Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” – Iași

Binele și Răul
-Lucrare de seminar-

Îndrumator: Studenți:

Petru CERNAT Răzvan- Nicolae BIBIRE

Petru BUZENCHE

1
 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” – Iași

Introducere

Noțiunile de bine și de rău nu sunt categorii ale unei morale obiective și constrângoare, ci
sunt categorii ontologice și existențiale, binele identificându-se cu lumina interioară a ființei în
comuniune cu Dumnezeu, Cel ce singur este bun (Matei 19,17; Marcu 10,18), iar răul
identificându-se cu întunericul ființei, când omul nu mai simte prezența lui Dumnezeu1.

Binele izvorăște din Dumnezeu, El fiind izvorul a tot binele. Răul este negarea binelui.
Binele unifică și ține laolaltă în sine pe cele despărțite, pe când răul le desparte și le strică pe cele
unite.

Răul are o putere în lume dar aceasta nu este o putere absolută. Dumnezeu îl prevede și îl
îngăduie dar nu îl susține fiindcă nu El l-a făcut. El nu face răul, ci pe cât este cu putință, doar îl
îndrumă spre ceva mai bun2.

După învățătura Bisericii, răul nu este un principiu ontologic, ci moral. El nu este

subzistent în sine și nu există nicăieri și niciodată de unul singur, ci pretutindeni și totdeauna se
înfățișează parazitar, pe trupul binelui, măcinându-l pe acesta. Răul nu se contemplă ca stând în
legătură cu fiinţa făpturilor, ci în legătură cu mişcarea lor greşită şi neraţională3.

Binele este definit întodeauna în raport sau, mai precis, în opoziție cu răul. Răul nu
reprezintă însă contrariul binelui ci negarea lui. Nu există ca fire, ci se înfățișează ca nărav. Firea
binelui este mai puternică decât năravul răului, pentru că cel dintâi este, iar cel de-al doilea nu
este decât numai în faptul că se săvârșește. Binele nu are sfârșit, prin urmare nici limită sau
îngrădire4.

1
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Lege și Iubire, Editura Trinitas, Iași 2002, p. 21
2
Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol I, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 435
3
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. III, Editura Humanitas,
București, 2009, p. 29
4
Prof. Dr. Georgios I. Mantzaridis, Morala Creștină, vol. II, Editura Bizantină, București, 2006, p. 20

2
 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” – Iași

I. Binele

Binele nu trebuie cugetat ca idee, pentru că el este o realitate care intră în legătură cu
omul și cu viața lui. Dumnezeu este binele. El singur este bun, Cel ce are ca ființă bunătatea.
Binele este în afara lumii și în interiorul acesteia dar și înlăuntrul fiecărui om. El este
accesibil și se oferă tuturor oamenilor, pentru că toți sunt zidiți „după chipul și asemănarea” lui
Dumnezeu, iar dacă oamenii și-L însușesc, El devine izvor al împlinirii și legăturii lor
întreolaltă5.

În același sens, părintele Dumitru Stăniloae, plecând de la cartea Despre numele divine,
în care Sfântul Dionisie Areopagitul spune că bunătatea este cea mai proprie numire a Ființei
dumnezeiești, precizează că: „ea extinde binele, prin existența sau supraexistența ei, ca bine
esențial, la toate existențele, așa cum soarele luminează toate nu în baza unei hotărâri, ci prin
însăși existența lui. Prin razele acestei bunătăți se mențin toate într-o unitate și progresează în
bine. Binele suprabun dă existența și forma tuturor. În El, chiar ceea ce nu e încă bine, sau nu e
deplin, tinde spre bine și se străduiește să ajungă să fie și el în bine, mai presus de ființă”6.

Dumnezeu a făcut toate „bune foarte” (Facerea 1, 31). Calitatea de a fi „bune” nu se

mărginește doar la frumusețea lor ci și la rostul creației. Omul, care are înnăscută dorireea
binelui, iconizează și întruchipează înlăuntrul lumii frumusețea dumnezeiască și se poate bucura
de frumusețea creației conform cu voia lui Dumnezeu. Prin călcarea poruncii dumnezeiești, omul
s-a rupt de Izvorul binelui și și-a pierdut frumusețea cea întâi-zidită precum și simțirea adevăratei
frumuseți, încetând de a se mai bucura cum se cuvine de creație7.

Sfântul Maxim Mărturisitorul dă o interpretare ontologică acestei porunci sau acestei

interdicții pusă de Dumnezeu omului, sugerând că pomul cunoștinței binelui și răului semnifică,
de fapt, întregul cosmos sensibil, de care omul este legat ontologic prin natura sa fizică, prin cele
cinci simțuri ale sale. Cosmosul sensibil, afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul, poate fi numit
pom al cunoștinței binelui și răului deoarece are rațiuni sau sensuri duhovnicești care hrănesc
mintea, dar și o putere de atracție naturală, care, pe de o parte, desfătează simțirea și, pe de alta,

5
Prof. Dr. Georgios I. Mantzaridis, op. cit., p.12
6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editua IBMBOR, București, 2010, p. 286
7
Prof. Dr. Georgios I. Mantzaridis, op. cit., p. 14

3
 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” – Iași

pervertește mintea. Deci cosmosul sensibil sau lumea aceasta întru care trăiește omul, dacă este
privită ca dar și în Duhul lui Dumnezeu, îl conduce pe om la cunoașterea binelui; dacă este
privită doar ca instrument de plăcere și desfătare a simțurilor, îi oferă cunoașterea răului8.

Binele există totdeauna în relație cu Dumnezeu; El este plinătatea tuturor bunătăților, pe

când omul, care este chip al lui Dumnezeu, este părtaș al acestei plinătăți.

Omul, ca făptură plăsmuită „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26), nu
există în mod impersonal, nu este o ființă statică ci dinamică existând în relație cu Dumnezeu
Treime, în mod personal și în relație de iubire9. Prin această relație, omul este introdus într-o
creștere infinită în Dumnezeu ce are drept hotar asemnarea lui cu Dumnezeu și prefacerea sa în
persoană adevărată. Tot ce se abate de la ceastă comuniune personală, se îndreaptă spre neființă,
iar viața trăită în afara ei duce la moarte10.

Dumnezeu fiind bunătatea însăși, toate cele create de El sunt bune, însă binele nu ține de
ființa lor, ci de legătura lor cu Dumnezeu. Părintele Stăniloae remarcă acest lucru atunci când
spune: „Din toată concepția lui Dionisie despre deosebirea dintre supraesența dumnezeiască și
existențele ce-și au originea în ea, se vede că el nu socotește că existența de toate gradele se
extinde ca un bine din Dumnezeirea supraexistentă printr-o emanație în sensul neoplatonic
panteist, ci în sensul că dumnezeirea procedează la actul creației datorită bunătății supraexistente
și în sensul că această creație nu poate fi decât bună, odată ce și Dumnezeirea este bună prin
însăși existența sau supraexistența Ei. Dionisie o spune aceasta și într-un mod mai direct, când
declară că Dumnezeu „iese din Sine prin proniile Sale față de toate”11.

Dumnezeu, ca Binele absolut, este ţinta supremă spre care trebuie să se îndrepte viaţa
morală a creştinului: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5,
48). Vederea lui Dumnezeu, trăirea Binelui absolut este ţinta ultimă a vieţuirii creştine. Acestei
ţinte finale omul este obligat să subordoneze întreaga viaţă şi toate preocupările lui.

8
Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., pp. 150-151.
9
Prof. Dr. Georgios I. Mantzaridis, op. cit., p. 16-17
10
Ibidem, p. 18
11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p.286-287

4
 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” – Iași

Pentru a cunoaște pe deplin Binele, este necesară o teologie mistică care culminează cu
experierea prezenței lui Dumnezeu, adică cu vederea Lui, a luminii necreate pe care au
experimentat-o sfinții. Aceasta experiere nu ține de abordarea rațională sau imaginară a lui
Dumnezeu12; ea îl conduce pe om la comuniunea personală cu Dumnezeu și îl face părtaș
bunătății Sale. În starea aceasta, omul cuprinde înlăuntrul său întreaga omenire pentru care se
roagă, precum Hristos în grădina Ghetsimani (Matei 26, 35-39).

Binele existent înlăuntrul lumii nu se poate identifica cu Dumnezeu dar nici nu este
despărțit de El, căci Lui se datorează existența și conservarea lui. Toate făpturile există pentru că
participă la bunătatea și iubirea lui Dumnezeu, care se manifestă sub forma lucrărilor
dumnezeiești sau a energiilor necreate.

Împărtășirea de aceste energii divine nu se realizează în același chip și în aceeași măsură

pentru toată creația. Unele făpturi participă doar la lucrarea lui Dumnezeu cea făcătoare-de-
ființă, și subzistă ca simple existențe, altele participă și la lucrarea Lui de-viață-făcătoare, și
există ca vietăți, altele participă și la lucrarea lui Înțelepțitoare și există ca ființe cuvântătoare sau
raționale, în vreme ce doar Îngerii și Sfinții participă și la lucrarea dumnezeiască
îndumnezeitoare13.

Prin rațiunile din creație, Dumnezeu Se adresează omului, iar acesta își înțelege propriul
său loc în lume și raportarea cea bună la creație. Oamenii consideră, de obicei, drept bune acele
lucruri care le satisfac nevoile și dorințele, iar aceasta se întâmplă datorită greșitei abordări la
acestor lucruri, o abordare autonomă, fără raportarea la cauza lor, adică la Dumnezeu.14

Sfântul Iustin Popovici afirmă că „bunătatea și iubirea L-a îndemnat pe Dumnezeu să

facă lumea, să-i poarte de grijă și să o mântuiască. Îndemnat de iubire, Dumnezeu a făcut lumea,
ca făpturile Lui să devină părtașe desăvârșirilor Sale divine, în măsura în care acestea le pot
primi și însuși.”15

12
Hieroteos Mitropolit de Nafpaktos, Sfântul Grigoria Palama, trad. prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Bacău,
2000, pp. 20-28
13
Prof. Dr. Georgios I. Mantzaridis, op. cit., p. 22-23
14
Ibidem
15
Sfântul Iustin Popovici, op. cit., p. 171

5
 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” – Iași

Când omul vine în legătură cu făpturile lui Dumnezeu sau participă la lucrările Lui
necreate, vine, indirect sau direct, în legătură cu binele. Cuvântul Lui Dumnezeu înlăuntrul lumii,
bunătatea dumnezeiască, creația, ca lucrare și rod al iubirii dumnezeiești, mărturiște și
simbolizează iubirea și bunătatea Lui de oameni16.

Omul cunoaște binele în măsura în care îl cunoaște pe Dumnezeu. Cunoașterea binelui se

identifică cu cunoașterea lui Dumnezeu și întrucât binele nu este obiect, ci persoană, ea se
realizează la nivelul comuniunii personale, care cuprinde mintea, inima, simțurile și întregul om.

Cunoașterea binelui are un caracter dinamic iar aceasta se datorează faptului că omul este
o ființă dinamică, firea lui este dinamică și schimbătoare iar Dumnezeu este nesfârșit și
neschimbabil. Ținta unirii cu El, sau a desăvârșirii noastre nu corespunde niciodată unui capăt,
de la care să nu se mai poată înainta, fiind un progres nesfârșit17. Astfel, sporirea omului în
cunoașterea binelui este infinită, iar perspectiva nu este limitată.

O mai deplină cunoaștere a lui Dumnezeu și implicit a binelui îi vine omului din
cunoașterea de sine. El are în sine nemijlocită cunoașterea binelui prin conștiința sa care îi este
înnăscută. Mintea omului influiențează direct starea conștiinței lui. Când este curată, atunci și
conștiința este curată iar omul se mișcă spre bine și se abate de la rău. Dar când mintea omului se
întunecă, și conștiința i se tulbură, mustrându-l.

Mustrarea de conștiință este expresia instaurării legii păcatului care îl fragmentează pe

om din interior. Conștiința îl judecă pe om conform cu voia lui Dumnezeu, care există înlăuntrul
lui ca lege morală înnăscută și lucrează ca învățător sau judecător al lui18.

Cunoașterea binelui, nu este o realitate morală ci una ontologică. Doar în relație cu

Dumnezeu, omul cunoaște măreția binelui și grozăvia păcatului. Firea omului și chiar și a
îngerilor căzuți este bună, pentru că a fost creată de Dumnezeu care este izvor al binelui. Omul
poftește binele, pentru care a fost creat dar înclină spre rău deși obârșia lui și firea lui
cuvântătoare sau rațională îl împing spre bine. Legea morală înnăscută nu îl poate izbăvi din

16
Sfântul Iustin Popovici, op. cit., p. 28
17
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă Ascetica și mistica, Editura IBMBOR, București, 1992,
p.6
18
Prof. Dr. Georgios I. Mantzaridis, op. cit., pp. 32-33

6
 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” – Iași

moarte și aduce la viață. Singura posibilitate de izbăvire i se dă prin venirea Binelui în lume și
comuniunea personală cu Acesta19.

Creștinul care trăiește ca mădular al trupului lui Hristos, devine precum Hristos, om
universal și hristos după har. El dimpreună cu Hristos ia asupră-și răspunderea pentru
fărădelegiel celorlalți și suferă în sine urmările ei. În trupul său, care este și trup al lui Hristos,
este iestată întreaga lume și este osândit păcatul. Cauzele răului ca și ale binelui obștesc sunt
înrădăcinate în fiecare. Păcatul are caracter personal. Credinciosul consideră păcatul celuilalt ca
fiind al lui însuși; înșțelege că, virtual, există și în sine însuși. De aceea pornește lupta împotriva
răului începând cu sine însuși, luptând cu patimile și cu păcatul în sine însuși participând astfel la
lupta comună a omenirii asupra răului20.

Omul este dator să poarte de grijă creației și să impregneze binele în ea după chipul
Creatorului său Care, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, El „este bun și înțelept după fire,
de aceea și poartă de grijă lumii, întrucât cel ce nu poartă de grijă nu este bun. Fiind infinit de
bun, El minunat poartă de grijă lumii. Fiind negrăit de înțelept, El poartă de grijă tuturor în cel
mai bun chip”.21

Prin comuniunea personală cu Dumnezeu și prin săvârșirea voii Lui, se dobândește

virtutea. Ea coresunde stării celei după fire sau stării celei conforme cu firea și dovedește
sănătate a simțurilor duhovnicești, în contrast cu răutatea, care vădește starea de boală22.

19
Prof. Dr. Georgios I. Mantzaridis, op. cit., p. 37
20
Ibidem, p. 39
21
Sfântul Iustin Popovici, op. cit., p.434
22
Prof. Dr. Georgios I. Mantzaridis, op. cit., p. 35

7
 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” – Iași

II. Răul

Într-un moment de smerenie, chiar și binele pe care-l făcea Sfânul Apostol Pavel, el îl
considera nedeplin, căci în Epistola către Romani spune ca:“.. binele pe care-l voiesc nu-l
săvârșesc ci răul pe care nu-l voiesc pe acela îl săvârșesc”.

Răul nu exista ca principiu, ci apare în mod secundar, prin părăsirea binelui.23 Deci Răul
inexistent prin sine însusi, capătă exsistentă în ființele cu libertate de a alege și astfel devine
posibilă părăsirea binelui și apariția răului.

Așa precum frigul este lipsa căldurii, tot așa întunericul este lipsa luminii și Răul este
lipsa Binelui. Nu omul este începătorul (inițiatorul) răului ci victima începătorului Răului care
este diavolul. Nimeni nu alege Răul ca rău, ci îl alege întrucât este înșelat sub înfățișarea bună
sub care se prezintă. Răutatea este împotrivirea virtuții.

Absolut este doar Binele, Răul nu poate fi absolut.

Patimile nu aparțin firii omului, ci reprezintă stari împotriva firii. Iubirea de sine
(Filavtia), naște toate relele și după cum spun unii Sfinți părinți este maica a patimilor.24 Sfântul
Maxim Marturisitorul afirmă: “ Păcatul introduce în viata noastră o schizofrenie, o stare de
eșec, de gol, de vid”. Sfăntul Paisie spunea: “ Păcatul intra cu carul dar iese cu picătura” ,
pentru că pe măsură ce trecem de la o stare la alta a păcatului, efortul de împotrivire este direct
proporțional și uneori chiar imposibil. Dacă patimile zăbovesc prea mult în om devin o a doua
natură. Una din cauza păcatelor o constitue ignoranța.

Sfântul Dorotei face diferența între Patimă și Păcat.25 Astfel patima este o stare
păcătoasă a sufletului, ascunsă de văzul oamenilor și care este foarte periculoasă. Iar a doua,
păcatul care este un fapt concret și care are nevoie de un spațiu și de un săvârșitor.

23
Prof. Dr. Georgios I. Mandzaridis, Morala Creștină, vol. II, Editura Bizantină, București. 2006, p. 35.
24
Pr. Prof. Ioan C. Teșu, Din Iadul patimilor spre Raiul virtuților, Editura Christiana, București, 2000, pp. 92-93.
25
Ibidem.

8
 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” – Iași

Cele trei patimi care apar din iubirea de sine sunt:

 Lăcomia pântecelui (Gastrimarghia).

 Iubirea de argint (Filavtia).

 Slava deșartă.

Acestea corespund celor trei gânduri viclene pe care diavolul a vrut sa le strecoare lui
Hristos în ispitirea din pustie.

 Propunerea de a preface pietrele în pâini, reprezintă lăcomia pântecelui.

 Invitația diavolului propusă Mântuitorului de a I se închina și apoi înmanarea

stăpânirii lumii; reprezentând iubirea de argint.

 Ultima tentativă a diavolului, este propunerea de a se arunca Hristos de pe templu

pentru că oricum îl vor prinde îngerii săi; aceasta reprezintă slava deșartă.

Lăcomia pântecelui are o deosebită gravitate deoarece ea l-a scos pe Adam din Rai.
Sfântul Ioan Scărarul consideră că cea dintâi patimă în cazul monahilor este lăcomia
pântecelui, iar în cazul mirenilor este iubirea de argint, care întunecă mintea omului.26

Sfăntul Apostol Pavel numește această patimă “rădacina tuturor relelor.” Răul care este
legat de liberul arbitru se combate prin însuși liberal arbitru.

Fiecare om ca membru al comunității participă la Răul sau Binele care există în

jurul lui. Ispita nu vine de la Dumnezeu, pentru că El nu ispitește pe nimeni ci fiecare este
ispitit când este tras și momit de însași ispita sa. “Ispita nu vine de la Dumnezeu, pentru
că El nu ispiteste pe nimeni, ci fiecare este ispitit când este tras și momit de însași pofta
sa.”(Iacov 1,12-13)

Definiția Răului dată de Sfăntul Maxim Marturisitorul, este următoarea: “Răul

nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă, prin firea proprie, căci nu are în niciun fel
ființă, sau fire sau ipostas sau putere, sau lucrae în cele ce sunt. Nu e nici calitate nici
cantitate nici relație, nici loc, nici timp, nici poziție, nici acțiune, nici mișcare, nici

26
Ibidem, p.136.

9
 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” – Iași

aptitudine, nici patimă (pasivitate), completată în chip natural în vre-o existentă și nici
una din acestea toate nu subzistă prin vre-o înrudire naturală. Nu e nici început
(principiu), nici mijloc, nici sfarșit. Ci ca să-l cuprind într-o definiție voi spune că răul
este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor și altceva nimic.”27

27
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol III, Editura Humanitas,
București, 2009, p. 48.

10
 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” – Iași

Bibliografie

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBMBOR, 1968.

*** Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol I, Editura Doxologia,
Iași, 2017.
*** Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol.
III, Editura Humanitas, București, 2009.

1. HIEROTEOS Mitropolit de Nafpaktos, Sfântul Grigorie Palama, trad. prof. Paul Bălan,
Editura Bunavestire, Bacău, 2000.
2. MANTZARIDIS, Prof. Dr. I. Georgios Morala Creștină, vol. II, Editura Bizantină,
București, 2006.
3. POPA, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Lege și Iubire, Editura Trinitas, Iași 2002.
4. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă Ascetica și mistica, Editura
IBMBOR, București, 1992.
5. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura
IBMBOR, București, 2010.
6. TEȘU, Pr. Prof. Dr. Ioan C., Din Iadul patimilor spre Raiul virtuților, Editura Christiana,
București, 2000.

11