Cursul 1

Limba literară – limba națională.

Limbă și limbaje. Variația
lingvistică
 Limba înțeleasă în sens istoric
I. Înțeleasă în sensul devenirii ei istorice, limba română este
reprezentată de ansamblul actelor de comunicare realizate între
vorbitorii ei pe parcursul etapelor succesive de constituire,
așezare, diversificare, organizare și (relativă) unificare. Aceste
acte de comunicare se bazează pe manifestarea substanțială a
tradițiilor lingvistice moștenite, completate treptat prin contribuția -
atât calitativă, cât, mai ales, cantitativă - a limbilor cu care româna a
intrat în contact. „Din p.d.v. diacronic, limba este un ansamblu de
modalități lingvistice tradiționale (care se transmit); iar d.p.v.
sincronic, ea este un ansamblu de modalități comune „actuale” (la
momentul considerat), care, totuși, nu încetează prin aceasta să fie
tradiționale (adică transmise)” [Coșeriu 1997: 45].
Prin definiție, spune Coșeriu, orice limbă se schimbă în timp, pentru că
este rezultatul unor permanente reconstrucții în interiorul „sistemului”
fiecăreia. Orice limbă funcționează sincronic și se constituie
diacronic, existând tocmai pentru că se schimbă. Schimbarea în
limbă nu este alterare sau deteriorare (...), ci reconstrucție, înnoire a
sistemului și ea asigură continuitatea și funcționarea acestuia. Limba
se face prin schimbare și moare ca atare atunci când încetează să se
schimbe [ibid., p. 246].
II. Variația lingvistică presupune totalitatea modificărilor
(individuale sau colective, accidentale sau regulate,
contextuale sau structurale, explicabile atât în interiorul
limbii, cât și prin cauze externe) survenite la nivelul
formelor (fonetice, grafice sau morfematice), al
conținuturilor, al funcționării și al relaționării unităților unei
limbi date, în procesul comunicării umane circumscrise
unui moment socioistoric și cultural determinat.
Varierea diverselor modalități de exprimare este dată de
existența concretă a unei limbi reale [Coșeriu 1997: 15] și
se manifestă în forme mai mult sau mai puțin sesizabile sau
relevante: de la devieri accidentale și momentane la inovații
care tind să se transforme în tendințe și care corespund unor
necesități structurale, ultimele constituind motoarele
schimbării lingvistice. În funcție de relevanța acestor
manifestări lingvistice, așadar, variația „sincronică” a unei
limbi poate determina schimbări la nivel diacronic, în
procesul de constituire istorică a respectivei limbi.
III. La nivel sincronic, modalitatea de exprimare a fiecăruia dintre
vorbitori este influențată de modul în care aceștia sunt capabili să își
gestioneze propriile competențe lingvistice într-o anumită situație de
comunicare. Astfel, se face apel la un limbaj formal în contexte care
impun acest lucru (limbajul administrativ, juridic, universitar,
instituțional, științific sau profesional în sensul mai larg al
cuvântului), chiar dacă acesta nu este întotdeauna și în totalitate
detașat, la nivel oral, de anumite particularități regionale (fonetice
sau accentuale), asumate sau native. Dimpotrivă, în mediile mai
relaxate (între prieteni, la același nivel de vârstă și de preocupări, în
contexte extraprofesionale etc.) este utilizat, la nivel de normalitate,
un limbaj informal, lipsit de (auto)cenzură, original și independent
de rigori, caracterizat de folosirea unor cuvinte, expresii sau
construcții care au rolul de a menține o comunicare deschisă și fără
restricții de niciun fel. În sfârșit, la nivelul comunicării argotice, în
variatele sale forme de manifestare, vorbitorii valorifică realitatea
lingvistică la care au acces, în special cea uzuală, deformând-o sub
imperiul unei unice reguli, care este lipsa oricărei reguli așteptate.
Toate situațiile prezentate mai sus reprezintă aspecte ale variației
stilistice ale unei limbi prin raportare la un sistem de referință
convențional și abstract - limba literară standard.
 Limba literară
IV. Într-o definiție care acoperă cât mai multe dintre trăsăturile acestui concept abstract,
limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii naționale, instrument de
exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii și caracterizat de respectarea
unor norme impuse membrilor unei anumite comunități culturale (Ion Gheție). În
esență, limba literară este produsul vieții culturale al unui popor, deci limbă de cultură
(Kultursprache).
Prin comparație cu limba literară propriu-zisă, varianta standard este „româna literară
folosită în mod curent (adică în împrejurări neoficiale) de un vorbitor instruit” (E.
Vasiliu, I. Coteanu), „limba literară curentă, lipsită de o variație stilistică precisă” (I.
Gheție).
Limba literară modernă caracterizează un stadiu evolutiv superior al unei limbi naționale
și existența ei este condiționată de constituirea și de funcționarea celor mai importante
atribute ale unei civilizații de tip urban (scriere, organizare politică, religioasă și
juridică, tradiție literară, învățământ, presă etc.). (E. Munteanu)
Limba literară modernă poate fi considerată reflexul/oglinda evoluției societății
românești: a cunoscut o modernizare forțată, dar necesară, în perioada de început, s-a
așezat, treptat, filtrând multiple și diverse influențe externe, a produs reglementări
succesive după aceleași modele, a devenit instrumentul culturii naționale și
corespondent al principalelor limbi de cultură și de civilizație europene, a suportat
perioade de restricții și de rigidizare și a reintrat, începând cu ultimul deceniu al
secolului trecut, în ritmul actual de coexistență a limbilor, societății și culturii
apusene.
Prin toate aceste trăsături, limba literară are un firesc și pronunțat caracter dinamic, cu
precădere în perioada actuală. Comentariu!
V. Variația lingvistică poate fi, așadar, individuală sau, prin intermediul
vorbitorilor aparținând unei anumite comunități (sociale, profesionale, de
vârstă sau sex) colectivă. Într-o formă sau alta, rezultatul este diversificarea,
atât expresivă, cât și „utilitară” a modalităților de comunicare la nivelul unei
limbi date. Variația se datorează, în esență, apartenenței vorbitorilor la o tradiție
lingvistică, pe care ei o folosesc atât ca realitate, cât și ca potențial lingvistic
teoretic nelimitat, pentru „a spune ceva și a o spune cuiva”, în cadrul unei
solidarități cu momentul, mediul și interlocutorul (Coșeriu 1997: 65-69).
Dacă nivelul formal sau înalt al comunicării se caracterizează prin respectarea
normei literare, fiind acordată atenție egală formelor și conținuturilor prin
valorificarea unui lexic cultural, elevat și selectat, cu o sintaxă elaborată și cu o
construcție impersonală a mesajului, registrul informal, preponderent oral, este
subiectiv, cu prioritate majoră acordată conținutului, caracterizat prin forme
scurte, printr-un lexic limitat și generic, cu conotații expresive, cu o gramatică
simplistă și lipsită de conectori etc.
„În lingvistică, vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor, și tot așa este și lingvistul,
ca vorbitor. Lingvistul nu trebuie să uite niciodată că limbajul funcționează prin
și pentru vorbitor, nu prin și pentru lingvist” (Coșeriu 1996: 128)
Constituirea și normarea unitară a limbii române literare nu înseamnă însă
eliminarea variațiilor de ordin diatopic, diastratic sau diafazic, care reprezintă
esența așa-numitelor limbi funcționale (idiolecte, sociolecte sau dialecte).
 Limbaje
În general, limbajele sectoriale reprezintă modalități de exprimare lingvistică (prin
cuvinte, expresii, termeni tehnici etc.) proprii unui anumit mediu socio-
profesional (+/- „jargoane socio-profesionale”).
Cu alte cuvinte, limbajele sectoriale ale unei limbi date sunt varietăți modelate de
factori socio-culturali și profesionali, concretizate în tipuri diverse de discurs.
Tipuri de limbaje/discursuri:
- discursul politic „discurs al autorității instituționalizate” + discursul juridic-
administrativ („legaleza”) + discursul publicisticii și al publicității (mass-media)
+ discursul intelectual/științific (livresc) + discursul mediului de afaceri
(„afacereza”) + discursul spațiului virtual + discursuri socio-profesionale
(condiționate, cel puțin unele dintre ele, de criterii de vârstă, pasiuni etc.)
- Toate aceste tipuri de discursuri au trăsături mai mult sau mai puțin specifice, care
pendulează între două extreme: rigiditate și inovație.
Atunci când se mențin în limitele exprimării „literare”, respectiv atunci când respectă
normele structurale ale limbii noastre (în primul rând gramaticale), toate aceste
limbaje reprezintă modalitățile concrete de manifestare a limbii literare la nivel
funcțional, prin intermediul cărora se realizează comunicarea în interiorul unei
societăți cel puțin mediu instruite.
În esență, depinde de fiecare vorbitor să se mențină sau nu în interiorul unui nivel de
educație și de cultură lingvistică, același vorbitor putând, evident, să oscileze, în
funcție de context, de mai multe registre lingvistice.
 Bibliografie selectivă
Chelaru-Murăruș, Oana, Limbaje sectoriale, texte și contexte,
București, Editura Universității din București, 2017.
Coșeriu, Eugen, Sincronie, diacronie și istorie, Editura
Universității din București, 1997.
Dumistrăcel, Stelian, Limbajul publicistic românesc din
perspectiva stilurilor funcționale, Iași, Institutul European,
2006.
Milică, Ioan, Noțiuni de stilistică, Iași, Editura Vasiliana 98,
2014.
Rad, Ilie (coord.), Stil și limbaj în mass-media actuală, Iași,
Polirom, 2007.
Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală,
București, Editura Universității din București, 2001.

Dicționar general de științe. Științe ale limbii, București,

Editura Științifică, 1997 (ed. I), reluat în 2001 și în 2005.