Mânia

Mânia este o „boală de care firea noastră se scârbeşte tot atât de mult ca de lepra
trupească”. „Nu este nici o deosebire între mânie şi nebunie” (Sfântul Ioan Gură de
Aur).

FORMELE MÂNIEI. Mânia porneşte din puterea irascibilă a sufletului şi priveşte

toate formele de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, îndreptate împotriva
aproapelui.
a. Mânia lăuntrică – fierbere şi clocot al gândurilor, fără exteriorizare.
b. Mânia arătată în afară – se caracterizează adesea prin pierderea oricărui control,
însoţită de violenţă.
c. Mânia de durată
- resentimentul şi ranchiuna – imposibilitate de a uita şi a ierta experienţe
negative provocate voit sau nu de semeni.
- ostilitate, ură faţă de ceilalţi,
- batjocura, ironia,
- agresivitate.

[ Sfânta Scriptură vorbeşte despre mânia dumnezeiască care nu trebuie însă înţeleasă
omeneşte ci ca o manifestare a dreptăţii lui Dumnezeu care se împleteşte cu iubirea în
judecarea noastră şi ca o îngăduinţă acordată diavolului de a ne încerca.]

RĂDĂCINILE MÂNIEI. Dumnezeu a aşezat în om o putere a sufletului, mânia

naturală, care aparţine părţii irascibile a sufletului, pentru a-l susţine în lupta cu păcatul
şi în înaintarea spre Dumnezeu – este mânia împotriva păcatului din noi şi din ceilalţi,
împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri, servind la alungarea acestora.
În omul pătimaş mânia naturală ca putere a sufletului este pervertită devenind mânie
pătimaşă – se porneşte atunci când nu putem dobândi plăcerea adusă de patimi:
o când omul vede că nu poate ajunge la plăcerea râvnită,
o când se teme că va fi sau chiar este lipsit de plăcere,
o când iubirea trupească de sine (filavtia) este lovită de durere (Sfântul
Maxim Mărturisitorul).
Mânia devine o pornire împotriva semenului care a greşit ori se crede că ar fi greşit cu
ceva.
Cauzele concrete de declanşare a mâniei sunt numeroase:
- iubirea bunurilor materiale şi a plăcerilor pe care le produc – lăcomia pântecelui,
iubirea de arginţi,
- curvia,
- slava deşartă şi mândria.

MÂNIA CA BOALĂ A SUFLETULUI.

Forma acută: „Împinsă de boldul mâniei inima se zbate, trupul tremură, limba se
bâlbâie, obrajii se aprind, ochii scapără, omul devine de nerecunoscut chiar şi pentru cei
care-l cunosc. Unul ca acesta vorbeşte fără să ştie ce spune. Cu ce se deosebeşte un
astfel de om de un nebun? De aceea adeseori mânia porneşte pumnii spre lovituri cu o
furie pe măsura nebuniei sale. Mintea nu mai este în stare să ţie frâiele căci a ajuns
bătaia de joc a unei puteri străine şi dacă furia mişcă membrele trupului făcându-l să
lovească, aceasta se întâmplă pentru că înlăuntrul lui turbarea a înrobit sufletul, lipsindu-
l de fireasca lui putere de stăpânire” (Sfântul Grigorie cel Mare).

- Mânia este o beţie mai rea decât cea de vin

- Mâniosul este asemenea unui posedat (Sfântul Vasile cel Mare): acţionează
condus de o forţă din afară, nu se mai poate controla, vede lucrurile deformat
prin prisma patimii sale, raţiunea îi este cu totul supusă patimii, este agitat
- Mânia vatămă trupul si aduce boală, tulbură şi alungă pacea sufletului.
Mânia îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, stinge blândeţea, răvăşeşte sufletul, e
piedică în calea rugăciunii.

CONSECINŢE. Mânia este pentru suflet un adevărat venin prin care diavolul îl roade
cu cruzime pe dinăuntru. Distruge virtuţile, mai ales dragostea, şi naşte o mulţime de
păcate: tristeţea, akedia, mândria etc.

TERAPIA MÂNIEI
 Omorârea poftei trupeşti prin:
o milostenie,
o iubire,
o smerenie –să primeşti cu bucurie ocara şi dispreţul,
o pocăinţă şi străpungerea inimii,
o rugăciune.

 Străduinţa de a nu folosi mânia împotriva aproapelui

- „grija mereu trează” (Sfântul Ioan Casian):
o să înăbuşi pornirile spre iuţime,
o tăcerea,
o liniştirea gândurilor,
- paza gândurilor: înlătură mâna din adâncul sufletului
- împăcarea cu aproapele (Mt. 5, 23-25) – înlăturarea prilejului de mânie.
- dobândirea virtuţilor şi în special:
o blândeţea – nu este nepăsare şi moliciune ci „starea nemişcată a sufletului
care rămâne acelaşi în necinstiri şi în laude”.
- se dobândeşte prin: rugăciune, iubire, post, răbdare, străpungerea inimii,
plâns.
o răbdarea care vine din dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
o iubirea: „Ţi-a venit vreo ispită de la fratele şi supărarea te-a adus la ură?
Nu te lăsa biruit de ură ci învinge ura cu dragostea. Şi vei învinge în chipul
acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu” - Sfântul Maxim
Mărturisitorul.