III.

Logosfera. Grafosfera.Videosfera.
Sau cum putem urca sau coborî treptele unui timp relativ

“I can't go back to yesterday

because I was a different person then.”
Lewis Carroll, Alice's Adventures in Wonderland

21
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

Până acum am construit uverturi. Acum vom încerca să vedem

ce se întâmplă pe scala timpului. De ce ne-am născut oare atât de
“post-“ sau, vorba iepurelui pe care îl urmează Alice intrând în
Wonderland: “Oh dear! Oh dear! I shall be late!”
Am ajuns deci prea târziu pe scala istoriei? Facem parte dintr-un
“post”- timp ca și cum am face parte dintr-o “post”- realitate? Suntem
suspendați ireversibil dincolo de un fel de apocalips?
Iată câteva dintre întrebările postmodernității la care vrem să
căutăm un răspuns.
Și, de aceea, primul pas pe care îl vom face, ne duce spre
mediologie.
Această mediologie este o știință îngrozitor de tânără, formulată
în jurul lui 1990, de către francezul Regis Debray prin cunoscutul
Curs de mediologie generală (1991)1.
Inspirată de faimosul: „Medium is the message.”2 al lui Marshall
McLuhan, această nouă “disciplină” rescrie istoria lumii în funcţie de
distanţele pe care elementele mediatoare le așază în interiorul
grupurilor sociale.
Logosfera, Grafosfera, Videosfera – sunt cele trei paradigme
culturale propuse de mediolog care ne vor ajuta să ne definim. Să
aflăm unde ne este locul într-un timp mediologic, relativ.
Este, desigur, o proiecţie oarecum diacronică. Și, ca toate
modelele de acest tip, poate părea destul de simbolică și prea
generală.
Dar cu toate acestea ne place.
Pentru că, deși are rădăcini care duc succesiv la Vico, Toffler,
Northrop Frye sau la mitologiile vârstelor de aur, este un model
jucăuș, glisant și în același timp cu un grad destul de mare de
relevanță.
Și, ca să aplicăm principiul lui Alice: atunci când vedem pe masă
o sticluță pe care scrie “DRINK” (în traducere “bea”) și, dacă pe ea
nu este scris cuvântul “poison” (în traducere “otravă”), merită să
încercăm să bem din ea. Nu conteză dacă acest lucru ne va face
să ne simțim cu mult mai mari sau dacă, așa cum tot ea remarca:
„(...) if you drink much from a bottle marked „poison”, it is almost
certain to disagree with you sooner or later.”3
Să încercăm deci cu puțină istorie. Nu în sensul tradițional, ci în
sensul mediologic. Dar pentru a înțelege mai bine mediologia, să

22
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

“servim”, preliminar, puțin Giambattista Vico.

Motivul?
Pur și simplu, Vico pare un aperitiv bun, la orice tip de mediologie,
mai ales că el este citat cu multă acribie de Northrop Frye și, cu
siguranță, ideile sale l-au influențat pe Regis Debray în configurarea
“științei mediologice”.
Italianul Giambattista Vico evoca deci, trei vârste ale ciclului lumii
pe care le vom prezenta pe scurt spre comparaţie:
1. Vârsta divină: o fază hieroglifică, definită prin folosirea poetică
a limbajului;
2. Vârsta eroică: o fază hieratică, stăpânitoare a unui limbaj
alegoric;
3. Vârsta poporului: o fază demotică, stăpânitoare a unui limbaj
descriptiv.
1. Vârsta divină / a credinţei: - reprezintă învestirea cuvintelor ca
tipuri particulare de semne cu o intensificare a conţinutului lor ce
anulează distincţia obiect - subiect. Obiectul și subiectul sunt legate
de o putere și o energie comună, drept pentru care cuvintele capătă
și exprimă o putere cvasifizică, sunt concrete, nu există abstracţiuni,
limbajul e aforistic, oracular, discontinuu. Este faza ilustrată de Homer
sau presocratici; o fază a limbajului pitagoreic.
2. Vârsta eroică / a aristocraţiei: - este vârsta unui limbaj
platonician, care individualizează, creează elite, exprimă gânduri, idei,
sentimente. Acest limbaj „în-fiinţează” subiectul pentru că face pentru
prima dată diferenţa între subiect și obiect, instaurează reflecţia cu
conotaţiile sale de privire în oglindă, diferenţiază operaţiile intelectuale
de cele emoţionale, întemeiază abstracţii. Această fază hieratică
aduce conștiinţa unor moduri de gândire operante sau inoperante.
Stilistic, în această fază se face trecerea de la metaforă la
metonimie. În metaforă, “acela” este egal cu “acela”, în metonimie,
“acesta” îl înlocuiește pe “acela”.
Este, în fapt, diferenţa între limbajul care substituie și limbajul care
instituie. Limbajul metonimic este un limbaj analogic, o imitaţie a unei
realităţi dincoace de ea însăși; depășind lumea poetică printr-o lume
dialectică, o lume a gândirii separate, al cărei criteriu de existenţă
este argumentarea. Acesta este un limbaj socratic.
Limbajul poetic permitea o pluralitate a zeilor pentru că nu făcea
decât să instituie întruchipări ale identităţii individului cu natura.

23
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

Simultaneitatea cuvânt - obiect se manifesta în exerciţiul prezenţei

acestor zei. Limbajul metonimic este cel al teologiei monoteiste
pentru că în separaţia subiect - obiect apare necesitatea unei fiinţe
perfecte, a unei realităţi transcendente, la care să se facă recurs în
toate analogiile.
Cu o precizie delicată, Michel Foucault făcea diferenţa între
delficul „gnôthi seauton”: cunoaște-te pe tine însuţi și „epimeleia
heautou”: preocuparea de sine - într-o arheologie a cristalizării celor
două lumi.
Așa cum arată Foucault, preocuparea de sine este o „disciplină”
socratică ce generează un sens nou, aproape modern, al cunoașterii
de sine, un sens pe care preotesele lui Apollo îl ignorau.
Dacă în temple, cunoașterea de sine însemna raţionalizarea
discursului, legată de acel „meden agan” - nimic prea mult, necesar
pentru esenţializarea întrebărilor oraculare, pentru Socrate celebrul
„gnôthi seauton” ţine de cristalizarea subiectului în sens modern,
„este, formula întemeietoare a raportului dintre subiect și adevăr.”4
Vârsta eroică devine așadar vârsta preocupării de sine, a
conștiinţei că degradarea limbajului sau, mai bine zis caracterul său
determinat, capacitatea acestuia de a diferenţia, ne transformă în
personaje cu identități controlate și construite în mod rațional.
3. Faza demotică / vârsta poporului: - începe în secolul al XVI-lea
și este marcată prin prelungirea unor tendinţe ale Renașterii,
Reformei, devenind dominantă în secolul al XVIII-lea. Este marcată
de diferenţa puternică între obiect și subiect: subiectul este cel expus
impactului senzorial cu lumea obiectivă.
Descoperirea lumii senzoriale, a naturii, prin senzaţii, duce la
înţelegerea noţiunii de gol. Limbajul trebuie să descrie lumea
obiectivă. El nu este adevărat pentru că este sau pentru că
înlocuiește, el este adevărat numai atunci când descrie. De aceea,
figura dominantă devine comparaţia; este momentul empirismului,
care nu argumentează ci descrie spunând: “nu există intelect fără
să existe în prealabil simţuri.”
Știinţa se dezvoltă și ea pe două nivele de percepţie senzorială :
• nivelul detaliului, al particularului, al accidentalului;
• nivelul ideal ce constituie sursa cunoașterii.
Problema acestui moment este cea a iluziei. Observatorul, pentru
a se integra în acest proces descriptiv, trebuie, la rândul său, să
devină obiect de observaţie.

24
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

Pe scurt, etapa metaforică aducea ca figură paradigmatică “zeul”

cu natura sa personală sub formă de spirit. Modelul eroic impunea
Dumnezeul transcendent sub formă de cuvânt, ca alegorie.
În schimb, cea de-a treia etapă, lasă cerul gol pentru că realitatea
rămâne pur senzorială.
Comentând pertinenţa celor trei modele, Northrop Frye observa:
“Ideea sugerează în sine faptul c-am încheiat probabil, un uriaș
ciclu al limbajului din timpurile homerice, în care cuvântul evoca lucrul,
până în zilele noastre, când lucrul evocă cuvântul, și ne aflăm pe
punctul să începem din nou ciclul, întrucât se pare că suntem, astăzi,
iarăși confruntaţi cu o energie comună subiectului și obiectului, ce
nu poate fi exprimată verbal decât printr-o anumită formă de
metaforă.
E adevărat că numeroase elemente metaforice reapar în limbajul
nostru, dar acesta e mai degrabă aspectul pozitiv al aceluiași proces:
acela că s-ar putea să intrăm într-o fază cu totul nouă a înţelegerii
noastre privitoare la limbaj (…).”5
Acestea fiind spuse, să revenim la mediologie pentru a constata
cât de diferită sau de apropiată este perspectiva lui Regis Debray
faţă de cea a predecesorului său. Debray mărturisea că punctul său
de plecare în construcţia mediologiei a fost reprezentat de textul pe
care pictorul Magritte l-a așezat într-o celebră lucrare a sa: “Aceasta
nu este o pipă!” negând conţinutul vizual al reprezentării, pentru a
genera astfel o schimbare radicală a raportului între regimul verbal și
cel vizual.
Mediologia reprezintă deci, încercarea de a decanta contradicţiile
ce se nasc între semn și referent, între mesaj și mijlocul de
comunicare în cursul diferitelor regimuri de tip discursiv.
Ca și Vico, mediologul împarte istoria în trei etape, sau „lumi”,
etape ce nu sunt simultane, dar nici complet consecutive.
1. Logosfera;
2. Grafosfera;
3. Videosfera.
1. Logosfera e lumea dependentă de prezenţa fizică, apropiată.
Autonomia cuvântului vorbit - Logosul - nu anulează total, așa cum
s-ar părea, scrierea. Scrisul funcţionează cu toată forţa autoritară pe
care o împrumută din zona oralităţii.
Jacques Derrida ataca scrierea în ceea ce o diferenţiază de
oralitate, evidenţiind incapacitatea celei dintâi de a acoperi aceleași

25
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

valori ca și cuvântul vorbit. În opinia lui, oralitatea domină,

deconstruiește scriitura. Derivând sensul scrisului din moarte ca și
Platon, Derrida subminează scrierea cu rangul oedipian, de limbaj
ce și-a ucis “tatăl”.
Logosul, în schimb, înseamnă prezenţa permanentă a autorului
ce poate „apăra” textul scris, consacrându-i sensul adevărat:
„Căci partea cumplită a scrisului e că seamănă într-adevăr cu
pictura: și operele acelei arte stau în faţa noastră ca niște fiinţe vii,
dar dacă le întrebi ceva, ele se învăluiesc într-o tăcere foarte solemnă.
Tot astfel și propoziţiile: se pare că vorbesc ca și când ar avea
minte; însă când întrebi ceva din ceea ce afirmă ele, ca să pricepi,
totdeauna îţi dau unul și același răspuns.
Și când e odată scris, orice cuvânt colindă pretutindeni și pe toţi
deopotrivă și pe la cei ce pricep și pe la cei pe care nu-i privește
deloc fără să poată spune la cine trebuie să meargă și la cine nu.
Și de câte ori e nesocotit și batjocorit pe nedrept, el are nevoie
de tatăl său, ca să-i ajute, căci el singur nici nu poate să se apere,
nici să se ajute.”6
În descendenţă platonică, în succesiune derridiană, postmodernii
consideră Logosul - deși degenerat în oralitate - mai important decât
textul scris.
Această concepţie este opusă însă mediologiei, pentru care
Logosul nu reprezintă uciderea textului scris, ci este „Cuvântul” prin
excelenţă, particularizat în existenţa cărţilor sacre: Biblia, Coranul,
Upanișadele.
Formule de tipul: „Scrisul e Dumnezeu: hieroglifa în sens tare.”
sau „Dumnezeu dictează, iar omul notează.”, consacră pentru
mediologi scrisul ca manifestare a transcendenţei.
2. Grafosfera este pentru Regis Debray epoca tipografiei, lumea
în care imaginea este subordonată textului, etapa apariţiei autorului
- cel care îndepărtează textul prin paradoxul signaturii.
Grafosfera are în centru concepera scrierii drept criptografie
pentru că scrisul își asumă acum o altă capacitate de difuzare, își
pierde sensul transcendent, elitist și inaugurează o paradigmă ce va
constitui unul dintre reperele modernităţii: instituţia autorului.
Grafosfera e o lume în care se păstrează centralitatea, o lume
organizată, care funcţionează după regula adevărului.
Un „adevăr” girat de un autor și, chiar dacă vorbim încă despre

26
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

un autor omniscient, capacitatea sa de acoperire se restrânge la

operă, devine deci parţială.
Astfel, în coerenţa Grafosferei apar fisuri. Dumnezeu-autorul nu
mai creează după reguli permanente, el nu mai este generator de
Logos sub forma cuvântului ce instaurează realitatea, ci rămâne doar
un generator de lumi ficţionale, pe care le stăpânește omniscient.
Dacă ar trebui să folosim un limbaj aristotelic, am spune că
Grafosfera e o lume meta-fizică, în sensul că ea succede Logosferei
în calitatea sa de limbaj ce are capacitatea de a se constitui fizic ca
existenţă. Grafosfera se află astfel „după” (grecescul “meta”) - fizică
pentru că autorul nu instituie prezenţa fizică, ci „construiește” lumi
într-un univers ficţional.
Autorul înseamnă tocmai dispariţia transcendenţei din text,
înlocuirea ei cu semnătura, cea care desemnează posibilitatea
dispariţiei creatorului, posibilitatea morţii lui.
Semnătura, spre deosebire de caracterul nesemnat, implicit, al
textelor sacre, trimite la posibilitatea evacuării fizice a autorului din
text, la posibilitatea limbajului de a-și ucide “tatăl”.
3. Videosfera e vârsta electronului, etapa în care vizibilul are efect
de autoritate fiind cel care se instituie prin simulacrum.
Scrisul nu dispare definitiv, dar se accentuează dominanţa
vizualului. Încă din epoca tipografiei, imaginea începea să domine
scrisul prin faptul că semnul scris era asimilat ca imagine.
Acum însă vizibilitatea își asumă întreaga autoritate devenind
criteriul de consacrare al adevărului.
În Videosferă e adevărat ceea ce vedem, spre deosebire de
Logosferă, unde e adevărat ceea ce nu se vede, adică
transcendentul, divinul.
La fel, în Grafosferă adevărul e dincolo, în lumea ficţională,
garantat de un autor absent, semnalat doar de numele de pe
copertă.
În Videosferă însă, lumea trăiește testimonial (ceea ce scade
probabil intensitatea adevărurilor, a jurămintelor, a afirmaţiilor într-o
erodare a construcţiilor morale).
Și într-un univers testimonial, fragmentul de realitate e transformat
în reprezentare - care la rândul ei se transformă în adevăr.
Videosfera e vârsta electronului, a ciberneticii, a sondajului de
opinie prin care grupul social se hrănește vampiric cu propria sa

27
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

imagine.
Sintetizată prin rating sau cotă de piaţă, această lume
capitalizează exact ceea ce nu se poate capitaliza: simulacrumul.7
În această perspectivă, Jean Baudrillard vorbește despre natura
hiper-reală a lumii noastre, natură ce golește obiectul de consistenţă,
lăsând doar suprafaţa, ecranul, să semnifice.
Videosfera ar corespunde astfel noţiunii de simulacrum pe care
o introduce Baudrillard, anulând perspectivele autorităţii tactile,
auditive, ce corespund unor lumi depășite deja.
În interiorul acestor trei cicluri ale comunicării, mediologia
structurează o serie de concepte care formează de fapt, definiţia
perioadelor despre care am vorbit.
Pentru acurateţea interpretărilor, am introdus pe lângă fiecare
concept câteva explicaţii lămuritoare.

LOGOSFERA GRAFOSFERA VIDEOSFERA

Unul Toți Fiecare

• transcendentul; • autorul, autorii: • implică un adevăr
individuală
Tipologia

pluralitatea individual, simultan

adevărurilor; acreditat prin
contact vizual;

Pământul Marea Aerul

• presupune • evocă fluiditatea • este ubicuitatea,
materializarea auctorială în care prezenţa într-un
Mediul

cuvântului, a adevărul poate fi continuu absolut,

mesajului, construit; posibilitatea infinită
consacrarea de conectare la un
limbajului ca Logos; adevăr relativ;

Cercul Linia Punctul

Figuri ale timpului

• durată eternă, • structură orientată • actualitate,

repetiţie, o circulari- spre viitor – autorul eveniment, este
tate reiterantă și este învestit cu autocentric;
evocatoare cu atribuţia de a
funcţia liturghiei de construi universul;
a reface mereu
momentul trecut;

28
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

LOGOSFERA GRAFOSFERA VIDEOSFERA

Bătrânul Adultul Copilul

• implică o • este autorul, • ludic, are o infinită
întoarcere spre creatorul, capacitate de a-și
Vârste canonice

trecut; constructor al unui conecta existenţa

timp posibil; într-o lume actuală a
jocului care nu
solicită nici viitorul
nici trecutul;

Orașul, imperiul, Poporul, naţiunea, Populaţia, lumea

regatul statul • oricine poate face
Tipologie socială

• spaţiu social • delimitarea se parte dintr-o

centralizat – face prin populaţie;
tipologia burgului diferenţiere;
generator de
separaţii și ierarhii;

Absolutismul Naţionalismul, Individualismul

• Logosul nu totalitarismul • a-nomia unui
suportă alternativa, • focalizarea asupra individ repliat
nu acceptă identității trăită asupra sa,
Tipologie politică

aproximaţia; uneori obsesiv ca autentificat prin

diferențiere; semnături
electronice și
parole, deținător
narcisistic al unor
spații virtuale pe
Facebook, Twitter
sau Linkedin;

Mythos Logos Imago

• mistere, dogme, • cuvântul exersat • fantasme, afecte,
Paradigmele de atracţie

epopei; în utopii, în sisteme, raportări superficiale

în programe; la lume;
• revalorizarea
lucrurilor mărunte;
• incapacitatea de a
mai construi utopii;

29
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

LOGOSFERA GRAFOSFERA VIDEOSFERA

Religii Sisteme Modele

• centrate pe • lumea e construită • nu mai e nici teologie,
Statutul individului

cuvânt; în jurul unor edificii nici sistem /ideologie, ci

al căror zeu central
este autorul și care
de cele mai multe
ori se dezvoltă ca
ideologii;
se apropie mai mult de
sărăcia iconologică;
• “iconologia” Videosferei
este o dezvoltare
punctuală a sistemului, un
sistem devenit “popular”
prin simplificare;

Biserica Intelectualitatea Media

• dogma • intelectualitatea, • difuzorii și producătorii
iradiază, iar „făcătoare de de media sunt generatori
susţinătorii ei cunoaștere”, cea ai realului, pentru că
sunt cei care descoperă, Videosfera garantează
Dictonul autorității personale

acreditaţi din dar și construiește realitatea, în direct;

punct de adevărul este clasa • informaţia este cea
vedere spiritual spirituală care reprezintă adevărul,
- clasa e dominantă; care dovedește că
formată din • în acest relativism fiecare fapt poate fi infinit
oratores - cei ea permite evoluţia; multiplicat;
care prelungesc • este clasa laicilor, • informația este cea
Logosul ca a profesorilor, a care subminează
autoritatea, care
dogmă - ei sunt doctorilor, a celor
garantează existenţa
profeţii, clericii, care generează
obiectelor, dar și
preoţii, cunoaștere,
incoerenţa individualităţii;
vestalele; devenind astfel
• media alimentează un
autori; subiect, un eu
multiplicat;

Divinitatea Idealul Performanţa

• se spune „așa • Grafosfera este • cuvinte de ordine: „așa
este”, „e momentul este, pentru că
adevărat, ideologiilor, al funcţionează”.
Repere de legitimare

pentru că e sistemelor; • trebuie să concepem

sacru”; • Cuvinte de ordine lumea Videosferei
sunt: „așa este, exprimată prin “punct”,
pentru că e ca parte a unei reţele în
adevărat”, însă care toate conexiunile
adevărul acesta sunt justificate prin
devine relevant doar performanţă;
în interiorul • publicitatea, mass
sistemului, prin media oferă modele de
demonstraţie; performanţă prin cote de
piaţă și ratinguri;

30
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

LOGOSFERA GRAFOSFERA VIDEOSFERA

Fanatismul Legea Opinia

• nu înseamnă • este sistemul care • ilustrată fie de sondaj,
formele extreme garantează adevărurile, fie de declaraţie, oferă
de azi, ci mai garantează ideologia; Videosferei doar o
degrabă nebunia • ea poate fi însă, în garanţie limitată;
platoniciană, același timp: atacată, • dacă “fanatismul” ne
acea stăpânire a construită, reconstruită; asigură că e persistent,
minţilor pe care • legea înseamnă iar legea oferă
Motorul obedienţei

raţionalizare; stabilitatea pe care se

o aduce
• caracterul normativ baza coerenţa
contactul sistemului, opinia este
persistent, exprimă sistemul
în toate formele sale,
repetat, cu raportându-l la ideal;
mobilă;
credinţă; • dacă fanatismul nu • ilustrează cel mai bine
• este emite conceptul de relativism
generatorul contraargumente, și trăiește din inserţia
dogmei, legea e auctorială, sa în canalele media;
prelungirea pentru că ea poate fi • opinia, ca model al
Logosului și luată în discuţie; obedienţei, impune
asumarea sa • ea se aplică ori de domnia relativităţii, a
personală; câte ori trebuie ca o individualismului fără a
instanţă personală să instaura, însă, și un
se refere la un sistem; regim personal;

Predica Publicaţia Apariţia

• este cuvântul • cartea, ziarul • cu caracter
Mijlocul de influenţare

ce capătă publicând naraţiuni secvenţial, relativ, fără

anvergură de tip foileton, termene de existență,
datorită
contextului garantează instituţia nu face parte din niciun
spiritual în care e autorului și program, fiind mai
enunţat, cuvântul “adevărurile lui”; apropiată de „expunere”;
ce reprezintă o • apariția garantează
prelungire a existenţa și creează
funcţiilor capitalul de imagine;
Logosului;

Direct Control politic Control economic

• de tip • control indirect; • absolut indirect, ce
ecleziastic, în • fluxurile se exercită decurge din
care în interiorul supravegherea
Controlul fluxurilor

transmiterea se sistemelor, în direcţii mesajelor; presiunea

face prin justificate de funcţiile sondajelor de opinie, a
iradiere, de la auctoriale, de cotelor de piaţă, a
sursă, iar funcţiile de putere; segmentărilor, a
contactul este • nu avem de-a face procentelor, determină
puternic cu acea iradiere, cu angajamente cauzale
perturbator faţă acel contact prin care fluxurile
de orice alt permanent pe care îl capătă sensuri
stimul; oferea Logosfera; predefinite;

31
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

LOGOSFERA GRAFOSFERA VIDEOSFERA

Subiectul Cetăţeanul Consumatorul

• prin el • nu mai reprezintă • calitatea aceasta de
Logosul se întregul, ci partea; consumator face din
împlinește, este • el convinge sau identitate doar o
creaţie; se lasă convins, morfologie variabilă ce
• în acest statut generând sau trăiește din reacţiile la
subiectul intrând în sistem; mediul economic;
comandă, • el este cel care • amintindu-ne teoriile lui
poate să face legea și este Baudrillard – omul
construiască, supus ei, având contemporan nu
să dea expresie deci rază de acţiune seduce, ci este sedus,
în perspectiva limitată; iar consumatorul joacă
înţelesului ultim; • statutul lui prin excelenţă rolul de
Tipologiile simbolice

• avem de-a participativ îl face personaj sedus;

face cu o mai slab, mai • „a seduce” este un atu
funcţiune vulnerabil decât al obiectului, al mărfii;
puternică a subiectul, dar îi • obiectul seduce,
identităţii, oferă în același timp evocă, cheamă și atunci
funcţiune atuurile unei lumi în consumatorul nu mai are
consolidată de care poate juca un nici libertatea subiectului
relaţia rol activ, atuurile de a crede în
metafizică cu autorului; transcendent, nici
transcendentul; libertatea cetăţeanului de
• este un statut vota sistemul,
elitist, ce păstrându-și doar
decurge dintr- capacitatea de a opta
un adevăr pentru marfa de care
absolut pe care urmează să fie sedus;
îl susţine prin • este un statut pasiv,
existenţa sa; impropriu, mai degrabă
un handicap;

„Dumnezeu „Aceasta am „Așa am văzut la

mi-a spus” citit-o într-o carte” televizor”
• autoritatea • autoritatea • adevărul este construit
subiectului se decurge din statutul ca știre transmisă în
construiește cu cuvântului imprimat; direct;
referinţe sacre, • cetăţeanul devine • este garantat de
Clasa spirituală

iar sprijinul autor și are dreptul simulacrum, iar

acesteia este de a gira adevărul autoritatea personală se
neechivoc, lumii sale posibile; construiește prin recurs
pentru că e • din nou, tocmai la acest hiper-
generat de identitatea este real;
principiul de susţinută din
construcţie a exterior, bucurându-
lumii; se însă, de acest
sprijin pe termen
lung;

32
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

LOGOSFERA GRAFOSFERA VIDEOSFERA

Invizibilul Lizibilul Vizibilul

• reprezintă • lizibiulul nu mai • trimite nu la adevăr, ci
marca autorităţii înseamnă vizibil, ci la asemănare, nu la
simbolice, modul în care realitate, ci la eveniment;
înseamnă vizibilul devine • nu oferă garanţii, nu
trimiterea expresie; mai păstrează nicio
permanentă la • lizibilul oferă mai legătură cu autorul, este
transcendent, multe garanţii, doar un instrument al
Regimul autorităţii simbolice

este garanţia pentru că el este receptorului care, în lipsa

contactului așezat întotdeauna normelor, poate utiliza
inefabil; în raport cu mesajul așa cum
• Logosul nu autorul/cititorul; dorește;
are nevoie de • lizibilul nu este atât • vizibilul este descoperit
simţuri care ar de convingător ca în faţa interpretărilor,
putea să ne “invizibilul”, dar poate fi manipulat,
înșele; poate da seamă, cel transcris, reinterpretat;
• văzul nu puţin, de adevărurile
garantează auctoriale înscrise
existența, ci ca text;
reprezintă o • lizibilul face parte
limitare a ei; din sistem, se
bazează pe norme,
are un caracter logic
și, tocmai de aceea,
reprezintă mai mult
decât vizibilul;

Regele Șeful Liderul

• inaugurând un • nu este o instanţă • presupune implicarea
principiu simbolică, este doar unui grup restrâns;
Unitatea direcţiei sociale și criteriul de coerenţă

dinastic, regele una teoretică; • presupune adunarea

e marcat de o • e un zeu parţial, al sufragiilor acestui grup,
definiţie grupului, al spaţiului devenind astfel un
simbolică; respectiv, un principe statistic;
• ca principe ideologic; • nu are nevoie nici de
„taumaturg”, teologie, nici de sistemul
regele se ideologic pe care este
situează într-o incapabil să-l mai
descendenţă producă;
divină ce-i • este validat de sondaj,
justifică rolul; de audienţă, de cota de
piaţă;
• în mod bizar, dar
simptomatic, constatam
de curând că, multe
companii preferă să nu
își mai numească
directorii manageri, ci
lideri;

33
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

LOGOSFERA GRAFOSFERA VIDEOSFERA

Anima Animus Senzorium

Centrul de gravitaţie
• lumea Logosferei este • lumea • lumea
de tip feminin, e lumea constructorilor de simţurilor, o
subiectiv

transferurilor fluide, a raţionamente, de lume construită

intuiţiei, a comunicării
empatice, în care vorbim
despre un flux spiritual;
• Anima e receptivă, e
maleabilă, creatoare;
sisteme, de după modelul
ideologii, o lume a corpului;
autorităţii controlate
lucid cu acuitatea
conștiinţei auctoriale;

Ei bine, cam așa arată cele trei lumi mediologice, sunt lumi pe
care, heterotopic, le putem trăi simultan. Conteză doar ce medii
alegem. Dar atenție că, de la ultimul etaj, din Matrix, de la etajul
tuturor monitoarelor, acolo unde Liberum Arbitrium ține loc de
Demiurg, vedem mult mai mult și totodată mult mai puțin.
Iar dedesubt, ca în celebra “Foxconn plant” din Shenzhen, China
- fabrica în care Apple produce telefoanele iPhone și iPad-urile, sub
ferestre, s-ar putea să constatăm că sunt montate - plase împotriva
sinuciderilor.
Nu pentru subiecți, nu pentru cetățeni. Ci, pentru consumatori.

NOTE:
1
Cartea a apărut și în traducere românească: Regis Debray, Curs de mediologie
generală, Iași, Institutul European, 2007;
2
O traducere contextualizată a acestei formule poate fi regăsită în volumul
Marshall McLuhan, Mass media sau mediul invizibil, București, Editura Nemira, 1997,
p.148;
3
Lewis Carroll, Alice's Adventures in Wonderland, în volumul The Complete
Illustrated Lewis Carroll, Hertfordshire, Wordsworth Editions Limited, 1996, p. 27;
4
Michel Foucault, Hermeneutica subiectului, Cursuri la Collège de France (1981-
1982), București, Ed. Polirom, 2004, p.14;
5
Northrop Frye, Marele Cod. Biblia și literatura, București, Editura Atlas, 1999,
p.44;
6
Platon, Phedru, Gorj, Editura Ram, 1939, p.117;
7
Foarte interesantă pentru această capitalizare a simulacrumului poate fi discuţia
despre așa numitul brand equity (capitalul de marcă) ce contabilizează felul în care
un anumit brand este perceput pe o piaţă: loialitatea faţă de marca respectivă,
notorietatea ei, asociaţiile pe care le face un subiect în momentul în care este rostit
numele mărcii respective. Toate aceste aspecte extrem de abstracte, toate aceste
„stări de spirit” dacă vreţi, sunt „capitalizate” în lumea noastră pentru sume cât se
poate de concrete. Astfel, raportul Interbrand pe 2011 arăta că, de pildă, Coca Cola
valora 71,8 miliarde de dolari, iar Mercedes doar 27,4 miliarde.

34
 VI.

Despre o mare taxonomie sau altfel spus:

cum a devenit postmodernitatea contrariul modernității

`
“'I know what you're thinking about,'
said Tweedledum: 'but it isn't so, nohow.'
'Contrariwise,' continued Tweedledee,
'if it was so, it might be; and if it were so,
it would be; but as it isn't, it ain't. That's logic.'”
Lewis Carroll, Through the Looking-Glass

65
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

Desigur e logic. Tot ceea ce am spus în capitolele trecute e logic.

Dar din ele rezultă că: postmodernitatea există și totuși nu e, că
Baudelaire ar putea fi, în egală măsură, un autor postmodern, că nu
mai e periculos să fii fericit și că Tweedledee avea dreptate. Ba nu,
Tweedledum. Nu, nu Tweedledum, ci Tweedledee. Ba nu
Tweedledee, ci Tweedledum: “that’s logic.”
Se pare că la nivel teoretic există cel puțin două direcţii majore în
tratarea statutului postmodernităţii:
• ea este fie concepută ca „proiect neterminat al modernităţii”,
ca o continuare, o degradare a acesteia din urmă;
• sau, dimpotrivă, ca etapă independentă.
Și atunci: “if it was so, it might be; and if it were so, it would be;
but as it isn't, it ain't.”1 deci ne-ar cam trebui un reper. Ce ziceți de
americanul Ihab Hassan?
Acesta crede că postmodernitatea este o etapă independentă
caracterizată prin concepte specifice așezate în opoziţie cu cele ale
modernităţii.
Acest punct de vedere este prezentat în volumul său, publicat în
1987 la Ohio State University Press și intitulat The Postmodern Turn.
Essays in Postmodern Theory and Culture.
Recomandăm deci acest volum ca reper în teoretizarea
postmodernismului pentru că adună concluzii enunţate disparat de
alţi teoreticieni consacrați ai momentului, precum Lyotard, Derrida,
Lipovetsky, Baudrillard.
Mai mult, Ihab Hassan sistematizează într-o structură polară toate
conceptele fundamentale care declină în fapt, opoziţia dintre cele
două mari curente ale secolului trecut.
Modernismul pe de o parte, succesor al unei tradiţii simbolice, al
sensurilor construite ilustrând formule longevive, acreditate istoric,
este așezat de Hassan în opoziţie cu un postmodernism descendent
al avangardei istorice.
Ihab Hassan nu este un istoric al curentului în adevăratul sens al
cuvântului, pentru că prin cărţile sale nu stabilește repere diacronice,
nu face cronologii.
El folosește, mai degrabă, instrumente ce vin din registrul teoriei
literaturii, al filozofiei culturii, ai istoriei ideilor, definind termenii așa cum
unii „predecesori” ai săi, din școlile iconologiei, defineau diferenţele
între clasicism și baroc.

66
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

Și atunci, într-un univers atât de dezordonat, atât de jucăuș, atât

de eclectic avem în sfârșit, un fel de structură. Dar, așa cum se poate
vedea și în cadrul taxonomiei de mai jos, structura nu e ceva
postmodern.
Deci, cu siguranță, o astfel de diferențiere între modernitate și
postmodernitate nu poate fi decât ceva modern sau, așa cum ar
spune Tweedledee: „if it was so, it might be; and if it were so, it would
be; but as it isn't, it ain't. That's logic.”2

MODERNISM POSTMODERNISM
Romantism / Simbolism Patafizică / Dadaism

Modernismul decurge dintr-o Toată această cauzalitate eroică a

pronunţată valorizare simbolică cu modernismului dispare. Logica pe
tot interesul pentru mit, mitologie, care se bazează mitologia
cultul eroilor ce derivă de aici. romantismului dispare și ea.
Credinţa modernilor în visul Paradigma e cea a întâmplătorului,
american, plăcerea lor pentru iar selectarea nu e cauzală, logică,
bildungsroman, sunt argumente referenţială, ci se face la întâmplare.
pentru un mod cauzal ce susţine
construcţia simbolică a lumii
moderne.
Modernii sunt romantici tocmai
pentru că, dincolo de suprafaţă, ei
văd întotdeauna povestea,
cauzalitatea, evoluţia.

Formă
Dacă ar trebui să descriem un
interior al modernităţii istorice, cei
mai mulţi dintre noi ar vorbi despre o
casă de secol XIX, cu mobilă stil, de
lemn masiv, despre un spaţiu marcat
de prezenţa unor obiecte cu
funcţiuni precise precum: masa din
centrul sufrageriei, candelabrul,
tabloul de familie, pendula, draperiile
greoaie.
Această descriere nu face decât să
sublinieze persistenţa formei în
modernitate, forma ca model
conjunctiv închis. Tot ceea ce
definește modernismul, de la
designul de interior la naraţiune, are
această consistenţă, dată de
Antiformă
Spaţiul postmodern este spaţiul unui
interior modular, funcţional până la
desfiinţarea obiectului; simplificat și
„transformabil” oricând prin
reorganizarea utilităţilor sale.
Este un model disjunctiv, deschis,
un circuit dada în care nu mai există
repere, în care cauzalitatea se
pulverizează.
Spaţiul nu mai este centrat,
deschiderea nu se mai face circular,
ci este necontrolată ca și iluminarea
interioarelor postmoderne prin reţele
de spoturi, fixate în diferite puncte,
ca și încălzirea acestor spaţii ce nu
mai solicită un șemineu, ci se
manifestă difuz prin pereţi și prin

67
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern
așezarea între repere spaţiale,
temporale, cauzale. Forma derivă
din ierarhii, iar excepţia este
amendată. Forma ţine de
capacitatea modernităţii de a izola
minoritatea, consacrând genul
proxim.
Scop (Purpose3)
Pentru moderni, discursul este
întotdeauna orientat, se construiește
cauzal, vizând mereu un rezultat pe
termen lung.
Design
Design-ul se poate referi la noţiunea
de formă, însă aduce în plus un
utilitarism ce decurge din
necesitatea de a adapta forma unui
scop. Design-ul se referă la o
coerenţă cauzală pe care și-o
atribuie modernismul, dincolo de
segmentările contextuale, chiar în
perspectiva unei adaptabilităţi la
circumstanţe. Design-ul generează
o traiectorie a obiectului, dictată
cauzal.
Ierarhie
Ierarhia decurge dintr-o relaţionare
strictă între lucruri, într-o lume
posibilă, guvernată de valori.
Ierarhia este norma, garantează
cauzalitatea, păstrează design-ul
lumii.
68
pardoseală. Într-un astfel de spaţiu în
care morfologia nu mai este
garantată tipologic, deschiderea se
poate face oriunde, prin conexiune.
Joc (Play)
În termeni postmoderni, vorbim doar
despre o trăire parţială, limitată în
timp, localizată, nu avem de-a face
cu un rezultat, cu un scop. Trăirea
clipei, hedonismul, orientarea către
prezent, se substituie perspectivei
pe care o impunea ideea de scop.
Din noţiunea de joc dispar regulile,
dispare rezultatul, caracterul de
competiţie, angajamentul grupului
păstrat de celălalt nume englez al
jocului - „game” - nu există. Ideea de
joc (play) se bazează pe aceea de
conectare ce evocă mai degrabă
sistemul jocurilor de calculator decât
categoria jocurilor sportive.
Întâmplare (Chance)
Întâmplarea se bazează pe neputinţa
de a stabili regula care să guverneze
diferitele concepte. „Chance” este
un derivat al patafizicii, este un
derivat a lui dada. Întâmplarea
reprezintă o adaptabilitate guvernată
de conexiune, o regulă a jocului
postmodern, construit așa cum
spuneam în afara regulilor. Este deci
cauzalitatea reconvertită în
„gambling”.
Anarhie
Anarhia reprezintă egalitatea de voce
a tuturor elementelor dintr-o reţea.
De aceea, spunea Debray că trăim
un regim al principilor statistici care
face ca, de pildă, un blogger să
poată avea o putere mai mare decât
un „principe” electoral.
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern
Logos
Înseamnă coerenţa cauzală,
valorizarea oralităţii sau a scrisului,
centralitatea pe care prezenţa
autorului o impune în cadrul
existenţei.
Operă
Pentru moderni, obiectul de artă
este finit. El se naște dintr-o istorie a
autorului, și e consacrat unui timp
viitor în raport cu actul creaţiei. Arta
este deci muzeificabilă, tabloul poate
fi închis în ramă și eliberat de timp,
de prezent, prin semnătură.
Distanţă
Distanța are întotdeauna o funcţie
identitară. Ea stă la baza nașterii
obiectului și a individului, pentru că
obiectul, prin etimologia sa,
desemnează ceea ce se opune, iar
individul vine de la „individum”,
semnificând ceea ce nu se divide.
Distanța garantează în fond,
indiviziunea, pentru că ea creează
marginea, este colacul ce constituie
acea separaţie ce duce la formarea
individului. Ea creează în același timp
și obiectul („objectum”), delimitând
prin prezenţa sa - ceea ce se poate
opune4.
69
Tăcere
Bruiajul format dintr-un număr prea
mare de voci, dintr-o democraţie a
cuvintelor cu înălţimi egale.
Dispariţia autorului, opera deschisă,
dar cu deschiderea spaţiului alb, în
care poate fi scris orice sens.
Performance
Postmodernii aduc, însă, o gândire
temporalizată, o înscriere a actului
artistic într-o durată a timpului finit.
Actul artistic nu se mai raportează
aici la posteritate, ci se consumă
într-un prezent relativ, pentru că
postmodernul știe că reprezentarea
nu mai poate acoperi referinţa sa.
Prin performance artistul încearcă să
pună problema unui reglaj între artă
și realitate, în care, dacă arta nu mai
poate recupera realitatea, ea va fi
prescurtată ca durată. Această
perspectivă derivă dintr-o filozofie a
fotografiei ce capătă statutul artei în
performance, ea decantând toate
funcţiile testimoniale într-o relaţie
inversată cu timpul în care obiectul
artei moare, dar intră testimonial în
circuitul artistic tocmai prin aceste
urme: fotografii, filme, diapozitive.
Participare
Ţine în primul rând de un entuziasm
ce îl face pe postmodern să creadă
că poate dispune de orice moment,
de orice structură spaţială, că se
poate conecta la orice formă.
Ideea de participare nu are un
caracter spiritualist, ca în cazul
modernităţii, nu are un caracter
evocator, centripet - care să aducă
lumea către receptor. Dimpotrivă,
participarea înseamnă pentru
postmoderni mai degrabă dislocare,
„teleportare”.
Această existenţă participativă,
capătă la nivelul artei, forme diferite.
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern
Distanţa pentru modernism este
garanţia structurilor lumii, este forma
activă, girează posibilitatea
construcţiilor, girează acel aspect al
formării, al lui Bildung, specific
modern.
Creaţie – totalizare
Modernismul este centripet, regim al
autorităţii, ce se materializează de
cele mai multe ori sub forme
auctoriale.
Vorbim despre totalizare, pentru că
sensul la moderni este întotdeauna
închis, univoc, fără răscruci
semnificative, iar această unitate
este întotdeauna girată de un
creator.
70
Citatul, una dintre constantele
stilistice ale artei postmoderne, este
un astfel de model participativ.
Creatorul postmodern își permite
orice fel de decupaje, pe care le
inserează în propria operă.
Participarea este conexiunea care
permite intrarea și ieșirea din
performance, din citat, scrierea în
palimpsest, adăugarea de semne
peste semnele altcuiva, pentru a
clădi o nouă semnificaţie.
Marcel Duchamp, inventatorul
ready-made-ului, a fost cel care a
deschis practic istoria acestor
participări. El a dovedit că poate
extrage obiectul dintr-o serie,
asumându-și-l (o formă de rupere a
distanţei) și așezându-l într-o
expoziţie sub numele său. A dovedit
că poate folosi „texte” consacrându-le
prin adăugare de semn (mustăţile
Mona Lisei), a rupt practic regula
care închidea autorul într-un cerc de
cretă, dându-i dreptul să facă uz de
tot ceea ce creaseră ceilalţi autori.
Duchamp nu mai evocă, ci folosește
operele, glasurile altor autori.
Deconstrucţie – decreaţie
Deconstrucţia este o filozofie a
jocului, a depășirii unităţii
semnificative, a unui sens ramificat.
Deconstrucţia se naște din
certitudinea că zeul scrisului este și
zeul morţii și, ca urmare, niciunul
dintre sensuri nu se poate apăra,
fiecare interpretare având
posibilitatea de a câștiga o anumită
dominaţie.
Deconstrucţia, înrudită cu
diseminarea lui Derrida, vine dintr-o
neîncredere în unitatea semnului, din
metamorfoza acestuia în absenţă, în
urmă, în spaţiu alb/blanc.
Deconstrucţia realizează efectul
invers celui care consacra Fântâna
lui Duchamp: transformarea sensului
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern
Sinteză
Sinteza, construită gravitaţional, e
direcţionată mereu către o finalitate,
pentru că ne duce întotdeauna către
concluzii, iar modernismul e
concluziv: trage învăţături, e etic, e
normativ, face pledoarii ale datoriei.
Prezenţa
Prezenţa garantează coerenţa lumii,
este valorică, dar și valorizantă,
implică o relaţie cu transcendenţa,
transcendenţă prezentă prin legi
morale, printr-un caracter normativ.
Este așezată într-un circuit temporal,
existenţial, este o manifestare
biografică ce implică ideea de
dezvoltare cauzală.
71
unic, adevărat, în sensuri alternative,
provizorii, parţiale, aflate într-o
continuă circulaţie la nivelul lumilor
posibile.
Antiteză
Postmodernismul este antitetic și,
această negaţie pe care o
exersează, îl justifică în ipostaza sa
de prelungire a avangardei istorice.
Postmodernismul este antitetic și în
măsura în care este participativ,
pentru că nu avem de-a face
niciodată cu o dizolvare, cu o
impregnare între lumile diferite.
Postmodernul se conectează, dar
nu se transformă în conexiune, el
rămâne, prin inerție, acolo unde
este, iar această structură antitetică
se vede cel mai bine în aerul de
conglomerat pe care îl au lucrările
postmoderne, în felul în care ele
tratează citatul pietrificându-l, fără
să-l poată asimila.
Absenţa
Are funcţie similară tăcerii, pentru că
implică moartea autorului, a
lectorului, construirea unor găuri
într-o lume care se declină mai
degrabă negativ.
Personajul care își denunţă absenţa
este cel care se conștientizează pe
sine.
Conștientizarea absenţei reprezintă
atuul postmodernităţii, depășirea
stadiului uniform, simbolic, al
semnificaţiilor garantate de
semnificant, este plăcerea
descoperirii că în postmodernism te
poţi plimba printr-un labirint al
sensurilor.
Absenţa este un spaţiu în care se
poate scrie și se poate citi orice,
sărbătorind victoria unui patricid
semnificativ. Ea este garanţia jocului,
garanţia înlocuirii lui „history” prin „his
story”.
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern
Centralitate
Centralitatea este univocă, decurge
din scop, din ierarhie, din Logos, din
totalizare, din sinteză, din simbolism.
Modernitatea este o lume așezată,
ordonată, cuminte, capabilă să dea
naștere avangardei.
Paradoxul este că și avangarda
istorică este centralizată, pentru că
se opune modernismului de tip
tradiţionalist, dar acesta din urmă își
creează în același timp, prin negaţie,
propriul său centru.
Avangarda istorică este avangarda
cu platformă, cu manifest, organizată
în jurul ideii de a refuza muzeul.
Abia ceea ce numește Eco „retorica
avangardelor” - adică acele
avangarde ce au urmat avangardei
istorice bagatelizând negaţia – au
adus pierderea centralităţii.
Gen – limită
Modernitatea este epoca scrierilor
clasate, definite, închise, a
naraţiunilor care se petrec după
reguli dictate auctorial.
Genul garantează forma, singura pe
baza căreia obiectul poate fi
consacrat.
Genul permite clasamente, permite
diagnosticul, așezarea obiectului
într-un regim cunoscut.
Semantică
Semantica înseamnă încrederea în
sens, în conţinut, în mesaj, în
posibilitatea ca orice sens să poată
fi definit printr-o expresie. Ea este o
știinţă care pleacă de la sens și ne
duce către expresie.
72
Dispersie
Postmodernitatea este timpul acelor
avangarde seriale despre care
vorbeam.
Dispersia exclude atuurile date de
negaţia prin portavoce, pe care o
strigau avangardiștii moderni.
Ea înseamnă asumarea marginilor,
asumarea punctelor îndepărtate din
reţea, cu același statut ca și cel al
nodului principal. Ea vine din
ubicuitate, vine din lipsa ierarhiei, și
face posibilă ideea de joc.
Text – intertext
Căpătând și denumirea de
„scriitură”, textul reprezintă, de fapt,
un flux imposibil de dirijat, ce adesea
își depășește creatorul, exersând o
dispoziţie generală de a se îmbiba
cu citate, de a trimite la referinţe
istorice, de a copia.
Intertextul care depășește semnele
grafice funcţionează acum sub
propria presiune, are caracter
impersonal, reușind să dizolve chiar
autorul.
Intertextul este reţeaua universală de
texte în care orice fragment de text
se poate conecta.
Retorică
Retorica pleacă de la expresie, dă
reţeta de vorbe pentru realizarea
unui sens.
Este o tehnică a semnificantului, arta
așezării cuvintelor cu rol persuasiv,
implică participare, solicită
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern
Paradigmă
Paradigma aduce posibilitatea de a
substitui, iar modernitatea înseamnă
sistemul ce garantează găsirea
echivalenţelor într-o lume ierarhică.
Acest sistem, această tramă, pe
baza căreia putem genera modele
substitutive, această capacitate de a
construi paradigmatic, ne asigură
evoluţia.
Metaforă
Modernismul se definiște prin
metaforă pornind de la capacitatea
simbolică a discursului metaforic.
Metafora desemnează un obiect
care ţine locul unui alt obiect,
înseamnă o înlocuire într-o
paradigmă simbolică în care pot fi
create echivalenţe. Cu alte cuvinte,
este vorba despre capacitatea
obiectului care nu este prezent de a
alimenta, de a instaura, de a susţine
obiectul ce joacă rolul de
semnificant. Acest raport are vocaţie
spirituală și este confirmat prin
capacitatea modernităţii de a se
constitui semnificativ.
73
participare, se realizează prin
conexiune.
Înseamnă manipularea sensului,
forţarea lui, chiar minciună. Poate
dezvolta limbajul alternativ, ne trimite
la oralitatea care înseamnă un sens
agăţat de un anumit moment în timp.
Sintagmă
Existenţa sintagmatică trimite la un
model al juxtapunerii, e un sistem ce
se formează prin apropiere, ce nu
recurge la logica ierarhică.
Sintagma postmodernă este mult
mai mobilă, este fragmentată în
esenţa ei, criteriul de aderenţă
nefiind unul logic, de compatibilitate,
ci unul de vecinătate.
Este un model justificat prin
prezenţă, prin enunţarea lui aici și
acum, fără vocaţie istorică.
Metonimie
Metonimia este figura unei lumi
bazate pe semnele fragmentării.
Obiectul semnificat în metonimie
este un obiect spart, distorsionat
deci, vizibil doar într-o secvenţă a sa.
Atunci când partea înlocuiește
întregul se produce negarea unor
raporturi de mărime și forţă, negarea
ierarhiilor.
Echivalenţa întreg-parte într-un
orizont al substituţiilor fără raporturi
de superioritate sau inferioritate,
înseamnă negarea sensului
„metafizic” al metaforei într-o lume în
care sensul este mai degrabă retoric
decât semnificativ.
Metonimia înseamnă juxtapunere,
vecinătate, nu piramidă. Tocmai de
aceea ea poate fi ilustrată pentru
postmoderni prin practica fluxului
textual ce sedimentează citatul
asemenea clădirilor în care faţada e
o oglindă ce preia fragmente din
lume.
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern
Selecţie
Faptul că modernismul e selectiv
rezultă din capacitatea sa de a-și
selecta paradigme.
Selecţia creează elite, decantează
identităţi, produce alteritatea și, mai
departe, minoritatea.
Selectivă e capacitatea modernilor
de a consacra ierarhii, de a construi
sisteme etice, de a eroiza.
Selecţia e constitutivă, ea este cea
care permite, de pildă, construirea
bildungsroman-ului.
Rădăcină / Adâncime
Rădăcina modernilor desemnează
dezvoltarea pe verticală, o vocaţie
ascensională cu semn inversat.
Prin structura sa, rădăcina înseamnă
sistemul ramificaţiilor ce derivă din
unitate. În același timp are o funcţie
voliţională, este împinsă, se
construiește sub un imperativ. Este
diferită de rizom pentru că ia în
stăpânire pământul.
74
Combinaţie
Combinaţia are caracter sintagmatic
și implicit metonimic, ea reprezintă
modularitatea lumii, capacitatea
universului de a se conecta în diferite
puncte ale reţelei. Combinţia este
cea care face să dispară reperele
valorice, dizolvă fixitatea structurilor,
generând anarhie și absenţă.
Modularitatea postmodernă, vizibilă
începând de la modul în care se
înţelege construcţia spaţiului, până la
modurile de construire ale
programelor de calculator, devine
regimul sub care identitatea își poate
selecta măștile de existenţă.
Combinaţia înseamnă generarea
unui model funcţional, posibilitatea
de a citi diferit același sistem.
Rizom / Suprafaţă
Rizomul este o rădăcină de
suprafaţă, de unde rezultă
incapacitatea lui de a controla spații
profunde.
Cel care a lansat termenul e Gilles
Deleuze, observând analogia între
ramificaţia rizomului și ideea de
reţea. Rizomul însă are ceva în plus,
el marchează punctele vitale,
punctele de conexiune.
Punctul de conexiune este atuul
rizomului, iar capacitatea sa de
asimilare trebuie să compenseze
vocaţia de adâncime a rădăcinii.
Rizomul mai are, însă, și abilitatea de
a supravieţui unei translaţii prin timp
și spaţiu. Nu mai trăiește nevoia
impetuoasă a rădăcinii de a se
prinde de locul în care a fost
programată să trăiască. Rizomul își
este suficient și poate duce o
existenţă ambulantă, acoperind
orice fel de spaţiu.
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern
Interpretare / citire
Interpretarea înseamnă credinţa în
forţa semnificaţiei.
Citirea, lizibilitatea, trimite la
capacitatea de restaurare a sensului
iniţial.
Semnificat
Sens, mesaj, conținuturi.
Lizibil
Lizibilitatea modernităţii se referă la
capacitatea auctorială de a transmite
un text ce supravieţuiește făcând
posibilă prezenţa autorului.
Lizibilitatea este cuminţenia lectorului
capabil să reconstruiască mereu
același înţeles. Este persistenţa
mesajului dincolo de forma sa de
expresie.
Model narativ
Narativitatea înseamnă legitimitatea
marilor povestiri, a meta-naraţiunilor
născătoare de eroi, de valori general
75
Anti-interpretare / neînţelegere
Anti-interpretarea desemnează
refuzul postmodernului de a trimite la
un sens univoc, dispariţia autorului
omniscient, posibilitatea constituirii
sensurilor contradictorii, a sensurilor
circumstanţiale, a sensurilor
lectorului.
Anti-interpretarea acoperă câteva
dintre conceptele esenţiale ale
postmodernismului, precum cel de
„re-reading” (recitire), care înseamnă
deschiderea operei către mai multe
sensuri posibile.
Anti-interpretarea este un echivalent
al celebrei „floating opera”5, al
„urmei”, al „diferanței”, adică este
semnul lăsat de fiecare lectură
posibilă. Toate acestea desemnează
neputinţa de a mai stăpâni sensurile,
acel „misunderstanding” care
transformă semnificatul în bruiaj.
Anti-interpretarea înseamnă
posibilitatea de a construi în
palimpsest, adăugarea sensurilor
parţiale unul peste celălalt,
imposibilitatea de a crea ierarhii de
sensuri.
Semnificant
Absenţă, formă goală.
Scriptibil
Acesta este textul abandonat, al
cărui autor nu-i mai girează prezenţa,
un text care poate fi bruscat
semnificativ de orice lector. Textul
poate fi luat și „împachetat”
semnificativ, pentru că textul este cel
de care se poate face uz, pentru că
lectorul dispune de text cum
dorește, făcând cu fiecare lectură,
un gest auctorial relativ.
Model antinarativ
Model caracterizat prin mica istorie,
prin dispariţia marilor povestiri. Mica
istorie nu poate acredita coduri
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern
umane, de coduri etice, construind
barierele ontologiei pe structurile
unor concepte puternice precum:
moartea, dragostea, binele, răul,
dreptatea - exersate toate în cadrul
unor genuri ale marilor naraţiuni
(epopeea, drama, romanele fluviu).
Mastercode
Este limbajul auctorial prin excelenţă.
Decurge în Logos, dar în același
timp evocă unificarea postbabelică a
limbajelor prin discursurile de
autoritate.
Vocea auctorială modernă este
persistentă.
Simptom
Simptomul decurge din cauzalităţi
bine stabilite, el este rezultatul,
efectul. De aceea simptomul are
mereu un rol testimonial. El face
vizibilă originea, aduce în prezent
istoria, este o manifestare a ei.
Tip / model
Conceptul acesta se leagă de cel de
formă.
Modernismul lucrează cu modele, iar
tipologia înseamnă consemnarea
ierarhică și stabilă a universului. Prin
tip și model, modernul trăiește
paradigmatic.
Masculin vs. Feminin
Genuri clasate. Modernismul trăiește
din conservarea genurilor pentru că
el alimentează tipologii.
76
morale, nu poate legitima
personajele, existenţele sunt parţiale,
fragmentare, personajul participă, nu
se construiește.
Idiolect
Limbajul logoreic, gregar, creează
bruiaj prin suprapunerea vocilor.
Trebuie să fii „aici” și „acum” ca să fii
auzit, trebuie să coincizi pentru a te
face înțeles. Altfel idiolectul rămâne
un zgomot babelic, imposibil de
descifrat.
Dorinţă
Dorinţa deschide o lume a
potenţialităţii, pentru că lucrul care
este dorit, este inexistent.
Dorinţa este orientată către viitor,
declinând un regim al posibilităţii.
Vocaţia dorinţei este aceea de a
anula obiectul sau de a etala
absenţa lui.
Dorinţa impune un fel de cauzalitate
prin exprimarea sa, dar nu dă
certitudinea rezultatului.
Dorinţa e, de fapt, o negaţie. Este
opusul simptomului, pentru că ea
vorbește despre posibil, despre
inexistent, în timp ce simptomul
aduce garanțiile unei existențe.
Mutant
Ideea de mutant se leagă de
antiformă. Ea face normele inutile,
aduce surpriză și deviere. Mutantul îi
arată postmodernului că se poate
trăi sintagmatic. Mutantul este un
„tip”, un model neformat sau poate
mai corect spus, de-format.
Polimorf vs. Androgin
Genuri de sinteză, născute dintr-o
convieţuire sintagmatică, acolo unde
marginile dispar.
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

Paranoia
Este boala orientată, bazată pe o
idee fixă. Este caracterizată prin
cultul eroilor, prin hagiografii, prin
legitimări, prin structuri ierarhice,
formalism. Modernismul alimentează
astfel un model paranoic.
Origine – cauză
Își au resursele în simptome.
Schizofrenia
Este boala dezorientată. Ea rupe
raporturile de stabilitate și
dereglează.
Justifică o incapacitate normativă.
Postmodernismul dizolvă și
deconstruiește aleatoriu, precum
schizofrenia.
Diferenţă – diferanţă / urmă
Diferanţa și urma sunt concepte
lansate de Jacques Derrida, ce pun
în evidenţă incapacitatea semnului
de a trimite la un referent, aptitudinea
semnului de a-și ucide referinţa, cu
alte cuvinte, tot în termenii lui
Derrida, aspectul patricid al
semnului.
Urma ilustrează ideea că semnul e
gol, o consecinţă a dispariţiei
autorului.
Lucrurile se pot extinde și în afara
domeniului scriiturii, prin depășirea
aptitudinii referenţiale a semnului.

Dumnezeu Tatăl Sfântul Duh

Semnifică forţa generatoare, Are caracter non-personal, ubicuu,
absolută, ierarhică. imposibil de circumscris.

Metafizică Ironie
Este cauzală, organizată, verticală. Este sintagmatică, artă a
combinaţiilor.
Este locală și are rol de anestezie.
Ironia intră sub categoria râsului
despre care vorbea Michel Foucault
spunând că: „zguduie toate
obișnuințele gândirii (...) denivelând
toate suprafețele ordonate și toate
planurile care cumințesc pentru noi
forfota ființelor, făcând să se clatine
și hărțuind pentru mult timp milenara
practică a Aceluiași și a Diferitului.”6
Determinare Indeterminare
Decurge din modul cauzal de Este o altă denumire pentru
gândire pe care l-am mai prezentat. conceptul de play: „joc”.

77
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

Jean François Lyotard observa:

„Artistul și scriitorul lucrează deci fără
reguli (…) De aceea, opera și textul
au proprietăţile evenimentului, de
aceea, ele și sosesc prea târziu
pentru autorul lor sau, ceea ce
înseamnă același lucru, punerea lor
în operă începe prea devreme.”7

Transcendenţă Imanenţă
Decurge din sensul metafizic, Reprezintă existenţa cotidiană.
spiritualist și semantic al modernităţii. Presupune imposibilitatea unei
vocaţii cosmice, imposibilitatea
scrierii unor sensuri absolute, grele.
Se leagă de caracterul de aparenţă,
participare, absenţă și dispersie
propuse de postmodernism.

Aceasta a fost o încercare, destul de “heterotopică” de a demostra

că postmodernismul există, chiar dacă suferă oarecum de
schizofrenie, că se opune modernității așa cum ironia de pildă, se
opune metafizicii, că oricine poate “locui” în taxonomia lui Ihab
Hassan. Chiar și Tweedledee.
Ba nu, Tweedledum: “`if it was so, it might be; and if it were so, it
would be; but as it isn't, it ain't. That's logic.'”8
Se pare că am creat astfel, o utopie… sau poate chiar o
heterotopie…
Știu: “Utopiile consolează: pentru că, dacă nu au un loc real, ele
înfloresc totuși într-un spațiu minunat și neted, deschid cetăți cu
bulevarde late, cu grădini bine aranjate, țări ale traiului ușor, chiar
dacă accesul la ele e himeric. Heterotopiile neliniștesc, fără îndoială,
pentru că mimează în secret limbajul, pentru că te împiedică să
numești acesta și aceea, pentru că distrug numele comune, sau le
amestecă, pentru că degradează dinainte “sintaxa” și nu numai pe
aceea care construiește frazele, ci și pe aceea, mai puțin manifestă,
care face să stea împreună (alături sau față în față) cuvintele și
lucrurile.”9
Și atunci, în ce fel de sintaxă urmează să mai vorbim? În cel fel
de sintaxă mai putem oare să ne declinăm realitatea?

78
 Mic tratat de heterotopie pentru un utilizator postmodern

NOTE:
1
Lewis Carroll, Alice Through the Looking-Glass în volumul The Complete
Illustrated Lewis Carroll, Hertfordshire, Wordsworth Editions Limited, 1996, p.159;
2
Idem;
3
Am adăugat acolo unde am simţit nevoia termenul original folosit de Ihab Hassan
pentru a nu pierde în traducere, semnificaţii adiacente, utile pentru înţelegerea
conceptelor;
4
Pentru dezvoltarea acestei diferenţieri: vezi capitolul 10, Narcisismul ca mit al
obiectului. Narcisismul ca mit al subiectului, din cartea noastră: Narcisismul și
problemele reflectării, București, Editura Paideia, 2002, pp.281-313;
5
Vezi romanul cu același nume al lui John Barth;
6
Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile, București, Editura Univers, 1996, p.33;
7
Jean - Francois Lyotard, Postmodernismul pe înţelesul copiilor, Cluj, 1997,
Editura Biblioteca Apostrof, p.22;
8
Lewis Carroll, op.cit., p.159;
9
Michel Foucault, op.cit. p.35.

79