dezvaluie ca cele mai inalte realizari ale
spiritului umanitatii nu sint de regula primite favorabil inca de la inceput; dar vor
ramine acoperite de obscuritate pina ce reusesc sa cistige atentia unor inteligente de
cea mai inalta ordine, sub a caror influenta ele sint aduse intr-o pozitie pe care apoi
si-o vor mentine in virtutea acestei autoritati ce le-a fost oferita.
Daca va fi cautat temeiul acestui tip de comportament, el va fi descoperit in aceea ca
in ultima instanta un om poate intelege si aprecia in mod real si corect doar acele
lucruri care sint de aceiasi natura cu a sa. O persoana ingusta va aprecia tot ce este
marginit, iar o persoana comuna tot ce este mai obisnuit; un om ale carui idei sint
amestecate, va fi atras de confuzia in gindire; iar prostii vor face apel la cei care nu au
nici ei insisi alta materie cerebrala in afara de limitare si un gol absolut; dar cel mai
bun dintre toti, isi va aprecia propria opera, ca pe ceva ce are un singur caracter, unul
si acelasi cu al sau. Acest adevar este la fel de vechi ca si memoria fabuloasa a lui
Epicarmus
Thaumaston ouden esti me tauth outo legein
Kal andanein autoisin autous kal dokein
Kalos pethukenai kal gar ho kuon kuni
Kalloton eimen phainetai koi bous boi
Onos dono kalliston [estin], us dut.
Sensul acestui pasaj pentru ca el nu trebuie pierdut este ca nu trebuie sa fim deloc
surprinsi daca oamenii se simt incintati de ei insisi si isi inchipuie ca reprezinta cea
mai fericita situatie; pentru ca tot asa unui caine cel mai bun lucru din lume ii va
parea a fi un caine; unui bou, un bou; unui magar, un magar; si unui porc, un porc.
Pina si bratul cel mai puternic este incapabil sa-i confere impetuozitate zborului unei
unei pene; pentru ca in loc de a-i mari viteza si a imprima un efect miscarii ei, ea se
va prabusi de indata la pamint deoarece si-a cheltuit acea putina energie ce i-a fost
data si nu poseda nicio masa proprie care sa-i poata fi vehicol pentru moment. La fel
se intimpla si cu cele mai nobile si marete ginduri, ba chiar cu capodoperele geniilor
atunci cind aici nu exista decit minti marunte, slabe si perverse pentru aprecierea lor,
un fapt ce-a fost deplins de un cor de intelepti in toate epocile. Isus fiul lui Sirach de
exemplu, sustinea ca a-i spune o poveste unui prost este ca si cum ai vorbi unuia ce
se afla cufundat in somn. Cind ii vei spune povestea el va rosti, Si care este
problema? [1] Iar Hamlet sustine ca, Un discurs ticalos doarme in urechea unui
prost. [2] Goethe este de aceiasi parere, ca urechii unui natarau nu-i pasa nici de
cele mai intelepte cuvinte,
Vom vedea apoi cum, oricare ar fi forma pe care excelenta o poate lua, mediocritatea,
-- partea comuna de departe a celei mai mari parti din omenire, se aliaza impotriva ei
formind o conspiratie pentru a rezista impotriva ei, si daca este posibil chiar s-o
domine. Parola secreta a acestei ligi este bas le mrite. Ba chiar mai mult; aceia
care au reusit sa realizeze ceva prin ei insisi si sa-si castige o anume faima, nu se
arata a fi atit de ingrijorati de ivirea unei noi reputatii, deoarece succesul ei ar fi
cumva capabil sa-i arunce in umbra. Plecind de aici Goethe declara ca daca avem de
gind sa depindem in viata de favorurile altora, inseamna ca nu am trait deloc; pentru
ca oamenii lasindu-se purtati de acea dorinta secreta ca ei insisi sa fie cei care vor
trebui sa apara in ochii lumii importanti, ignora bucurosi tocmai existenta noastra;
Htte ich gezaudert zu werden,
Bis man mir's Leben gegnut,
Ich wre noch nicht auf Erden,
Wie ihr begreifen knnt,
Wenn ihr seht, wie sie sich geberden,
Die, um etwas zu scheinen,
Mich gerne mochten verneinen.
Onoarea in mod contrar intilneste in general o apreciere corecta si nu este expusa
atacului violent al invidiei; ba chiar fiecare om este creditat cu posesia ei pina in
momentul in care este dovedit contrariul. Dar faima urmeaza a fi cistigata in ciuda
invidiei si a faptului ca tribunalul ce acorda laurii este compus inca de la inceput din
judecatori ce se arata rauvoitori fata de solicitant. Onoarea este ceva fata de care ne
simtim capabili si pregatiti s-o impartim cu oricine; faima sufera de teama uzurparii si
este distribuita intr-o proportie mult mai greu de atins, tot asa cum si oamenii se
indreapta mai mult catre ea. Mai departe, dificultatile de-a castiga faima prin
intermediul unei opere este invers proportional cu numarul posibil al oamenilor care
o vor citi; si de aici este mult mai greu sa obtii faima ca autor al unei opere
carturaresti decit ca un scriitor ce aspira sa scrie doar pentru amuzament. Cel mai
greu dintre toate este fara indoiala in cazul operei filozofice, pentru ca rezultatul catre
care ei nazuiesc este foarte vag si in acelasi timp lipsit de o utilitate materiala; ei se
vor adresa in principal doar acelor cititori care au preocupari ei insisi in aceasta
directie.
Este destul de clar atunci plecind de la tot ce am rostit asupra dificultatii de-a cistiga
faima ca aceia care desfasoara aceasta munca, fara a fi minati din dragostea fata de
subiect, nici de placerea simtita in urmarirea lui, ci doar sub stimulul dictat de
ambitie, se intimpla foarte rar sau niciodata sa lase omenirii mostenire o opera
nemuritoare. Acel om care cauta sa faca ce este bun si original, va trebui sa evite tot
ce este rau sa fie pregatit sa infringa parerea gloatei, ba chiar s-o dispretuiasca,
laolalta cu falsele idei conducatoare si liderii ei amagitori. De aici adevarul remarcii
(asupra careia a insistat in mod special Osorius de Gloria), ca faima ii evita pe cei
care o cauta si ii cauta pe cei care o evita; pentru ca unii se adapteaza ei insisi la
gustul contemporanilor, iar ceilalti la sfidarea lui.
Insa desi este dificil sa obtii faima este un lucru destul de usor ca ea sa fie mentinuta
odata ce-a fost cistigata. Aici din nou faima este in opozitie directa fata de onoare,
care se presupune ca fiecare o detine. Onoarea nu trebuie castigata; ea doar nu trebuie
pierduta. Insa tocmai aici se regaseste dificultatea! Pentru ca printr-o singura actiune
nemerituoasa, ea este spulberata definitiv si iremediabil. Dar faima in sensul
propriu al acestui cuvint, nu poate disparea niciodata; pentru ca actiunea sau opera
prin care este cistigata nu poate fi niciodata nimicita; si faima este atasata autorului
ei, desi el nu face nimic pentru a o merita din nou. Faima care este pierduta sau cea
care se disipa, dovedeste ea insasi prin asta ca este falsa, cu alte cuvinte nemeritata si
este datorata unei supraestimari de moment asupra operei unui om; ca sa nu mai
vorbim de acel gen de faima de care se bucura Hegel, pe care Lichtenberg il descrie
ca trimbite inaltate de o clica de studenti admiratori ecoul zgomotos al unor
capete seci; o asemenea faima va face posteritatea sa zimbeasca cind va arunca
lumina asupra arhitecturii grotesti a cuvintelor, un cuib superb din care insa
pasarile au zburat cu multa vreme in urma ; el va bate la usa acestei structuri
destramate a conventionalitatilor si o va descoperi in totalitate goala! Nici macar
vreo urma a prezentei vreunui gind pe aici care sa te invite s-o strabati.
Adevarul este ca faima nu inseamna nimic altceva decit ceea ce reprezinta un om in
comparatie cu altii. Este esentialmente relativa in caracterul ei si de aceea doar de o
valoare indirecta; pentru ca ea se spulbera in momentul in care oamenii devin
intocmai ceea ce este acel om faimos. Valoarea absoluta poate fi predicata doar prin
ceea ce un om reprezinta, ceea ce el poseda in toate circumstantele ceea ce este in
mod direct un om si ceea ce reprezinta in sine. Posesia unui intelect maret sau a unei
inimi de exceptie, care sa se dovedeasca merituoase pentru ca un om sa-si doreasca sa
le detina si care sa il conduca catre fericire, si nu doar simpla lor faima. Nu faima ci
ceea ce serveste pentru a deveni faimos, reprezinta tocmai ceea ce un om ar trebui sa
pretuiasca. Aceasta este adevarata substanta fundamentala si faima este doar un
accident ce afecteaza subiectul in principal ca un soi de simptom extern, ce serveste
doar la a confirma propria parere despre sine. Lumina nu este vizibila pina ce nu
intilneste ceva in care sa se reflecte; iar talentul este sigur de el doar atunci cind faima
lui s-a raspindit peste tot. Dar faima nu este un simptom sigur al meritului; pentru ca
foarte bine se poate intimpla sa o aveti pe una, fara insa sa o detineti si pe cealalta;
sau asa cum frumos o spune Lessing, Unii oameni obtin faima iar altii o merita.
Ar fi o existenta mizerabila daca ar trebui ca valoarea sau nevoia de valoare sa
depinda de ceea ce gindesc oamenii; insa asa s-ar putea desfasura viata unui erou sau
geniu daca meritul ar consta in faima, in aplauzele multimii. Fiecare om traieste si isi
duce existenta pe propriul sau cont si de aceea in principal in sine si pentru sine; de
aceea in tot ceea ce este el si in intregul sau comportament al fiintei sale este
concentrat asupra sinelui mai mult decit asupra oricarui alt om sau asupra a orice
altceva; astfel incit daca el nu este suficient de merituos in acest sens, nu poate fi mai
meritos nici intr-alte privinte; Ideia pe care ceilalti si-o formeaza asupra propriei
existente este ceva secund, derivat, ce se dovedeste a fi expus la toate shimbarile
sansei si care in final il afecteaza doar indirect. Pe linga asta mintea celorlalti oameni
este un loc prea jalnic pentru a reprezenta salasul adevaratei fericiri pentru om -poate doar o fericire iluzorie, insa cu siguranta nu una reala.
Si ce adunatura amestecata se iveste in Templul Faimei Universale! in general
ministri, sarlatani, jongleri, dansatori, cintareti, milionari, bancheri si camatari! Este
un templu in care cea mai sincera recunoastere, cea mai genuina stima este oferita
mai degraba pentru cele citeva aptitudini ale unor astfel de oameni, decit pentru
superioritatea mintii, fie si de cea mai inalta ordine, cea care obtine din partea marii
majoritati doar o recunoastere verbala!
Din punctul de vedere al fericirii omenesti faima cu siguranta nu se dovedeste nimic
altceva decit o foarte rara si delicata farima pentru apetitul ce hraneste mandria si
vanitatea un apetit care este foarte bine ascuns, ce exista intr-un grad lipsit de
cumpatare in fiecare om si probabil se va manifesta cel mai puternic dintre toate in
acei oameni care isi fixeaza in inima lor tinta de-a deveni faimosi cu orice pret. Astfel
de persoane vor trebui sa astepte un anumit timp in incertitudine, tot asa ca si propria
lor valoare, inainte sa-si faca prezenta acele ocazii favorabile care sa-i puna la
incercare si sa le permita sa arate celorlalti oameni productia lor; insa pina atunci ei
se simt ca si cum ar suferi in secret urmarile unei injustitii. [1]
[Nota 1: Una dintre cele mai mari placeri consta in a fi admirati; dar cei care ne
admira, chiar si daca ar avea cele mai bune motive sa faca asta, se dovedesc extrem
de greoi in a-si exprima sentimentele. De aceea cel mai fericit om este cel care
reuseste sincer sa se admire el insusi atita vreme cit ceilalti oameni il lasa singur.]
Dar asa cum am explicat la inceputul acestui capitol este pusa o valoare - ce se
dovedeste prea mare si lipsita de ratiune,- pe parerea care o au despre noi ceilalti
oameni, una cit se poate de disproportionata fata de valoarea ei reala. Hobbes are una
dintre remarcile de forta pe acest subiect; si fara urma de dubii el este cel care are
dreptate. Placerea mentala, scrie el, si extazul de orice fel se ridica atunci cind facem
o comparatie intre noi si ceilalti, vom ajunge astfel la concluzia ca ar trebui sa
gindim mai mult asupra noastra. Astfel vom putea intelege foarte bine marea valoare
care ii este totdeauna atasata faimei, tot asa cum merita orice sacrificii daca exista aici
cele mai slabe sperante in atingerea ei.
Faima este impulsul din care se ridica cel mai clar spirit.
(Cel care are infirmitatea unei minti nobile)
Pentru a naste incintare si a trai apoi zile pline de truda.
Si din nou:
_Cit de greu este sa cuceresti
vorba doar de acel efort care este facut din adincul inimii, cel care intotdeauna isi
cistiga laurii meritati.
Grandoarea sufletului sau bogatia intelectului, ceea ce fac ca un om sa fie fericit;
intelectul, asa cum isi pune amprenta asupra productiei sale, sau va primi admiratia
secolelor ce vor urma, ginduri care-l fac sa fie fericit si vor fi la rindul lor sursa de
studiu si incintare pentru acele spirite alese ale celei mai indepartate posteritati.
Valoarea faimei postume sta in meritul ei; iar asta ii este singura recompensa. Daca
opera are destinul de-a atinge faima in timpul vietii autorului sau, este doar o
chestiune de sansa si nu are o prea mare importanta. Pentru ca oamenii obisnuiti nu
au o putere critica asupra ei si sint absolut incapabili sa aprecieze dificultatile unei
opere gandioase. Oamenii sint intotdeauna inriuriti de autoritate; si cind faima este
larg raspindita inseamna ca nouazeci-si-noua la suta dintre ei au credinta existentei ei.
Daca un om este de departe faimos si cunoaste o larga recunoastere inca din timpul
vietii, daca el va fi intelept nu va pune prea mare valoare pe ea, pentru ca nu este
nimic mai mult decit ecoul a citorva voci, pe care sansa de-o zi le-a facut sa cinte in
favoarea sa.
Un muzician ar putea fi flatat de aplauzele zgomotoase ale audientei; insa daca ar fi
cunoscut ca este aproape complet surd si pentru a-si ascunde infirmitatea el apasa
clapele cu si mai multa vigoare ori de cite ori observa ca una sau doua persoane
prezente in sala il aplauda? Si ce ar putea spune daca ar cunoaste ca cei citiva ce il
aplauda acum sint tocmai agitatorii platiti pentru a asigura cele mai puternice ovatii
pentru cei mai slabi interpreti!
Este usor sa vezi de ce contemporanii pretuiesc atit de rar extinderea faimei postume.
Intr-o extrem de subtila descriere a templului faimei literare, D'Alembert remarca
faptul ca sanctuarul faimei este ocupat de marile spirite disparute, care in timpul vietii
nu si-au putut gasi locul aici si doar de citeva personalitati ce mai sint inca in viata,
care aproate toate urmeaza sa fie expulzate de aici la moartea lor. Permiteti-mi sa
remarc in trecere ca a ridica un monument in cinstea unui om in timpul vietii seamana
mai mult cu o declaratie ca posteritatea nu este demna de incredere in judecata asupra
lui. Daca un om va avea prilejul sa vada adevarata sa faima, asta se intimpla foarte rar
inainte ca el sa ajunga batrin, desi au existat numerosi artisti si muzicieni ce fac
exceptie de la aceasta regula, insa doar citiva filozofi. Acest lucru este confirmat de
portretele pictate ale personalitatilor devenite celebre prin operele lor; pentru cei mai
multi dintre ei acest lucru are loc doar dupa ce opera lor a atins celebritatea si in
general ii infatisaza batrini si albi; iar acest lucru este mult mai special daca portretele
filozofilor sint cele care au reprezentat pentru artisti insasi opera vietii lor. Din punct
de vedere eudemonologic acesta este un aranjament foarte potrivit; tot asa cum faima
si tineretea reprezinta prea mult pentru un muritor pentru a le detine in acelasi timp.
Viata este in sine o problematica atit de nefericita incit trebuie exercitata cea mai
stricta economie spre binele ei. Tineretea detine destul in sine pentru a-si permite sa
faca cheltuieli si trebuie sa ne multumim cu ceea ce ne ofera. Dar atunci cind deliciile
si bucuriile vietii ne vor parasi odata cu inaintarea in virsta, tot asa cum frunzele
aceasta cale nu se va extinde mult prea departe de cercul celor ce poseda cunostinte
asupra datelor in discutie. Pentru a rezolva probleme de acest gen este neindoielnic
necesara existenta unui ideal inalt care sa cuprinda in sine disponibilitate pentru
aprofundarea studiului si depunerea unei mari cantitati de efort, iar asta doar pentru a
lua in posesie acele date; in vreme ce urmand calea prin care este cucerita faima ce
cunoaste cea mai mare apreciere si raspindire, datele pot fi obtinute fara niciun fel de
efort. Dar in aceiasi proportie in care este necesar un efort mai redus este impusa aici
prezenta unui real talent sau chiar insasi a geniului; si intre detinerea unor asemenea
calitati si corvoada impusa de studiu nu este posibila niciun fel de comparatie, nici in
ceea ce priveste valoarea intrinseca, nici a stimei ce este obtinuta.
Si acei oameni ce simt ca poseda o capacitate intelectuala solida si o judecata
sanatoasa si inca nu au pretentia existentei celor mai inalte forte intelectuale, nu ar
trebui sa se teama sa efectueze studii laborioase; pentru ca prin intermediul lor pot
ajunge sa rezolve sarcini situate deasupra posibilitatii celei mai mari parti a omenirii,
care are aceste date plasate in mod constant chiar in fata ochilor ei; astfel vor putea
atinge acel loc indepartat ce este accesibil doar urmand drumul anevoios al
cunoasterii.
Pentru ca aceasta este o sfera unde exista infinit mai putini rivali, in care un om ce
poseda doar capacitati relativ moderate isi poate gasi mult mai repede sansa sa
lanseze o teorie ce contine atit noutate cit si adevar; meritul descoperirii va consta
partial in dificultatea de-a dobindi accesul asupra datelor. Dar care va fi apreciat de
cei preocupati de studiul aceleiasi branse, cei care sint singurii ce detin cunostinte
asupra acestui subiect, un rasunet slab, destul de indepartat de multime. Si daca vom
urmari acest tip de faima destul de departe in timp, vom putea in cele din urma ajunge
la un punct in care datele ce se dovedesc foarte dificil de preluat constituie in sine
suficient pentru a forma insasi fundatia faimei, fara a mai fi necesara elaborarea unei
teorii asupra lor; calatoriile realizate de exemplu in regiunile situate in colturile cele
mai indepartate ale lumii, care tocmai de aceea sint si foarte putin cunoscute, il vor
face faimos pe un om prin ceea ce a vazut si nu prin ce a gindit. Marele avantaj al
acestui tip de faima este acela ca a relata ceea ce a vazut cineva este un lucru mult
mai usor decit a impartasi cuiva gindurile, iar oamenii sint mult mai capabili sa
inteleaga descrierea, in vreme ce in cazul ideilor se dovedesc mai putin pregatiti sa
citeasca un autor decit un altul. Asmus a spus,
Cind cineva pleaca intr-o calatorie indepartata
Are o poveste de spus.
Si cu toate acestea cunostintele personale ale calatorilor celebri ne amintesc un vers
din Horatiu noi scene nu totdeauna inseamna si noi idei
Caelum non animum mutant qui trans mare currunt. [1]
[Nota 1: Epist. I. II.]
Dar daca un om se descopera in posesia unor forte intelectuale, astfel incit sa-i
permita sa aventureze singur in rezolvarea celor mai dificile chestiuni-- acelea ce
privesc natura si intreaga umanitate privite in cuprinsul cel mai larg, va face bine sasi extinda in mod egal viziunea in toate directiile, fara a apuca un drum ce-l
indeparteaza, ratacindu-l prin nesfirsita incilceala a atit de inselatoarelor trecatori, sau
sa apuce sa prospecteze regiuni mult prea putin cunoscute; cu alte cuvinte fara a se
preocupa el insusi de intreaga bransa a cunostiintelor, pentru a intra prea mult pina si
in acele detalii ce sint lipsite de insemnatate. Nici macar nu este necesar sa caute
subiecte prea dificil de accesat pentru a fi in masura sa scape de multimea rivalilor;
obiectivele cele mai firesti ale vietii ii vor oferi material pentru impunerea adevarului
unor teorii noi in aceste directii ce sint atit de adesea strabatute; iar realizarile lui vor
putea fi recunoscute si apreciate de toti cei care formeaza marea parte a omenirii, ce
poseda la fel de bine si cunostintele asupra datelor ce sint tratate aici. Si ce diferenta
uriasa exista intre specialistii in fizica, chimie, anatomie, mineralogie, zoologie,
psihologie, istorie si oamenii ce se ocupa de cele mai grandioase actiuni ale vietii
omenesti, poetii si filozofii!
Tr. ~ CasCarino ~