Slava deşartă

Slava deşartă şi mândria sunt patimile cele mai „subţiri” şi mai greu de învins. Ele sunt
patimi înrudite, unii părinţi considerând chiar că e vorba de o singură patimă. „Au numai
atâta deosebire între ele câtă are pruncul prin fire faţă de bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci
primul (gând al slavei deşarte) e începutul, iar al doilea (al mândriei) sfârşitul” (Sf. Ioan
Scărarul).

Slava deşartă constă în căutarea slavei de la oameni. Ea e „risipirea ostenelilor,

pierderea sudorilor, nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mândriei, înecarea corabiei în
port” (Sf. Ioan Scărarul).

Formele slavei deşarte:

a) pt. foloase materiale sau lucruri care se văd
 bunuri materiale – legată de iubirea de arginţi şi gustul pt. lux şi fast
 daruri naturale: frumuseţe (reală sau închipuită), glas, forţă fizică,
pricipere, îndemânare, calităţi intelectuale
 putere – legată de iubirea de stăpânire
b) pt. cele duhovniceşti: virtuţile şi asceza
- îi atacă pe cei mai înaintaţi duhovniceşte
- se asociază luptei împotriva celorlalte patimi asemenea unui prieten fals şi
viclean care sub aparenţa unei atenţii şi iubiri desăvârşite ne plănuieşte mari
căderi şi răutăţi căci asceza impulsionată de slava deşartă este fără rod
- se infiltrează în suflet după fiecare biruinţă împotriva vreunei patimi
împrumutând câte ceva de la fiecare drac izgonit şi, când îi vine rândul,
deschide din nou porţile tuturor chemându-i şi adunându-i iarăşi (Sf. Ioan
Casian)

Manifestare:
 are o putere neobişnuit de mare
 e greu de sesizat şi de recunoscut strecurându-se pretutindeni
 e foarte greu de combătut
„De toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpânit de slava
deşartă când postesc; dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte
slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase, sunt biruit de ea,
schimbându-le în haine nearătoase, iarăşi sunt stăpânit de ea; vorbind sunt biruit de ea;
tăcând, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul
stă drept şi el e cel din centru” (Sf. Ioan Scărarul).

Rădăcinile slavei deşarte

Dumnezeu a sădit în firea omului tendinţa spre slava dumnezeiască pe care o
dobândim prin comuniunea cu Dumnezeu. Slava primită de la Dumnezeu este adevărata
slavă: „Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude” (I Cor. 1, 31; II Cor 10, 17). Slava deşartă
este o pervertire a acestei tendinţe spre slavă prin căutarea ei la oameni, este o încercare
deşartă de a suplini slava cerească pierdută prin păcat. „Căci au iubit slava oamenilor mai
mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12, 43). „Au uitat că sunt oameni şi de aceea merg de
acolo-acolo strângându-şi din altă parte o slavă plină de batjocură” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Slava de la oameni este deşartă pt. că nu e ziditoare, e superficială, trecătoare (ex. succesul
sportivilor, actorilor etc.). Diavolul ne amăgeşte că slava de la oameni e mai concretă, mai la
îndemână, dar aceasta este o pervertire a firii, fugi după umbre în loc să te ţii de adevăr (Sf.
Ioan Gură de Aur).
Diavolii au un rol deosebit de activ în zămislirea şi sporirea acestei patimi. „Cel ce
iubeşte slava de la oameni se predă vrăjmaşilor, iar aceştia aruncă sărmanul suflet în multe
rele, punând stăpânire pe el” (Avva Isaia).

Efectele slavei deşarte:

 pierderea credinţei: „Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava
care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5, 44). Iubitorul de slavă deşartă
este un închinător la idoli, idolul fiind el însuşi.
 îl aruncă pe om în amăgire şi delir, ducând la o viziune delirantă asupra realităţii: omul se
crede mult mai bun decât este. „De îndată ce un om se laudă cu virtuţile sale, el încetează
de a mai fi virtuos, ajungând să se mândrească cu un lucru pe care l-a pierdut” (Sf. Ioan
Scărarul).
 nimiceşte pacea lăuntrică. „Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să
ştii sigur că-ţi pregăteşte tulburare” (Sf. Marcu Ascetul). Îl face pe om să caute cu orice
preţ lauda şi admiraţia semenilor.
 nimiceşte toate virtuţile pe care le-a dobândit omul.
 face să apară în suflet patimile pe care le izgonise.

Tămăduirea slavei deşarte:

„Toate păcatele, odată biruite, încep să se ofilească şi, după înfrângere, devin din zi
în zi mai slabe, iar cu vremea le scade puterea şi le încetează fierberea… Dar această boală,
odată ce a fost doborâtă, mai cu înverşunare se ridică la luptă şi tocmai când crezi că a fost
stinsă, atunci se scoală din moarte şi mai puternică. Celelalte păcate îi atacă de obicei doar
pe cei biruiţi în luptă, aceasta însă îi urmăreşte mai înverşunat pe biruitorii ei, şi cu cât a fost
mai puternic strivită, cu atât mai aprig îi atacă chiar când se mândresc cu izbânda lor” (Sf.
Ioan Casian).
Pt tămăduirea acestei patimi este nevoie de discernământ duhovnicesc şi trezvie.
- Cunoaşterea patimii în amănunţime.
- Teama de osândă: în viaţa aceasta pierderea harului, în cea viitoare iadul.
- Aducerea aminte de moarte, cugetarea la judecata dumnezeiască.
- Lepădarea de toate prilejurile şi pricinile slavei deşarte:
o Fuga de cei robiţi de această patimă
o Fuga de funcţii înalte
o Ferirea de a ieşi în evidenţă cu tot ce ar putea atrage admiraţia
oamenilor
o Ascunderea de oameni a nevoinţelor proprii şi a faptelor bune
- Să nu-ţi ascunzi greşelile tale, lipsurile, ci chiar să le vesteşti celorlalţi.
- Primirea cu bucurie a umilinţelor din partea semenilor ca leacuri ale proniei
dumnezeieşti.
- Să-ţi nesocoteşti propria nevoinţă şi faptele bune gândind cât de departe eşti de
ceea ce ar trebui să fim (să avem ca modele pe sfinţi şi nu pe cei asemenea nouă) şi
având în faţa ochilor păcatele tale.
- Rugăciunea
- Dobândirea smereniei care este împărtăşire din slava dumnezeiască.
În lupta cu slava deşartă şi mândria, Mântuitorul i-a dat Sfântului Siluan cuvântul
„Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!”.