Dinamica Lb. Romane

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE LITERE
Centrul de Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă
Specializarea
COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE
Forma de învăţământ: frecvenţă redusă
Anul I
DINAMICA LIMBII ROMÂNE ACTUALE
Prof. univ. dr. CRISTIAN MOROIANU
Bucureşti
2020
Materialul este tipărit ca suport de curs pentru studenţii Centrului de Suport Local pentru
Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă din Facultatea de Litere, Universitatea din
Bucureşti. Acest material nu se comercializează şi, în alcătuirea prezentă, nu face obiectul
unor plăţi suplimentare ale drepturilor de autor pentru titlurile incluse.
CUPRINS
1. Limba română literară 5
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 5
1.2. Aspecte generale privind dinamica limbii în epoca actuală 6
1.3. Limba română literară: principalele accepţii, caracteristici, definiţie 7
1.4. Normele literare şi normele lingvistice: privire comparativă 10
1.5. Relaţia dintre norma literară şi variantele lingvistice 13
1.6. Teme de reflecţie 28
1.7. Teme de autoevaluare 28
1.8. Bibliografie 28
2. Tendinţe fonetice în limba română 31
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 31
2.2. Generalităţi 32
2.3. Relaţia dintre litere şi sunete. Probleme speciale ale ortografiei româneşti 32
2.4. Principiul fonetic în ortografia românească 35
2.5. Principiul istoric sau etimologic în ortografia românească 37
2.6. Tendinţe fonetice în limba română contemporană, respinse de normele 40

ortografice şi ortoepice
2.7. Modalităţi de adaptare (fonetică şi grafică) a împrumuturilor neologice 42
2.8. Motivarea principalelor devieri de la normele ortografice şi ortoepice 44
2.10. Bibliografie selectivă 52
2.11. Teme de verificare 53
3. Tendinţe actuale în domeniul lexicului 55
3.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.3 55
3.2. Neologismele în limba română. Chestiuni generale 56

Prof. univ. dr. Cristian Moroianu
Dinamica limbii române actuale
Limba română literară
3.3. Derivarea în limba română actuală. 58
3.4. Creaţiile analizabile şi relaţiile semantice. 69
3.5. Sinonimia sufixală neologică. 71
3.5.1.Împrumuturi analizabile sau semianalizabile 71
3.5.2. Împrumuturi analizabile şi creaţii interne derivative (eventual mixte) 74
3.5.3. Creaţii derivative sinonimice exclusiv interne 78
3.5.4. Concluzii 80
3.6. Antonimia neologică analizabilă. 80
3.7. Normă şi abatere în semantică. 84
3.9. Teme de autoevaluare 91
3.10. Bibliografie generală şi selectivă 91
4 Centrul de Învăţământ la Distanţă și cu Frecvență Redusă, Facultatea de Litere

Unitatea de învăţare Nr. 1
LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ
Cuprins Pagina
1.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 5

1.2 Aspecte generale privind dinamica limbii în epoca actuală 6
1.3 Limba română literară: principalele accepţii, caracteristici, definiţie 7
1.4 Normele literare şi normele lingvistice: privire comparativă 10
1.5 Relaţia dintre norma literară şi variantele lingvistice 13
1.6 Teme de reflecţie 28
1.7 Teme de autoevaluare 28
1.8 Bibliografie 28
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1
• Înţelegerea principalelor concepte: limbă literară, normă a limbii literare,

normă lingvistică, variantă lingvistică, variantă lexicală, tendinţă, abatere,
inovaţie şi greşeală.
• Diferenţierea între diversele tipuri de variante şi folosirea lor în funcţie
de context.
Centrul de Învăţământ la Distanţă și cu Frecvență Redusă, Facultatea de Litere 5

1.2. Aspecte generale privind dinamica limbii în epoca actuală
1. Începând cu anul 1990, limba română s-a încadrat, firesc, în

procesul general al trecerii de la (auto)cenzură la libertatea de
exprimare, de la caracterul uniform şi restrictiv al expresiei oficiale la
diversitatea comunicării în ansamblul ei, la toate nivelurile stilistice, de
la expresivitatea „subterană” şi „subversivă” la cea devenită, în scurtă
vreme, titlu de individualizare şi de personalizare a diverselor categorii
de vorbitori. S-a trecut, astfel, de la încercarea, altfel, iluzorie, de
impunere a unei singure limbi, dominatoare, la realitatea mai multor
limbi sau limbaje cu acelaşi drept de existenţă în ochii utilizatorilor ca şi
cea literară, justificată istoric şi cultural. Româna nu are, din acest punct
de vedere, o poziţie particulară: mutatis mutandis, la fel s-a întâmplat cu
toate limbile în momente de transformare substanţială la nivel
sociopolitic, economic, religios, cultural etc.
2. La sfârşit de mileniu, limba română reflecta, în esenţa ei, nivelul de
cultură şi de civilizaţie la care ajunseseră vorbitorii ei: era o limbă cu un
vocabular literar consistent, echilibrat şi expresiv, cu o notabilă
capacitate derivativă, datorată fondului latin originar şi influenţelor
moderne latino-romanice, cu o bogată frazeologie, populară şi, în egală
măsură, cultă, cu o structură gramaticală bine conformată şi supusă
unor norme asumate, prin consens tacit, de toţi vorbitorii. În mod firesc,
după 1990, vocabularul limbii noastre şi-a „deschis larg porţile”
împrumuturilor externe din limbile occidentale şi, în primul rând, din
engleză. Au pătruns acum, împreună cu referentele lor, mai ales
cuvinte care denumesc produse, tehnologii, ocupaţii, divertismente,
cutume şi mode de orice fel ale societăţii moderne, inexistente sau greu
accesibile în societatea închisă de tip socialist. De asemenea, direct
sau prin intermediul principalelor limbi de cultură şi de civilizaţie, au
pătruns în limbă numeroşi termeni exotici, din spaţii culturale
îndepărtate şi insolite. Se poate spune, în limbajul de astăzi, că
vocabularul românesc actual a fost „adus la zi” în privinţa ultimelor
mode euroatlantice şi „parfumat” cu arome insulare exotice.
Împrumuturile masive anglo-americane din ultimele două decenii sunt o
normalitate a lumii contemporane şi nu trebuie tratate ca un caz special.
„Romgleza” este o realitate lingvistică circumscrisă stilistic, cu justificări
ce ţin de specificul unor domenii de interes, de o presiune culturală
obiectivă sau emfatică, de criterii de vârstă, de educaţie, de aspiraţii
etc. Nu se poate vorbi relevant despre modă decât apelând prioritar la
cuvinte englezeşti şi franţuzeşti, despre tehnologia construcţiilor de
maşini prin apelul la cuvinte englezeşti şi germane, despre ritualul
ceaiului prin apelul inclusiv la cuvinte japoneze etc., tot aşa cum, în anii
50-60, nu se putea vorbi despre colectivizare decât cu ajutorul
cuvintelor din limba rusă. Vechile norme ale românei literare fac faţă cu
greu avalanşei de împrumuturi şi, în consecinţă, au apărut variante
duble sau chiar triple de adaptare ale aceluiaşi cuvânt. Variaţia fără

criterii bine definite implică nesiguranţă, iar nesiguranţa este primul pas
spre greşeală.
1.3. Limba română literară: principalele accepţii, caracteristici, definiţie
1. Folosită încă din prima jumătate a secolului trecut, noţiunea de

limbă literară a avut diverse accepţii1. O primă interpretare a fost aceea
de egalitate între limba literară şi limba scrisă (G. Ivănescu; Al. Rosetti,
B. Cazacu şi Liviu Onu). Identificarea totală nu este posibilă, pe de o
parte, din cauza existenţei textelor neliterare alături de cele literare, pe
de altă parte, din cauza variantei orale a limbii literare. Exprimarea
literară se poate face, aşadar, în scris sau oral. A doua interpretare a
fost aceea de egalitate între limba literară şi limba literaturii artistice,
care este, însă, restrictivă şi pseudoetimologică: creaţie a marilor
scriitori şi oameni de cultură, limba literară include limba literaturii alături
de exprimarea standard, de limbajele de specialitate, de tot ce
presupune un act de cultură. Pe de altă parte, sfera limbii literaturii
cuprinde şi elemente extraliterare (arhaisme, regionalisme, elemente de
argou etc.), folosite cu intenţie artistică. Limba literară are o funcţie
socioculturală (limba ca instituţie), iar limba artistică are o funcţie
estetică (mijloc de sugestie, evocare şi individualizare). A treia
interpretare (mai generală şi mai apropiată de realitate) a fost
considerarea limbii literare ca instrument de expresie a producţiilor
intelectuale din diverse domenii ale culturii (Budai-Deleanu, Heliade
Rădulescu etc.); G. Ivănescu consideră mai potrivite, pentru eliminarea
ambiguităţii sintagmei „limbă literară”, expresiile limbă de civilizaţie sau
limbă de cultură (cf. germ. Kultursprache). De altfel, cultura lingvistică,
respectiv cunoaşterea regulilor de exprimare corectă la toate nivelurile
limbii şi folosirea unui vocabular bogat şi nuanţat, este una dintre
componentele fundamentale ale culturii generale a fiecărui vorbitor.
Limba literară este un act de cultură, produs al vieţii culturale a unui
popor. „Fiind legată de tradiţie, ea este mai conservatoare decât limba
populară, mai convenţională, dar şi mai receptivă la inovaţiile impuse de
dezvoltarea economiei, a ştiinţelor şi a tehnicii” (Ştefan Munteanu).
2. În concepţia lui Iorgu Iordan, „limba literară este un aspect al limbii
naţionale, aspectul ei cel mai corect, produs al unei prelucrări continue
din partea scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, publiciştilor etc., sinteză a
posibilităţilor de exprimare pe care le are limba întregului popor. Ea este
limba ştiinţei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului, administraţiei”2;
„aspectul cel mai desăvârşit al limbii”; variantă cultivată şi normată a
limbii naţionale. Caracteristicile subliniate de Iorgu Iordan se regăsesc
în definiţiile date de Al. Graur („limba îngrijită, corectă, conformă cu
1 Vezi Ion Gheţie, Introducere în studiul limbii române literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1982, p. 17-23.
2 Despre limba literară, în „Studii şi cercetări lingvistice” (în continuare SCL), V, nr. 1-2, 1954, p. 157.

normele curente”), I. Coteanu („aspectul cel mai îngrijit al limbii

comune”), J. Byck („limbă model, prelucrată”), Stefan Munteanu şi
Vasile D. Ţâra3 („acea variantă a limbii naţionale caracterizată printr-un
sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi
stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit”; ea are o sferă
largă, întrucât cuprinde producţiile şi manifestările culturale, în sensul
larg al cuvântului: este limba scrierilor ştiinţifice, filozofice, beletristice, a
presei, a vieţii politice, precum şi limba folosită în diverse instituţii:
administraţie, şcoală, teatru etc.; „formă elaborată de existenţă a limbii
comune, naţionale, expresia ei cea mai desăvârşită, în sensul că
reprezintă o sinteză a dezvoltării şi posibilităţilor limbii întregului popor”);
Ion Gheţie („aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii întregului
popor, ce serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse
manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei norme
impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia i se adresează”).
3. Este important să se evite confuzia între limba literară şi limba
standard, ultima definită ca „româna literară folosită în mod curent
(adică în împrejurări neoficiale) de un vorbitor instruit” (E. Vasiliu, I.
Coteanu); „limba (sau limbajul) standard este limba literară curentă,
lipsită de o variaţie stilistică precisă” (I. Gheţie).
Limba literară scrisă se subsumează limbii scrise şi trebuie căutată
numai în textele literare beletristice, ştiinţifice, administrativ-juridice (prin
intermediul cărora se realizează un act de cultură), mai vechi sau mai
noi. Începuturile limbii române literare trebuie plasate în momentul în
care se săvârşeşte prin scris un act de cultură, deci în sec. al XVI-lea (I.
Gheţie). Alături de aspectul scris, se poate lua în considerare o
modalitate orală de exprimare a limbii literare, utilizată în conversaţia
îngrijită şi în manifestările genului oratoric.
O limbă literară, în înţelesul modern al conceptului, caracterizează un
stadiu evolutiv superior al unei limbi naţionale şi este condiţionată de
constituirea şi funcţionarea celor mai importante atribute ale unei
civilizaţii de tip urban (scriere, organizare politică, religioasă şi juridică,
tradiţie literară, învăţământ, presă etc.) (Eugen Munteanu).
Din perspectivă diacronică, limba literară vorbită apare numai după ce
se formează limba literară scrisă („limba literară din secolele al XVII-lea
şi al XVIII-lea nu are aspect vorbit, ci numai scris”, I. Iordan; Al. Rosetti;
„o limbă literară a conversaţiei nu poate exista decât după ce limba
literară scrisă (şi mai ales tipărită) capătă o mare răspândire”, Al.
Graur). Pronunţarea literară ia ca model dialectul (graiul) aflat la baza
limbii literare scrise4. Influenţa scrierii devine foarte importantă în
procesul de normare a limbii literare vorbite. Constituite la sfârşitul
3 Istoria limbii române literare. Privire generală, Ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1983, p. 16.
4 Fenomenul are loc şi în direcţie inversă, de la limba literară, odată constituită, spre graiuri. Despre acest
aspect, vezi Stelian Dumistrăcel, Influenţa limbii literare asupra graiurilor populare. Fonetica neologismului,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.

secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, normele de

pronunţare vor fi sancţionate oficial abia în 1956 prin Dicţionarul
ortoepic.
4. Realizarea unei limbi literare scrise şi vorbite este rezultatul unui
proces istoric („Formarea limbii literare presupune un punct de plecare
şi o dezvoltare progresivă sortită să se încheie într-o cristalizare care nu
e niciodată definitivă”, I. Gheţie). Direcţia firească de evoluţie este de la
diversitatea unor variante regionale spre aspectul supradialectal unic al
limbii, la care s-a putut ajunge prin intervenţia normativă a unei/unor
autorităţi culturale. În condiţii istorice particulare, determinate sau nu de
hazard, este important de semnalat efortul conştient şi susţinut al unor
personalităţi culturale care, prin propriile scrieri, pro sau contra,
programatic sau prin intermediul literaturii, au contribuit la unificarea
limbii literare. Dacă în perioada modernă de evoluţie a limbii,
personalităţile culturale, de diverse orientări şi prin mijloace diferite, au
militat pentru unitatea, latinitatea şi modernitatea limbii literare, după
1918 eforturile au fost îndrumate spre acţiunea de cultivare a normelor
limbii literare.
Fiind un proces istoric, limba literară a cunoscut mai multe etape de
evoluţie5, de la faza veche (prima jumătate a sec. al XVI-lea – 1780) la
epoca modernă (de la momentul 1780 până astăzi), trecând prin
diverse faze delimitate convenţional (perioade de tranziţie, etapa
contemporană, etapa actuală etc.). Evoluţia limbii române a cunoscut
ritmuri inegale, oscilând între perioade de relativă staţionare şi de
mobilitate extraordinară. „Trăsătura cea mai caracteristică a românei
actuale este de mare zbucium” spunea Iorgu Iordan6 în 1943, luând în
considerare noua structură demografică din epoca posterioară Unirii,
dezvoltarea presei, frământările culturale ale vremii etc. Unele dintre
exemplele (de diverse naturi) preferate, motivate şi creditate de autor
nu au fost validate de evoluţia ulterioară a limbii literare, ceea ce
demonstrează că mecanismele de „aşezare” a fenomenelor lingvistice
nu se subordonează unor reguli stricte, ci fiecare are logica sa internă.
Dăm câteva exemple în acest sens: forma contemporan a învins în
concurenţa cu varianta contimporan (în ciuda analogiei cu timp),
curtezan î.l.d. curtizan (din fr. courtisan), muşchetar î.l.d. muschetar
(alături de care astăzi e în variaţie liberă), pasenţă î.l.d. pasienţă (de
altfel, cele două sunt astăzi specializate semantic), (lapte) pasteurizat
î.l.d. pasterizat etc.; căpşuni alături de căpşune, coli ptr. coale, comenzi
ptr. comande, coperţi alături de coperte, reguli ptr. regule, sudălmi ptr.
sudalme, ţărănci ptr. ţărance etc.; adultere ptr. adulteruri, debuşee
alături de debuşeuri, entuziasme, gheme, ghişee, ghivece, jersee
5 Despre etapele de evoluţie a limbii române literare, vezi I. Gheţie, Istoria limbii române literare. Privire
sintetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
6 Limba română actuală. O gramatică a “greşelilor”, Bucureşti, Editura Socec & Co., 1943 (ediţia a II-a:
1947), p. 20.
(alături de jerseuri), nuclee, resoarte (specializat semantic faţă de

resort, -turi), sutiene, tavane etc.7
În ultimul deceniu, limba literară cunoaşte, mai ales în lexic şi în
frazeologie, o îmbogăţire şi o diversitate extraordinare, determinate de
transformările socio-politico- economice, culturale şi de mentalitate de
după căderea comunismului.
Dintre funcţiile limbii literare, sunt de menţionat în primul rând funcţia
esenţială de comunicare între membrii unei comunităţi culturale, apoi
funcţia de conservare culturală, funcţia de marcare a identităţii naţionale
etc.8
1.4. Normele literare şi normele lingvistice: privire comparativă
1. Norma literară este expresia convenţională, în genere coerentă, a

unui anumit uz lingvistic (dominant), impusă, cu o forţă coercitivă mai
mare sau mai mică, persoanelor aparţinând unei anumite comunităţi
(culturale)9.
2. În primul rând, este necesară stabilirea unei distincţii între noţiunile
de normă literară (academică) şi normă lingvistică, ultima fiind
intrinsecă structurii limbii şi dirijând dialectele şi vorbirea obişnuită.
Prima arată „cum trebuie să se spună”, a doua „cum se spune” (E.
Coşeriu). Norma literară este rezultatul unei acţiuni culturale
programatice, are deci un caracter conştient, fiind rezultatul unor selecţii
motivate sincronic şi diacronic. Ea nu înregistrează, ci statuează,
reglementează elementele unei stări de fapt. Norma lingvistică
înregistrează o stare de fapt la un moment dat (aspectul sincronic), iar
istoria ei se constituie, în diacronie, dintr-o succesiune de stadii
sincronice. În concepţia lui E. Coşeriu10, norma cuprinde numai
elementele care au caracter social, comun, ceea ce presupune
eliminarea din vorbire a tot ce este fenomen individual, ocazional sau
momentan. În această împrejurare, norma reprezintă un nivel
intermediar între limbă ca sistem şi vorbirea ca realitate diversă şi
dinamică şi, în acelaşi timp, un prag necesar pentru ajungerea la acele
opoziţii funcţionale care definesc, în ultimă instanţă, sistemul. Norma
lingvistică reprezintă un prim grad de abstractizare şi de selectare a
acelor acte de vorbire considerate tradiţionale şi comune tuturor
membrilor unei comunităţi. După expresia lui Sextil Puşcariu, „uzul este
un tiran care pune stavilă pornirilor individuale şi limitează posibilităţile
7 Exemplele sunt date după Iorgu Iordan, ed. cit., p. 52-72.

8 Despre acest aspect, vezi Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Iaşi, Editura Polirom, 2005, cap.
Funcţiile sociale ale limbii literare, p. 280-283.
9 Vezi Ion Gheţie, op. cit., p. 36.
10 Vezi Eugeniu Coşeriu, Sistem, normă şi vorbire, în vol. Teoria limbajului şi lingvistică generală. Cinci studii,
ediţie în limba română de N. Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 11 – 114.

variate de expresie la ceea ce a devenit normă pentru colectivitate” 11.

Uzul limbii, norma lingvistică există, norma literară este creată şi
promovată.
3. Norma literară este „rezultatul selecţiei anumitor posibilităţi de
expresie din ansamblul celor oferite de sistemul lingvistic (mai bine zis
de realitatea lingvistică diacronică în sincronie, n.n.), proces efectuat în
mod intenţionat, conştient şi consecvent, de către participanţii la viaţa
culturală a unei comunităţi lingvistice naţionale (…)12. Aşadar, normele
limbii literare sunt consensuale, conştientizate şi codificate. Dintre
factorii care contribuie la selectarea, acceptarea şi generalizarea unor
fapte de limbă menţionăm: prestigiul cultural (al unui autor, al unui
corpus de texte sau al unei varietăţi teritoriale), factori estetici (cu
referire mai ales la nivelul fonetic şi la cel grafic), factori ce ţin de o
anumită tradiţie istorică şi culturală, principiul economiei de mijloace,
principiul simetriei şi al regularităţii formelor, principiul etimologic etc.
Normele limbii (literare) sunt de două feluri: a) particulare, evidenţiate
la fiecare dintre nivelurile limbii (fonetic şi accentual, gramatical, lexico-
semantic, frazeologic, stilistic etc.) şi b) generale, care grupează într-un
sistem normele particulare. Caracteristicile normelor literare sunt
consemnate de obicei pentru un anumit stadiu (sincronic), în scrieri sau
codificări momentane (vezi tratate şi dicţionare ortografice, ortoepice
etc.); o succesiune de asemenea consemnări duce la înregistrarea
istoriei normei literare.
4. Şi normele lingvistice, şi normele literare au caracter istoric (se
constituie în diacronie, variază în timp). Normele literare consacră aşa-
zisul caracter fix al limbii literare, dar ele nu sunt (şi nu pot fi) veşnice:
modificarea lor în timp este consecinţa presiunii exercitate de norma
lingvistică. Variaţia normei lingvistice nu se reflectă în mod obligatoriu în
evoluţia normei literare ci, în funcţie de motivaţiile eventualelor fluctuaţii,
poate fi asumată sau, dimpotrivă, respinsă de norma literară. Normele
lingvistice înregistrează realitatea existentă inclusiv în graiuri, în general
în exprimările neliterare, şi nu reprezintă un act de cultură. De aceea,
faţă de norma lingvistică nu se poate „greşi”, aşa cum se întâmplă prin
raportare la norma literară. Cel mult, cineva se poate situa, printr-o
opţiune lingvistică neadecvată, în afara contextului sociolingvistic.
Normele literare reglementează exprimarea literară ca act cultural, iar
cunoaşterea lor reprezintă, în consecinţă, o premisă a culturii. Spre
deosebire de norma lingvistică, intrinsecă, naturală şi abstractă, norma
literară este întotdeauna concretă şi convenţională, realizată fie prin
consens tacit, fie prin reglementări exprese, impuse în final de
autoritatea unui for cultural (şcoală, societăţi savante etc.). Norma
literară consacră întotdeauna un anumit uz lingvistic (cel dominant) din
mai multe, aflate de obicei în concurenţă. Există un unic sistem de
11 Limba română, I, Privire generală, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă “Regele Carol II”, 1940
(reeditată în 1976, Bucureşti, Editura Minerva), p. 30.
12 Eugen Munteanu, op. cit., p. 288.

norme la nivelul limbii literare şi mai multe norme lingvistice, în funcţie

de varianta neliterară la care se raportează.
5. Comparativ cu normele implicite ale diverselor variante literare
regionale, normele literare sunt explicite, mai coerente şi unitare. Faţă
de norma ideală, impusă de tradiţie, se conturează o normă uzuală, ca
medie între norma ideală şi norma limbii vorbite. În perioada mai veche
a limbii, norma literară românească era, de asemenea, implicită, fiind
promovată îndeosebi prin şcoală. O dată cu impunerea unei limbi
literare unitare, normele devin explicite. Fixate prin lucrări speciale,
elaborate de societăţile savante, normele literare explicite au caracter
obligatoriu pentru persoanele aparţinând unei anumite comunităţi
culturale. Caracterul coercitiv al normelor este condiţionat de momentul
istoric şi de nivelul cultural al celor ce se servesc de ele.
6. Normele limbii literare au caracter multiplu, reprezentând un
ansamblu de prescripţii, reguli care au în vedere diversele nivele ale
limbii: norma fonetică, ortografică, ortoepică, de punctuaţie,
morfologică, sintactică, lexicală, semantică, frazeologică, stilistică etc.
Gradul de rigurozitate al acestora este diferit în funcţie de obiectul
fiecăreia: norma ortoepică şi cea ortografică sunt, comparativ cu
celelalte, mai riguroase, căci varianta literară se deosebeşte mult de
variantele individuale (semiculte, argotice, familiale etc.) şi de cele
populare sau regionale; norma morfologică are şi ea un caracter destul
de fix, căci sistemul limbii, constituit istoric, este relativ stabil; norma
sintactică este mai liberă, ca şi cea lexicală, variaţiile admise în cadrul
acesteia fiind foarte numeroase.
7. Iorgu Iordan introduce în lingvistica noastră ideea mobilităţii în
sincronie a limbii, operând, pentru prima dată, cu conceptul „tendinţă”,
rezultat din opoziţia dintre „normă” şi „abateri”. Norma este o restricţie a
uzului. Ea implică acţiuni restrictive şi rigoare selectivă. Norma
delimitează segmentul de variaţii admise de sistem, adică de unde şi
până unde avem dreptul să greşim. Impunerea unei norme este un act
de politică a culturii care, oricând, poate fi contestat.
Norma literară românească are un caracter permisiv determinat, printre
altele, de contactul cu limba populară. Urmarea acestei permeabilităţi a
limbii la nivel standard este caracterul ei dinamic care, însă, are şi o
latură „riscantă”: o normă lipsită de rigiditate este, din păcate, şi o
normă lipsită de apărare (Al. Niculescu).
8. Normele limbii literare aparţin, în majoritatea lor, variantei literare
muntene. Fac excepţie: prezenţa lui –ă după ş, j şi r (birjă, cămaşă,
cenuşă, ţigară, uşă, vrajă etc., de tip moldovean şi transilvan); formele
prin, printre, după, precum (î.l.d. muntenismele pân, pântre, dupe,
păcum); indicativul imperfect pers. a III –a pl. în –u (particularitate
bănăţeană); formele refăcute ale verbelor cu radical în d, n, t (cred, ţin,
simt, să spună, vin, să ard, mă reped etc., provenind din graiurile
bănăţene, ardelene şi moldovene), caracterul moale al lui p, d
(prepoziţiile de, pe) etc.

9. Instrumentele prin care se statuează normele limbii literare sunt

îndreptarele ortografice, ortoepice şi de punctuaţie, gramaticile şi
dicţionarele normative. Normele academice sunt aplicate în Gramatica
limbii române (ed. 1, 1954, ed. 2, 1963), precum şi în Dicţionarul tezaur
al limbii române (seriile veche şi nouă), în Dicţionarul limbii române
literare contemporane (1955-1957), în Dicţionarul limbii române
moderne (1958), ultimul reluat în Dicţionarul explicativ al limbii române
(ed. 1, 1975, ed. 2, 1996, 1998) care au, toate, un caracter normativ
declarat. Principalul instrument normativ este Dicţionarul ortografic,
ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti,
1982, retipărit în 1989, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, iar ultimul îndreptar ortografic,
ortoepic şi de punctuaţie (scos în cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu
Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române) a apărut la Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1996. La fel de utile pentru cei care vor să
urmărească relaţia dintre normă şi evoluţia limbii sunt şi Dicţionar
normativ al limbii române (DIN): ortografic, ortoepic, morfologic şi
practic, de Ioana Vintilă Rădulescu, Bucureşti, Editura Corint, 2009 şi
Îndreptar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Conform cu
DOOM, ediţia a II-a, 2005, de Cristiana Aranghelovici, Bucureşti,
Editura Saeculum Vizual, 2007.
1.5. Relaţia dintre norma literară şi variantele lingvistice
1. Stabilirea statutului de variantă a unei unităţi lingvistice ridică

probleme în primul rând datorită complexităţii noţiunii de cuvânt, pe
larg discutată în lingvistica generală13. Conform celei mai cunoscute
definiţii date acestui concept de către Antoine Meillet, cuvântul
reprezintă asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex
sonor, susceptibil de o întrebuinţare gramaticală în procesul
comunicării14.
Orice cuvânt flexibil reprezintă o unitate într-o diversitate de forme sau
aspecte gramaticale; el este în realitate ansamblul formelor sale
flexionare, raportate la acelaşi sens lexical. Cuvântul trebuie socotit ca
o invariantă lexicală, cu o formă-tip şi cu un sens principal
(fundamental): invariantă fonetică, având un înveliş sonor acceptat şi
recomandat de normele limbii literare la un moment dat în evoluţia ei,
semantică, cu un sens principal din care pot deriva sensuri secundare,
gramaticală, care presupune varietatea flexionară a unei categorii
lexico-gramaticale. La rândul ei, invarianta fonetică are două
componente: accentuală şi grafică, ambele cu caracter literar.
13 Vezi Al. Rosetti, Le mot. Esquisse d’une théorie générale, Ediţia a-IV-a, 1982, revăzută şi augmentată, în
vol. Etudes de linguistique générale, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p.164-238.
14 Ibidem, p.186.

2. În măsura în care, din diverse motive şi la un moment dat, există

devieri de la forma-tip a unui cuvânt, acceptată de normele limbii
literare şi inserată în dicţionare drept cuvânt-titlu, modificări ce ating
corpul fonetic, grafia, accentul, morfemele acestuia, fără ca sensul
principal lexico-gramatical să se schimbe, putem vorbi de variante ale
aceleiaşi unităţi lexicale. O definiţie generică a conceptului de variantă
lingvistică descoperim în DEX2, s.v.: „Formă a unui element lingvistic
care diferă de aspectul tipic, obişnuit al acestui element”.
3. Prin raportare la limba literară, variantele sunt de două tipuri: a)
variante literare libere (sau care circulă în variaţie liberă)15 şi b) variante
neliterare (respinse de normele limbii literare). Dacă circulaţia în variaţie
liberă a mai multor forme (de regulă două) este normală într-o limbă
dinamică, nu există – şi nu poate exista, în mod logic – exclusiv
variante neliterare. Calitatea de variantă se stabileşte, cu argumente,
comparativ cu aşa-numita invariantă sau formă–tip definită şi
recomandată de dicţionarele explicative şi normative. Ceea ce definesc
dicţionarele sunt invariantele lexicale (lexemele), titlul unui articol de
dicţionar jucând rolul de simbol arbitrar al unui lexem16. Variantele
neliterare apar în dicţionarele explicative (şi, implicit, normative) la
sfârşitul articolelor, cu o menţiune expresă. Ele sunt incluse şi în
desfăşurarea alfabetică a cuvintelor, în dreptul lor făcându-se trimiterea
spre varianta literară respectivă. Variantele literare reprezintă corpusul
exclusiv al îndreptarelor şi al dicţionarelor prin excelenţă normative. În
DOOM2, spre exemplu, sunt trecute numai variantele (unice sau
multiple) considerate corecte de normele limbii literare. Atunci când ne
aflăm în prezenţa unei variaţii libere, cele două forme (accentuale,
fonetice, grafice, gramaticale) eventual modalităţi de despărţire în silabe
apar trecute cu bară oblică, pe primul plan fiind pusă varianta sau
posibilitatea considerată „mai îndreptăţită”. Desfăşurarea alfabetică
trece în revistă ambele variante, cu observaţia că în dreptul celei
secundare se face trimitere la varianta principală, unde sunt făcute
eventuale recomandări (Exemple: deseară, v. diseară; diseară/deseară,
adv.).
4. Pentru stabilirea calităţii de variantă literară sunt avute în vedere
argumente de ordin diacronic şi, în egală măsură, sincronic. Frecvenţa
unei anumite forme sau întrebuinţări interne este de luat în considerare
numai în măsura în care există justificări la nivelul structurii limbii, în
sensul unei exprimări flexibile şi corecte. De asemenea, stabilirea
15 Vezi Gabriela Pană Dindelegan, În sprijinul variantelor literare libere, în SCL, nr. 5 / 1983, p. 446 – 450;
Simona Tomulescu, Despre variantele literare libere la nivel gramatical, în “Limba şi literatura română”, nr. 3,
1997, p. 11-13. Acest tip de variante este inventariat în DOOM ca „variante existente în norma limbii literare
actuale, folosite în exprimarea neutră din punct de vedere stilistic, stând aproximativ pe acelaşi plan şi având
adesea o pondere egală în uz” (vezi Mioara Avram, Variante din normă şi alte variante, în “Limba română”,
nr. 2, 1984, p. 150, articol republicat în Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, Editura
Academiei, 1987, p. 28-30).
16 Tratatul de lingvistică generală, red. resp. Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald, Bucureşti, Editura Academiei,
1971, cap. Unităţile limbii. Cuvintele, p. 227. Clasificarea variantelor lexicale, numite şi alolexeme, este
următoarea: variante semantice (diversele sensuri ale unui cuvânt), fonetice, poziţionale şi gramaticale.

formei cele mai adecvate a unui împrumut neologic, spre exemplu,

trebuie să ţină cont de particularităţile etimonului sau etimoanelor, dar şi
de specificul structural (fonetic şi gramatical) al limbii române. Dacă la
împrumuturile mai vechi, populare sau culte, formele de astăzi au girul
tradiţiei, la împrumuturile recente este destul de dificil să se opteze
pentru diversele posibilităţi de pătrundere şi de adaptare.
5. Variante pot avea nu numai unităţile lexicale, ci şi afixele (lexicale
sau gramaticale), afixoidele şi chiar unităţile frazeologice. Criteriul
esenţial în stabilirea statutului de variantă rămâne cel semantic: o
unitate lingvistică suportă modificări formale nonderivative, mai mult sau
mai puţin accidentale, cu diverse grade de motivare, obţinute în planul
vorbirii, fără ca sensul principal al unităţii respective să se schimbe. În
consecinţă, din punct de vedere lexicologic, variantele pot fi clasificate
în următoarele clase: a) variante lexicale, care afectează, într-un fel sau
altul, forma cuvintelor (fonetica17, accentul, grafia, morfemele); b)
variante afixale, privitoare la variaţiile formale ale afixelor; c) variante
afixoidale; d) variante frazeologice, vizând modificări în structura
unităţilor frazeologice, sensul tuturor acestor unităţi lingvistice
rămânând neschimbat în esenţă.
6. Variantele lexicale reprezintă, aşa cum am mai spus, diversele
oscilaţii formale (de pronunţare, de scriere, de întrebuinţare
gramaticală) ale unui cuvânt. Ele depind, pe de o parte, de modalitatea
de pătrundere şi de adaptare a unui împrumut şi, pe de altă parte, se
produc în urma unor asocieri, analogii lexico-gramaticale, accidente
fonetice, tendinţe fonetice etc. Astfel, în funcţie de provenienţă,
variantele lexicale pot fi a) interne şi b) externe.
6.1. Sunt socotite variante lexicale interne cele create în interiorul
unei limbi de la un cuvânt, a cărei formă (grafică, fonetică, gramaticală)
a fost modificată, fără ca sensul să fie schimbat, la un anumit moment
în evoluţia limbii, prin analogie sau prin alte procedee interne
nonderivative, cum ar fi: etimologia populară, hipercorectitudinea,
contaminaţia etc.18 Prin urmare, modificarea formei unei unităţi lexicale
în interiorul unei limbi depinde de influenţa unor factori care, acţionând
individual sau, cel mai adesea, conjugat, determină variaţii de diverse
feluri, cu păstrarea aceluiaşi sens. Aceşti factori modificatori sunt de
ordin etimologic, geografic, temporal, sociocultural, stilistic etc. şi
afectează, în egală măsură, toate categoriile de cuvinte, mai vechi sau
mai noi, moştenite, împrumutate sau creaţii interne. În consecinţă, se
pot evidenţia variante interne regionale, populare, arhaice, învechite
sau, dimpotrivă, actuale sau chiar recente, variante argotice sau din
jargon, individuale sau colective etc. Tendinţa spre o pronunţare mai
17 Modificările fonetice afectează fie radicalul (în cazul variantelor lexicale), fie afixele flexionare (sufixe,
desinenţe), fie afixele derivative. Schimbările fonetice pot fi condiţionate de structura sonoră a cuvintelor sau
pot fi determinate de diverse tendinţe de pronunţare.
18 Vezi Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, ediţia a III-a, revăzută şi din nou
îmbogăţită. Bucureşti, Editura Albatros, 1984. Cap. I: Introducere în studiul vocabularului. Cuvântul în
raporturile lui cu variantele, de Th. Hristea, p. 9-11.
comodă şi mai economică, dorinţa (uneori exagerată) de corectitudine,

orientarea spre expresivitate şi efortul de asumare a limbajului
acţionează la toate nivelurile socioculturale şi reprezintă, în ultimă
instanţă, o normalitate a evoluţiei limbii. Toate acestea există şi trebuie
să se ţină cont, în primul rând, de justificarea existenţei lor. În măsura în
care reprezintă rezultatul firesc al evoluţiei limbii şi dacă, în plus, au şi o
motivare structurală, variantele interne analogice, de orice tip, au şanse
să circule, la un moment dat, în alternanţă liberă cu cele considerate
literare, să devină, aşadar, variante libere.
6.2. Variantele lexicale externe19 sunt rezultatul adaptării diferite a
împrumuturilor provenite din două sau mai multe surse lexicale externe.
Este vorba, în special, de cuvintele cu etimologie multiplă externă ale
căror variante, pătrunse simultan sau la distanţă în timp şi spaţiu în
limbă, pot fi acceptate în variaţie literară liberă sau pot avea caracter
neliterar. Caracterul lor „neliterar” nu trebuie pus pe acelaşi plan cu
variantele neliterare interne datorate superficialităţii culturale a
vorbitorilor. Variantele etimologice externe au avut, în momentul
pătrunderii lor în română, o justificare socioculturală şi istorică,
respectând „regulile” de adaptare şi fiind perfect explicabile prin
raportare la limbile de origine, la gradul de cultură al utilizatorilor etc.
Limba română are, din punctul de vedere al surselor externe, un
caracter particular, dictat de poziţia geografică în care s-a vorbit
(înconjurată de vecini nonlatini), de contextul socioistoric şi cultural în
care a evoluat (izolată, total sau parţial, de latinitatea occidentală, la
care a avut acces, în epoca veche, mai mult prin intermediari, reintrată
în normalitatea europeană o dată cu crearea statului român modern,
rezistând cu succes presiunii comuniste şi încercând astăzi să
recupereze, pe parcursul a două decenii, ceea ce a pierdut timp de o
jumătate de secol).
Reluarea raporturilor culturale cu Occidentul s-a făcut, aşadar, la
început prin intermediari, în mod diferit în Transilvania prin comparaţie
cu Muntenia şi Moldova. Cuvinte de origine latino-romanică au pătruns
în Transilvania mai ales prin filieră maghiară şi germană, în timp ce în
Ţările Române au intrat prin neogreacă, rusă, polonă, ucraineană.
Forme ca aghent, apoştol, avizie, benchet, bregadir, caplan, capral,
carabin, caştelean, catichizmuş, cănţălărie, coleghiom, comendir,
congregaţion, contribuţion, cursar, danţ, ecjecutor, evangheliom,
franţoz, gazet, gheneral, gvardie, hişpan, iezovit, impoşiţiu, inşpector,
maghistrat, mortir, naţion, obştinenţie, ordinanţ, parmazan, provezion,
provinţial, reghiştrom, reşpect, rituş, scrină, serjant, şuspiţie, şărvit,
ştaţie, terminuş, ţentrom, uzuş etc.20 au circulat în limba română veche
19 Teoretic, toate unităţile limbii, inclusiv cuvintele de etimologie multiplă externă pot fi modificate, sub
diverse aspecte, în interiorul limbii. Un împrumut suferă, aşadar, o dublă adaptare, determinată de
caracteristicile etimonului, modificabile, la nivel secundar, în vorbire.
20 Vezi Dicţionarul limbii române, seria academică (DA/DLR 1913-2010), Dicţionarul împrumuturilor latino-
romanice în limba română veche (DILR 1992) s.v.

până la începutul secolului al XIX-lea, când au fost înlocuite, treptat, de

corespondentele din limbile moderne, faţă de care, astăzi, reprezintă
forme sau variante externe învechite: agent, apostol, aviz, banchet,
brigadier, capelan, caporal, castelan, catehism etc. Ele trebuie
considerate ca reprezentând o etapă din evoluţia limbii române şi nu
trebuie puse nicicum pe acelaşi plan cu variantele neliterare. Caracterul
literar sau neliterar, corect sau incorect are relevanţă exclusiv la acelaşi
nivel de limbă (cronologic, geografic şi stilistic). Spre exemplu, variante
fonetice ca ciocolată, şocolată şi şocoladă sunt perfect explicabile prin
originea lor directă (prima din it. cioccolata, a doua din fr. chocolat şi a
treia din germ. Schokolade) şi au circulat, cu drepturi egale, până când,
la un moment dat, limba literară a decis ca forma ciocolată să fie
considerată ca literară. Niciuna dintre ele nu este „greşită” din punct de
vedere etimologic, iar forme ca şocolată sau şocoladă sunt, astăzi,
învechite, eventual preţioase sau livreşti. La fel se întâmplă şi cu forme
ca limonată şi limonadă, monedă şi monetă, stofă şi ştofă etc. Opţiunea
limbii literare pentru una sau alta dintre forme este dată în principal de
frecvenţa cu care acestea sunt folosite, de unele argumente fonetice,
gramaticale, estetice etc. şi trebuie luată ca atare de către vorbitori.
Dacă, spre exemplu, intervin alte modificări interne (accidentale sau
analogice), depărtarea faţă de etimon constituie un element important
în respingerea noilor variante (vezi forme categoric neliterare ca
ciucalată).
Variantele externe fie au avut circulaţie generală, fie, adesea, au fost
folosite cu precădere într-o anumită zonă geografică, zonă de contact
lingvistic direct (spre ex., cu maghiara şi germana). Variantele apar, de
regulă, grupate în dicţionarele implicit normative, explicative şi
etimologice, împreună cu forma considerată literară de către normele în
vigoare şi tratate ca un singur cuvânt, ca o unitate într-o varietate de
forme. Lucrările lexicografice trebuie să facă – unde şi dacă este
necesar – diferenţa între variantele literare libere, conform DOOM-ului,
şi variantele neliterare (ultimele fiind puse, de regulă, între paranteze
rotunde, la sfârşitul articolului, înainte de etimon, vezi, spre ex., DEX 2;
în MDA, variantele sunt trecute la începutul articolului, între paranteze
drepte, după prima atestare şi înainte de etimon).
Pentru că diversele tipuri de variante se justifică inclusiv prin
apartenenţa la acelaşi etimon (ne referim în special la variantele
obţinute prin etimologie multiplă externă), ele sunt numite variante
etimologice21.
6.3. Variantele lexicale mai pot fi clasificate şi în funcţie de gradul de
cultură al vorbitorilor, de vârstă, de mentalitate etc. Este evident faptul
că existenţa unei variante îşi găseşte o explicaţie nuanţată doar prin
împletirea tuturor acestor factori. Existenţa variantelor de orice tip
trebuie discutată inclusiv din punctul de vedere al motivaţiei: unele
21 Caracter „etimologic” au, din perspectiva raportării la invariantă, toate tipurile de variante. Variante
etimologice sunt însă numite, prin convenţie, în special cele cu etimologie multiplă externă.

dintre ele sunt involuntare, determinate de factori ce depăşesc individul

subordonat unui anumit context sau, dimpotrivă, sunt voluntare, create
cu intenţie programatică sau stilistică.
6.4. Aşa cum am anticipat, variantele lexicale sunt determinate de
modificările formale ale cuvântului-radical. În interiorul acestei categorii,
se remarcă în primul rând variantele propriu-zise (de tip fonetic)
obţinute prin accidente şi devieri fonetice de diverse tipuri şi cu diverse
explicaţii. Ele sunt motivate, în general, pe de o parte, de tendinţa de
comoditate a vorbirii (prin sincopă, metateză, asimilare, disimilare etc.),
pe de altă parte, prin tendinţa, opusă celei anterioare, de exprimare
redundantă, în scopul unei mai mari corectitudini sau expresivităţi
(propagare, anticipare etc.). Aceste modificări la nivel fonetic, indiferent
de zona lor de producere şi de acţiune, se explică prin etimologie
populară, contaminaţie, hipercorectitudine, analogie etc.
Variantele lexicale propriu-zise (fonetice) pot fi, aşadar, populare,
regionale sau specifice unei anumite categorii de vorbitori, voluntare
sau involuntare, arhaice sau actuale, interne sau externe, literare sau
neliterare. Exemple22: abecedar (abeţedar, abeţadar, abiţedar, abiţidar),
abominabil (abdominabil), abortiv (avortiv), abţibild (acţibild, agţibild,
apţibild), acum (acuma, acu, acmu, acru), adaos (adaus), adăuga
(adăoga, adăoaga), afurisi (aforisi), agheasmă (aghiasmă, aghiazmă,
aiasmă, iasmă), agriş (acriş, agreş, agrij, aghireş), alcool (alcohol,
alcol), alimentară (halimentară), altminteri (aimintre, alminteri, altminte,
almintere, almintire etc.), aluat (aloat), alviţă (halviţă), amin (amen),
amnar (amănar), amploiat (amploaiat), anatemă (anafemă, anaftemă,
anaftima, anatima), angină (anghină), anticameră (antecameră),
antitabagic (antitabacic), aoleu/auleu, apeduct (apeduc, apăduc,
acvaduct), aschimodie (aşchimodie), ataca (atăca), atriu/atrium,
bancnotă (bacnotă), balang/balanga, balegă/baligă, baveţică (babeţică),
bâigui (bângui), bâldâbâc (bâdâlbâc), becisnic/bicisnic, belarus/bielorus,
bogdaproste /bodaproste, brizbiz (brizbriz), caimacam (caimacan),
calamar/calmar, carafă (garafă), cartilaj/cartilagiu, cârnat (cârnaţ),
cearşaf/cearceaf, chebap (chebab), cheotoare /cheutoare,
chimono/chimonou, chiorăi/ghiorăi, cilindru/ţilindru, cioc-poc/cioc-boc,
clovn/claun (înv.), cocon/cucon, cafeină /cofeină, conjunctură
(conjuctură), consideraţie (consideraţiune), contoar/ comptoar (înv.),
corcoli/corconi, corijent/corigent, corvadă/corvoadă, coteneaţă/
cotineaţă, crenvurst (crenvurşt, crenvuşt, crenvuş, cremvuşt, cremvuş),
criblură (griblură), daravelă/daraveră (înv., pop., fam.),
decofeiniza/decafeiniza, delincvent (delicvent), delapida (dilapida),
denar/dinar, desant (desanct), dicotomic/dihotomic, dicţie/dicţiune,
diecezan/diocezan, dietetic (dietic), direcţie/direcţiune (înv.; conducere
a unei instituţii), diseară/deseară, ditamai/ditai, dizenterie (dezinterie,
dizinterie), dumiri/dumeri, extravertit/extrovertit, fa/fă (interj.),
frecţiona/fricţiona, fundaţie (fundaţiune), geacă (giacă), habitaclu
22 Variantele literare libere sunt date după DOOM2, s.v.

(habitacul), hernie (ernie), heterodox (eterodox), hidos (hâdos), hilar/ilar

(ilariant), Hristos/Cristos, iaca/iacă, icosar/icusar, ieftini (iefteni),
iepşoară/iepuşoară (pop.), ierbar (erbar), ignominie (ignomenie), igrasie
(egrasie), imbold (îmbold), incarna/încarna, incrusta (încrusta), indigo
(indigou), insera (însera), interglaciaţie /interglaciaţiune, inveterat
(invederat), încorpora/incorpora, încovoia (înconvoia),
lăcrimos/lăcrămos, lăscaie/leţcaie, lebăr/lebărvurst, lefuşoară/lefşoară,
leva/levă, lezmajestate/lezmajestate, lingoare /lângoare (lungoare),
linoleum (linoleu), locantă/locandă, lăcaş/locaş, locşor/locuşor, lugubru
(lugumbru), magazioner23 (magaziner), maiestuos (maiestos), maiou
(maieu), manichiură (manechiură), marmură (marmoră), mănăstire/
mânăstire, milieu (mileu), mireasmă (mireazmă), moliftă/molitvă, muma-
pădurii/mama-pădurii, muschetar /muşchetar, namiază/nămiază,
naţiune (naţie), nimeni/ nimenea, nicăieri/nicăierea, observaţie
(observaţiune), ocupaţie (ocupaţiune), pancartă (pancardă), placardă
(plancardă), proporţie (proporţiune), propoziţie (propoziţiune), Puerto
Rico/Porto Rico, puma/pumă, pururi/pururea,
radiotransmisiune/radiotransmisie, ralantì (relantìu), sandvici/sendviş
(sanviş, sandviş, sendvici etc.), scâlcia (stâlcia), schingiui (schinjui),
scovergă (scoveargă)/scovardă, scrijeli (scrijili), sculpta (sclupta),
sculptor (scluptor), solilocviu/soliloc, soluţie (soluţiune), stras/ştras,
stres (ştres), sturlubatic/şturlubatic, ştioalfă/ştoarfă, taică-meu/taică-miu,
taoism/daoism, tăieţei/tăiţei, tâmpănă/tâmpină, topogan/tobogan,
tumoare/tumoră, vexaţiune /vexaţie, zbârli/zburli etc.
6.5. Variantele lexicale accentuale, la rândul lor, pot fi etimologice
(cele care îşi justifică etimologia multiplă externă prin poziţia diferită a
accentului în limba de origine) sau pot fi create în interiorul limbii, fără
vreo influenţă din partea etimonului, printr-o tendinţă a limbii sau prin
analogie. Cuvântul máscul (din lat. másculus), accentuat pe prima
silabă, potrivit etimonului latinesc, a evoluat spre varianta accentuală
mascúl, astăzi literară, prin analogie cu seria mult mai numeroasă de
cuvinte accentuate pe segmentul final -úl: caraúl, credúl, emúl,
noctambúl, preambúl, sătúl, somnambúl etc. Tot prin analogie cu o
bogată serie lexicală îşi transferă accentul pe ultima silabă şi gráham
(din germ. Gráhambrot) în varianta, devenită literară, grahám (cf.
bairám, balsám, salám etc.), precáut (din lat. precáutus) se transformă
în precaút (cf. atribút, crescút, făcút etc.), stábil (din lat. stábilis, it.
stábile) în stabíl (cf. agíl, debíl, fragíl etc.), tómbolă (din it. tómbola) în
tombólă (cf. alveólă, aureólă, creólă etc.), úmil (lat. húmilis, it. húmile) în
umíl (cf. seria analogică dactíl, etíl, gentíl etc.) sau substantivele
moştenite: dumínică (lat. domínica) în dúminică (cf. lúni, márţi, míercuri,
jói, víneri), primăváră (lat. primavéra, cf. it. primavéra) în prímăvară
(după modelul lui iárnă, toámnă, váră) etc. Variantele accentuale pot fi
acceptate ambele de normele limbii literare, circulând în variaţie liberă
ca dublete accentuale literare (diferenţiate numai prin accent):
acatíst/acátist, agrìş/àgriş, alò/àlo, anafòră/anàforă, anòst/ànost,
23Care a luat forţat locul de drept al lui magaziner (din fr. magasinier).
àntic/antìc, apéndice/apendíce, asfixìe/asfìxie, áustru/aústru,

balonzàid/balònzaid, bàntu/bantù, baríton/baritón, bèbe/bebè,
bengàli/bengalì, bléstemă/blestémă, bóston/bostón, bùldog/buldòg,
candìd/càndid, còlaps/colàps, dèlco/delcòu, dígama/digáma,
dihòr/dìhor, edèn/èden, facsímil/facsimíl, firàv/fìrav, gíngaş/gingáş,
hàlteră/haltèră (aparat), hatmàn/hàtman, íntim//intím, jílav/jiláv,
lectìcă/lèctică, màgăriţă/măgărìţă, málaga/malága, mànager/manàger,
mèşteriţă/meştèriţă, mìjloc/mijlòc, mòdem/modèm, profésor/profesór,
nìscai/niscài, òrdie/ordìe, penúrie/penuríe, pícnic/picníc, pónei/ponéi,
precáut/precaút, protéctor/protectór, pùber/pubèr, ròbotă/robòtă,
rolfìlm/ròlfilm, satìră/sàtiră, suburbìe/subùrbie, şpìlhozen/şpilhòzen,
tràfic/trafìc, tretìn/trètin, vèctor/vectòr etc., sau una dintre ele, de regulă
cea internă, analogică, are caracter neliterar24: ácvilă (acvílă), adìdas
(adidàs), adultèr (adùlter), alibì (alìbi), angòra (àngora, lână de ~), àripă
(arìpă), Artèmis (Àrtemis), asìn (àsin), Àugias (Aùgias), avàrie (avarìe),
bàrman (barmàn), bazìlică (bazilìcă), bìftec (biftèc), bìmbaşă (bimbàşă),
bólnav (bolnáv), calviţìe (calvìţie), càmfor (camfòr), catetèr (catèter),
cathàrsis (càtharsis), cèrber (cerbèr), chepèng (chèpeng), cochìlie
(cochilìe), confrerìe (confrèrie), Còrdoba (Cordòba), dedàl (dèdal),
dèspot (despòt), Dòbrogea (dobrògea), epìscop (episcòp), falanstèr
(falànster), fantòşă (fàntoşă), fàsung (fasùng), fèrcheş (ferchèş), ferìgă
(fèrigă), fètus (fetùs), filìpică (filipìcă), frânghìe (frânghie), ibìdem
(ìbidem), infìm (ìnfim), lìbero (liberò), limbuţìe (limbùţie), lìngav (lingàv),
lipìe (lìpie), lòden (lodèn), lògo (logò), matrìce (màtrice), minùţie
(minuţìe)25, mírişte (miríşte), mizèr (mìzer), tróiţă (troíţă), mìrişte
(mirìşte), mòlcom (molcòm), mòtrice (motrìce), Nicosìa (Nicòsia), nugà
(nùga), òftică, s.f. (oftìcă, id.), pùdel (pudèl), pùhav (puhàv), pùstulă
(pustùlă), ràdar (radàr), rùcsac (rucsàc), schìlav (schilàv), sombrèro
(sombrerò), sosìe (sòsie), tòmbolă (tombòlă), trândav (trândàv), vèrmut
(vermùt) etc.
6.6. Variantele (exclusiv) grafice sunt reprezentate de oscilaţiile de
scriere existente în momentul pătrunderii în limbă a unui împrumut şi
care nu se regăsesc manifest în pronunţarea respectivului cuvânt.
Unele dintre variantele grafice se explică prin etimologie multiplă şi
reprezintă argumente etimologice demne de luat în considerare. Spre
exemplu, cuvântul rasă era ortografiat într-o perioadă anterioară rassă,
ceea ce îi confirmă şi originea germană, alături de cea franceză; la fel
se justifică şi variantele grafice glossă alături de glosă, tick-tack şi tic-
tac etc. Ele pot fi discutate şi din perspectiva adaptării împrumuturilor la
normele limbii literare la un moment dat, de situaţii analoge, de criterii
etimologice, estetice etc. Din relativ lunga serie de exemple, astăzi
literare şi/sau neliterare, menţionăm următoarele: afgan/afghan, bikini
(bichini), angro (en gros), boss/bos, Buda/Buddha, bungalow
24 În seria de exemple care urmează, exclusiv prima formă este considerată literară de normele în vigoare.
Uneori, variantele (parţial) interne sunt cele care devin, prin frecvenţă, literare (vezi, spre ex., adìdas, avàrie).
25 Varianta literară este secundară, obţinută prin regresiunea accentului. Forma iniţială şi etimologică era
minuţìe (din fr. minutie).

(bungalou), cocktail/cocteil, derby/derbi, et cetera/et caetera, bypass

(baipas), filosofie /filozofie, harachiri (harakiri), iaht (iacht),
kuwaitian/kuweitian, ofsaid (offside), off-line/offline, staff (staf),
hamburger (hamburgher, hamburgăr), rackeţi (rakeţi, racheţi),
skateboard (skate-board), duty-free (duty free), rock-and-roll/rock’n-roll,
rom/rrom, rosbif/roast beef, smeş/smash (angl.; pron. “smeş”),
standby/stand-by, Tartufe/Tartuffe, votcă/vodcă etc. Alte variante de
scriere mai sunt cele obţinute prin contaminaţie grafică între două
modalităţi de adaptare a neologismelor şi nu au, cele mai multe,
caracter literar: din contaminarea între forma literară nailon şi grafia
etimologică nylon a rezultat varianta grafică nerecomandată naylon; din
combinarea grafiei literare mignon cu pronunţarea „minion” a rezultat
hibridul mignion, din contaminarea grafiei din limba de origine (fr., engl.)
iceberg cu cea românească aisberg (ortografiată după cum se
pronunţă) s-a ajuns la varianta hibridă aiceberg. Contaminaţia între
scriere şi pronunţare a determinat şi apariţia următoarelor variante
grafice: bridgi, fair-pley (sau fair-pley), pikap, ruiby etc. în loc de
variantele literare bridge, fairplay, pick-up, rugbi/rugby etc.
6.7. Un argument suplimentar al relaţiei de interdependenţă între
morfologie şi lexic îl reprezintă variantele morfologice şi cele lexico-
morfologice. Vom lua în considerare acest tip de variante morfologice
ca fiind reprezentat de diverse adaptări morfologice ale unei unităţi
lexicale la sistemul lingvistic autohton, manifestate prin oscilaţii
desinenţiale de gen, număr, caz şi articulare la nume sau prin
concurenţa unor morfeme gramaticale26 la verb. În acest sens,
considerăm ca variante morfologice formele gramaticale duble ale
cuvintelor, obţinute cu ajutorul afixelor flexionare aflate în alternanţă,
ultimele funcţionând ca variante comutabile în acelaşi context (faţă de
acelaşi radical). Exemplele pot fi clasificate astfel: a) variante de gen
(neutru şi feminin la singular, masculin şi neutru la plural):
apocalips/apocalipsă, aştri (astre), astm (astmă), autograf (autografă),
axă/ax, baloturi/baloţi, basc/bască, canafuri/canafi, cataplasmă
(cataplasm), cocoloşi/cocoloaşe, colind/colindă, compuşi/compuse
(cuvânt ~), control (controlă), cojoc (cojoacă), corpusculi/corpuscule,
evuri/evi, fagoţi/fagoturi, fonem (fonemă), poem (poemă), tranşee
(tranşeu) etc.; b) variante de declinare: alică/alice, codirişte (codirişcă),
foarfecă (foarfece), mărgea/mărgică, micşunea/micşunică,
mieluşea/mieluşică, minciunea/minciunică, pupezea /pupezică,
purcea/purcică, ulcea/ulcică etc.; c) variante de articulare: gâdea
/gâdele; d) variante de număr: d1) în interiorul genului feminin: ancore
(ancori), aripi (aripe), beteli (betele), căzi (cade), cravate (cravăţi), căni
(cane), cicatrice/cicatrici, coarde/corzi, găluşte/găluşti, marmure
/marmuri, râpe/râpi; d2) în interiorul genului neutru: adultere (adulteruri),
aerodromuri (aerodroame), albuşuri (albuşe), amanete/ amaneturi,
antete/anteturi, apetituri (apetite), aşternuturi (aşternute), bacşişuri
26Iorgu Iordan, op. cit., cap. Morfologia, p. 51-155. Vezi şi Al. Graur, Tendinţe actuale ale limbii române,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 80-170 (pentru nume) şi 228-249 (pentru verb).
(bacşişe), baltage (baltaguri), bazaruri (bazare), cabarete (cabareturi),

calvaruri (calvare), canale (canaluri), capace (capacuri), carnavaluri
(carnavale), carale/carouri, căpşuni/căpşune, cerdace/cerdacuri,
chibrituri (chibrite), debuşee/debuşeuri, deliruri (delire), divanuri/divane,
ecleruri (eclere), esofage/esofaguri, festinuri (festine), hamacuri
/hamace, haremuri (hareme), mincioage/mincioguri, niveluri/nivele,
sloganuri/slogane, ţumburuşe /ţumburuşuri, vopsele/vopseluri etc.; e)
variante de caz: badei/lui badea, cicatricei/cicatricii, îmbrăcămintei
/îmbrăcăminţii, maicei/maicii/maichii, mămicăi/mămicii/ mămichii,
vlădicăi/ vlădicii/vlădichii, Floricicăi/Floricichii, marmurei/marmurii,
mătuşicăi/mătuşicii/mătuşichii, neichii/lui neica, neneacăi/neneachii, lui
Satana/Satanei, savoarei/savorii, taichii/lui taica; f) variante sufixale la
verb: f1) de indicativ şi conjunctiv prezent: biciuie/biciuieşte,
biruie/biruieşte, bocăne/bocăneşte, boncăie/boncăieşte,
cheltuie/cheltuieşte, chinuie/chinuieşte, ciocăne/ ciocăneşte, cloncăne/
cloncăneşte, copiază (copie), croncăne/croncăneşte, cură/curează (“a
curăţa ştiuleţii), demarcă/demarchează, destăinuie/destăinuieşte,
dibuie/dibuieşte, dogoreşte (dogoară), drăcuie/drăcuieşte, hăpăie
/hăpăieşte, huiduie/huiduieşte, inventă/inventează, împuie/împuiază,
(eu) înconjòr (încònjur), îndrumă (îndrumează), înfioară (înfiorează),
îngâmfă/îngâmfează, învârte/învârteşte, lucrează (lucră), murmuie
/murmuieşte, mustră (mustrează), perie (periază), /se/ olecăie
/olecăieşte, reînvie/reînviază, ţăcăne/ţăcăneşte etc.; f2) de infinitiv
(marcă a conjugării): curăţa (curăţi), datora/datori, îndatora (îndatori),
gâdila (gâdili), încâina/încâini, părea (pare), plăcea (place),
rabatà/rabàte27, sughiţa (sughiţi), tăcea (tace), tărăgăna (tărăgăni),
zăcea (zace)28, văpăi/văpăia etc.
6.8. O altă categorie de variante morfologice este constituită din
dubletele de singular ale numelor, refăcute din formele de plural prin
derivare regresivă morfologică29 sau prin refacerea analogică a unui
nou singular. Aceste forme duble de singular se disting între ele prin
timbrul vocalei accentuate, prin consoana finală a temei sau prin vocala
caracteristică declinării30.
Dintre numeroasele exemple, menţionăm31: beteală/betea (din pl.
betele), breaslă/breslă (din pl. bresle), cămaşă/cămeşe (din pl. cămeşi),
livadă/livede (din pl. livezi), canelă/canea (din pl. canele)32, capăt/capet
27 Variantele morfologice sunt, în cazul de faţă, şi variante accentuale.

28 Despre variantele verbale libere, vezi Blanca Croitor, Variantele verbale literare libere: tendinţe în limba
română actuală, în vol. Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (Coord. Gabriela Pană Dindelegan),
Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, p. 57 – 76.
29 Th. Hristea, Derivarea regresivă morfologică în raporturile ei cu cea lexicală, în vol. Sistemele limbii
(coord. I. Coteanu şi Lucia Wald), Bucureşti, 1970, p. 97-118.

30 J. Byck şi Al. Graur, De l’influence du pluriel sur le singulier des noms en roumain, în “Bulletin linguistique”,
I, 1933, p.14-57 (republicat în vol. Jacques Byck, Studii şi articole. Pagini alese. Ediţie îngrijită şi studiu
introductiv de Florica Dimitrescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 49-92. Pentru aceeaşi problemă, vezi
şi Th.Hristea, Probleme de etimologie, p. 326-329.
31 Din seria care urmează, prima formă, de regulă cea etimologică, este considerată literară.
32 Forma secundară canea este astăzi literară.

(din pl. capete), caramelă/caramea (din pl. caramele), flanelă/flanea

(din pl. flanele), geamăn/gemen (din pl. gemeni), jartelă/jartea (din pl.
jartele)33, pardoseală/pardosea (din pl. pardosele), sandală/sanda (din
pl. sandale)34, sardelă/sardea (din pl. sardele)35, sarma/sarmală (din pl.
sarmale), unealtă/uneltă (din pl. unelte), zăbreală/zăbrea (din pl.
zăbrele)36 etc.
7. Variantele frazeologice. A doua categorie importantă de variante
este cea reprezentată de oscilaţiile formale ale unităţilor frazeologice.
Ca şi în cazul cuvintelor, acestea se datorează în principal diferenţelor
existente între limba sursă şi limba receptoare, procesului de adaptare
sau perioadei în care unităţile frazeologice respective sunt calchiate sau
împrumutate37. Dintre multiplele modalităţi de variaţie frazeologică,
punem în evidenţă câteva situaţii reprezentative: a) variaţii interne
spontane: a1) fonetice: a băga în sperieţi/spărieţi, a băga de
seamă/samă, a fi bun ca pâinea/pânea caldă etc.; a2) gramaticale: a
tăia frunză/frunze la câini, a lăsa cu buza umflată/buzele umflate, a-şi
pierde urma/urmele etc.; a tăia frunză la câini/câinilor, a da în/prin gând
(cuiva), a fi greu de/la cap, a aduce la/în sapă de lemn etc.; a3) lexicale
(variaţie de tip sinonimic): a sta/a şedea cu mâinile/braţele încrucişate,
a avea/a purta pică/ură cuiva, a-şi pierde timpul/vremea de
pomană/degeaba etc.; b) variaţii de adaptare a împrumuturilor: maşină
de război/machină de rezbel (înv.), a păstra ranchiună/a păstra
rancună, a-şi face rondul/a-şi face ronda, a face un afront/a face un
înfrunt, pe cuvânt de onoare/pe parolă de onoare, bal mascat/bal
masche, a pune la indice/a pune la index, concurs de
circumstanţe/concurs de împrejurări etc.; c) variaţii intenţionate (create
mai ales în presa contemporană, ca reacţie de limbajul de lemn
anterior): băiat/fecior de bani gata/ministru de bani gata, a face casă
bună cu cineva/a face vilă bună cu cineva, purtător de cuvânt/purtător
de minciuni etc.
8. Caracterul schimbător al statutului variantelor. În ceea ce
priveşte urmările concurenţei între diversele tipuri de variante, ne aflăm
în prezenţa următoarelor situaţii: 1) o variantă (în genere cea motivată
etimologic şi mai ales structural, în ultimă instanţă cea mai frecventă)
devine literară, iar cealaltă rămâne neliterară, populară, argotică,
regională, învechită, familiară, livrescă etc.38; 2) ambele variante (relativ
33 În DOOM2 apare sinonimul (şi paronimul) jartieră, s.f.

34 Exclusiv după criteriul frecveţei, DOOM 2 recomandă forma analogică sanda deşi ar fi trebuit, după părerea
noastră, să fie trecută în variaţie liberă şi forma etimologică sandală (din fr. sandale).
35 Forma sardea este astăzi literară.
36 Astăzi, forma secundară zăbrea este recomandată de limba literară (vezi DOOM2, s.v.).
37 Despre problemele pătrunderii, adaptării şi dinamicii unităţilor frazeologice neologice, vezi Liviu Groza,
Variante ale unor unităţi frazeologice de provenienţă franceză, în “Limba română”, I, 1984, p. 14-19. Idem,
ibidem, vol. I - II, 1993, p. 46-54; idem, Dinamica unităţilor frazeologice în limba română contemporană,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2005, p. 52-106 şi Probleme de frazeologie. Studii. Articole. Note, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2011, p. 73-104.
38 Caracterul de “corect” sau “incorect” este relativ şi inoperant în această clasificare a variantelor, fiind de
preferat, mai degrabă, “literar” sau “neliterar”. “Corectitudinea” trebuie înţeleasă ca “adecvare” la o anumită
situaţie de comunicare.
egale ca frecvenţă) sunt asimilate de limba literară şi trecute în variaţie

liberă în dicţionarele normative; 3) una dintre variante se specializează
semantic şi se transformă, în consecinţă, în altă unitate lingvistică 39.
Vom detalia, în continuare, ultima posibilitate, în funcţie de a) tipurile de
variante transformate în cuvinte şi b) de relaţiile formale dintre unităţile
lexicale nou create. Astfel, în urma specializării semantice a variantelor
accentuale (interne şi externe) au rezultat dublete de tipul
apéndice/apendíce, s.n. “mică prelungire a tubului intestinal, în partea
de jos a cecului; organ parte componentă a unor aparate anatomice la
artropode, arahnide, crustacee etc.” şi apéndice, s.n. “parte secundară
a unui obiect, prelungire şi completare a acestuia; adaos, anexă,
supliment la o publicaţie; (Fon.) element fonic suplimentar care
însoţeşte articulaţia unui sunet”, armoníe, s.f. “potrivire desăvârşită a
elementelor unui întreg; bună înţelegere; îmbinare armonioasă a mai
multor sunete; (Muz.) concordanţă fonică între sunete; ~ imitativă; ~
vocalică; parte a teoriei muzicale (…)” şi armónie, s.f. (Reg.) „armonică;
muzicuţă”, baríton, s.m. “cântăreţ” şi baritón, s.n. „instrument de suflat,
de alamă, cu timbru şi ambitus corespunzător acestei voci”, cavalérie,
s.f. “parte a armatei care luptă pe cal; cavalerime, călărime” şi
cavaleríe, s.f. (Înv.) „instituţia (sau ordinul) cavalerilor; decoraţie, ordin
în gradul de cavaler; (Pr. ext.) atitudine nobilă”, comédie, s.f. (Pop. şi
fam.)“întâmplare ciudată şi hazlie; lucru neaşteptat; (Rar) spectacol de
bâlci; mecanism, maşinărie” şi comedíe, s.f. “operă dramatică; (Fig.)
prefăcătorie, ipocrizie, falsitate”, compánie, s.f. „subunitate militară...; ~
de onoare”şi companíe, s.f. „tovărăşie; societate”; “mare întreprindere”,
constrúctor, s.m. “cel care construieşte, participant la o construcţie” şi
constructór, adj. “constructiv”, copíl, s.m. “băiat” şi cópil, s.m. „lăstar
crescut de la baza tulpinii unei plante, din primul nod; cui de lemn sau
de metal care se înfige în ochiul ţâţânii, la stâlpul uşii sau al porţii”,
coréctor, s.m. "persoană însărcinată cu citirea şi cu marcarea pe o
corectură a greşelilor faţă de textul original, în vederea înlăturării lor în
tipografie” şi corectór, s.n. “aparat, de obicei automat, folosit în diverse
sisteme tehnice pentru corectarea funcţionării acestora”, dìncoace,
adv. “în această parte” şi dincoàce, adv. “din această parte, de aici”,
diréctor, s.m. “persoană care conduce o întreprindere, o instituţie, o
publicaţie etc. sau un sector al acestora; funcţie deţinută de această
persoană” şi directór, -toáre, adj., subst. “care indică direcţia; roţi
directoare; linie directoare; (Fig.) care indică linia de conduită; curbă pe
care se sprijină generatoarele rectilinii ale unei suprafeţe riglate;
element constructiv al unei antene”, dómino, s.n. “numele unui joc de
societate” şi dominó, s.n. “îmbrăcăminte de bal mascat, în formă de
mantie lungă cu glugă; persoană care poartă asemenea îmbrăcăminte”,
protéctor/protectór, s.m. “cel care protejează, apără, favorizează (ceva
sau pe cineva)” şi protectór, -toáre, adj. “ocrotitor, binevoitor”,
translátor/translatór, s.m. “traducător oficial ataşat unui for diplomatic,
39Vezi Cristian Moroianu, Dublete şi triplete etimologice în limba română, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti, p. 209-240.

administrativ sau judecătoresc; interpret” şi translatór, s.n.

“transformator electric instalat pe liniile de telecomunicaţii
(interurbane)”, vestíbul, -e, s.n. “prima cavitate a urechii interne” şi
vestibúl, -uri, s.n. “antreu” etc.40 În urma acestei specializări accentuale
(completă sau, în unele cazuri, în curs de desfăşurare) rezultă perechi
de omografe lexicale care, în situaţiile de variaţie liberă, sunt
completate şi de un raport de omonimie etimologică parţială de tip
lexico-gramatical.
Dintre dubletele interne rezultate prin specializarea semantică a unor
variante gramaticale de gen şi număr menţionăm câteva (selectate din
categoria împrumuturilor): accesuri “intrări” şi accese “izbucniri
violente”, blănuri “piei de animal” şi blăni “scânduri”, cămine “instituţii” şi
căminuri “sobe”, ciubuce “pipe, ornamente” şi ciubucuri “bacşişe”,
cristale “minerale” şi cristaluri “obiecte din cristal”, ocoale “împrejmuiri”
şi ocoluri “unităţi administrative”, matinee “spectacole” şi matineuri
“capoate”, mirosuri “ceea ce se miroase” şi miroase “condimente” (în
interiorul aceluiaşi gen); accidenţi, s.m. (muzică) şi accidente, s.n.
(întâmplări), başi, s.m. (basişti) şi basuri, s.n. (voci de bas), butoni, s.m.
(nasturi) şi butoane, s.n. (comutatoare), calculi, s.m. (~ renali) şi
calcule, s.n. (~ matematice), centri, s.m. (jucători la centru) şi centre,
s.n. (puncte centrale), cocoşi şi cocoaşe, colţi şi colţuri, corpi şi corpuri,
drobi şi droburi, ghizi şi ghiduri, globi şi globuri, membri şi membre etc.
(oscilaţie între masculin şi neutru); fascicul şi fasciculă, folicul şi foliculă,
garderob şi garderobă, grup şi grupă etc. (oscilaţie între neutru şi
feminin). După expresia lui Iorgu Iordan41, „neputându-se fixa, din
diverse cauze, asupra unuia dintre cele două genuri, limba caută să
utilizeze această situaţie, dezavantajoasă din punct de vedere
morfologic, transformând-o într-un avantaj de ordin lexical”.
O altă categorie de variante transformate, după o perioadă de
concurenţă, în unităţi lexicale diferite este alcătuită din oscilaţiile de
adaptare fonetică şi grafică a împrumuturilor (dintre care cele mai multe
cu origine multiplă). Dintre exemple menţionăm, în primul rând,
dubletele în –ie şi –iune42 (comisie şi comisiune, concesie şi
concesiune, conversie şi conversiune, depresie şi depresiune, divizie şi
diviziune, emisie şi emisiune, formaţie şi formaţiune, fracţie şi fracţiune,
fricţie şi fricţiune, instrucţie şi instrucţiune, lecţie şi lecţiune, obligaţie şi
obligaţiune, ocluzie şi ocluziune, pensie şi pensiune, permisie şi
permisiune, prospecţie şi prospecţiune, radioemisie şi radioemisiune,
reconversie şi reconversiune, reducţie şi reducţiune, secţie şi secţiune,
transcripţie şi transcripţiune, transmisie/transmisiune şi transmisiune,
variaţie şi variaţiune etc.); în al doilea rând, sunt de remarcat cele
diferenţiate prin modalitatea de pătrundere în limbă, pe cale scrisă sau
40 După cum se poate observa din exemplele menţionate, în unele cazuri specializarea semantică a celor
două variante accentuale este dublată şi de o specializare morfologică.
41 Op. cit., p. 52.
42 Vezi o analiză etimologică la Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice. 2.
Contribuţii socioculturale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, cap. Neologismele de tipul -
(ţ)ie / -(ţ)iune, p. 116-122.
pe cale orală (bor şi bord, business, bişniţă şi biznis, chiuvetă şi cuvetă,

consecvenţă şi consecinţă, dependenţă şi dependinţă, filè şi filet, ghişet
şi ghişeu, rever şi revers, training şi trening, transparent şi transperant,
tricot şi tricou etc.).
De asemenea, cu referire la împrumuturi şi la creaţiile interne, au avut
loc următoarele tipuri de specializări: din alternanţa formelor
gramaticale cu sau fără sufix la verb s-au diferenţiat semantic
următoarele dublete: acordă (oferă, stabileşte un acord gramatical) şi
acordează (un instrument), concură (tinde spre acelaşi rezultat) şi
concurează (participă la un concurs), contractă (opusul lui destinde) şi
contractează (încheie un contract, se molipseşte de o boală), /se/
îndoaie (încovoiază) şi /se/ îndoieşte (ezită), manifestă (exprimă un
comportament, o tendinţă) şi manifestează (participă la o manifestaţie),
ordonă (dă ordine) şi ordonează (face ordine), raportă/raportează
(aduce venit) şi raportează (dă un raport, pune în legătură)43, redădea,
redădusem, redăduserăm (vezi reda1, vb. “a da din nou”) şi reda,
redasem, redaserăm (vezi reda2, vb. “a descrie”), repoartă (îşi îndreaptă
gândurile spre trecut) şi repurtează (obţine un succes), reflectă
(răsfrânge) şi reflectează (se gândeşte), ticăie (face tic-tac) şi ticăieşte
(lucrează încet) etc.; din alternanţa variaţiilor de conjugare rezultă, de
asemenea, verbe cu sensuri diferite: îndesa şi îndesi, înflora şi înflori,
înfurca şi înfurci, îngrija şi îngriji etc.; din specializarea prin intermediul
alternanţelor de diateză au rezultat (pe cale exclusiv internă, dar şi pe
cale mixtă44) următoarele verbe45: a cădea şi a se cădea, a duce şi a se
duce, a închina şi a se închina, a pleca şi a se pleca, a purta şi a se
purta, a ruga şi a se ruga, a uita şi a se uita etc.; din specializarea
variaţiilor fonetico-morfologice ale substantivelor semnalăm cere, vb. şi
cerşi, vb. (refăcut din part. cerşit, cerşut), cure, vb. şi curge, vb. (refăcut
din primul prin analogie cu merge), secărea (plantă din familia
gramineelor; secară) şi secărică (băutură alcoolică preparată, de obicei
din secară şi aromată cu secărea), viţea (viţeluşă) şi viţică (femeie
prostuţă); din oscilaţiile exclusiv fonetice46 menţionăm coborî şi pogorî,
mătuşă şi tuşă, pitula şi tupila, rumân şi român, topitură şi tochitură,
panoramă şi panaramă, tartar şi tartor etc.
9. Prezentăm în continuare, pentru o mai bună reţinere, o sinteză a
principalelor tipuri de variante, cu accent pe variantele lexicale:
I.VARIANTE LEXICALE: propriu-zise (de tip fonetic): a) externe

(etimologice), modificabile, la rândul lor, prin procedee interne; b)
interne (analogice sau accidentale); accentuale: externe (etimologice)
43 După cum se poate observa, cele două verbe se află în curs de specializare morfosemantică.
44 Prin calc gramatical sau, mai bine spus, prin calc lexico-gramatical.
45 Am citat numai din seria verbelor vechi moştenite. Numeroase exemple întâlnim, însă, şi la verbele
împrumutate, mai vechi sau mai noi (a referi şi a se referi, a sinchisi şi a se sinchisi, a tângui şi a se tângui
etc.).
46 Vezi şi localitatea Potigrafu, cf. tipografu(l).

şi interne (analogice); grafice: externe (preiau grafia etimonului);

interne (adaptate după pronunţarea românească a etimonului) şi mixte;
morfologice: de gen, nr. şi caz la nume, de conjugare, mod şi timp la
verb şi prin derivare regresivă morfologică.
II.VARIANTE AFIXALE: a) gramaticale şi b) derivative

(sufixale şi prefixale)
III.VARIANTE AFIXOIDALE: a) prefixoidale şi b) sufixoidale
IV.VARIANTE FRAZEOLOGICE: interne (spontane sau
intenţionate)
Reguli utile
1. Conceptele de normă şi variantă lingvistică nu intră în contradicţie:
există o dinamică a normei literare concretizată în diversele variaţii
datorate uzului (normei lingvistice), permise sau nu de “regulile”
sistemului.
2. Există o singură normă literară, teoretic stabilă, practic adaptabilă, la
nivelul limbii standard, în funcţie de diversele situaţii de comunicare.
3. Există tot atâtea norme ale uzului câte situaţii concrete de
comunicare, circumscrise cronologic, geografic, social şi stilistic.
4. Orice tip de normă (literară sau lingvistică) presupune posibilitatea
abaterii: dacă abaterea de la norma literară este considerată greşeală şi
este amendată cultural, abaterea de la normele uzului este considerată
inadecvare şi este amendată social.
5. Dacă o abatere de la normă (în special de la norma literară) este
justificată structural şi are, în consecinţă, o relativ mare frecvenţă, ea se
transformă într-o tendinţă a limbii şi, în funcţie de diverşi factori, are
“şansa” de a fi acceptată, la un moment dat, în limba literară.
1.6. Teme de reflecţie
1. Care sunt limitele dintre “corect” şi “incorect”?

2. Ce înseamnă „abatere justificată structural”?
3. Gândiţi-vă la alte exemple de variante (de diverse feluri)
specializate semantic.
1.7. Teste de autoevaluare

1. Explicaţi unitatea normei literare comparativ cu varietatea
normelor lingvistice.

2. Extrageţi din DOOM2 câte 10 exemple de variante literare libere

pentru fiecare dintre tipurile de variante lexicale (fonetice,
accentuale, grafice şi morfologice), altele decât cele citate în
materialul de faţă.
1.8. Bibliografie orientativă şi selectivă
• Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect,

Editura Cartier, Chişinău, 2001.
• Chivu, Gheorghe, Buză, Emanuela, Roman Moraru, Alexandra,
Dicţionarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1992 (DILR).
• Coteanu, Ion, Româna literară şi problemele ei principale, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
• Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia a
II-a, revăzută şi adăugită (Red. responsabil: Ioana Vintilă
Rădulescu), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
• Gheţie, Ion, Introducere în studiul limbii române literare, Editura
Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 17-37.
• Gheţie, Ion, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Editura
Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
• Graur, Alexandru, Limba literară, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979.
• Groza, Liviu, Elemente de lexicologie, Editura Humanitas
Educaţional, 2004, p. 21 – 37.
• Groza, Liviu, Dinamica unităţilor frazeologice în limba română
contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005, p. 51-120.
• Groza, Liviu, Probleme de frazeologie. Studii. Articole.Note, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2011, p. 73-104.
• Guţu Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală. Limba română de
azi. Versiune nouă. Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 13-19.
• Guţu Romalo, Valeria, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Editura
Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005.
• Hristea, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română. Ediţia a
III-a. Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 8-11, 170-173.
• Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a “greşelilor”, Iaşi,
1943. Ediţia a II-a, Bucureşti, Socec & Co., 1947.
• Moroianu, Cristian, Tipuri de variante, în “Limbă şi literatură”, XLIII,
vol. III-IV, Bucureşti, 1998, p. 25-43.

• Moroianu, Cristian, Dublete şi triplete etimologice în limba română,

Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 209-240.
• Munteanu, Ştefan şi Ţâra, Vasile, Istoria limbii române literare.
Privire generală, Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 13 – 30.
• Niculescu, Al., Individualitatea limbii române între limbile romanice.
2. Contribuţii socioculturale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978, p. 116-122 şi 174 – 186.
• Puşcariu, Sextil, Limba română, vol. I. Privire generală, Fundaţia
pentru literatură şi artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1940. Ediţia a II-
a, prefaţă de Gavril Istrate, note, bibliografie de Ilie Dan, Editura
Minerva, Bucureşti, 1976.
• Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.

Tendinţe fonetice în limba română
Unitatea de învăţare Nr. 2
TENDINŢE FONETICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Cuprins Pagina
2.1 Unităţile de învăţare nr. 2 31

2.2 Generalităţi 32
2.3 Relaţia dintre litere şi sunete. Probleme speciale ale ortografiei româneşti 32
2.4 Principiul fonetic în ortografia românească 35
2.5 Principiul istoric sau etimologic în ortografia românească 37
2.6 Tendinţe fonetice în limba română contemporană, respinse de normele ortografice

şi ortoepice 40
2.7 Modalităţi de adaptare (fonetică şi grafică) a împrumuturilor neologice 42
2.8 Motivarea principalelor devieri de la normele ortografice şi ortoepice 44
2.10 Bibliografie selectivă 52
2.11 Teme de verificare 53
1. Înţelegerea relaţiei dintre forma sonoră şi grafică a cuvintelor.

2. Cunoaşterea particularităţilor ortografiei româneşti.
3. Înţelegerea aplicării principiilor ortografiei româneşti şi a relaţiei dintre ele.
4. Înţelegerea principalelor modificări accidentale de ordin fonetic şi raportarea lor la
normele fonetice şi grafice ale limbii literare actuale.
5. Înţelegerea mecanismelor care stau la baza devierilor fonetice de la norma literară.

2.2. Generalităţi
Istoria scrisului românesc cu litere latine arată că fiecare dintre

reformele ortografice anterioare celei din 1953 a însemnat un pas spre
introducerea, în limba română, a ortografiei fonetice (mai corect
fonologice sau fonematice). Aşadar, ortografia românească este, în linii
mari, fonetică, ceea ce înseamnă că noi scriem, în general, aşa cum
pronunţăm. Uneori însă, acelaşi sunet este redat prin litere diferite (1) şi
aceeaşi literă redă sunete diferite (2). Exemple (1): fonemul /k/ este
redat în scris prin c (cal), k (kaliu), q (quasar); fonemul /k’/ este redat în
scris prin k (kilogram), ch (chem), che (cheamă) şi chi (chior) etc. (2)
grafemul A are valorile /a/, /įa/, /ųa/ (/aliaj/, /ambianţă/, /auxiliar/,
/cianură/ etc.; /albiįa/, /apropiįa/, /gălăgiįa/, /unghiįa/ etc.; /ambiguųa/,
/continuųa/, /luųa/, /situųa/ etc.); grafemul Ă are valorile /ă/ şi /ųă/
(/creăm/, /măr/, /său/, /casă/ etc.; /ambiguųă/, /continuųă/, /luųă/,
/situųă/ etc.) etc.
2.3. Relaţia dintre litere şi sunete. Probleme speciale ale ortografiei

româneşti
Literele alfabetului românesc nu redau sunete, ci foneme sau, mai bine

zis, tipuri sonore sau clase de sunete care corespund ideii pe care şi-o
fac vorbitorii despre sunete, deci sunete-tip. Deosebirea dintre aşa
numitele sunete-tip şi foneme ar fi următoarea: sunetul-tip este produsul
intuiţiei lingvistice a vorbitorilor, pe când fonemul este produsul unei
anumite proceduri de analiză lingvistică structurală precis determinată.
Ambele sunt reprezentate în realitatea limbii prin clase de sunete, adică
prin variaţii de pronunţare fără caracter funcţional.
Spunem, prin convenţie, despre o literă a alfabetului românesc că
“înseamnă un sunet (sau mai multe)” sau, cu alte cuvinte, că
semnificaţia unei litere este identică cu semnificaţia unui semn grafic.
Înţelegem prin literă vocalică o literă a alfabetului al cărei denotat poate
fi o vocală. Cu excepţia literelor ă, î şi â, toate celelalte litere vocalice au
mai mult decât un singur denotat sau semnificaţie. În mod excepţional,
denotatul [î] este pus în corespondenţă cu două litere, î şi â.
Înţelegem prin literă consonantică o literă a alfabetului al cărei denotat
poate fi o consoană. Majoritatea literelor consonantice au un singur
denotat. Litere consonantice cu mai multe denotate sunt, printre altele,
x şi k.
Numim semne denotative toate semnele alfabetului care au un sunet-
denotat. Nondenotative sunt semnele diacritice (circumflexul,

circumflexul inversat şi sedila1) şi literele cu funcţie diacritică (h, e şi i).

Semnele diacritice nu au niciodată ele însele un denotat, ci numai dacă
sunt asociate unei litere (cu un denotat propriu), vezi grupurile grafice
che, chi, ghe, ghi, ce, ci, ge, gi.
Atunci când urmează după literele c şi g, litera h nu are funcţie
denotativă, ci are valoare exclusiv diacritică. Ea indică faptul că c, g nu
au denotatele [k], [g] ci denotatele [k’], [g’]. Literei h îi corespunde a)
zero fonic, deci are funcţie diacritică (în succesiunile grafice che, chi,
ghe, ghi) şi b) denotatul sau semnificaţia [h] (în toate celelalte contexte
grafice).
Atunci când urmează imediat după după c sau g, literele e şi i au rol
diacritic. Ele indică faptul că c, g + e, i nu au denotatele [k], [g] ci
denotatele [č], [ğ]. În cuvinte ca ceai, ciori, geam, giuvaer, literele e, i nu
au valoare denotativă, ci valoare exclusiv diacritică. Pentru e, i în
contextele amintite, funcţia diacritică este obligatorie, iar cea denotativă
poate fi suplimentară, vezi exemple ca: cer, cine, ger, ginere etc.
Atunci când urmează după secvenţele obligatorii ch, gh, literele e, i pot
avea valoare denotativă (vezi chem, chibrit, ghem, ghici etc.), cumulată
cu o funcţie diacritică redundantă sau au exclusiv funcţie diacritică
redundantă (vezi exemplele chiar, gheară, cheamă, ghiont, ghiozdan
etc.).
În cazul succesiunilor grafice discutate mai sus (c/h/e, c/h/i, g/h/e, g/h/i),
în interiorul aceeaşi silabe, ortografia românească se subordonează
aşa-numitului principiu silabic, preluat după modelul ortografiei
italiene încă din epoca Şcolii Ardelene. Conform principiului silabic,
valoarea fonetică a unor litere (în cazul nostru [k], [g]) este dată de
contextul literal din care fac parte (adică de literele care urmează, în
cadrul aceleiaşi silabe). Rezultatul este atribuirea de valori multiple
literelor [k], [g], în funcţie de prezenţa sau absenţa lui [h], [e] şi [i]: [k], [g]
+ [h] + [e], [i] > [k’], [g’]; [k], [g] + [e], [i] > [č], [ğ]; [k], [g] + a, ă, â, o, u,
consoană sau blanc > [k], [g].
Examinând raportul dintre litere şi sunete, constatăm că alfabetul
românesc actual este alcătuit mai ales din semne grafice care au o
singură valoare fonetică. Din cele 31 de litere ale alfabetului românesc
actual, 19 au nume identice sau aproape identice cu sunetele - tip
reprezentate prin ele (fiecare litere înseamnă, reprezintă, denumeşte,
denotă câte un singur sunet, sunt monovalente), ceea ce formează
baza aplicării principiului fonetic în ortografia românească. Celelalte 12
litere, enumerate în continuare, au un singur nume, dar mai multe valori
(sunt plurivalente), corespunzând fiecare mai multor sunete-tip sau
având mai multe întrebuinţări. Caracterul lor plurivalent depinde de
poziţia în cuvânt sau în silabă – la început, în interior sau la sfârşit – de
combinaţiile de litere în care apar, de caracterul vechi sau neologic al
cuvintelor şi de limba lor de origine.
1 În DOOM2, ultimele două sunt numite căciulă şi virguliţă.

1. c - [k], vezi carte, cum, acolo, crap, rac; [č], vezi cerc, circ,
ceas, ciorap, aici; face, suci]; [k’], vezi chiar, cheamă, unchi;
chem, chin, ureche etc.
2. e - [e], vezi lemn, mere, demn; [ĕ], vezi leagă, meargă, seară,
deal, pleosc; [ĭ/y], vezi pron. pers. ea, pronunţat “ia”; vezi şi
formele creează, insinuează, aceea; [ĭe/ye], vezi el, e, ei, ele,
este; eram, era, erau]; [zero fonic, valoare diacritică], vezi
ceas, geană, cheamă, gheară etc.;
3. g - [g], vezi gaură, guşter, agăţa, grup, mag; [ğ], vezi geros, gir,
gioarsă, fagi; rage, mugi; [g’], vezi ghiară, gheaţă, unghi; ghem,
ghiul, zeghe etc.
4. h - [h], vezi har, hol, duh; [zero fonic, valoare diacritică, după
literele c, g şi w], vezi chiar, chior, cheamă, ghinion, gheară,
ghiorţ; neologismele white-spirit, whisky etc.
5. i – [i], vezi fir, vin, inimă, opri, acri, aştri, bebi, kaki, taxi; [ĭ/y, cu
valoare consonantică, tare], vezi iarnă, iad, iar, ied, iod, iute,
vierme; [į, cu valoare moale], vezi doi, stai, vrei, cai, tăi, bei,
copii, îi, oi, cui, beai, iai, iei, leoaică; [i scurt asilabic, şoptit,
afonizat], vezi lupi, cărţi, pomi, (tu) auzi, lincşi, urşi, (tu) azvârli,
câteşitrei, fieşicare, oareşicare; [zero fonic, valoare diacritică],
vezi ciudă, chiar, gioarsă, ghiozdan etc.
6. k – [k], vezi kripton, kaki, folk, kaliu, kurd; [k’], vezi kilogram,
ketchup, Kiriac, Kernbach etc.
7. q – [k, pron. “k”, “ku” şi “kv”], vezi Qatar, quattrocento, quasar,
quiproquo, sequoia; [k’], vezi quebracho (“arbore tropical sud-
american”), quechua (“limbă indigenă din Peru”), quipu (“sfoară
cu noduri folosită de incaşi la calcule şi pentru mesaje”) etc.
8. o – [o], vezi nod, port, dor, vino; [wo, semivocală în poziţie
iniţială, de cuvânt sau de silabă, care nu se reproduce în scris],
vezi wåje, wom, grewoį pentru oaie, om, greoi etc.
9. u – [u], vezi util, codru, surd, cui, dur, urs; [w], vezi acuarelă,
cuarţ, cuantum, două; [ŭ], vezi au, nou, eu, viu, râu, rău, beau,
iau; [wu, apendice semivocalic în cuvintele vechi], vezi wunt,
lewului; [v, după litera q pronunţată k], vezi quadrivium,
quiproquo; [ü, în unele împrumuturi din franceză], vezi alură,
ecru, tul; [zero fonic, după litera q pronunţată k’], vezi
quebracho.
10. w – [v], vezi wagnerian, walon, watt, weber; [w, în cuvinte
englezeşti pronunţate etimologic], vezi week-end, western,
swing, twist, whisky, walkie-talkie; [ŭ, la finală de cuvânt], vezi
show;
11. x – [cs], vezi excursie, pix, taxă, excepţie, ax, complex, box,
linx, sfinx, exclama, extrage, anxios, marxist, maxim; [gz], vezi
auxiliar, exact, exala, examen, exantematic, exaspera,

executa, exemplu, exercita, exil, exista, exotic, exulta, exerciţiu

etc.
12. y – [i înainte de consoană sau, la sfârşit de cuvânt, după
consoană, în împrumuturi ortografiate etimologic], vezi yterit,
hobby, dandy, groggy, whisky]; [ĭ/y], vezi yac, yen; [į], vezi
boy, cow-boy.
Se poate observa, astfel, că româna are 34 de sunete-tip (22 de
consoane, 7 vocale, 4 semivocale, plus o vocală nesilabică particulară,
anume i final afonizat), reproduse printr-un sistem alfabetic format din
31 de litere: a, ă, â, î, b, c, d, e, f, g, h, i, j, k, l, m, n, o, p, r, s, ş, t, ţ, u,
v, x, z, q, w, y.
2.4. Principiul fonetic în ortografia românească
Prin aplicarea principiului fonetic în mod relativ consecvent a fost

apropiată scrierea de pronunţare. Astfel, a fost suprimat –u final dintr-o
serie de cuvinte şi forme gramaticale (cui, mai, unchi, unghi, tai, voi,
făcui etc.). In ortografia actuală, -u final are numai valoare necesară şi
funcţională (codru, socru, negru; stau, beau; flăcău, mâncău, prostălău,
şalău, zurgălău; aoleu, apogeu, defileu, derbedeu, fileu, linoleu,
neglijeu, plebeu, procedeu, puradeu /î.l.d. puradel/ etc.).
Tot în virtutea principiului fonetic a fost suprimată una dintre consoanele
duble, acolo unde pronunţarea a dictat acest lucru: casă (de bani), rasă,
glosă, rarisim, generalisim etc.
O altă regulă ortografică impusă de principiul fonetic este sonorizarea
lui s (transformarea lui în z) (vezi, alături de alte exemple, prefixele des-
/dez-, dis-/diz-, răs-/răz-) înainte de vocale şi de consoane sonore
(răzbate, răzgândi, dezbrăca, dezmoşteni, dezmăţat, dezmierda,
dezvăţat, năzdrăvan, zburdalnic, zburlit, zgârcit, zdrahon, zgârciob,
zglobiu, dizgraţios, zvelt, zbor etc., dar răsfrâng, răsplăti, răspoimâine,
răsturna, desface, despleti, descompune etc.).
În cuvintele din vechiul fond al limbii (la început de cuvânt şi la începutul
unei silabe care urmează după o vocală) se scrie ie- (conform cu
pronunţarea): ied, ieftin, iepure, ieşi; baie, cheie, femeie, voie; la fel, la
verbele neologice a căror rădăcină se termină în –i: atribuie, constituie;
bruiez, deraiez, precum şi în alte neologisme al căror etimon are un –i-
înainte de e: proiect, soviet, obiect, subiect, traiect etc. La majoritatea
neologismelor, în poziţiile citate se scrie şi se pronunţă e: ecran, elev,
epocă, eră, examen; aed, alee, coexistenţă, poem etc. Cu alte cuvinte,
secvenţa grafică ie nu se citeşte niciodată [e], în timp ce litera e se
citeşte uneori [įe].
Înainte de p şi b se scrie de obicei m, nu n (adaptare la caracterul labial
al consoanelor următoare). În context labial (înainte de p, b), scrierea
se orientează după pronunţare la toate cuvintele din fondul tradiţional şi
la majoritatea neologismelor, în cazul derivatelor cu prefixe terminate în

–n- (vezi în-, in-, an-, con-) şi în rădăcina cuvintelor. Astfel, în- > îm-
(îmbogăţi, împuşca, împături, îmboboci, îmbrăca, împietri, împodobi,
îmbarca etc.), in- > im- (imbatabil, imberb, imbold, impar, imperfect,
impur etc.), an- > am- (ambarcaţie, amplasa etc.), con- > com-
(combate, compatriot, compătimi, complăcea etc.) etc.; vezi şi
bomboană (din fr. bonbon, s.m.). La ultimul exemplu, din varianta
grafică iniţială (un) bonbon, bonbon(ul), (nişte) bonboane, tendinţa
fonetică de pronunţare labială a determinat transformarea lui n
etimologic în m (din pl. bomboane s-a refăcut analogic un fem. sg.
bomboană).
O serie de termeni a suferit evoluţii fonetice în timp (asimilări,
acomodări, disimilări, propagări etc.) şi a intrat în limba literară cu
această formă finală, fonetică şi neetimologică: vopsi din văpsi, boteza
din băteza, chibzui din chipzui etc.; a dojeni (dar dojană), uricios (dar
urât) etc.; nisip din năsip, noroc din năroc, norod din nărod; umplu din
împlu, umflu din îmflu; blestema din blăstema, perete din părete,
mesteca din măsteca, ridiche din rădiche, genunchi din genuchi etc.
Într-o fază mai veche a limbii române, alternanţele fonetice existente în
flexiunea verbelor, substantivelor şi adjectivelor erau fenomene
condiţionate de anumite poziţii ale fonemelor în cuvânt. Spre ex.,
înaintea unui i sau e, velara k s-a asimilat la caracterul palatal al
acestora, devenind semioclusiva č: fac/faci, zic/zici, trec/treci, frec/freci
etc.; ac/ace,rac/raci, sac/saci; gândac/gândăcel; etc. Aceste alternanţe,
cel puţin la cuvintele vechi (în care se justifică exclusiv fonetic),
reprezintă, de asemenea, un mod de aplicare a principiului discutat în
ortografie: a) alternanţe vocalice: a – e (fată/fete, pară/pere,
iarnă/ierni, şa/şei, deşert/deşartă, şed/şadă, pier/piară, iarnă/iernatic,
fată/fetiţă etc.); ea – e (seară/seri, ţeapă/ţepi, negru/neagră,
merg/meargă, seară/înserat, ţeapă/Ţepeş etc.); a – ă (carte/cărţi,
fac/făcut etc.); a – ă – e (masă/ măsuţă/mescioară, văd/vezi/vadă,
spăl/speli/spală etc.); o – oa (os/ oase, oaste/oşti, oaie/oi/oiţă,
moară/mori etc.); o – oa – u (pot/poate/ putem, tot/toată/tuturor etc.); o
– u (soră/surori, noră/nurori); ă – e (măr/meri, tânăr/tineri,
sămânţă/seminţe etc.); î – i (cuvânt/cuvinte, tânăr /tineri,
învăţământ/învăţăminte, vână/vine etc.); b) alternanţe consonantice: f
– ş (vătaf/vătăşel), t – ţ (carte/cărţulie, frate/ fraţi), t – č
(departe/depărcior), t – ţ – č (castravete/castraveţi/ castravecior), d – z
(brad/brazi, văd/vezi), d – z – j (veşted/veştezi/a veşteji, repede/
repezi/repejor), ţ – č (credinţă/credincios), s – ş (urs/ urşi, ţes/ţeşi), z – j
(treaz/treji), c – č (sac/saci, fac/faci), g – ğ (fag/fagi); sc – şt
(muscă/muşte), st – şt (veste/veşti) etc.
Principiul fonetic se aplică şi în adaptarea grafică a neologismelor mai
mult sau mai puţin recente din limba română. Circulaţia largă a unor
cuvinte şi structura lor fonetică similară cu normele limbii române permit
scrierea lor aşa cum se pronunţă în limba de origine: abajur, angro,
aisberg, antet, aport, apropo, bax, bliţ, bonjur, bonom, bonsoar, buncăr,
chestor, cocteil, conteiner, cvartet, cvorum, debuşeu, dispecer, fain,
fular, gem, goblen, gol, grej, gri, hipi, hochei, laitmotiv, lider, meci,

miting, moto, nailon, ofsaid, papion, puci, relaş, seif, sejur, spicher,
stres, şarm, şezlong, şniţel, şpilhozen, troacar, turcoaz şi turcoază,
veioză, vizavi etc. În perioada actuală de dezvoltare a limbii, când
împrumuturile tind să fie cât mai apropiate formal/grafic de etimoanele
lor, mai ales dacă ele au un caracter internaţional, se manifestă o
tendinţă de (re)etimologizare a grafiilor, în ciuda posibilităţilor reale –
multe deja verificate - de adaptare la normele limbii române: box (ptr.
bax), bungalow (ptr. bungalou)2, clown (literar clovn sau claun), cocktail
(ptr. cocteil)3, dandy (ptr. dandi), derby (ptr. derbi), ferry-boat (ptr.
feribot), finish (ptr. finiş), hippy (ptr. hipi), interview (ptr. interviu), leader
(ptr. lider), meeting (ptr. miting), offside (ptr. ofsaid) etc.
Uneori, cele două tipuri de grafii (fonetică şi etimologică) sunt în
circulaţie (mai mult sau mai puţin) liberă: afgan şi afghan, bodyguard şi
bodigard, boss şi bos, Buda şi Buddha, biznis şi business, kuwaitian şi
kuweitian etc.
2.5. Principiul istoric sau etimologic în ortografia românească
În multe alte situaţii, norma ortografică nu mai corespunde celei

ortoepice. Principiul tradiţional-istoric sau etimologic impune o serie
de grafii neconforme cu pronunţarea, în virtutea tradiţiei grafice, originii
şi, în general, istoriei cuvintelor. Spre exemplu substantivele moştenite
oaie, oaste, oare, oase, oameni, oaspete etc. se scriu cu o-, dar se
pronunţă cu un w- semivocalic (rămăşiţă etimologică în ortografia
noastră actuală); diftongul oa- nu poate fi pronunţat niciodată la început
de cuvânt, nici măcar în cazul neologismelor (vezi oază, pronunţat
wază).
Cuvintele moştenite eu, el, ei, ele, eşti, este, e, eram, erai, era, eraţi,
erau se scriu cu e-, potrivit cu tradiţia grafică literară, deşi se rostesc cu
ie. Subst. vechi aer şi verbul a aerisi (ca şi numeroasele compuse cu
elementul savant aero-), se scriu, de asemenea, cu –e-, potrivit
aceluiaşi principiu, deşi se rostesc cu diftongul -ie-. Pronunţarea cu -e-
în contextele amintite este hipercorectă. Conform tradiţiei grafice, se
scrie şi, de regulă, se pronunţă: Eremia şi Ieremia, Nae şi Naie, Nicolae
şi Nicolaie etc., dar nu există alternanţă în cazul numelor cu rezonanţă
culturală sau religioasă ca Ecaterina, Elena, Elisabeta.
Pronumele de genul feminin sg. ea se scrie astfel
potrivit tradiţiei grafice, dar se pronunţă ia.
Faptul că articolul hotărât –l este obligatoriu în scris (inclusiv în vorbirea
obişnuită, unde nu este recomandat, însă, expres de normele
ortoepice) se datoreşte tot tradiţiei şi etimologiei (ca şi unor necesităţi
2 Grafia etimologică este preferată de ediţia a doua a DOOM-ului faţă de grafia fonetică recomandată în
DOOM1. Idem pentru grafia hippy.
3 Ambele sunt recomandate în DOOM2, s.v., situaţie similară şi pentru derby/derbi.

de ordin gramatical); de regulă, se pronunţă omu, copilu, elevu,

studentu etc. Nu este pusă în cauză secvenţa –ul când nu este articol
(vezi cumul, minuscul, scrupul, staul, tentacul, tubercul vehicul etc.) şi
nici prezenţa articolului –l după altă vocală decât u (vezi, spre ex.,
tatăl). În aceste situaţii, -l final (articol sau nu) se pronunţă distinct, în
consecinţă se şi scrie. Abateri de la scrierea corectă cu –l sau fără –l se
produc în ambele direcţii: a) borşu, fumatu oprit, liftu defect etc.; b)
Alexandrul, al nostrul, de exemplul, un membrul etc. (ultimele greşeli se
datorează, de asemenea, hipercorectitudinii).
La cuvinte în care tradiţia grafică sau tendinţa etimologistă a menţinut
grupuri formate din consoană sonoră urmată de surdă şi invers, se
pronunţă în realitate fie numai surde, fie numai sonore (prin asimilare în
contact). Scriem subţire (după lat. subtilis, din care este moştenit), deşi
pronunţăm supţire; scriem absent, absolut, abţine, obscen, obtuz,
obţine, observa, subsol, subtil etc. (conform cu etimoanele
împrumutate), deşi pronunţăm apsent, apsolut, apţine, opscen, optuz,
opţine, opserva, supsol, suptil etc. De asemenea, pe criterii etimologice
se reglementează şi scrierea cuvintelor terminate în segmentele –sm
(vezi chiasm, marasm, pleonasm, sarcasm, inclusiv sufixul –ism, vezi
comunism, decadentism, simbolism etc.) şi –smă în neologisme (vezi
cataplasmă, fantasmă, plasmă, prismă, schismă). Pronunţarea lor
firească este cu sonoritate (cu z, nu cu s).
Acelaşi principiu etimologic reglementează scrierea cu o singură literă x
a grupurilor consonantice cs şi gz (cu păstrarea imaginii grafice din
limbile de provenienţă): excepţie, expediţie, excedent, excela etc.
(pronunţate cs) şi exact, examina, examen, egzemă etc. (pronunţate
gz). De asemenea, se scriu cu cs (nu cu x) cuvintele catadicsi, cocs,
cocserie, cocsifica, comics (bandă desenată), facsimil, fucsie (floare),
fucsină (materie colorantă), rucsac, sconcs, tocsin (clopot de alarmă),
vacs, toponimul Bicsad, numele familiei poetului Alecsandri etc.,
conform grafiei din limbile de origine.
Potrivit aceluiaşi principiu, trebuie să se scrie (deşi tendinţa de
pronunţare este cu sonora –z-) –s- în cuvintele: chermesă4, conclusiv5,
corosiv6, decisiv, desinenţă, disertaţie, disident, fisiona, fisiune, inclusiv,
oclusiv, premisă, sesiune, cvasi-, Desdemona etc. Tot cu –s- se scriu
unele neologisme derivate cu prefixul trans- (transborda, transgresiune,
transversal etc.), compuse împrumutate (glasvand, jurisdicţie) etc.
Sute de substantive româneşti (majoritatea neologisme) care se
termină în –ie realizează în pronunţare un iot evitator de hiat -i-įe. Ceea
ce scriem academie, acalmie, aclamaţie, achiziţie, adulaţie, bestie,
combinaţie, companie, decizie, familie etc. (conform grafiei
etimoanelor), în realitate se pronunţă corect academi-įe, acalmi-įe,
4 DOOM2 recomandă forma chermeză, conform pronunţării actuale (vezi, similar, şi bazin).
5 Ibidem, concluziv, după aceleaşi criterii fonetice (vezi şi concluzie, concluziona).
6 Ibidem, coroziv (vezi şi coroziune).

aclamaţi-įe, achiziţi-įe, adulaţi-įe, besti-įe, combinaţi-įe, compani-įe,

decizi-įe, famili-įe etc.
După etimologie şi după tradiţie, se scrie în rădăcina cuvintelor, înainte
de f şi v: confort, fanfară, fonf, infra- (cu n), dar amfi-, amforă, bomfaier,
camfor, damf (cu m); convoi, honved, dar amvon; inflaţie, gonfla etc.
Înainte de labiodentalele f şi v, în prefixele în-, in-, an- şi con-, consoana
dentală n rămâne nemodificată, conform grafiilor etimologice (în cazul
cuvintelor moştenite şi al împrumuturilor) sau regulilor de derivare (în
cazul creaţiilor interne), în ciuda pronunţării labializate apropiate de m:
înfăşa, înfierbânta, înfiora, înflori; învălui, învăţa, învăţământ, înveli,
învia, înviora, învinui etc.; infinit, inflama, invizibil, involuntar etc.;
confederaţie, configura, confrunta; conveni, convorbi, convieţui,
conversie, convex, convoca, conviv etc.; anvelopă, anvergură.
Tot principiul etimologic reglementează – în ciuda tendinţei fireşti de
pronunţare - scrierea cu n înainte de p şi b la unele neologisme
analizabile: avanpost (pron. “avampost”), avanpremieră (pron.
“avampremieră”), input (pron. “imput”), han/d/bal (pron. şi, uneori, chiar
scris “hambal”) etc.
Înainte de labiala m, n se menţine, împotriva pronunţării, în formaţiile cu
în- (înmatricula, înmănunchea, înmărmuri, înmâna, înmii, înmiresma,
înmormânta, înmulţi etc.).
Principiul etimologic se aplică şi în adaptarea grafică a numeroase
neologisme mai mult sau mai puţin recente (mai ales din franceză şi
engleză, dar şi din italiană, spaniolă, germană etc.), care se scriu, cel
puţin deocamdată, ca în limbile din care provin: acquis, beaujolais, bleu,
bordeaux, rendez-vous, café-frappé, café-express, karaté, deux-pièces,
tête-à-tête, (salată de) boeuf etc.; agreement, airbag, airbus, all right,
babysitter, bacon, badlands, badminton, baseball, beat, best-seller,
biker, bikini, blazer, blue-jeans (sau, cu ortografie parţial fonetică, blugi),
blues, boom, bowling, brain drain, brainstorming, breakfast, bridge,
broker, browning, bullfinch, business, call-girl, camping, charter etc.;
altissimo, appassionato, bravissimo, dolcissimo, allegro, appassionato,
commodo, staccato, capricioso, grazioso, religioso, tumultuoso,
scherzo, sforzando, mezza-voce, pizzicato etc.; caballero, caudillo,
juntă, marijuana, poncho etc.; Alzheimer, baedeker, biedermeier, bitter,
diesel, föehn, führer, gestapo, lied, loess, ohm, Reich, zeppelin etc.
Prezenţa literelor k, q, w, y marchează statutul neologic al cuvintelor în
care acestea apar şi sunt un argument minim suficient pentru
considerarea unei grafii ca fiind etimologică/neadaptată (vezi
împrumuturi de regulă internaţionale: kaizer, kaki, kamikaze, karma,
khmer, kibbutz, kil/kilo, kitsch, kiwi, marketing, rock, shocking, snack-
bar, sticks, week-end, yankeu etc.7; quaker, quattrocento, quiproquo,
7 Grafii de tipul biftec, chimonou, cocteil, fachir, folclor, parching, pechinez, scheci, schi, smoching, spicher
etc. reprezintă o anumită vechime în română şi, în consecinţă, o adaptare totală la normele tradiţionale de
scriere românească. La fel se întâmplă cu grafiile chestor, chintal, chintesenţă, echer, echitate, lichid, lichior
etc.; vagon, vatman, vermut, vist, clovn, svastică, şvab, şvaiţer etc.; iaht, iard, idiş, derbi, hochei, volei, pref.
hiper etc.
acqua Tofana, filioque, aquis, maquis, sequoia, statu-quo etc; walkie-

talkie, waterpolo, week-end, chewing-gum, chow-chow, hardware, show
etc.; yen, yoga, yucca, yuan, by-pass, copy-right, cow-boy, hobby, sexy,
spray etc.).
2.6. Tendinţe fonetice în limba română contemporană, respinse de

normele ortografice şi ortoepice
1. - suprimarea analogică a lui –u final în pronunţări şi grafii de

felul domicil, salar, onorar, teritor, provizor, servici, benefici etc.
(fenomen de hipercorectitudine, reacţie la variante populare şi
învechite de tipul copaciu, cuiu, feliu etc.);
2. – tendinţa de dispariţie a lui –i- (de regulă semivocalic) din
grupul –ie- (tendinţă de evitare a diftongilor): femee (ptr.
femeie), fer (ptr. fier), mamae (ptr. mamaie), mel (ptr. miel),
mercuri (miercuri), muere (muiere), pele (ptr. piele), pept (ptr.
piept), persică (ptr. piersică), verme (ptr. vierme); butoneră,
braconer, brigader, caserie, heroglifă, pesă, pioner, plafoneră,
plutoner, propetar, servetă, şifoner; atribue, erarhie, ezuit,
bruez, caet, constitue, maestate, proect, traectorie etc.
(fenomen de hipercorectitudine, reacţie la fenomenul popular şi
conservator de tipul poiet, aleie, creiez, ideie etc.);
3. – închiderea lui a şi a vocalelor medii de obicei neaccentuate
(la nivel popular şi regional): bicisnic, dimisie, ficior, fimeie,
inerva, mizilic, mezilic, pipit, pretin, siringă, trin, vasilină;
arpăcaş, atăca, căpcană, jăndar(m), măgheran, mătale,
păragină, săivan, săltea, păhar, pălincă, săltar, săndală,
şaptisprezece, tripied, zădar, Mărin, Trăian, dar şi tăle
(accentuat); avucat, cumpanie, majur, puplin, revuluţie, rubinet,
urez (ptr. orez)8 etc.
4. – deschiderea vocalelor (unele dintre ele sunt pronunţări
hipercorecte, altele realizate prin asimilare, disimilare etc.):
călcăi, pandeşpan, păstărnac; coloare, docoment, leoştean,
moftoros, monoment, plapomă, repaos; alefie, antelopă,
benoclu, capabel, cereaşă, chesea, covertură, cremenal,
gingevită, larengită, menengită, mesadă, neşte, peaţă, penibel,
peramedon, petec, plastelină, poplen, poblic, preşedenţie,
purece, saten, teneşi (pl.), a termena, teribel etc.;
caracteristicele, emisiunele, lămâiele, marginele, nenorocirele,
teancurele etc.; bunicele, dragele, pisicele etc.
5. – reducerea grupurilor consonantice (prin asimilare, disimilare
etc.): escavator, escursie, eshibiţie, esmatricula, esperienţă,
8 Interesantă este situaţia lui urangutan, variantă fonetică pentru forma etimologică orangutan, s.f. (din fr.
orang-outan, de origine malaeziană) şi a lui sumbru, -ă, adj. (după fr. sombre), care au devenit literare.
esport, espoziţie, estern; esclamaţie, escrescenţă, esplica,

esploatare, espres, esprima, espropiere, estorca, estracţie,
estrem etc. (prin reducerea grupului cs la s); absorţie, feşnic
(ptr. sfeşnic), rean (ptr. hrean), simtom (ptr. simptom), tintură
(ptr. tinctură), bodaproste9, contigent, crenvuşt, delicvent,
fraticid, frusta, hambal, jerfă, oprobiu, opsprezece, propiu,
promt, promtitudine, prostaţie (ptr. prostraţie), pusnic, vrenic
(ptr. vrednic), todeauna (ptr. totdeauna), undelemn, vârsnic etc.
(tendinţă de pronunţare mai simplă şi mai comodă a
cuvintelor); vezi şi derivatul, devenit curent, rahagiu î.l.d.
*rahatgiu (din rahat + -giu)
6. – evitarea hiatului (sinereză): 1. prin contragerea a două vocale
asemănătoare sau identice: alcol, coperator, coperativă;
cuvincios, înfinţa, desfinţa, ştinţă, ştinţific; afectos, aspectos,
defectos, fastos, respectos, tumultos etc. (fenomen vizibil şi la
nivel grafic, şi la nivel fonetic); 2. prin transformarea hiatului în
diftong: a-pro-piem, bra-co-nier, bri-ga-dier, ca-sier, cia-nu-ră,
geo-lo-gi-e, geo-gra-fi-e, hie-ro-gli-fă, li-niem, ma-chia, nea-pă-
rat, pla-fo-nie-ră, plu-to-nier, po-lio-mi-e-li-tă, re-crea-ţi-e, ser-
vie-tă, şi-fo-nier etc. (fenomen vizibil exclusiv la nivelul
pronunţării); 3. prin introducerea nejustificată a unei
semivocale între cele două vocale ale hiatului: cre-įa, cru-ci-įa-
dă, zi-įar, so-ci-įal etc. (fenomen manifest mai ales la nivelul
pronunţării, rar în grafie);
7. – crearea hiatului (diereză): ca-ni-on ptr. ca-nion, cas-ta-ni-e-tă
ptr. cas-ta-nie-tă, cer-no-zi-om ptr. cer-no-ziom, co-a-for ptr.
coa-for, co-a-fa ptr. coa-fa, co-a-fe-ză ptr. coa-fe-ză, co-ni-ac
ptr. co-niac, lor-ni-e-tă ptr. lor-nie-tă, lor-ni-on ptr. lor-nion, mi-
ni-on ptr. mi-nion, cro-a-zi-e-ră ptr. croa-zi-e-ră, fi-as-co ptr.
fias-co, fi-es-tă ptr. fies-tă, fi-i-că ptr. fii-că, ghe-i-şă ptr. ghei-
şă, gu-a-no ptr. gua-no, i-gu-a-nă ptr. i-gua-nă, ma-u-so-leu ptr.
mau-so-leu, mon-se-ni-or ptr. mon-se-nior, o-bi-ect ptr. o-biect,
pa-u-per ptr. pau-per, “se-if” ptr. “seif”, su-bi-ect ptr. su-biect,
to-a-le-tă ptr. toa-le-tă, tra-u-mă ptr. trau-mă etc. (fenomen de
pronunţare);
8. – sonorizarea consoanei finale: baltag10 ptr. baltac (din tc.
baltak), briceag ptr. briceac (< magh. bicsak, tc. briçak), iaurd
ptr. iaurt, capod ptr. capot, chepeng ptr. chepenc (< tc.
kepenk), ciomag ptr. ciomac (din tc. çomak, çumak), gled ptr.
glet, zed ptr. zet(a), pocinog11 ptr. pocinoc (din sl. pocinok, ucr.
починок) etc.
9. – asurzirea/desonorizarea consoanei finale: divident ptr.
dividend (cf. şi derivatele în –ent), glasvant ptr. glasvand, carbit
ptr. carbid, şurup ptr. şurub etc.
9 Considerată variantă literară, alături de cea etimologică bogdaproste, vezi DOOM2, s.v.
10 Formă considerată literară.
11 Formă astăzi literară.

10. – realizarea alternanţelor fonetice (prin presiunea sistemului

vechi) la unele neologisme: coastă (ptr. costă), evoacă (ptr.
evocă), bioloagă, pedagoagă etc.; burlească (ptr. burlescă),
livrească (ptr. livrescă), grotească etc.
Unele dintre modalităţile de pronunţare respinse de normele ortografice
sunt, totuşi, explicabile şi, în consecinţă, cel puţin tolerabile la nivelul
pronunţării. Aici se încadrează, spre exemplu, următoarele exemple: se
scrie fonf şi fonfăit, dar se pronunţă, în mod fatal, “fomf” şi “fomfăit”
(totuşi, creaţie onomatopeică), se scrie piscină, scelerat şi sceptic etc.,
dar se pronunţă, mai firesc, “pişcină”, “şcelerat”, “şceptic”; se scrie
optzeci, dar se pronunţă “obzeci”; se scrie flaşnetă, râşniţă, şnaps,
şniţel, dar se pronunţă, de cele mai multe ori, “flajnetă”, “râjniţă”,
“jnaps”, “jniţel” etc., explicabile prin facilitatea mai mare a pronunţării.
2.7. Modalităţi de adaptare a împrumuturilor neologice
După modalităţile de preluare şi de adaptare la structura fonetică,

grafică şi morfologică a limbii române, împrumuturile neologice cunosc
mai multe situaţii posibile:
a) sunt reproduse în scris exclusiv după reguli fonetice (adică prin
respectarea, aproximativă, a pronunţării din limba de origine;
altfel spus, sunt ortografiate după cum se pronunţă): abajur,
angro, antet, biftec, bliţ, bonjur, cocteil12, goblen, grej, gri, hipi,
hochei, miting, moto, papion, şezlong, veioză, vizavi etc.
Acestea au pătruns în română pe cale orală şi au fost adaptate
fonetic (au fost scrise conform rostirii).
b) sunt preluate în scris (exclusiv) după particularităţile grafice ale
etimonului direct (adică sunt scrise /şi, în consecinţă,
pronunţate/ ca în limba de origine): advertising, aftershave,
airbag, airbus, all right, babysitter, bacon, badminton, baseball,
best-seller, blazer, blue-jeans, bowling, breakfast, bridge,
business, camping etc. (preluare exactă din engleză); (salată
de) boeuf, café express, café glacé, karaté, mignon, rendez-
vous etc. (preluare exactă din franceză); altissimo, al dente,
amaretto, antipasto, bravissimo, broccoli, allegro, allegretto,
alla breve, appassionato, cannelloni, cappuccino, commodo,
focaccia, gnocchi, mozzarella, panetone, prosciutto, sotto-
voce, staccato etc. (din italiană); Alzheimer, biedermeier,
Blitzkrieg, edelschwein, föehn, gauleiter, glockenspiel, kitsch,
ländler, lied, minnesang, zeppelin etc. (din germană);
caballero, caudillo, cachetero, chulo, estancia, gaucho, jotă,
juntă, marijuana, quebracho, quechua, poncho etc. (din
12 DOOM2 recomandă şi grafia etimologică cocktail.

spaniolă). Acestea au pătruns în română pe cale scrisă şi au

fost preluate etimologic (au fost scrise conform etimonului).
c) sunt ortografiate etimologic (total sau cu minime diferenţe
formale), dar pronunţate la noi aşa cum se scriu în limba de
origine (cu alte cuvinte se respectă principiul fonetic al
ortografiei româneşti): bacalaureat, pron. “bacalaureat” (< fr.
baccalauréat, pron. “bakalorea”), bungalou, pron. “bungalou” (<
engl. bungalow, pron. “bangălău”), carapace, pron. “carapace”
(< fr. carapace, pron. “carapas”), centimă, pron. “centimă” (< fr.
centime, pron. “santim”), club, pron. “club” (< engl. club, pron.
“clab”), complice, pron. “complice” (< fr. complice, pron.
“complis”), container, pron. “container” (< engl. container, pron.
“conteinăr”), convoi, pron. “convoi” (< fr. convoi, pron.
“convoa”), crescendo, pron. “crescendo” (< it. crescendo, pron.
“creşendo”), fotbal (< engl., fr. football, pron. “futbol”), mercerie,
pron. “mercerie” (< fr. mercerie, pron. “mεrsări”), motrice, pron.
“motrice” (< fr. motrice, pron. “motris”), perspicace, pron.
“perspicace” (< fr. perspicace, pron. “perspicas”)13, sergent,
pron. “sergent” (< fr. sergent, pron. “serзα̃”), trust, pron. “trust”
(< engl. trust, pron. “trast”) etc. Este vorba, în aceste cazuri, de
o preluare grafică de tip predominant etimologic şi de o
pronunţare impusă de grafia românească.
d) sunt adaptate grafic într-o manieră hibridă, adică prin
combinarea/contaminarea grafiei etimologice cu pronunţarea
etimologică: bebi (baby + “beibi”);
e) sunt simultan ortografiate fonetic, pe de o parte, şi ortografiate
etimologic, pe de altă parte, atunci când apar diferenţe de
statut lexicologic: Arlecchino, s. propriu şi arlechin, s. comun,
Caiafa, pers. biblic şi caiafă, s. comun etc.
f) ambele modalităţi de adaptare grafică sunt acceptate, în
variaţie liberă, de limba literară: boss şi bos, Buda şi Buddha,
chiulasă şi culasă, clovn şi claun, cocktail şi cocteil, coda şi
codă etc.
g) ambele modalităţi de adaptare grafică au avut ca rezultat, după
o perioadă de variaţie liberă, diferenţierea/specializarea unor
cuvinte diferite: bor şi bord, chiuvetă şi cuvetă, consecvenţă şi
consecinţă, file şi filet, jartieră şi jaretieră, rever şi revers,
transparent şi transperant etc. Pentru perioada actuală, vezi în
curs de specializare stilistică, business şi biznis.
h) sunt ortografiate etimologic dar li se permite, pe lângă
pronunţarea din limba de origine, şi o pronunţare autohtonă:
13Cuvântul poate veni şi din it. perspicace, în care caz adaptarea este de tip fonetic şi etimologic totodată.
Uneori, provenienţa din mai multe surse externe presupune adaptarea mixtă: spre ex., ultraj, s.n., a preluat
particularităţi formale şi de la etimonul francez (fr. outrage), şi de la cel italian (it. oltraggio).
bluejeans, pron. engl. “blugìnz” şi rom. “blùgins”, bodyguard14,

pron. (aproximativ) engl. “badigard” şi rom. “bodigard” etc.
Această ultimă modalitate de adaptare necesită o discuţie particulară
din punct de vedere normativ pentru că, de cele mai multe ori, este
rezultatul inculturii lingvistice şi produce nenumărate ravagii la nivel
grafic: angros, apropos, hippi, mignion, bridgi, pick-ap, aiceberg,
cauzeur, naylon, ragby, bodiguard, badygard, offsaid etc. Există însă şi
exemple de adaptări grafice hibride care reprezintă rezultatul unor
oscilaţii ale diverselor posibilităţi de integrare în structura limbii şi care
au devenit, prin frecvenţă, tradiţie şi uz, literare: bulevard (< fr.
boulevard, pron. “bulvar”), bleumarin, pron. “blömarin” (< fr. bleu /à la/
marine, pron. “blömarin”), bruderşaft, pron. “brúderşaft” (< germ.
Bruderschaft, pron. “brudărşaft”), cozeur, pron. “cozör” (< fr. causeur),
dizeur, pron. “dizör” (< fr. diseur, pron. “dizör”), lider (< engl. leader,
pron. “lidăr) etc.
Din punctul de vedere al limbii literare, nu au existat, nu există şi nu pot
exista reguli ferme în privinţa scrierii sau/şi a pronunţării neologismelor,
ritmul accelerat de pătrundere a acestora în limbă depăşind categoric
posibilităţile normative. Dinamica limbii este un proces foarte nuanţat şi
complex, realizat la diverse niveluri lingvistice şi, adesea, prin
întrepătrunderea acestora; prin urmare, sunt de acceptat acele variante
de adaptare care corespund, în primul rând, principiului ortografiei
etimologice; în al doilea rând, dacă forma fonetică a etimonului permite
şi dacă frecvenţa şi o anumită tradiţie grafică o recomandă, se poate
admite şi scrierea fonetică. Variantele nerecomandate, cel puţin în
perioada imediat ulterioară împrumutului, sunt cele hibride, rezultat al
superficialităţii, al grabei dar, mai ales, al inculturii lingvistice.
2.8. Motivarea principalelor devieri de la normele ortografice si

ortoepice: motivatii structurale, carente culturale, graba si paradoxul
comoditatii, tendinta de motivare a semnului lingvistic.
Este un fapt îndeobşte cunoscut că evoluţia unei limbi se realizează

prin modificări sau schimbări la fiecare dintre nivelurile ei (fonetic,
gramatical, lexico-semantic şi frazeologic), prin raportare la o stare de
fapt care, din diverse motive, de multe ori obiective, necesită
“îmbunătăţiri”. Această stare de fapt reprezintă o realitate lingvistică la
un moment dat, care era considerată, în perioada mai veche,
“obiectivă” prin tradiţie şi care, în epoca (pre)modernă, este
recomandată şi chiar impusă de o anume autoritate (şcoală,
personalităţi culturale, foruri academice etc.).
14 Pentru bodyguard, DOOM2 acceptă şi grafia bodigard, în variaţie liberă.

Există, pe de o parte, norma lingvistică, intrinsecă structurii limbii,

naturală şi abstractă, care arată “cum se spune” şi, pe de altă parte,
normă a limbii literare, convenţională şi concretă, care
recomandă/impune “cum trebuie să se spună”.
Devierile de la “normă” trebuie înţelese sub aspectul următor: din
diverse motive, se realizează “inovaţii”, iniţial, la nivelul vorbirii
individuale, care se extind, apoi, la nivel colectiv, mai mult sau mai puţin
amplu, ajungând, uneori, la asumarea lor de către o întreagă
comunitate lingvistică. Schimbarea are loc, la un prim moment, în
sincronie, iar preluarea şi eventuala ei impunere este un proces
diacronic. În perioada veche a limbii se poate vorbi exclusiv de reacţii la
un anumit uz lingvistic (tradiţional), pe când în perioada modernă este
vorba inclusiv de reacţii la o anumită normă (teoretic cunoscută). De
fapt, intervenţia vorbitorilor asupra “cum se spune” se realizează,
indiferent de epocă, în sensul “cum se spune mai comod, mai motivat,
mai la îndemână etc.”
Vom încerca să explicăm cu precădere unele devieri de la normele
limbii literare, realizabile mai ales în etapa actuală de evoluţie a limbii
române. În funcţie de motivaţii, ele se pot manifesta ca tendinţe (care,
în esenţă, trebuie analizate şi de care, dacă este cazul, trebuie să se
ţină seama) sau reprezintă manifestări mai mult sau mai puţin
accidentale, izolate (care trebuie, categoric, identificate, izolate şi
respinse de normele limbii literare).
La nivelul pronunţării şi, implicit, al grafiei, principalul motiv al devierilor
de la normă îl reprezintă necunoaşterea şi, în consecinţă,
nerespectarea principiilor fonetic şi tradiţional-istoric, care trebuie
să guverneze limba literară, prin definiţie unitară. Incultura lingvistică în
această privinţă determină, pe de o parte, devieri de tip hipercorect care
afectează mai ales cuvintele din fondul vechi al limbii, dictate de teama
vorbitorilor (mai puţin instruiţi) de a nu greşi. Pe de altă parte, ea
determină devieri de tip conservator, cu precădere în pronunţarea
neologismelor, specifice aceleiaşi categorii de vorbitori. În sfârşit,
presiunea variantelor fonetice dialectale produce depărtarea faţă de
recomandările limbii literare. Din seria numeroaselor exemple,
semnalăm unele dintre pronunţările sau/şi grafiile neliterare cele mai
răspândite: a) hipercorectitudini: earnă ptr. iarnă, erbar ptr. ierbar,
femeea ptr. femeia, “el” ptr. “iel”, “ea” ptr. “ia”, “este” ptr. “ieste”, erta ptr.
ierta, eşim ptr. ieşim etc. (în poziţie iniţială, de cuvânt sau de silabă);
beată ptr. biată, obeală ptr. obială, peaptănă ptr. piaptănă, peară ptr.
piară, peaţă ptr. piaţă, mea ptr. mia, feare ptr. fiare, a termena ptr. a
termina, veaţă ptr. viaţă, abea ptr. abia, chear ptr. chiar, uncheaş ptr.
unchiaş etc. (în interiorul cuvintelor); erarhie ptr. ierarhie, ezuit ptr.
iezuit, caet ptr. caiet, proect ptr. proiect etc.; braconer ptr. braconier,
brigader ptr. brigadier, caserie ptr. casierie, heroglifă, pioner, plotoner,
poliomelită, şifoner etc. b) tendinţe conservatoare: ierbicid ptr. erbicid,
ierbivor ptr. erbivor, ierboriza ptr. erboriza, aierian ptr. aerian, aierisi ptr.
aerisi, aleie ptr. alee, creiez ptr. creez, liceie ptr. licee, orhideie ptr.
orhidee etc. c) tendinţe regionale: dojeană ptr. dojană, aşea ptr. aşa,
jeavră ptr. javră, pojear ptr. pojar, cearşeaf ptr. cearşaf, şea ptr. şa,
şeale ptr. şale, şeanţ ptr. şanţ, şeapcă ptr. şapcă, şease ptr. şase etc.;
cârjea ptr. cârja, coajea ptr. coaja, grijea ptr. grija, cămaşea ptr. cămaşa
tuşea ptr. tuşa, laturea ptr. latura, ţigarea ptr. ţigara etc.; bătrâneţa ptr.
bătrâneţea, mătasa ptr. mătasea, origina ptr. originea etc.; cafia ptr.
cafea, dial ptr. deal, liac ptr. leac, stropia ptr. stropea, tiamă ptr. teamă
etc. Pentru comentarii şi exemple, vezi Mioara Avram, Ortografie pentru
toţi (30 de dificultăţi), Ediţia a II-a, Chişinău, Editura Litera, 1997.
Dacă, în primul caz, se poate vorbi de insuficientă instruire şi, eventual,
de tentaţia unei pronunţări “mai urbane”, “mai culte”, preţiozitatea şi
pretenţia de cultură a unei alte categorii de vorbitori, de această dată
fără scuza lipsei de instruire, generează, de asemenea, greşeli (cu totul
nejustificate) de tip hipercorect. Este vorba, mai ales, de aşa-numitele
“hiperfranţuzisme”, “hipergermanisme”, “hiperenglezisme”,
“hiperspaniolisme” etc., care sunt cu mult mai periculoase, pentru că,
venind din partea unor oameni consideraţi culţi, reprezintă modele
pentru marea masă de vorbitori. Exemple: bleumaren, poplen, veliur,
saten, flör (î.l.d. fler) etc.; şpicher, şprint, ştart, ştandard, ştres, a ştresa,
ştas, ştat (de plată), ştrangula, ştofă, Ştockholm etc.; “Haruard”,
“Ruzvelt”, “Uaterlo”, “Cicago” etc. Pentru delimitarea conceptului şi
exemple, vezi Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole.
Note. Bucureşti, EŞ, 1968, p. 277-315.
După cum se poate observa, la nivel fonetic, insuficienta instruire şi, în
egală măsură, pretenţia unei suficiente culturi lingvistice sunt
principalele cauze ale devierilor de la normele limbii literare. Din alt
punct de vedere, “vinovată” de anumite devieri de la norma fonetică
este comoditatea – firească – a vorbitorilor. Aceasta generează,
preponderent la nivel popular, diverse accidente fonetice, ale căror
urmări/efecte pot rămâne izolate sau reprezintă tendinţe (fireşti) ale
limbii noastre, unele deja într-o largă expansiune. Cele mai cunoscute
şi mai frecvente accidente fonetice sunt asimilarea, disimilarea,
sincopa, epenteza, anaptixa, reducerea grupurilor consonantice etc.
Paradoxul comodităţii se explică, pe de o parte, prin eliminarea
elementelor de prisos, prin apropierea sau depărtarea trăsăturilor
articulatorii ale sunetelor mai mult sau mai puţin învecinate etc. Pe de
altă parte, el se manifestă prin fenomenul invers, acela al amplificării
corpului fonetic al cuvintelor. Motivaţia celor două fenomene aparent
contradictorii este, însă, aceeaşi: încercarea de simplificare a producerii
sunetelor în vorbire. În acest sens, gradul de instrucţie al vorbitorilor se
plasează pe un nivel secundar, pe primul plan situându-se “tentaţia”
fiziologică – implicită şi inconştientă – a unei pronunţări cât mai “la
îndemână”. Prezentăm pe scurt, cu exemple, principalele accidente
fonetice, pentru a pune în evidenţă “efortul” vorbitorilor spre o exprimare
comodă şi efectele acestei realităţi:
Asimilarea desemnează schimbarea uneia sau mai multor
caracteristici articulatorii ale unui sunet sub influenţa altui sunet
asemănător, aflat în vecinătate, pentru a se apropia de acesta ca
modalitate de pronunţare.

Tipuri şi exemple:
a) asimilare vocalică: alineament ptr. aliniament, apăi ptr. apoi,
armasar ptr. armăsar, ciobotă ptr. ciubotă, codobadură ptr.
codobatură, colţoros ptr. colţuros, corvoadă ptr. corvadă15, cultuc
ptr. coltuc, lacrămă ptr. lacrimă, locomie ptr. lăcomie, ascunsără
ptr. ascunseră; busumfla ptr. bosumfla, čolofan ptr. čelofan, călcăi
ptr. călcâi, ficior ptr. fecior, moftoros ptr. mofturos, sporovoi ptr.
sporovăi, femenin ptr. feminin, uricios ptr. urâcios, tirbişon ptr.
tirbuşon, păstărnac ptr. păstârnac, pipit ptr. pepit, petec ptr. petic,
purece ptr. purice, coloare ptr. culoare, dimisie ptr. demisie,
levenţică ptr. levănţică, curund ptr. curând, jupun ptr. jupân, barbat
ptr. bărbat, pacat ptr. păcat, manichin ptr. manechin, siringă ptr.
seringă, vasilină ptr. vaselină, năcăjit ptr. necăjit, teneşi ptr. tenişi,
preşedenţie ptr. preşedinţie, polologhie ptr. poliloghie16 etc.
b) asimilare consonantică: apenticită ptr. apendicită, boloboc ptr.
poloboc, bagabond ptr. vagabond, chebab ptr. chebap, şuşea ptr.
şosea; sosetă ptr. şosetă; şaşiu ptr. şasiu; cearceaf ptr. cearşaf;
ta(s)-su ptr. tat-su (din tată-său); căşcioară ptr. căscioară,
defragraţie ptr. deflagraţie; garagaţă ptr. caragaţă etc.
c) mixtă: fomeie ptr. femeie, foraş ptr. făraş
a) parţială: nm > mm: îmmulţi; o…u > u …u: cuşciug; i…e > e…e:
belet, derector, frezer, regement, tremete (din trimete), termena;
măzgăli < mâzgăli < mâzgă
b) totală: ă…u > u…u: nimunui ptr. nimănui; ă…i > i…i: richită; â…u
> u…u: ţumburuş ptr. ţâmburuş; u…â > u…u: curund ptr. curând,
jupun ptr. jupân, nomol ptr. nămol etc.
a) în contact (acomodare): nb > mb; s + voc. / cons. sonoră > z (vezi

des-/ dez-, răs-/răz- etc.); “obzeci” din obtzeci < optzeci;
adoleşcent ptr. adolescent, deşcendent ptr. descendent, şcelerat
ptr. scelerat, şceptic ptr. sceptic, pişcină ptr. piscină; jmecher ptr.
şmecher, jniţel ptr. şniţel, râjniţă ptr. râşnită, flajnetă ptr. flaşnetă,
cremvurş(t) ptr. crenvurst, dujman etc.
b) la distanţă: s…t > s…s: ascusit ptr. ascuţit.
a) progresivă: ţ … t > ţ…ţ: ţinţirim ptr. ţintirim

b) regresivă: l…r > r…r: pârcuri ptr. pâlcuri; e…i > e…e: chesea ptr.
chisea, cincelea ptr. cincilea (cf. şi şaselea, şaptelea)
15 Ambele forme sunt recomandate de normele limbii literare actuale, vezi DOOM 2.
16 Varianta polologhie este trecută în DOOM2 sub menţiunea: familiar.
Anticiparea (considerată de unii autori ca tip de asimilare) este

reprezentată de rostirea în silaba anterioară a unui sunet din
componenţa unui cuvânt: oichi ptr. ochi, roichie ptr. rochie, straichină
ptr. strachină etc. (fenomen regional); ansambla (cf. şi ansamblu),
indentic, indentitate, intinerar, bulentin, indentifica(re), dinstinct,
dinstincţie, furnicular, decreptitudine (cf. şi aptitudine, latitudine,
promptitudine), astfalta, intransingent, inopinant (cf. şi derivatele cu
sufixul –ant), minunt, comandantură (cf. şi comandant) etc.
Disimilarea este fenomenul fonetic accidental prin care, într-un cuvânt,
se modifică un sunet sub influenţa altui sunet asemănător sau identic,
aflat în vecinătate, pentru a se diferenţia de acesta ca modalitate de
pronunţare.
Tipuri şi exemple:
a) vocalică: împodubit ptr. împodobit; dâmineaţă ptr. dimineaţă; ocăli
ptr. ocoli; degite ptr. degete; dăştept ptr. deştept; dezident ptr.
disident; inerva ptr. enerva, impermiabil ptr. impermeabil, cotineaţă
ptr. coteneaţă17, destructiv ptr. distructiv, murători ptr. murături etc.
b) consonantică: alantăieri ptr. alaltăieri, ălălant ptr. ălălalt, scormolit
ptr. scormonit; nimeri ptr. nimeni; demăreaţă ptr. dimineaţă;
ăstălant ptr. ăstălalt; pretutinderea ptr. pretutindenea, săltar ptr.
sertar; crăpastie ptr. prăpastie, parizel ptr. parizer, taburel ptr.
taburet etc.
a) în contact (diferenţiere): pin(tre) ptr. prin(tre)

b) la distanţă: fereastă ptr. fereastră, Gligore ptr. Grigore, Luxandra
ptr. Ruxandra
a) parţială: scormoli ptr. scormoni; pozunar ptr. buzunar; amelinţa ptr.

ameninţa, clieri ptr. creieri; amerinţa ptr. ameninţa, marşalier ptr.
marşarier etc.
b) totală: contodent ptr. contondent, recut ptr. recrut, şindilă ptr.
şindrilă; propiu, frustat, propietar, abudenţă, contigent, conjuctură,
delicvent, prostaţie, oprobiu, fraticid, frusta, funir, bacnotă,
crenvuşt, ameniţa ptr. ameninţa, atoştiutor, antartic ptr. antarctic
etc.
a) progresivă: daravelă ptr. daraveră

b) regresivă: tutulor ptr. tuturor; pamplezir ptr. par plaisir.
17 Ambele sunt trecute în DOOM2, cu observaţia că forma disimilată este considerată populară.
Afereza constă în căderea accidentală a unui sunet sau unei silabe de

la începutul cuvântului.
Tipuri şi exemple: căderea vocalei iniţiale: (a)coperi, (a)colea, (a)nafură,
(i)talieni, (a)şterne etc.; Lixandru ptr. Alexandru, Lisaveta ptr. Elisabeta
etc.; căderea consoanei iniţiale: (s)fârşi, a (z)ice, (h)aină, (s)feştanie
etc.; căderea unei silabe iniţiale: (Du)mnezeu, (în)tâlni, (h)oţ, (h)aide,
(h)rean, (h)alva18, (h)alal, (mă)tuşă etc. (fenomen de limbă vorbită/
populară).
Epenteza (ptr. consoane) / anaptixa (ptr. vocale): schimbare fonetică
necondiţionată care constă în introducerea unui sunet neetimologic în
interiorul unui cuvânt: borjoc ptr. bojoc, calamar ptr. calmar19, sclab ptr.
slab, sclănină ptr. slănină; hărăni ptr. hrăni, hărană ptr. hrană; hirean
ptr. hrean, ureiche, pereiche, Taiche, Silivestru; şicoală ptr. şcoală,
optîsprezece; decreptitudine ptr. decrepitudine (după aptitudine,
promptitudine etc.).
Metateza: accident fonetic prin care sunt permutate unele sunete sau
silabe în interiorul cuvântului, pentru a facilita pronunţarea: boabab ptr.
baobab, potropop ptr. protopop; cruscu ptr. cuscru, bătârn ptr. bătrân,
bocârnat ptr. borcănat, crastavete ptr. castravete, cribite ptr. chibrite,
miljoc ptr. mijloc, borboană ptr. broboană, împrotivă ptr. împotrivă,
potrocol ptr. protocol, moliftă ptr. molitvă (ambele considerate literare),
logondă ptr. logodnă, râjni ptr. rânji, tivgă ptr. tigvă, crâcni ptr. cârcni,
lacră ptr. raclă, cilivizat ptr. civilizat, colibiţă ptr. cobilită, găvăună ptr.
văgăună, pusteitate ptr. pustietate, obstretică ptr. obstetrică, pâncete
ptr. pântece, curcubitacee ptr. cucurbitacee, habitacul ptr. habitaclu,
plebicist ptr. plebiscit, pricomigdală ptr. picromigdală (ambele
considerate literare); Haldikiki ptr. Halkidiki etc.
Sincopa: accident fonetic constând în căderea unei vocale (de obicei
neaccentuate) în interiorul cuvântului. Fenomen mai ales muntean, dar
şi sud-ardelean. Afectează îndeosebi vocalele i şi u: treburle, ţărnă,
lingurle, unle, cazurle, iepurle; am văst, găst; domnle sau dom’le; cellalt,
mittel, moal(e)le, năr(i)le, sprâncen(e)le, piţor(e)le; parcă (din pare că),
pun(e)-te, deşte ptr. degete etc.
Haplologia denumeşte fenomenul de cădere a unui grup de sunete, de
regulă silabă, din interiorul cuvântului, pentru facilitatea pronunţiei:
competivitate ptr. competitivitate, dietic ptr. dietetic, habarnist ptr.
*habarnamist, prestigitator ptr. prestidigitator etc.
Iată câteva exemple de împrumuturi şi de creaţii interne “modificate”
prin raportare la forma etimologică şi care, în timp, s-au generalizat,
fiind astăzi singurele recomandate de limba literară:
a) prin asimilare/acomodare: blestema < blăstema, perete <
părete, mesteca < măsteca, nimic < nemic, limbric < *lumbric,
cunună < curună, senin < serin, ridiche < rădiche, nisip <
18 Derivatul halviţă (halva + iţă) s-a transformat, prin afereză, în alviţă, iar această variantă, iniţial populară, a
fost introdusă în DOOM2.
19 Ambele sunt considerate literare, vezi DOOM 2, s.v.

năsip, noroc < năroc, norod < nărod “neam, popor”, noroi <
năroi, bicisnic < becisnic, liftă < litfă < litvă, vopsi < văpsi,
dumiri < dumeri20 < domeri etc.; mulţumesc < mulţămesc,
nănaş < nanaş < nunaş, audiere < audiare, asociere <
asociare, copiere < copiare, corăbier < corăbiar, boier < boiar,
făclier < făcliar, sugiuc “babic, ghiudem” < suciuc (din tc.
suçuk), suzetă < susetă (din fr. sucette), cuier < cuiar, cerşetor
< cerşitor; bucluc < bocluc (din tc. bokluk), suzetă trambulină <
trampolină (din germ. Trampoline, it. trampolino); uşuratic î.l.d.
uşoratic (din uşor şi –atic), uşurime î.l.d. uşorime (din uşor şi –
ime), uşurinţă î.l.d. uşorinţă (din uşor şi –inţă); etc.
b) prin disimilare/diferenţiere şi reducerea grupurilor consonantice:
drept < derept, dirept, sunătoare < sănătoare, mărunt <
mănunt < mănut (cf. amănunţi), tac-tu < tat(ă)-tu, năframă <
năhramă < măhramă < mahramă, peltic < peltec (din tc.
peltek), vrăjmaş < vrăjbaş, negustor < neguţător, biliargiu <
biliardgiu (biliard şi –giu), prieteşug < prietenşug (din prieten şi
–şug), tustrei < toţi trei, basm < basn(ă), pângări < pângăni <
păgâni, zgripţuroaică < zgripţoroaică (din zgripţor şi –oaică),
zgripţuroi < zgripţoroi (din zgripţor şi –oi) etc.
c) prin haplologie (disimilare silabică totală): dreptate <
*dreptătate, eroi – comic < eroico-comic, idolatrie < idololatrie,
coane < cocoane etc.
d) prin afereză: denie < bdenie, vornic < dvornic, fală < hfală <
hvală, feştilă < sfeştilă etc.
e) prin sincopă: destul < de + sătul, parcă < pare că (vezi şi
exemplele moştenite: bătrân, cald, domn, mormânt, verde
etc.), căscioară < căsucioară.
f) prin metateză: clapon < caplon (din pol. kaplon “cocoş castrat”),
plocon < poclon, împotrivă < (îm)protivă, crâcni < cârcni,
holercă < horelcă, castravete < crastavete, transparent <
transperant, trufanda < turfanda (din tc. turfanda) etc.
În condiţiile în care discrepanţa dintre normele tradiţionale de
pronunţare şi realitatea limbii este amendată la nivel cvasigeneral, este
necesară o reevaluare a normelor şi o redimensionare a regulilor
ortografice şi ortoepice în sensul apropierii cât mai mult posibil a scrierii
de pronunţare (vezi, spre exemplu, caracterul desuet al aplicării
principiului etimologic la exemple de tipul chermesă, conclusiv, decisiv,
disertaţie, disident, premisă, sesiune etc., unele dintre ele fiind
reevaluate în DOOM2). Vezi, în acest sens, Theodor Hristea, Varietăţi
lingvistice, Bucureşti, 1994, Ioana Vintilă Rădulescu, Unele inovaţii ale
limbii române contemporane şi ediţia a II-a a DOOM-ului, în vol.
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale. II. Coordonator: Gabriela
Pană Dindelegan, Bucureşti, EUB, 2003, p. 43-64.
20 Ambele sunt considerate literare, vezi DOOM2, s.v. dumiri/dumeri, vb.

O altă motivaţie a devierilor care afectează corpul fonetic al cuvintelor

este presiunea sistemului lingvistic, exercitată prin intermediul
analogiei. Modelele existente la nivelul sistemului determină modificări
ale radicalului (mai rar şi în combinaţie cu alte fenomene) sau, de cele
mai multe ori, modificări ale părţii finale a cuvintelor. Variantele nou
create corespund unor “necesităţi” ale limbii şi servesc, de obicei, la
“întărirea /consolidarea” sistemului prin eliminarea elementelor izolate.
Exemple (dintre care cele evidenţiate sunt recomandate de limba
literară): beteală sau betelă, betea, canelă (etimologic) sau canea,
caramelă sau caramea, flanelă sau flanea, jartelă şi jartea, jucărie sau
jucărea, pardoseală sau pardosea, sandală sau sanda, santinelă sau
santinea, sardelă (etimologic) sau sardea, sarmală sau sarma,
văpseală (etimologic) sau văpsea > vopsea, zală sau za etc. Vezi,
pentru alte exemple, Jacques Byck şi Al. Graur, Influenţa pluralului
asupra singularului substantivelor şi adjectivelor în limba română, în vol.
Jacques Byck, Studii şi articole. Pagini alese, Bucureşti, EŞ, 1967, p.
49 – 93. Tot prin analogie, eventual combinată cu alte fenomene
lingvistice, se explică şi variante de tipul: caimacan ptr. caimacam,
complect ptr. complet, ventrilog ptr. ventriloc, taburel ptr. taburet, susan
ptr. susam, diazepan ptr. diazepam, decreptitudine ptr. decrepitudine,
divident ptr. dividend, fibron ptr. fibrom, cromozon ptr. cromozom,
galanton ptr. galantom (ultimul exemplu intrat în limba literară) etc. Vezi
şi Theodor Hristea, Analogia lexicală, în Varietăţi lingvistice, vol. I.
Dintre aspectele speciale cele mai interesante ale analogiei amintim
etimologia populară (în mod particular, cea care afectează forma
fonetică a cuvintelor). Etimologia populară este fenomenul prin care un
vorbitor, bazându-se pe diverse asemănări/analogii formale şi
semantice, alătură un cuvânt de altul cu care nu are nici o legătură
genetică. Urmările unei asemenea asocieri între doi termeni care nu
sunt înrudiţi etimologic pot fi: modificarea formei unui cuvânt,
modificarea sensului acestuia sau modificarea simultană a formei şi a
sensului. Etimologia populară nu afectează numai vorbirea poporului, ci
se manifestă, adesea, exclusiv în mediile “cultivate”, singurele unde se
folosesc anumite cuvinte, mai ales neologice. Vom pune accentul, în
prezentarea de faţă, cu precădere pe folosirile improprii ale
neologismelor din cauza etimologiei populare. Pe scurt, etimologia
populară este rezultatul nevoii de motivare a cuvintelor. Exemplele care
urmează sunt variante fonetice neliterare produse de etimologia
populară: aerogant, aeropag, arcoladă, brusculadă, caiboi, contravenit,
copsalgie, dictalografă, femenin, fierăstrău, filigram, fripteuză,
juristconsult, lipsus, lungoare, muşchetar, oribilant, nervoză, a se
nervoza, prinzonier, porţiune calmantă, renumeraţie, pufoaică,
repercursiune, somnieră, taifum, sex unic/opus etc. Dintre exemplele
care suferă şi modificări de formă, şi modificări de sens prin etimologie
populară, cităm cârdăşie ptr. cărdăşie “întovărăşire, tovărăşie”, sub
influenţa lui cârd; firimitură ptr. fărâmătură “bucată mică din ceva”, sub
influenţa lui fir).
Necunoaşterea pronunţării din limba de origine şi a modalităţilor de
adaptare, impresia – supraevaluată – a deţinerii unor informaţii în

esenţă false au ca rezultat căderea în capcanele analogiei inclusiv în

ceea ce priveşte accentuarea. În egală măsură, particularităţile fonetice
ale limbii române facilitează anumite tendinţe de accentuare, dintre cere
cea mai evidentă este regresiunea accentului. Adăugăm câteva
exemple de accentuări considerate, până în momentul de faţă,
neliterare: a) nume comune: avárie, cicátrice, cólaps, glúten, factór,
furíe, léctică, legitím, miniscúl, mátrice, mátur, palmáres, precaút, séver,
scrútin, suburbíe etc.; b) nume proprii (istorice şi culturale): Ármand
Călinescu, Spiru Háret, Apólodor din Damasc, Níccolo Paganini,
Niccólo Machiavelli, Napóleon, Tólstoi, Rállet, Pógor, Carágea, Farágo,
Senéca, Russó etc. Pentru alte exemple, vezi Theodor Hristea, Inovaţii
lingvistice negative în limba română contemporană, în vol. Aspecte ale
dinamicii limbii române actuale, I, EUB, 2002, p. 185 – 205, Theodor
Hristea, Accentuări prin analogie, Tendinţe în accentuarea numelor
proprii, în Varietăţi lingvistice, vol. I, 1994.
Temă de reflecţie: Care sunt mecanismele de producere a devierilor de

la normele fonetice literare ale limbii române?
• Avram, Mioara, Ortografie pentru toţi (30 de dificultăţi). Ediţia a

doua, Litera, Chişinău, 1997.
• Dicţionar general de ştiinţe – Ştiinţe ale limbii, de Angela Bidu
Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu,
Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1997 (pentru accidentele fonetice).
• DOOM1 (redactor coord. Mioara Avram), Bucureşti, Editura
Academiei, 1982 şi 1989.
• DOOM2 (redactor coord. Ioana Vintilă-Rădulescu), Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic, 2005.
• Enciclopedia limbii române. Academia Română. Institutul de
lingvistică “Iorgu Iordan”. Coordonator: Marius Sala. Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic, 2001 (pentru accidentele
fonetice).
• Graur, Alexandru, Tendinţe actuale ale limbii române,
Bucure;ti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 35-52.
• Hristea, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole.
Note, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 205 – 274.

• Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a

“greşelilor”. Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Socec & Co., 1947,
p. 21-50.
• Iordan, Iorgu, Limba română contemporană, Ministerul
Învăţământului, 1954, p. 189-240.
• Puşcariu, Sextil, Limba română, vol. al II (Rostirea). Ediţie
îngrijită de Magdalena Vulpe. Studiu introductiv de Andrei
Avram. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994, p. 110-
172.
• Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Aspecte ale influenţei engleze în
româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 29-
68.
2.11. Teme de verificare
Extrageţi din DOOM2 zece neologisme recente de origine engleză şi

zece de origine franceză şi comentaţi-le din punctul de vedere al
modalităţilor de pătrundere şi de adaptare.
Selectaţi zece exemple de împrumuturi neologice din comunicatele de
presă vehiculate în mass-media şi comentaţi-le din punctul de vedere al
modalităţilor de pătrundere şi de adaptare.

Tendinţe actuale în domeniul lexicului
Unitatea de învăţare nr. 3
TENDINŢE ACTUALE ÎN DOMENIUL LEXICULUI
Cuprins Pagina
3.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 55

3.2 Neologismele în limba română. Chestiuni generale 56
3.3 Derivarea în limba română actuală 58
3.4 Creaţiile analizabile şi relaţiile semantice 69
3.5 Sinonimia sufixală neologică 71
3.5.1 Împrumuturi analizabile sau semianalizabile 71
3.5.2 Împrumuturi analizabile şi creaţii interne derivative (eventual mixte) 74
3.5.3 Creaţii derivative sinonimice exclusiv interne 78
3.5.4 Concluzii 80
3.6 Antonimia neologică analizabilă 80
3.7 Normă şi abatere în semantică 84
3.9 Teme de autoevaluare 91
3.10 Bibliografie generală şi selectivă 91
1. Înţelegerea calităţii de neologism a unui cuvânt.

2. Cunoaşterea şi utilizarea corectă a criteriilor de stabilire a
calităţii de neologism.

3. Înţelegerea relaţiilor dintre formă şi conţinut la nivel lexical.

4. Înţelegerea mecanismelor de evoluţie semantică.
5. Înţelegerea principalelor mecanisme de producere a
schimbărilor semantice.
3.2. Neologismele în limba română. Chestiuni generale
1. Din punct de vedere etimologic, neologismele reprezintă cuvinte nou

apărute într-o limbă, indiferent dacă ele sunt împrumuturi, creaţii
exclusiv interne ale limbii respective sau dacă au origine mixtă1 (internă
şi externă). În sens mai larg, sunt considerate neologice toate unităţile
lingvistice (morfeme lexico-gramaticale şi lexicale, cuvinte şi unităţi
frazeologice, la care adăugăm sensurile calchiate după modele, la
rândul lor, neologice). Criteriile esenţiale pentru stabilirea calităţii de
neologism a unei unităţi lingvistice sunt: a) criteriul cronologic
(pătrunderea sau formarea unui termen în epoca modernă) şi b) criteriul
cultural (care presupune cel puţin trei aspecte: provenienţa din limbi de
cultură şi civilizaţie, crearea după modele culte şi apartenenţa la un
anumit nivel de cultură).
2. Neologismele sunt clasificabile în mai multe feluri, în funcţie de
diverse criterii2. După tipul de unitate lingvistică în care se încadrează,
există:
a) neologisme lexicale (formale şi, implicit, semantice);
b) neologisme (exclusiv) semantice;
c) neologisme afixale: prefixale şi sufixale;
d) neologisme afixoidale: prefixoidale şi sufixoidale;
e) neologisme frazeologice.
După tipul de etimologie, neologismele pot fi considerate:
a) externe (împrumuturi dintr-o unică sursă sau din surse
multiple);
b) formaţii exclusiv interne (derivate sau compuse alcătuite
din cel puţin un component neologic; la rândul lor, derivatele pot
avea o singură bază derivativă sau etimologie multiplă internă);
1 Un tip special de etimologie multiplă mixtă este calcul lingvistic, în variatele sale aspecte. Pentru tipologia
calcului, vezi Theodor Hristea, Tipuri de calc în limba română, în “Limbă şi literatură”, XLII, vol. III – IV, 1997,
p. 10 – 29.
2 Vezi Theodor Hristea, Tipuri de neologisme în limba română, în “Convorbiri didactice”, nr. 25, 1997, p. 10 –
16 (partea I) şi nr. 26, 1997, p. 3 – 10 (partea a II-a).

c) creaţii mixte [cuvinte analizabile cu etimologie multiplă

mixtă: a) calcuri lingvistice3 şi b) termeni explicabili, pe de o parte,
prin împrumut şi, pe de altă parte, prin mijloace interne] 4.
După situaţia lor la momentul actual, se poate vorbi de neologisme:
a) intrate în limba populară;
b) care aparţin limbii literare standard;
c) caracteristice unor domenii ştiinţifice specializate;
d) care aparţin diverselor jargoane etc.
După modalităţile de preluare şi de adaptare la structura fonetică,
grafică şi morfologică a limbii române, neologismele lexicale cunosc
mai multe situaţii posibile5, dintre care amintim pe cele mai importante:
a) sunt ortografiate în română după cum se pronunţă în limba
de origine;
b) sunt scrise şi, în consecinţă, pronunţate în română ca în
limba de origine;
c) sunt ortografiate etimologic (total sau cu minime şi inerente
diferenţe formale) şi sunt pronunţate la noi aşa cum se scriu în
limba de origine;
d) sunt adaptate într-o manieră hibridă, adică prin
combinarea modalităţii de pronunţare cu cea de scriere
(contaminarea grafiei etimologice cu pronunţarea etimologică).
3. Caracterul particular al neologismului românesc constă în faptul că,
spre deosebire de continuitatea culturală a limbilor occidentale surori,
româna a cunoscut o evoluţie scindată pe niveluri: pe de o parte, limba
populară, manifestată preponderent oral, fără restricţii sau limitări
normative, cu o deosebită capacitate structurală de a prelua şi adapta
împrumuturile necesare; pe de altă parte, limba cultă, de sorginte
bizantino-slavă, aparţinând, iniţial, unei minorităţi izolate cultural de
marea masă a vorbitorilor. Reluarea contactului cultural firesc, masiv şi
constant, cu latinitatea şi cu romanitatea occidentală s-a realizat,
3 Calcurile lingvistice sunt realizate fie după un singur model extern, fie după două sau chiar mai multe
modele externe.
4 Primul care a teoretizat şi demonstrat în lingvistica românească etimologia multiplă mixtă, alături de cea
externă şi de cea internă, completând cercetările anterioare ale lui Al. Graur, este Theodor Hristea,
Contribuţii la studiul etimologic al neologismelor româneşti, în “Limba română”, XXII, nr. 1, 1973, p. 3 – 8.
Despre provenienţa din cel puţin două etimoane interne, vezi idem, Etimologia multiplă internă, ibid., XX, nr.
5, 1971, p. 479 – 488.
5 Despre dinamica formală şi semantică a neologismelor din etapa actuală de evoluţie a limbii, vezi Aspecte
ale dinamicii limbii române actuale (coordonator: Gabriela Pană Dindelegan), Editura Universităţii din
Bucureşti, vol. I (2002) şi vol. al II-lea (2003), Actele Colocviului internaţional Tratamentul neologismelor în
limba română în mileniul III, Bucureşti, 23 – 24 septembrie 2004, în “Studii şi cercetări lingvistice”, LVI, nr. 1
– 2, 2005, Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001,
Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale: dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti,
Editura All Internaţional, 2001, idem, Creativitate lexicală în româna actuală, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2006 etc.
progresiv, destul de târziu: procesul de modernizare a fost început, mai

mult sau mai puţin latent, de marii noştri oameni de cultură moldoveni şi
munteni (cei mai reprezentativi fiind cronicarii, Dosoftei, Dimitrie
Cantemir şi Constantin Cantacuzino), a fost promovat principial şi
manifest în Transilvania (de la Inochentie Micu Klein la Şcoala
Ardeleană) şi a ajuns la o relativă normalitate în secolul al XIX-lea,
considerat ca fiind epoca realizării limbii literare moderne şi a
transformării ei într-un instrument important de asumare şi de
răspândire a culturii6. Accentul pus pe modernizarea latino-romanică –
mai ales pe împrumuturile lexico-frazeologice directe – este cu atât mai
interesant cu cât majoritatea acestora sunt considerabile, încă,
neologisme, în ciuda aspectului fonetic uneori învechit. Aşadar,
argumentele prin care, în lingvistica românească, sunt socotite
neologice unităţi lingvistice pătrunse acum mai bine de 200 de ani sunt
următoarele: a) originea latino-romanică (directă sau indirectă, prin
intermediul limbilor neogreacă şi rusă), b) calitatea de termeni de
cultură şi de civilizaţie, c) apartenenţa la fondul lingvistic internaţional şi
d) persistenţa lor până în limba contemporană.
3.3. Derivarea în limba română actuală
După cum se ştie, limba română este, în variatele ei aspecte, o limbă

de tip derivativ, iar aspectul său actual concordă, din acest punct de
vedere, cu cel al latinei savante, francezei şi italienei. Începând cu
epoca modernă, româna a împrumutat masiv din aceste limbi (şi,
desigur, din altele), în mod prioritar cuvinte analizabile, creându-şi,
astfel, un sistem derivativ complex şi, în consecinţă, tipare analogice
care i-au permis să evolueze ca o limbă bine structurată şi cu un
puternic caracter motivat. În perioada sincronizării cu modernitatea
lingvistică apuseană, « preferinţa » pentru împrumuturile analizabile era
explicabilă prin intenţia oamenilor de cultură ai epocii (scriitori, istorici,
lingvişti) de a conforma o limba literară de nivelul limbilor romanice-
surori. Devenită, în epoca interbelică, o normalitate circumscrisă
cultural7, ea a continuat firesc în perioada comunistă, dobândind o
nouă dimensiune după 1990, când derivatele oscilează între necesitate
analogică, tentaţie spre parodie, redundanţă, culoare
şi expresivitate. Materialul lingvistic propus spre exemplificare cuprinde
derivate sufixale extrase, cu predilecţie, din dicţionare recente de
6 Vezi Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice. II., Contribuţii
socioculturale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 11 – 27, 55 – 98, 116 – 137.
7 Studiile devenite clasice al derivării cu sufixe neologice sunt cele ale lui Iorgu Iordan, Sufixe româneşti de
origine recentă, în Buletinul Institutului „Al. A. Philippide”, nr. VI, 1939, p. 1-59 şi în Limba română actuală. O
gramatică a „greşelilor”, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Socec & Co., S.A.R., 1948, partea a III-a (Formarea
cuvintelor), cap. I (Sufixe), p. 157-192. Dintre sufixele noi, multe au fost analizate monografic în SMFC, vol. I-
VI, Bucureşti, Editura Academiei, 1959-1972.
neologisme8 şi de argou, din presa postdecembristă, din documentele

de pe internet şi din exprimarea orală9, cu accent asupra
creaţiilor "excentrice" şi asupra motivelor care au dus la apariţia lor.
Derivatele discutate, cărora le-am adăugat câteva exemple de
contaminaţii, au în componenţa lor sufixe noi şi vechi (ultimele ataşate,
în mod obligatoriu, unei baze neologice). Unele dintre derivate, creaţii
contextuale şi, implicit, efemere, au caracter neologic prin simplul fapt
că, indiferent de particularităţile formale, se referă la personaje sau
situaţii din epoca modernă.
Dicţionarele explicative din secolul al XIX-lea sunt o mărturie relevantă
în ceea ce priveşte pătrunderea în limba noastră a numeroase cuvinte
cu structură analizabilă care, treptat, au determinat o reorganizare şi o
redimensionare a acesteia în sensul înmulţirii derivatelor interne cu
ajutorul afixelor derivative nou apărute. Practic, este perioada în care
devin uzuale în limba literară şi, în relativ scurt timp, inclusiv la nivelul
limbajelor marginale, principalele sufixe neologice : -ant şi -anţă
(constant şi constanţă, dominant şi dominanţă, elegant şi eleganţă etc.)
-at şi -ură (candidat şi candidatură, magistrat şi magistratură, temperat
şi temperatură etc.), -bil şi -itate (accesibil şi accesibilitate, amabil şi
amabilitate, combustibil şi combustibilitate etc.), -ent şi -enţă (abundent
şi abundenţă, aparent şi aparenţă, clement şi clemenţă etc.), -ic şi -ie
(analogic şi analogie, anestezic şi anestezie, biologic şi biologie etc.), -
ic şi -ism (consonantic şi consonantism, dogmatic şi dogmatism, fanatic
şi fanatism etc.), -ic şi -ist (botanic şi botanist, dramatic şi dramatist,
monarhic şi monarhist etc.), -ie şi -ist (anatomie şi anatomist, alchimie şi
alchimist, monarhie şi monarhist etc.), -ism şi -ist (absolutism şi
absolutist, comunism şi comunist, demonism şi demonist etc.), -ism şi -
istic (silogism şi silogistic, sincronism şi sincronistic, sofism şi sofistic
etc.), -ist şi -istic (alchimist şi alchimistic, sofist şi sofistic, umorist şi
umoristic etc.), -(t)or şi -(t)ură (agricultor şi agricultură, creator şi
creatură, dictator şi dictatură etc.) etc. O dată intrate în limbă, împreună
cu împrumuturile şi calcurile care le conţin, aceste sufixe au derivat, pe
cale exclusiv internă, numeroase alte creaţii lexicale, răspândite la
nivelul limbii literare şi, apoi, la nivelul limbajelor familiale, argotice sau
de jargon. În această perioadă, vocabularul literar îşi dobândeşte un
puternic grad de motivare internă, fiind lăsată la îndemâna vorbitorului
cult libertatea de a crea, prin analogie, familii lexicale bogate, modele
pentru completarea lacunelor sistemului lexical.
Tot în această perioadă, una dintre modalităţile preferate de îmbogăţire
a limbii române este calcul lingvistic, în variatele lui forme de
manifestare. Acum apar în limbă calcuri precum fructieră (din fruct/e/ + -
ieră, după fr. fruitière), fundal (din fund + -al, după it. fondale),
învăţământ (din învăţa + -mânt, după fr. enseignement), mormântal (din
8 Florin Marcu, Noul dicţionar de neologisme, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, s.v.; Florica
Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Logos, 1997, s.v.
9 Am evitat, principial, numeroasele exemple de derivate cu sufixe care ating un anumit grad de vulgaritate,
la fel de interesante din punctul de vedere al modului de formare şi al motivelor care le justifică existenţa.
mormânt + -al, după fr. tombal), preşedinţie (din preşedinte + -ie, după
fr. présidence), seninătate (din senin + -ătate, după fr. sérénité), ziarist
(din ziar + -ist, după it. diarista, fr. journaliste) şi românizări ale sufixelor
din componenţa etimoanelor (consimţământ, dependinţă, discernământ,
fortăreaţă, preferinţă, recunoştinţă, reşedinţă, simţământ, şezământ,
tendinţă etc.). Preferinţa pentru calc, în mod particular pentru calcul
lexical de structură morfematică, este explicabilă cel puţin în două
moduri: pe de o parte, duce la crearea unor unităţi lexicale analizabile,
în consecinţă uşor de înţeles, de reţinut şi de folosit de către vorbitori;
pe de altă parte, reprezintă o raportare, chiar dacă indirectă, la
modelele latino-romanice, firească în epoca de modernizare şi de
europenizare a limbii şi culturii române.
Din acest punct de vedere, secolul următor reprezintă maturitatea
îmbogăţirii vocabularului atât prin mijloace interne, cât şi externe sau
mixte (prin calc lingvistic). De altfel, formaţiile neologice româneşti,
împrumuturile analizabile şi calcurile după modele neologice trebuie
privite împreună: împrumuturile analizabile creează modelele derivative,
pe baza cărora sunt formate derivatele interne; la rândul lor, calcurile de
structură au ca rezultat obţinerea unor derivate analizabile etc.
Modernizarea ştiinţelor, diversificarea domeniilor de activitate,
intensificarea culturii de masă, rolul din ce în ce mai autoritar şi mai
dominant al presei etc. au făcut ca, începând cu secolul al XX-lea,
creaţiile interne româneşti neologice să devină o normalitate culturală
care, firesc, a trecut limitele necesităţilor structurale, găsindu-şi
explicaţii, dincolo de subordonarea faţă de modele, în ingeniozitatea
vorbitorilor, în spiritul lor ludic etc. Iată câteva exemple de creaţii
lexicale mai mult sau mai puţin recente care arată, pe de o parte,
exigenţele sistemului şi, pe de altă parte, încercarea vorbitorilor de a-şi
stăpâni şi asuma discursul: bufonadă, donquijotiadă (prin analogie cu
mascaradă); combinagiu, declamagiu, teatragiu (toate ironice, amintind,
prin originea turcă a sufixului, de o societate plină de contraste între
vechi şi nou); atributal, avocaţial, chenzinal, chintesenţial, clanal,
clientelar, cloacal, clonal, crustal, decanal, dialogal, dirijoral, epilogal,
grupal, membranal, maniacal, monologal (explicabile, dincolo de
aparenta economie a exprimării, prin prezenţa atotputernică şi lipsită
de riscuri a sufixului adjectival –al); acaparant, absorbant, avantajant,
conceptualizant, congelant, cooperant, copiant, decepţionant,
declanşant, defavorizant, demitizant, deranjant, dereglant,
devalorizant, distorsionant, fetişizant, masculinizant, mumifiant, ofertant
etc.; acalmic, bovaric, calofilic (şi calofil), cifric (după numeric), colonic,
cometic, doloric, elementic, gabaritic, huliganic, idoneic, improvizatoric,
mareic, martiric, mausoleic, musonic, naratologic, nomenclatoric,
olfactic, orizontic etc.; bridgistic, calamburistic, caricaturistic,
epigramistic, estradistic, formularistic (şi formularistică, s.f.), jazistic,
muzeistic (şi muzeistică, s.f.), nomenclaturistic etc.; amendativ, apetitiv,
comentativ, compilativ, condensiv, confesiv, constatativ, inspectiv,
jubilativ, observativ, oxidativ etc.; actualizabil, antologabil, asortabil,
blocabil, captabil, codabil, comercializabil, compactabil, completabil,

construibil, conştientizabil, creditabil, cuplabil, demascabil, demolabil,

depistabil, deplasabil, derogabil, diagnosticabil, difuzabil, evacuabil,
expropriabil, omologabil etc.; acordabilitate, aluzivitate, analizabilitate,
ancestralitate, anodinitate, artificiozitate, astralitate, atracţiozitate,
bilateralitate, calmitate (alături de calm, s.n.), claustritate, colocvialitate
(şi colocvialism, engl.), comunicativitate, concesivitate, concretitate,
condiţionalitate, confidenţialitate, conflictualitate, confortabilitate,
constructivitate, cotidienitate, decapotabilitate, demonstrativitate,
disfuncţionalitate, direcţionalitate, disciplinaritate, emoţionabilitate,
excepţionalitate, ezoteritate (« ezoterism »), fantasticitate, gigantitate,
guvernabilitate, ilicitate, infracţionalitate, instinctualitate (deşi există
instinctivitate), lacrimogenitate, lamentabilitate, neverosimilitate,
opţionalitate etc.; adolescentinism, afectivism, apologetism (“apologie”),
artistism, astralism, autarhism (“autarhie”), biografism, bodyguardism,
bombasticism, brutalism (şi brutalitate, fr.), bulevardism (şi bulevardist),
calofilism (şi calofilie), cascadorism, cavalerism (şi cavalerie, fr., it.),
conciliatorism (şi conciliatorist), contemplativism, dacism,
declamativism, declarativism (şi declarativist), detectivism (şi
detectivist), diversionism, excentrism (“excentricitate”), familiarism (şi
familiarist), fantezism, festivism (şi festivist), huliganism (şi huliganist,
adj. “huliganic” şi subst. “huligan”), ilustrativism (şi ilustrativist),
infracţionism (şi infracţionalitate), ironism (“ironie”), justiţiarism,
lovestorism, navetism (şi navetist), nomenclaturism (şi nomenclaturist),
ortodoxism (şi ortodoxist), poltronism etc.; clericist (“clerical”),
decembrist (“luptător în decembrie 1989”), festivalist (şi festivalism,
engl.), manichiuristă, monokinistă etc.; ambiguiza, antipatiza, aridiza,
artificializa, ascetiza, asteniza, autenticiza, autohtoniza, cerebraliza,
cocteiliza, conflictualiza, contoriza, convertibiliza, cosmiciza,
disponibiliza, dolariza, efemeriza, eficientiza, imanentiza,
imputrescibiliza, indisponibiliza, insulariza, iraţionaliza, maleabiliza,
maligniza, mediocriza, meschiniza, mercantiliza, monitoriza etc.;
cesiona, competiţiona, concesiona, concluziona, confuziona,
decepţiona, distorsiona, excepţiona (“a excepta”), ficţiona, gestiona,
impulsiona, incluziona (“a include”), inhibiţiona, intenţiona, interacţiona,
intruziona, obiecţiona (“a obiecta”), obstrucţiona etc.; competiţional,
contradicţional, delincvenţional, demarcaţional, erozional, inovaţional,
infracţional, inovaţional, investiţional etc.; celibatoidă
(dicţionarurban.ro), genialoid, halucinoid, imbeciloid, ingineroid
(dicţionarurban.ro), intelectualoid, legionaroid, liberaloid, liricoid,
migrenoid, misticoid etc.
Este important de remarcat faptul că, în multe situaţii, originea
neologismelor recente analizabile este (sau poate fi considerată, fără
teama de a greşi) multiplă: ele provin (sau pot proveni) din una sau mai
multe limbi de circulaţie, dar pot fi şi create prin mijloace interne, prin
analogie (necesară sau voluntară) cu modele externe deja pătrunse în
limbă prin împrumut. După modelul perechilor împrumutate alcaliza (fr.)
şi alcaliniza (fr.), contagia (it.) şi contagiona (fr.), egala (fr.) şi egaliza
(fr.), ozona (fr.), ozoniza (fr.) şi ozonifica (fr.) etc., alături de
componentul împrumutat a apărut câte un sinonim intern redundant de
tipul adjectiviza (vezi şi adjectiva, fr.), amalgamiza (vezi şi amalgama,

fr.), antologiza (vezi şi antologa, după engl.), causticiza (vezi şi
caustifica, după fr.), compactiza (vezi şi compacta, fr.), diminutiviza
(vezi şi diminutiva, fr.), excepţiona (vezi şi excepta, fr.), legitimiza (vezi
şi legitima, fr.), obiecţiona (vezi şi obiecta, fr.), presiona (vezi şi presa,
fr.) etc. Uneori, “necesitatea” existenţei acestor perechi verbale face ca
un singur etimon francez, spre exemplu, să fie adaptat în două feluri, cu
şi fără sufix, vezi etanşa şi etanşeiza (din/după fr. étancher), idolatra şi
idolatriza (din/după fr. idolâtrer), repertoria şi repertoriza (din/după fr.
répertorier), salaria şi salariza (din/după fr. salarier) etc.
Existenţa verbului este cerută imperativ alături de adjectivul sau de
substantivul din aceeaşi familie, de regulă prin derivare regresivă
[adecva (din adecvat), amplasa (din amplasament), aserta (din asertiv),
audia (din auditor, audient, audienţă), dejecta (din dejecţie), emula (din
emulaţie), imersa (din imersiune), interschimba (din interschimbabil),
involua (din involuţie), legisla (din legislaţie, legislator, legislativ,
legislatură), nevropa (din nevropat), odoriza (din odorizant), prefabrica
(din prefabricat), radioteleviza, vb. (din radiotelevizat), recepta (din
receptor), redacta (din redactor), regiza (din regizor), resurect (din
resurecţie) etc.] sau prin substituţie de sufix [antipatiza (din antipat[ic],
antipat[ie]; cf. it. antipatizzare), atlantiza (din Atlant[ic] + -iza; cf. fr.
atlantiser, it. atlantizzare, ambele, însă, rare), cronologiza (din
cronolog/ic/ şi din cronologie; cf. it. cronologizzare), exotiza (din
exot/ic/), frenetiza (din frenet/ic/), hieratiza (din hierat/ic/), igieniza (din
igien/ic/ şi din igienă), isteriza (din ister/ic/ şi din isterie), mimetiza (din
mimet[ic] şi/sau din mimet[ism]), periferiza (din perifer[ic], perifer[ie], cf.
it. periferizzare); peripatetiza (din peripatet[ic], cf. fr. péripatétiser);
poematiza (din poemat[ic]), rustifica (din rust[ic]), sintagmatiza (din
sintagmat[ic]), ştiinţifiza (din ştiinţif[ic]) etc.].
Numeroase dublete analizabile (derivative) sunt de amintit şi în cazul
adjectivelor şi substantivelor. Ca şi la verbe, pot fi remarcate cel puţin
două categorii: a) derivate progresive care diferă prin sufix; b) perechi
alcătuite dintr-un derivat regresiv şi unul progresiv. Din prima categorie,
dăm câteva perechi exclusiv interne: acaparant şi acaparator, astralism
şi astralitate, avantajant şi avantajos, bombasticism şi bombasticitate,
concretism şi concretitudine, copiant şi copiator, dacism şi dacitate,
declanşant şi declanşator, gigantitate şi gigantism etc. Din cea de a
doua categorie, menţionăm, de asemenea, câteva exemple: acuză şi
acuzare, balans şi balansare, denunţ şi denunţare, deranj şi deranjare,
devans şi devansare, enunţ şi enunţare etc. Substituirea unui sufix cu
altul, care are ca rezultat completarea lacunelor sistemului, este, de
asemenea, frecventă în trecerea de la adjectiv la substantiv sau invers:
acupunctic (din acupunct/ură/), apolinism (din apolin/ic/), anistorism
(din anistor/ic/), antidemocratism (din antidemocrat/ic/), atipie (din
atip/ic/), carent (din car/enţă/), componenţă (din compon/ent/),
consultanţă (din consult/ant/, după engl. consulting), contondenţă (din
contond/ent/), deconcertanţă (din deconcert/ant/), duplicitar (din
duplicit/ate/), distonanţă (din distona sau, mai degrabă, din diston/ant/),
editură (din edit/or/), idilism (din idil/ic/), oponenţă (din opon/ent/, cf.
engl. opponency) etc. Acestora li se alătură exemple ca trepidanţă (din
trepid/ant/), considerenţă (din consider/ent/), conflagranţă (din
conflagr/ant/), contravenienţă (din contraveni/ent/), fulguranţă (din
fulgur/ant/), inoperanţă (din inoper/ant/, cf. fr. inopérance), inflorescent
(din infloresc/enţă/), parvenitist (din parvenit/ism/), patriotist (din
patriot/ism/), percutanţă (din percut/ant/), preopinenţă (din preopin/ent/),
repetenţă (din repet/ent/), rubescenţă (din rubesc/ent/) etc., preluate de
pe internet, care probează, o dată în plus, faptul că limba literară este
într-o firească şi continuă căutare de perfecţionare, de completare a
golurilor sistemului, în sensul creşterii gradului de motivare internă. Un
derivat pe cât de interesant ca modalitate de formare, pe atât de firesc
este antarctolog, s.m.10 “specialist în problemele Antarcticii”, care
provine, prin substituirea finalei substantivului propriu Antarct/ica/, cu
elementul de compunere savantă –log. Din seria, destul de numeroasă,
a derivatelor regresive, menţionăm următoarele exemple: albanolog
(din albanologie), albanist (din albanistică), cinolog (din cinologie),
encicloped (din enciclopedist), galantar (galanterie), geodez (din
geodezie), gerontocrat (din gerontocraţie), grandoman (din
grandomanie), helioterm “heliotermic” (din heliotermie), românist (din
românistică) etc.
Presiunea analogică a limbii acţionează inclusiv în procesul de
adaptare a împrumuturilor, atunci când trăsăturile formale ale
etimoanelor externe sunt în situaţia de a da naştere unor unităţi lexicale
aberante sau pasibile de confuzii. Astfel, adj. acuarelizat este derivat
din acuarelă, cu sufixul –at, după modelul adj. pastelizat. Vb. aluniza “a
aseleniza” este o adaptare, cu sufixul -iza, a fr. alunir care, altfel, ar fi
avut forma, greu acceptabilă pentru un neologism, *aluni. La fel s-a
întâmplat şi cu vb. ameriza, după fr. amerrir, în loc de *ameri. Prezenţa
verbelor aluniza şi aseleniza a facilitat apariţia vb. amartiza “a coborî pe
Marte”. Tot cu ajutorul sufixului -iza, foarte frecvent în româna actuală,
au fost adaptate verbele franţuzeşti amortir (vezi amortiza), anéantir
(vezi aneantiza), avertir (vezi avertiza), cabotiner (vezi cabotiniza « a
face pe cabotinul »), caricaturer (vezi caricaturiza), dégeler (vezi
degelifica), équarrir (vezi ecarisa), fournir (vezi furniza) etc. În unele
cazuri, însă, a fost preferat, pentru a se evita un împrumut dificil formal,
calcul lingvistic: este situaţia vb. curta “ a face curte cuiva”, din curte + -
a, după modelul fr. courtizer care, ca împrumut, ar fi avut forma *curtiza.
Rolul gândirii analogice a vorbitorilor, de regulă instruiţi, face să apară
cuvinte care, în măsura posibilului, să se subordoneze modelelor
“forte”: balbuţie, s.f. (după fr. balbutiement), a fost încadrat în clasa,
foarte numeroasă, a substantivelor în -ie ; canceroză, s.f. (din cancer +
-oză), se foloseşte ca sinonim al termenului consacrat “carcinoză”
(după modelul lui candidoză, caolinoză, carbonarcoză, cenuroză, ciroză
etc.); chiar dacă nu există, în realitate, un verb *a cataracta (Oare?), de
la cataractă s-a format un adj. cataractat, -ă (cristalin ~); forma verbului
10 Citat de Florica Dimitrescu în Dicţionar de cuvinte recente, ed. cit., s.v.

contemporaneiza (din contemporan + -iza) se datoreşte atracţiei

realizate de substantivul contemporaneitate; neutrele antrenorat,
coautorat, curierat, dirijorat, mandatariat, mercenariat sunt derivate
după modelul împrumuturilor sau abstractelor interne în -at (...);
delfinariu este construit prin analogie cu acvariu; dispecerat este o
adaptare analogică după engl. dispatching, aşa cum, spre exemplu,
marchetizare îl dublează pe marchet/ing/, din care, de altfel, provine
prin aceeaşi adaptare analogică; frucadă şi fructonadă sunt ambele
construite după modelul mult mai cunoscutului citronadă; subst.
hominizi trece la masculine prin analogie cu om, alături de
corespondentul său sinonimic hominide, s.n. pl. (din fr. hominidés);
mafiot (din it. mafioso) nu putea rămâne nici *mafios, nici *mafioz, ci s-a
încadrat în seria numelor de tipul fanariot, patriot, sofiot, tokiot, vamaiot
etc.; noptieră, omletieră, săpunieră, tuşieră, untieră etc. s-au format
după bombonieră, compotieră, pudrieră, savonieră, supieră etc. Până şi
adj. mioritic, -ă, derivat de la Mioriţa, a dobândit această formă după
modelul adjectivelor neologice terminate în -/a/tic, -e/t/ic şi, mai ales, -
i/t/ic (analitic, critic, granitic, politic, paralitic, scitic, semitic etc.).
A rămas, de asemenea, actuală derivarea imediată de la baze
neologice: baipasa, vb. (rar) “a ocoli, a evita” (din baipas), biografia, vb.
(din biografie), butica, vb. “a se umple de buticuri” (din butic), butona,
vb. (din buton), ceremonia, vb. (din ceremonie), chintesenţia, vb. (din
chintesenţă), cnocauta, vb. (din cnocaut), colocvia, vb. (din colocviu),
compendia, vb. (din compendiu), conexa, vb. (din conex), coregrafia,
vb. (din coregrafie), crepuscula, vb. (din crepuscul), cronica, vb. “a scrie
cronici literare” (din cronică), defecta, vb. (din defect), definitiva, vb. (din
definitiv), desanta, vb. (din desant), ecrana, vb. (din ecran), efigia, vb. “a
scoate în relief” (din efigie), erbicida, vb. (din erbicid), externa, vb. (din
extern), forfeta, vb. “a declara forfait; a se sustrage”(din forfait),
impozita, vb. (din impozit), lectura, vb. (din lectură), meandra, vb. (din
meandru), metastaza, vb. (din metastază), mixta, vb. (din mixt), naveta,
vb. (din navetă), pensula, vb. (din pensulă), plusa, vb. (din plus), pluşa,
vb. (din pluş), proteza, vb. (din proteză), reliefa, vb. (din relief), ruja, vb.
(din ruj) etc.
După 1990, limba română îşi întăreşte, ca pondere, şi îşi variază, ca
modalităţi de realizare, varianta familiară şi relaxată. Libertatea de
exprimare a făcut ca, treptat, să fie posibilă aproape orice construcţie şi
combinaţie lexicală, iar justificarea acestei libertăţi pare a fi un
compromis între inventivitate şi dorinţa de expresivitate, între
explorarea voită şi chiar emfatică a capacităţilor limbii şi supunerea,
voluntară sau involuntară, la presiunea analogică a acesteia11. Varianta
relaxată a limbii actuale, continuând, de altfel, o realitate a perioadei
anterioare, îşi relativizează limitele la maximum, conţinând, laolaltă,
11 Vezi, în acest sens, Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Creativitatea lexicală în româna actuală, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2006, unde autoarea prezintă principalele tendinţe din domeniul formării
cuvintelor.

jagoanele tinerilor, elemente de argou, proză (post)modernă, limbajul

presei, diversele modalităţi de comunicare on-line etc., cele mai multe
cu “pretenţia” de a depăşi tradiţia exprimării literare “canonice”.
În acest sens, exemplele care urmează reprezintă derivate excentrice
neatestate lexicografic, regăsibile, însă, preponderent în paginile
Internetului (dicţionare on-line, forumuri, bloguri, proză literară etc.) sau
în apariţii editoriale recente, toate cu intenţii ironice şi parodice. În
primul rând, iată câteva derivate cu suf. -ist, corect construite, dar
inedite şi pline de culoare: pafarist (din /a fi/ pe afară /de ceva/), culturist
/al neruşinării/ (din cultură /a neruşinării/), frecangist (din a freca
/menta/), /prezenţă/ cartieristă (i.e. “de cartier”), huliganist (« huligan »
şi « huliganic »), habarnist (din habar n-am), lesbianist (“homosexual”),
mahalagist (« mahalagiu », din mahalag/ism/), miserupist (din mi se
rupe), patruclasist (din /care are/ patru clase), pompierist
« pompieristic » (din pompier/ism/), traseist (din traseu sau trase/ism/
politic) etc. La mare modă sunt, în egală măsură, derivatele, cele mai
multe glumeţe, în –ism, -iune şi -ită, de tipul băsisme, manelism,
poetisme, răutăcisme, tăriceanism, efemerisme etc.; adevărăciune,
băbăciune, beliciune, bunăciune, cordăciune, furăciune, pornăciune,
superbăciune, turbăciune etc ; bucureştită, comentarită, lenevită,
chiulangită, demisionită, exmatriculită, mitingită, profesorită, securită,
spionită, scenarită, televizionită etc.
Toate modalităţile interne de formare de noi cuvinte sunt probate cu
încrâncenare în limba actuală12 : se celebrează « agricultul » prieteniei,
numele ţării devine « Românica », şmecheria se transformă în
« şmecherenie », cel care împroaşcă cu noroi pe alţii este
« scuipăciosul de forum », cei care aplaudă fără personalitate sunt
« aplaudaci », răspânditorii de zvonuri sunt « răspândaci », cei care
colportează zvonuri sunt « zvonaci », tăntălăii fără pretenţii devin
« tăntălaci », votanţii servili sunt « votaci », membrii PDL sau pedeliştii
sunt numiţi « pedelaşi », prietenii sunt « prietenaşi » şi « prietenari »,
persoanele trendy sunt « trendinezi », mondenii sunt « mondenari » şi
puştii sau puştanii devin, cum altfel, decât « puştaci » etc. Diminutivele
alternează cu augmentativele în aceeaşi idee a persiflării ludice :
ceauşel, chefuleţ, miştocuţ, pacheţele cu problemuţe, Emonel şi
Emonica etc. ; bericioaică (din bere + şoricioaică sau, mai degrabă, din
beric/ică/ + -ioaică), bomboanţă, buneasă, bunoacă, burtoacă (şi
maieuţ), drogălău, gipan, merţan, ninjalău, rockălar, vedetoi etc.
Formaţiile diminutivale sunt, deopotrivă, o caracteristică a limbajului oral
popular şi a celui relaxat (sub)urban şi argotic. Făcând o comparaţie
(parţial adevărată la jumătatea secolului al XIX-lea, dar nedreaptă şi
irelevantă în realitate) între limba franceză literară şi română, Ion Codru
Drăguşanu scria, într-o epistolă datată « Paris, faur 1844 » şi apărută în
12Un material bogat privind derivarea, cu numeroase exemple din presa postdecembristă şi cu interesante
observaţii de ordin funcţional este de consultat la Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române
actuale. Dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2001, p. 19-36 (cap. „Nou şi
vechi în derivarea sufixală”).
revista « Familia », nr. 51/1869, următoarele, făcând haz de necaz :

« Limba francă e virilă prin excelinţă, ea cunoaşte puţine diminutive în
nume şi nicidecum în adjective. Românul se chiamă Ioniţă, Costache,
Iordache, are moşioară micuţă, bouleni slăbuţi, văcuşoară, lăpticel şi
mămăliguţă, de aceea îmblă flămângior şi ticălos până-l înghite
mormânţelul »13.
Exprimarea parodică, de tip ludic, în aceeaşi direcţie de valorificare a
diverselor resurse interne ale limbii, domină scrisul românesc
contemporan. Astfel, apar relativ frecvent derivate, compuse, trunchieri
sau contaminaţii expresive, unele dintre ele comice, argotice, de regulă
contextuale şi efemere, de tipul asfaltiadă, bâlciavă, becalitatea TV,
borduriadă, borfomană « dependentă de cumpărături », blogoflender,
bugetiadă, cafting, cancaniadă, catraliard, ciumpalitic
(dicţionarurban.ro), cretinaceu (dicţionarurban.ro), crăpelniţă,
cuponiadă, dealeriadă, emolar (< emo + cocălar), digitator « hoţ de
buzunare », dosariadă, epigoniadă, feelingos, fiţoşenie, gherţoi,
gherţan, Iashington, ieftisment, imbeligent (dicţionarurban.ro), jenal
(dicţionarurban.ro), jenibil, lesbi, manelăraie, manelitate, manelofilie,
mânăreală, mineriadă, miştocăreală, miştocănesc, mocoflender, nesi,
păienjenific, plicti, prospătură, pufarez « care nu are experienţă »,
rablament, relaxativ (dicţionarurban.ro), scriitoreală, simpa, stresiune
(dicţionarurban.ro), Stressbourg, sufletar, (pe) şestache, şme, ştocar,
şucă, tembelenovelă, tembelizor, terminoiu, tipesă, toci, trisperat « mai
mult decât disperat », trogloditic, ţăraniadă, ţepar (ţepuială, ţepui,
ţepuire, ţepuitor), zvonistică etc. Amuzante şi deloc contrare spiritului
limbii sunt derivatele comice de la numele proprii ale unor personaje din
viaţa politică recentă14 sau ale unor personaje excentrice, care le pun în
evidenţă unele atitudini, mentalităţi şi comportamente : Porşeanu este
numit “cel care are un Porsche”, Motocicleanu, Răzgândeanu,
Răzgândescu şi Slăbiceanu trimit la un binecunoscut şi ezitant fost
prim-ministru, Băse, Băselu, Bombonel, Bunicuţa, Şpagaton,
Vodcăroiu, Virinel, Hormonica, Prostănac nu au nevoie de explicaţii
suplimentare pentru a le indica referenţii etc.
Textele literare parodice15 abundă, de asemenea, în construirea şi
folosirea unor derivate pe cât de redundante, pe atât de expresive,
ajungând la o adevărată inflaţie de creaţii interne: “meleaguri italieneşti,
spanioleşti, germăneşti”, “babă istericală”, “îngâmfare patronală”,
“manelizare, martirizare, tabloidizare, internetizare şi imbecilizare”,
13 Peregrinul transilvan, ediţie îngrijită şi prefaţată de Romul Munteanu, Bucureşti, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, 1956, p. 256.
14 Vezi şi Rodica Zafiu, Limbaj şi politică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 132-136, unde autoarea
discută, cu exemple, variatele modalităţi oferite de sistemul derivativ actual pentru realizarea unor familii
lexicale bogate şi expresive. Numeroase derivate din limbajul relaxat actual constituie, de altfel, obiectul de
cercetare al autoarei la rubrica „Păcatele limbii”, care apare în „România literară” (accesoriza, balkaniza,
bolduire, bonuleţ, brandui, branduială, cafting, /a se/ criza, facturică, fashionist, minuţel, trendinez etc.).
15 Majoritatea exemplelor sunt preluate din Atlas de mitocănie urbană. Un demers de bun simţ, Bucureşti,
Editura Art, 2009 şi din Radu Paraschivescu, Ghidul nesimţitului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006.
“nesimţitul blocatar”, “florăreasă arzuie”, “feciori zdupeşi”, “familiarism

inoportun, găunoşenie şi falsitate”, “recital jargonautic”, “tremur
buricoid”, “lăbărţare incontinentă”, “comunitate cocălărească”,
“demonstraţie de forţă nesimţitorie”, “surplus decibelic”, “resurse ale
sudoriparului autohton”, “nespuţitul călător”, “nepovestibilă combinaţie
olfactivă”, “slina ultimilor ani”, “descoperire perplexantă”, “năzurosul
sclivisit, mimoza clorotică şi rozătorul cu faţă de tocilar”, “lătrătura
isterică şi ghiorlăiala gregară”, “miasme ofilitoare şi persistente”, “apaş
nedomesticibil”, “vietate ofensabilă”, “instrument de otânjire a
contestatarilor”, “şofer răbduliu”, “lejerităţi vestimentare”, “rotunjimi
ventrale”, “fătălău nătâng şi dilematic”, “nesimţitul de extracţie
blocativă”, “muzică dodecacofonică”, “mătreaţă nevindecabilă”, “delir
noptatic”, “nesimţire sistematizată”, “amiciţie neclătinabilă”, “hăhăială
grohăită”, “urlet prelung şi descreierat”, “rugăminţi de clemenţă
decibelică”, “lălăială văicăreaţă”, “dimensiuni uzinale”, “măţăraie de
prelungitoare”, “belicozitate ameninţătoare şi hipnotică”, “perdiţie
etilică”, “alonjă pretutindenară”, “înzestrare pectorală generoasă”,
“răspândire estivală a nesimţitului”, “extaz participativ”, “rablă
delabrată”, “grătar manelizat”, “trişul, potlogăria, abuzul şi furtişagul sunt
reperele nesimţitului politic”, “pungăşie nedovedibilă”, “năpârlire
ideologică”, “sfârâiac caraghios”, “răzgândire conjuncturală”, “nesimţire
televizivă”, “limbut intratabil », “puseu de gureşenie », « inflaţie de (…)
legalitate, naţionalism, umanism, populism (…). Adică minciună,
clientelism, fofârlică, mârlănism, incultură, ticăloşie, jigodism, trădare,
ignoranţă, lichelism, furtişag, colaboraţionism, lene, cosmopolitism,
aculturaţie, antiromânism” etc.
Preferinţa pentru asemenea creaţii interne din scrisul românesc actual
nu este o trăsătură generală a acestuia, ci este vizibilă mai ales în
zonele deschise publicului tânăr, în genere cultivat, deschis spre
noutate şi tolerant la combinaţii inedite. Este vorba de un limbaj care
tinde să acapareze spaţiul public şi care se opune, dintr-un anumit
punct de vedere, caracterului academic al limbii literare. În epoca în
care comunicarea se realizează aproape instant, prin intermediul
internetului, când cunoaşterea unei limbi străine nu mai este un
privilegiu de clasă, când se fac traduceri electronice (e adevărat,
proaste) printr-o simplă apăsare a unei taste, posibilitatea de a construi
cuvinte în interiorul propriei limbi stă pe acelaşi plan cu cea a preluării
lor din una sau mai multe surse externe. Dacă, la nivelul academic al
limbii literare, împrumutul din alte limbi este preponderent, iar, la nivelul
relaxat, comun al limbii literare, creaţiile interne deţin supremaţia,
rămâne, ca de obicei, una (sau mai multe) zone de mijloc, în care se
manifestă, liber, capacitatea vorbitorilor instruiţi de a construi cuvinte în
limitele admise de normă şi, eventual, de a le (re)descoperi în alte limbi.
În acest sens, limba română nu este cu nimic diferită de celelalte limbi,
fiecare dintre ele modificându-se în funcţie de factori interni, lingvistici,
dar, mai ales, socioistorici, sociali, economici etc. Multe dintre formaţiile
interne prezentate astăzi nu se vor impune în limbă, având un caracter
momentan şi pasager. Rămâne, însă, de semnalat capacitatea limbii
noastre, ca şi a celorlalte limbi moderne, de a se dezvolta prin resurse
interne, într-o extraordinară varietate de forme care probează, în timp,

tendinţa general valabilă spre motivarea şi spre asumarea limbajului.
Impunerea unei limbi comune, omogene, corespundea utopiei unei
societăţi fără clase (Zafiu, 2009). Tot ceea ce ieşea din “disciplina
normativă” promovată de autorităţi era prohibit la nivelul discursului
public, dar constituia o realitate incontestabilă la nivelul diverselor
jargoane ştiinţifice, pe de o parte, şi la cel al limbajelor familiar –
argotice, pe de altă parte. Schimbarea regimului politic din 1989 nu a
reprezentat decât o ieşire la suprafaţă, după o lungă şi frustrantă
perioadă de latenţă, a ingeniozităţii lingvistice a variatelor categorii de
vorbitori, a personalizării şi asumării discursului la toate nivelurile
(politic, economic, social, cultural etc.) şi prin toate modalităţile sale de
manifestare (presă scrisă şi audio-vizuală, internet, dezbateri publice
etc.). Creaţiile lexicale cu ajutorul sufixelor au devenit, la un moment
dat, o modă care, ca orice modă, era şi este, în continuare, urmată de
oameni instruiţi şi vivace (intelectuali, oameni de presă etc.) care îşi
arată, prin asta, dexteritatea lingvistică şi un anumit tip de superioritate
în faţa realităţii unei societăţi dinamice, uneori violente şi greu de
înţeles. Alături de împrumuturi şi într-o relaţie complicată, dar benefică
cu acestea, derivatele interne sufixale (literare şi nonliterare, voluntare
sau involuntare, serioase sau construite în glumă, justificate structural
sau rezultate ale preţiozităţii lingvistice) se încadrează în procesul mai
larg de apropiere a vorbitorilor de limbaj, de asumare a lui mai mult ca
“prieten” decât ca simplu instrument de exprimare a ideilor.
În cei 20 de ani care au trecut de la momentul răsturnării comunismului
în România, modificările realizate la nivelul lexicului limbii noastre
reflectă fidel transformările de structură şi de mentalitate ale societăţii
româneşti. Deschiderea spre alte culturi şi civilizaţii (mai apropiate sau
mai depărtate, mai mult sau mai puţin civilizate, mai mult sau mai puţin
exotice etc.) a însemnat pătrunderea unui număr impresionant de
neologisme, necesare sau de lux; dreptul la opţiuni personale de
(co)existenţă socială s-a materializat în libertatea de individualizare prin
limbaje specifice; dreptul de a vorbi şi de a scrie liber, fără altă cenzură
decât propria conştiinţă, a generat asumarea limbajului public, în diferite
forme de manifestare. De la regula unică a respectării normelor s-a
trecut la libertatea de creaţie lexicală; de la limba de lemn 16 s-a ajuns la
o limbă vie, diversă şi colorată, plină de paradoxuri, oscilând între
supunere şi frondă, între eficienţă şi redundanţă, între seriozitate şi
parodie… În fond, vocabularul unei limbi este, printre altele, o oglindă a
cunoştinţelor, capacităţilor, dorinţelor, îndrăznelii şi temerilor vorbitorilor
ei.
16Despre particularităţile limbii de lemn din perioada comunistă a societăţii româneşti, vezi Rodica Zafiu,
Limbaj şi politică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 29-101.
3.4. Creaţiile analizabile şi relaţiile semantice
Unul din efectele fireşti ale dezvoltării creaţiilor interne analizabile

(derivate, compuse, creaţii analogice, contaminaţii, abrevieri, trunchieri
etc.) este, indiscutabil, redimensionarea relaţiei de sinonimie lexicală.
Prin sinonime lexicale analizabile înţelegem cuvintele cu acelaşi sens
care au, cel puţin la nivel sincronic, o motivare internă fiind, în acelaşi
timp, sinstratice, sintopice şi sinfazice. În această categorie se
încadrează creaţiile interne, mixte şi externe care au o formă internă: a)
derivatele pe teren românesc; b) împrumuturile cu structură derivativă
analizabilă; c) calcurile de structură după modele derivative externe; d)
compusele pe teren românesc; e) împrumuturile cu structură analizabilă
din etimoane lexicale compuse; e) calcurile după modele externe
compuse; f) cuvintele analizabile rezultate din contaminarea a două
sinonime; g) cele obţinute din trunchieri ale unor cuvinte analizabile etc.
Derivatele sinonimice analizabile sunt, din punctul de vedere al tipului
de afix, de două feluri: cu prefixe şi cu sufixe. Din punctul de vedere al
relaţiei dintre baza derivativă şi afix, se pot stabili mai multe situaţii: a)
sinonime derivate, de la aceeaşi bază, cu afixe diferite (prefixe:
neacademic şi nonacademic, supradotat şi superdotat; sufixe: băieţel şi
băieţaş, manichiureză şi manichiuristă); b) sinonime derivate, de la
baze directe diferite, cu acelaşi afix (selectabil şi selecţionabil,
semicultism şi semidoctism); c) sinonime derivative împrumutate (cu
prefixe: asimetrie şi disimetrie, bicefal şi dicefal; cu sufixe: indiferentism
şi indiferenţă, pedanterie şi pedantism); d) sinonime derivate calchiate
(întrevedea şi întrezări, supraomenesc şi suprauman, tresălta şi tresări);
e) sinonime mixte (împrumut analizabil şi creaţie derivativă internă,
împrumut analizabil şi calc după un model derivativ extern). Din punctul
de vedere al momentului de formare sau de pătrundere în limbă, al
frecvenţei sau al circulaţiei, nu toate componentele acestui ultim tip de
relaţie sinonimică sunt sincronice, sinstratice, sintopice sau sinfazice,
de aceea includerea lor într-o categorie sau alta de sinonimie este o
chestiune rezolvabilă de la caz la caz.
Compusele sinonimice (semi)analizabile sunt, la rândul lor, de mai
multe feluri. Am ales, spre exemplificare, compusele savante, fără a
ţine cont de modalitatea internă sau externă de formare, respectiv de
pătrundere în limbă: a) compuse cu prefixoide (ataşate aceleiaşi baze:
miniinterviu şi microinterviu, multifuncţional/itate/ şi polifuncţional/itate/,
multidisciplinar/itate/ şi polidisciplinar/itate/, monocolor şi unicolor,
monovalent şi univalent; ataşate unor baze sinonimice, din aceeaşi
familie sau din familii diferite: aeromaritim şi aeronaval, aerospaţial şi
aerocosmic, aerovehicul şi aeronavă, balneoclimateric şi
balneoclimatic, epicerc şi epiciclu, planiglob şi planisferă, semicult şi
semidoct, turbojet şi turboreactor); b) compuse cu sufixoide (detritivor şi
detritofag, muzicoman şi muzicofil, velifer şi veliger); c) compuse din
două afixoide (diferite: acvifug şi hidrofob, antropofob şi mizantrop,
entomofag şi insectivor, fitofag şi plantivor, monocrom şi unicolor,

monofag şi univor, monolog şi soliloc, omnivor şi pantofag; cu repetarea

unuia dintre componente, prefixoid sau sufixoid: astronaut şi
cosmonaut, automorfism şi homomorfism, cvadruped şi patruped,
endoblast şi endoderm, futurolog/ie/ şi viitorolog/ie/, necropsie şi
necrotomie, nefrolog şi urolog, tripod şi trepied); d) compuse din
variante ale prefixoidelor, ataşate aceluiaşi sufixoid (ereutofobie şi
eritrofobie, ginefobie şi ginecofobie, hemofobie şi hematofobie, panfobie
şi pantofobie, sericultură şi sericicultură); e) compuse cu afixoide
inversate (anglofil şi filoenglez, biopsihologie şi psihobiologie,
carbohidrat şi hidrocarbonat, cardiotonic şi tonicardiac, filorus şi rusofil,
miosarcom şi sarcomiom) etc.
Din aceeaşi categorie a sinonimelor analizabile mai fac parte şi
contaminaţiile obţinute prin atracţie sinonimică, cele mai multe
involuntare, folosite preponderent în registrul popular şi dialectal
(asumuţa, vb. < asmuţa + sumuţa; azvârli, vb. < arunca + zvârli;
bologani, s.m. < bani + gologani; ciuturugă, s.f. < ciot + buturugă;
clăpiţă < claie + căpiţă; complini, vb. < completa + împlini; înfurios, adj.
< înfuriat + furios; leşnit, adj. < leşinat + lihnit; nătăfleţ, adj. < nătărău +
fleţ; nătânt, adj. < nătâng + tânt; schilog, adj. < schilod + olog; ştiulei,
s.n. < ştiulete + tulei; sufleteca, vb. < sufleca + sumeteca; sumeca, vb.
< sumete + sufleca; sumeteca, vb. < sumete + sumeca; zăbăuc, adj. <
zăpăcit + hăbăuc; zgâlţâna < zgâlţâi + hâţâna etc.) sau creaţii
intenţionate, cu efect comic (şarmec, s.f. < şarm + farmec), dubletele
sinonimice alcătuite dintr-un component analizabil şi unul obţinut
prin trunchiere (afro şi african, antitero şi antiterorist, bio şi biologic,
disco şi discotecă, eco şi ecologic, euro şi european, extra şi extrafin/ă/,
extraordinară etc.17, hard şi hardware, homo şi homosexual, internet şi
net, micro şi microradiografie, mini şi minifustă sau minijupă, pluti şi
plutonier, secu şi securitate, soft şi software, supra şi supracontrol, taxi
şi taximetru, triplu şi triplusalt, video şi videocasetofon, zoo şi /grădină/
zoologic/ă/ etc.), dublete sinonimice alcătuite dintr-un component
analizabil şi unul obţinut prin abreviere (Casa de Economii şi
Consemnaţiuni şi CEC, Căile Ferate Române şi CFR, Serviciul de
Informaţii Externe şi SIE, Televiziunea Română şi TVR etc.), dublete
sinonimice alcătuite dintr-un derivat şi un compus (antipiretic şi
febrifug, caulescent şi caulifer, cezariană şi cezarotomie, hungarologie
şi hungaristică, indologie şi indianistică, sufixoid şi pseudosufix,
supraprodus şi plusprodus etc.)18.
17În asemenea cazuri, sinonimia se stabileşte în funcţie de context: făină extra, tipă extra etc.
18
O clasificare similară a sinonimiei, cu foarte interesante exemple aparţinând unui singur domeniu, face
Dimitrescu 2005: 271-281. Fără să aibă în vedere, în mod particular, sinonimia analizabilă, autoarea citează
exemple ca anestezist şi anesteziolog, anticoncepţional, anticonceptiv, contraceptiv şi contracepţional,
cancerolog şi oncolog, clonare, clonaj şi cloning, crionică şi criologie, autopsie şi necropsie, implant,
implantare şi implantaţie, scanner şi scanograf, subcutan, subcutanat şi subcutaneu, virologie şi virusologie
etc.
3.5. Sinonimia sufixală neologică.
Pentru că sinonimia analizabilă acoperă, după cum s-a putut vedea, o

sferă foarte bogată de situaţii şi de exemple, am selectat spre detaliere
numai sinonimia sufixală neologică, în variatele sale forme de
manifestare. În interiorul acestei categorii, am avut în vedere situaţiile în
care baza derivativă este unică şi cele în care bazele derivative fac
parte din aceeaşi familie lexico-etimologică.
3.5.1. Împrumuturi analizabile sau semianalizabile

Începând cu secolul al XIX-lea, limba română îşi îmbogăţeşte şi îşi
modernizează vocabularul prin pătrunderea masivă a împrumuturilor
latino-romanice, în marea lor majoritate analizabile şi semianalizabile.
Această realitate incontestabilă se explică, în primul rând, prin dorinţa
programatică a oamenilor de cultură ai vremii de apropiere a limbii
noastre de structurile principalelor limbi de cultură şi de civilizaţie
europene. Dintre numeroasele exemple, semnalăm, în ordine alfabetică
şi după criteriul morfologic, câteva situaţii reprezentative şi cu mare
putere analogică:
a) adjective: absorbtiv, -ă (din fr. absorptif) şi absorbant, -ă (din
fr. absorbant), altitudinar, -ă (din fr. altitudinaire) şi altitudinal, -ă (din fr.
altitudinal), anacronic, -ă (din fr. anachronique) şi anacronistic, -ă (din
germ. anachronistisch), antagonist, -ă (din fr. antagoniste) şi antagonic,
-ă (din fr. antagonique), anesteziant, -ă (din fr. anesthésiant) şi
anestezic, -ă (din fr. anesthésique), ascensiv, -ă (din it. ascensivo) şi
ascendent, -ă (din lat. ascendens, -ntis, fr. ascendant), carpatin, -ă (din
fr. carpatin) şi carpatic, -ă (din fr. carpatique), ciclonal, -ă (din fr.
cyclonal) şi ciclonic, -ă (din fr. cyclonique), consolant, -ă (din fr.
consolant) şi consolator, -toare (din fr. consolateur), delictual, -ă (din fr.
délictuel) şi delictuos, -ă (din fr. délictueux), demonic, -ă (din lat.
daemonicus) şi demoniac, -ă (din fr. démoniaque), denigrator, -toare
(din lat. denigrator, it. denigratore) şi denigrant, -ă (din fr. dénigrant),
descensiv, -ă (livr.) (din it. discensivo) şi descendent, -ă (din fr.
descendant), detonabil, -ă (din it. detonabile) şi detonant, -ă (din fr.
détonant), diluvial, -ă (din fr. diluvial) şi diluvian, -ă (din fr. diluvien),
disproporţional, -ă (din fr. disproportionnel) şi disproporţionat, -ă (din fr.
disproportionné), edifiant, -ă (din fr. édifiant) şi edificator, -toare (din fr.
édificateur), eclezial, -ă (din fr. ecclésial) şi ecleziastic, -ă (din fr.
ecclésiastique, lat. ecclesiasticus), egocentric, -ă (din fr. égocentrique)
şi egocentrist, -ă (din fr. égocentriste), elogiativ, -ă (din it. elogiativo) şi
elogios, -oasă (din fr. élogieux), eluvial, -ă (din fr. éluvial) şi eluvionar, -
ă (din fr. éluvionnaire), estimativ, -ă (din fr. estimatif) şi estimatoriu, -ie
(din fr. estimatoire), eufemic, -ă (din fr. euphémique) şi eufemistic, -ă
(din germ. euphemistisch), evocativ, -ă (din lat. evocativus) şi evocator,
-toare (din fr. évocateur, lat. evocatorius), exponent, -ă, adj., s.m. (din
germ. Exponent, lat. exponens) şi expozant, -ă, adj., s.m. (din fr.
exposant), exaurient, -ă (din it. esauriente) şi exhaustiv, -ă (din fr.
exhaustif), gigantic, -ă (din germ. gigantisch) şi gigantesc, -ă (din it.

gigantesco, fr. gigantesque), glandulos, -ă (din fr. glanduleux) şi
glandular, -ă (din fr. glandulaire), guvernativ, -ă (din it. governativo) şi
guvernamental (din fr. gouvernamental), iluziv, -ă (din engl. illusive),
iluzoric, -ă (din germ. illusorisch) şi iluzoriu (din fr. illusoire, lat.
illusorius), impudent, -ă (din fr. impudent, lat. impudens) şi impudic, -ă
(din fr. impudique, lat. impudicus), lacunar, -ă (din fr. lacunaire) şi
lacunos, -oasă (din fr. lacuneux, lat. lacunosus), lamentos, -ă (din it.
lamentoso) şi lamentabil, -ă (din fr. lamentable), medial, -ă (din fr.
médial, lat. medialis) şi median, -ă (din fr. médian, lat. medianus),
oponent, -ă (din it. opponente, germ. Opponent) şi opozant, -ă (din fr.
opposant), perturbativ, -ă (din lat. perturbativus, it. perturbativo) şi
perturbator, -toare (din fr. perturbateur), periferial, -ă (din fr. périphérial)
şi periferic, -ă (din fr. périphérique), pitagoreic (din germ.
pythagoreisch) şi pitagorician, -ă (din fr. pythagoricien), represibil, -ă
(din fr. répressible) şi reprimabil, -ă (din fr. réprimable), reparator, -
toare (din fr. réparateur) şi reparatoriu, -ie (din fr. réparatoire), simbolic,
-ă (din fr. symbolique, lat. symbolicus, gr. symbolikos, germ.
symbolisch) şi simbolistic, -ă (din engl. symbolistic), titanesc, -ă (din fr.
titanesque), titanic, -ă (din fr. titanique) şi titanian, -ă (din engl. titanian),
traheal, -ă (din fr. trachéal) şi trahean, -ă (fr. trachéen), tubular, -ă (din
fr. tubulaire) şi tubulos, -ă (din fr. tubuleux) etc.19
Din exemplele anterioare de împrumuturi adjectivale (mai mult sau mai
puţin) analizabile, pot fi făcute următoarele observaţii: sufixele
sinonimice –iv şi –ant, –al şi –ar, –ic, –ist şi –istic, –ic şi –ant/–ent, –ic
şi –al, –ant şi –tor, –ic şi –esc, –ar şi –os etc. se ataşează, în limba sau
limbile de origine, “aceloraşi” radicale sau unor radicale din aceeaşi
familie; în relativ puţine situaţii, “acelaşi” sufix a fost ataşat, în limba sau
limbile de origine, la baze aparţinând aceleiaşi familii (vezi germ.
Exponent, lat. exponens şi fr. exposant; it. opponente, germ. Opponent
şi fr. opposant; fr. répressible şi fr. réprimable); limbile de provenienţă
sunt preponderent romanice sau germanice influenţate de latină, la care
se adaugă şi greaca veche.
b) substantive: b1) feminine: aberanţă (din fr. aberrance) şi
aberaţie (din fr. aberration, lat. aberratio), agentură (din germ. Agentur)
şi agenţie (din it. agenzia), eficacitate (din fr. efficacité, lat. efficacitas, -
atis) şi eficienţă (din fr. efficience), fervoare (din fr. ferveur, lat. fervor, -
oris) şi fervenţă (din it. fervenza sau din ferv[ent]), insaţiabilitate, s.f.
(din fr. insatiabilité) şi insaţietate, s.f. (din it. insazietà), lascivie (din lat.
lascivia, it. lascivia) şi lascivitate (din fr. lascivité, lat. lascivitas, -atis),
lentitudine, s.f. (lat. lentitudo, -nis) şi lentoare (fr. lenteur), moderanţă
(din it. moderanza) şi moderaţie (din fr. modération, lat. moderatio, it.
moderazione), nobilitate (din lat. nobilitas, -atis) şi nobleţe (din fr.
noblesse), paginatură (din it. paginatura) şi paginaţie (din fr.
19
Etimologiile exemplelor sunt date după DEX, MDN şi MDA, s.v., la care am adăugat consultarea
suplimentară a DLR-ului, mai ales a ultimelor volume apărute.
pagination), perversitate (din fr. perversité) şi perversiune (din fr.

perversion), predominanţă (din fr. prédominance) şi predominaţie (din
fr. prédomination)20, prelecţiune (din lat. praelectio) şi prelegere (din lat.
praelegere), pudicitate (din fr. pudicité), pudiciţie (din lat. pudicitia, it.
pudicizia) şi pudoare (din fr. pudeur, lat. pudor, -oris, it. pudore),
regulateţe (din it. regolatezza) şi regularitate (din fr. régularité),
solvabilitate (din fr. solvabilité) şi solvenţă (din germ. Solvenz),
vascularită, s.f. (din fr. vascularite) şi vasculită, s.f. (din fr. vasculite)
etc.; b2) masculine: adjunct (din germ. Adjunkt) şi adjutant (din fr.
adjudant), balcanist (din germ. Balkanist) şi balcanolog (din germ.
Balkanologe), canotier (din fr. canotier) şi canotor (din fr. canoteur),
consulent (din it. consulente) şi consultant (din fr. consultant), detergent
(din fr. détergent) şi detersiv (din fr. détersif, it. detersivo) etc.; b3)
neutre: comparatism, s.n. (din fr. comparatisme) şi comparativism, s.n.
(din germ. Komparativismus); b4) substantive feminine şi neutre:
alomorfism (din engl. allomorphism) şi alomorfie (din fr. allomorphie),
cacofonie (din fr. cacophonie) şi cacofonism (din it. cacofonismo),
clandestinism (din it. clandestinismo) şi clandestinitate (din fr.
clandestinité), dresaj (din fr. dressage) şi dresură (din germ. Dressur),
feudalitate (din it. feudalità, fr. féodalité) şi feudalism (din it. feudalismo,
fr. féodalisme), infantilitate (din it. infantilità) şi infantilism (din fr.
infantilisme), laicism (din fr. laïcisme) şi laicitate (din fr. laïcité),
misticism (din fr. mysticisme) şi misticitate (din fr. mysticité), pauperism
(din fr. paupérisme, engl. pauperism) şi paupertate (lat. paupertas, -
atis), pedanterie (din fr. pédanterie) şi pedantism (din fr. pédantisme),
primitivism (din fr. primitivisme) şi primitivitate (din fr. primitivité),
profesură (din germ. Professur) şi profesorat (din fr. professorat),
recidivism (din engl. recidivism) şi recidivitate (din fr. récidivité),
sentimentalitate (din fr. sentimentalité) şi sentimentalism (din fr.
sentimentalisme), urbanism, s.n. (din fr. urbanisme) şi urbanistică, s.f.
(din fr. urbanistique)21 etc.;
c) verbe: aclimata (din fr. acclimater) şi aclimatiza (din germ.
akklimatisieren), alcaliniza (din fr. alcaliniser) şi alcaliza (din fr.
alcaliser), contagia (din it. contagiare) şi contagiona (rar) (din fr.
contagionner), decalcifia (din fr. décalcifier) şi decalcifica (din it.
decalcificare), denitra (din germ. denitrieren) şi denitrifica (cf. fr.
dénitrifier), egala (din fr. égaler) şi egaliza (din fr. égaliser), maximaliza
(din fr. maximaliser) şi maximiza, vb. (din fr. maximiser), mitiza (din it.
mitizzare), mitifica (rar) (din fr. mythifier) şi mitologiza (din germ.
mithologisieren) etc.;
d) perechi sinonimice care, cel puţin la nivelul limbii române,
sunt alcătuite dintr-un component radical şi unul derivat:
acotiledon, adj. (din fr. /plante/ acotylédone) şi acotiledonat, adj. (din fr.
20
Vezi şi predominare, s.f. (din predomina + -re).
21
În funcţie de sensul dat lui urbanism, cuvântul intră în relaţie de sinonimie cu un alt derivat din aceeaşi
familie, respectiv cu urbanitate, s.f. „atitudine urbană, comportare civilizată” (din fr. urbanité, lat. urbanitas, -
atis), fără ca acesta din urmă să fie sinonim cu urbanistică.
acotylédoné), acrocefal, adj. (din fr. acrocéphale) şi acrocefalic, adj.

(din fr. acrocéphalique), acromat, adj. (din fr. achromat, germ. Akromat)
şi acromatic, adj. (din fr. achromatique), bombast, adj. (germ.
bombast) şi bombastic, adj. (din germ. bombastisch), diplomat, adj (fr.
diplomate) şi diplomatic, adj. (din fr. diplomatique, lat. diplomaticus),
discoid, adj. (din fr. discoïde) şi discoidal, adj. (din fr. discoïdal), diurn,
adj. (din fr. diurne, lat. diurnus) şi diurnal, adj. (din fr. diurnal, lat.
diurnalis), entuziast, adj. (din fr. enthousiaste) şi entuziastic, adj (din
engl. enthusiastic)22, estiv, adj. (din it. estivo) şi estival, adj. (din fr.
estival), fratern, adj. (din lat. fraternus) şi fraternal, adj. (din fr. fraternel),
nocturn, adj. (din fr. nocturne, lat. nocturnus) şi nocturnal, adj. (din fr.
nocturnal), panteist, adj. (din fr. panthéiste) şi panteistic, adj. (din germ.
pantheistisch), şovin, adj., s.m. (din fr. chauvin) şi şovinist, -ă, adj., s.m.
(din fr. chauviniste), tiroid, adj. (din fr. thyroïde) şi tiroidian, adj. (din fr.
thyroïdien), trompet, s.m. (din fr. trompette) şi trompetist, s.m. (din fr.
trompettiste), umanist, adj. (din fr. humaniste) şi umanistic, adj. (din
germ. humanistisch) etc.
Trecerea în revistă a exemplelor prezentate mai sus arată câteva
interesante aspecte. Din punct de vedere cantitativ, substantivele şi
adjectivele sinonimice împrumutate, cu structură (semi)analizabilă, sunt
mai numeroase decât verbele similare, fapt, de altfel, firesc. Dintre
sufixele sinonimice componente a numeroase împrumuturi, sunt de
menţionat mai ales cele feminine abstracte: -ie/-iune, -anţă, -enţă, -itate,
-itudine, -aţie/-iţie, -eţe etc., dintre care unele stabilesc relaţie de
sinonimie şi cu neutrele abstracte (vezi –ie şi –ism, –itate şi –ism, –aj şi
–ură etc.). Ca şi la exemplele de sub a), sufixele substantivale diferite
se ataşează, în limba sau limbile de origine, “aceloraşi” radicale sau
unor radicale din aceeaşi familie; dintre “derivatele” construite, în limba
sau limbile de origine, cu acelaşi sufix, ataşat unor baze din aceeaşi
familie, sunt de menţionat comparatism şi comparativism, vasculită şi
vascularită, care pot fi interpretate, din punct de vedere formal, şi ca
paronime, al căror specific ar fi, în consecinţă, faptul că eventuala lor
confuzie nu are repercusiuni din punctul de vedere al normei lexico-
semantice.
3.5.2. Împrumuturi analizabile şi creaţii interne derivative (eventual mixte).
Prezenţa acestor împrumuturi cu formă internă transparentă a făcut ca,

treptat, să se realizeze un sistem derivativ modern, similar cu cel al
limbilor romanice, în primul rând cu cel al francezei şi italienei, la care
adăugăm, ca model tutelar, limba latină şi, auxiliar, limbile germană şi
engleză. Astfel, alături de exactitudine, s.f. (din fr. exactitude), s-a
format sinonimul exactitate (din exact şi -itate); alături de finitudine, s.f.
22
Şi, pe teren românesc, prin conversiune din participiu, adj. entuziasmat, -ă.

(din fr. finitude) există şi finitate, s.f. (din finit şi -ate); alături de
împrumuturile comprehensibilitate, s.f. (din fr. compréhensibilité) şi
comprehensiune, s.f. (din fr. compréhension, lat. comprehensio, -onis),
există, chiar dacă mai rar, şi comprehensivitate, s.f. (din comprehensiv
şi -itate, după it. comprensività); alături de concreteţe, s.f. (din it.
concretezza), circulă, cu aceleaşi sens, derivate interne de tipul
concretism, s.n. (din concret şi -ism), concretitate (din concret şi -itate)
şi concretitudine (din concret şi -itudine) etc. Dăm, în continuare, câteva
exemple din seria perechilor sinonimice alcătuite dintr-un împrumut
analizabil şi un derivat cu sufixe, grupându-le după criteriul morfologic:
a) Substantive feminine: malversaţie, s.f. (din fr. malversation)
şi malversare, s.f. (din malvers[aţie] şi -are); megalomanie (din fr.
mégalomanie) şi grandomanie (din [megalo]manie), obtuzie (din fr.
obtusion) şi obtuzitate (din obtuz şi -itate, după it. ottusità);
promptitudine (din fr. promptitude, lat. promptitudo, -inis) şi promptitate
(din prompt şi -itate); sinonimie (din fr. synonymie) şi sinonimitate
“sinonimie” (din sinonim şi -itate), suspiciune (din fr. suspicion, lat.
suspicio, -ionis) şi suspiciozitate (din suspicios şi -itate) etc. Un aspect
particular şi interesant al sinonimiei în interiorul genului feminin este cel
al derivatelor abstracte în -re, care au, în foarte multe cazuri, acelaşi
sau aceleaşi sensuri cu împrumuturile în -(aţ)ie şi -(aţ)iune (vezi
abnegaţie şi abnegare, adeziune şi aderare, adnotaţie şi adnotare,
adoraţie şi adorare, afiliaţie şi afiliere, alimentaţie şi alimentare,
amputaţie şi amputare, aproximaţie şi aproximare, argumentaţie şi
argumentare, autoflagelaţie şi autoflagelare, calcinaţie şi calcinare,
disecţie şi disecare, eliziune şi elidare, excluziune şi excludere,
depresie şi deprimare, emisie şi emitere, represiune şi reprimare,
selecţie şi selectare etc.), cu împrumuturile în –aj (vezi acroşaj şi
acroşare, afişaj şi afişare, amerizaj şi amerizare, ancolaj şi ancolare,
apretaj şi apretare, betonaj şi betonare, bracaj şi bracare, bronzaj şi
bronzare, butonaj şi butonare, foraj şi forare, linşaj şi linşare, parcaj şi
parcare, persiflaj şi persiflare, pistonaj şi pistonare, plombaj şi
plombare, remaiaj şi remaiere, titraj şi titrare, tricotaj şi tricotare,
vagabondaj şi vagabondare etc.) şi cu cele în -anţă / -enţă (vezi
absenţă şi absentare, absolvenţă şi absolvire, alianţă şi aliere,
degenerescenţă şi degenerare, impacienţă şi impacientare, abstinenţă
şi abţinere, persistenţă şi persistare etc.). Tot la seria sinonimelor
feminine analizabile sunt de amintit şi dublete ca: poetesă (din fr.
poétesse) şi poetă (din poet şi -ă), tipesă (din fr. typesse) şi tipă (din tip
şi -ă), tigresă (din fr. tigresse) şi tigroaică (din tigru şi -oaică), alături de
tigră, tigroaie etc.
b) Substantive masculine: anesteziologist (din fr.
anesthésiologiste), anestezist (din fr. anesthésiste) şi anesteziolog
(regres. din anesteziologie), bananier (din fr. bananier) şi banan
(regres. din banană), betonier (din fr. bétonnier) şi betonist (din beton şi
-ist), bionician (din fr. bionicien) şi bionist (din bion[ică] şi -ist), camerier
(din fr. camérier) şi camerist (regres. din cameristă), ecologist (din fr.
écologiste) şi ecolog (regres. din ecologie), enciclopedist (din fr.

encyclopédiste) şi encicloped (regres. din enciclopedist), etimologist

(din fr. étymologiste) şi etimolog (regres. din etimologie), gafeur (din fr.
gaffeur) şi gafist (din gafă şi -ist), geodezian (din fr. géodésien) şi
geodez (regres. din geodezie), megaloman (din fr. mégalomane) şi
grandoman (regres. din grandomanie), patinor (din fr. patineur) şi
patinator (din patina şi -tor), poetastru (din fr. poétastre, it. poetastro) şi
poetard (din poet şi -ard), politehnician (din fr. polytechnicien) şi
politehnist (din politehn[ică] şi -ist), polonez (din fr. polonais) şi polon
(regres. din Polonia) etc. De remarcat, aici, caracterul semantic unitar al
exemplelor (majoritatea indică agentul) şi caracterul divers al
procedeelor derivative: prin adăugare de sufixe, prin eliminare de sufixe
şi, în sfârşit, prin substituţie de sufixe, reale sau aparente.
c) Substantive de genuri diferite: brutalitate, s.f. (din fr.
brutalité) şi brutalism, s.n. (din brutal şi -ism), cavalerie, s.f. (din fr.
cavalerie, it. cavalleria) şi cavalerism, s.n. (din cavaler şi -ism),
colocvialism, s.n. (din engl. colloquialism) şi colocvialitate, s.f. (din
colocvial şi -itate), consulting, s.n. (din engl. consulting) şi consultanţă,
s.f. (din consult[ant] + -anţă, după engl. consulting); demonism, s.n. (din
fr. démonisme) şi demonie, s.f. (din demon şi -ie), oratorie, s.f. (din it.
oratoria, lat. oratoria) şi oratorism, s.n. (din oratorie şi -ism),
excentricitate, s.f. (din fr. excentricité) şi excentrism, s.n. (din excentr[ic]
şi -ism), ezoterism, s.n. (din fr. ésotérisme) şi ezoteritate, s.f. (rar) (din
ezoter[ic] şi -itate), familiaritate, s.f. (din fr. familiarité, lat. familiaritas) şi
familiarism, s.n. (din familiar şi -ism), gigantism, s.n. (din fr. gigantisme)
şi gigantitate, s.f. (din gigant şi -itate), linearitate, s.f. (din fr. linéarité) şi
linearism, s.n. (din linear şi -ism), prozaism, s.n. (din fr. prosaïsme) şi
prozaicitate, s.f. (din prozaic şi -itate), radicalism, s.n. (din fr.
radicalisme, germ. Radikalismus) şi radicalitate, s.f. (din radical şi -
itate), sacralitate, s.f. (din it. sacralità) şi sacralism (din sacral şi -ism),
sedentaritate, s.f. (din fr. sédentarité) şi sedentarism, s.n. (din sedentar
şi -ism), senzorialitate, s.f. (din fr. sensorialité) şi senzorialism (din
senzorial şi -ism), tutorie, s.f. (din it. tutoria) şi tutorat, s.n. (din tutore şi -
at). Sufixele -itate şi -ism deţin, după cum se poate vedea, majoritatea
absolută la această categorie.
d) Substantive construite, în limba de origine şi în română,
de la baze derivative din aceeaşi familie etimologică şi cu ajutorul
“aceluiaşi” sufix: instinctivitate (din fr. instinctivité) şi instinctualitate
(din instinctual şi -itate), onestate (din it. onestà) şi onestitate (din onest
şi -itate), plebeism (din it. plebeismo) şi plebeianism (din plebeian şi -
ism), sectarism (din fr. sectarisme) şi sectantism (din sectant şi -ism),
simplicitate (din fr. simplicité, lat. simplicitas) şi simplitate (din simplu şi
-itate), tenebrozitate (din it. tenebrosità) şi tenebritate (din tenebre şi -
itate) etc. Demn de observat este faptul că, în situaţiile citate, vorbim de
o sinonimie “secundară”: dacă “aceleiaşi baze” sau unor baze din
aceeaşi familie, ele însele sinonime primare, se adaugă acelaşi sufix,
rezultatul este, în mod firesc, crearea unor derivate sinonimice
secundare.

e) Radicale împrumutate şi derivate interne: transbord, s.n.

(din it. transbordo) şi transbordare, s.f. (din transborda şi -re), transfer,
s.n. (din fr. transfert) şi transferare, s.f. (din transfera şi -re) etc.
f) Substantive împrumutate şi obţinute prin românizarea
etimonului (în mod particular, a componentei sufixale a acestuia):
consentiment, s.n. (din fr. consentiment) şi consimţământ, s.n. (din fr.
consentiment, cu românizarea sufixului); prezident, s.m. (din fr.
président) şi preşedinte, s.m. (din fr. président, cu românizarea
sufixului), rezidenţă, s.f. (din lat. residentia, fr. résidence) şi reşedinţă,
s.f. (din lat. residentia, fr. résidence, cu românizarea sufixului),
sentiment, s.n. (din fr. sentiment, lat. sentimentum) şi simţământ, s.n.
(din fr. sentiment, lat. sentimentum, cu românizarea sufixului) etc.
g) Adjective: avantajos, -oasă (din fr. avantageux) şi
avantajant, -ă (din avantaja şi -ant), bulevardier, -ă (din fr. boulevardier)
şi bulevardist, -ă (din bulevard şi -ist), clerical, -ă (din fr. clérical, lat.
clericalis) şi clericist, -ă (rar) (din cleric şi -ist), combinatoric, -ă (din
germ. kombinatorisch) şi combinatorial, -ă (din combinatoriu şi -al),
constatator, -toare (din fr. constatatoire) şi constatativ, -ă (din constata
şi -tiv), detectivistic, -ă (din germ. detektivistisch) şi detectivist, -ă (din
detectiv şi -ist), habitual, -ă (din fr. habituel) şi habitudinal, -ă (din
habitudine şi -al), heliotermic, -ă (din fr. héliothermique) şi helioterm, -ă
(regres. din heliotermie), idilic (din fr. idyllique) şi idilist (din idil[ism]
şi/sau din idil[ic] + -ist), narodnic, -ă (din rus. narodnik) şi narodnicist, -ă
(din narodnic şi -ist şi/sau din narodnic[ism] şi -ist), olfactiv, -ă (din fr.
olfactif), olfactoriu, -ie (din it. olfactorio) şi olfactic, -ă (rar) (din olfact[iv]
şi -ic), parodiant, -ă (din fr. parodiant) şi parodiator, -toare (din parodia
şi -tor), patriotic, -ă, adj. (din fr. patriotique, it. patriotico) şi patriotist, -ă,
adj. (din patriot[ism] şi/sau din patriot[ic] şi -ist), platonic, -ă (din fr.
platonique, it. platonico) şi platonian, -ă (din Platon şi -ian), plenar, -ă
(din lat. plenarius) şi plenitudinar, -ă (din plenitudine şi -ar), proliferativ, -
ă (din fr. prolifératif) şi proliferant, -ă (din prolifera şi -ant), recreativ, -ă
(din fr. récréatif) şi recreator, -toare (din recrea şi -tor), seminaristic, -ă
(din germ. seminaristisch, it. seminaristico) şi seminarial, -ă (din
seminar şi -ial), sezonier, -ă (din fr. saisonnier) şi sezonal, -ă (din sezon
şi -al), tetraedric, -ă (fr. tétraédrique) şi tetraedral, -ă (rar) (din tetraedru
şi -al), valorizant, -ă (din fr. valorisant) şi valorizator, -toare (din valoriza
şi -tor) etc.
h) Verbe: acultura (din fr. acculturer) şi aculturaliza (din
acultural şi -iza), adjectiva (din fr. adjectiver) şi adjectiviza (din adjectiv
şi -iza), amalgama (din fr. amalgamer) şi amalgamiza (din amalgam şi -
iza), compacta (din fr. compacter) şi compactiza (din compact şi -iza),
cosmetica (rar) (din fr. cosmetiquer) şi cosmetiza (din cosmet[ic] şi -iza),
diminutiva (din fr. diminutiver) şi diminutiviza (din diminutiv şi -iza),
excepta (din fr. excepter) şi excepţiona (din excepţ[ie] şi -iona),
importuna (din fr. importuner, lat. importunare) şi inoportuna (din
inoportun şi -a), legitima (din fr. légitimer) şi legitimiza (din legitim şi -
iza), legifera (din fr. légiférer, it. legiferare) şi legisla (regres. din
legislaţie, legislativ, legislator), obiecta (din fr. objecter) şi obiecţiona
(din obiecţie şi -ona), perfecţiona (din fr. perfectionner) şi perfectiza (din

perfect şi -iza), preciza (din fr. préciser) şi preciziona (din precizie şi -
iona), presa (din fr. presser) şi presiona (din presiune şi -ona), rustica
(din it. rusticare), rusticiza (din rustic şi -iza, cf., puţin probabil, engl.
rusticize) şi rustifica (din rust[ic] şi -ifica), surdina (din fr. sourdiner) şi
surdiniza (din surdină şi -iza), suspenda (din fr. suspendre, lat.
suspendere) şi suspensiona (din suspensie şi -ona), suspecta (din fr.
suspecter) şi suspiciona (din suspiciune şi -ona), translata (din fr.
translater) şi transla (regres. din translaţie, translator), valoriza (din fr.
valoriser) şi valorifica (din valoare şi -ifica) etc.
3.5.3. Creaţii derivative sinonimice exclusiv interne
O primă categorie de sinonime sufixale neologice sunt derivatele

formate pe teren românesc, de la aceeaşi bază, prin diverse modalităţi
derivative. În interiorul acesteia, sunt de relevat, în primul rând,
derivatele progresive cu sufixe sinonimice: avocaţial, -ă, adj. (din
avocat şi -ial) şi avocaţional, -ă, adj. (din avocat şi -ional) ; caragialesc, -
ă, adj. (din Caragiale şi -esc) şi caragialian, -ă, adj. (din Caragiale şi -
ian); dacism, s.n. (din dac şi -ism) şi dacitate, s.f. (din dac şi -itate);
declanşant, -ă, adj. (din declanşa şi -ant) şi declanşator, -toare, adj. (din
declanşa şi -tor); directeţe, s.f. (rar) (din direct şi -eţe), directitate, s.f.
(din direct şi -itate) şi directitudine, s.f. (din direct şi -itudine);
hiperbolizant, -ă, adj. (din hiperboliza şi -ant) şi hiperbolizator, -toare,
adj. (din hiperboliza şi -tor); manichiureză, s.f. (din manichiură şi -eză)
şi manichiuristă, s.f. (din manichiură şi -istă); paradoxalism, s.n. (rar)
(din paradoxal şi -ism) şi paradoxalitate, s.f. (din paradoxal şi -itate);
pasionalism, s.n. (rar) (din pasional şi -ism) şi pasionalitate, s.f. (din
pasional şi -itate); personificant, -ă, adj. (din personifica şi -ant) şi
personificator, -toare, adj. (din personifica şi -tor); ruralism, s.n. (din
rural şi -ism) şi ruralitate, s.f. (din rural şi -itate); semidoctism, s.n. (din
semidoct şi -ism) şi semidocţie, s.f. (din semidoct şi -ie); sterpitate, s.f.
(din sterp şi -itate) şi sterpitudine, s.f. (din sterp şi -itudine); subminant, -
ă, adj. (din submina şi -ant) şi subminativ, -ă, adj. (din submina şi -/t/iv);
şantajist, s.m. (din şantaj şi -ist) şi şantajor, s.m. (din şantaj şi -or) etc.
În al doilea rând, sunt de semnalat perechile sinonimice alcătuite dintr-
un derivat progresiv şi unul regresiv: balans, s.n. (regres. din
balansa) şi balansare, s.f. (din balansa şi -re), devans, s.n. (regres. din
devansa) şi devansare, s.f. (din devansa şi -re)] şi cele alcătuite dintr-
un derivat progresiv şi unul prin substituţie de sufixe: causticiza,
vb. (din caustic şi –iza) şi caustifica, vb. (din caust[ic] + -ifica);
repetenţie, s.f. (din repetent şi -ie) şi repetenţă, s.f. (din repet[ent] şi -
enţă). Sufixele aflate în relaţie de sinonimie sunt: -ant şi -tor, -esc şi -

ian, -eţe, -itate şi -itudine, -ie şi -enţă, -ial şi -ional, -ism şi -itate, -ism şi -
ie, -ist şi -(t)or, -iv şi -tor etc.
A doua categorie de sinonime sufixale neologice sunt derivatele
formate pe teren românesc de la baze diferite, care aparţin, însă,
aceleiaşi familii lexicale în sens larg sau etimologice. Ca şi la categoria
discutată mai sus, sunt de semnalat: derivatele progresive cu sufixe
sinonimice: acidulare, s.f. (din acidula şi -re) şi acidizare, s.f. (după fr.
acidisation); focalizare, s.f. (din focaliza şi -re) şi focusare, s.f. (din focus
şi -are sau din focusa şi -re, după germ. fokussieren); infracţionalitate,
s.f. (din infracţional şi -itate) şi infracţionism, s.n. (din infracţiune şi -
ism); laminator, s.m. (din lamina şi -tor) şi laminorist, s.m. (din laminor şi
-ist), nomenclatoric, -ă, adj. (din nomenclator şi -ic) şi nomenclaturistic, -
ă, adj. (din nomenclatură şi -istic); derivatele regresive: albanist, s.m.
(regres. din albanistică) şi albanolog, s.m. (regres. din albanologie);
derivatele prin substituţie: protocronism, s.n. (din proto- şi
[sin]cronism) şi protocronie, s.f. (din protocron[ism] şi -ie) şi, în sfârşit,
cele de tip mixt (progresiv şi prin substituţie): absolvire, s.f. (din absolvi
şi -re) şi absolvenţă, s.f. (din absolv[ent] şi -enţă); franţuzit, adj. (din
franţuz şi –it) şi franţuzist, adj. (din franţuz[ism]23 + -ist); huliganesc, adj.
(din huligan şi -esc), huliganic, adj. (din huligan şi -ic) şi huliganist, adj.
(din huligan[ism] sau din huligan[ic] şi -ist); orizontalizare, s.f. (din
orizontaliza şi -re) şi orizontare, s.f. (din orizont[al] şi -are) etc. Tot aici
intră şi substantivele abstracte formate cu ajutorul sufixului –re de la
verbe împrumutate care fac parte din aceeaşi familie etimologică (vezi
adjectivare şi adjectivizare, diminutivare şi diminutivizare, legiferare şi
legislare, rusticizare şi rustificare, substantivare şi substantivizare,
salariere şi salarizare, translare şi translatare, valorificare şi valorizare
etc.), alături de perechile sinonimice formate dintr-un component derivat
cu -re şi unul provenit din supinul verbului de conjugat (vezi afişare şi
afişat, aranjare şi aranjat, asfaltat şi asfaltare, autentificat şi
autentificare, bandajat şi bandajare, blocat şi blocare, condus şi
conducere, demolare şi demolat, ghidat şi ghidare, reparat şi reparare,
preparat şi preparare, vagabondare şi vagabondat etc.). Ca regulă
generală, se poate spune că derivatele în –re de la baze verbale
sinonimice, indiferent dacă acestea din urmă sunt diferite ca etimon sau
fac parte din aceeaşi familie în sens larg, formează sinonime interne
analizabile. Această „regulă” poate fi completată, e adevărat, nu cu
valoare de generalitate, atunci când unor baze sinonimice se adaugă
acelaşi sufix sau sufixe diferite, la rândul lor sinonimice: abordabil şi
accesibil, adaptabil şi acomodabil, explicabil şi motivabil, modificabil şi
transformabil etc.
23 Derivatul poate proveni inclusiv din adj. franţuzit, prin înlocuirea lui –it cu –ist (vezi perechile similare aiurist
şi aiurit, divanist şi divanit).
3.5.4. Concluzii
În urma trecerii în revistă a situaţiilor de mai sus, care nu acoperă,

desigur, întreaga diversitate a sinonimiei analizabile, putem spune că,
cel puţin la nivelul neologismelor, este evidentă amprenta structurală a
împrumuturilor latino-romanice asupra limbii române aflată la începutul
unui proces complex de modernizare. În al doilea rând, deschiderea
unei perspective de cercetare în acest sens ar putea să
contrabalanseze criteriul, de multe ori şi pe bună dreptate invocat, al
arbitrariului lingvistic. De asemenea, este interesant de urmărit procesul
analogic prin care vorbitorii derivă cuvinte sinonimice, de multe ori
redundante, plecând de la o unică bază sau de la baze înrudite
etimologic şi, mai ales, de urmărit în ce măsură noile creaţii
„sinonimice” aduc informaţii semantice suplimentare. În acest sens,
atracţia sinonimică reprezintă, alături de atracţia antonimică şi de cea
paronimică, un larg şi fructuos câmp de cercetare.
3.6. Antonimia neologică analizabilă
Împrumuturile antonimice neologice, fundamental binare, au majoritatea

o structură formală, în limba/limbile de origine şi la nivelul limbii române,
echivalentă, rezultat al atracţiei realizate succesiv între componentele
relaţiei: absent şi prezent, abstractizant şi concretizant, accept şi refuz,
acredita şi discredita, activism şi pasivism, actor şi spectator, acuză şi
scuză, afirmativ şi negativ, agasant şi amuzant, agravant şi atenuant,
alocentrism şi egocentrism, amatorism şi profesionism, analitic şi
sintetic, angelic şi demonic, anorectic şi bulimic, antecedent şi
succedent, antecesor şi succesor, antipatiza şi simpatiza, antum şi
postum, aparenţă şi esenţă, arhaic şi neologic, autocratic şi democratic,
benefic şi malefic, benign şi malign, cacofonie şi eufonie, calorific şi
frigorific, concav şi convex, concordie şi discordie, concordanţă şi
discordanţă, confirma şi infirma, confient şi difident, confluent şi difluent,
constructiv şi distructiv, constructor şi destructor, debitor şi creditor,
debleu şi rambleu, declin şi progres, decrement şi increment, defensiv
şi ofensiv, deficient şi eficient, deficit şi profit, degres şi progres,
denigrator şi elogiator, deprimant şi entuziasmant, dezolant şi
entuziasmant, dificil şi facil, diurn şi nocturn, divergenţă şi convergenţă,
epilog şi prolog, explicit şi implicit, flux şi reflux, generos şi parcimonios,
iuventute şi senectute, juvenilia şi senilia, junior şi senior, infim şi
suprem, infra şi supra, limpid şi turbid, major şi minor, majuscul şi
minuscul, matinal şi seral, maxim şi minim, meliorativ şi peiorativ,
occident şi orient, optimism şi pesimism, pantă şi rampă, patronat şi
sindicat, recto şi verso, sciziune şi uniune, secesionism şi unionism,
selenar şi solar etc.

Uneori, însă, construcţia principial antonimică din limba de origine nu se

regăseşte ca atare în română, diferenţa explicându-se prin evoluţia
semantică a termenilor aflaţi iniţial sau virtual în opoziţie: spre exemplu,
lui acronic nu îi corespunde cronic, ci temporal, lui deconcerta nu îi
(mai) corespunde concerta, ci, eventual, calma, lui dejuca nu îi
corespunde juca (nici măcar cu sensurile sale neologice, după fr. jouer),
lui destitui nu îi corespunde institui, ci instala şi învesti, lui
defervescenţă nu îi corespunde efervescenţă, lui deplasa nu îi
corespunde, cel puţin la nivelul percepţiei curente, plasa, lui impasibil
nu îi corespunde pasibil, ci sensibil, lui impertinent nu îi corespunde
pertinent, ci decent, lui pecabil nu îi corespunde impecabil, ci virtuos
etc. Sunt şi situaţii când două cuvinte (polisemantice) se află în relaţie
de antonimie pentru unul sau mai multe sensuri şi în relaţie de
sinonimie (e adevărat, parţială şi contextuală) pentru alt sens: spre
exemplu, a demarca este antonim cu a marca în limbajul sportiv (a
marca adversarul vs. a se demarca de adversar), în limbajul informatic
(a marca un mesaj vs. a demarca un mesaj), în timp ce în contexte de
tipul: a-şi marca/demarca teritoriul, a marca/demarca graniţele, a
marca/demarca o zonă de influenţă etc. “opoziţia” semantică este
atenuată, în vorbire, până la a deveni insesizabilă. Paralelismul formal
dominant este dublat, în multe cazuri, de perechi antonimice care, fără
să fie construite similar, aparţin, totuşi, aceleiaşi familii etimologice (vezi
aprecia şi dispreţui, defectuos şi perfect, dubios şi indubitabil etc.).
Plecând de la aceste exemple şi de la altele similare, se poate propune
studenţilor, spre exemplu, urmărirea traseului formal şi semantic de la
rădăcina comună până în perioada actuală.
Caracterul analizabil al antonimelor neologice este, cel puţin la nivelul
limbii române, total (vezi acauzal şi cauzal, acultural şi cultural,
adinamic şi dinamic, anaerob şi aerob, afebril şi febril, anafrodizie şi
afrodizie, antivirus şi virus etc.) sau parţial (vezi adipsie şi polidipsie,
anurie şi poliurie, asimila şi disimila etc.). În interiorul unei perechi
antonimice alcătuite din termeni derivaţi sau compuşi de la aceeaşi
bază cu ajutorul afixelor sau afixoidelor opuse ca sens, relaţia de
opoziţie se poate stabili:
a) între un termen radical şi unul prefixat, respectiv compus (vezi
abil şi inabil, abiotic şi biotic, accesibil şi inaccesibil, atac şi contraatac,
atomic şi antiatomic, agrea şi dezagrea, ambala şi dezambala,
ambiguiza şi dezambiguiza, contraproductiv şi productiv etc.);
b) între doi termeni analizabili derivaţi cu prefixe opuse ca sens
(vezi antebelic şi postbelic, antifascist şi profascist, antiamerican şi
proamerican, antibioză şi simbioză, anticlinal şi sinclinal, atrage şi
distrage, subaprecia şi supraaprecia, supraponderal şi subponderal
etc.);
c) între doi termeni neanalizabili derivaţi cu prefixe opuse ca sens
(vezi confirma şi infirma, introvertit şi extravertit);
d) între doi termeni compuşi cu afixoide antonimice (vezi
agorafob/ie/ şi claustrofob/ie/, alocentrism şi egocentrism, alocron/ie/ şi

sincron/ie/, alohton şi autohton, alopat/ie/ şi homeopat/ie/, ariergardă şi

avangardă, autocratic şi democratic, centrifug şi centripet etc.);
e) între un termen compus şi unul “derivat” (vezi binedispune şi
indispune, eventual prostdispune) etc.
Antonimia se poate stabili, în cazul compuselor din două afixoide, prin
raportare la primul morfem din structura termenilor aflaţi în opoziţie
(vezi acrofobie – batofobie, agorafobie – claustrofobie, cacofonie –
eufonie etc.) sau prin raportare la ultimul morfem (vezi anglofil –
anglofob, francofil – francofob).
Păstrând proporţiile, cel puţin două relaţii sunt posibile şi pentru
perechile antonimice construite de la radicale diferite: a) între un termen
radical şi unul prefixat, eventual compus (vezi ceremonios şi
neprotocolar, coincidenţă şi neconcordanţă, confirma şi dezminţi,
contesta şi susţine, corect şi inexact, corespunzător şi impropriu,
corpolent şi filiform, crucial şi nesemnificativ, curabil şi irecuperabil,
demoraliza şi încuraja etc.) şi b) între doi termeni diferiţi ca origine şi
derivaţi cu prefixe opuse ca sens (contraindica şi prescrie).
În unele situaţii, sensurile foarte diferite ale cuvântului-titlu au ca
rezultat antonime între care este dificil să se stabilească relaţii
semantice: abandona, vb. are ca antonime verbele adopta, relua şi
rezista; brut, -ă, adj. are ca antonime adjectivele net, -ă şi rafinat, -ă;
critic, -ă, adj. are ca antonime pe latent, -ă şi pe laudativ, -ă; sintetic, -
ă, adj. are ca antonime pe analitic, -ă şi pe natural, -ă; solid, -ă, adj. are
ca antonime pe lichid, -ă şi pe fragil, -ă etc.
Există şi cazuri particulare când unui cuvânt-titlu, compus savant
analizabil, îi corespund două cuvinte cu sens opus, în funcţie de
componenta morfematică avută în vedere. Astfel, lui calorifer, -ă i se
opune, pe de o parte, calorifug, -ă, după antonimia dintre sufixoidele -
fer şi -fug şi, pe de altă parte, frigorifer, -ă, după antonimia realizată
între prefixoidele calori- şi frigori-; lui claustrofobie i se opun, în egală
măsură, agorafobie şi claustrofilie; lui gerontofilie i se opun, de
asemenea, gerontofobie şi pedofilie etc.
În foarte multe cazuri, un termen neologic are două sau mai multe
antonime derivate, la origine, de la aceeaşi bază, între care se stabilesc
relaţii de sinonimie: abstract vs. concret, concreteţe, concretitate şi
concretitudine; abstractizant vs. concretizant şi concretizator; belicos
vs. pacifist şi pacific; civilizaţie vs. primitivitate şi primitivism;
comprimabil vs. expandabil şi expansibil; conformism vs. inconformism
şi nonconformism; frigorific vs. caloric şi calorific; inexactitate vs.
exactitate şi exactitudine; insensibilitate vs. sentimentalitate şi
sentimentalism; irelevant vs. edificativ şi edificator; liliputan vs. gigantic
şi gigantesc; logică vs. ilogicitate şi ilogism; misandrie vs. misoginie şi
misoginism; modernitate vs. tradiţie şi tradiţionalism; pasivitate vs.
acţiune şi activitate; patrician vs. plebeu şi plebeian; permanent vs.
sezonal şi sezonier, tranzient şi tranzitoriu; progres vs. regres şi
regresiune; pudic vs. impudent şi impudic; pudoare vs. impudoare şi
impudenţă; rapiditate vs. lentitudine şi lentoare; real vs. iluzoric şi

iluzoriu; simplitate vs. fast şi fastuozitate; superficialitate vs. minuţie şi
minuţiozitate, profunzime şi profunditate, rigoare şi rigurozitate;
tradiţionalism vs. modernitate şi modernism; vertical vs. servilism şi
servilitate etc.
Antonimele analizabile se construiesc, în mod similar, prin analogie, în
toate limbile de cultură. Astfel, în limba franceză, allocentrisme s-a
format din égocentrisme, prin înlocuirea particulară a lui égo- cu allo-;
antibiose s-a format, cu ajutorul prefixului anti-, din symbiose, după
modelul analogic antipathie/sympathie; andrologie este creat din andro-
şi -logie, după modelul corespondentului antonimic gynécologie;
andropause l-a avut ca model analogic pe antonimul său ménopause;
défervescence l-a avut ca model pe effervescence; disparition este
derivat din disparaître, după modelul lui apparition;
extraversion/extroversion şi extraverti/extroverti au fost create prin
substituţia prefixului intro- (din introversion, respectiv introverti) cu
perechea prefixală antonimică extra-/extro-; extumescence s-a format
după intumescence, prin înlocuirea lui in- cu ex-; gratitude este un
derivat regresiv din antonimul său ingratitude; hypersomniaque este un
derivat de la hypersomnie după modelul lui insomniaque; implosion s-a
creat după modelul lui explosion, prin înlocuirea prefixului ex- cu in-
(vezi şi implosif, creat similar după modelul antonimului explosif);
involuer s-a format din involution, după modelul analogic
évolution/évoluer; mélioratif îşi explică existenţa prin raportare la
pejoratif, plurivoque s-a format după univoque, postlude după prelude,
prosémite după antisémite, superstrat după substrat, transigeance după
intransigeance etc. La fel s-a întâmplat şi în română: externa este
derivat de la extern, după modelul analogic împrumutat intern/interna;
extinde şi-a configurat forma după modelul antonimic întinde; varianta
extrovertit s-a creat şi a devenit literară, alături de extravertit, sub
influenţa antonimului introvertit; finitate este format din finit, prin
analogie cu antonimul împrumutat infinitate; maculat îşi explică
existenţa prin influenţa împrumutului imaculat; sudic este format după
modelul corespondentului său nordic; supraconştient, supraiacent şi
suprateran s-au format după modelul antonimelor subconştient,
subiacent şi subteran etc. În ceea ce priveşte compusele cu maxi- şi
mini-, hiper- şi mini-, mega- şi micro-, mega- şi nano-, foarte numeroase
în limba contemporană, simpla prezenţă a unuia (împrumut sau creaţie
internă) presupune, de cele mai multe ori, împrumutarea şi/sau crearea
celuilalt, pentru echilibrarea sistemului etc.
La nivelul limbii române, o modalitate frecventă de realizare a relaţiei de
antonimie este derivarea prin substituţie de prefixe. După modelul
perechilor antonimice moştenite din latină sau create analogic (vezi
încălţa şi descălţa, încărca şi descărca, încătuşa şi descătuşa, încâlci şi
descâlci, închinga şi deschinga, încrucişa şi descrucişa, încurca şi
descurca, înfrăţi şi desfrăţi, înfrâna şi desfrâna etc.) s-au format perechi
antonimice neologice de tipul desărcina şi însărcina, descarcera şi
încarcera, descifra şi încifra, descuraja şi încuraja, deshuma şi înhuma,

desnobila şi înnobila, despacheta şi împacheta, dezlănţui şi înlănţui

etc., în care cel de-al doilea component reprezintă traducerea unui
etimon extern (vezi fr. charger, lat. incarcerare, fr. incarcérer, fr. chiffrer,
fr. encourager, fr. inhumer, lat. inhumare, fr. anoblir, ennoblir, fr.
empaqueter, fr. enchaîner etc.), iar primul a fost obţinut prin substituţia
prefixului în- cu des-/dez-, în mod analogic sau după un model extern
(vezi fr. décharger, fr. déchiffrer, fr. décourager, fr. dépaqueter, fr.
déchaîner etc.).
3.7. Normă şi abatere în semantică
Respectarea normelor la nivel lexico-semantic reprezintă o problemă cu

un grad mai mare de relativitate/ambiguitate decât la situaţiile
anterioare cel puţin din două motive: a) unitatea lexicală există şi se
manifestă în comunicare prin intermediul unei forme fonetice şi unui
ansamblu de forme gramaticale asociate unuia sau mai multor sensuri
şi valori funcţionale (se subordonează, aşadar, implicit
regulilor/principiilor fonetice şi morfosintactice în ortografie/ortoepie); b)
semantica (respectiv studiul sensurilor cuvintelor) este un domeniu
foarte vast şi cu “reguli” care permit o relativă libertate.
Principalele “reguli/norme” la acest nivel lingvistic vizează următoarele
aspecte: 1) pleonasmele; 2) “dezacordul” semantic” şi confuzia
sinonimică; 3) hipercorectitudinea lexicală; 4) etimologia populară; 5)
confuzia paronimică; 6) contaminaţia; 7) formarea greşită sau folosirea
nerecomandată a unor derivate/compuse.
• Construcţiile pleonastice constau în exprimarea repetată a
aceluiaşi conţinut semantic, sub aparenţa furnizării de noi informaţii; ele
reprezintă alăturarea unor elemente care au un înţeles identic sau
asemănător sau dintre care unul se cuprinde în altul. Ele sunt
explicabile: a) prin necunoaşterea exactă a sensului unui cuvânt (de
obicei neologic): floricele Popcorn, naraţiunea unui story, persoane VIP
însoţitoare, a juca fair-play; hit de mare succes, bani cash, conducere
managerială, hobby preferat etc.; b) prin pierderea sensului de bază al
unui termen vechi: mujdei de usturoi. Reacţia la această situaţie de
nesiguranţă a vorbitorilor în privinţa folosirii “suficiente/suficient de
corecte” a unui cuvânt este dublarea sau completarea lui cu un termen
cvasisinonim considerat necesar. Această situaţie se poate subordona,
în planul lexicului, tendinţei de exprimare redundantă prin adaosul de
componente nejustificate semantic.
Tipuri şi exemple:
a) din punctul de vedere al compartimentului limbii pe care îl
vizează: 1. Pleonasme lexicale (pur/exclusiv semantice, etimologice,
ale formării cuvintelor): a-şi aduce aportul, de comun acord, a consimţi
de bunăvoie, confruntare faţă în faţă, violentă altercaţie verbală,

tentativă de încercare, schiţă sumară, procent la sută etc.; a se califica

mai departe, ciozvârtă de carne, verdict final, exemplu pilduitor,
conjuncturi de moment, repet încă o dată, a gravita în jurul, sumă de
bani, depresie nervoasă, notorietate publică, stres nervos, simţ civic al
cetăţenilor, mujdei de usturoi, caligrafie frumoasă; aniversarea unor ani;
tricicletă cu trei roţi, poate fi posibil, colaborează împreună, încă o dată
în plus, aşa cum deja s-a şi anunţat, să începem în primul rând cu,
pierderile se pot datora din cauza faptului că, un alt membru este şi…,
răstimp de circa 2-3 zile, circa câteva zeci de salariaţi, în jur de
aproximativ, în jurul cifrei de circa etc. 2. pleonasme gramaticale: mai
superior, mai optim, foarte excelent; comicsuri, sticksuri, singles-uri etc.
b) din punctul de vedere al formei sau al structurii: 1. interne
(intrinseci): codevălmăşie, copărtaş; ultraexcelent, ultrararisim; ouălele
etc.; 2. externe (extrinseci): vine din nou iarăşi, chiar el însuşi în
persoană, a limita numai la… etc.
c) din punctul de vedere al modului de realizare/pătrundere în
limbă: 1. pleonasme moştenite (etimologice); 2. pleonasme formate pe
teren românesc: hepatită la ficat, rinită la nas, antinevralgic calmant,
alcoolemie în sânge, mijloace mass-media etc.; 3. pleonasme preluate
/împrumutate din alte limbi (în special din franceză: caligrafie frumoasă,
panaceu universal, a vedea cu ochii săi, ziar/jurnal cotidian, a îngheţa
de frig, a urca în sus, a coborî în jos, a auzi cu propriile urechi,
autobiografia mea, a se sinucide, structură organizaţională, cuvânt
lexical, a prefera mai bine, a colabora împreună, protagonist principal,
nume patronimic, eu personal, mai superior, foarte superior, mare
majoritate, mică minoritate, a repeta din nou, a-şi trăi viaţa, în ziua de
azi, ortografie corectă, telecomandă la distanţă, a mesteca chewing-
gum, adevărul adevărat, a asigura securitatea, de comun acord, dună
de nisip, a se interpune între, mică starletă, mici detalii, nul şi neavenit,
a opune un veto, origine etimologică, perspective de viitor, presă scrisă,
a prevedea viitorul, a preveni dinainte, privire retrospectivă etc.);
d) după gradul de suprapunere a ceea ce exprimă termenii lor: 1.
totale (pleonasme ai căror termeni coincid integral): dar însă, el însuşi
în persoană, nul şi neavenit, definitiv şi irevocabil, dună de nisip etc.; 2.
parţiale (pleonasme ai căror termeni coincid parţial): posibilitatea
variabilităţii, hemoragie de sânge, a conlucra împreună, rizoto de orez
etc.; 3. perfecte (pleonasme între ai căror termeni există identitate de
înţeles; pleonasmele totale sunt simultan şi perfecte); 4. aproximative
(când între termeni există numai asemănare de înţeles): dificil şi
complex etc;
e) din punctul de vedere al evaluării lor ca fapt de limbă negativ,
pozitiv sau neutru: 1. pleonasme tolerabile24: praf şi pulbere, oale şi
24 În unele cazuri, structurile “pleonastice” sunt obligatorii, în sensul că reprezintă singura opţiune permisă de
limbă pentru cuvintele respective (vezi a se despărţi de…, a se introduce în… etc.).

ulcele, întuneric beznă, urcă mai sus25, în fel şi chip, cu chiu, cu vai, a
se combina cu…, a se introduce în …, a se despărţi de… etc.; 2.
intolerabile: a convieţui împreună, a returna înapoi, menţine în
continuare, procent la sută, întrajutorare reciprocă etc.;
f) din punctul de vedere al motivaţiei: pleonasmul – greşeală de
limbă şi de gândire şi pleonasmul – figură de stil (în limbajul beletristic
sau în diversele limbaje funcţionale).
Necunoaşterea sau neglijarea sensurilor unor afixe sau ale unor
elemente de compunere savantă poate duce, aşa cum o dovedesc
unele dintre exemplele citate mai sus, la construcţii cu determinante
inutile, aşadar la exprimări pleonastice: a conlucra împreună, a
convieţui laolaltă, a compătimi împreună, preexistent anterior, a
revedea din nou, a repeta din nou, foarte străvechi, ultrasplendid, a
putea fi utilizabil, profitabil, posibilitatea variabilităţii, panoramă de
ansamblu etc.
Pleonasmele mai pot fi clasificate şi din perspectiva caracterului
voluntar sau involuntar, a modului de construcţie sintactică (create prin
coordonare sau prin subordonare), al gradului de sudură a elementelor
componente (simple alăturări contextuale sau expresii deja consacrate),
al caracterului simplu sau complex, al apropierii sau depărtării între
componente (în vecinătate nemijlocită sau la depărtare) etc.
• Dezacordul semantic este reprezentat de încălcări ale unor
limite (e adevărat, destul de relative) ale întrebuinţării sensurilor, de
combinaţii semantice aberante etc. Nivelul absolut al unor asemenea
alăturări de cuvinte îl reprezintă greşeala de limbă şi de gândire numită
contradictio in adiecto “contradicţie în ceea ce se adaugă”. Dintre cele
mai cunoscute exemple, cităm: întrajutorare univocă, întrajutorare
nereciprocă, gaz electric, procent la mie, zaharniţă pentru sare,
aniversarea unor luni, aniversarea unui trimestru, intermezzo final,
triumvirat de oraşe, de porturi etc., bicicletă cu trei roţi, a
autosugestiona pe cineva, a privi retrospectiv spre viitor, îndeajuns de
insuficient, babă tânără, colocviu scris, ortografie greşită, caligrafie
urâtă, mică majoritate, mai tare ca, tare slab, foarte moale, a se bifurca
în trei, iz plăcut etc. Un exemplu particular de contradicţie semantică
este reprezentat de următoarele construcţii sintactice: a fi cam extrem
de îngrijorat, a fi destul de oripilată, a fi cam ajunsă la capătul puterilor,
situaţia e cam cumplită, a fi cam supărată la culme, mă cam doare de
mor etc., rezultate din necunoaşterea valorii de superlativ a adjectivului
sau adverbului. Unele dintre sintagmele de mai sus sunt create din
cauza necunoaşterii sensului componentelor (aniversarea unor luni,
caligrafie urâtă), altele au justificări contextual-pragmatice (babă tânără,
25 Sintagmele a urca /în/ sus şi a coborî în/ jos sunt intolerabile la nivelul exprimării îngrijite. Limba literară ar
trebui să accepte, însă, construcţii de tipul a urca mai sus, a coborî (ceva) mai jos etc. pentru că exprimă
acţiuni virtual comparative.

mică majoritate), altele, în sfârşit, se explică prin pierderea sensului

etimologic şi prin gramaticalizare (tare slab, foarte moale) etc.
• Hipercorectitudinea este un tip special de abatere lingvistică
datorată, în ultimă analiză, efortului mai mult sau mai puţin conştient al
vorbitorilor de a se conforma normelor limbii literare; ea este o reacţie a
vorbitorilor la ceea ce consideră că este o abatere de la norma literară
(şi care, în realitate, este o falsă greşeală). Cu alte cuvinte,
hipercorectitudinea este o greşeală izvorâtă din teama de a nu greşi: a
corecta ceea ce este corect presupune, categoric, o greşeală.
In conceptul mai larg de hipercorectitudine lexicală includem, în primul
rând, pronunţările şi grafiile unor termeni, realizate din dorinţa de
evitare a unor presupuse abateri şi a unor autentice confuzii (de tip
regional, popular etc.) sau care vizează pronunţarea unor neologisme,
construcţia unor compuse şi a unor derivate etc. Exemple de fonetisme
hipercorecte: mesadă, piftea, pronunţarea eu, este, eram etc.,
pronunţări de tipul fer, fere, mel, mercuri, mere (de albine), pele, pept,
peptos, a peri, a perde, persică, verme, butoneră, pesă, pioner, servetă
etc.; alefie, benoclu, capabel, peramidon, antelopă, peaţă, penibel,
plastelină, teribel, termena etc.; hiperfranţuzisme: bleumarea, poplen,
veliur, saten etc.; hipergermanisme: apărhaid, şpicher, şprint, ştart,
ştandard, ştres, a ştresa, ştas, ştat (de plată), ştrangula, ştofă,
Ştockholm etc.; dificultuoasă, vanituoasă etc.; excadră, excadrilă,
excadron, excalada, excalator, excală, excalop, excamota, excapadă,
exchiva, excorta, excortă, excroc, excrocherie, expadrilă, experanto,
explanadă, extompa, extradă etc.
• Etimologia populară este fenomenul prin care un vorbitor,
bazându-se pe diverse asemănări/analogii formale şi semantice, alătură
un cuvânt de altul cu care nu are nici o legătură genetică. Pe lângă
modificările de ordin formal, despre care s-a vorbit într-o prelegere
anterioară, această încercare de motivare a semnului lingvistic
antrenează şi devieri de ordin semantic, identificându-se, în unele
cazuri, cu confuzia şi substituţia paronimică. Exemple: amplitudine
(“amploare”), calin (“figură de cal”), ascendenţă (“ascensiune”),
audienţă (“audiţie”), cruditate (“cruzime”), extincţie (“extindere”), fortuit
(“forţat”, după forţă), lucrativ (“unde se lucrează”, după lucra), bravadă
(“bravură”), indemn (“nedemn”), inextricabil (“care nu poate fi stricat”),
intrepid (“întreprinzător”), mutual (“pe muteşte”, după mut), nota bene
(“notă bună”), primitiv (“primitor”), protestant (“protestatar”), revolut
(“revoluţionar”), salutar (“care merită a fi salutat”), scolastic (“şcolar”),
solicitudine (“solicitare”), specios (“special”), speculativ (“care caută
câştiguri necinstite, prin speculă”), temerar (“temător”), torţionar
(“purtător de torţă”), succedaneu (“succesor”), umanitar (“umanist”),
vindicativ (“vindecător”), fastidios (“fastuos”), filiaţie (“filieră), furtiv (“care
fură”), ingenuitate (“ingeniozitate”), insolit (“insolent”), insolvabil
(“insolubil”), justiţiabil (“justiţiar”), legislatură (“legislaţie”), luxurios
(“luxos”) etc.

• Atracţia/confuzia/substituţia paronimică reprezintă un

aspect particular al etimologiei populare prin care se confundă două
cuvinte foarte apropiate ca formă şi cu sensuri diferite; rezultatul folosirii
unuia în locul celuilalt generează, în consecinţă, o greşeală. Ne
interesează, în contextul de faţă, acele paronime, mai ales neologice,
care, din cauza necunoaşterii sensului, sunt adesea folosite impropriu.
Tipuri şi exemple:
a) – cuvinte alcătuite din acelaşi număr de foneme, dar cu
distribuţie diferită: antonimie / antinomie, cazual / cauzal,
perceptor / preceptor, refula / reflua, releva / revela,
transparent / transperant etc.
b) – cuvinte cu unul sau mai multe foneme în plus la unul din
membrii cuplului: apropia / apropria, albastru / alabastru,
artrită / arterită, avers / advers, apropria / apropia, contoar /
contor, miner / minier, petrolier / petrolifer, or / ori, stradă /
estradă, a eluda / a elucida, jantă / geantă, sumă / summum,
pronostic / prognostic, sfară / sfoară, arahide / arahnide,
venal / venial etc.
c) – cuvinte cu foneme corelative sau necorelative: anunţ /
enunţ, atlas / atlaz, a colabora / a corobora, complement /
compliment, flagrant / fragrant, infesta / infesta, ordinal /
ordinar, sudură / sutură, prenume / pronume, numeral /
numerar, doctrinal / doctrinar, emersiune / imersiune, a
absorbi / a adsorbi, a enerva / a inerva, evalua / evolua,
campanie / companie, calitate / caritate, eminent / iminent,
inveterat / învederat, oral / orar, adapta / adopta, virtuos /
virtuoz, investi / învesti, dependenţă / dependinţă etc.
Relaţia dintre etimologia populară şi atracţia paronimică:
- etimologia populară include atracţia paronimică, având o
sferă mult mai largă;
- procesul prin care se ajunge la substituţia paronimică are
trei etape: 1) atracţia formală dintre două paronime, 2)
confuzia între sensurile acestora şi, în sfârşit, 3) substituţia
paronimică, adică folosirea unuia în locul sau cu sensul
celuilalt; etimologia populară se manifestă prin faptul că un
cuvânt (element indus) este deformat, remodelat semantic
sau pur şi simplu interpretat prin raportare la un altul sau la
mai multe (identice, cvasiidentice sau depărtate din punct de
vedere formal: elemente inductoare), cu care nu are nici o
legătură etimologică;
- etimologia populară ia naştere prin dorinţa de motivare a
semnului lingvistic din partea vorbitorilor, de folosire a unui
termen “în deplină cunoştinţă de cauză”; substituţia
paronimică se produce din cauza insuficientei cunoaşteri a
sensurilor celor doi termeni puşi în relaţie;
- urmarea etimologiei populare poate fi o variantă fonetică (în

cazul modificării formei elementului indus), o variantă
fonetică şi semantică, exclusiv o întrebuinţare deviată a
sensului elementului indus sau nici una dintre ele (în cazul
etimologiei populare latente); urmarea atracţiei paronimice
este întotdeauna o substituţie între cei doi termeni puşi în
relaţie;
- în ambele situaţii, s-a ajuns la forme şi sensuri considerate,
astăzi, literare (vezi cârdăşie, fierăstrău, locaş, locui etc.;
imputa, invita etc.)26.
• Contaminaţia este fenomenul lingvistic prin intermediul căruia
două cuvinte, un cuvânt şi o unitate frazeologică, două unităţi
frazeologice sau două construcţii sintactice, obligatoriu înrudite
semantic şi funcţional se combină între ele dând naştere unei noi unităţi
lexicale sau frazeologice. Rezultatele acestor combinări pot fi unităţi
lingvistice cu caracter literar sau pot fi considerate variante neliterare
ale unităţilor “contaminate”. Uneori, cuvintele implicate fac parte, în mod
voit (ironic), din sfere semantice logic incompatibile. Exemplele care
urmează aparţin domeniului lexical şi frazeologic:
a) – contaminaţii lexicale (rezultate din alăturarea sau
combinarea a două cuvinte din aceeaşi sferă semantică)27:
apreţui (aprecia + preţui), acufunda (afunda + cufunda),
aprofunzime (adâncime + profunzime), boboloş (bob +
cocoloş), bontorog (bont + şontorog), bubâlcă (bubă +
gâlcă), brostac (broască + brotac), coteneaţă/cotineaţă
(coteţ + chichineaţă), ivor (ivăr + zăvor), patraulă (patru +
caraulă), imbold (îmbold + impuls), rotocol (roată + ocol),
cocostârc (cocor + stârc), ciocofleandură (ciocoi “corb” +
fleandură), cioropină (cioară + arăpină), ciuhurez (ciuf +
huhurez), ciunt (ciot + ciung), clăpăci (clipoci + bălăci),
cocârja (cocoaşă + cârjă), codirişte (coadă + toporişte),
cravaşcă (cravaşă + biciuşcă), nenumeroase (nenumărate +
numeroase), se întrebuinţeşte (întrebuinţează + foloseşte),
capabilitate (capabil + abilitate, cf. engl. capability), a imobila
(imobil + mobila) etc.; în argou sau în limbajul familiar:
cioropişniţă (cioară + coropişniţă), a furlua (fura + lua), a
furgăsi (fura + găsi), imbeligent (imbecil + inteligent), ţuischi
(ţuică + whisky), ofiţăran (ofiţer + ţăran), nesimporc (nesimţit
+ porc), naşpasol (naşpa + nasol), plancardă (pancartă +
placardă), excluza (exclude şi expulza) etc.
b) – contaminaţii lexico-frazeologice (rezultate din mixarea unui
cuvânt cu o unitate frazeologică sinonimică): imediat ce
26Ultimele două exemple reprezintă cazuri în care termenul vechi şi moştenit a fost înlocuit, în epoca
modernă, de corespondentul său împrumutat, paronimic şi sinonimic totodată.
27 Exemplele date reprezintă, cele mai multe, variante lexicale nerecomandate. Despre contaminaţia prin
atracţie sinonimică, a se vedea, supra, III.3.
(imediat + îndată ce), de-abia ce (de-abia + îndată ce),

remuşcări de conştiinţă (/a avea/ mustrări de conştiinţă + /a
avea/ remuşcări), a-şi lua avânt (a-şi lua vânt + a se
avânta), a încunoştiinţa (a încunoştinţa + a aduce la ştiinţa
cuiva), a se stinge din viaţă (a se stinge + a înceta din viaţă),
a alunga pe goană (a alunga + a pune pe goană), a reieşi
în evidenţă (a reieşi + a pune în evidenţă), a reţine minte (a
reţine + a ţine minte), a-şi reveni în fire (a-şi reveni + a-şi
veni în fire), în caz dacă (în caz că + dacă), în zadarnic (în
zadar + zadarnic), summit la vârf (summit + întâlnire la
vârf), pe muteşte (pe tăcute + muteşte), a considera de
cuviinţă (a considera şi a crede de cuviinţă”), confesiune de
credinţă (confesiune şi profesiune de credinţă), din berechet
(din belşug şi berechet) etc.
c) contaminaţii frazeologice (create prin încrucişarea a două
unităţi frazeologice cu acelaşi sens): a spune gogoşi (a
spune minciuni + a vinde gogoşi), aşa după cum (aşa cum +
după cum), până la urma urmei (până la urmă + la urma
urmei), până la un anumit moment dat (până la un anumit
moment + la un moment dat), până în cele din urmă (până
la urmă + în cele din urmă), din pricina că (din pricina + din
pricină că), mai înainte de toate (mai întâi + înainte de
toate), spre pildă (spre exemplu + de pildă), între timp ce
(între timp + în timp ce); glumeţ: la revedoar (la revedere +
au revoir), lapte de bătut (lapte de băut + lapte bătut); prin
consecinţă (prin urmare + în consecinţă), a fi la vogă (a fi la
modă + a fi în vogă), a pune degetul pe i (a pune degetul pe
rană + a pune punctul pe i), a-şi lua la revedere (a-şi lua
rămas bun + la revedere), a fi cu capul pe pământ (a fi cu
capul pe umeri + a fi cu picioarele pe pământ) etc.
• Probleme legate de formarea cuvintelor.
Cele mai cunoscute exemple de preţiozitate lingvistică sunt, în acest
sens, derivatele cu sufixul neologic abstract –itate, greşit formate ori
impropriu folosite: adaptabilitate (î.l.d. adaptare), aplicabilitate şi
aplicativitate (ptr. aplicaţie), simţietate (greşit format), excentritate,
exigenţialitate, penalitate (ptr. penalizare), vamalitate (ptr. vămuire),
evoluţiozitate (ptr. evoluţie), tehnicitate (ptr. tehnică), catifelozitate
(greşit format), specificitate, supraponderabilitate, fabricitate;
funcţionalitate (î.l.d. funcţionare), obligativitate (î.l.d. obligaţie),
promovabilitate (î.l.d. promovare), prudenţialitate (î.l.d. prudenţă),
respectabilitate (î.l.d. respect), profitabilitate (î.l.d. profit), ritmicitate
(î.l.d. ritm), periculozitate (î.l.d. pericol), confortabilitate (î.l.d. confort)
literaturitate (greşit format), calendaritate (greşit format), rotunditate,
stimabilitate, stufozitate, ţărănitate (greşit format), naturalitate (ptr.
naturaleţe), capabilitate (ptr. capacitate), privacitate (adaptare
neinspirată a engl. privacy); papabil (de la papă); mobilist (greşit
format); cerinţă (î.l.d. cerere) etc. Urmează derivatele rebarbative,

greşite sau cu sens imprecis: odihnist, bancagiu, bancurist, scenetistic,

telespectatorime, trogloditism, găinărisme, necinstime, pierzant,
îndurerant, prozastic, prozos, dilemism etc. Dintre derivatele
frazeologice care trebuie să fie evitate, cităm numai câteva exemple:
chirurg infantil, insuficient cardiac, sifilitic ereditar, paralitic infantil,
paralitic progresiv, tuşitor cronic, tuberculos galopant, controlor de
calitate, nuc de cocos, bronşitic cronic, filolog romanic, estet literar,
fonetist experimental, sudor electric, chitarist electric, portar electronic,
telegrafistă fără fir, miner mecanizat, pensionară viageră etc.
De ce este considerată româna o limbă de tip derivativ?
3.9. Teme de autoevaluare
De ce este recomandabilă evitarea derivatelor substantivale citate mai

sus (în –itate)?
Extrageţi, dintre exemplele de sub 2.6.a., contaminaţiile voluntare

(create cu o anumită intenţie) şi comparaţi-le cu cele involuntare,
precizând două asemănări şi două deosebiri).
• Atlas de mitocănie urbană. Un demers de bun simţ,

Bucureşti, Editura Art, 2009.
• Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte. Bucureşti,
Editura Academiei, p. 125 – 133, 219 – 229, 229-234;
Anglicismele în limba română actuală. Bucureşti, Editura
Academiei, 1997, p. 18-22.
• Cuniţă, Alexandra, Din nou despre sufixul –iza, în vol.
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, II, coord.
Gabriela Pană Dindelegan, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2003, p. 107-115.
• Dimitrescu, Florica, Dinamica verbelor neologice în româna
actuală, în vol. Dinamica lexicului românesc – ieri şi azi, Cluj
– Bucureşti, Clusium – Logos, 1995, 1995, p. 211-219,
traducere din franceză după varianta publicată în „Romanica

Gardensia”, 1983, p. 231-241; Dicţionar de cuvinte recente,

ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Logos, 1997 (DCR).
• Guţu Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală. Limba
română de astăzi. Bucureşti, Editura Humanitas, p. 119-138.
• Hristea, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole.
Note. Bucureşti, Editura Stiinţifică, 1968, p. 205-276, 277-
318; Inovaţii lingvistice negative în limba română
contemporană, în vol. Aspecte ale dinamicii limbii române
actuale (coord.: Gabriela Pană Dindelegan). Editura
Universităţii din Bucureşti, 2002, p. 194-200; Conceptul de
neologism în lingvistica românească, în vol. Tradiţie şi
inovaţie în studiul limbii române (coordonator: Gabriela Pană
Dindelegan), Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 23
– 35; Contaminaţia în raporturile ei cu etimologia populară,
în vol. Antic şi modern. In honorem Luciae Wald, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2006, p. 295-327.
• Iordan, Iorgu, Sufixe româneşti de origine recentă, în
Buletinul Institutului „Al. A. Philippide”, nr. VI, 1939, p. 1-59.
• Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a
„greşelilor”, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Socec & Co.,
S.A.R., 1948, partea a III-a (Formarea cuvintelor), cap. I
(Sufixe), p. 157-192.
• Marcu, Florin, Noul dicţionar de neologisme, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1997.
• Paraschivescu, Radu, Ghidul nesimţitului, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2006.
• Puşcariu, Sextil, Études de linguistique roumaine, traduites
du roumain à l’occasion du soixantième anniversaire de
l’auteur, Cluj – Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1937, cap.
Au sujet des néologismes, p. 406 – 428; Limba română. I.
Privire generală, Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă
“Regele Carol II”, 1940, cap. VII. Influenţe culturale, p. 364 –
415.
• Stanciu-Istrate, Maria, Calcul lingvistic în limba română (cu
specială referire la scrieri beletristice din secolul al XIX-lea),
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 167-182.
• Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale.
Dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti, Editura All
Educaţional, 2001, p. 19-36, 107-111; Creativitatea lexicală
în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006;
Aspecte ale influenţei engleze în româna actuală, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2006.
• Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba
română. Vol. I, II, 1959-1960 (Redactori responsabili: Al.
Graur şi Jacques Byck); vol. III, 1962 (Redactor responsabil

Al. Graur); vol IV-V, 1967-1969 (Redactori responsabili: Al.
Graur şi Mioara Avram); vol. VI, 1972 (Redactor responsabil
Mioara Avram). Bucureşti, Editura Academiei (SMFC).
• Vârlan, Mariana, Câteva aspecte legate de procedeul
contaminării în româna actuală, în vol. Limba română.
Dinamica limbii, dinamica interpretării, coord. Gabriela Pană
Dindelegan, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, p. 707-
712.
• Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2001, p. 224-230; Limbaj şi
politică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 132

94

Dinamica Lb. Romane

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dinamica Lb. Romane

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Forma de învăţământ: frecvenţă redusă

DINAMICA LIMBII ROMÂNE ACTUALE

Prof. univ. dr. CRISTIAN MOROIANU

1. Limba română literară 5

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 5

1.2. Aspecte generale privind dinamica limbii în epoca actuală 6

1.3. Limba română literară: principalele accepţii, caracteristici, definiţie 7

1.4. Normele literare şi normele lingvistice: privire comparativă 10

1.5. Relaţia dintre norma literară şi variantele lingvistice 13

1.6. Teme de reflecţie 28

1.7. Teme de autoevaluare 28

2. Tendinţe fonetice în limba română 31

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 31

2.4. Principiul fonetic în ortografia românească 35

2.5. Principiul istoric sau etimologic în ortografia românească 37

2.6. Tendinţe fonetice în limba română contemporană, respinse de normele 40

2.7. Modalităţi de adaptare (fonetică şi grafică) a împrumuturilor neologice 42

2.8. Motivarea principalelor devieri de la normele ortografice şi ortoepice 44

2.9. Teme de reflecţie 52

2.10. Bibliografie selectivă 52

2.11. Teme de verificare 53

3. Tendinţe actuale în domeniul lexicului 55

3.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.3 55

3.2. Neologismele în limba română. Chestiuni generale 56

3.3. Derivarea în limba română actuală. 58

3.4. Creaţiile analizabile şi relaţiile semantice. 69

3.5. Sinonimia sufixală neologică. 71

3.5.1.Împrumuturi analizabile sau semianalizabile 71

3.5.2. Împrumuturi analizabile şi creaţii interne derivative (eventual mixte) 74

3.5.3. Creaţii derivative sinonimice exclusiv interne 78

3.6. Antonimia neologică analizabilă. 80

3.7. Normă şi abatere în semantică. 84

3.8. Teme de reflecţie 91

3.9. Teme de autoevaluare 91

3.10. Bibliografie generală şi selectivă 91

4 Centrul de Învăţământ la Distanţă și cu Frecvență Redusă, Facultatea de Litere

Unitatea de învăţare Nr. 1

LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ

1.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 5

1.3 Limba română literară: principalele accepţii, caracteristici, definiţie 7

1.4 Normele literare şi normele lingvistice: privire comparativă 10

1.5 Relaţia dintre norma literară şi variantele lingvistice 13

1.6 Teme de reflecţie 28

1.7 Teme de autoevaluare 28

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

• Înţelegerea principalelor concepte: limbă literară, normă a limbii literare,

Centrul de Învăţământ la Distanţă și cu Frecvență Redusă, Facultatea de Litere 5

1.2. Aspecte generale privind dinamica limbii în epoca actuală

1. Începând cu anul 1990, limba română s-a încadrat, firesc, în

6 Centrul de Învăţământ la Distanţă și cu Frecvență Redusă, Facultatea de Litere

1.3. Limba română literară: principalele accepţii, caracteristici, definiţie

1. Folosită încă din prima jumătate a secolului trecut, noţiunea de

Centrul de Învăţământ la Distanţă și cu Frecvență Redusă, Facultatea de Litere 7

normele curente”), I. Coteanu („aspectul cel mai îngrijit al limbii

8 Centrul de Învăţământ la Distanţă și cu Frecvență Redusă, Facultatea de Litere

secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, normele de

(alături de jerseuri), nuclee, resoarte (specializat semantic faţă de

1.4. Normele literare şi normele lingvistice: privire comparativă

1. Norma literară este expresia convenţională, în genere coerentă, a

7 Exemplele sunt date după Iorgu Iordan, ed. cit., p. 52-72.

ediţie în limba română de N. Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 11 – 114.

10 Centrul de Învăţământ la Distanţă și cu Frecvență Redusă, Facultatea de Litere