Mânia și ura

Introducere

Mânia este un păcat care constă într-o stare de iritare puternică în raport cu
cineva, fiind unul din cele şapte păcate capitale. Ea nu lucrează neprihănirea lui
Dumnezeu, ducând la înfăptuirea de diverse păcate (de la certuri la omor). Omul
trebuie să-şi ţină în frâu mânia nelăsând-o să facă roadă şi s-o stingă până la apusul
soarelui. El trebuie să evite stârnirea mâniei propriilor copii pentru ca aceştia să nu-şi
piardă nădejdea. De asemenea, el trebuie să evite însoţirea cu oamenii mânioşi pentru
a nu se molipsi de la ei.1

Patima mâniei pornește din puterea irascibilă a sufletului și cuprinde toate

manifestările patologice ale agresivității2. Mânia se arată ca și patimă ori de câte
ori se îndreaptă asupra semenului nostru. Mânia nu are nici o bază concretă și
nici un fundament deoarece Dumnezeu, i-a permis omului să se mânie numai pe
Cel Rău, această afirmație o găsim relatată în scrierile Sfântului Apostol Pavel:
„lupta noastră nu este împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva
Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de
întuneric, împotriva duhurilor răutății care sunt stihiile cerești” (Efes. 6, 12).
Sfinții Părinții, privesc mânia ca și patimă și pun sub acest nume toate
formele de agresivitate ale omului față de semenii săi, fie exteriorizate sau nu,
fățișe sau ascunse, grosolane sau subtile, observând că în orice formă de mânie
omul gustă un fel de plăcere, o plăcere care îl face sa stăruie în această patimă.
În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „chiar de ar avea de suferit de
1
https://ro.orthodoxwiki.org/M%C3%A2nia
2
Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, traducere Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucuresti 2001,
p.174.
pe urma purtării sale, îndură totul cu ușurință, numai și numai ca să-și
împlinească această plăcere a sufletului. Că plăcere este aprinderea mâniei; o
petrecere care muncește sufletul mai cumplit decât plăcerea trupească,
răvășind toată sănătatea sufletului”. În continuarea celor spuse de Hrisostom,
Sfântul Ioan Scărarul atunci când vorbește despre ținerea de minte a răului și
despre mânia care o însoțește, spune că este ca„un piron înfipt în suflet, simțire
neplăcută, iubită ca o dulceață a amărăciunii” 3. Așadar, aici vedem că mânia
poate fi pusă în legătură cu plăcerea. Cel stăpânit de această patimă în
momentul când își aruncă mânia asupra semenilor este cuprins de plăcere.
Această plăcere îi alimentează pornirile mânioase. Mânia se naște și se
intensifică în om atunci când vede că nu poate ajunge la plăcerea râvnită.
La fel cum sunt văzute și celelalte patimi, de către Sfinții Părinți și mânia
este văzută de ei ca o boală a sufletului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune în
acest sens că: „mânia este o boală de care firea noastră se scârbește tot atât de
mult ca de lepra trupească”. Deoarece produce mari dereglări în sufletul și
trupul nostru, mânia este văzută, și socotită de Sfinții Părinți ai Bisericii noastre,
o forma de nebunie4.
Mânia, spun Sfinții părinți, este pentru sufletul nostru un adevărat
venin, care ne roade pe dinăuntru, ne otrăvește inima. Astfel omul păstrând în
suflet mânia, se distruge încetișor pe sine însușii.
Sfântul Vasile Cel Mare, când vorbește despre păcatul mâniei spune
următoarele: „ Când această patimă a izgonit rațiunea și a pus stăpânire pe
suflet face din om o adevărată fiară și nu-i mai îngăduie să fie om, că nu mai
are ajutorul rațiunii. Ce este otrava în animalele veninoase aceea este mânia în
oamenii cuprinși de furia mâniei. Turbează ca și câinii, atacă întocmai ca
scorpionii, muscă ca șerpii”5.

3
Ibidem. p.175.
4
Ibidem. pp.178-179.
5
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la hexaemeron, omilii la psalmi, omilii şi cuvântări, în PSB 17 Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p.448.
 Mânia, face în așa fel încât cel stăpânit de ea să nu aibă pace sufletească,
și-l face să ducă o viață nenorocită și plină de întristare. Această patimă îl
tulbură pe om în așa fel încât din pricina ei nu mai poate să săvârșească fapte
bune, ci îl instigă și îndeamnă înspre fapte nevrednice și nefolositoare.
Mânia o putem identifica în pornirile noastre dezordonate, astfel dacă se
manifestă prin porniri irascibile putem să o catalogăm ca un păcat ușor, însă
dacă aceste porniri sunt din dorință de răzbunare, este un păcat grav deoarece,
este săvârșit împotriva iubirii aproapelui și câteodată împotriva dreptății. Așadar
prin mânie putem păcătuii când dorim răzbunare asupra cuiva care n-o merită;
atunci când dorim să ne răzbunăm mai mult decât merită6.
Mânia este rădăcina din care ies mai multe păcate. Aceste păcate sunt:
a) indignarea, această patimă este pornirea nesăbuită a sufletului, rezultată din
părerea că nu suntem tratați cum trebuie. Această mlădiță a păcatului mâniei,
este de obicei un păcat ușor, dar când degenerează în ură și dispreț față de
semenii noștri este un păcat grav.
b) iritarea minții, adică meditarea continuă asupra modalităților de răzbunare.
c) țipătul, acesta din fire este un păcat ușor, dar în momentul când vine
împreuna cu înjurături și ofense grave față de aproapele nostru, este considerat
un păcat foarte grav.
d) blasfemia, este atunci când aducem ofense semenului nostru.
e) ocara, prin acest păcat se aruncă în fața aproapelui ceva care să-l înjosească.
f) blestemul, este un păcat greu deoarece,cu deplin consimțământ aruncăm
asupra cuiva vorbe prin care îi dorim răul și necazul.
g) bătăile, sunt păcate mari deoarece uneori duc la rănirea gravă a cuiva, chiar
omor.
Mânia este o stare anormală, o stare de nebunie; ea intervine între
oameni, strică relațiile dintre ei, stă la baza certurilor , crimelor și războaielor.

6
Dr. Nicolae Mladin, prof. diac. dr. Orest Bucevschi, prof. dr. Constantin Pavel, prof. diac. Dr. Ioan
Zăgrean, Op. Cit. p532.
Astfel face ravagii în viața celui stăpânit, și produce adevărate dezastre în viața
semenilor noștri.
Noi oameni avem datoria, de a lucra insistent asupra pornirilor și cauzelor
care pot stârnii patima mâniei. Trebuie să înăbușim primele porniri, ale acestei
patimi.
Omul cuprins de mânie, își pierde cumpătul și acționează într-un moment
de tulburare, fără a-și da seama de cele ce se pot întâmpla. Astfel Duhul Sfânt
părăsește pe mânios. Iar sufletul lipsit fiind de lumina Duhului, cade în
întuneric. Sfântul Grigorie Cel Mare în acest sens spune următoarele: „
Dumnezeu lipsește de strălucirea cunoașterii Sale sufletul pe care mânia l-a
întunecat cu neînțelegerea”7.
Putem identifica rugăciunea, ca fiind un medicament contra multor
patimi, dar mânia împiedicând rugăciunea, putem spune că îl privează pe om de
vindecare. Mânia fiind o piedică în calea rugăciunii, duce la pierderea sănătății
sufletului, deoarece se interpune între om și medicamentul sufletesc.
Mânia care sporește și întărește agresivitatea rea, necuvenită, duce în
același timp la slăbirea agresivității virtuoase a sufletului. Această agresivitate a
sufletului i-a fost dată omului ca și armă în lupta pe care o duce împotriva
păcatului8.
Sufletul, omului stăpânit de această patimă, este slăbit duhovnicește,
acesta devine neputincios, iar încercările de îndreptare, de scăpare din mrejele
acestei patimi, necesită multă trudă.

7
Jean Claude Larchet, Op. Cit. p.184.
8
Ibidem. p.184.