Mândria

Mândria este „un tiran crud care surpă şi nimiceşte din temelii întreaga cetate a
virtuţilor” (Sf. Ioan Casian).

Mândria constă în părerea foarte bună de sine a omului, în înălţarea de sine.

Formele mândriei:
a) Înălţarea de sine a omului raportat la semeni = convingerea că este superior faţă
de ceilalţi oameni sau cel puţin faţă de unii dintre ei:
- fără motiv anume
- pentru pricinile care duc şi la slava deşartă (bunuri, calităţi naturale,
poziţie socială, virtuţi).
 Îl priveşte pe aproapele de sus, cu dispreţ – vezi pilda vameşului şi a fariseului
(Luca 18, 11).
 Îngâmfat, trufaş, plin de sine, sigur pe el, încrezător în sine, are
pretenţia că le ştie pe toate, are convingerea că are întotdeauna dreptate
acestea ducând la îndreptăţirea de sine, spiritul de contradicţie, dorinţa
de a-i învăţa pe alţii, de a-i stăpânii.
 E orb la propriile greşeli, refuză orice critică şi orice sfat, urăşte
mustrările şi dojanele.
 Agresivitate: ironie, asprime cu care răspunde la întrebări, muţenia,
ostilitate generală, dorinţa de a jigni pe celălalt.
b) Înălţarea de sine raportat la Dumnezeu
 Negarea sau refuzul credinţei în Dumnezeu
 Tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu
 Mândrul se consideră pe sine cauza virtuţilor şi a faptelor bune: „de
mândrie ne îmbolnăvim atunci când facem binele” (Sf, Ioan Gură de Aur)
pt. că în locul patimilor biruite vine în suflet mândria (uneori patimile nu se
mai fac vădite prin lucrare diavolească pentru a ne arunca în mândrie).
Cele două forme ale mândriei sunt întotdeauna împreună în sufletul omului: prima îşi are
izvorul şi temeiul în a doua.

Rădăcinile mândriei
Omul a fost creat pentru a se înălţa la Dumnezeu şi a ajunge la unirea cu El în
plenitudinea iubirii şi a cunoaşterii, în unire cu semenii şi aducând în sine la unitate întreg
cosmosul = împlinirea asemănării cu Dumnezeu prin sinergia nevoinţei sale cu harul
dumnezeiesc.
Mândria este pervertirea acestei tendinţe fundamentale a firii omeneşti spre
„autoîndumnezeire” – omul vrea să ajungă asemenea lui Dumnezeu prin propriile puteri şi
separat de ceilalţi, „eu”-ul propriu devine un centru absolut. Este tocmai căderea lui Satan şi a
omului ca răspuns la îndemnul diavolului. Diavolul joacă un rol important în zămislirea
acestei patimi. În mândrie omul se arată stăpânit de diavol mai mult decât în price altă patimă.
„Cel mândru nu va mai avea nevoie de drac. Căci el însuşi este drac şi vrăjmaş şi se
războieşte cu sine” (Sf. Ioan Scărarul).

Mândria este o boală a sufletului, o nebunie care constă în:

- Necunoaşterea lui Dumnezeu: „Începutul trufiei omului este a părăsi pe
Dumnezeu” (Înţ. Sir. 10, 12).
- Perceperea delirantă a realităţii:
  Mândrul nu se vede pe sine aşa cum este în realitate, îşi atribuie calităţi
pe care nu le are: „Cel mândru ne se cunoaşte deloc pe el însuşi” (Sf.
Ioan Gură de Aur).
 Nu-şi cunoaşte semenul şi anume unicitatea fiecărei persoane ca chip al
lui Dumnezeu.
Omul mândru se retrage în sine şi se închide în lumea mărginită a eu-lui propriu,
acţionând întotdeauna sub imperiul acestui eu egoist pe care îl exaltă la infinit.
Adevărata cunoaştere înseamnă să înţelegi că omul prin sine însuşi, în afara lui
Dumnezeu, nu e decât praf şi pulbere: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit,
de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).

Mândria:
- deschide poarta tuturor patimilor: mânia, ura, agresivitatea, învârtoşarea inimii,
judecarea aproapelui, clevetirea, defăimarea, făţărnicia, tristeţea, dispreţuirea
semenilor, pizma, lăcomia, curvia, slava deşartă.
- îl lipseşte pe om de harul dumnezeiesc, îl face să piardă cunoaşterea
duhovnicească, îl înstrăinează de Dumnezeu.

Urmările mândriei:
- nesecat izvor de suferinţe pentru sufletul omului provenind din discrepanţa dintre
imaginea proprie şi realitate
- risipeşte liniştea lăuntrică
- dă sentimentul persecuţiei
- întreţine starea de conflict cu ceilalţi: nu uită jignirile, nu recunoaşte greşeala.

Tămăduirea mândriei:
- cunoaşterea amănunţită a patimii şi a faptului că face deşarte toate străduinţele,
alungă harul, risipeşte virtuţile.
- recunoaşterea faptului că eşti stăpânit de ea (cel ce nu recunoaşte este în mod sigur
stăpânit de patimă)
- trezvia şi discernământul duhovnicesc, alungarea ei de când se naşte
- teama de judecată
- ferirea de împrejurările care duc la înălţarea de sine
- înţelegerea deşertăciunii şi nimicniciei lucrurilor pe care se întemeiază omul supus
acestei patimi
- ascultarea de duhovnic, ascultarea de aproapele, tăierea voii proprii
- neîncrederea în propria înţelepciune, învinovăţirea de sine, acceptarea observaţiilor
celorlalţi
- să vezi calităţile semenilor, să te socoteşti mai prejos decât toţi
- aducerea aminte de păcate
- primirea necinstirilor
- a recunoaşte că tot binele vine de la Dumnezeu, că numai prin harul Lui poţi spori
duhovniceşte
- citirea vieţilor sfinţilor şi luarea sfinţilor ca modele
- rugăciunea neîncetată
 smerenia