Lucrare la seminarul de Morală Creștină

Zaharia Dumitru,
Student anul III, Secția Artă
Sacră, Facultatea de Teologie
Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

PAZA MINȚII LA SF. ISAIA PUSTNICUL

Toate faptele noastre – fie ele bune sau rele – își au originea dintru început
mai întâi în minte, acolo unde iau naștere gândurile. Orice mișcare, orice faptă,
orice proiect este mai întâi o idee, un gând, care ia naștere în chip tainic.
Mecanismul formării gândurilor nu ne este deslușit dar ceea ce putem constata
cu ușurință, este faptul că natura gândurilor este duală și, la omul nedesăvârșit
în viața duhovnicească ele sunt amestecate, bune și rele laolaltă.
De cele mai multe ori omul antrenat în tumultul vieții aproape că nu mai
deține nici un control asupra gândului iar cel mai grav este faptul că sub influența
din ce în ce mai agresivă a mass-mediei – în aceste vremuri tulburi în care
vrășmașul „rage ca leul în pustie” – devine incapabil să mai diferențieze gândurile
bune de cele rele ba, chiar mai rău, uneori calitatea lor firească este de-a dreptul
inversată.
Colacul de salvare pe care îl are omul modern căzut în talazurile furioase
ale timpurilor noastre și căruia inima îi dă ghes întru apropierea de Dumnezeu și
mântuirea sufletului a fost, este și va fi, Biserica lui Hristos împreună cu scrierile
inspirate de Duhul Sfânt care sunt temelia credinței noastre Ortodoxe: Vechiul
Testament, Noul Testament și nu în ultimul rând scrierile Sfinților Părinți.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne atrage atenția asupra importanței
controlului minții în mai multe rânduri. În sprijinul afirmației că toate relele își au
rădăcina în gânduri ne spune în Evanghelia după Marcu, cap. 7, verset 21-23:
„Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile,
uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, pizma, hula,
trufia, ușurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om”.
 În Evanghelia după Matei, cap.5, verset 28 nu numai că întărește acest
lucru dar îl și incriminează, atribuind gândului calitate de păcat similar faptei: „Eu
însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter
cu ea în inima lui.”. Iată așadar că păcatul nu este manifestat doar în fapte ci în
aceeași măsură în gânduri.
Sfinții părinți fac totuși o diferențiere între păcatele săvârșite cu gândul
spunându-ne că în prima fază a gândului adică la apariția lui acesta în sine nu
este un păcat; dar continuarea dialogului interior cu acest gând deja devine un
păcat deoarece îndulcirea minții cu gândul păcătos conduce către începutul
premeditării. Există de altfel o zicală care sună așa: „Omul seamănă un gând și
culege o faptă. Fapta semănată le rândul ei, are ca rod un obicei iar obiceiul
cultivat are ca roadă un caracter.” Ori știm bine că un obicei rău, păcătos, devine
viciu, patimă, adică devine păcatul pe care omul îl face instinctiv și despre care
nici nu-și mai pune întrebări, deci nici probleme de conștiință.
Dintre Sfinții Părinți, care în scrierile filocalice îndrumă pas cu pas, omul,
în bătălia pe care acesta este chemat să o ducă împotriva păcatului și a celei de
a doua morți, Sf. Isaia Pustnicul, în Filocalia Vol. 1 ne-a lăsat un scurt îndrumar
numit „Despre păzirea minții în 27 de capete” pentru a ne înarma și mai bine
împotriva vrășmașului care, așa cum descrie sfântul părinte, încearcă să ne
biruiască încă de la sămânța faptelor noastre, adică de la gânduri.
Pentru a ieși învingători în această luptă, Sfântul Isaia Pustnicul în Capătul
1, ne cere în mod paradoxal să ne lăsăm duși în păcatul mâniei. Numai că această
mânie nu este îndreptată împotriva aproapelui nostru ci împotriva patimilor sau
viciilor așa cum le-am descris mai înainte. Și spune sfântul:
„Caci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de
vrășmașul într-însul, nu va vedea nici curăție întru sine [....] Iar cel ce vrea să
ajungă la mânia cea firească, taie voile sale, până când întărește în sine voia cea
de dup fire a minții.”
Acest îndemn care mai degrabă pare adresat celor care au ales viața
monahală și care conform rânduielilor trebuie să-și taie voia, este aplicabil și
celor care duc o viață lumească și care și-au predat propria voie, duhovnicului lor
ceea ce nu este un lucru neobișnuit pentru „creștinii ortodocși, practicanți”
În măsura în care cel pornit pe făgașul tăierii voii și abținerea de la patimi
face primii pași importanți, există riscul să apară un fel de automulțumire, ba
chiar mândrie, care l-ar putea determina să lase garda jos considerând bătălia
deja câștigată. Acest fel de reacționa după o izbândă, mai mică sau mai mare,
este premisa pentru o cădere și mai mare.
Domnul nostru Iisus Hristos vorbește despre acest risc în Evanghelia după
Matei, cap. 12 ver. 43-45: „Când duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin
locuri fără apă căutând odihnă, dar nu o găsește. Atunci își spune: «Mă voi
întoarce la casa mea din care am ieșit». Venind, o găsește nelocuită, măturată și
pusă în ordine. Atunci merge și aduce cu el alte șapte duhuri mai rele decât el
și, intrând, locuiesc acolo; iar starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea
decât cea dintâi.”

Sfântul Isaia în Capătul 2 ne povățuiește astfel în lupta nevăzută cu

gândurile și patimile:
„Când, împotrivindu-te , vei birui oastea vrășmașilor și o vei vedea ca fuge
de la tine slăbită, să nu ți se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma
lor. Ei pregătesc un războiu și mai rău decăt cel dintâi și adună forțe înapoia
cetății, poruncindu-le să nu se miște din loc. dacă te vei împotrivi lor mai departe,
luptându-te, vor fugii de la fața ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălța întru
inima ta, pe motiv că i-ai izgonit și vei părăsi cetatea, se vor ridica unii de la spate,
alții din față și bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fără scăpare. Cetatea
este rugăciunea; lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde
pornim lupta noastră este mânia.”
De aceea este imperios necesar ca omul să încerce – cât timp mai are
tainicul judecător sau „pârâșul”, cum frumos definește sfântul Isaia Pustnicul,
conștiința în Capătul 3 din lucrarea mai sus amintită – să lupte necontenit
împotriva gândurilor rele, indiferent cât de dificil poate părea acest lucru, pentru
că Dumnezeu ne va întări văzând strădania noastră. Așa ne învață Sf. Isaia în
Capătul 4:
„Când vede Dumnezeu că mintea i s-a supus Lui din toată puterea și nu are
alt ajutor fără numai pe El singur, o întărește zicând: «Nu te teme fiul meu Iacob,
prea micule la număr Israil» ; și iarăși «Nu te teme, că te-am răscumpărat; te-
am numit cu numele Meu și al Meu ești tu. De va fi să treci prin apă, cu tine voi fi
și puhoaiele nu te vor înghiți. Iar de va fi să treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacăra
nu te va mistui. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israil. Cel ce te
mântuiește”
Semnele că lupta noastră este pe calea cea bună nu se vor lăsa mult
așteptate. Curăția conștiinței și căpătarea unui anume instinct în a deosebi
imediat încă din fașă un gând rău de unul bun sunt primele roade pentru omul
care duce acest război. Pentru cel care se străduiește în adevăr – de exemplu –
Adevărul îl va face să deosebească instinctiv o minciună atunci când o întâlnește
deoarece el intră într-o rezonanță tainică cu El. La fel se întâmplă atunci cînd
cultivăm gândurile bune și le stârpim din fașă pe cele rele.
Aceste virtuți se capătă prin practică asiduă prin răbdare și prin înfrânare
de la tot ce este lumesc. Spune Sfântul: „Dator este monahul să închiză toate
porțile sufletului său, adică toate simțurile, ca să nu mai facă greșeli prin ele” și
continuă în Capătul 8, ca o încununare de biruință: „Când se va slobozi mintea de
toată nădejdea din lumea văzută, să știi că acesta este semn că ai murit pentru
păcat”
Acum se ridică întrebarea dacă acest lucru este aplicabil și oamenilor din
lume nu doar monahilor.
Din punctul meu de vedere, lupta se poate duce indiferent de natura
terenului doar că efortul este diferit. În lume poate fi mult mai dificil să îți
păstrezi o natură sinceră și totodată să fii prins inevitabil într-o activitate socială
pentru că în procesul inter relațional conveniențele pot deveni extrem de
incomode. Există alegeri greu de făcut, există riscul de marginalizare toate
acestea mergând mână în mână cu capcanele pe care vrășmașul le întinde la tot
pasul. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune dintru început acest lucru:
„Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini
sunt cei ce o află.” (Evanghelia după Matei Cap. 7, versetul 14)

Avem însă de partea noastră de la Sfinții Părinți o armă puternică și o mare

alinare în același timp: Rugăciunea în general și rugăciunea inimii în mod special.
Cel care în orice moment de cumpănă și în fața oricărei ispite cheamă numele
Domnului în cea mai scurtă și cea mai eficientă rugăciune și anume rugăciunea
isihastă: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine
păcătosul” va reuși cu certitudine să le depășească.
Dumnezeului nostru Slavă! Amin.