Chenoza Mântuitorului Iisus Hristos

1
 Introducere

Termenul de chenoză vine de la grecescul kenosis care înseamnă golire , deșertare,

smerenie sau umilire . Acest termen apare ca și consecință a unirii ipostatice , pe care
Fiul lui Dumnezeu o asumă la întruparea Sa ca act de ascultare față de Dumnezeu-
Tatăl  ,,Să  aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Iisus: El, măcar că avea
chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu
Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-
Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om S-a smerit şi S-a
făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-
a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume;”(Filip.
2 , 5-9 ). Prin această întrupare Hristos devine participant la condiția omului dar fiind
fără de păcat și în același timp păstrându-și însușirile de Dumnezeu , devenind atât
Dumnezeu adevărat cât și om adevărat , El făcând acest lucru pentru a putea da
posibilitatea omenirii să se unească în har cu Sine prin intermediul urcușului spre
Dumnezeu.1

Hristos prin întrupare își asumă firea noastră omenească cu scopul aducerii ei la
slava lui Dumnezeu , prin har și adevăr (cf. In 1 ,14 ). Momentul întrupării fiind
momentul fiind clipa în care Hristos își smerește firea Sa dumnezeiască adică de aici
începe așa numita chenoză sau golire a Lui de slava pe care a avut-o înainte de
întrupare . (cf In 17,5 )2

Sfântul Apostol Pavel spune direct că, prin faptul că Fiul lui Dumnezeu cel bogat
S-a făcut sărac pentru noi, ne-am putut noi împărtăşi de bogăţia Lui, căci prin ea a
ajuns bogăţia Lui la noi. Dacă nu S-ar fi coborât la posibilităţile noastre de primire a
bogăţiei Lui, nu ne-ar fi putut nici îmbogăţi pe noi, ci fie ne-ar fi lăsat aşa cum eram,
fie ne-ar fi desfiinţat prin atotputernicia Sa. Coborârea Lui e condiţia întâlnirii cu noi
la nivelul în care putem primi bogăţia Lui. Coborârea Lui e condiţia îndumnezeirii
1
https://dexonline.ro/definitie/chenoz%C4%83
2
Pr. Prof . Dr. Dumitru Stâniloae , Teologie Dogmatică Ortodoxă , Vol II , pag.31
http://actualitateaortodoxa.com/carti/Dumitru_Staniloaie_Teologie_dogmatica_ortodoxa_vol_2.pdf

2
noastre. „Cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că fiind El bogat S-a făcut
sărac, ca să vă îmbogăţiţi prin sărăcia Lui” (II Cor. 8, 9). În acord cu acestea, Leonţiu
de Bizanţ socoteşte coborârea Fiului lui Dumnezeu singurul „leac” al bolii noastre.
„Prin iconomie singurul Doctor înţelept al sufletelor noastre, primind în Sine
pătimirile noastre, a vindecat boala tuturor.”3

Împărțirea celor două etape ale chenozei

Încă de aici se vede că în coborârea Fiului lui Dumnezeu se pot distinge două
etape: una anterioară întrupării, prin care Fiul lui Dumnezeu acceptă să Se facă om; şi
alta în continuare, prin care Dumnezeu ia pătimirea noastră asupra Sa. De altfel ultima
se implică în prima, dată fiind condiţia pătimitoare a omului, căci Dumnezeu S-a făcut
om nu ca să desfiinţeze conţinutul omenităţii noastre. El a luat pătimirile noastre ca să
le depăşească dinăuntru. Pe de o parte Hristos dă putere dumnezeiască trupului și pe
de altă parte El suportă pătimirile Lui , acestea fiind depășite doar prin suportarea lor .
Despre cele etape ale golirii sau chenozei Sf. Ap. Pavel ne vorbește în Filip 2, 7-9. 4

Sf. Chiril al Alexandriei confirmă cele spuse de Sf Pavel despre asumarea firii
omenești de către Mântuitorul , această decizie fiind nu doar voința numai a Tatălui ci
a întregii Sf. Treimi . Tatăl fiind izvorul voinței , Fiul fiind ascltătorul iar Duhul Sfînt
împlinitorul . De aceea Sf. Chiril numește deșertarea Fiului –toată taina iconomiei.
După întrupare Fiul își păstrează toate atributele Dumnezeiești rămând deoființă cu Sf.
Treime . De aici și cele spuse de Mântuitorul .. Cel ce a văzut pe Fiul a văzut și pe
Tatăl . ”5

3
Pr . Pr . Dr . Dumitru Stăniloe , op cit , pag . 31-32
4
Ibidem. , pag 32
5
Vladimir Lossky , Teologia mistică a Bisericii de răsărit , pag . 173-174

3
 Această sărăcie de după întrupare Hristos o face cu scopul de a-și asuma firea
omenească cu toate lipsurile ei pentru a o putea duce pe calea mântuirii îmbogătind-o
prin sărăcia Sa și să o mărească prin miscșorarea Sa , pentru că dacă nu ar și-ar fi
asumat firea omenească nici omul nu s-ar fi putut goli de păcat și astfel nu ar fi putut
să se unească cu Hristos .6 Lipsa păcatului de care dă dovadă Mântuitorul îmn
momentul suportării pătimirilor este un atribut al firii Dumnezeiești . dar
neparticiparea acesteia la ele nu este un act de nepăsare ci ca o neputință a participării
acesteia la cele omenești . Toate acestea le spune Leonţiu de Bizanţ: „Nimic din
acestea n-ar putea primi Cuvântul lui Dumnezeu (din năzuinţele sufletului prin dorinţă
şi iuţime spre Dumnezeu), fiind neschimbat şi nemodificabil prin fire. Totuşi nu va
refuza din pricina impasibilităţii firii să Se unească prin fiinţă cu firea omului, ca să nu
se vadă că refuzul e o patimă adevărată şi Se teme să fie în acelea în care sufletele
sârguitoare Îl au pe El ca ajutor şi susţinător, întrucât n-au primit nici o vătămare de la
trup, ci mai degrabă s-au îmbogăţit din Dumnezeu, având trupul împreună-lucrător
spre virtute, şi nu adversar.” Dumnezeu este ca persoană liber şi pentru participare,
mai bine zis pentru întărirea celor ce pătimesc. Se poate spune deci că pătimirile ţin de
firea omenească şi, în acelaşi timp, că Fiul lui Dumnezeu Şi le-a însuşit întrucât S-a
făcut om, nu ca să cadă sub puterea lor, ci ca să le biruiască cu puterea Sa. Şi-a însuşit
pătimirile în care Şi-a arătat libertatea şi puterea de a birui slăbiciunea sucombării firii
noastre sub ele.7

Chenoza constă tocmai în împroprierea naturii noastre în toată suportarea ei

curată a durerilor de către Dumnezeu-Cuvântul. Fără aceasta Fiul lui Dumnezeu nu
S-ar fi putut face om cu adevărat.

Sfântul Chiril scoate din chenoză şi un argument că Fiul lui Dumnezeu,

asumând umanitatea noastră, a rămas totodată Fiul lui Dumnezeu, căci altfel, cum şi
de unde s-ar cunoaşte că El Însuşi este cel ce lucrează cele smerite şi suferă prin
umanitatea Sa? La fel, dacă n-ar fi rămas Fiul lui Dumnezeu, cum ar fi putut birui
pătimirile suportate, scoţând afectele pătimitoare din firea noastră şi îndumnezeind-o?
Prin aceasta Sfântul Chiril respinge anticipat teoriile chenotice protestante din sec.
6
Vladimir Lossky , op. cit , pag . 174
7
Pr. Prof . Dr . Dumitru Stăniloae , op. cit. , pag. 32-33

4
XIX, potrivit cărora Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se a renunţat pentru vremea vieţii
pământeşti la atotputernicia, atotprezenţa, cunoştinţa şi conştiinţa Sa dumnezeiască. 8

De aici putem să deducem că chenoza constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu

Şi-a însuşit, Şi-a făcut proprii firea omenească şi slăbiciunile ei, neimprimate de păcat.
Dar în ce constă această împropriere e o taină. Ea exprimă raportul de intimitate între
Ipostasul divin şi natura omenească. Dacă în Ipostasul divin se actualizează firea
omenească, sau dacă El devine ipostasul compus al firii dumnezeieşti şi omeneşti,
unul şi acelaşi subiect săvârşeşte şi suferă real toate cele omeneşti; dar e şi
nepătimitor. Acelaşi subiect sau ipostas trăieşte şi suferă în mod real cele ale trupului,
dar şi săvârşeşte în mod real minuni prin trup şi îl face pe acesta de-viaţă-făcător. Deci
Ipostasul cel unul umple de putere dumnezeiască trupul şi suferă cele ale trupului. Dar
le suferă cu putere şi le biruieşte din această cauză. Sfântul Chiril se ocupă mai puţin
cu chenoza în sens de asumare de către Fiul lui Dumnezeu a pătimirilor noastre şi mai
mult de asumarea firii noastre şi a actelor ei în general.9

Despre asumarea patimilor noastre ca mijloc de vindecare am văzut că vorbește

Leonțiu de Bizanț și mai mult Sf. Maxim Mărturisitorul . După el, numai pentru că
Fiul lui Dumnezeu a rămas neschimbat cu dumnezeirea Lui în această unire, a putut
săvârşi prin trup atâtea acte de putere şi l-a putut îndumnezei; tot aşa numai rămânând
Dumnezeu, în coborârea Sa la firea noastră, a putut vindeca rănile ei. De aceea Sfântul
Maxim spune că Hristos a realizat mântuirea noastră prin amândouă: prin pătimiri (ca
manifestări ale chenozei) şi prin minuni (ca semne ale puterii dumnezeieşti
manifestate prin trup), rezultatul final fiind însă eliberarea de păcat şi îndumnezeirea
noastră. „Prin minuni Se arată rămânând în chip neschimbat ceea ce era, iar prin
pătimiri Se arată păstrând în chip neschimbat ceea ce S-a făcut. Şi prin amândouă,
minuni şi pătimiri, ne-a dăruit desfiinţarea păcatului şi harul îndumnezeirii.10

Din asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu, care e primul act al
chenozei Lui (cum se vede din Epistola către Filipeni, 2, 7-9), urmează o chenoză în
continuare, urmează ascultarea ca om şi suportarea trebuinţelor omeneşti (afectele de
8
Ibidem . , pag. 33
9
Ibidem . , pag. 33
10
Ibidem , pag 33

5
foame, de sete, de somn, frica de moarte, durerea etc.) şi suportarea morţii însăşi. În
toate acestea se arată acceptarea trăsăturii pătimitoare a firii noastre, afară de păcat.
Acestea nu sunt o chenoză a firii omeneşti. Căci aceasta le avea prin ea însăşi. Ci a lui
Dumnezeu-Cuvântul, Care acceptă să le suporte pe toate.

Acceptarea lor a fost necesară iarăşi pentru vindecarea firii de ele. Rostul
acesta al asumării pătimirilor îl exprimă Leonţiu de Bizanţ combătând pe aftardocheţi,
care afirmau că trupul lui Hristos a fost nestricăcios şi fără putinţa pătimirii. El spune:
„Trupul se cunoaşte pătimitor şi coruptibil. Faptul dintâi Îl face pe Cel mai presus de
noi ca noi, iar al doilea nu-L lasă să rămână pe Cel cu noi ca noi decât până ce o cere
timpul de vindecare şi până la ridicarea a ceea ce e al nostru la ceea ce e mai presus de
noi, adică până la ridicare şi Înviere. Căci nu vom avea asemănarea cu Dumnezeu de
nu vom pătimi cu Cel ce a pătimit. Dar cum a pătimit, dacă nu ca noi? Dar n-ar fi
pătimit ca noi de n-ar fi rămas ca noi.”

De fapt prin aceasta se afirmă paradoxul că prin pătimirile acceptate prin

chenoză, Fiul lui Dumnezeu comunică firii omeneşti o putere dumnezeiască, în felul
acesta nu mai e o contrazicere între puterea ce o dă Fiul lui Dumnezeu trupului Său,
făcându-1 colaborator în săvârşirea de minuni, sau de-viaţă-făcător, şi puterea de
suportare şi, prin aceasta, de biruire a pătimirilor. A suporta fără cârtire pătimirile e tot
o putere. Aceste pătimiri sunt propriu-zis trebuinţele trupului care, când sunt
satisfăcute, pricinuiesc plăcere, şi când nu sunt satisfăcute, pricinuiesc durere. Omul s-
a deprins însă atât de mult cu plăcerea satisfacerii trebuinţelor trupeşti, încât le
satisface chiar peste măsura necesară, căutând plăcerea în ea însăşi. Iar de durere fuge,
chiar cu preţul renunţării la valorile care menţin sănătatea spirituală a firii, acceptând o
adevărată descompunere spirituală. În toate acestea se manifestă o teribilă slăbire a
firii noastre, care trece cu vederea viitorul durabil, de dragul clipei prezente. Trece cu
vederea că satisfacerea de mai multe ori repetată a unor plăceri prezente va aduce un
lanţ continuu de dureri viitoare. Iisus a ţinut în frâu tendinţa spre plăcere, satisfăcând
numai în cadrul strict necesar trebuinţele firii, iar când prin aceasta risca slăbirea
puterilor spirituale ale firii şi trădarea valorilor spirituale, nici atât, acceptând şi

6
suportând chiar durerea morţii. Căci prin aceasta întărea spiritul din firea omenească.
Prin aceasta restaura tăria firii, adică starea cu adevărat conformă firii. 11

În suportarea pătimirilor Hristos se dovedește a fi ,,omul cel tare” , omul

restabilit în tăria lui adevărată . De aceea crucea lui Hristos în momentul răstignirii în
pictura ortodoxă nu este un simbol al slăbiciunii ci este un simbol al tăriei deoarece
prin aceasta Hristos biruie moartea prin intermediul trupului său întărit. Căci şi trupul
poate fi tare în răbdarea pătimirilor, prin puterea dată lui de Fiul lui Dumnezeu din
partea firii dumnezeieşti. Astfel între puterea dată firii omeneşti în săvârşirea de
vindecări şi între puterea de răbdare nu e o contrazicere. Exact prin puterea de răbdare
a pătimirilor trupul se face interior apt pentru a fi instrument al vindecărilor şi al
învierii sale ca ultimă treaptă pe această linie. Deci Cuvântul lui Dumnezeu, acceptând
această smerire a trupului, pe de altă parte, întăreşte trupul. 12

Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Iar coborârea spre o stare smerită e o bogăţie
a puterii, nefiind împiedicată de cele contrare firii... Puterea dumnezeiască şi mai
presus de toate nu o arată aşa de mult podoaba universului şi cârmuirea neîntreruptă a
tuturor, cât coborârea la slăbiciunea firii noastre... S-a demonstrat că bunătatea,
înţelepciunea, puterea, neputinţa de a se corupe, toate se arată în asumarea trupului
nostru. Bunătatea se vede în faptul de a fi voit să ne mântuiască. Puterea, în a se fi
făcut în asemănarea omului şi în chipul smerit al firii noastre şi în a se fi arătat că
poate fi ţinut de moarte după asemănarea oamenilor.”13

Aceasta arată că pătimirile nu erau o simplă caracteristică a firii, ci expresia

chenozei Fiului lui Dumnezeu devenit om, Care suferă ca să mântuiască şi Care dă
prin aceasta firii Sale puterea de a pătimi. Astfel se înţelege cum chenoza Fiului lui
Dumnezeu, deşi e pătimire, are în acelaşi timp un efect îndumnezeitor asupra firii, dar
nu fără colaborarea ei. Tocmai în aceasta stă rostul chenozei: în a da putinţa
participării directe a Fiului lui Dumnezeu la întărirea firii umane ca să o facă mediu
activ al iubirii dumnezeieşti prin manifestarea de putere şi prin suportarea şi depăşirea
pătimirilor. „Dumnezeu cel ce a făcut firea, după ce aceasta a slăbit sub povara
11
Ibidem pag 34
12
Ibidem pag 34
13
Ibidem pag 34

7
păcatului, a vindecat-o din iubire pentru noi. Căci golindu-Se pentru noi şi luând chip
de rob, a unit-o cu Sine după ipostas în chip neschimbat, făcându-Se întreg om ca noi,
din noi, pentru noi, într-atâta încât li s-a părut celor necredincioşi că nu e
Dumnezeu, ...ca să desfacă lucrurile diavolului (în noi) şi să redea firii raţiunile ei şi să
restabilească puterea iubirii, opusul iubirii de sine, şi, prin aceasta, unirea ei cu El şi a
oamenilor între ei.” În suportarea pătimirilor se manifestă deci, la nivelul la care poate
participa şi umanul la ea, puterea dumnezeiască. Iar în săvârşirea de minuni participă
umanitatea Lui la aceeaşi putere dumnezeiască, fiind întărită adică de puterea
Cuvântului dumnezeiesc. De aceea ele sunt aşa de legate că nu există una fără alta şi
numai împreună realizează deplina eliberare (de păcat) şi îndumnezeire a firii
omeneşti. Nu e liberă o fire care nu poate suporta şi birui prin suportare pătimirile şi
nu se poate desăvârşi fără biruirea dinăuntru, prin răbdare, a pătimirilor. În suportare
omul se află deja deasupra pătimirilor14

De fapt atât pătimirea slăbiciunilor omeneşti, neumbrită de păcat, cât şi

înzestrarea firii omeneşti cu putere dumnezeiască pentru biruirea lor sunt manifestarea
aceleiaşi iubiri dumnezeieşti coborâte la nivelul firii omeneşti. Iar iubirea e putere, e
cea mai autentică putere. Ea îşi manifestă cu atât mai mult puterea ei cu cât Cel ce o
are Se coboară mai jos fără să Se schimbe. Căci iubirea adevărată şi puternică nu se
alterează coborându-se. Aparenţa aceasta de coborâre a puterii prin iubire ascunde
prezenţa puterii Lui pentru o judecată lumească inferioară. Aceasta socoteşte că e o
contrazicere între putere aşa cum o înţelege ea şi smerenie. Dar oamenii duhovniceşti
simt, în smerenia neumbrită, adevărata iubire.15

Chenoza Fiului lui Dumnezeu s-a datorat şi faptului că firea omenească nu L-

ar fi putut suporta arătându-Se în toată slava şi puterea Lui. Punând acest lucru în
relief, Sfântul Maxim spune că - pe când între puterile sufletului şi trupului nostru
există o corespondenţă, noi putându-ne manifesta toate puterile sufletului prin trup - în
Iisus Hristos puterile dumnezeieşti sunt infinit prea mari, ca să se poată manifesta
toate prin trupul Lui. Firea omenească, deşi se păstrează neschimbată şi neconfundată
în firea dumnezeiască, e ca „o picătură de apă în oceanul mirului dumnezeiesc”. „La
14
Ibidem pag 35
15
Ibidem pag 35

8
noi, sufletul are puterile naturale ale trupului corespunzătoare lucrărilor (energiilor)
sale, trupul fiind capabil prin fire (de ele), prin faptul că vine deodată cu sufletul la
existenţă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu are, după nici o raţiune şi mod, puterile firii
asumate de El corespunzătoare lucrărilor (energiilor) Sale după fire. Căci nu se
măsoară cu firea ceea ce e mai presus de fire. Nici nu este, în cele ce sunt prin fire,
ceva capabil de ceea ce este mai presus de fire .16

Pe lângă acestea chenoza Mântuitorului are rolul de a desființa din firea

omenească și dezordinile egoiste ale mâniei şi ale poftei, de a o deprinde cu smerenia,
cu blândeţea şi cu delicateţea prin care se pot restabili armonia, respectul şi
comunicativitatea între oameni. Prin smerenia Lui, Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a
însuşit o delicată accesibilitate în raport cu ei, dar, manifestând-o aceasta prin firea
omenească, a sădit şi în ea această delicată accesibilitate, realizând o adevărată
restabilire a ei, căci a înlăturat violenţa şi grosolănia egoistă ce se manifestă în pofte
exagerate care nu ştiu de alţii şi în dezlănţuiri de mânie şi în atitudini de orgoliu care îi
tratează pe ceilalţi ca pe nişte obiecte. De aici trebuie să înțelegem că Iisus prin
întrupare a avt și rolul de a ne scăpa de robia păcatului și să ne arate calea dreptății. 17

Dar suportarea celor ale firii într-un mod mai presus de necesitatea firii este din
nou o formă a colaborării sau a comunicării însuşirilor celor două firi. Şi ea se
realizează numai în Persoană şi prin Persoană, ca formă de actualizare a voinţei celor
două firi, ca subiect care supune voinţa părţii Sale inferioare, voinţei părţii celei
superioare şi o imprimă pe prima de ultima, fără să o suprime pe cea inferioară.
Restaurarea şi desăvârşirea firii umane este o operă a Persoanei, a Celei mai înalte
Persoane, Care S-a făcut subiectul ei.18

16
Ibidem pag 36
17
Ibidem pag 36-37
18
Ibidem pag 37

9
10