Universitatea ‘‘Alexandru Ioan Cuza’’

Facultatea de teologie ortodoxă “Dumitru Stăniloae” Iaşi

Concepţia Sfântului Grigorie de Nyssa

despre păcatul mândriei

Coordonator: Pr. Prof. C. Barnea

Student:
Anul III, Grupa 4

Noiembrie 2010

1
 Introducere
Personalitatea Sfântului Grigorie de Nyssa

Sfântul Grigorie de Nyssa s-a născut în jurul anului 335 în Cezareea Capadociei, ca
frate mai mic al Sfântulu Vasile cel Mare. A primit educaţia şi instrucţia elementară în
familie, îndeosebi de la sora sa Macrina şi de la fratele său Vasile.
Şi-a completat cultura prin legătura sa cu Libaniu şi cu alţi oameni de seamă ai
timpului. Graţie atmosferei din familie, Grigorie a îndragit Biserica şi a ajuns chiar până la
rangul de citeţ în ierarhia inferioară. S-a depărtat de biserica din cauza unor motive pe
care nu le cunoaştem, a studiat retorica, dar în urma morţii soţiei sale Teosebia şi în urma
îndemnurilor fratelui său Vasile s-a retras la mănăstirea întemeiată de fratele său pe malul
râului Iris în Pont.1
A stat aici aproximativ 10 ani, până în 371, când Sfântul Vasile l-a ales episcop de
Nyssa, o mică localitate în partea extrem răsăriteană a Capadociei. Ca episcop, Sfântul
Grigorie n-a mulţumit exigenţele administrative şi misiunile de politică bisericească ale
fratelui său. Pentru a scăpa de el arienii i-au înscenat vina de a fi delapidat nişte bunuri
bisericeşti. E condamnat de arieni într-un sinod local la Nyssa, unde a fost depus din
treaptă, la 376. Ar fi fost arestat, dacă nu ar fi fugit. După moartea lui Valens în 378, el se
reîntoarce şi e primit triumfal. După moartea fratelui său Vasile, Sfântul Grigorie se
prezintă ca unul din apărătorii autorizaţi ai ortodoxiei în Asia Mică.
Sinodul de la Antiohia (379) îi încredinţează misiunea de inspector bisericesc în
Pont, Palestina şi Arabia. În acest timp e ales mitropolit de Sevasta, în Armenia, unde a
fost reţinut zice el ca “într-o captivitate babilonică”. Talentul oratoric şi ştiinţa teologică
ale Sfântului Grigorie au fost apreciate superlative la Sinodul II Ecumenic (381) unde el a
fost proclamat “stâlp al Ortodoxiei”. Renumele de care se bucura ca orator a făcut ca
Sfântul Grigorie să fie chemat să rostească numeroase necrologuri.
Ştim că el a luat parte şi la un Sinod în Constantinopol în 394. După această dată nu
se mai ştie nimic despre el. A murit probabil în 394 sau 395. 2

1
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman “Patrologie”, Sfânta Mânâstire Dervent, 2000, pag. 114
2
Ibidem. pag. 115

2
 I. Păcatul mândriei : aspecte generale

a) Definirea păcatului:

Mândria, care, după Sfânta Scriptură, izorăşte din inima omului conform Mc. 7, 21-
22, este preţuirea de sine peste măsură şi atitudinea de superioritate sau de dispreţ faţă de
ceilalţi oameni.3
Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocire a diavolului, dispreţuire a
oamenilor, mamă a osândirii, odraslă a laudelor, semn al nerodirii, izgonire a ajutorului lui
Dumnezeu, înainte mergătoare a nebuniei pricinuitoare a căderilor, cauză epilepsiei
(duhovniceşti), izvor al mâniei, poartă a făţărniciei. Mândria este primul din cele şapte
păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. Însă atât de complex, de
ambiguu, de perfid si viclean, de nociv si distrugător este acest păcat, încât până si marii
sfinţi au fost ispitiţi de el.4
Nu este om pe faţa pământului care să nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel
mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la ce mai învătat.
Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre.
Suntem mândri si facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribuim unele
merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în fata oamenilor pentru
ce am făcut, fâră să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne supărăm
pe oricine si din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care
poate nici n-am facut-o, când ignorăm si râdem atât pe bună dreptate, cât si pe nedrept de
cineva, când invidiem si urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe
cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine
tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atentiei, când spunem
aproapelui faptele bune pe care le-am facut .
Mândria este atât de înrudită cu slava deşartă, încât cred că nu este cazul să se
vorbească despre ele ca despre două patimi diferite, iar ca să dovedească acest lucru Sf.
Ioan Scărarul spune : „au numai atâta deosebire între ele câtă are pruncul prin fire faţă de
bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci primul (gândul slavei deşarte) e începutul, iar al doilea
(al mândriei) sfârşitul. 5

b) Caracterul patologic al mândriei :

În ceea ce priveşte caracterul patologic al acestei patimi putem afirma că acesta este
asemănător celorlalte patimi, anume este un efect al pervertirii unei tendinţe fundamentale
a firii omeneşti.
Caracterul patologic al acestei patimi constă în faptul că omul în misiunea sa de
înalţare spre Dumnezeu, prin sinergia nevoinţei sale şi a harului dumnezeiesc, trebuia să
înalţe împreună cu sine pe semenii săi, dar datorită pervertirii firii sale acesta se înalţă
numai pe sine, îndumnezeindu-se numai pe sine încrezându-se în cuvintele amăgitoare ale
şarpelui voind să ajungă „ca Dumnezeu” prin sine însuşi, fără Dumnezeu, prin sine însuşi
şi prin propriile sale puteri fără harul Lui.
3
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. E.I.B.M.B.O.R , Bucureşti, 2000, pag. 357
4
Ioan Scărarul, “Scara raiului, treapta XXIII”, traducere, introducere şi note de mitropolit Nicolae Corneanu,
ed. Învierea, arhiepiscopia Timişoarei, 2007, pag. 272
5
Ibidem, treapta XXII, pag. 263

3
 Începutul oricărui păcat este mândria ”(Sirah X, 15). Tot ce ce este stăpânit de
mândrie are o încredere exagerată în sine însuşi, atribuindu-şi puteri sau virtuţi pe care nu
le are decât în măsură mult mai mică, sau chiar de loc. Omul mândru se iubeşte în mod
nesocotit, închipuindu-şi că este cel mai bun decât toţi ceilalţi din jurul său, ajungând să
dispreţuiască pe semenii săi. Cel ce se lasa cuprins de pacatul mandriei uita ca tot ce are a
primit de la Dumnezeu, nesocoteste poruncile lui Dumnezeu, se lauda numai pe sine,
graieste de rau pe altul, este fatarnic.6
Pe lângă această pervertire evidenţiată se mai poate vorbi despre o altă pervertire
legată de cea mai de sus. Astfel atitudinea firească a omului atunci când face ceva sau
descoperă ceva bun în sine este de a-l atribui lui Dumnezeu, de a-l socoti un dar al Său
însă omul stăpânit de această patimă raportează binele la sine însuşi, făcându-se pe sine
cauză şi scop al binelui7

c) Forme ale mândriei :

Încercând să evaluăm formele luate de această patimă, putem afirma că această

patimă ca şi chenodoxia are două forme de manifestare :
-mândria faţă de semeni
-mândria manifestată faţă de Dumnezeu
Cea dintâi formă a mândriei constă în faptul că omul are convingerea că este
superior faţă de ceilalţi oameni, sau cel puţin faţă de unii dintre ei, dar şi în încercarea de a
dobândi această superioritate, astfel înălţându-se pe sine trufaşul îl coboară pe aproapele
său, astfel omul împătimit ajunge ca acel fariseu din Evanghelie care spune :
„multumescu-Ţi Ţie Doamne că nu sunt ca ceilalţi oameni...sau ca acest vameş”(Lc. 18,
11).
Dacă această formă a mândriei îl face pe om să se înalţe faţă de semenii săi, cealaltă
formă a mândriei îl face pe om să se înalţe faţă de Însuşi Dumnezeu, şi să se ridice
deasupra Lui, conform Isaia 14, 13 : „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele
Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu.”8

d) Manifestările mândriei

Mândria se manifestă prin următoarele atitudini:

Când socotim ca ale noastre cele pe care le avem de la Dumnezeu. Dar în realitate
tot ce avem vine de la Dumnezeu (I Cor. 4,7) şi trebuie să recunoaştem ca Sfântul Apostol
Pavel: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care e în mine” (I Cor. 15,10)
Când pe toate pe care le avem, le socotim primite de la Dumnezeu, dar prin meritele
noastre proprii. Şi această atitudine e greşită pentru că primim multe daruri cu totul gratuit
(Efes. 2, 8-10). Nu trebuie să supraestimăm, apoi, meritele noastre, căci „fără de Mine nu
puteţi face nimic” (Ioan 15,5)
Când credem că avem ceea ce nu avem în realitate, sau un bun mai mare decât
avem într-adevăr (Apoc. 3,17)
Când, conştienţi de superioritatea noastră, dispreţuim pe alţii şi ne lăudăm singuri,
ca fariseul trufaş din Evanghelie şi în fine

6
Jean-Claude Larchet,” Terapeutica bolilor spirituale”, în româneşte de Marinela Bojin, ed. Sofia, Bucureşti
2006, pag. 216
7
Ibidem pag. 217
8
Pr. Mircea Sfichi, ”Mândria”, în M.M.S., nr. 3-4, Iaşi, martie aprilie 1965, pag. 173

4
 Când vedem paiul din ochiul aproapelui, dar nu ne dăm seama de bârna din ochiul
nostru propriu.
Pentru că îngerii răi sau demonii au căzut în acest păcat pentru prima oară, păcatul
mândriei se mai numeşte păcatul diabolicsau satanic. De aceea mândria este mama
aproape a tuturor păcatelor.9

e) Urmările mândriei

Fiind de un egoism feroce, mândria face din noi tirani neînduplecaţi. Este deci
firesc să strice bunele raporturi cu semenii şi să atragă pedeapsa lui Dumnezeu.
Mândria ne face să pierdem multe daruri şi merite; căci „Dumnezeu stă împotriva
celor mândri, iar celor smeriţi le dă dar” (Iacob 4,6). Cei ce caută lauda semenilor nu vor
avea plată de la Tatăl ceresc (Mt. 6, 1-2).
În general, circulă opinia că e păcatul celor ignoranţi, inculţi, lipsiţi de valoare, care
simt nevoia de a etala şi de a trâmbiţa nişte calităţi, nişte valori pe care nu le au, de unde şi
vorba românească: "prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul".
Mândria este aceea care, mai mult sau mai puţin, ne otrăveşte gândurile,
sentimentele, intenţiile şi faptele noastre.
Mântuitorul Însusi vorbeste despre urmările nenorocite ale mandriei, spunand in
repetate randuri: "Oricine se inalta pe sine se va smeri" (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11); iar prin
pilda vamesului si a fariseului arata ca la nimic nu-i folosesc omului virtutile, daca se
mandreste cu ele (cf. Lc. 18, 9-14).
Cel ce se lasă cuprins de păcatul mandriei uită ca tot ce are a primit de la
Dumnezeu, nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, se lauda numai pe sine, graieşte de rău
pe altul, este faţarnic, se razvrăteşte impotriva autoritaţilor si rânduielilor obşteşti. Astfel,
din mândrie, întocmai ca dintr-o rădacină otravită, se nasc multe păcate. Sfântul Apostol
Iacov zice: "Dumnezeu celor mândri le sta impotriva" (4, 6). mândria nu are nimic
folositor în ea, ea fiind ca o mască, ce are trăsături nemaipomenit de frumoase, dar care
nefiind adevărată şi neavând nimic pe dinăuntru, nu poate face pe nimeni să se
îndrăgostească de ea. Astfel nimic nu ar putea să arunce atât de repede pe om în focurile
iadului decât slava deşartă, mândria, părerea de sine şi trufia.
În ceea ce priveşte mândria, viaţa noastră este necurată dacă suntem stăpâniţi de ea,
chiar dacă trupeşte am fi curaţi, chiar dacă am posti, ne-am ruga şi am face milostenii,
mândria fiind un rău farte mare, nu numai pentru că îl împinge pe om spre păcat, dar mai
ales pentru că, adeseori, însoţeşte virtutea.
Mândria şterge toate faptele bune, ea fiind o hidră cu o sută de capete, unul scoţând
mândria din binele pe care îl face, altul din răul care-l face. Ea este o otravă care se
amestecă chiar în faptele bune pe care le facem şi care-şi ia fiinţa chiar din ele. Ea este
izvorul tuturor stricăciunilor, vatra relelor care care chinuiesc neamul omenesc. 10

II. Concepţia Sfântului Grigorie de Nyssa despre

păcatul mândriei
9
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. E.I.B.M.B.O.R , Bucureşti, 2000, pag. 357
10
Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 216

5
 Referitor la păcatul mândriei Sfântul Grigorie de Nyssa ne dă anumite arme
împotriva omului mândru, astfel el spune: „Dacă vrei să cuminţeşti pe omul mândru nu
folosi cuvinte multe. Aminteşte-i doar de firea omenească şi de cuvintele înţeleptului
Sirah: „pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă.” Iar dacă acesta va spune că
pământ şi cenuşă va deveni după moartea sa fă-l să înţeleagă faptul că şi acum, când
trăieşte, nu este nimic mai mult.11
Vrând să evidenţieze trăsăturile oamenilor stăpâniţi de această patimă sfântul îi
aseamănă valurilor mării: „cei care se lasă stăpâniţi de bogăţii, de trufie, şi de slavă
deşartă sunt ca valurile mării, unul urcă spre cer, altul coboară şi se zdrobeşte, unul este
înălţat, iar altul smerit. Asta vrea să spună fericitul David prin cuvintele : Să nu te temi
când se îmbogăţeşte omul şi când se înmulţeşte slava casei lui (Ps. 48, 17). Bine a zis: să
nu te temi, pentru că nu va trece multă vreme şi-l vei vedea pe cel bogat sau slăvit căzut la
pământ, mort şi nemişcat, despuiat de bunătăţile sale pământeşti.
Încercând să reliefeze această modalitate de activare a mândriei, Sfântul Grigorie
spune: „Dacă diavolul nu va reuşi să ne îndepărteze de pe drumul virtuţii, atunci se va
folosi de virtute. Adică ne va îndemna să stăruim în nevoinţe, dar ne va răpi roadele
acestora îndemându-ne să ne trufim cu ele. Nu se poate ca atunci când omul tânjeşte şi
după virtute şi după slavă, să le dobândească pe amândouă.12
Sfântul Grigorie arată unul din motivele pentru care Dumnezeu a făcut pe om din
trup şi suflet, din prisma mândriei astfel că atunci când este cuprins de mândrie, omul să
se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său. Interesul veşnic al omului în
această viaţă este de a-I urma lui Hristos, pilda smereniei, pentru că nici un om nu este
mai invidiat decât cel bogat, dar dacă omul bogat mai este şi trufaş, este invidiat şi urât de
două ori, aşadar să nu ne mândrim cu bogăţia noastră, nici cu alte daruri pe care le avem
de la Dumnezeu.
Mândria fiind rădăcina din care se trag toate păcatele, este foarte criticat de Sf.
Scriptură, arhetipul acestei patimi fiind înfăţişat în pilda din Duminica vameşului şi a
fariseului. Împotriva mândriei Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Pentru ca să cunoaşteţi
cât de bine este a nu gândi cineva lucruri prea înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri
ce se întrec între ele. Trăgătorii uneia, să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia să
fie păcatul cu smerenia. Veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii, nu
pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei
legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte
slabă, ci pentru greutatea şi povara dreptăţii.”13
În ceea ce priveşte forma de manifestare a mândriei în raport cu Dumnezeu Sfântul
Grigorie spune că datorită acestui păcat a căzut primul înger din cer, spunând că:
„nădăjduind să ajungă Dumnezeu a pierdut şi ceea ce era”, arătând că acest păcat s-a
perpetuat prin lucrarea diavolului în omul mândru: „toţii oamenii de mai târziu, care au
alunecat spre necredinţă, au ajuns aici datorită mândriei, pentru că s-au închipuit egali cu
Dumnezeu”, astfel tot cel ce e stăpânit de mândrie nu se cunoaşte pe sine după gândirea
aceluiaşi mare părinte.
Încercând o definire a mândriei acest mare părinte capadocian o cataloghează astfel:
rădăcină, izvor şi maică a tuturor păcatelor, ea fiind unul din cele mai mari păcate.
11
Sfântul Grigorie de Nyssa “Viaţa lui Moise ” în colectia P.S.B, nr. 29, traducere Pr. Prof. D. Staniloae si Pr.
Ioan Buga, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1982 pag. 102
12
Ibidem pag. 103
13
Ibidem “Despre Fericiri” ” pag. 338

6
 Referindu-se la caracterul patologic al acestei patimi spune că mândria transformă
omul în diavol, scoţând în evidenţă cauza principală a mândriei, anume neştiinţa: „nu
multa cunoştinţă îl duce pe om la nebunia mânriei, ci neştiinţa”, aducând în sprijinul
acestei afirmaţii versetul din Întelepciunea lui Isus Sirah, 10,12 „Începutul trufiei omului
este a părăsi pe Dumnezeu.”
Indeosebi rugăciunea neîncetată este de cel mai mare folos pentru tămăduirea
mândriei. Căci, atunci când se roagă, omul cere ajutorul lui Dumnezeu, ca să-l scape şi să-
l păzeasca de tot răul si să-l ajute să împlinească binele; şi aşa cunoaşte că nu prin puterile
sale, nici dupa vrednicia sa primeşte cele cerute în rugăciune, ci din mila lui Dumnezeu,
ca dar al Lui. De asemenea, rugăciunea prin care se cere harul lui Dumnezeu este si ea de
folos pentru biruirea patimii; dacă se face cu o inima zdrobită si intristată, iar nu in chip
fariseic, indată cunoaşte omul ca nu el, ci Dumnezeu este începutul si sfarşitul a tot binele
din el, si se socoteşte doar un nevrednic iconom al lor.
Smerenia este mare leac al mândriei, căci ea este virtutea care i se împotriveşte şi
care vine sa-i ia locul in sufletul omului. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că "smerita
cugetare va mistui îngamfarea; simplitatea va tămadui boala mândriei.
Care este deci leacul acesta si care e pricina dispreţuirii ? Auziţi ce zice Domnul
nostru: "Invataţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor
voastre" (Mt. 11, 28). Iată cum ne-a învaţat aici pe scurt, printr-un singur cuvânt, rădăcina
şi pricina tuturor relelor şi leacul ei în vederea tuturor bunataţilor: ne-a arătat ca mândria e
cea care ne-a doborât şi ca este cu neputinţa sa fim miluiţi altfel decat prin ceea ce este
contrar ei: prin smerita cugetare.14
Pentru a se feri de mândrie, care stă in a te socoti mai presus de ceilalţi oameni, sau
cel puţin fată de unii, şi a-i dispreţui, omul trebuie să se stăduiască să vadă numai ceea ce
este bun şi frumos în semenul său si să-şi întoarcă privirea de la defectele si greşelile lui.
Dacă va cunoaşte omul că mândria, ca şi slava deşartă, face deşarte toate strădaniile
duhovniceşti şi lipsite de orice preţ virtuţile noastre; dacă înţelege cât de aspră va fi
judecata dumnezeiască pentru cei mândri, câte chinuri si suferinţe îi aşteaptă şi că mândria
il lipseşte pe om de harul lui Dumnezeu, atunci va lupta mai cu ravnă la biruirea ei. 15
Observând în ce constă păcatul acesta şi catalogarea acestuia din partea Sf. Părinte
Grigorie de Nyssa, să-i urmăm îndemnul în a ne feri să ne mândrim, având întotdeauna un
gând smerit, oricâte virtuţi şi izbânzi am avea.

Încheiere
Remediile mândriei

14
Sfântul Grigorie de Nyssa “Rugăciunea Domnească” în colectia P.S.B, nr. 29, traducere Pr. Prof. D. Staniloae
si Pr. Ioan Buga, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1982 pag
15
Jean-Claude Larchet, op. cit., pag. 220

7
 Toată viaţa trebuie să luptăm împotriva acestui păcat si sa fim conştienţi că-i putem
cădea pradă în orice moment al vieţii. Numai înţelepciunea ne poate ajuta să discernem
acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră..
De mândrie se scapă foarte greu numai harul lui Dumnezeu să ne dăruiască smerenia.
Mântuitorul înfierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El
spune: „Oricine se înălţa pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfântul Apostol Iacov
zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotriva” (4, 6).
Creştinul, deci, trebuie să se ferească şi să se lepede de păcatul mândriei,
îmbrăcându-se cu virtutea smereniei şi întărindu-se sufleteşte prin post si rugăciune. El
trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la
Dumnezeu.16
Numai întelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui
în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinereţe împotriva acestui mare microb, până
nu produce "boli cronice" de netămăduit. Foarte puţini medici pot vindeca asemenea boli.
Apostolul Pavel în repetate rânduri ne invită să ne îmbrăcăm cu Hristos, pentru a ne
însuşi sentimentele inimii sale: "Aşadar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi,
îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă răbdare" (Col 3, 12).
Tămăduirea mândriei începe printr-o cunoaştere amănunţită mai dinainte a acestei
patimi, cu toate că mândria nu este nici atât de subţire, nici atât de felurită. Cunoaşterea în
general a bolii îi dă omului posibilitatea de a recunoaşte că suferă de ea, această patimă
putând uşor să rămână neştiută şi uitată. Şi pentru ca cel care nu ştie că este bolnav nu va
căuta să se vindece, negreşit recunoaşterea bolii este începutul tămăduirii de ea. 17
Trezvia şi discernământul duhovnicesc sunt cele care-l fac pe om să-şi vadă boala de
la primele ei manifestari, ferindu-se astfel de înteţirea si întarirea ei, care o face aproape
de nevindecat.
Omul nu se poate tămadui de ea decât ferindu-se în orice împrejurare de a se înalţa
pe sine, nimicind obişnuinţa prin renunţarea încetul cu încetul la manifestările ei patimaşe,
ceea ce implică trezvie lăuntrică neincetată şi, de asemenea, ferirea de oamenii care se afla
în chip vădit sub stăpânirea acestei patimi. 18 Mândria se vădeşte prin anumite atitudini:
încrederea în sine, multumirea de sine, semeţia, îndrăzneala, credinţa că le ştii pe toate,
încrederea în propria judecată, convingerea că ai avut dreptate, îndreptăţirea de sine,
împotrivirea în cuvânt, voinţa de a-i învaţa pe alţii, de a porunci, nesupunerea. La acest
nivel, omul poate lupta contra mândriei adoptând atitudini cu totul opuse acestora, adică:
neîncrederea în propria întelepciune, lepădarea îndreptăţirii de sine şi, dimpotriva,
învinovăţirea de sine, lepădarea împotrivirii în cuvânt, ferirea de a învăţa şi de a porunci
altora ,care toate se împlinesc prin ascultarea de părintele duhovnicesc. 19

Bibliografie:

16
Serafim Alexiev “Despre mândrie şi smerenie”, traducere de Petre Lica, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, pag. 17
17
Michael Eric “Mândria” traducere de Dana Brădulescu, Ed. TipoMoldova, Iaşi 2008, pag. 53
18
Jean-Claude Larchet, op. cit., pag. 62
19
Serafim Alexiev, op. cit., pag. 80

8
 Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobare Sfântului
Sinod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;

Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. E.I.B.M.B.O.R , Bucureşti,

2000;

Colectia P.S.B, nr. 29, traducere Pr. Prof. D. Stăniloae si Pr. Ioan Buga, Editura
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1982

Alexiev Serafim “Despre mândrie şi smerenie”, traducere de Petre Lica, Ed.

Sophia, Bucureşti, 2004

Coman Pr. Prof. Dr. Ioan G. “Patrologie”, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000

Eric Michael “Mândria” traducere de Dana Brădulescu, Ed. TipoMoldova, Iaşi

2008

Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, în româneşte de Marinela

Bojin, ed. Sofia, Bucureşti, 2006;

Scărarul, Ioan, Scara raiului, traducere, introducere şi note de mitropolit Nicolae

Corneanu, ed. Învierea, arhiepiscopia Timişoarei, 2007;

Sfichi, Pr., Mircea, Mândria, în M.M.S., anul XLI, nr. 3-4, Iaşi, martie aprilie 1965.