CATEHEZĂ DESPRE SMERENIE

I. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ
Dumnezeu a creat acest univers material din contrarii (structură bipolară): spirit-materie,
lumină-întunerit, viață-moarte, bine-rău etc. Chiar și spiritul este format din contrarii (ca
virtualitate): virtuți – patimi. Ontologia dialectică este premisa fundamentală a accederii de la
chip la asemănare, de la contrarii la unitatea Spiritului Suprem.

II. ANUNȚAREA TEMEI

Astăzi vom vorbi despre contrariile spiritului (patimi-virtuți), mai precis despre patima
mândriei și vindearea prin contrariul ei, smerenia.

III. TRATAREA

Ce sunt virtutea și păcatul?

Conform Învățăturii de credință virtutea creștină este „deprinderea și stăruința
statornică de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă, din dragoste
curată față de Dumnezeu și față de aproapele. Virtutea creștină înseamnă deci tăria și statornicia
pe calea binelui, în săvârșirea faptelor bune și biruința neîntreruptă asupra răului”1. În
antichitate, virtutea însemna intenționalitatea și înfăptuirea binelui, dar a unui bine abstract.
Virtutea creștină este viețuirea statornică a poruncilor lui Dumnezeu (Binele-Persoană), nu doar
o intenționalitate exterioară spre bine. Nu este doar o conformare extrinsecă față de o etică
umană, ci trăire continuă sub harul și voia sfântă a lui Dumnezeu; reprezintă relație cu
Dumnezeu-Persoană, nu doar respectarea unor norme comun acceptate de umanitate pentru
binele comun (public), pentru a constitui o „fraternitate a muritorilor” 2. E o adevărată forță
lăutrică, pornită din iubirea lui Dumnezeu, de a simți, gândi și face voia Lui pe acest pământ,
este însetarea lăuntrică de a face permanent voia lui Dumnezeu.
Unitatea ontologică, principială a virtuților ca expresie a voii imuabile a lui Dumnezeu,
nu exclude diversitatea ei existențială. Astfel, virtuțile se împart în virtuți teologice și virtuți
morale. Virtuțile teologice sunt credința, nădejdea și dragostea, care raportează existența
umană la Dumnezeu și sunt daruri divine, dar care trebuie cultivate de credincios; iar virtuți
morale, naturale sau câștigate sunt: înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea și curajul: „ele stau la
1
Învățătura de credință creștin ortodoxă, E.I.M.B.O.R., București, 2015, p. 425.
2
Tănase Sârbu, Etică: valori și virtuți morale, Editura Societății Academice „Marei Teiu Botez”, Iași, 2005, p. 246.

1
temelia tuturor celorlalte virtuți”3, fiindcă „cuprind multe virtuți în ele, fiecare din ele sporind
face să sporească toate virtuțile parțiale cuprinse în ele”4.
Opusul virtuții este păcatul: „călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând,
cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu”5. Între cele mai grele păcate sunt păcatele denumite
capitale (mândria, iubirea de arginți, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia și lenea); acestea
„sunt rădăcina celor mai multe păcate”6, din ele rezultând o serie întreagă de fărădelegi.

Ce este mândria?
Mândria (lat. superbia; gr. η υπερηφάνεια) este cauza primului păcat: și al îngerilor și al
oamenilor. Pe baza libertății ontologice, putând alege între contrarii (binele - răul), ființele
raționale aleg să nu asculte de Creator. Mândria îngerului prim („voi fi asemenea celui
PreaÎnalt” – Isaia 12, 14), mândria protopărinților („veți fi ca Dumnezeu” – Geneza 3, 5), nu
încearcă înlăturarea Ființei Supreme, ci furtul asemănării, printr-un salt ontologic irațional și
imposibil.
Astfel, mândria, primul din cele șapte păcate capitale, este „prețuirea de sine fără
măsură și atitudinea de superioritate sau de dispreț față de ceilalți oameni” 7. Te poți mândri cu
multe lucruri: aspect fizic, inteligență, bogăție, sănătate, origine familială, naționalitate,
realizările profesionale, moralitate, chiar și cu duhovnicia/spiritualitatea. Din mândrie
izvorăsc toate celelalte păcate și fiecare păcat are în el o doză de mândrie: „mândria este
rădăcina tuturor relelor”8, afirmă Sfântul Varsanufie cel Mare.. Din cauza mândriei au căzut
primii îngeri, dar și primii oameni. Dacă forma mândriei este supra-evaluarea, egoismul,
îngâmfarea, înfumurarea, disprețul, fondul este, de fapt, ura față de Dumnezeu și semeni.
Omul mândru nu își recunoaste niciodată greșelile, nu acceptă sfaturile celorlalți, dacă
primește critici se înfurie, cu orice ocazie se înalță mai mult decât celălalt, nu găsește calități
pozitive în ceilalți, invidiază succesul celuilalt, este frustrat, neliniștit, nemulțumit, suspicios,
conflictual și chiar ipocrit (etalându-și virtuți neexistente), caută permanent lauda oamenilor.
Mândria blochează progresul spiritual, în cel mândru harul divin nu mai este eficient, pentru
că își hiperbolizează eu-ul, se închide întru sine, elundând ajutorul lui Dumnezeu (în toate
aspectele vieții) și cinstirea/iubirea aproapelui: „Mândria ne face să ne depărtăm de ajutorul
dumneziesc, să ne încredem în noi înşine şi să ne înălţăm împotriva oamenilor”9, spune
Sfântul Talasie Libianul.
Dacă mândria este începutul patimilor, ea poate fi și sfârșitul virtuților; cel virtuos se
poate mândri cu înălțimea sa spirituală: „Când patimile s-au potolit, vine mândria” 10. De
aceea, este nevoie de o luptă nesfârșită împotriva acestei patimi, căci ne spune Sfântul Isihie

3
Învățătura de credință ..., p. 428.
4
Dumitru Stăniloae, nota 487 la Filocalia X, E.I.B.M.BO.R., București, 1981, p. 399.
5
Învățătura de credință..., p. 432.
6
Idem., p. 439.
7
Ibidem.
8
Varsanufie cel Mare, Sfântul, Despre dietă, Filocalia XI, E.I.B.M.B.O.R., București, 2016, p. 122.
9
Talasie Libianul, Sfântul, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte, Filocalia IV, Tipografia
Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 29.
10
Isichie Sinaitul, Sfântul, Scurt cuvânt de folos pentru suflet, Filocalia IV, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 60.

2
Sinaitul, „mândria este primul păcat” 11, dar și „coroana tuturor patimilor, care știe să
cucerească nu numai pe oameni, ci și pe îngerii din ceruri și să-i îmbrace în întuneric în loc de
lumină”12.

Ce este smerenia?
Răul se înlătură prin contrariul său (binele): „Împotriva răului este binele” (Ecclesiasticul 33,
16); „Nu mai faceți răul ... Învățați să faceți binele” (Isaia 1, 16-17); „Căutați binele și nu răul”
(Amos 5, 14); „Urâți răul și iubiți binele” (Amos 5, 15); „Nu te lăsa biruit de rău, ci
biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 21). Patimile (semnul concret al răului) sunt izgonite prin
contrariile lor, virtuțile: „Nimeni nu poate birui patimile, decât prin virtuţi”13. Opusul sau antidotul
mândriei este smerenia (sărăcia cu duhul) sau umilința (lat. humilitas, gr. η ταπεινότητα); Ava
Dorotei mărturisește: „Fiecare patimă are o virtute contrară ei. Mândria are (ca virtute contrară
n.n.) smerita cugetare”14. Această pereche de contrarii întrupează infinite posibilități ale libertății
spiritului: „Precum mândria este începutul oricărui păcat, tot așa și smerenia este temelia tuturor
virtuților”15.
Avva Isaia Pustnicul definește smerenia astfel: „Smerenia este (virtutea de n.n.) a se
socoti cineva pe sine înainte lui Dumnezeu că este păcătos și nu face nimic bun” 16. Dacă
înaintea tuturor păcatelor stă mândria, causa causarum a răului, „înaintea tuturor virtuților se
află smerenia”17, ne spune Sfântul Antonie cel Mare (Sfântul Antonie, care a purtat războiul
nevăzut ca nimeni altul, a întrebat pe Dumnezeu: ce virtute poate sta împotriva tuturor
patimilor? Smerenia!, a primit răspunsul). Mândria înseamnă ieșirea din fire pentru că este
nenaturală omului, iar smerenia este revenirea întru sine, pentru că este natural omului să fie
smerit, adică conștient de natura lui dependentă de Creatorul Său și în relație de
iubire/egalitate, nu de superioritate cu ceilalți. De aceea, „temeliile patimii mândriei sunt
săpate prin smerenie”18, ne spune Sfântul Marcu Ascetul. Mintea poate fi curățată de patima
mândriei doar prin virtutea smereniei, așa cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„smerenia slobozește mintea de fumul mândriei” 19. Mândria este ca un fum, este o iluzie, o
augmentare irațională a ego-ului propriu (în raport cu infinitatea lui Dumnezeu) care caută
permanent slava deșartă, slava oamenilor, de care are doar nevoie pentru a-și hrăni mărirea,
dar pe care nu îi cinstește cu adevărat. Smerenia este revenirea la starea naturii, la
conștientizarea nimicniciei noastre, la starea doxologică (de preamărire) și euharistică (de
mulțumire). De aceea, orice virtuți am dobândi prin efort personal (asistați de har), chiar dacă
sunt meritorii după legea moralității, ele nu trebuie trâmbițate: „După ce facem vreun bine,

11
Idem, p. 58.
12
Idem, p. 93.
13
Isaac Sirul, Sfântul, Despre păzirea minții, Filocalia X, E.I.M.B.O.R., București, 1981, p. 347.
14
Ava Dorotei, Despre frica de chinurile viitoare, Filocalia IX, E.I.B.M.B.O.R., București, 1980, p. 605.
15
Nicolae Mladin, Teologia morală ortodoxă, vol. II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 80.
16
Isaia Pustnicul, Sfântul, Douăzeci și nouă de cuvinte, Filocalia XII, Editura Harisma, București, 1991, p.
150.
17
Antonie cel Mare, Sfântul, Învățuri despre viața morală a oamenilor și despre bună purtare, Filocalia I, Edit.
Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiana”, Sibiu, 1947, p. 17.
18
Marcu Ascetul, Sfântul, Epistola către Nicodim Monahul, Filocalia I, Edit. Institutul de Arte Grafice „Dacia
Traiana”, Sibiu, 1947, p. 323.
19
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Capete despre dragoste, Filocalia II, E.I.B.M.B.O.R., București, 2008, p. 78.

3
trebuie să-l ascundem prin smerita cugetare”20. Paradoxul spiritual maxim ar fi să ne mândrim că
suntem smeriți.
Roadele virtuții smereniei sunt multiple și benefice viețuirii și mântuirii noastre:
ascultarea, îndelunga răbdare, bândețea, înfrânarea, tăcerea chibzuită, simplitatea, plânsul
pentru păcate, pacea inimii, zdrobirea inimii, întristarea mântuitoare, rugăciunea umilă, fuga de
laude, slujirea aproapelui, răbdarea defăimării, nădejdea mântuirii, înțelepciunea cea adevărată
și dragostea.
Scriptura, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, abundă de texte care îndeamnă la
practicarea virtuții smereniei (cu efectele ei): „Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este bun şi ceea ce
Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire şi milostivire şi cu smerenie să mergi înaintea
Domnului Dumnezeului tău!” (Mihea 5,8); „Poate să-ţi vină smerenia după slavă şi se poate
că, după smerenie, să ridici capul până la slavă” (Ecclesiasticul 20, 10); „Urâtă este
trufaşului smerenia” (Ecclesiasticul 13, 23); „cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de
cinste decât el însuşi” (Filipeni 2, 3); „Îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor
mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Petru 5, 5); „Tot cel ce se înalță se va
smeri și tot cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 14, 11); „Cel ce se va smeri pe sine
ca pruncul acesta este cel mai mare în împărăția cerurilor” (Matei 18, 4).

Filocalia, prin Sfinții Părinți, analizează nu numai resorurile (rădăcinile), ci și

intercondiționarea virtuților. Pentru a nu cădea în „prefăcută smerenie” (Coloseni 2, 18), sau a
fi viețuitorii unei smerenii teoretice, Sfinții Părinți leagă virtutea smereniei de alte virtuți.
Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, semnul concret al smereniei sunt lacrimile de umilință:
„Acolo unde este smerenia adâncă, acolo sunt și lacrimi îmbelșugate” 21; pentru Sfântul
Grigorie Sinaitul, umilirea de bună voie arată smerenia: „Două sunt semnele smereniei: să te
ai (consideri n.n.) pe tine mai prejos de toți și să pui în seama lui Dumnezeu isprăvile tale
(faptele tale bune n.n.)”22. Pentru Sfântul Isaac Sirul, smerenia este semnul nepătimirii: „Cel
ce a dobândit smerenia în inima lui, s-a făcut mort patimilor” 23; pentru Sfântul Varsanufie cel
Mare, pentru că mândria este alimentată doar de propria voință, „smerenia stă în a tăia în toate
voia proprie”24; iar pentru Sfântul Isaia Pustnicul, dobândirea smereniei este dependentă de
virtutea iertării: „Obișnuiește limba ta să spună: Iartă și smerenia va veni în tine”25.

Cine este modelul desăvârșit al smereniei?

Pentru creștinism modelul desăvârșit al virtuții smereniei este Mântuitorul Iisus
Hristos, Fiul Lui Dumnezeu întrupat. Sfânta Scriptură vorbește despre dubla smerenie a
Mântuitorului; prima dată S-a smerit ca Dumnezeu în fața Tatălui, Cel care I-a dat „existența
întru Sine” (Ioan 5, 26), acceptând de bună voie din iubire filială dumnezeiască, planul Tatălui
de salvgardare a umanității („lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit” – Ioan 17, 4); a
doua oară s-a smerit ca Om în fața oamenilor pentru care S-a întrupat.

20
Ava Dorotei, op. cit., p. 607.
21
Simeon Noul Teolog, Sfântul, Cele 225 de capete teologice și practice, Filocalia VI, E.I.B.M.B.O.R., București, 1977, p. 70.
22
Grigorie Sinitul, Sfântul, Cuvânt plin de mult folos, Filocalia VII, E.I.B.M.B.O.R., București, 1977, p. 135.
23
Isaac, Sirul, Sfântul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, Filocalia X, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 300.
24
Varsanufie cel Mare, Sfântul, Despre smerenie, Filocalia XI, E.I.B.M.B.O.R., București, 2016, p. 570.
25
Isaia Pustnicul, Sfântul, Douăzeci și nouă de cuvinte, Filocalia XII, Editura Harisma, București, 1991, p. 97.

4
 Proorociile veterotestamentare vorbesc deschis despre întruparea, jertfa și înălțarea
Mântuitorului, toate făcute într-un chip smerit: „Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi
neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului
Meu a fost adus spre moarte” (Isaia 53, 8).
În Noul Testament, Însuși Mântuitorul îndeamnă la practicarea virtuții smereniei:
„Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima?” (Matei 11, 29). Atât de importantă este
smerenia, încât ea este singura virtute despre care Mântuitorul spune să îi urmăm exemplul.
Imitatio Christi începe cu smerenia (și se continuă cu celelalte virtuți): „Smerenia este
adevărata asemănare a omului cu Cuvântul Întrupat”26. Sfântul Apostol Pavel arată în chip
magistral dubla Lui smerire: „Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire
a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea
oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la
moarte, și încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 5-8). Hristos ne îndeamnă nu doar verbal, ci El este
împlinitorul practic al acestei virtuți (Hristos nu a cerut nimic oamenilor înainte de a fi împlinit El
ca Om aceste cerințe): „La practicarea virtuții smereniei, ne îndeamnă stăruitor Domnul Hristos
atât prin viața, cât și prin cuvântul Său. Dumnezeu fiind, El a luat asupra Sa chipul neputinței
noastre și S-a făcut om. S-a născut în cele mai umile condiții, în ieslea unei peșteri, în sânul unei
familii modeste. A trăit o viața de lipsuri, a suferit cele mai umilitoare batjocuri și chiar moarte ce
cruce”27. Hristos a fost, este și va fi modelul desăvârșit al virtuții smereniei.

IV. RECAPITULAREA

Am vorbit astăzi, în general despre virtuți și contrariile lor, patimile; în mod particular, am
vorbit despre virtutea smereniei și contrariul ei, patima mândriei. Pe când mândria este o falsă
părere despre sine care desparte existența de Dumnezeu și semeni, smerenia este o revenire la
o stare naturală a omului. Mândria îmbolnăvește spiritul, pe când smerenia aduce starea de
sănătate spirituală.

V. ASOCIEREA
Pe lângă smerenia lui Dumnezeu vorbim de smerenia îngerilor. Sfântul Filotei Sinaitul
spune: „În sfânta smerenie se nevoiesc și o păzesc pe ea și îngerii și toate acele puteri
strălucite și dumnezeiești, știind cu ce cădere a căzut Satana, mândrindu-se” 28. Fără smerenie,
chiar și virtuțile îngerilor devin neînsemnate: „Fiindcă îngerul adevărat nu a putut să placă
Făcătorului fără smerenie, măcar că avea atâtea virtuți și înțelepciune” 29.
Putem adăuga smerenia Maicii Domnului. Sfântul Isaac Sirul Spune: „Înaintea harului
pășește smerenia”30. Pentru ca harul să fie lucrător el trebuie să găsească un suflet virtuos (sau
cel puțin cu intenționalitatea virtuții). Maica Domnului își auto-declară smerenia sa: „Că a

26
Dumitru Stăniloae, nota 100, Filocalia X, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 107.
27
Nicolae Mladin, Teologia morală ortodoxă, vol. II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 80.
28
Filotei Sinaitul, Sfântul, Capete despre trezvie, Filocalia IV, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 105.
29
Petru Damaschinul, Sfântul, Învățături duhovnicești, Filocalia V, E.I.B.M.B.O.R., București, 1976, p . 131
30
Isaac Sirul, Sfântul, Cuvinte despre sfintele nevoințe ... , p. 265.

5
căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1,
48). Pentru smerenia ei desăvârșită a fost numită „cea plină de har” (Luca 1, 28).
Alt exemplu scripturistic de smerenie desăvârșită este Sfântul Ioan Botezătorul; despre
acesta Mântuitorul a spus: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul
mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 11). Deși cel mai sfânt dintre oameni, Ioan
mărturisește smerit: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine,
Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (Marcu 1, 7).

VI. GENERALIZAREA

Patima mândriei depărtează pe om de Dumnezeu și oameni și nu se poate vindeca decât

prin virtutea smereniei, care înseamnă revenirea sub harul și iubirea lui Dumnezeu.

VII. APLICAREA

Discursul nostru a fost unul didactic, dar smerenia nu trebuie teoretizată, ci viețuită.
Dacă omul mândru se iubește mai mult pe sine decât pe Dumnezeu, prin smerenie să ne
îndreptăm propriul Eu spre Dumnezeu. Smerenia nu înseamnă umilință, ci umilire liber
acceptată în fața Absolutului. Smerenia înseamnă de fapt înălțare duhovnicească, nu înjosire.
Doar în smerenie putem vorbi de libertate și iubire adevarată. Mândria ține omul în lanțurile
propriei idolatrizări, iar smerenia de-marginalizează ființa. „Slujind Domnului cu
toată smerenia” (F. A. 20, 19), să considerăm că toate sunt daruri ale lui Dumnezeu, chiar și
boala. Să fugim de slava deșarta, să nu căutăm slava oamenilor, ci slava lui Dumnezeu: „Căci
lui Dumnezeu I se cuvine slavă, pentru măreția Lui, iar omului smerenie” 31, ne spune Sfântul
Marcu Ascetul. Dacă „numai virtuțile îl fac pe om fericit” 32, iar smerenia este izvorul tuturor
virtuților, atunci ea va deveni și izvorul fericirii noastre. Pentru a viețui în ființa noastră
smerenia, trebuie să ne gândim permanent la smerenia dumnezeiască a lui Hristos: „Să ai
smerenia Domnului neîncetat în inimă. Să te gândești cine a fost El și ce S-a făcut pentru noi,
și din ce înălțime de lumină a dumnezeirii ... în ce adânc de smerenie omenească S-a
coborât”33 .

31
Marcu Ascetul, Sfântul, Epistola ..., p. 338.
32
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Ambigua, P.S.B. 80, E.I.B.M.B.O.R., București, 1983, p. 168.
33
Marcu Ascetul, Epistola ..., p. 321.