Cronici paralele la secolul XX

Popoarele si guvernele nu au învatat niciodata nimic din istorie si nici nu au actionat în virtutea principiilor
ei.
Hegel

MOSTENIREA

Dr. CRISTIAN POPISTEANU

Sâmbata 1 ianuarie, prima zi a anului 2000. Cu toata inconsecventa evidenta fata de logica matematica,
oamenii, sau cea mai mare parte dintre oameni, vor continua sa creada ca au pasut într-un nou secol si un
nou mileniu. Chiar daca este clar ca amândoua vor începe abia peste un an. Cert este ca de la 1 ianuarie cifra
determinanta pentru 1000 de ani va fi 2, iar într-un veac chiar de patru ori: 2222. Logica aparenta si formala
si psihologia umana pot fi deci si ele satisfacute.

Ceea ce descumpaneste în aceasta zi de care ne mai despart mai putin de 200 de zile este absenta oricarui
eveniment epocal. Marele scriitor Borges scria cândva ca adevaratele schimbari trec aproape neobservate,
ceea ce probeaza pudoarea istoriei". Sfârsitul lumii nu a venit, asa cum nu a venit nici în urma cu 1000 de ani
când era asteptat si prezis, în mult mai mare masura decât în acest an. Este adevarat ca exista câteva
pronosticuri în acest sens pentru anii si deceniile urmatoare, dar ele nu mai pot fi trecute în contul anului
2000. Spectacolul Apocalipsului nu va avea loc precizeaza scriitorul Umberto Eco. n 999 Biserica, care
domina viata la acea vreme, avea drept consemn fara nici un fel de tapaj", în vreme ce în prezent presa si
audiovizualul urmaresc cât mai mult senzationalul.

Zi ca oricare alta, sâmbata 1 ianuarie 2000 are doar o singura sigla epocala cea cronologica de care
aminteam. Desigur emotia si excitatia contemporanilor nostri vor fi mai mari chiar decât la o eclipsa totala de
soare. Oamenii în vârsta se vor felicita ca au prins anul 2000, cei tineri se vor entuziasma ca vor trai anii
2000, calculatoarele vor trebui sa treaca proba de foc a modificarii capitale, respectiv realizarea proiectului
Y2K, de modificare a greselii initiale de programare, când nu s-a luat în considerare cifra 2000 si suita ei
(Magazin istoric, nr. 5/1998).

Blocarea calculatoarelor ar putea fi singura catastrofa a anului 2000, dar sa credem ca masurile si eforturile
gigantice facute în ultimii ani de principalele tari care utilizeaza computerele (se pare ca totalul cheltuielilor
în acest scop ar putea atinge 1000 miliarde dolari) o vor împiedica sa se produca. Aceasta blocare ar avea
consecinte cu adevarat dezastruoase la scara întregii planete.

Cu computerul la usa viitorului

Si totusi, 31 decembrie 1999 va inaugura un revelion insolit! Exuberanta si agitatia vor depasi desigur multe limite.
De curând o regizoare americana, Kathryn Bigelow, sotia realizatorului Titanicului, James Cameron, a lansat filmul
Strange Days, anticipând povestea acestui revelion la Los Angeles, chiar în cetatea cinematografului american.
Filmul este spectacular, frenezia sa este îmbibata de violenta, senzatiile tari sunt nelipsite.
Dincolo de atmosfera filmului, este important de stiut ca politia din Los Angeles este de pe acum în stare de alerta
pentru ultimele zile ale anului, când departamentele de psihologie prevad o extrema agitatie a locuitorilor, începând
cu sinucideri si pâna la o rabufnire a crimelor si atacurilor.
Tot anticipatia ne asigura ca turismul va înflori senzational la cumpana anilor 1999-2000. Zeci si zeci de milioane de
oameni au retinut locuri pentru cele mai fanteziste croaziere si itinerare. Oamenii vor sa faca evenimentul vietii lor
din acea noapte mnepereche. S-au pus în vânzare agendele anului 2000 si ele au un succes extraordinar. Oamenii se
vor îmbratisa pe strazi; se vor ciocni cel mai mare numar de cupe de sampanie si se vor degusta vinurile cele mai
costisitoare ale sec. XX; se va claxona mai mult decât oricând pe strazile si soselele Terrei; se vor rosti juraminte
lungi cât veacul!
Oamenii vor fi aceia care îi vor da semnificatia si culoarea proprie, de fapt, semnificatiile si culorile trecerii spre
anul 2000, apoi a primei sale zile. Sa ne uram un spectacol frumos si oricum nemaivazut.
Oamenii de stat, guvernele, organizatiile internationale, politicienii, institutiile principale vor face, fara îndoiala,
bilantul secolului la scara nationala si internationala si vor încerca sa traseze sau sa discearna liniile viitorului. De un
singur lucru putem fi siguri, cu toata aparenta banalitate a zilei de 1 ianuarie 2000: evenimentul major este chiar
trecerea într-un cu totul alt secol. Oricâte asemanari mai are si va mai purta un timp veacul viitor cu secolul nostru,
el va fi pus însa sub cu totul alte semne. Desi, dupa toate probabilitatile, secolul XXI va sta tot sub semnul
capitalismului postindustrial si als democratiei.
n interviurile pe care letau acordat în S.U.A. în exclusivitate revistei Magazin istoric, economistii Immanuel
Wallerstein (autor Dorin Matei) si Nicholas Georgescu-Roegen (autor Mihnea Constantinescu), doua personalitati
atât de diferite sub raportul conceptiilor lor exprima un punct de vedere relativ sceptic în legatura cu evolutia
omenirii în secolul XXI si urmatoarele. ntr-o formulare mai libera, N. Georgescu-Roegen spune chiar ca viitorul este
mai degraba trist decât vesel, iar Wallerstein ca economia univers capitalista în care traim cunoaste o profunda criza
si ca în urmatorii 50 de ani ea se va dezintegra.
Chiar din pornire, se poate spune ca, în primul deceniu, doua fapte extraterestre vor indica mersul preocuparilor:
începerea activitatii pe statia orbitala internationala asamblata în Cosmos, ca o platforma pe care vor lucra zeci de
specialisti ani de zile, si coborârea primei ei nave cosmice si apoi a primului echipaj pe Marte.
Daca în secolul XX se poate afirma ca s-a intrat cu trenul, în sec. XXI se va trece cu computerul, cu nava cosmica,
cu video-telefonul. Acceleratia evolutiei istorice este dominanta acestui schimb al garzii secolelor, si istoricilor le va
trebui o exceptionala capacitate de analiza pentru a putea întredeschide usa viitorului, spre a-i întrevedea formele.
Sa ne întoarcem putin sa secolul XX si sa încercam o foarte succinta trecere în revista a identitatii lui, folosindu-ne
si de propriile analize sau de cele ale altor istorici, expuse în ultimii ani1.

Deplasare spre Cosmos

La 8 martie 1983, Ronald Reagan, al 40-lea presedinte al Statelor Unite ale Americii, rostea la Congresul anual al
Asociatiei nationale a evanghelistilor celebrul sau discurs despre Evil Empire, Imperiul Raului, identificat cu
Uniunea Sovietica. n decembrie 1988, dupa ultima sa întrevdere în calitate de presedinte al S.U.A. cu Mihail
Gorbaciov, pe atunci presedintele U.R.S.S., Ronald Reagan nota în jurnalul sau: ntâlnirea a fost un enorm succes. O
atitudine mai încurajatoare decât la oricare dintre întrevederile noastre anterioare. Gorbaciov apare ca si cum
considera ca noi suntem parteneri în a fauri o lume mai buna".
n numai cinci ani, o schimbare de poli. De la confruntare cu Imperiul Raului la colaborare si apoi, în urmatorii cinci
ani, la parteneriat! Si apoi? napoi la confruntare? Cum, în ce conditii? Sau o dezvoltare a parteneriatului în scopuri
generale si bilaterale comune? Cine poate sti!
Am citat acest episod doar pentru a ilustra ca astazi, mai mult decât oricând, viteza de patrundere si de fabricare a
istoriei în spatiu si în timp este accelerata. Nu este nevoie sa citam imensa bibliografie asupra schimbarilor din toate
celelalte veacuri si nici sa glosam la infinit pe tema rapiditatii schimbarilor specifice acestui secol, pentru a capata o
imagine a unicitatii sale. Ceea ce mi se pare cel mai actual de examinat, desigur, într-un succint panoramic, este
raportul previzibil /imprevizibil si, corolarul acestuia inevitabilul / ireversibiulul.
Gândind la acele evenimente mari si neîntâmplatoare care au zguduit si zguduie secolul, am avut în vedere conceptia
lui Nebedetto Croce: Istoria nu este un tribunal decât în sens metaforic; cei care accepta rolul de a relata
evenimentele istorice, iar apoi se precipita pentru a face dreptate, distribuind absolviri si condamnari, deoarece cred
ca acesta e rolul istoriei, sunt lipsiti în cele din urma de simt istoric".
Sunt zeci daca nu chiar sute de definitii sub care a fost îmbracat secolul XX pe parcursul sau. Voi evoca unele dintre
ele. El poate fi apreciat si ca secolul ideologiilor si ca acela al totalitarismului, si ca acela al democratiei, si ca acela
al emanciparii totale sociale, nationale, individuale, si ca acela al violentei sau al vitezei, al razboaielor mondiale sau
al energiei nucleare. Sau multe, multe altele. Fiecare, cu argumentele bine cumpanite, poate fi luat în considerare.
Pentru mine însa secolul XX este acela al revolutiei electronice. n mod categoric, toata aceasta deplasare a lumii, pe
de o parte în cosmos, pe de alta parte în microcosmos (vezi clonarea), modifica prin aparitia unor forme noi, dar în
acelasi timp al unor trasaturi noi, notiunile de om si de umanism. Nodificarea are loc în fundamentul acestor notiuni.
Ingineria genetica, granitele cunoasterii care se muta mereu si toate lucrurile stiintifice enumerate stau în raport
direct cu istoria.
Eu sunt partizanul lui Fukuyama sau Huntington în legatura cu sfârsitul civilizatiei sau ciocnirea lumilor. n orice caz
ne aflam într-un moment special. Nu zic crucial, pentru ca toata lumea afirma acest lucru. Suntem într-un moment
de schimbari profunde si radicale. Lumea se afla într-o tranzitie extraordinara. Se va schimba omul, probabil si
natura umana. Introducerea revolutiei electronice, dupa parerea mea, este mult superioara, prin consecinte,
revolutiilor sociale care au avut loc în trecut. Revolutiile sociale au schimbazt regimurile politice, formele de
proprietate, au adus alte clase, alti oameni în prim-planul istoriei, au creat societati extrem de vitale, cum este
capitalismul (cu toate defectele sale, capitalismul este cea mai potenta societate care a existat în istorie).
Acum, aceasta revolutie electronica este cea care îmbratiseaza totul, inclusiv omul. l supune. El este împins de la
spate de era computerelor, care aproape nu mai cunoaste limite. Este o evolutie în substanta istoriei si a omului, în
substanta determinarii personalitatii umane. Faptul ca înca din copilarie tânara generatie priveste atât de mult la
televizor si opereaza la computer duce la modificari nemijlocite pe cortex. Ceeacce conduse la o rapiditate mult mai
mare a reactiilor, dar si la o superficialitate accentuata, la o îngustare a trairilor umane.

Secolul democratiei

Exista un risc permanent. Tocmai de aceea este nevoie de mai multe niveluri de siguranta. Pâna acum razboiul
nuclear a putut fi evitat, datorita existentei timp de 40 de ani a doua superputeri (S.U.A. si U.R.S.S.), care au
construit un întreg sistem de frâne de siguranta. n viitor, la un arsenal mult mai bogat, începând de la armele
sofisticate, pâna la cercetarile de inginerie genetica, este nevoie de mai mult. Evident ca trebuie sa existe si un cod
deontologic. Dar nu este suficient. De-a lungul timpului, stim foarte clar ca au fost încalcate tratatele, normele,
conventiile.
Iata o întâmplare recenta. Islanda a decis sa vânda drepturile asupra informatiilor codului genetic al întregii sale
populatii unei companii de biotehnologie, Roche Holding Ltd., care va produce noi medicamente si teste. Acest
contract pentru 5 ani, de 200 milioane de dolari, a nascut o aprinsa dezbatere în plina desfasurare datorita atât
sperantelor, cât mai ales riscurilor ce pot surveni în era informatiei genetice. Cei 270 000 de locuitori ai Islandei vor
fi trecuti în banca de date a companiei cu toate detaliile informatiilor lot genetice. medicale si genalogice.
Stiut fiind ca populatia islandeza se distinge printr-o mare uniformitate a componentelor ei fizice ochi albastri, parul
blond, statura înalta , se considera ca se va obtine o sursa nepretuita pentru studierea geneticii umane, cu consecinte
profunde în studierea multor boli. Islanda este prima tara care-si vinde codurile genetice, afirma influentul cotidian
International Herald tribune.
Dezbaterea ameninta sa ia proportii nationale si este posibil ca, în ciuda sprijinului statului si al majoritatii
cetatenilor, puternica opozitie a oamenilor de stiinta si a tineretului sa blocheze proiectul. Se estimeaza consecinte
incalculabile în lant, prin raspândirea informatiei genetice provenind de la o tara întreaga e vorba nu doar de
consecinte stiintifice, ci si etice, familiale, sociale.
Transformarea populatiei islandeze într-o turma de cobai poate servi ca o ameinintare, avertiza specialistul David
Banisar de la Washington Electronic Privacy Information Center. Am insistat asupra acestui proiect, întrucât
antinipeaza exact directiile despre care vorbeam. Trebuie sa se creeze mecanism de siguranta. Fara acestea, istoria
este amenintata.
nainte de a serializa câteva dintre evenimentele previzibile si cele imprevizibile, sa apelam la o definire a secolului
data de Jean François Revel: Secolul nostru este unul dintre cele mai sângeroase din câte cunoaste istoria, el se
singularizeaza prin extinderea opresiunilor, apersecutiilor, a exterminarilor. Cel de-al XX-lea secol a inventat, sau
cel putin a sistematizat, genocidul, lagarul de concentrare, exterminarea unor întregi populatii prin înfometare
organizata, el este cel ce a conceput în teorie si realizat în practica regimurile de asuprire cele mai perfectionate, care
au înrobit cele mai mari multimi omenesti.
Acest adevarat tur de forta condamna la faliment s-ar parea opinia potrivit careia vremurile noastre ar fi fost cele ale
triumfului democratiei. Si totusi, ele au fost cu adevarat cele ale victoriei democratiei. Cel putin dintr-un dublu
motiv. Secolul se încheie în ciuda tuturor eforturilor contrarii cu cel mai mare numar de democratii si aceste
democratii sunt în prezent într-o forma de existenta mai bun decât în oricare alt moment din istorie. Mai mult. Chiar
respinsa, democratia s-a impus tuturor drept valoarea teoretica de referinta".
Scrise înainte de prabusirea imperiului sovietic si a regimurilor comuniste din tarile central si sud-est europene,
aceste cuvinte lamuresc si ele sensul evenimentelor la care ma voi referi.
Si pentru a încheia aceste preliminarii, sa amintim ce scria Lev Nikolaevici Tolstoi în Razboi si pace: Omul îsi
traieste în mod constient viata, dar el este un instrument incontient al atingerii obiectivelor istorice univeraale ale
omenirii". Ceea ce profesorul H. Butterfield traduce în expresii istorice: Exita ceva în natura evenimentelor istorice
care schimba mersul istoriei într-o directie pe care nici un om nu a prevazut-o vreodata".

(va urma)

1 Magazin istoric ca, de altfel, multe publicatii din tara sau strainatate, sub felurite modalitati a facut în ultimul timp
o încercare de a sintetiza personalitatea secolului XX prin seria eseurilor consacrate diferitelor domenii ale vietii
societatii

Nr 2, 1997

APRILIE 1955

"REPRIMIRI" SI ALEGERI LA ACADEMIE

Prof. Dr. Pavel Tugui
In nr. 2/1996, colaboratorul nostru, dl. Prof. dr. Pavel Tugui, a prezentat un document inedit:
raportul întocmit de acad. C. Daicoviciu, acad. A.Otetea si conf. univ. Barbu Câmpina, în 1955, la
cererea Sectiei de Stiinte si cultura a C.C. al P.M.R. privind "unele fenomene care tulbura atmosfera
de munca si creatie în rândurile istoricilor".
In acea vreme, dl. Tugui era seful acestei Sectii, care avea directa legatura cu prim-secretarul C.C. al
partidului, Gh. Apostol, si cu primul-ministru, Gh.Gheorghiu-Dej.
Din perioada când a lucrat în cadrul amintitei Sectii, dl. Tugui prezinta acum cititorilor nostri un alt
moment din confruntarile ideologice în domeniul istoriografiei din anii când se încerca o revenire
spre calea adevarului si în cercetarea istorica. Era un proces dificil, având în vedere fetisurile
dictaturii ideologice a partidului unic, practicile dogmatice si totalitariste, mentalitatile care se
confruntau.
In 1948, dupa cum se stie, a avut loc reorganizarea Academiei Române (Magazin istoric, nr. 2/1992).
Au fost înlaturate aproape o suta de personalitati ale vietii cultural-stiintifice, fara nici o justificare
valorica sau stiintifica, ci doar pe criteriile dictaturii proletariatului supervizate de consilierii
sovietici.
In iunie-iulie 1955 au avut loc noi alegeri pentru plenul academic. S-a încercat atunci repararea
unora dintre nedreptatile savârsite în 1948, fara însa a se izbuti.
Insemnarile d-lui Pavel Tugui ne introduc în culisele acelor confruntari si zbateri din urma cu peste
patru decenii.

Problemele cercetarilor arheologice si istorice românesti au intrat în sfera preocuparilor mele, odata cu
înfiintarea Sectiei de stiinte si cultura a C.C. al P.M.R. (februarie 1955). Asa cum am aratat în
"introducerea" la documentul semnat de C. Daicoviciu, A.Otetea si B.Câmpina, si publicat în nr. 2/1996 al
revistei Magazin istoric, la instalarea mea ca sef al sectiei respective, Gheorghiu-Dej si Gh.Apostol au
formulat critici aspre despre activitatea lui M. Roller si L. Rautu, între care "monopolul si dictatul lui
Roller" în domeniul istoriei si prezentarea, tot timpul, "în postura de istoric al partidului".
Deoarece acumulasem oarecare experienta în activitatea politica, observatiile liderilor partidului le-am
retinut si am priceput semnificatia lor practica, în momentul când mi s-a precizat ca noua sectie este
subordonata direct primului secretar al Comitetului Central, astfel ca seful sectiei prezinta problemele si
consulta numai pe primul secretar, pe presedintele Consiliului de Ministri si presedintele Prezidiului Marii
Adunari Nationale, singurele persoane care ma vor chema, vor stabili sarcinile, vor da aprobarile etc.
Gheorghiu-Dej mi-a atras atentia sa evit orice discutii si consultari cu L. Rautu si M. Roller, dar sa ma
"sfatuiesc" asupra tuturor problemelor cu presedintele Academiei, Traian Savulescu si cu ministrii Ilie
Murgulescu (învatamânt), Constanta Craciun (cultura) si Voinea Marinescu (sanatate), iar cele stabilite sa le
supun aprobarii primului secretar al partidului.

Pregatirea alegerilor academice din vara lui 1955 a scos la iveala neîntelegerile de principiu între primul
secretar al C.C. al P.M.R., Gh. Apostol, si I. Chisinevschi, secretar al C.C. cu propaganda si cultura si
vicepresedinte al guvernului, raspunzator de problemele stiintifice, de învatamânt si cultura. Ele au aparut
pe parcursul activitatii "comisiei" ad-hoc, menita sa faca propunerile referitoare la reprimirile în Academie
ale celor exclusi în anul 1948 si, apoi, la înregistrarea noilor candidaturi de membri titulari si
corespondenti.

Comisia era formata din primul secretar al C.C. al P.M.R., Gh. Apostol, presedintele Academiei R.P.R.,
Traian Savulescu, vicepresedintele guvernului I.Chesinevschi, si seful sectiei de stiinte si cultura, P. Tugui.
Comisia a lucrat vreo trei saptamâni, finele lui martie si prima parte a lui aprilie 1955. Am consemnat pe
vreo 35 de pagini dactilo continutul confruntarilor din comisie, felul cum s-au desfasurat alegerile si
rezultatele lor concrete, inclusiv erorile perpetuate de biroul Consiliului de Ministri în ce priveste
propunerile facute de reprimire în Academie a unor personalitati de prim rang în stiinta si cultura
româneasca.

Neîntelegerile între membrii comisiei ad-hoc au rabufnit când Traian Savulescu a spus ca Ion Nistor este
întemnitat pentru motive ce nu le cunoaste. I. Chisinevschi a deschis un dosar si a aratat ca istoricul a fost
membru marcant al P.N.L., a sustinut dictatura regala, iar în timpul lui Antonescu a publicat "articole
antisovietice" si a tinut conferinte "profasciste" la Viena si Berlin. Eu am prezentat cartile lui Nistor despre
istoria Bucovinei si am amintit ca a manifestat opozitie hotarâta fata de miscarea legionara si cuzista.

Acad. Traian Savulescu a ridicat , apoi, doua chestiuni de principiu:

 a) "ca membru de partid" - a declarat presedintele Academiei - considera gresita si profund
daunatoare identificarea fostilor demnitari în guvernele liberale, taraniste, Goga-Cuza si ale
Frontului Renasterii Nationale, cu fostii membri în guvernele legionaro-antonesciene, aducând
argumente din "legislatia internationala" si "nationala";
b) considera abuziva si periculoasa calificarea de "antisovietic" a unui intelectual care, în articole
si conferinte, s-a referit la chestiuni istorice privind relatiile cu Rusia, si apoi, cu Uniunea
Sovietica. A adaugat ca poate da exemple de intelectuali de prestigiu, liberi si în plina activitate,
care au publicat sau vorbit contra Uniunii Sovietice în anii 1940-1943. Presedintele Academiei a
considerat ca I.Nistor este pe nedrept întemnitat si în aceeasi situatie se afla si Victor Slavescu,
profesorul C.C.Giurescu si alti fosti membri în guvernele regelui Carol II.

In interventia sa, Gh. Apostol a apreciat problemele ridicate de Tr. Savulescu "extrem de importante" si a
propus ca situatia celor trei profesori si a altora arestati pentru ca au sustinut dictatura regala sa o prezinte
personal membrilor biroului Consiliului de Ministri, de fata cu tovarasul Savulescu. Dupa aceea, mi-a cerut
sa redactez o Nota despre acest episod al discutiilor si sa anexez date despre activitatea politica si stiintifica
a lui I.Nistor, V.Slavescu si Const. C. Giurescu, dosar ce a fost discutat, mai târziu, la conducerea
guvernului. In vara lui 1955 primul secretar al C.C. al P.M.R. mi-a spus ca guvernul a decis sa fie eliberati
din închisori mai multi oameni politici, inclusiv I. Nistor, V. Slavescu, C.C.Giurescu (Magazin istoric , nr.
6/1992).

Discutii în contradictoriu s-au purtat si în jurul persoanelor istoricilor Ioan Lupas si Silviu Dragomir, de
curând eliberati din detentie, justitia stabilind nevinovatia lor. I. Chisinevschi s-a opus categoric reprimirii
lor în Academie, pe motiv ca au fost ministri în guvernul Goga-Cuza, dar ceilalti membri ai comisiei au
decis ca istoricii ardeleni sa fie trecuti pe Lista de reprimiri în Academia R.P.R. Pe aceeasi Lista de
reprimiri a fost trecut si profesorul N.Banescu (Magazin istoric, nr.9,10/1996), fost membru titular al
Academiei Române. Dintre membrii corespondenti istorici exclusi în 1948 au fost propusi sa fie reprimiti
Stefan Bezdechi, George Fotino, Vasile Grecu, urmând ca Prezidiul Academiei sa completeze datele despre
activitatea stiintifica din ultimul deceniu a istoricilor Romulus Cândea, Virgil Draghiceanu, Scarlat
Lambrino, T. Sauciuc-Saveanu si Stefan Metes. Membrii comisiei n-au recomandat reprimirea în Academie
a profesorului P.P.Panaitescu, în acel moment cercetator principal la Institutul de istorie al Academiei.
Urmarea confruntarilor politice dintre Gh. Apostol si I.Chisinevschi, în cadrul comisiei amintite, nu s-a
lasat asteptata. La 15 aprilie 1955, Miron Constantinescu, vicepresedinte al guvernului, a preluat de la I.
Chisinevschi îndrumarea si conducerea pe linie de stat a domeniilor stiintei, învatamântului si culturii.

Când, în luna mai 1955, au început discutiile în Sectiile si la Prezidiul Academiei, foruri în care acad. M.
Roller era membru activ cu drepturi conferite de Satutul academic, n-au întârziat sa rabufneasca intrigile si
tragerea sforilor prin recurgerea la dosare. Presedintele Academiei a recomandat istoricilor - membri titulari
- P. Constantinescu-Iasi, Const. Moisil si M.Roller, si corespondentilor - David Prodan, Emil Condurache si
Gh.D. Stefan - sa faca propuneri de candidati pentru membri titulari si corespondenti. Reprimirile celor
exclusi în 1948 urmau sa fie avizate întâi de biroul Consiliului de Ministri si, numai dupa aceea, Prezidiul
Academiei sa le supuna votului plenului membrilor titulari.

La mijlocul lunii mai 1955, acad. Tr. Savulescu m-a convocat si mi-a spus ca M.Roller si P.Constantinescu-
Iasi au cerut sa fie verificate de cei în drept acuzatiile aduse lui C.Daicoviciu, cu privire la legaturi cu
legionarii, iar M. Roller a sustinut ca A. Otetea a fost sanctionat de partid pentru legaturile lui cu elemente
dusmanose si a citat pe Gheorghe I. Bratianu. De asemenea, s-au exprimat obiectii, tot de natura politica,
asupra candidaturii arheologului Ion Nestor. L-am informat pe primul secretar al partidului, care a stabilit
ca presedintele Comisiei Centrale de Control a P.M.R., C. Pârvulescu, sa procure dosarele lui C.Daicoviciu
si A. Otetea, iar Sectia de stiinta sa ceara lui P. Constantinescu-Iasi lamuriri despre obiectiile facute la
adresa lui I.Nestor.

Profesorul Nestor nu era membru de partid iar unele persoane din Academie lansasera zvonul ca ar avea
manifestari profasciste. Deoarece era vorba de calomnii am comunicat presedintelui Academiei sa respinga
insinuarile politice, fiindca nu exista dovezi de activitate profascista. C. Pârvulescu, pesedintele Comisiei
Centrale de Control a P.M.R, a cercetat dosarele lui Daicoviciu si Otetea, încât am primit aprobarea sa fie
chemati, pentru a afla rezultatul, academicienii Tr. Savulescu si Constantinescu-Iasi. La întâlnire am fost si
eu invitat. Dosarele erau voluminoase, deoarece în ele se aflau si cazierele întocmite de procuratura si
siguranta legionaro-antonesciana din Sibiu si Iasi.

C. Daicoviciu fusese membru activ al Partidului National Liberal apreciat de regele Carol II, cu legaturi
 suspecte în cercuri prorusesti si proengleze etc. In dosar erau declaratiile date de doi fosti studenti de la
Sibiu (unde Universitiatea din Cluj se refugiase în anii când o parte din Transilvania fusese data la Viena
Ungariei horthyste), care afirmau ca profesorul ar fi purtat camasa verde si a simpatizat cu legionarii. Alte
declaratii ale profesorilor Iuliu Hateganu, D.D.Rosca, Emil Petrivici, L.Blaga, si L. Rusu negau si probau
ca afirmatiile celor doi tineri sunt mincinoase, simple calomnii. In plus, se relata despre legaturile lui
Daicoviciu cu cercurile politice antifasciste din Bucuresti. C. Daicoviciu fusese destituit în februarie 1949
din postul de secretar de stat la Ministerul învatamântului pentru ca se opusese scoaterii din catedrele
universitare a profesorilor Liviu Rusu, L. Blaga si Fl. Stefanescu-Goanga.

Si profesorul Otetea avea un cazier voluminos: fost membru al Partidului National- Taranesc, amic cu Petre
Andrei, filo-francez convins, întretine legaturi cu comunistii etc. A fost prieten cu Gh.Bratianu si era
acuzat, inclusiv de M.Roller, ca a intervenit de mai multe ori în favoarea prietenului sau. (Dupa aceea am
aflat ca A. Otetea a staruit, fara întrerupere, pe lânga Roller si L. Rautu sa intervina la Ana Pauker si
I.Chisinevski ca reputatul istoric sa fie salvat, în aceleasi conditii în care a fost ocrotit P.P.Panaitescu, dar
M. Roller a respins cererea lui A.Otetea, acesta din urma neiertându-l niciodata.)

Toate acestea aratau motivele stupide invocate în anul 1948 de M.Roller si altii pentru ca profesorii
C.Daicoviciu si A.Otetea, care în aprilie 1944 semnasera memoriul adresat lui I. Antonescu pentru încetarea
razboiului contra puterilor aliate, sa nu fie inclusi între candidatii de membri titulari ori corespondenti ai
Academiei R.P.R.
La sfârsitul întâlnirii, Const. Pârvulescu a aratat ca va supune Comisiei Centrale de Control o hotarâre
privind înlaturarea oricaror acuzatii politice despre cei doi profesori si care va fi trimisa Comitetului
regional P.M.R. Cluj si Comitetului orasanesc P.M.R. Bucuresti spre stiinta. Primul secretar Gh. Apostol a
propus sa fie convocati din nou istoricii academicieni, carora P.Constantinescu-Iasi sa le comunice
hotarârile Comisiei Centrale de Control a partidului. In acest fel, s-au spulberat, definitiv, feluritele
insinuari si calomnii proferate contra istoricilor români C.Daicoviciu si A.Otetea.

In ce priveste propunerile de reprimire în Academie , din motive nejustificate, datorita compromisului lui
Miron Constantinescu si îngustimii politice a lui Gheorghiu-Dej, a avut câstig de cauza I.Chisinevschi:
istoricii Ioan Lupas, S.Dragomir si N.Banescu, precum si fostii membri corespondenti St. Bezdechi, George
Fotino si Vasile Grecu, recomandati de comisia de la C.C., n-au primit avizul biroului guvernului.
Biroul Consiliului de Minisri, prezidat de Gh.Gheorghiu-Dej, a manifestat opozitie, înainte de toate, fata de
reprezentanti de frunte ai stiintelor umaniste. In vara anului 1955, au revenit în Academie opt savanti din
domeniile stiintelor naturii - Horia Hulubei, Gh.Ionescu-Sisesti, Nicolae Vasilescu-Karpen, Petre
Antonescu, Constantin Burdeanu, dr. Dumitru Combiescu (titulari), Eugen Angelescu si Sabba Stefanescu
(corespondenti) - si doar doi literati - Ion Agârbiceanu si Tudor Vianu (titulari). Zece ani mai târziu, în
1965, au fost reprimiti, ca membri titulari, si matematicienii Octav Onicescu si Victor Vâlcovici.
Pe lânga mai sus-amintitele reprimiri, Sesiunea academica din vara lui 1955 a ales prin vot secret 45 de noi
membri titulari si 64 corespondenti.
In genere, conducerea guvernului, prin refuzul de a acorda avizul de reprimire a unor personalitati de talia
lui C. Radulescu-Motru, D.Gusti, L.Blaga, S.Mehedinti si istoricii citati, a savârsit o eroare de neiertat în ce
priveste atitudinea fata de mari valori ale stiintei si culturii românesti.
In ce ma priveste, înregistram în acel an o amara deziluzie si stupoare, având în vedere ca propunerile
acelei comisii ad-hoc de la partid au fost trunchiate, fiind numai în parte luate în considerare.
Abia la 3 iulie 1990, în conditiile noi de afirmare a principiilor libertatii si democratiei deschise de
Revolutia din decembrie 1989, Adunarea generala a Academiei Române a decis sa reconfirme post-mortem
si sa-i repuna în drepturile lor pe acei carora li s-a retras în anul 1948 calitatea de membru titulare sau
corespondent

Pagini dintr-o istorie nescrisa

1941-1945
PRIZONIERI DE RAZBOI IN ROMANIA...

Col. Dr. Alesandru DUTU

Florica DOBRE
Andrei SIPERCO
Dupa aproape un an si doua luni de la efectuarea primului raid aerian asupra României (12 iunie
1942), aviatia strategica americana a executat un nou asalt (1 august 1943) asupra zonei petrolifere
Ploiesti, considerata de W. Churchill "radacina pivotanta a puterii germane", iar de atasatul militar
american la Cairo, colonelul Bonner F. Fellers, drept "obiectivul strategic al razboiului". Mai apoi,
între 4 aprilie si 19 august 1944, alte serii de atacuri executate de aviatia anglo-americana angajata în
asa-zisa "Batalie aeriana a Ploiestilor", pe care generalul N.F. Twining o aprecia ca fiind "una din
cele mai mari epopei ale celui de-al doilea razboi mondial", s-au abatut asupra multor localitati din
România. Fortele Aeriene Strategice Aliate din Mediterana au produs pierderi grele economiei
românesti, cifrate la circa 193 miliarde lei (la nivelul preturilor din 1945), cauzând peste 7 500 morti
si peste 7 800 raniti. Pierderile anglo-americanilor au constat în 324 avioane doborâte (286 americane
si 38 engleze) si numerosi piloti ucisi sau capturati.

Din 1156 prizonieri anglo-mericani existenti în România în august 1944, majoritatea erau americani,
oameni foarte tineri, cu o vârsta medie de 22 ani, desi unii dintre ei aveau la activ o vechime de 2-3
ani. Cu foarte mici exceptii, când la unii dintre ei prizonieratul însemna sfârsitul peripetiilor si
riscurilor razboiului, cei mai multi manifestau o stare de spirit foarte buna, fiind gata sa participe
din nou la razboi, fiind convinsi ca lupta pentru o cauza dreapta. "Atât pericolele vietii de aviator,
cât si starea lor actuala de captivitate - mentiona o sinteza a Sectiei 2 a Marelui Stat Major Român -
sunt privite de ei într-un spirit de sportivitate incontestabila".

Prizonierii despre România si soarta ei

Desi notiunile pe care le aveau despre România se confundau în general cu acelea despre Balcani - zona pe
care ei o considerau un "izvor al discordiei europene" - majoritatea au declarat ca nu ai nici un fel de
ostilitate fata de poporul român, pe care nu-l socoteau inamic, afirmând ca bombardamentele executate de
ei îi vizau în special pe germani, distrugerile provocate facând parte din "pretul aliantei cu Germania". In
nota cu sfaturi practice gasita asupra aviatorilor americani capturati se arata ca "poporul român, în special
taranii, sunt cinstiti, prietenosi, buni si ospitalieri cu strainii. Ei iubesc pe francezi, englezi si americani si se
tem de rusi". Asupra fiecarui prizonier s-au mai gasit câte o harta, o busola mica de marimea unei monede
de 1 leu, un fierastrau mic (11/1,5 cm) de forma dreptunghiulara, ingenios camuflat într-o camasa de
cauciuc, un saculet cu un carnet si cu doua placute de identitate pe care erau imprimate numele si
prenumele aviatorului respectiv, numarul matricol, numele parintilor sau al acelora care trebuiau anuntati în
caz de deces, cu localitatea si adresa, grupa de sânge si religia. In caz de deces, o placuta ramânea pe
cadavru, iar cealalta era trimisa pentru identificare si anuntarea familiei.

Echipamentul aflat asupra lor era "dintre cele mai bune si complete, inclusiv cu materiale pentru salvare pe
mare (barci de cauciuc, lopeti, undite, aparate de semnalizare optica si radio-electrica), truse medicale
complete, bani (echivalentul a 48 dolari).

Considerând România ca un "teritoriu ocupat de germani, lipsit de libertate si autonomie politica", ei

reprosau faptul de "a fi furnizat Germaniei petrolul, oferindu-i astfel un sprijin mai eficace chiar decât
colaborarea militara". Ei sustineau ca lupta alaturi de Germania, în acele momente, era "definitiv pierduta"
si ca România "ar trebui sa-si dea seam din timp ca singura ei salvare nu poate veni decât de la anglo-
americani, de care o leaga comunitatea de interese în viitor".

Majoritatea erau convinsi ca la sfârsitul razboiului S.U.A. aveau sa fie în stare sa impuna Uniunii Sovietice
"frontierele Europei de mâine, care vor fi determinate în lumina principiilor de libertate si democratie".
Considerând ca alianta cu U.R.S.S. convenea Statelor Unite atâta timp cât "noi dam material si ei sânge", ei
apreciau ca eforturile americane aveau sa fie dirijate "în sensul organizarii unor mari confederatii care sa
conduca finalmente la crearea Statelor Unite ale Europei".

Evident impresionati de modul în care erau tratati de catre autoritatile românesti si de populatie, pilotii
prizonieri au declarat în unanimitate ca "regreta în mod sincer cele întâmplate" (victimile omenesti), ca au
avut ordine stricte sa bombardeze "numai obiective militare".

Altitudinea mare de zbor, instructia incompleta a unor echipaje, reactia ferma a artileriei antiaeriene si a
aviatiei de vânatoare româno-germane, aratau ei, i-au pus în situatii dificile, bombele nemaiputând fi
lansate cu precizia cuvenita. Semnificativa este în aceasta privinta precizarea pilotilor englezi: "Nu avem de
ce sa urmarim teroarea în România deoarece aceasta tara nu are posibilitatea sa faca altceva decât exact
ceea ce face acum. Putem sa bombardam orasele ei zi si noapte; prin aceasta nu se poate spera nici o
schimbare politica atâta vreme cât trupele rosii au invadat o mare parte din teritoriul ei si ameninta cu
invadarea restului. Situatia României este din cele mai nenorocite si în Anglia se cunoaste lucrul acesta."
 Având o îndelungata experienta de zbor, aviatorii britanici erau "foarte disciplinati si respectuosi, în
contrast cu prizonierii americani, nepatrunsi de disciplina militara si foarte degajati în discutiuni", dupa
cum consemna un document militar românesc. Ei respectau "cu strictete pastrarea secretului militar",
refuzând, la interogatorii, "în cea mai politicoasa forma" sa dea relatii cu caracter militar. Cultura lor
generala era superioara celei a camarazilor lor americani, cunoscând mai bine problemele specifice
românesti. Dar si ei au ignorat pericolul sovietic, apreciind ca în momentul în care se va dovedi ca U.R.S.S.
va urmari "anexiuni teritoriale si raspândirea counismului în dauna libertatii si democratiei", se vor lua
masuri. Erau convinsi ca mai târziu sovieticii "vor fi siliti sa-si retraga trupele".

Este interesant ca unii prizonieri considerau ca "România se afla de partea celor care au pierdut razboiul",
dar ca "prin lupta ei pentru libertate se situeaza însa alaturi de noi". Apreciau ca si românii si americanii "au
interese comune deoarece si unii si altii lupta pentru libertate, pentru pace si pentru principiul integritatii
teritoriale".
Desi se întelegeau foarte bine între ei, americanii si englezii se tachinau deseori chiar si în privinta
lucrurilor serioase. Sugestive sunt si schimbarile de replici în privinta preciziei bombardamentelor, cei din
urma considerând pe americani "novici în aviatie si amatori în razboi". La rându-le, americanii îi ironizau
pe englezi - "de ce mai vizati când bombardati, ca tot nu nimeriti nimic?" (lansasera bombe la întâmplare,
inclusiv cele sase cazute în curtea Regimentului "Mihai Viteazul" din Bucuresti, în fata dormitoarelor în
care fusesera cazati aviatorii americani). In replica, englezii le spuneau ca trecând prin Bucuresti au vazut
"vreo 6 000 de bombe americane cazute în alte locuri decât obiectivele carora le fusesera destinate".

"Mai bine ca pe soldatii lor"

Cu tot tragismul unor situatii, autoritatile si populatia româneasca au facut dovada unor sentimente si atitudini la
care prizonierii nu se asteptau. Multi au declarat ca dupa ce oamenii aflau ca sunt americani si nu rusi, satenii
încetau "orice actiune de molestare", i-au "asezat la masa, le-au dat sa manânce, sa bea, au stat de vorba cu ei, le-au
dat o mica provizie de merinde, dupa care au anuntat jandarmii si i-au predat". In mai toate cazurile, prizonierii au
rugat "sa nu fie predati autoritatilor germane".

Prizonierii valizi capturati la 1 august 1943 au fost internati, initial, în curtea Seminarului central din Bucuresti, iar
cei raniti la Spitalul de zona interioara nr. 415 din Sinaia. La 24 septembrie 1943, prizonierii din Bucuresti au fost
transferati în Lagarul de la Timisul de Jos, fiind cazati în doua cladiri: vila functionarilor Primariei municipiului
Brasov (56 locuri) si vila Primariei orasului Giurgiu (30 locuri). "Cazarea - mentioneaza un document al M.St.M. -
este asigurata în foarte bune conditiuni si pentru iarna, toate camerele având sobe de teracota, instalatii de baie si
closete în interior".

Prizonierii au primit solda corespunzatoare gradelor din armata româna, dispneau de popota (cantina) separata,
costul mesei (în limita a 200 lei) fiind retinut din solda. Suma ramasa disponibila era folosita de fiecare pentru
cumparaturi, inclusiv pentru alimente nerationalizate. Deoarece art. 11 al Conventiei de la Geneva nu prevedea
acrodarea de solde si pentru subofiteri si trupa, acestora li s-au alocat sume pentru cele necesare, egale cu al ostasilor
români. Ulterior, guvernul român a hotarât sa plateasca solda si subofiterilor si trupei si sa înfiinteze si pentru ei o
popota, cheltuind pentru fiecare persoana 120 lei pe zi. In privinta echipamentului, la început, prizonierii au purtat
uniformele din momentul capturarii lor, ulterior fiind echipati cu efecte românesti, tip aviatie.

Nu am putea întelege însa esenta pozitiei autoritatilor române fata de prizonierii de razboi anglo-americani daca am
tine seama numai de latura umanitara a acestei chestiuni. A fost vorba în primul rând despre o atitudine politica ce se
înscria perfect în conceptia guvernului român (în special a vicepresedintelui Consiliului de Ministri si ministrul de
externe Mihai Antonescu), dispus, prin astfel de atitudini, sa faciliteze tatonarile în vederea unei desprinderi de
Germania cu concursul celor doua mari puteri occidentale.

Acest mare fapt e si mai evident începând cu primavara anului 1944, când, în urma sporirii numarului de prizonieri
anglo-americani, s-au luat noi masuri pentru a li se asigura conditii din cele mai bune. Astfel, la Bucuresti a fost
înfiintat Lagarul nr. 14, unde prizonierii cazati, chiar daca nu s-au bucurat de aceleasi conditii ca cei de la Timisul de
Jos, au avut si ei posibilitatea sa "se întreaca în turnee de bridge, sa monteze un spectacol de estrada si alte mijloace
de amuzament".
Iata câteva spicuiri din scrisorile pe care prizonierii au avut posibilitatea sa le trimita familiilor si celor dragi.
"Guvernul român face tot ce se poate ca sa ne faca sederea cât se poate de confortabila" (lt. Paul A. Lahr);
"Niciodata n-as fi crezut ca pot sa fie asa de ospitalieri cu inamicii lor" (lt. John J. Roades); "Natural ca fiind
prizonieri de razboi, suntem lipsiti de câteva (putine) libertati, dar suntem tratati foarte bine" (lt. James C. Lambadi);
"Suntem tratati, într-adevar, bine, mai mult ca niste musafiri, nu ca niste prizonieri" (lt. James W. Stone); "Este o
vacanta pentru nebunul nostru echipaj" (lt. Jojin Aleins); "Ne trateaza mai bine ca pe soldatii lor" (Frederich C.
Mee). Thomas Fallon îsi informa familia ca "toti baietii sunt foarte recunoscatori" pentru ca li se promisese ca în
fiecare duminica li se va oficia "slujba religioasa catolica", iar James E. Mann remarca cum în spitale "lumea ne
trateaza ca si cum am fi de-ai lor".

Ca un corolar, trebuie mentionata aici solicitudinea autoritatilor române care si-au dat concursul pentru ca
repatrierea fostilor prizonieri sa se faca în mod rapid si într-o perfecta ordine. Chiar daca, în vara anului 1944, au
trebuit sa suporte, alaturi de întreaga populatie a Capitalei, consecintele intensificarii bombardamentelor executate
de camarazii lor, prizonierii anglo-americani avusesera ocazia sa se convinga de "spiritul de umanitate si de
sentimentele crestinesti cu care au fost întâmpinati" (vezi în acest sens, Magazin istoric, nr. 8/1982, 1/1992 si 2/1993

"Dupa o somatie categorica"

Evenimentele au evoluat de asemenea natura încât România a fost pusa în postura de a avea prizonieri din
principalele armate angajate în razboi (sovietici, anglo-americani, germani si italieni). O situatie cu totul deosebita
au avut-o prizonierii germani, a caror soarta a fost decisa prin interventia brutala a autoritatilor militare sovietice.
Dar sa vedem, pe scurt, cum s-au desfasurat evenimentele.

Dupa 23 august 1944, pâna la 12 mai 1945, armata româna a capturat 117 798 militari germani si maghiari (66 275
în România, 21 045 în Ungaria si 20 478 în Cehoslovacia), Conventia de armistitiu din 12 septembrie 1944 nu
prevedea nimic special în legatura cu soarta prizonierilor germani, acestia urmând, conform conventiilor si
reglementarilor internationale în vigoare, sa fie pusi la dispozitia înaltului comandament român. In total dezacord cu
acestea, sovieticii au preluat marea majoritate a prizonierilor germani si maghiari, de cele mai multe ori fara acte
scrise, sau, în cel mai fericit caz, numeric. Asa s-a întâmplat la 3 septembrie 1944, când generalul Kolciuk i-a cerut
locotenent-colonelului Constantin Daminescu, comandantul garnizoanei Calarasi, sa-i predea 5 425 prizonieri
germani capturati de trupele române, la preluarea acestora eliberând o simpla adeverinta.
La Bucuresti, printre cei preluati abuziv de catre sovietici s-au aflat si 5 dintre cei 14 generali germani capturati în
august 1944 (Erik Hansen, Rainer Stahel, Alfred Gerstenberg, Erkhart von Tschamer und Osten, K. Spalke). La 2
septembrie 1944 acestia au fost preluati de generalul sovietic Gorohov si locotenent-colonelul Zusmanovici din
sediul legatiei germane din Bucuresti, unde se aflau sub arestul autoritatilor române. Generalul, ministrul de interne
al noului guvern român (Magazin istoric, nr. 8/1996), a considerat "acest lucru de nedorit", cum informa Moscova
generalul Zaharov (seful de stat major al Frontului 2 ucrainean). Tot el afirma ca, "duaî o somatie categorica",
generalul Alde luase legatura cu seful guvernului român si ministrul de externe, comunicând apoi ca va preda
prizonierii, dar "considera necesar" sa faca "un protest formal împotriva actiunii respective a reprezentantilor
comandamentului sovietic "(Magazin istoric, nr. 11/1992). Tot generalul Zaharov a trimis la Moscova si fotografii
ale cadavrului ministrului german la Bucuresti, Manfred von Killinger, care se sinucisese în aceeasi zi de 2
septembrie (Magazin istoric, nr. 8/1996). Aceeasi cale a sinuciderii o alesese si generalul Hoffmeyer, capturat de
trupele române; în momentul în care urma sa fie preluat de sovietici, la Craiova, el s-a împuscat cu un pistolet ce nu
fusese depistat la perchezitiile din momentul capturarii sale.

Pâna la 5 octombrie 1944, au fost preluati, cu acte, 36 433 prizonieri germani (9 generali, 1 215 ofiteri, 4 244
subofiteri si 30 965 trupa) care au fost transferati în lagarul sovietic de la Focsani. Lor li se adaugau prizonierii
ridicati de sovietici din diferite garnizoane ce nu apucasera sa-i predea lagarelor de la Romula, Budesti, Calafat,
Bucuresti, Turnu Magurele, Maia, Râmnicu Vâlcea (toate pentru prizonieri germani), Corbeni (prizonieri unguri),
Barbatesti (prizonieri secui), Lugoj si Feldioara. Daca la 12 septembrie 1944 în lagarele românesti se aflau 54 958
prizonieri (44 459 germani, 959 maghiari si 540 de alte nationalitati), la 12 februarie 1945 ramasesera numai 6 920
(2 966 germani, 2 664 maghiari si 1 290 de alte nationalitati). 54 617 fusesera predati sovieticilor cu acte (47 707
germani, 4 458 maghiari si 2 452 de alte nationalitati), 368 fusesera eliberati (majoritate originari din partea de nord-
vest a României) si 84 decedasera. Restul prizonierilor germani si maghiari fusesera preluati fara acte de predare.

Membrii fostului corp diplomatic german au fost internati initial în internatele de la Sfântul Andrei si Elena Doamna
din Bucuresti. In urma vizitei pe care a efectuat-o aici, în ianuarie 1945, colonelul Leontiev de la Comisia Aliata
(Sovietica) de Control a cerut guvernului român la 10 februarie 1945 sa-i treaca pe internati sub paza Ministerului de
razboi român, determinând transferarea lor, la 25 februarie acelasi an, în lagarul de la Ghencea, unde li s-a aplicat
regimul ofiterilor prizonieri.

Referindu-se la situatia din lagarele de prizonieri germani, colonelul Matei Mateescu, seful Sectiei prizonieri, arata,
la 28 octombrie 1944, cum reprezentantii sovietici din Comisia Aliata de Control au cerut ca ofiterilor germani
prizonieri sa nu li se plateasca solda cuvenita si sa fie tratati ca simpli soldati. Concomitent, au interzis înfiintarea de
cantine în lagare, vizitarea prizonierilor de catre reprezentantii Societatii de Cruce Rosie Româna, distribuirea de
tigari si a pachetelor cu alimente si haine etc. La 4 noiembrie 1944, reprezentantii maresalului Tolbuhin au cerut
comandamentului Lagarului de la Calafat (aici se aflau si 2 300 prizonieri italieni adusi de sovietici din Iugoslavia)
sa predea nu numai prizonierii, ci si "întreaga gospodarie a lagarului organelor ruse", desi aceasta era proprietatea
statului român. In aceleasi conditii fusese preluat si Lagarul de la Timisoara.

"Dezaprobam, dar nu comentam"

In primii ani de razboi, pe teritoriul României s-au aflat si trupe italiene, desi mult limitate numeric, si chiar o
Misiune militara. Trecerea Italiei de partea Natiunilor Unite, în septembrie 1943, a determinat si schimbarea
atitudinii fata de militarii italieni, chiar daca Ion Antonescu declarase: "Nu ne amestecam. Pastram rezerve si ne
purtam cu tact. Dezaprobam tinuta Italiei, dar nu o comentam". Datorita faptului ca relatiile cu guvernul Badoglio nu
au fost rupte, militarii italieni au fost considerati prizonieri de razboi. Dupa ce guvernul italian a declarat razboi
Germaniei, 360 militari italieni (din cei 469 aflati în România), nemaiputând fi considerati "aliati au invitati pe
teritoriul nostru", au fost internati în Lagarul de la Oesti-Arges, creânduli-se conditii pentru a putea lucra, la cerere,
cu drept de salariu platit direct de Sectia prizonieri.

Ofiterii activi puteau fi lasati liberi, dupa ce dadeau o declaratie scrisa "pe cuvânt de onoare de ofiter ca vor respecta
legile internationale, abtinându-se de la orice act care ar pune suveranitatea româneasca în dificultate, si ca vor
respecta legile de ordine publica ale României". Pentru cei care s-au aflat în aceasta situatie, autoritatile române s-au
obligat sa le procure "actele necesare pentru sederea în România ca cetateni liberi", cu conditia de "a nu parasi
localitatile respective fara aprobarea organelor de politie". Cei care nu doreau sa lucreze sau nu si-au gasit de lucru
au ramas în taberele de la Oesti (trupa) si de la Curtea de Arges (ofiterii), guvernul român platindu-le solda
corespunzatoare gradului. Apreciind pozitia guvernului român, colonelului Bodini, atasatul militar italian, care se
declarase adept al maresalului Badoglio, si-a exprimat recunostinta pentru "deplina întelegere si solicitudine".

Dupa proclamarea de catre Mussolini a Republicii sociale italiene (Republica de la Salo), însarcinatul cu afaceri al
acesteia la Bucuresti, Franco Trandafiro, a obtinut, în noiembrie 1943, acceptul lui Ion Antonescu pentru numirea
locotenentului aviator George Moreli ca ofiter de legatura între Legatia Italiei la Bucuresti si Marele Stat Major
Român. Prin intermediul acestuia, câtiva militari italieni care au declarat în scris ca vor sa plece în Italia au fost
predati legatiei italiene fasciste.

In încercarea de a obtine conditii cât mai bune de trai pentru militarii italieni din România, autoritatile militare
superioare române au facut în perioada pâna la 23 august 1944, numeroase interventii pe lânga cele germane,
promitând ca garanteaza pentru "disciplina si ordinea acestora". In final însa, sub presiunea germanilor, Consiliul de
Ordine Publica a decis, la 21 aprilie 1944, ca militarii italieni internati la Oesti sa fie supusi "aceluiasi regim care se
aplica prizonierilor de razboi cu drepturile corespunzatoare". Tehnicienilor, specialistilor si muncitorilor calificati li
s-a lasat însa si de aceasta data posibilitatea de a lucra în întreprinderi românesti "cu salariile potrivite meritelor sau
capacitatii profesionale a fiecaruia".

***

Acestea au fost principalele date rezultate din investigarea fondurilor de arhive cu privire la situatia prizonierilor de
razboi în România în perioada 1941-1945. Ele vor fi completate - suntem siguri - prin eforturile conjugate ale
specialistilor. Deocamdata, ele vin sa completeze cu noi date din cele mai semnificative un segment de istorie pe
care istoriografia ultimilor ani s-a straduit sa-l scoata de sub incidenta politicului si ideologizarii, atât de pagubitoare
adevarului

SI CRUCEA ROSIE INTERNATIONALA

Andrei Siperco

Spre deosebire de cei sovietici (Magazin istoric , nr. 2/1997), prizonierii de razboi americani si englezi din
România au putut beneficia, în bza acordurilor internationale în vigoare atunci, de apararea intereselor lor
atât de catre Puterea protectoare (Elvetia), cât si de Comitetul International al Crucii Rosii (CICR).
Neutralitatea permamenta a Elvetiei, recunoscuta prin dreptul international, a facut ca ea sa fie aleasa de
majoritatea beligerantilor pentru a le apara interesele în tabara inamica. Chiar de la începutul razboiului, la
Berna s-a creat un organism special - Divizia pentru interese straine (DIE), care functiona pe lânga
Departamentul Politic Federal si care va utiliza pâna la 153 functionari si angajati, în timp ce în strainatate
actiona cu peste 1 000 de persoane în cadrul civilizatiilor special create în legatiile si consulatele elvetiene.

O demonstratie de bunavointa

Conform art. 86, alin. 1 din Conventia de la Geneva din 27 iulie 1929, Puterea protectoare era însarcinata cu
apararea intereselor beligerantilor si cu asigurarea aplicarii cu consecventa a prevederilor acestei conventii. Dintre
sarcinile speciale, cea mai importanta consta în efectuarea de vizite de control în lagarele de prizonieri. In
conformitate cu art. 88 din aceeasi conventie, CICR nu se ocupa decât cu probleme umanitare.

In ceea ce priveste România, Elvetia - ca Putere protectoare - si CICR n-au intervenit în conformitate cu prevederile
conventiilor de la Geneva decât începând cu vara anului 1943, odata cu capturarea primilor prizonieri anglo-
americani. La 18 si 19 august 1943, CICR si Divizia speciala a Legatiei Elvetiei la Bucuresti au primit din partea
Ministerului afacerilor straine al României lista cu numele celor 110 ofiteri si subofiteri luati prizonieri pe teritoriul
românesc în urma raidului efectuat de aviatia americana la 1 august 1943 asupra instalatiilor petroliere de la Ploiesti
si Câmpina.

La 23 august 1943, Vladimir de Steiger, delegatul Comisiei Mixte de Ajutorare în România, însotit de Eufrosina Ion,
directoarea Sectiei prizonierilor de razboi din cadrul Crucii Rosii Române, a vizitat Spitalul militar din Ploiesti si
Spitalul militar nr. 415 din Sinaia, în care se aflau internati 2 si, respectiv, 66 aviatori aliati raniti. La 14 septembrie
1943, reprezentantul Crucii Rosii Americane la Geneva, Francis B. James, a fost informat de CICR, printr-o
telegrama, de faptul ca: "Toti prizonierii sunt multumiti de tratament si nici o plângere nu a fost înaintata delegatului
nostru, dimpotriva, s-au exprimat multumiri pentru medici si pentru Crucea Rosie Româna". La rândul sau, Paul
Ritter, seful Diviziei speciale din cadrul Legatiei Elvetiei la Bucuresti, a prezentat guvernului american, într-o nota
din 26 august 1943, constatarile facute în cursul vizitei pe care o efectuase cu o zi înainte la Spitalul militar din
Sinaia. "Trebuie declarat în primul rând ca reprezentantii Elvetiei nu au primit nici o plângere privind tratamentul
medical sau alimentatia. In special în privinta tratamentului medical, toti prizonierii erau foarte elogiosi si o buna
parte dintre ei au rugat ca recunostinta lor sa fie exprimata personalului medical pentru tot ce s-a facut pentru ei. In
privinta hranei care, dupa cum s-a mai mentionat, este în mod special preparata pentru pacienti, toti prizonierii s-au
declarat pe deplin satisfacuti, atât sub raportul calitatii, cât si al cantitatii...

In concluzie, reprezentantii Puterii protectoare au parasit spitalul de la Sinaia cu impresia ca, prizonierii americani
raniti nu numai ca au beneficiat de toate facilitatile prevazute de Conventia de la Geneva, dar, în plus, au primit si un
tratament medical exceptional de bun. Primirea pe care le-a facut-o Statul Major General Român a fost în fapt una
foarte prietenoasa, aparent dorita a fi o demonstratie intentionata de bunavointa în tratamentul prizonierilor de
razboi".

Sublocotenentul american Richard W. Britt, care fusese internat în august 1943 în Spitalul din Filipesti, a avut, la
rândul sau, numai cuvinte de lauda la adresa tratamentului primit din partea personalului medical românesc: "Am
venit aici într-o misiune de distrugere, dar eram tratat ca un vizitator regal. Eram singurul pacient [aliat] din spital,
astfel ca am beneficiat de serviciile complete a doi doctori si de cel mai bun tratament medical disponibil în timp de
razboi".

In scurt timp, guvernul român a organizat un lagar pentru prizonieri la Timisul de Jos. Aici au fost transferati, într-o
prima faza, 41 ofiteri si subofiteri americani valizi, care fusesera internati anterior la Bucuresti, la Seminarul central:
20 ofiteri si 1 subofiter americani, 2 subofiteri si 2 civili britanici evadati din Germania si capturati la Bucuresti
(sergentii Doug Collins si Ted Lancaster, Jerry Caminada, corespondent de razboi din Africa de Sud si Robert
Johnson, veterinar) si 1 ofiter iugoslav.

La 28 septembrie 1943, lagarul de la Timisul de Jos a fost vizitat atât de Paul Ritter cât si de Vladimir de Steiger. Ei
au constat ca prizonierii ofiteri fusesera instalati într-un fost hotel-pensiune, care dispunea de camere cu doua, trei si
cinci paturi, de o sala mare de mese, bucatarie, sala de lectura, o mica sala pentru tenis de masa, doua camere de baie
si toalete, toate în buna stare. Solda primita era utilizata pentru hrana, care era abundenta si variata. O ordonanta
româna era pusa în mod special la dispozitia prizonierilor ofiteri pentru a le aduce, de la un han din apropiere, tot
ceea ce îsi doreau ca supliment.

In schimb, situatia subofiterilor prizonieri nu era la fel de buna. Ei fusesera instalati într-o vila prea mica si
nepregatita pentru a fi locuita. La etajul 1 nu erau înca instalate sobe si nu exista o alta sala de baie. Subofiterii nu
primeau solda, iar cei 62 lei alocati pe zi pentru hrana le erau insuficienti, meniul fiind, în consecinta, sarac si deloc
pe gustul americanilor. De aceea s-au primit reclamatii privind hrana, cazarea, lipsa de apa calda, a cartilor, tigarilor
si a banilor. Un singur prizonier încercase sa evadeze, sergentul Russel D. Huntley, dar fusese prins numai dupa o zi.
In urma interventiilor facute de delegatul CICR si de Legatia elvetiana, Mihai Antonescu le-a adus la cunostinta, la
25 octombrie 1943, ca daduse dispozitii pentru ca sergentilor prizonieri sa li se dea solde, în ciuda faptului ca în
armata româna sergentii nu erau platiti.

Paul Ritter a facut o noua vizita, la 30 octombrie 1943, atât la Timisul de Jos cât si la Spitalul militar nr. 415 din
Sinaia. Situatia subofiterilor de la Timisul de Jos nu se îmbunatatise, dar la Sinaia, prizonierii erau în continuare
"Plini de elogii fata de personalul medical si de tratamentul pe care îl primeau". Totusi, doi segenti - Charles Bridges
si Donald G. Wroght, încercasera sa evadeze. Drept urmare, dupa ce au fost prinsi, au fost încarcerati timp de o zi,
iar ceilalti prizonieri lipsiti de tigari pe timp de o saptamâna.

Ca-ntr-o tabara de vacanta

Informata de Geneva despre situatia prizonierilor americani din România, Crucea Rosie Americana a cerut CICR, la
12 noiembrie 1943, sa transmita Crucii Rosii Române "aprecierea Crucii Rosii Americane pentru cooperarea ei si
pentru serviciile aduse prizonierilor americani de razboi aflati acum în România". La rândul sau, în 22 noiembrie
acelasi an, Legatia S.U.A. din Berna a rugat CICR sa transmita lui Vladimir de Steiger recunostinta ei pentru
actiunea desfasurata în favoarea prizonierilor americani.

In noiembrie 1943, dupa sosirea în România a celui de-al doilea delegat al CICR, Charles Kolb, vizitele facute
prizonierilor aliati s-au intensificat. In aceeasi aluna au sosit în România primele colete trimise de Crucea Rosie
Americana si Charles Kolb a luat contact, pentru prima data la 29 noiembrie 1943, cu prizonierii de la Timisul de
Jos si cu cei de la Spitalul militar din Sinaia. In decembrie 1943 acest spital a fost închis si cei câtiva prizonieri
aliati, înca bolnavi, au fost internati la Spitalul militar "Regina Maria" din Brasov. La 20 ianuarie 1944, cei 6
pacienti americani internati aici au fost vizitati de Paul Ritter. In raportul sau, acesta mentiona: "Se poate afirma nu
numai ca prizonierii nu au avut ce sa se plânga, dar si ca toti s-au declarat pe deplin multumiti de tratamentul pe care
îl primisera si pe care îl mai primeau în spital". In aceeasi zi, seful Diviziei speciale a Legatiei Elvetiene a vizitat
Lagarul de la Timisul de Jos, constatând ca cei 36 ofiteri si 67 subofiteri primisera cotele de alimente si tutun trimise
de la Geneva si ca, din punct de vedere al alimentatiei, subofiterii beneficiau de câteva saptamâni de acelasi regim
alimentar ca si ofiterii. Asistenta medicala era buna, un medic militar si un stomatolog vizitând prizonierii în fiecare
zi, respectiv de doua ori pe saptamâna. Problema baii nu fusese însa nici acum rezolvata pentru subofiteri. P. Ritter a
stat de vorba cu grupul celor 6 subofiteri americani si 2 britanici care, la 6 noiembrie 1943, încercasera sa evadeze.
Conform marturiei lor, fusesera prinsi aproape imediat, se plângeau ca în timpul capturarii lor fusesera loviti. Drept
pedeapsa, au fost închisi în camerele lor si apoi, timp de opt zile, într-o celula. De aici fusesera trimisi apoi în lagarul
de la Slobozia, unde au ramas 30 de zile, supusi unui regim alimentar sever.

La 5 martie 1944, maresalul Ion Antonescu a vizitat si el Lagarul de la Timisul de Jos. Conform informatiilor primite
ulterior de Charles Kolb, impresia fusese excelenta de ambele parti. Prizonierii declarasera ca nu aveau reclamatii de
facut, cu exceptia neplacerilor provocate de ordinul comandantului lagarului care interzicea contactele directe dintre
prizonierii ofiteri si cei negradati; acesta era un ordin de data recenta, motivat de dorinta de a se împiedica
comploturile de avadare. Maresalul a revocat pe loc acel ordin.

Daca nu ar fi existat restrictii cu privire la dreptul de miscare si garda militara româna, viata celor internati la
Timisul de Jos ar fi putut fi asemanata cu aceea dintr-o tabara de vacanta. Organizatia YMCA din Geneva a trimis
prizonierilor de aici instrumente muzicale, mingi si fileu pentru jocul de volei, iar în interiorul lagarului a fost
amenajat chiar si un bazin de înot.

Crestea prea mult în greutate"

In preajma Craciunului 1943, în comuna Plosca (Teleorman) au fost parasutati trei ofiteri englezi: Alfred George
Gardyne de Chastelain - locotenent-colonel în armata engleza, seful Biroului pentru afacerile române de la
Comandamentul interaliat de la Cairo, fost, timp de 14 ani, director al Societatii petroliere "Unirea", Silviu Metianu
- capitan în armata engleza, român ardelean plecat dupa primul razboi mondial în Anglia, si Ivor Porter - capitan în
aceeasi armata, radiotelegrafist, fost, timp de mai multi ani, profesor de limba engleza în România. Asupra lor s-au
gasit un aparat de radio-emisie cu opt cristale, cu lungimile de unda si indicative diferite, trei rânduri de cifruri, 2
000 de dolari si o suma în lei. Cei trei ofiteri britanici fusesera trimisi în România pentru a lua legatuta cu opozitia
politica româna în vederea iesirii României din razboi. Desi germanii au cerut în repetate rânduri aprobarea spre a-i
duce în Germania pentru cercetari, autoritatile române s-au opus, pe considerentul ca acestia fusesera capturati pe
teritoriul românesc si fiind îmbracati în uniforme militare ei erau considerati si tratati, în conformitate cu regulile
internationale, ca prizonieri de razboi ai guvernului român.

Inspectoratul General al Jandarmeriei dispunea, la ultimul etaj al sediului sau din Bucuresti, de un apartament
compus din trei camere, hol si baie, în care au fost instalati ofiterii englezi. Ei au ramas aici pâna la 23 august 1944,
când au fost pusi în libertate.

La 25 martie 1944, Charles Kolb a avut posibilitatea sa-i viziteze, cu aprobarea lui Mihai Antonescu. Delegatul
Comitetului International al Crucii Rosii mentiona în raportul sau din 25 aprilie 1944: "Toti cei trei prizonieri se afla
într-o stare de sanatate perfecta si lt. colonelul de Chastelain m-a asigurat sa sunt extrem de multumiti de îngrijirile
ce li se acorda... Conform informatiunilor primite, nu li se plateste solda, dar tot ceea ce cer ca hrana, alcool, tigari, li
le acorda gratuit. Ca atare, este foarte de înteles ca lt. col. de Chastelain mi-a putut spune ca singurul lucru care îi
displacea era faptul ca crestea prea mult în greutate.

Incepând cu luna aprilie 1944, sute de aviatori americani si britanici au cazut pe teritoriul României. In luna mai
1944, Charles Kolb a efectuat prima sa vizita la Scoala normala din Bucuresti, unde se aflau sub îngrijire 339
prizonieri (325 ofiteri si subofiteri americani si 13 britanici). Alti 54 de avitori se aflau sub interogatoriu, iar 17
dintre ei, raniti, erau internati la Spitalul Coltea si la Spitalul militar "Regina Elisabeta" din Bucuresti.

In aceeasi luna, lagarul din Timisul de Jos a fost vizitat de delegatul CICR (la 26 mai), cât si de seful Diviziei
speciale a Legatiei Elvetiei (la 29 mai). In raportul sau, Paul Ritter scria: "Se poate chiar spune ca viata în acest lagar
este atât de usoara, încât unii internati par aproape sa uite ca sunt prizonieri de razboi". Atmosfera linistita din lagar
fusese însa tulburata la 13 aprilie de o tentativa de evadare. Paza româna a surprins pe locotenentul Lawrence
Lancabshire si pe civilul britanic Robert Johnson în timp ce sapau un tunel în dormitorul ofiterilor. Ca masura
disciplinara, ofiterul fusese trimis în lagarul de la Slobozia.

Numarul aviatorilor aliati capturati în România în intervalul aprilie - jumatatea lunii iunie 1944 s-a ridicat la 607
(589 americani si 18 britanici). La 19 iunie 1944, Paul Ritter a facut o vizita în Lagarul de prizonieri nr. 13 din
Bucuresti, care functiona în cladirile Scolii normale, cazarmile "Mihai Vitezul" si Spitalul militar "Regina
Elisabeta", în care erau adapostiti 607 prizonieri. Cu exceptia tratamentului medical, situatia igienica lasa de dorit,
iar dormitoarele erau aglomerate. Hrana nu era nici ea suficienta. In noaptea de 25/26 mai 1944, sergentul american
Peter Beyerle încercase sa evadeze. Fusese prins si trimis în lagarul de la Slobozia. La 18 iunie 1944, alti 12
prizonieri americani evadati au fost prinsi de trupe germane la 12 km de Bucuresti. In momentul vizitei lui P. Ritter,
acestia se aflau la izolare sub paza româneasca.

In ciuda faptului ca raidurile aeriene aliate se intensificau si provocau numeroase victime si serioase pierderi
materiale, autoritatile românesti au continuat sa aplice acelasi tratament prizonierilor anglo-americani. La 30 iunie
1944, Charles Kolb a informat Geneva despre onorurile ce se aduceau aviatorilor anglo-americani decedati si
înmormântati în România: "Toti aviatorii au fost înmormântati dupa ritul crestin si au primit toate onorurile militare.
Populatia locala a urmat cortegiile si mormintele au fost acoperite cu flori. Intr-un sat, primarul a tinut sa angajeze
bocitoare, pentru ca, în lipsa rudelor, sa fie, totusi, varsate lacrimi pe sicriu. Cruci purtând numele si data
înmormântarii, s-au pus la fiecare mormânt".

"Acele curajoase doamne din Bucuresti"

Incepând cu luna iulie 1944, prizonierii anglo-americani aflati la Bucuresti au fost transferati în doua lagare
separate: ofiterii în Scoala normala si subofiterii la Spitalul militar "Regina Elisabeta". Situatia igienei si a
alimentatiei lor erau în continuare precare, dar delegatul CICR nu a uitat sa mentioneze faptul ca si ofiterii români
erau supusi acelorasi privatiuni.

Activitatea desfasurata de Divizia speciala a Legatiei Elvetiei si de delegatia CICR în România în favoarea
prizonierilor de razboi anglo-americani a luat sfârsit odata cu alaturarea acesteia la Coalitia Natiunilor Unite. La
sfârsitul lunii august 1944, toti prizonierii, respectiv 1095 americani, 52 britanici, 5 iugoslavi, 2 olandezi si 2 civili
britanici, au fost evacuati pe calea aerului în sudul Italiei. Un numar de 56 bombardiere B-17 au decolat de la bazele
din sudul Foggiei si au aterizat la Popesti, lânga Bucuresti; în trei zile, cei 1156 fosti prizonieri au fost transferati, cu
asistenta guvernului român.
Trebuie subliniat ca desi U.R.S.S. le era aliata, aviatorii anglo-americani primisera instructiuni sa nu aterizeze pe
teritoriul acesteia. Stalin ceruse ca toti cetatenii sovietici care se gaseau sub controlul aliatilor occidentali sa fie
predati U.R.S.S. si pentru a forta mâna aliatilor sai în aceasta privinta, el hotarâse sa fie retinuti ca ostateci atât
prizonierii anglo-americani eliberati de trupele sovietice din lagarele puterilor Axei, cât si aviatorii care, dintr-un
motiv sau altul, fusesera nevoiti sa aterizeze pe teritoriile sovietice. Asa s-a întâmplat ca, spre deosebire de avitorii
fosti prizonieri în România, echipajele a doua bombardiere B-17, care dupa ce bombardasera Ploiestii, fiind avariate,
aterizasera fortat în Uniunea Sovietica si alti 45 de camarazi ai lor capturati de germani pe teritoriul românesc,
transferati în Germania si "eliberati" de sovietici, au suportat o lunga captivitate în lagarele staliniste.

In luna februarie 1945, în semn de recunostinta pentru serviciile pe care Crucea Rosie le acordase fostilor prizonieri
anglo-americani în România, comandantul general al fortelor aeriene din Mediterana, generalul Ira C. Eaker, a donat
Crucii Rosii Române o cantitate însemnata de medicamente, care au fost distribuite spitalelor de pe front. Doi ani
mai târziu, la 11 februarie 1947, la Spitalul militar "Regina Elisabeta" din Bucuresti a avut loc dezvelirea unei placi
de bronz donata de fosti subofiteri din aviatia S.U.A. si care purta gravat urmatorul text: "Acelor femei din
Bucuresti care ne-au ajutat cu curaj si devotament, aceasta placa le este dedicata în semn de recunostinta si
afectiune de catre 580 subofiteri din armata aeriana americana 1941-1944". Cu acel prilej, generalul Schuyler,
seful reprezentantei militare americane în Comisia Aliata de Control, a declarat ca acei militari americani "si-au
amintit ca, desi prizonieri de razboi, au fost îngrijiti cu solicitudine de medici si de infirmierele Crucii Rosii care...
au continuat în numeroase cazuri sa depaseasca cu mult cerintele datoriei, în îngrijirea bolnavilor si ranitilor
americani. Acesti tineri si-au amintit de acele curajoase doamne din Bucuresti care... au gasit si timpul si mijloacele
pentru a vizita zi de zi pe prizonierii americani, îmbarbatându-i prin cuvinte pline de optimism, interesându-se
personal de micile lor probleme si facând tot ce era omeneste posibil pentru a goni singuratatea si depresia".

***

In afara prizonierilor de razboi sovietici si anglo-americani, de ajutorul delegatiei Comitetului International al Crucii
Rosii au mai beneficiat si alti militari straini internati în România. Este vorba, în primul rând, despre cei 560 militari
italieni care optasera pentru guvernul Badoglio si care au fost internati în lagarul de la Curtea de Arges si Oesti, 10
militari francezi internati pe timp de trei luni (octombrie - decembrie 1943) în lagarul de la Slobozia, 5 militari
iugoslavi internati în lagarul de la Timisul de Jos (3 din 1941 si 2 din august - septembrie 1943) si 2 militari din
marina olandeza evadati dintr-un lagar german din Polonia si internati la Timisul de Jos: contraamiralul E.A.C.
Doorman si locotenentul Diederic Baron von Lynden.

DE LA GRIVITA LA MARASESTI

Vintila BRATIANU

Razboiul din 1877-78 a dus în adâncimea maselor o constiinta a drepturilor nationale care, adormita în ultimele doua
veacuri, a izvorât nu numai din solidarizarea ce a adus participarea tarii întregi la razboi, dar si prin recunoasterea
drepturilor de tara de sine statatoare ce capatasem cu lupta, de la una din puterile care acum în urma încalcase mai
mult aceste drepturi.

Nu ne putem da îndestul seama ce reprezenta la 1877 faptul de a sili marea împaratie ruseasca sa iscaleasca
conventia de trecere prin tara, sa declare ca va respecta integritatea teritoriului, sa se supuie legilor si autoritatilor
românesti, sa ia obligatia de a nu trece armata prin Bucuresti, sa puna armata de la Plevna sub comanda
domnitorului român.

Faptul ca obtinem aceste drepturi înainte de razboi era reintrarea noastra de fapt în concertul statelor libere înainte
de recunoasterea oficiala dupa victorie, precum si prin tratatul de la 4 august 1916, înainte de a se înfaptui România
Mare, obtinusem de la aliatii nostri recunoasterea integrala a drepturilor noastre nationale din Austro-Ungaria.

Tot astfel si lupta dusa dupa San Stefano, pentru încheierea pacii printr-un congres european, pentru ca interesele
noastre sa nu fie recunoscute exclusiv de Rusia, si cea dusa în acest congres a întarit aceasta constiinta nationala
trezita în razboi.
Politica de interes european, de care noul guvern din 1876 a legat pe aceea a tarii, si atitudinea cuminte si hotarâta
pentru apararea intereselor noastre în acest cadru, din preziua si din tot timpul razboiului, serviciile aduse de armata
româna la Plevna si vitejia cu care s-a purtat soldatul ei, au dat statului nostru peste hotare o autoritate de nu avea
pâna aci.
Ajutati de cei mari la 1856 pentru renasterea noastra politica, acum abia aratam Europei surprinse cât credit merita
prin destoinicia lui acel mic popor de ieri, care se credea ca nu poate trai decât prin bunavointa si sub garantia celor
mari.
România îsi lua dupa acest razboi si prin propria ei destoinicie locul ce i se cuvenea si care trebuia de aici înainte sa
faca din ea un factor important în politica orientala a Europei.

Fara razboiul din 1877 nu am fi putut împlini datoria noastra de popor si stat liber în 1916, când ceasul cel mare al
dezrobirii a sunat pentru întreg neamul; fara încercarile rodnice si de tot felul facute cu 40 de ani înainte, nu am fi
putut avea încrederea necesara pentru a ne arunca în lupta cea mai mare a omenirii.
Ar fi fost greu sa ajungem la Marasesti, fara încercarile victorioase de la Grivita si Smârdan.

(Fragmente din conferinta Situatia interna în care se desfasoara Razboiul Neatârnarii. 1877-1878, tinuta la Ateneul
Român 1927, în cadrul ciclului organizat de Universitatea Libera cu prilejul împlinirii a 50 ani de la Razboiul de
Independenta).

Armata româna, 1941-1945

A devenit un loc comun constatarea ca, dupa 1989, istoriografia este una dintre marile beneficiare ale schimbarilor
aduse în viata tarii de prabusirea regimului comunist. Istoricilor li s-au deschis tarâmuri de cercetare interzise pâna
atunci, bucurându-se de libertatea de a aborda orice tema si orice subiect pentru aflarea si prezentarea adevarului în
lumina documentelor si marturiilor autentice, netrunchiate.

Stau martuire cele câteva mii de carti de istorie si memorialistica publicate în acesti ani, uriasul numar de pagini de
istorie gazduite în mai toate publicatiile. Si, nu în ultimul rând, stau marturie si cele 89 de numere ale noii serii a
Magazinului Istoric, aparute din ianuarie 1990.

Sunt, printre aceste noi carti, nu putine care depasesc cadrul, oarecum restrâns, al interesului strict specializat,
dobândind semnificatii mai ample.
Intre ele este si lucrarea Armata româna. 1941-1945.

Tiparit în foarte frumoase conditii grafice, cu un bogat material ilustrativ, volumul ofera imaginea de ansamblu a
participarii ostirii române la cel de-al doilea razboi mondial, capitol complex al istoriei armatei noastre moderne, ale
carei traditii au fost faurite pe câmpurile de lupta ale Razboiului de Independenta din 1877-1878 si în aprigele
înclestarii ale primului razboi mondial, în anii 1916-1918, pentru idealurile unitatii nationale.

Intentia autorilor este "de a oferi o imagine cât mai cuprinzatoare si veridica a armatei române în timpul celei de-a
doua conflagratii mondiale". In acest scop se insista mai putin asupra operatiilor militare, care sunt prezentate
sintetic, si mai mult asupra "unor aspecte tehnice cum sunt organizarea si evolutia diferitelor componente ale
establishment-ului militar românesc în diferitele etape ale razboiului".

Pentru prima data în istoriografia româneasca cititorii (specialistii, dar si publicul larg) au astfel prilejul sa ia
cunostinta într-o prezentare unitara, atât cu principalele faze ale participarii României la campaniile din Est si Vest,
cât si cu o mare bogatie si varietate de informatii privind organizarea, dotarea, echipamentul unitatilor românesti.

Mentionam dintre noutatile aduse informatiile privind uniformele, însemnele si distinctiile, vopsirea si
inscriptionarea tehnicii de lupta etc.

De un deosebit interes sunt paginile închinate cetatenilor români înrolati în armate straine, "din diverse motive
politice, de conjunctura, instinct de supravietuire, idealism. Pâna acum precizeaza autorii , subiectul a fost tratat
partial, cu o evidenta tendinta de politizare. Am încercat sa ne detasam de acest tip de abordare, concentrându-ne
doar asupra organizarii unitatilor în cauza. tinând seama de numarul cetatenilor români sau recrutati dintre
prizonieri, subiectul merita un stadiu mai aprofundat".

Sunt prezentate astfel diviziile Waffen SS, Armata Nationala Româna de sub comanda generalului Platon Chirnoaga
si diviziile de voluntari români din rândul prizonierilor din U.R.S.S. Tudor Vladimirescu si Horia, Closca si Crisan.
O alta sectiune a lucrarii cuprinde iarasi pentru prima data reunite la un loc listele cu ministrii apararii nationale din
anii razboiului, sefii Marelui Stat Major, comandantii de armate, de corpuri de armata, de corpuri de armata
teritoriale si de divizii, date privind compunerea diviziilor sau dotarea armatei (armamentul, autovehiculele,
blindatele, avioanele, navele).
In fine, sunt publicate si listele cu unitatile militare române decorate cu Ordinul "Mihai Viteazul", ale ofiterilor
români si straini care au primit acest ordin, precum si ale celor care au primit ordinele straine "Ritterkreuz des
Eisernen Kreuzes" (Crucea de cavaler a Crucii de Fier, Germania) "Pobeda" (Victoria, U.R.S.S.) si "Legion of
Merit" (Legiunea pentru Merit, S.U.A.).

Un bogat material ilustrativ alb-negru reface ca într-o adevarata cronica în imagini drumul parcurs de armata tarii de
la intrarea în razboi, la 22 iunie 1941, si pâna la parada prilejuita de revenirea în tara a unitatilor care actionasera în
Ungaria, Cehoslovacia si Austria. Un numar de 16 planse color prezinta uniformele, echipamentul si principalele
mijloace de lupta folosita de armata româna în anii 1941-1945.

Rod al unei minutioase cercetari documentare, lucrarea Armata româna. 1941-1945, dupa cum precizeaza si autorii,
"nu este exhaustiva. Nu s-a vrut si nici nu avea cum sa fie în stadiul actual al istoriografiei românesti. Ea reprezinta
nivelul din acest moment al cercetarilor, fiind susceptibila, în opinia autorilor, însisi, de adaosuri si clarificari. Ceea
ce conteaza însa, dupa parerea noastra, este menirea de abordare, care ar putea aduce un suflu nou în istoriografia
militara româneasca".

Si pentru ca am amintit mai sus de traditiile armatei române afirmate de eroismul ostasilor tarii pe câmpurile de
lupta în anii 1941-1945, sa consemnam unul dintre faptele care le evidentiaza.

In cel de-al doilea razboi mondial, multe dintre unitatile avântate în lupta purtau numele unor celebre locuri de
batalie sau ale unor viteji voievozi aparatori de tara si lege, precum Rovine, Baia, Calugareni, Alexandru cel Bun,
Stefan cel Mare, Vasile Lupu, Matei Basarab, Neagoe Basarab. Alte unitati aveau brodate pe drapelele si stindardele
de lupta denumirile localitatilor istorice unde se distinsesera în timpul campaniilor din 1877/1878 si 1916/1918,
precum Plevna, Rahova, Marasti, Marasesti s.a.

Glorioase traditii, evidentiate cu prisosinta în acest elegant volum.

* Publicata în 1996 la editura bucuresteana R.A.I. de un colectiv de specialisti în istoria militara: Cornel I. Scafes,
Horia Vl. erbanescu, Ioan I. Scafes, Cornel Andonie, Ioan Danila, Romeo avram. Cheltuielile de editare si tiparire
ale cartii au fost de S.C. Romtehnocam S.A. Bucuresti (director general dl. Gheorghe Barna)

Avanpremiera editoriala
S-a mai dezlegat o enigma în "cazul" Avramescu?

Colonel Alesandru DUTU

Florica DOBRE

Macar partial, lucrarea(1) semnata de Alesandru Dutu si Florica Dobre consacrata dramei corpului de comanda al
fostei ostiri regale române pare sa aduca un nou punct de lumina în descifrarea mult discutatului "caz" general
Avramescu (Magazin istoric , nr. 10/1991, 4/1994 si 10/1995). La rugamintea redactiei noastre, cei doi autori au
sintetizat astfel noile lor descoperiri documentare:

La 2 martie 1945, în plina desfasurare a operatiei "Zvolen-Banska Bystrica", generalul Gheorghe Avramescu
comandantul Armatei 4 române a fost chemat la comandamentul Armatei 40 sovietice si de acolo la comandamentul
Frontului 2 ucrainean, unde a fost arestat împreuna cu seful sau de stat major, generalul Nicolae Dragomir, fara ca
autoritatile politice sau militare românesti sa fie cel putin informate. A doua zi, sotia si fiica generalului Avramescu,
Adelasi, respectiv, Felicia Avramescu-Sturdza, au fost si ele arestate, duse cu avionul în U.R.S.S. si internate în
lagar. Adela Avramescu s-a întors în tara abia în ianuarie 1956.

Despre generalul Avramescu nu s-a stiut nimic timp de decenii. S-a spus doar ca ar fi facut parte dintr-o "organizatie
contrarevolutionara cu ai carei conducatori a stabilit ca, în cazul contraofensivei germane, sa rupa frontul
antihitlerist si sa treaca cu trupele sale de partea armatei germane", ca ar fi "înlesnit trecerea în Germania, prin liniile
frontului Armatei a 4-a, a unui detasament de legionari si a mai multor ofiteri români, considerati criminali de
razboi".

Pâna acum nu s-au gasit documente care sa confirme cu certitudine aceste acuzatii. Cert este însa faptul ca în toamna
anului 1944, ginerele generalului Aldea, sublocotenentul Ilie Sturdza, a trecut întradevar la inamic prin sectorul
asigurat de Armata a 4-a. Si tot adevarat este si faptul ca în cercurile legionare se conta pe sprijinul generalului
Avramescu în încercarea lor de a realiza o rasturnare de front, în cazul unei ofensive germane. Despre toate acestea
aveau cunostinta si sovieticii, prin agentii lor dubli. De aici si neîncrederea lor în generalul Avramescu, desi dovezi
concrete ale serviciilor secrete militare si civile sovietice privind implicarea acestuia în asemenea actiuni nu au
devenit înca publice.

Intreaga comportare a generalului Avramescu în fruntea Armatei a 4-a, de la 23 august 1944 si pâna în momentul
arestarii sale, fusese ireprosabila. Mai mult, apreciem ca, la valoarea sa, Avramescu nu putea sa nu-si dea seama de
riscurile unei asemenea actiuni în situatia extrem de grea în care se afla armata pe care o conducea, ca o întoarcere
de arme de catre trupele comandate de el aveasanse minime de reusita si ar fi dat sovieticilor pretextul mult asteptat
de a trece la ocuparea militara propriu-zisa a tarii. Pâna la ivirea probelor respective, acuzatiile aduse generalului
Avramescu ramân simple supozitii, cazul sau pastrându-se deschis cercetarii.

Si, totusi, iata câteva elemente ce aduc un spor de informatii ce par sa lamureasca împrejurarile mortii generalului
Avramescu si sa precizeze locul unde a fost înmormântat.

Revenita în tara în 1956, sotia generalului a solicitat autoritatilor române cuvenita pensie de urmas. Intrucât partea
româna nu avea nici o informatie despre ceea ce s-a întâmplat cu generalul Avramescu dupa ce fusese arestat,
Ministerul justitiei din Bucuresti a solicitat informatii Tribunalului Suprem al U.R.S.S. Raspunsul primit în vara
anului 1963 a fost urmatorul: "Generalul de armata Avramescu Gheorghe, nascut în anul 1884, a decedat la 3 martie
1945, în apropierea orasului Iasbereni, în urma unui bombardament al aviatiei germane. El a fost înmormântat la
Soshalom un cartier al orasului Budapesta.

Fiica sa, Avramescu-Sturza Felicia, nascuta în 1918, s-a sinucis la 6 martie 1945. Nu se cunoaste unde a fost
înmormântata.

Crucea Rosie din U.R.S.S. ne-a rugat totodata se preciza în adresa prin care autoritatile române comunicau Adelei
Avramescu rezultatul investigatiilor efectuate de sovietici ne-a rugat, totodata, sa va transmitem fotografia alaturata,
reprezentând mormântul generalului Avramescu". Pe spatele fotografiei respective, a fost scrisa urmatoarea
explicatie: "Mormântul unde a fost înhumat Avramescu".
Claritatea imaginii si monumentele funerare din preajma mormântului indicat permit cu siguranta localizarea
punctului respectiv si recuperarea ramasitelor pamântesti ale generalului. Aducerea lor în tara în situatia în care
informatiile oferite de sovietici în 1963 au fost exacte constituie o datorie fata de întregul corp de comanda al ostirii
române.

(1) Drama generalilor români, 1944-1964, Editura Enciclopedica.

1945: CRIMINALII DE RAZBOI LA BARA

DUMITRU TANASESCU

 Un document tipic pentru propaganda comunista.

 In cazul Antonescu, sovieticii consulta si pe aliati.

 Procesul a început atunci când a hotarât Moscova

 Sincronizare cu Nürnberg

 "Meritele" partidului comunist

 Tintele urmatoare: conducerea armatei si intelectualii

"Indata dupa 23 August 1944 partidul comunist s-a pus în fruntea actiunei pentru judecarea
criminalilor de razboi.

Numai guvernele cu conducere reactionara de la 23 August 1944 - 6 Martie 1945 au

împiedecat ca judecarea criminalilor de razboi sa înceapa imediat dupa 23 August 1944,
când judecarea s-ar fi putut face mult mai radicalsi mai temeinic.

Mult mai radical, deoarece poporul român se afla într-un moment când urmele razboiului
nefast al lui Antonescu si a clicei lui erau vizibile, într-un moment când ura maselor contra
criminalilor de razboi era puternica, mult mai temeinic deoarece dovezile contra tuturor
 colaboratorilor lui Antonescu erau intacte".

Astfel îsi începeau Avram Bunaciu (viitor ministru al justitiei) si Alexandru Draghici un
memoriu adresat din câte am putut sa ne dam seama, Tribunalului poporului, însarcinat cu
judecarea criminalilor de razboi. Documentul poarta urmatoarele mentiuni, facute cu
cerneala: "Trib. poporului" (stearsa cu doua linii), "Criminalii de razboi", "No 2121" si
"Nr. 557l1945" (într-o caseta stampilata, de înregistrare si "31 aug[ust] 1945".

De ce îl semnalam? Ca informatie noua, valoarea lui este practic nula. Dar este un document
tipic pentru mentalitatea comunista, pentru minciuna care urma sa se instaureze în tara,
pentru modul în care era conceputa propaganda comunista, pentru ideea ca în lupta cu
"dusmanul de clasa" se puteau folosi orice mijloace.

De ce nu a început imediat dupa 23 august 1944 judecarea "criminalilor de razboi" de catre "guvernele cu
conducere reactionara"? Asa ceva nu era posibil, din mai multe motive. In primulrând, pentru ca
maresalulIon Antonescu si principalii sai colaboratori fusesera preluati cu forta de sovietici si dusi la
Moscova (Magazin istoric, nr. 8l1990). Ulterior, si alte persoane ce îndeplinisera functii în serviciulde
informatii sau în armata au fost duse tot la Moscova, pentru ancheta (Magazin istoric, nr. 8l1993). Din acel
moment, autoritatile române nu au mai avut nici un felde control asupra lor.

Adevarul este ca, guvernele dintre 23 august 1944 si 6 martie 1945 nu au avut o conducere reactionara,
primele doua fiind prezidate de generalul C. Sanatescu, premierul cabinetului iesit din lovitura de la 23
august când România a trecut de partea Natiunilor Unite, iar al treilea avându-l ca prim-ministru pe
generalul M. Radescu, unul dintre militarii de valoare ai tarii, aflat în opozitie cu maresalul Ion Antonescu.
De asemenea, în toate aceste trei cabinete, comunistii si aliatii lor detineau pârghii importante. Deci un
exemplu tipic de minciuna a politicienilor comunisti, fara a considera ca minciuna în politica este exclusiv
apanajul acestora.

Mai mult dupa venirea guvernului dr. Petru Groza, Lucretiu Patrascanu întreba, la 5 aprilie, la Moscova
"care sunt considerentele guvernului sovietic privitoare la judecarea lui Antonescu si a clicei sale, care se
afla sub paza înarmata în U.R.S.S." si "când si cum, dupa opinia guvernului sovietic, trebuie judecati marii
criminali de razboi aflati acum în mâinile autoritatilor române?".

La 4 mai 1945, Consiliul de Ministri al României adopta o hotarâre cu privire la judecarea unui prim lot de
47 persoane, în frunte cu generalul Macici. Abia în februarie 1946 a fost pusa din nou guvernului sovietic
problema procesului lui Ion Antonescu si a grupului sau. Cererea formulata de Gh. Tatarescu a fost trimisa
spre aprobare la cel mai înalt nivel al conducerii sovietice, care a considerat necesar sa îsi consulte si aliatii
în aceasta problema. Astfel se explica pozitia aprobativa a guvernelor american si englez fata de executarea
sentintei capitale în cazul lui Ion Antonescu (vezi documentele publicate de acad. Dinu C. Giurescu în
Magazin istoric , nr. 8/1995).

Abia la 3 aprilie 1946 a hotarât Moscova sa cedeze autoritatilor române grupul Antonescu. Si abia la 2 mai
1946 a decis guvernul român sa înceapa judecarea lui. Iata deci ca toata retorica dezlantuita a celor doi
militanti comunisti nu are acoperire în situatia reala.

Demersul lor pare sincronizat cu împrejurarile internationale. Se stie ca la 8 august 1945 a fost semnat la
Londra Statutul Tribunalului militar international, iar procesul marilor criminali de razboi a început la 20
noiembrie 1945. De altfel, aceasta pare sa fie si explicatia redactarii memoriului în acel moment. Se poate
presupune, stiute fiind raporturile de forte ce se exercitau în relatiile de subordonare dintre guvernul de la
Bucuresti si cel de la Moscova, ca demersul lui Bunaciu si Draghici a avut la pornire un impuls de la cea
mai mare putere ce exercita atunci nestingherita dominatia asupra României. Conform practicii Moscovei,
ori de câte ori se întâmpla ceva pe plan international, partidele (apoi tarile) satelite "luau atitudine". Pare
logic ca memoriul celor doi sa fie o astfel de reactie la constituirea Tribunalului militar international de la
Nürnberg. Cât priveste tonul vehement, el a fost pastrat mereu de reprezentantii P.C.R. In sedinta
guvernului din 2 mai 1946, despre care am amintit mai sus, Gh. Gheorghiu-Dej folosea acelasi limbaj,
vorbind despre "proteste din partea maselor largi ale poporului. Ne-au reprosat ca suntem slabi, ca am uitat
toate crimele acestor oameni cari au fost adusi în fata Tribunalului poporului si ca avem mila fata de niste
oameni cari nu merita".
Dar sa revenim la documentul semnat de Avram Bunaciu si Alexandru Draghici. Ei tineau sa reliefeze
meritele partidului comunist, care "a mobilizat mase largi în Capitala si în toata tara, care au cerut
condamnarea aspra a criminalilor de razboi si prin aceasta s-a dat un sprijin puternic judecatorilor,
aratându-le cât de populara este opera de condamnare a criminalilor de razboi". "Comunistii introduceau
conceptia lor asupra justitiei (si în generala societatii), potrivit careia nu justitia (respectiv cei ce aveau
pregatirea necesara) puteau hotarî, în mod independent, daca acuzatii erau vinovati sau nu, ci masele
"atotstiutoare".

Am vazut care era situatia grupului Antonescu în august 1945. Iata ce scriau însa Bunaciu si Draghici: "Au
trecut de atunci mai mult de 3 luni si am judecat alte 8 loturi de criminali de razboi, în total159 criminali,
din care 143 au fost condamnati, iar 16 achitati, fara însa sa vedem data apropiata când va fi judecat
guvernul Antonescu". Evident, cei doi comunisti de frunte nu protesta aici contra Moscovei. Faceau, pur si
simplu, demagogie, executând chiar ordinele sovieticilor.

In continuare, ei cereau: "In ceea ce priveste grija de a nu indispune armata cu arestari si trimiterea în
judecata Tribunalului poporului a unor ofiteri superiori cari au comis crime de razboi (general Stavrescu,
pogromul de la Iasi, Dascalescu, Nicolau si alti ofiteri superiori), credem ca armata nu poate fi câstigata
prin aceasta atitudine fata de criminalii de razboi din sânul ei, mai cu seama când se condamna zeci de
subofiteri sau ofiteri inferiori, nimeni nu se intereseaza de acest lucru. Noi credem ca armata, din contra,
este nemultumita de faptul ca multi dintre ofiterii superiori, cunoscuti criminali de razboi, nu numai ca nu
sunt condamnati sau scosi din armata, dar câteodata sunt avansati si decorati".

Partidul comunist era interesat sa epureze conducerea superioara a armatei, pe care a si "atacat-o" în 1945
(Magazin istoric, nr. 9, 10/1996). La fel si în cazul intelectualilor. Atragerea intelectualilor afirmau Bunaciu
si Draghici "nu se poate face prin lasarea în stare de libertate si scoaterea de sub urmarire a unor criminali
de razboi bine cunoscuti, ci mai degraba prin condamnarea lor. (Cazul profesor Petrovici, profesor Marcu si
Bratescu-Voinesti)".

Ultimul paragraf al documentului ne lamureste si asupra unei alte ratiuni reale pentru care a fost scris
atunci: "Trebuie ca Tribunalul poporului sa-si încheie lucrarile cât mai repede, deoarece cu orice zi
întârziata, îndepartam interesul maselor pentru judecarea criminalilor de razboi si pentru faptul ca suntem
într-un moment politic când lozincele partidului sunt pentru a îndrepta fata poporului spre opera de refacere
a tarii, lucru ce însa nu va fi usurat daca Tribunalul poporului nu-si va fi îndeplinit complet misiunea sa".

Potrivit conceptiei comuniste, justitia se confectiona dupa criteriile luptei de clasa si în acest caz ale
învingatorilor. Agravarea situatiei economice si politice din tara ar fi îndepartat orice interes de la problema
judecarii criminalilor de razboi, lipsind astfel partidul comunist de una dintre justificarile sale: celcare a
facut dreptate, potrivit vointei puterilor învingatoare, fata de cei vinovati de intrarea României în razboi.

IN PRAGUL REGIMULUI DICTATORIAL

"POPORUL ROMAN APARTINE PRIN CONDITIA SA SUFLETEASCA LA TIPUL

DEMOCRATIEI APUSENE".

C. RADULESCU-MOTRU

*Sociologie si astrologie *Servilismul Guvernului si frigul de la Academie *Crezul comunist batut cu

ciocanele în cap *Marea enigma a Rusiei îngrozitoarea foamete în Moldova *Sindicatul în casa lui S.
Mehedinti *Rostul usii *In închisoare, generalul Pantazi îsi scrie memoriile *Destainuirile
maresalului Antonescu

Prezentam alte fragmente selectate din jurnalul inedit tinut de filosoful Constantin Radulescu-Motru
(1868-1957) în anul 1947.

Dupa cum am precizat si în introducerea la episodul publicat în numarul anterior, 4/1997, C.

Radulescu-Motru si-a redactat în ultimii ani de viata un jurnal în 75 de caiete sub titlul, graitor prin
el însusi, Revizuirile si adaugarile pe care experienta celor 75 ani împliniti mi-a impus sa le fac la cele
publicate si traite de mine si de oamenii din timpul meu. ncepute la 2/15 februarie 1943. Ele se opresc
la anul 1952.
Este o opera memorialistica impresionanta, o adevarata fresca a vietii sociale, culturale, politice
românesti, în care însemnarile privind faptele de viata zilnice pe fundalul evenimentelor pe care le
traversa România în acei ani plini de framântari se întretaie cu rememorarile vietii traite de savant,
cu amintirile prietenilor si discipolilor sai, cu gânduri despre cartile scrise, cu planuri de viitoare
studii. Impresionanta este ea si prin volum, ca si prin stil, de o mare eleganta, precizie si elevatie.

O editie integrala a acestui jurnal este în curs de publicare la Editura Darurilor din Bucuresti, sub
îngrijirea d-lui prof. Dinu C. Giurescu (coordonator) si d-nelor Rodica Bichis, Lia Ioana Ciplea si
Gabriela Dumitrescu. Un prim volum (anul 1943) a aparut la începutul lui 1997.

n transcrierea, selectiva, a textului am pastrat particularitatile stilistice ale originalului, adoptând

normele ortografice actuale. Pentru cursivitatea lecturii, nu am mai marcat prin trei puncte
întreruperile de text. Interventiile explicative din paranteze drepte si notele de subsol ne apartin.

1947

18 februarie.Pâna ce sociologia sa devina o stiinta, în adevaratul înteles al cuvântului stiinta, ea are

deocamdata rolul de a aduce zapaceala în spirite.
Am asistat ieri la inaugurarea cursului de metodologia si sociologia dreptului la Facultatea de drept din
Bucuresti. Profesorul nou numit la acest curs, d. Mircea Manolescu, este doctor al Facultatii de filosofie si
litere din Bucuresti, elev al colegiului D. Gusti. D. Manolescu a citit desigur mult si are multa bunavointa
de a se tine în curent cu tot ce se publica în materie de sociologie si metodologie, dar fara multa
profunzime. A foiletat multe carti, dar fara sa le aprofundeze. Ce elevi va scoate la rândul sau? Ma îndoiesc
ca ei vor fi de vreun folos tarii, daca vor imita pe profesorul lor de la lectia inaugurala.

Sociologia produce în România efecte asemanatoare cu acele produse în Rusia. Toti acei ce se
entuziasmeaza de sociologie cred ca au descoperit în ea un fel de cheie magica prin care îsi deschid toate
usile culturii omenesti. Esti sociolog astazi în Rusia si România, asa cum erau astrologii în Orient:
interpreti ai zodiacurilor. Face exceptie deocamdata profesorul Eugen Sperantia de la Cluj si acesta doctor
al Facultatii de filosofie din Bucuresti si profesor de sociologie la Facultatea de drept din Cluj.

Guvernul actual, P. Groza, care copiaza pe rusi în mod servil, a introdus sociologia în programul mai
tuturor scolilor.

21 februarie. Se împlineste o luna de când Academia Româna nu poate tine sedintele publice din cauza
lipsei de combustibil. Toate comunicarile au fost amânate. n oras multe locuinte sunt fara foc. Colegul D.
Voinov1 si d-rul Tanasescu, vestitul chirurg al Iasilor, zac bolnavi de pneumonie, în locuinte neîncalzite.
Biblioteca Fundatiei Carol I si biblioteca Academiei sunt închise. i aceasta lipsa de combustibil este
datorata servilismului actualului guvern, care a acordat rusilor o cota mai mare de pacura si carbune decât
era prevazuta în armistitiu.

22 februarie. Cu toate repetatele declaratii din partea guvernelor din Washington, Londra si Moscova ca
pacea nu este amenintata, se gramadesc totusi prevestirile unui conflict viitor între anglo-americani si
sovietele ruse. Acestea din urma nu vor sa renunte la crezul loc politic: ca democratia se confunda cu
comunismul, a ceea ce pentru anglo-americani si pentru toti oamenii cu bun simt este o absurditate.
Rusii pe oriunde se gasesc fac propaganda comunista, punând astfel în pericol pacea celorlalte state. n
zilele din urma, Marshall2, ministru de externe al Statelor Unite, a si dat un avertisment în aceasta privinta,
spunând ca situatia din Coreea, unde rusii au 240 000 soldati pusi în serviciul comunismului, poate provoca
un viitor razboi. Radio Londra a confirmat alaltaieri avertismentul lui Marshall.

Vor da conducatorii Sovietelor înapoi, renuntând la capul lor? Socotim ca asa ceva nu este cu putinta.
Conducatorii Sovietelor de astazi se mentin la putere gratie numai acestui crez, pe care l-au batut cu
ciocanul în capetele rusesti timp de un sfert de secol. Renuntând la crezul ca democratia se confunda cu
comunismul, ei sunt pierduti. Toata puterea lor sta în credinta poporului rus ca monopolul democratiei îl au
comunistii din jurul lui Stalin.

Razboiul dintre democratia Apusului si comunismului rusesc ar fi însa fatal României. Profitând de
concluzia generala a razboiului, Sovietele, sub pretextul de a-si asigura hotarele dintre Apus, vor anexa pur
si simplu tarile locuite de români, dimpreuna poate de cele locuite de poloni, sârbi si bulgari, daca nu chiar
si cu cele locuite de cehoslovaci, unguri si greci.
Poate ca în acest scop, Sovietele prin conducatorii lor fac politica de agresiune astazi. Conducatorii
Sovietelor spera ca fixând pe anglo-americani într-un razboi în Asia sa poata face cuceriri în Europa
orientala. Ca sperantele lor pot fi dejucate si schimbate posibil, probabil chiar! Dar ce se va alege de
neamul românesc în rastimpul acestui razboi?

24 februarie. Este Rusia în adevar comunista? Rezultatele alegerilor ar trebui sa ne lamureasca în aceasta
privinta1.

Rezultatul alegerilor spune numai ca au reusit comunistii si acei fara partid; de un alt partid, nici un cuvânt.
Câti apartin partidului comunist? Dupa afirmatiile oficiale, care sunt în Rusia favorabile comunistilor,
comunisti ar fi vreo opt milioane de rusi. Restul pâna la doua sute milioane ar fi dar acei fara partid. Prin
urmare în Rusia 96% din numarul populatiei sunt fara partid. Atunci ce fel de comunism este în Rusia? Un
comunism reprezentat doar prin 4%, care au curajul sa se dea drept comunisti, iar restul sta în rezerva? De
ce sta în rezerva? Fiindca asteapta sa vada cum iese pâna la sfârsit experienta comunismului, sau fiindca
sunt terorizati? Iata întrebari care constituie marea enigma a Rusiei!

25 februarie. Ne îndreptam spre o cultura dirijata de politica, si înca de o politica bazata pe economic,
adica pe cel mai sarac generator de originalitate culturala. Vom intra, din punctul de vedere cultural, într-o
perioada de aservire sub dominatia economicului, asa cum odinioara în Evul Mediu cultura europeana s-a
gasit sub dominatia teologicului. Rusia a si pornit pe calea acestui nou medievalism. n cuprinsul acestei
întinse tari nu este permis sa se afirme alta cultura, afara de aceea care justifica dominatia comunismului
stalinist.

1 martie 1947. ngrozitoare foamete în Moldova, din cauza secetei de anul trecut. n cursul verii, anul trecut
s-a rechizitionat grâu pentru Moldova din restul tarii, au circulat chiar si trenuri, asa zise trenurile foametei,
în care locuitorii moldoveni îsi transportau sacii de grâu cumparati din Muntenia, Oltenia si Banat. Aparent
destule ca sa aprovizioneze Moldova, în fapt însa rechizitiile s-au dus în Rusia, iar trenurile asa-zise de
foamete erau la dispozitia capitalistilor evrei, care transportau prin prepusii lor grâu ce urma sa fie vândut
cu pret înzecit în Polonia.

Acum se constata ca Moldova n-a fost aprovizionata. Informatiile care ne vin sunt înspaimântatoare. Satele
decimate de boli si de moarte. Copiii de doi-trei ani cântaresc câteva kilograme. Oamenii se hranesc cu
rogojini fierte. Disperarea moldovenilor a gasit ecou în Statele Unite ale Americii, Anglia, Suedia, pâna si
Bulgaria, care au început sa trimita alimente si îmbracaminte.

Crucea Rosie din România depune o munca supraomeneasca pentru ca ajutoarele trimise de strainatate sa
mearga în Moldova si sa nu treaca în Rusia.

2 martie. Am avut astazi, duminica de dimineata o întâlnire la mine acasa cu colegul S. Mehedinti4, cu care
m-am întretinut, pe când afara stralucea un soare frumos de primavara, asupra noii sale scrieri, Premise si
concluzii la Terra.
In cursul întretinerii noastre, am aflat de la Mehedinti ca locuinta sa din Bucuresti este ocupata de
Sindicatul General al Muncii si ca nu o poate recapata, cu toate interventiile facute. Insusi primul-ministru,
P. Groza, a intervenit la Sindicat ca sa elibereze locuinta (din str. Racovita nr. 12) a lui Mehedinti.
Sindicatul nici n-a raspuns. Protejat de ministrii comunisti Teohari Georgescu, Gh. Gheorghiu-Dej,
Bodnaras si patroana tuturor, Ana Pauker, Sindicatul se considera mai presus de autoritatea statului!

Cazul locuintei lui Mehedinti nu este izolat. n multe alte orase din tara, primarii comunisti au instalat
cluburi si tot felul de institutii în casele particularilor cu de la sine putere. Astfel, la Ploiesti, primarul
Vidrascu, dupa plecarea comandamentului rusesc din casa avocatului Costel Petrescu, a instalat aici o
pinacoteca, desi orasul Ploiesti are un alt local de pinacoteca. Comunismul se afirma la noi ca un regim al
bunului plac. Sic volo, sic jubeo [asa vreau, asa decid].

3 martie. Aceea ce a vazut pe P. Manoliu, ziarist, în Moldova, unde a fost de curând, confirma întrutotul
informatiile precedente. Copiii pâna la vârsta de trei ani, aproape cu toti morti. Restul populatiei aproape
muribunde. Oamenii sunt adusi de foamete la aspecte de stafii. Cei din sate se nutresc cu ciorba facuta din
coji de lemne si din paie tocate marunt. Totusi, în câteva orase populate de evrei, se poate gasi pâine. ntre
aceste orase nu este însa Iasul.

P. Manoliu mai marturiseste ca în Iasi toata lumea este convinsa ca în Basarabia toata populatia româneasca
a fost transportata în Rusia si ca în prezent nu mai exista picior de român în Basarabia. Tot dânsul a aflat ca
în Rusia, de asemeni, bântuie o foamete cumplita. Toata Moldova asteapta cu nerabdare ajutorul
americanilor. Manoliu este si în aceasta privinta pesimist. Ajutorul americanilor va fi furat de rusi, cum s-a
facut si cu celelalte încarcaturi ale vaselor venite din America.

4 martie. N-ai usa la bordei", zicatoare populara care se adreseaza celui care uita sa închida usa dupa
dânsul. Zicatoare plina de semnificatie. Am observat adesea la servitorii mei, recruti în totalitate dintre
locuitorii de la sat, putina atentie pe care ei o dau la închiderea usii dupa dânsii, chiar în timp de iarna.
Aceasta înseamna ca în memoria lor organica rostul usii nu s-a fixat înca în mod precis. Numai frica de hoti
face pe sateni sa închida noaptea usa la casa. De regula usile sunt peste tot deschise, când sunt usi, caci de
multe ori nu sunt.

Am auzit ca si la rusi usile de la case stau deschise. Explicarea ar fi dupa unii ca usile stau deschise în
Rusia fiindca locuitorii ei sunt comunisti, adica în mod ostentativ nu apara proprietatea. Eu cred ca
explicarea este mai degraba aceeasi ca si la locuitorii satelor noastre. Au locuit îndelung în case fara usa.

5 martie. Generalissimul Stalin a demisionat din postul de sef suprem al statelor sovietice, pentru a se
decide, zice-se, organizatiei productiei economice5. Ce viclenie o mai fi ascunzând acest gest al lui Stalin?
Caci în politica ruseasca de astazi, ca si în cea de altadata, de altfel, tot ce misca misca în scop necinstit. Ca
o viclenie este la mijloc, se vede si din felul cum Radio Moscova anunta demisia lui Stalin. Nimeni nu va
banui, zice acest Radio, ca altele sunt motivele demisiei lui Stalin! Nimeni nu va banui, adica ne asteptam
ca toata lumea are sa banuiasca!"

6 martie 1947. La noi în tara, sub pretex de patriotism, adevarul este de multe ori înlaturat si înlocuit de
pareri conventionale.
O greutate are sa fie la publicarea brosurelor6 noastre la trecerea lor prin cenzura. In suma rezultatelor
obtinute din cercetari aveau si pe cele din Basarabia si Bucovina de Nord. Cenzura însa opreste în mod
absolut sa se publice numele macar de Basarabia si Bucovina. Asa înteleg comunistii libertatea gândirii!

8 martie. Ultimele zile foarte deprimat înaintea perspectivei ce mi se deschide. Scumpetea vietii din
Bucuresti ma va sili sa ma retrag în conacul de la Butoiesti, pentru restul vietii. Am încasat aproape
cincizeci milioane din vânzari pâna acum. S-au dus din ele jumatate cu întretinerea mea în Bucuresti pe
lunile decembrie 1946 martie 1947. Pensia se ridica la 750 000 lei pe luna, iar cheltuielile pe luna depasesc
patru milioane!

La aceste griji materiale se mai adauga si neplacerile provenite din slabirea vederii. Singura consolare mi-o
da sanatatea inteligentei. Ma simt tot asa de sanatos la minte ca în anii tineretii. Foarte mici absente de
memorie. Judecata critica în stare perfecta.

10 martie. Azi dupa-amiaza am fost la dr. Blatt, profesor la noua Facultate de medicina din Timisoara si
demult cunoscut în Bucuresti ca medic în boalele de ochi. Prevedeam în buna parte diagnosticul ce va pune.
Eram sigur ca ochiul din stânga, cu care mai pot vedea (în urma operatiei nenorocite facuta de dr. Vintilescu
prin anul 1915 la cataracta de la ochiul drept) este si el atins de cataracta. Prin diagnosticul sau, dr. Blatt a
confirmat prevederea mea.

N-am fost emotionat de rezultatul consultatiei. Aceea ce ma si surprinde în oarecare masura. Perspectiva de
a ramâne complet orb nu este cu desavârsire exclusa.

Si când voi fi complet orb, prin ce mijloc îmi pot scurta zilele? Caci a trai orb complet îmi va fi cu
neputinta. Prin ce mijloc as putea sa-mi pun capat zilelor? Prin aruncarea în mare, cum a facut cu multi ani
înainte printul dr. I. Radovici, care s-a aruncat în mare de pe vaporul în care calatorea mi se pare spre Italia?
Sau aruncându-ma de la etajul de sus al casei pe trotuar, ca prietenul D. Draghicescu? Sau taindu-mi
arterele în baie, ca filosoful antic? nghitând otrava, ca Socrate?

Convins sunt ca în caz de voi ramâne orb este mai bine sa ma sinucid; dar siguranta ca voi avea si curajul
de a-mi executa convingerea nu o am.

11 martie. Nepoata mea Ady Pantazi, sotia generalului C. Pantazi, îmi povesteste de suferintele pe care le
îndura sotul sau, închis la Adjud [Aiud], în Transilvania. Este tinut în frig si fara alimente suficiente.
Impreuna cu el în închisoare se gasesc dr. Tomescu, fostul ministru al sanatatii, generalul Macici, ziaristul
Hodós, colonelul Isopescu si altii.
Toti au cam acelasi tratament. Subdirector al închisorii este un oarecare Mares, fost de doua ori condamnat
pentru fapte infamante, iar astazi comunist.
De ieri au mai fost trimisi la închisoarea din Aiud alti condamnati, detinuti pâna acum la Vacaresti. N-au
ramas la Vacaresti decât fostii ministri: Cancicov, Mares si Busila. Fostul director al Sigurantei este închis
la Ministerul de interne. Pentru ei, ca sa nu fie trimisi la Aiud a facut interventie G. Tatarescu. Pentru C.
Pantazi, spre a fi adus de la Aiud la Vacaresti a facut interventie chiar regele Mihai, dar fara succes.

In închisoare generalul C. Pantazi a reusit sa-si scrie memoriile, în care sunt cuprinse destainuirile pe care i
le-a facut maresalul pe când se gaseau închisi împreuna la Galizin în Rusia. n aceste destainuiri se gasesc
toate amanuntele privitoare la relatiile politice dintre maresalul Antonescu si Adolf Hitler. Planurile de
razboi, obligatiile reciproce dintre Germania si România. In aceste istorisiri se mai gaseste istorisita si
scena în care Antonescu a refuzat sa semneze armistitiul înfaptuit la 23 august 1944 între România si Rusia,
desi generalul rus care a dus spre semnare armistitiul l-a prevenit pe maresalul Antonescu ca daca nu-l va
semna, va fi condamnat la moarte.

Maresalul Antonescu a luat cunostinta, de asemeni, cu aceasta ocazie, ca toti oamenii politici din România
semnasera armistitiul.
Tot în Memoriile generalului C. Pantazi se mai afla consemnat si faptul ca dupa condamnarea la moarte a
maresalului Antonescu si respingerea cererii de gratiere din partea regelui Mihai, acesta a trimis la Jilava un
adjutant la maresal ca sa-i comunice acestuia ca a fost cu regret silit sa respinga cererea de gratiere în
interesul tarii si al tronului si ca maresalul Antonescu ar fi trimis ca raspuns regelui cuvintele: Ma îndoiesc
ca prin respingerea gratierii regele Mihai a servit tara si tronul!"

Din Aiud a mai aflat nepoata-mea faptul îmbucurator ca populatia româneasca din acest oras, precum si
aceea din comunele învecinate, simpatizeaza cu criminalii de razboi închisi. Cuvintele schimbate între
generalul C. Pantazi si un general rus, care l-a întrebat de ce este închis?, cu ocazia unei inspectii, si
raspunsul generalului Pantazi: Sunt închis fiindca am fost român!" sunt cunoscute si comentate peste tot în
Aiud cu o vadita mândrie nationala.

In ultimele zile s-au facut din nou arestari printre membrii partidelor de opozitie. Ce rost sa aiba aceste
arestari în preajma ratificarii Tratatului de pace? Sa fie nesiguranta crescânda în care se gasesg agentii
Moscovei? Sa fie preludiul încordarii de raport dintre anglo-americani si rusi? Se pare ca masuri noi de
teroare contra adversarilor sunt luate nu numai în România, ci în toate tarile învecinate Rusiei, precum si în
Germania. Acei ce guverneaza în aceste tari sa fie iubiti cu de-a sila. Vazând ca nu reusesc, se razbuna.

12 martie. Fiziologul rus Pavlov a atras de mult atentia asupra rolului pe care-l are frica în viata animalelor.
Acest rol este însa cu mult mai important în viata societatilor omenesti. Toate popoarele lipsite de simtul
initiativelor si de simtul libertatii, deci incomplet evoluate în structura constiintei lor sufletesti, sunt
constrânse, prin forta împrejurarilor, sa adopte ordinea politica pe care o impune firea.

Astfel se guverneaza astazi în Rusia. Astfel a guvernat Hitler în Germania, în cursul ultimului razboi. Astfel
se guverneaza în România de catre comunistii impusi de Moscova, dupa armistitiul de la 23 august 1944.

Aproape toate dictaturile din întreg cursul istoriei omenesti s-au mentinut la putere prin mijlocirea fricii.
Acolo unde ordinea politica nu se sprijina pe deprinderile de initiativa si de libertate, gasim deschise larg
portile pentru regimurile de dictatura.
Noi românii, suntem pe pragul regimului dictatorial. Vom intra definitiv pe poarta lui? Dureroasa întrebare:
la care destinul va da raspunsul probabil dupa ce eu voi închide ochii!

Prezentare de selectie
Ioan LaCUSTA

1 Dimitrie Voinov (1867-1951), zoolog, histolog si citolog român, profesor la Facultatea de stiinte din
Bucuresti; membru titular (1927) si membru de onoare (1948) al Academiei Române.

2 George Marshall (1880-1959), general si om politic american; seful Marelui Stat Major al fortelor
armate ale S.U.A. în al doilea razboi mondial; secretar de stat (1947-1949). A initiat un plan de ajutorare
a Europei postbelice (iunie 1947). In 1953 a primit Premiul Nobel pentru pace. (Vezi si Magazin istoric, nr.
11/1992).
 3 La 9 februarie 1947, în U.R.S.S. au avut loc alegeri pentru Sovietul Suprem. Un comunicat TASS, preluat
de la presa româneasca, preciza ca în R.S.F.S.R., din 99,95 alegatori care au luat parte, 99,29% au votat
pentru blocul comunistilor si al celor fara partid".
Gândurile lui Radulescu-Motru, cu toata profunzimea si originalitatea lor, denota si o doza de naivitate,
întrucât priveste alegerile din U.R.S.S., dupa comunicatele oficiale, ca si când ar fi fost libere.

4 Simion Mehedinti (1869-1962), geograf român, profesor la prima catedra universitara de geografie din
cadrul Universitatii din Bucuresti; membru corespondent (1908) si titular (1915) al Academiei Române.

5 La 4 martie 1947 TASS transmitea Prezidiumul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a acceptat cererea
presedintelui Consiliului de Ministri al U.R.S.S. Iosif Stalin, de a fi eliberat din functia de ministru al
fortelor armate ale U.R.S.S. având în vedere ca el este împovarat într-o foarte mare masura cu activitatea
sa principala".
Generalul de armata Nikolai Alexandrovici Bulganin este numit ministru al fortelor armate.

6 Este vorba de rezultatele cercetarilor experimentale privitoare la inteligenta românilor, cercetari

întreprinse asupra a 60 000 de locuitori din diferite judete, împreuna cu o echipa condusa de I.M. Nestor,
conferentiar la Facultatea de filosofie din Bucuresti.
Au fost publicate în 1948, sub egida Academiei Române, Consiliul National de cercetari stiintifice II
Comisia de psihometrie si antropologie, sub titlul Cercetari experimentale asupra inteligentei la români.

TITULESCU SUB LUPA SERVICIILOR SECRETE

Dr. T.A. POKIVAILOVA

* Suspiciune motivata * Eugen Bianu si misiunile sale * Printul Stirbey permanent supravegheat * Viktor
Bogomolet informeaza Bucurestii * Agentul de legatura între Titulescu si Moscova * Litvinov este obosit si
nemultumit * O întâlnire diplomatica de sase ore * "Genevistii" în Siberia

Fosta "Arhiva speciala" (actualmente Centrul de colectii istorico-documentare) din Moscova, detine în
fondurile de documente franceze 108 volume consacrate activitatii centrului de spionaj creat la Paris de
Serviciul român de informatii, în perioada interbelica, centru condus de emigrantul rus alb Viktor
Bogomolet.

Colaboratoarea noastra dr. Tatiana Pokivailova, cercetatoare la Institutul de slavistica si balcanistica al

Academiei de Stiinte a Rusiei, care ne-a vizitat de mai multe ori redactia, a avut amabilitatea sa ne puna la
dispozitie un interesant document din fondurile acestei arhive, document al carui protagonist principal este
fostul ministru de externe român Nicolae Titulescu.

Intr-una dintre convorbirile sale cu comisarul poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S. Maksim Litvinov,
(Magazin istoric , nr. 10-12/1987; 11, 12/1989), Titulescu se plângea ca este permanent urmarit. Prietenii si colegii
lui, care îl cunosteau îndeaproape, puneau afirmatiile lui pe seama anxietatii si suspiciunii sale bolnavicioase. Totusi,
documentele de care dispunem la ora actuala dovedesc ca temerile lui Titulescu aveau motivatii reale. El se afla, în
primul rând, sub observatia nazistilor. Dar culegeau informatii despre el si serviciile secrete poloneze. De asemenea,
îl urmareau pe el si pe apropiatii lui agentii români care se ocupau, totodata, cu culegerea de informatii despre
U.R.S.S. si Comintern.

Cine este acest Viktor Bogomolet? (Magazin istoric, nr. 4/1996). S-a nascut în 1895 la Kiev, unde a si absolvit
Facultatea de drept. n 1920, a fost colaborator al contraspionajului armatei albe. n acelasi an a fugit la
Constantinopol si a intrat în serviciul secret englez (Intelligence Service). n 1923-1924 a condus activitatea
"serviciului oriental de spionaj împotriva U.R.S.S.", din cadrul Intelligence Service. Dupa unele date, în intervalul
1922-1931, a trait un timp în România si a fost casatorit cu o românca. n 1931 si 1933 a locuit la Berlin, apoi din
nou la Paris. n 1937 Bogomolet a condus centrul de spionaj de la Paris, care supraveghea activitatea în Franta,
Anglia si Elvetia, cât si în alte tari a opozitiei politice române fata de regele Carol si guvernul român. n 1940
Bogomolet se afla la Lisabona si trecuse din nou în serviciul englezilor.

Cine a condus nemijlocit si a finantat activitatea lui Bogomolet? Directorul general al Directiei generale a Politiei de
Siguranta, Eugen Bianu (sub numele conspirativ "Holmes"). Acesta îi transmitea lui Bogomolet misiuni, iar
Bogomolet expedia la Bucuresti, prin curieri, prin posta si prin alte mijloace, informatii detaliate.

Prioritar era vorba despre activitatea printului Barbu Stirbey si a anturajului sau, despre cea lui N. Titulescu, precum
si a gruparii republicane românesti din Franta, ce edita între 1937 si 1940 Bulletin du Comité Roumain d'Action
Republicaine. Rapoartele indicau exact datele si locurile de întâlnire, legaturile cu oamenii politici români si cu
opozitia româna din strainatate, cât si cu oameni politici din tarile vest-europene, identificau sursele si canalele de
finantare a grupurilor anticarliste de opozitie. Dupa cum socotea Bogomolet, prin B. Stirbey si secretarul lui,
englezul Watson, cei din opozitie aveau legaturi cu N. Titulescu si Carol Davila, aflat în anturajul lui imediat.

La 11 mai 1937, Bogomolet comunica la Bucuresti: "Stirbey se afla sub permanenta supraveghere, agentii nostri îl
însotesc în fiecare zi".

Cu exact o saptamâna înainte, la 3 mai 1937, Bogomolet informa ca a verificat un întreg lant de cunoscuti pentru a
defini activitatea lui Titulescu. Munca lui Bogomolet se desfasura pe un palier destul de larg, înainte de toate
folosind agenti permanenti. Informatori platiti ai lui Bogomolet erau atât functionarii hotelurilor, unde poposeau sau
locuiau oamenii politici români pusi sub observatie, si telefonistele, cât si functionarii unor ambasade, ziaristii etc.
Una dintre surse pare a fi chiar secretarul lui Stirbey, Watson (pe care Bogomolet reusise sa-l recruteze).

Desigur ca documentele provenite de la V. Bogomolet trebuie verificate, dupa cum faptele trebuie confirmate de alte
documente.

Dupa retragerea sa în 1936, N. Titulescu nu a parasit scena politica si nu a renuntat la gândul de a se întoarce în
România, pe postul de ministru al afacerilor externe. n acest sens, el a cautat sprijinul Angliei, Frantei si Uniunii
Sovietice. Si nu este întâmplator faptul ca Bucurestiul era interesat de tot ce privea vizitele lui N. Titulescu si ale
persoanelor sale de încredere în Anglia, întâlnirile cu oameni politici ai Frantei, relatiile sale cu ziaristii si contactele
cu Ambasada sovietica la Paris, cât si relatiile personale cu M.M. Litvinov. Despre toate acestea, timp de trei ani
Viktor Bogomolet a informat Bucurestii. La 18 mai 1937, de pilda, el anunta ca dispune de date privind câteva
calatorii iminente ale lui N. Titulescu la Paris si Londra (N. Titulescu se afla în vremea aceea la Cap Martin) si ca
dupa aceea el va merge la Praga, unde este invitat la o conferinta si o întâlnire cu oameni politici cehi.

Foarte interesant este raportul lui V. Bogomolet din 1 iunie 1937 privind întâlnirea (din 29 mai) a lui N. Titulescu si
M.M. Litvinov în mica localitate Talloires (asupra careia ne vom opri mai detaliat). Indubitabil, guvernul sovietic era
interesat ca N. Titulescu sa revina în functia de ministru al afacerilor externe al României. Intrevederea s-a prelungit
aproape sase ore. Sa o urmarim dupa document (1).

"Sursa noastra transmite: nca din timpul vizitei sale la Paris, Titulescu a pus în fata lui Hirschfeld problema întâlnirii
sale cu Litvinov, pentru convorbiri politice importante. Comisariatul poporului pentru afaceri interne nu a raspuns
imediat acestei rugaminti, transmitându-i lui Titulescu ca raspunsul va fi dat prin Sokolin, aflat acum cu resedinta
permanenta la Geneva. Sokolin este agentul de legatura între Titulescu si Moscova. Titulescu îl stie din timpul
activitatii lui la Bucuresti si îl considera un om de încredere. Nu trebuie uitat totusi ca Sokolin nu este numai
reprezentant oficial al U.R.S.S. pe lânga Liga Natiunilor, ci si rezident al serviciilor speciale de spionaj, conducând,
din punct de vedere politic, întreaga activitate a acestora în Europa.

Contactele financiare ale lui Titulescu cu Moscova trec tot prin Sokolin. De pilda, finantarea ultimei calatorii a lui
Titulescu la Paris, sustinuta în principal de Moscova, s-a facut prin agentura lui Sokolin (Sokolin are o retea mare de
agenti care lucreaza autonom si are baza lânga Ambasada U.R.S.S. In Franta. n Elvetia a trecut la Sokolin agentura
lui Bagotki).

Litvinov nu a vazut posibila întâlnirea cu Titulescu decât dupa încheierea partii principale a activitatii sale la
Geneva. Din dorinta ambelor parti, întâlnirea a avut loc pe teritoriul francez, sub supravegherea atenta a serviciului
de siguranta francez, care nu a permis nici unui strain sa se apropie de locul întâlnirii, pentru ca Titulescu se plângea
insistent ca este urmarit de agentii guvernului român actual al lui Tatarescu. Micul dejun si discutia s-au prelungit
mult mai mult decât prevede eticheta diplomatica, ceea ce se transmite din cercurile sovietice l-a obosit foarte tare
pe Litvinov, obisnuit cu munca sistematizata si caruia nu-i placeau discutiile îndelungate, cu revenirea la unul si
acelasi subiect.

Serviciul de supraveghere a constatat ca întâlnirea a durat aproape sase ore, întrecând toate recordurile în domeniu.

Conform unor informatii din cercurile sovietice, Litvinov a încercat de câteva ori sa plece, dar de fiecare data
Titulescu l-a retinut, insistând ca trebuie sa lamureasca pâna la capat toate problemele puse de el. Litvinov s-a
comportat în general retinut în timpul discutiei si l-a lasat pe Titulescu sa vorbeasca, temându-se, evident, ca în cazul
unor declaratii din partea lui, Titulescu le-ar fi folosit cum i-ar fi convenit, creându-i ulterior lui la Moscova o
situatie delicata.

In timpul întâlnirii sale cu Sokolin si Hirschfeld, de la Paris, Titulescu a prezentat platforma legaturii sale cu
Moscova.

Aceasta platforma (împartasita partial si de Moscova) consta în faptul ca schimbarea guvernului Tatarescu si
aducerea lui Titulescu ca ministru al afacerilor externe ar fi fost o garantie pentru U.R.S.S. privind evitarea aderarii
României la axa Roma-Berlin si, în cel mai scurt timp, ruperea colaborarii Bucurestiului cu Varsovia, care preocupa
foarte mult Moscova. Ca o masura care ar fi putut crea atuuri pentru Titulescu, ultimul sugera tot timpul prin Sokolin
ca guvernul sovietic ar trebui sa declare ferm ca era de acord sa reglementeze problema Basarabiei, recunoscând,
într-o forma clara si neechivoca, unirea ei cu România, în cazul în care la conducere va veni un nou guvern, cu
Titulescu în calitate de ministru al afacerilor externe.

In timpul micului dejun si al discutiei sale cu Litvinov, Titulescu a revenit insistent asupra acestei probleme, staruind
ca Litvinov sa-i faca în acest sens o declaratie clara, pe care el sa o poata folosi în discutiile sale cu cercurile politice
românesti, sugerându-le posibilitatea rezolvarii, o data pentru totdeauna, a problemei Basarabiei, daca guvernul
Tatarescu va fi schimbat, iar el, Titulescu, va fi numit în postul de ministru al afacerilor externe.

Aceleasi cercuri sovietice transmit ca Litvinov s-a ferit categoric sa dea o asemenea declaratie si în general a evitat
sa discute pe aceasta tema cu Titulescu, temându-se ca acesta poate transforma o simpla conversatie într-un Acord
din partea lui Litvinov. Cu toate acestea, Titulescu a revenit insistent de câteva ori asupra temei, facând din ea un fel
de ax al întregii convorbiri".

La câteva zile de la întâlnire, V. Bogomolet îi trimite lui E. Bianu, "Holmes", la Bucuresti un raport amanuntit
privind activitatea lui N. Titulescu si rezultatele întâlnirii.

"Intâlnirea lui Titulescu cu Litvinov scrie Bogomolet nu a contribuit la întarirea pozitiilor lui Titulescu la Paris,
întrucât pentru Litvinov este foarte clar ca pozitia lui Titulescu izvoraste din preocuparea sa de a redeveni ministru al
afacerilor externe si întreaga activitate a lui Titulescu graviteaza în jurul acestei probleme " Si, mai departe, V.
Bogomolet transmitea ca Litvinov întelege destul de bine ca chiar daca Moscova va recunoaste public, fara
rugamintea Bucurestiului, unirea Basarabiei, Titulescu tot nu va deveni ministru de externe.

Pentru Moscova, problema Basarabiei nu era numai o problema internationala, ci si una interna din punctul de
vedere al partidului scria V. Bogomolet.

Din informatiile lui V. Bogomolet, reiese ca Litvinov nu vroia sa se stie despre întâlnirea sa cu N. Titulescu si ca a
fost nemultumit de faptul ca "s-a facut atâta zgomot în jurul întâlnirii sale cu N. Titulescu". Litvinov a fost
nemultumit si de faptul ca N. Titulescu se adresase guvernului francez sa se implice în organizarea întâlnirii cu
Litvinov si astfel a atras atentia ziaristilor. "Varsovia, cum informa în continuare V. Bogomolet, urmareste permanent
activitatea lui Titulescu. Avem surse demne de încredere care informeaza ca guvernul polon considera ca actiunile
lui Titulescu ar fi îndreptate contra Poloniei si contra lui Beck personal. Serviciile secrete si, cel mai puternic dintre
acestea, Biroul 2 al Statului Major General al Poloniei, au instructiuni foarte secrete sa informeze permanent despre
activitatea lui Titulescu

Consideram scria V. Bogomolet ca Varsovia este împotriva lui Titulescu. Este clar ca numirea lui Titulescu în postul
de ministru al afacerilor externe ar fi putut deteriora bunele relatii dintre Polonia si România "

In 1938 din însarcinarea sefului sau de la Bucuresti, V. Bogomolet, cerceteaza legaturile lui N. Titulescu si C. Davila
cu ziaristii francezi aflati în Franta, activitatea lui N. Titulescu în organizatiile internationale. Din informatiile lui V.
Bogomolet pentru prima jumatate a anului 1938 se poate trage concluzia ca activitatea lui N. Titulescu s-a
intensificat. "Parisul si Elvetia scrie V. Bogomolet în 1938 s-au transformat în centre de concentrare a activitatii
împotriva Bucurestiului si Majestatii Sale". "Pâna în martie 1938 scria V. Bogomolet Titulescu a fost de trei ori la
Paris. El a facut recomandari liderilor politici cu orientare de stânga, si-a îndemnat camarazii, în speta pe C. Davila,
la întâlniri cu oameni politici englezi si americani. El a dezvoltat tema germanofiliei Bucurestilor Totusi Titulescu a
încercat sa pastreze un maximum de conspirativitate, dar a continuat sa spuna ca, pâna la urma, tot va fi chemat la
Bucuresti".

Dupa [acordul de la] München, Titulescu a avut pentru o vreme o cadere fizica, totusi, conform informatiilor lui V.
Bogomolet, în primavara lui 1939 activitatea sa a înregistrat o brusca revigorare. n raportul din 6 iulie 1939,
Bogomolet transmitea ca "Titulescu continua sa desfasoare o activitate dinamica în legatura cu tratativele anglo-
franco-sovietice. L-a vizitat de trei ori la Paris pe ambasadorul sovietic, a avut o întrevedere cu ambasadorul Frantei
la Londra, a fost el însusi la Londra, s-a întâlnit cu ziaristi, a participat împreuna cu Cantacuzino la conferinta de la
Geneva.
In raportul din 24 octombrie 1939 se relata despre întrevederea lui N. Titulescu cu ministrul român al afacerilor
externe la Berna, în cadrul careia pare a se fi discutat despre întoarcerea lui Titulescu în România. Dar Titulescu a
trecut sub tacere aceasta întâlnire, a vorbit foarte putin despre ea, chiar si cu cei mai apropiati prieteni. In general,
considera V. Bogomolet, pozitia lui Titulescu este contradictorie. n unele cazuri spune ca e bolnav si vrea sa
abandoneze politica, în altele socoteste ca a venit momentul prielnic pentru activitatea sa politica, desi în tari ca
Anglia si Franta, unde el se bucura de sprijin, sansele revenirii lui la conducerea politicii externe românesti sunt
socotite putin probabile. De asemenea în opinia lui V. Bogomolet, Titulescu a devenit foarte retinut, vorbeste putin,
despre necesitatea de a cauta în Uniunea Sovietica o protectoare în fata Germaniei"

Dupa cum transmitea V. Bogomolet, contactele lui Titulescu cu reprezentantii diplomatici sovietici au diminuat
simtitor îndeosebi dupa destituirea lui M.M. Litvinov si dupa ce multi "genevisti" au fost chemati în U.R.S.S. si
deportati în Siberia.

In încheiere prezentam un interesant document al grupului lui Bogomolet: înregistrarea convorbirii telefonice din 10
ianuarie 1940, a lui V. Madgearu în casa de la St. Moritz a lui N. Titulescu, cu putin timp înainte de moartea
acestuia.

"10 ianuarie 1940

Ora 11.25
Bucuresti 2.20 Madgearu Virgil
str. Vasile Conta 12 Saint-Moritz casa Titulescu.

S.M. - Nenisor. Am onoare sa va salut d-le Ministru.

Buc. - Am auzit ca dl. Titulescu este bolnav.
S.M. - Da, este adevarat, este mai mult o depresiune nervoasa.
Buc. - De ce natura?
S.M. - Mai mult de natura medicamentoasa.
Buc. - Am auzit ca a avut si un accident.
S.M. - Da, este adevarat. Daca vreti, d-le Ministru, sa asteptati putin, va pun la telefon pe D-na Titulescu.
Buc. - Astept.
S.M. (D-na Titulescu) - Buna ziua, d-le Madgearu!
Buc. - Sarut mâinile. Am auzit ca Titulescu este bolnav.
S.M. - Da, nu este asa bine, are o depresiune nervoasa foarte pronuntata. Doctorul spune ca trebuie sa-i faca un
tratament de dezintoxicare. Dar este foarte greu de tratat. Stii ce caracter voluntar are si se lasa foarte greu convins.
Buc. - Da, stiu.
S.M. - O sa vina doctorul de la Berna sa-l consulte.
Buc. - Te rog sa-i transmiti din partea mea si a d-lui Maniu, care este chiar lânga mine, sanatate si ca ne pare foarte
rau.
S.M. - Multumesc d-lui Maniu si d-tale. "

(1) Dialogul Titulescu-Litvinov a constituit, în paginile revistei noastre, subiectul unui articol semnat de Valentin
Lipatti (nr. 12/1987).

Momentul Saguna în istoria Bisericii Transilvaniei

Dr. Antonie Plamadeala

Momentul Saguna în istoria Bisericii si în destinul Transilvaniei se înscrie ca un moment de rascruce

pe o întindere de mai mult de un sfert de veac (1846-1873). Un sfert de veac mereu în dilatare pentru
ca Saguna a initiat si a trasat orientari noi pentru Biserica ortodoxa a vremii lui, dar beneficiile lor se
resimt si azi si se vor resimti peste veacuri. Valorile fac istorie si cariere fara limite. Ele antreneaza în
lucrarea lor mai multe generatii si sunt ca pomii: înfloresc si reînfloresc, dau fructe într-un an si în
anii urmatori într-un perpetuum care capata caracter de act genezic, fiecare sfârsit dovedindu-se
parelnic, caci se transforma într-un nou început.

Activitatea lui Saguna e una de temelie. Pe o astfel de temelie se pot reface ziduri, se pot rectitori
institutii, în pas cu vremea si cu cerintele ei, fara a se lua totul de la început. Asa traditiile nu
împiedica dezvoltarea, iar dezvoltarea care e în firea lumii nu omoara traditiile. Starea de
continuitate si cea de înnoire e o mergere fireasca înainte mâna în mâna.
In cazul nostru chiar daca societatea e într-o continua evolutie ea ramâne asezata pe permanente
care dau unitate unui neam si istoriei sale. Cineva a spus despre Saguna ca a fost "începatorul a
toate" si a fost asa.El a dat consistenta si o noua constiinta la tot ceea ce trebuia scos din rutina si
trezit din somnul care uneori exprima oboseli nascute din suferinte si din prea multa asteptare.
Saguna a fost un dangat de clopot urias care a trezit din amortire constiinte si destine, a redat
sperante si vigoare, a pus plugul în brazda si a destelenit ceea ce ameninta sa devina o pârloaga. Ani
si ani, ca într-un cosmar secular, ajuns sa numere optsprezece secole, în care li s-a pândit limba si
credinta, elemente de identitate, Transilvania si transilvanenii au rezistat. Si când puterile pareau sa
se apropie de sfârsit, a venit Saguna. Om de rascruce. Om providential. Si toti s-au trezit. Au
redevenit frumosi, încrezatori, luptatori, "ca viteazul din poveste". Trecusera prin ani grei de
umilinte.

Fiind cei mai multi, erau îngenunchiati de cei putini, favorizati de împrejurari politice puternice.
Acasa la ei fiind, erau tratati ei ca straini. Si casa lor nu era a lor, si timpul lor nu era al lor, siliti sa
accepte o stare de iobagie. Si sufletul le era pândit cu gândul hain al stapânilor straini de a-i mutila,
de a-i împarti, de a-i pune chiar sa se lupte între ei, ca sa nu mai apere împreuna, ca sa nu mai lupte
împreuna, creînd unei parti iluzia ca e mai privilegiata decât cealalta. Nici ca neam nu erau
recunoscuti, ca sa nu aspire la drepturi. Nu s-a lasat românul, chiar în aceste conditii vitrege, într-un
context care îl predestina la sclavie. A fost Horia cu ai lui. L-au decapitat. A fost Avram Iancu. L-au
silit la o însingurare care l-a macinat ani îndelungati.

Au rasarit aparatorii ortodoxiei, interzise dar arzând sub cenusa. I-au mucenicit de la vladica pâna
la opinca.
Si a venit Andrei Saguna.

*Incepatorul a toate *Trezire din adâncul somn *Izvorul culturii intelectuale *Parlamentul si
Constitutia românilor transilvaneni *A cincea Biblie *"Traiti în pace, nu va învrajbiti"

A venit dintr-un spatiu de dincolo de hotarele care i-a adunat pe români pe un pamânt care le-a fost harazit
lor de Dumnezeu. Dar constiintele românesti nu sunt determinate numai de granite. Iata, ele se pot naste
oriunde exista samânta româneasca. Putea sa fie un om mare, un om deosebit si în spatiul în care s-a nascut,
între alte natiuni. A si dovedit-o. Acolo a ajuns la înaltimi care l-au impus a fi vrednic de a fi trimis între cei
de un neam cu el în Transilvania. Dumnezeu l-a trimis. A fost un moment în care Dumnezeu si-a aruncat o
privire anume asupra Transilvaniei.

Formalitatile urmau sa se faca pe pamânt. Atunci, deodata, s-au trezit "stapânii lumii", cum sunt numiti
printr-o metafora stapânitorii lumesti, sensibili adesea la momeli de codite negre, si au încercat sa-l refuze
pe Saguna. Din trei candidati el a iesit, din vointa electoratului dirijat, al treilea. Dar ceea ce se hotaraste
Sus, nu mai putea fi modificat. Providenta nu se lasa supusa la vot.

Si a fost ales Saguna.

Era dreptul împaratului de a alege pe unul din trei, indiferent de numarul voturilor. In "constitutia"
Providentei sunt prevazute si situatii în care Providenta sa fie factor de selectia si de decizie, chiar daca
acest lucru pare a fi de competenta unui stapânitor lumesc.

Asa a venit Saguna pe scaunul episcopal al Transilvaniei, dupa ce doi ani (1846-1848) pastorise pe scaunul
incert de vicar-arhimandrit. Pâna la 1761 Ortodoxia transilvaneana n-a avut ierarhie. Sub presiune si
mimând anumite masuri mai luminate din partea " mparatiei" vieneze, românilor li se permite dupa 60 de
ani sa aiba din nou un episcop ortodox. Li se da însa unul sârb, ai carui trei urmasi pâna la 1810, deci pe o
perioada de ceva mai mult de jumatate de secol (1761-1810), vor fi toti sârbi, pâna la Vasile Moga care va
fi aproape 40 de ani (1810-1846) timorat, înfricosat, obligat sa traiasca sub amenintarea unui "decalog"
umilitor, care i s-a cerut în scris, adica unor conditii drastice de exercitare a misiunii lui pastorale între tot
felul de îngradiri, dezonorante în primul rând pentru cei care le-au emis. Sunt asa de multe umilintele la
care au fost supusi românii ortodocsi, încât catalogul lor devine obositor si încarcat pâna la
neverosimilitate.

Câteva elemente din biografia lui Saguna ar fi necesare înainte de trecerea la inventarierea faptelor lui mari,
care îl tin astazi treaz în constiinta românilor.
S-a nascut la 1 ianuarie 1809, la Miskolc în nordul Ungariei, din parinti aromâni, originari din Grabova,
lânga Moscopole, în Balcani, unde au trait pâna la finele secolului al XVIII-lea. n 1814 Naum Saguna, tatal
lui Andrei Saguna, trece la catolicism. In 1816 copilul Anastasie (viitorul Andrei) începe scoala de la
Miskolc. n 1826 termina gimnaziul catolic la calugarii piaristi din Pesta. La 29 decembrie 1826 trece la
Ortodoxie printr-o declaratie scrisa în limba latina, din convingere si pentru ca aceasta a fost religia
stramosilor sai. A fost un act de curaj si de demnitate, desi aproape se autoexcludea din societatea în care
traia si care era exclusiv catolica si protestanta.

Intre 1826-1829, urmeaza filosofia si dreptul la Buda si le termina. n 1829, pleaca la Vârset si se înscrie la
teologie. La 1 noiembrie 1833, intra în monahism si îsi schimba numele în Andrei, probabil nu fara a dori
sa se lege de apostolul care sta la începutul crestinarii românilor, Andrei. ntre 1834-1838, trece prin toate
treptele ierarhice pâna la preot si cele onorifice pâna la protosinghel. n 1842, este facut arhimandrit la
manastirea Hopova. n 1845, este staret al manastirii Covil, în eparhia Neoplantei din Serbia. La 15/27 iunie
1846, este trimis vicar general la Sibiu, în locul episcopului Vasile Moga, mort la 1 octombrie 1845. Avea
rangul de arhimandrit, nu de episcop.

La 18/30 aprilie 1848, este hirotonit la Carlovit ca episcop al Transilvaniei. Cu prilejul hirotoniei a rostit
cuvintele ramase memorabile: "Pe românii transilvaneni, din adâncul lor somn (vreau) sa-i trezesc si cu
voia catre tot ce e adevarat, placut si drept sa-i îndrumez" . E o declaratie-program. Ea dovedeste ca stia
unde merge si ce avea de facut. Nu era un simplu plasament al unui oarecare aromân, poate incomod pentru
sârbi si pe care acestia au voit a-l trimite cât mai departe, sau poate sa fi gândit ca trimit aici un om format
si promovat de ei, prin care sa se revina în Transilvania la situatia de dinainte de Vasile Moga, cu episcopi
sârbi la Sibiu.

La 3-15 mai 1848, la numai câteva zile dupa hirotonie si întoarcerea de Carlovit, merge la Blaj si
prezideaza, împreuna cu episcopul greco-catolic Lemeny, Adunarea de pe Câmpia Libertatii.

I se încredinteaza Petitiunea nationala ca s-o înmâneze împaratului de la Viena, Francisc Iosif. n 16/28
decembrie 1948, organizeaza o noua Adunare la Sibiu. Se întocmeste o noua Petitiune si tot el este
însarcinat s-o duca împaratului, ceea ce si face. Era o vreme de redesteptare nationala si Saguna devine
dintr-o data conducatorul ei. Peste câteva luni conduce o noua delegatie la Viena. Prezinta Memoriul
natiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din partile vecine ale Ungariei si din
Bucovina, un document politic de mare importanta, mai ales pentru ca în el se afirma ideea unitatii
românilor din Imperiul habsburgic. Saguna se implica tot mai mult în destinul Transilvaniei si în afirmarea
drepturilor românilor. De aceea, Eminescu va observa ca "Saguna a fost om politic din crestet pâna-n talpi"
.

La 12 martie 1850, Saguna organizeaza la Sibiu Congresul bisericesc al Transilvaniei. Din acest Congres a
facut parte si Avram Iancu. La 27 august 1850, se deschide la Sibiu Tipografia eparhiala întemeiata pe banii
lui Saguna. Aici se tiparesc abecedare, carti de istorioare biblice si manuale de teologie. n acelasi an, 1850,
a primit titlul de baron. Inaugurarea tipografiei lui Saguna, la Sibiu venea numai la zece ani dupa cea
inaugurata de M. Kogalniceanu la Iasi. Acesti zece ani diferenta sunt însa aproape de neglijat daca avem în
vedere conditiile în care cei doi au pus bazele unei institutii de mare importanta pentru dezvoltarea
culturala, Moldova era libera, Transilvania era din nou sub opresiune, dupa slabele rezultate ale Revolutiei
de la 1848.

E trist sa ne aducem aminte ca ierarhia sârba din Banat a afurisit pe cei ce vor cumpara carti editate la
Sibiu, iar tipografia Seminarului unit de la Blaj s-a plâns în scris ministrului Thun ca Saguna a încalcat
privilegiul pe care numai unitii îl aveau de a edita carti bisericesti în limba româna! Mai aproape de Saguna
a fost sasul Iacob Rannicher care la 1855 aprecia ca Saguna "a lovit la stânca si a deschis pe seama
poporului sau izvorul culturii intelectuale" (cf. ex. Justin Tambozi: Andrei Saguna si lumina tiparului, în
rev. Contact international, Iasi, vol. 9, 1993, p. 9. Ne-a fost de folos acest numar al revistei Contact
international atât pentru inventarul reperelor biografice, cât si prin articolele semnate de dr. Aurel Papari,
dr. Mihai Bucovala, cât si mai multe, semnate de Justin Tambozi. Revista are si un Tablou bibliografic, din
care, desigur pentru ca era prea mare, a fost omisa Biblia . Trebuia mentionat si Calendarul, revista anuala
întemeiata de Saguna, care îsi continua aparitia si astazi, sub numele de ndrumator bisericesc) .

La 1 ianuarie 1853 se întemeiaza Telegraful Român, singurul ziar din România cu aparitie neîntrerupta pâna
astazi. n anul 1853, Saguna reorganizeaza învatamântul teologic din Sibiu sub forma unui Institut de
teologie si pedagogie cu durata de 3 ani, care se va numi Seminarul Andreian. Incepând cu anul 1854,
organizeaza peste 800 de scoli primare confesionale. Din îndemnul lui Saguna se tiparesc 25 de manuale
scolare. Sub îndrumarea sa s-au întemeiat liceele ortodoxe din Brasov si Brad. n anul 1857, începe
strângerea fondurilor pentru o noua catedrala în Sibiu. mparatul contribuie cu 1000 de galbeni, iar Saguna
cu 24 000 de florini.

In 1858 Saguna publica Biblia, a cincea dupa Biblia de la Bucuresti (1688), a lui Ioan Bob (1795), a lui
Gavrill Banulescu-Bodoni de la Petersburg (1819) si cea de la Buzau (1854), a lui Filotei. Saguna face
îndreptari de limba si îi scrie prefata. El se declara de acord cu teoria circulatiei cuvintelor, în sensul ca
"acea limba este buna, care e înteleasa de toti românii de pretutindeni" . Limba Bibliei trebuie sa fie
vorbita de popor, sa exprime "chipul cugetarii poporului" . Nu cade în plasa exagerarilor latinizantilor,
dovedind un bun simt literar si filologic mult mai corect si mai firesc decât al filologilor profesionisti care
voiau sa creeze o limba artificiala, mai aproape de ceea ce vor fi propunerile espirantistilor, decât de bunul
simt al poporului.

In octombrie 1860, Saguna convoaca din nou Congresul bisericesc care începuse sa fie un fel de Parlament
al românilor. Suntem în momentul trecerii de la absolutism la un regim mai liberal. Congresul cere
autonomie pentru români, drepturi pentru Biserica ortodoxa, egale cu ale celorlalte culte, mai cere
recunoasterea nationalitatii române ca egala cu celelalte natiuni din Imperiu si tot asa recunoasterea limbii
române ca limba egala cu celelalte vorbite în Imperiu.

La 4 noiembrie 1861, în urma demersurilor lui Saguna la Viena, la Curte, se aproba Statutele Asociatiunii
transilvane pentru literatura romana si pentru cultura poporului român (ASTRA). Ideea Asociatiunii
apartine lui Ioan Cavaler de Puscariu. Materializarea ei apartine unor barbati de seama ai vremii, printre
care Saguna, G. Baritiu, preotul Timotei Cipariu, Ion Ratiu si altii. Saguna a fost ales primul presedinte si a
fost la inima lui pâna la moarte. Despre rolul Asociatiunii în viata Transilvaniei nu se va vorbi niciodata
îndeajuns. El se bucura ca Asociatiunea va promova limba româna: "Aici voi fi norocos a auzi sunetele cele
dulci ale limbii mele materne ." Dusmanii lui de acestia nu duce lipsa nimeni au lansat la un moment dat
zvonul ca n-ar sti româneste. Oameni mici la suflet au existat din totdeauna!

In iulie 1862, s-a organizat la Brasov Adunarea generala a Asociatiunii si o expozitie de produse industriale
transilvanene. Saguna vorbeste despre cultivarea limbii si a culturii române. La 24 decembrie 1864, Saguna
reuseste sa capete recunoasterea reînfiintarii Mitropoliei Transilvaniei, cu resedinta la Sibiu, Mitropolie
care fusese desfiintata în anul 1700, când s-a impus violent în viata Transilvaniei uniatia. El înfiinteaza si
doua episcopii noi, una la Arad si alta la Caransebes. n ianuarie 1865, el cere iesirea de sub jurisdictia
Patriarhiei sârbesti de la Carlovit. n anul 1867, împotriva vointei românilor de nobis sine nobis (despre noi,
fara noi) se instaleaza dualismul austro-ungar, se anuleaza toate legile favorabile românilor. Românii se vor
framânta mult si se vor împarti în doua tabere: activistii, care doreau sa lupte pentru drepturile lor chiar în
Parlamentul de la Budapesta si pasivistii, care recomandau abtinerea de la orice colaborare politica în
Parlament. Saguna a fost de partea activistilor. Temperament de luptator el n-a crezut în retragerea din
lupta, stiind ca o astfel de "greva" n-ar putea obtine nimic de la o stapânire cinica si opresoare. I se va da
dreptate abia la sfârsitul vietii, când toti se vor uni din nou pe programul activismului. Neîntelegerile
acestea dintre români l-au amarât grav pe Saguna, pâna la îmbolnavire.

La 14 septembrie 1868, la propunerea si pe textul lui Saguna, Congresul National Bisericesc aproba
Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Biserica sa avea un Parlament, Congresul,
acum capata si o Constitutie . Românii nu le puteau avea pe cele politice: Saguna suplineste aceasta prin
organizarea bisericeasca. Printre marile si genialele idei si fapte ale lui Saguna, aceasta nu trebuie uitata sau
omisa. Principiul de baza al Statutului era angajarea în conducerea treburilor românesti si a Bisericii
ortodoxe a laicilor si a preotilor, în proportie de doua treimi laici si o treime preoti. Ponderea laicilor si-a
justificat-o Saguna prin aceea ca ceea ce laicii nu puteau face prin mijloace politice, sa poata face prin
Biserica. Peste ani, când se vor întocmi Statutele Patriarhiei Române din România Mare, acest principiu
sagunian va fi preluat si pastrat în organizarea bisericeasca pâna astazi.

In 1870, Saguna a fost ales membru de onoare al Academiei Române, o recunoastere, a marilor sale merite
culturale, bisericesti si nationale deopotriva. La 25 iunie 1873, bolnav, a trecut la cele vesnice si a fost
înmormântat în cimitirul bisericii din Rasinari. A murit întristat de neputinta românilor de a fi într-o simtire,
o vointa si un gând, de aceea ultimul sau cuvânt, testamentar, a fost: "Traiti în pace, nu va învrajbiti" .

Mesajul e valabil si astazi si nu numai în Transilvania.

Dar mai ales în Transilvania.

Om al Bisericii, dar si om cu deosebite calitati politice indispensabile într-o vreme în care, fara acestea, nu
se putea face fata abuzurilor Puterii Saguna a stiut sa citeasca în semnele timpului, în evenimente si
împrejurari si sa traga pentru poporul sau foloasele pâna la limita posibilului. Cutezator al înnoirilor, a
înfiintat institutii noi, românesti, a imaginat forme de activitati publice, adesea în spiritul vremii, dar si
împotriva ei, din perspectiva pe care le anticipa cu deosebit spirit diplomatic. A stiut sa profite de slabirea
Imperiului, când a fost cazul, si sa-i dea impresia ca îl sustine când era evident ca nu se putea altfel.

In 1859, Austria pierde Lombardia în razboiul cu Franta si Italia si trebuie sa faca fata unui deficit bugetar
de 280 de milioane de florini.

In aceste conditii, participând la lucrarile Senatului, Saguna a stiut sa profite de evenimente. Si-a dat mâna
cu Andrei Mocioni, care reprezenta pe românii din Banat, si cu baronul Nicolae Petrina din Bucovina. Erau
ca si el macedoromâni. Se cerea trecerea la o guvernare constitutionala si natiunile componente al
Imperiului cereau drepturi. In ciuda evidentei, ungurul Gheorghe Majlath afirma ca în Ungaria exista o
singura natiune, cea maghiara, si respingea pretentiile celorlalte natiuni. Saguna s-a opus acestei afirmatii,
afirmând identitatea românilor ca români. El a cerut "constitutii provinciale corespunzatoare, egala
îndreptatire a tuturor natiunilor si dreptul limbii lor în toate dregatoriile, asezare religiei crestine pe o
treapta egala între ele ca si fata de Stat, asigurarea de catre stat a tuturor institutiilor confesionale" (Justin
Tambozi, Andrei Saguna, om politic, în rev. Contact international vol. 9 1993, Iasi, p. 4).

Saguna avea înca din prima tinerete experienta maghiarizarii. La scoala a fost trecut "Hungarus". De aceea
cere trecerea la ortodoxie, caci era socotit si catolic. A fost si acesta un act care prevenea asupra unui destin
deosebit.

La moartea lui Saguna episcopul sas G.D. Teutsch a scris: "Saguna a fost conducatorul intelectual singurul
cunoscut al poporului sau si a putut sa obtina în aceasta calitate astfel de rezultate politice, cum rar se
întâmpla vreunui muritor a se învrednici de ele". George Baritiu, care era unit, scria: "Ce sa zicem despre
imensele progrese facute în arhidiecezia greco-orientala, atât în resedinta sa de la Sibiu, cât si în afara, în
cler! Despre aceasta pot sa judece numai acei fii ai Patriei care cunoscusera starea ei deplorabila dinainte de
1848. Se ceruse un spirit gigantic si o vointa neînduplecata pentru ca sa o regenereze. O adevarata
providenta a fost aceea care îi trimisese pe Andrei baron de Saguna".

Iorga îl numea "batrân majestuos, care de pe scaunul sau de arhiereu conducea ca de pe un scaun de rege.
Si tot Iorga l-a pecetluit cu aprecierea de a fi fost Ñun cârmuitor de oameni si un îndreptator al vremurilor".

Emilian Cioran, preot de Rasinari, tatal lui Emil Cioran, noteaza cum a ramas Saguna în amintirea
rasinarenilor, el mai apucând batrâni care l-au cunoscut. E un Saguna care intrase deja în legenda. El s-a
simtit bine la Rasinari, de aceea a si dorit sa fie înmormântat acolo. "Era un popa frumos si voinic, om
aspru dar cuminte, care ne-a deschis noua românilor calea spre învatatura". Rasinarenii stiau ca Saguna vrut
sa întemeieze în Rasinari un Seminar, dar pâna la urma "a cumparat în Sibiu casele care astazi formeaza
Seminarul Andreian" (Revista Teologica, 9-10, 1909, p. 429, 431).

Ioan Lupas scria despre Saguna: "Pentru toti românii de bine, acest nume va trebui sa suna cât mai des si
mai întetit, ca o trâmbita de chemare la munca nepregetata, la lupta constienta si nesovaitoare, la împlinirea
barbateasca, fara zabava, a datoriilor fata de lege si neam". Ioan Slavici l-a numit pe drept cuvânt pe
Saguna "Mesia ardelenilor". Când în 1848 a fost hirotonit episcop, chiar un unit ca Timotei Cipariu a scris:
"Virtutile acestui barbat român... nici inamicii nu i le-ar putea nega". Ca si cum ar fi fost o stea a sperantei
românilor, precum steaua magilor, acestea s-au recunoscut înca de la începutul activitatii lui.

Cât de mult a cântarit statura lui Saguna în tumultul evenimentelor Transilvaniei vremii lui, si tot de la
început, poate ca n-a spus-o nimeni mai exact decât unul din dusmanii lui, revolutionarul maghiar Kossuth.
n octombrie 1848, Kossuth promitea ca daca va învinge el, va amnistia pe toata lumea "cu exceptia lui
Saguna" (cf. conf. univ. dr. Dan Drossu Saguna, Strabunii: Mitropolitul Andrei baron de Saguna, în rev.
Contact international, vol. 9, 1993, Iasi, p. 8).

Se spune ca Saguna, cunoscându-si valoarea si apreciind ca unii au trecut pe lânga el fara sa-l cunoasca la
adevaratele dimensiuni, ar fi lasat posteritatii dreptul si îndatorirea de a i-o aprecia. Spusese: " ntorcându-va
de la mormântul meu, veti cunoaste pe cine ati pierdut". Si-a prevazut posteritate.

Multe momente din viata si activitatea lui Saguna, în afara cunoscutelor monografii, se pot gasi adunate la
un loc în Revista Teologica, Sibiu, an III, nr. 9-10, 1909, unde semneaza Nicolae Balan, Sebastian Stanca,
dr. Ilarion Puscariu, Augustin Hamzea, Elie Miron Cristea, G. Pletosu, Vasile Gan, N. Dobrescu, Emilian
Cioran, Policarp Morusca, prof. Craciunescu, Gh. Tulbure.

Viata, opera si activitatea lui Saguna nu pot fi cu usurinta prinse într-o conferinta, si nici într-o carte. El e
mereu redescoperit si pentru fiecare generatie redevine dascal de cunostinte si Mitropolit.

De aceea, de la Saguna încoace, urarea de vârf care li se face Mitropolitilor Transilvaniei e: "Sa fii ca
Saguna!"

Dar cine l-ar putea egala!

1964: Biroul Politic

"croieste" istorie si istorici

C. Cristescu

Totalitarismul comunist a însemnat, dincolo de represiune si lupta de clasa, controlul tuturor

domeniilor vietii societatii si pe cât posibil al vietii individului. Nimic nu trebuia sa scape acestui
control al statului si partidului, devenit partidul-stat. In practica istorica acest control omniprezent si
omnivalent însemna dictatura cu diferitele ei etape sau variante, de la dictatura proletariatului la
dictatura cultului personalitatii. Istoria perioadei comuniste din istoria noastra contemporana va
putea fi definita numai pe baza unei analize complete, pe verticala si orizontala proceselor si
fenomenelor istorice, ca si în intimitatea mentalitatilor si comportamentelor oamenilor si grupurilor
sociale si profesionale. Nu numai ce s-a facut ci si cum s-a facut.

Abundenta documentelor si a marturiilor da acum posibilitatea unei asemenea analize. De peste

sapte ani, am publicat sute de documente însotite de o serie de analize ce cauta sa raspunda acestor
întrebari cardinale: de ce? cum? ce? Documentul pe care îl publicam acum în premiera, înca una
dintre stenogramele discutiilor din conducerea partidului comunist, prezinta relevanta pentru
maniera în care erau puse si solutionate la esalonul suprem al puterii din acea vreme problemele de
istorie. Revista noastra a publicat numeroase dezvaluiri în acest domeniu. La ordinea de zi a sedintei
Biroului Politic al C.C. al P.C.R. din 18 aprilie 1964, între multe alte probleme, s-au aflat si cele
despre împlinirea a 20 de ani de la 23 august 1944, relatiile pe plan local cu comunistii din tarile
vecine si reabilitarea unuia dintre fostii membri ai biroului politic, Miron Constantinescu, datorita
meritelor sale ca... istoric.

O ultima remarca, înainte de a lasa cititorului dreptul de a judeca modul cum se croiau istoria si
istoricii în viziunea conducerii P.C.R.: cercetatorul ca si cititorul desigur ramâne nu o data perplex în
fata sigurantei cu care se discuta despre cele mai diferite subiecte din istorie. Si, evident, deseori în
necunostinta de cauza. Nu numai abordarea problemelor din perspectiva unor pareri preconcepute,
dar mai ales monopolul solutiilor juste, viciu de multe ori întreg procesul decizional. Si acest
document ni se pare ca aduce noi clarificari asupra cunoasterii felului cum a fost condusa tara de
comunistri.

"Sa nu astepti o indicatie"

La sedinta au participat: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Emil Bodnaras, Petre Borila,
Nicolae Ceausescu, Chivu Stoica, Alexandru Draghici, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Moghioros,
Dumitru Coliu, Alexandru Bârladeanu, Leonte Rautu, Leontin Salajan, Stefan Voitec si Dalea Mihail.

Sedinta a început la orele 11.00.

"Gheorghe Gheorghiu-Dej: ...Punctul unu de pe lista problemelor: Sarbatorirea celei de-a XX-a aniversari a
eliberarii de sub jugul fascist. Este un plan de masuri, noi în Secretariat l-am vazut, poate sa mai sufere
unele îmbunatatiri. Daca veti considera ca este necesar sa mai adaugam sau sa stergem ceva, avem
posibilitatea. Puteti sa faceti propuneri si sa ni le trimiteti noua, ca sa îmbunatatim materialul. Programul
acesta este destul de larg.
L. Rautu: Era asa o propunere, daca nu este cazul, dupa aprobarea planului, sa publicam în presa ca
Comitetul Central si Consiliul de Ministri au adoptat o hotarâre cu privire la sarbatorirea celei de-a XX-a
aniversari si sa aratam câteva dintre masurile cele mai importante pentru interior si pentru exterior. Daca
sânteti de acord? Pentru ca sa se cunoasca ca se iau o serie de masuri în legatura cu aceasta aniversare. Nu
tot ce scrie aici, numai câteva lucruri.

Gh. Gheorghiu-Dej: Cum credeti.

I.G. Maurer: In general este o aniversare însemnata si este bine sa se cunoasca aceste lucruri.

Gh. Gheorghiu-Dej: Va gânditi sa fie publicate toate acestea privind trimiterea de lectori, de expozitii de
arta plastica?

L. Rautu: Nu, numai unele masuri organizatorice, ca va avea loc o sesiune solemna a M.A.N., o sesiune
solemna a Academiei R.P.R., ca se va organiza o expozitie a economiei nationale. Câteva lucruri mari.

Gh. Gheorghiu-Dej: Eu zic sa aprobam.

Chivu Stoica: Credem ca ar fi potrivit pe linie de guvern sa fie un colectiv care sa se ocupe de aceasta
expozitie. Este o tematica data de Camera de Comert, care trebuie discutata. Pe linie de guvern nu se ocupa
nimeni de treaba aceasta.

N. Ceausescu: S-a prevazut sa raspunda Chivu Stoica si Gogu Radulescu si dupa aceea sa faceti un colectiv
din ministere.

E. Bodnaras: Asta este suficient. Va atrageti oamenii de care aveti nevoie. Pavilionul va fi gata pâna atunci?

Gh. Gheorghiu-Dej: O sa fie gata. Noi am discutat în Secretariat. Chivu Stoica, din partea Secretariatului se
va ocupa de problemele economice si coordoneaza cu cei care vor lucra pe linie de stat cu Gogu Radulescu,
A. Bârladeanu si Gaston Marin. Trebuie un manunchi de oameni care au si ochi si au si minte. Sa nu astepte
sa primeasca o indicatie, o dispozitie de colo sau de dincoace, ci sa se apuce de lucru imediat; sa se
stabileasca un program.

In discutia noastra la Secretariat ne-am referit si la caracterul expozitiei. Intrucât este aniversarea a 20 de
ani de la eliberarea tarii, sa aratam tarii într-adevar ce am facut în toti anii puterii populare. Daca suntem în
stare. Daca nu suntem în stare, sa renuntam, sa nu face asta. Ca fi o fotografie a celor ce am facut. Eu cred
ca s-ar putea face lucruri interesante. Trebuie organizat teritoriul acolo; trebuie folosite ambele expozitii.
Noi am discutat mai amanuntit la Secretariat.

Chivu a ridicat o problema aci. Noi în Secretariat am discutat. Una din doua: ori n-am discutat si atunci nu
se stiu problemele, ori daca am discutat urmeaza sa antrenam persoanele care urmeaza sa faca treaba
aceasta. Trebuie atrasi oameni de la diverse ministere. Acesta este un grup conducator si coordonator. Am
stabilit ca grupul acesta sa fie format din tovarasii Chivu Stoica, Alexandru Bârladeanu, Gaston Marin,
Gogu Radulescu, câtiva tovarasi pe linie de stat, împreuna cu tine de la Directia Economica. Cred ca este
suficient. Sa nu asteptam sa ne mai întâlnim sa mai facem sedinte, trebuie stabilita tematica pentru fiecare
ramura a economiei nationale. Eu stiu ca avem, industria în care sunt câteva ramuri care vor fi reprezentate.

A. Bârladeanu: Inca de când s-a hotarât în toamna trecuta sarbatorirea a 20 de ani s-a dat sarcina Camerei
de Comert sa înceapa pregatirea unei tematici. Proiectul de tematica este facut de catre Camera de Comert
si data tovarasului Gogu Radulescu. Acum acest colectiv trebuie sa definitiveze acest proiect.

Gh. Gheorghiu-Dej: Directia în care sa se întocmeasca aceasta tematica nu o da Camera de Comert. Voi
trebuie sa dati directia, potrivit cu cele ce am discutat de câteva ori si înainte si acum în Secretariat. Daca
va mai fi nevoie, sa discutam odata si înca odata, dar sa fie clar ce facem acolo, pentru ca sa nu existe
posibilitatea de a se arata cu degetul de la unul la altul. Altfel, daca nu se delimiteaza clar raspunderile, nu
va iesi un lucru bun. Sunt priceputi cei de la Camera de Comert, au vazut expozitii, însa nu de la ei trebuie
sa porneasca".

"De fiecare data patim ceva pâna ne învatam minte"

"A Bârladeanu: S-a început din toamna trecuta, pentru ca sa nu pierdem timp. Acesta este un prim material.

Gh. Gheorghiu-Dej: V-as ruga sa va strângeti la Consiliul de Ministri, chemati pe cine vreti, stati de vorba,
pentru ca timpul este scurt. De altfel erau zvonuri ca pavilionul nu va fi gata, pentru ca s-a întârziat oarte
mult, s-au sucit pe o parte si alta, este si ceva supradimensionat. Am spus, fie si asa, numai sa mearga. Abia
saptamânile trecute au semnat, pentru ca nu semnau. Un an de zile au tot taraganat treaba aceasta.

Eu am regretat la sedinta care am avut-o ca nu ne-a venit în minte sa apelam undeva la o organizatie cu
experienta din afara, care a mai organizat expozitii si a facut constructii. Am regretat ca ne-am dat capul pe
mâna unor oameni care au facut un lucru care s-a prabusit peste noi, asa cum s-a întâmplat si la Cluj. Daca
am fi chemat o organizatie experimentata din afara ar fi fost putina rusine pentru Maicu(1) si ceilalti, dar
asta nu e nimic, am fi scutit statul de cheltuiala si am fi avut expozitie. In Belgia este un pavilion bine
realizat; în alte locuri de asemenea, cu proiecte frumoase si realizari reusite. Pacat ca nu ne-a venit în minte
lucrul acesta, puteam sa luam proiectul de la ei. S-a spus sa copiem noi pe francezi si pe iugoslavi. Stiti
cum s-a întâmplat cu copierea; asa au copiat pâna s-a dus dracului.

E. Bodnaras: Daca era vorba de copiat ar fi putut copia pe cel mai bun.

Gh. Gheorghiu-Dej: De fiecare data patim ceva pâna ne învatam minte. Daca am fi chemat de afara o
organizatie care sa raspunda, ne-ar fi costat ceva bani, dar ne-ar fi constat infinit mai putin decât ne-a costat
asa. Intr-adevar, au mers în strainatate, au vazut, dar nu este destul asta; când te apuci sa faci calcule asta
este altceva. In tarile acestea nu se face ca la noi. La noi este un singur buzunar mare, acolo sunt mai multe
buzunare si fiecare îsi apara buzunarul sau, pe când aici trag cu totii de buzunarul statului. Au
supradimensionat acoperisul. Acum este o greutate foarte mare, câteva vagoane de fier punem pe acoperis.
M-am legat la un moment dat de chestiunea aceasta. M-am gândit n-am facut atunci, hai sa facem acum, sa
chemam o institutie. Au facut experiente la scara redusa. Industria trebuie sa faca profilele acelea, sa le dea
forma. Acum nu mai avem ce face, dar pe viitor, în orice caz pentru organizarea teritoriului, pentru anumite
alte constructii care se vor face acolo, trebuie sa deschidem foarte bine ochii.

Trebuie sa fie reprezentate industria, agricultura, industria usoara, acolo. In timp ce se pune acoperisul sa
fie aduse si exponatele acolo, ca sa nu pierdem timp. Sa aprobam istoria aceasta. Sa va strângeti si sa
porniti la treaba".

Se discuta apoi proiectul planului de relatii ale P.M.R. cu partidele fratesti, schimburi de activisti pentru
odihna, la tratament, chestiuni privite si apreciate de Gheorghiu-Dej cu o sinceritate demna de cinismul
"relatiilor fratesti", ca o corvoada de fiecare an. "Hai s-ao facem si anul acesta zice conducatorul P.M.R. si
adauga cu mentiunea ca planul valutar trebuie realizat. Locurile cele mai bune trebuie date pentru valuta,
pentru turisti".
Tot la capitolul "relatii fratesti", Gheorghiu-Dej comenteaza schimburile "de delegatii între regiuni si
raioane din tara noastra si regiunile si raioanele vecine. Treptat-treptat spune el lucrurile au fost împinse
aici si s-a ajuns pâna acolo încât se adreseaza pur si simplu regiunea sau raionul limitrof si îi invita acolo, si
acestia îsi iau, dracu stie ce obligatii, nici noi nu stim ce fac. Sunt cuprinse regiunile Crisana si Banat cu
R.P. Ungara, regiunile Suceava si Galati cu U.R.S.S. Nu se mai ajunge la nivelul regiunii, acum au ajuns la
raioane, mâine-poimâine vor ajunge la comune. Invita 5 persoane pe timp de 5 zile, pe timp de 3 zile.

In orice caz precizeaza Dej, , prevazând asemenea lucruri, cred ca trebuie avuta o discutie speciala cu toti
acesti tovarasi si instruiti cum trebuie sa se procedeze. Asa cum procedeaza si partidele fratesti când ne
trimite oameni si vin sa ne prelucreze, trebuie sa-i prelucram pe ai nostri sa nu stea muti, cu gura închisa, si
sa le fie rusine sa le zica. Sa le zica neaparat si imediat ce îndraznesc sa spuna ceva. Vin în schimb de
experienta si se face un astfel de schimb de experienta încât sa rezultate ca nu este mai bine sa se adopte
experienta lor, pentru ca este mai buna. Sa stie ai nostri sa-i trimita acasa. Aceste întâlniri au un caracter
absolut formal si au marele dezavantaj ca îti scapa din mâna..."

Asa arata la nivel real istoria "relatiilor fratesti".

"Folosirea lui Miron Constantinescu în probleme de istorie"

Dupa discutarea altor puncte de la ordinea de zi, Gheorghiu-Dej spune: "Avem la punctul 9 folosirea lui
Miron Constantinescu în probleme de istorie. Aveti ceva de obiectat? El cum se poarta?*
L. Rautu: Absolut corect. Cu el este problema urmatoare: el este sef de sectie la Institutul de istorie al
Academiei. Indeplineste însa o serie de sarcini care i se dau în legatura cu tipariturile istorice pentru
strainatate, în legatura cu istoria Transilvaniei.
Personal as considera ca ar fi indicat sa fie repus în functia de director adjunct la Institutul de istorie a
partidului. Acolo este Zaharia Gh., Goldberger N. si Titu Georgescu.

G. Apostol: Nu mi se pare potrivit acest lucru de a fi director adjunct la Institutul de istorie.

L. Rautu: El nu este istoric de specialitate. La Academie pot fi obiectiuni.

Gh. Gheorghiu-Dej: Eu cred ca mai curând ar merge la Institutul de istorie al Academiei. Am putea sa-i
dam o functie mai mare.

L. Rautu: Functia mai mare este de director adjunct.

Gh. Gheorghiu-Dej: Sa fie director adjunct.

G. Maurer: Din punct de vedere stiintific sunt acolo oameni care au o valoare mai mare decât el. Trebuie
promovat un om care are merite stiintifice.

N. Ceausescu: El lucreaza la toate lucrarile de istorie acolo.

Gh. Gheorghiu-Dej: In orice caz, din punctul nostru de vedere are mai multe posibilitati decât oricare dintre
istoricii de acolo.

L. Rautu: Atunci când se pregatesc lucrari de istorie de catre istoricii nostri noi organizam câte un sondaj,
consultatii, la care l-am folosi. Si foarte bine am facut ca l-am folosit. De pilda, Otetea a pregatit o carte de
istorie a României, pe care a trebuit s-o oprim pentru ca avea niste chestiuni care nu ne conveneau deloc.

Gh. Gheorghiu-Dej: Sau sa lucreze aici în sistemul nostru care îndrumeaza si controleaza activitatea
istoricilor pe linie de partid.

l. Rautu: Pentru asta noi recurgem la el.

P. Borila: Daca lucreaza de fapt, de ce nu facem o formalitate sa-l numim într-o munca sau aci sau dincolo.
Cât timp îi trebuie unui om care lucreaza bine sa se reabiliteze! Daca într-adevar el s-a îmbunatatit din toate
punctele de vedere de ce sa nu-i dam una din aceste functii la Academie sau la Institutul de istorie a
partidului?

L. Rautu: Omul lucreaza foarte mult. Modul în care se manifesta este bun.

Gh. Gheorghiu-Dej: Pe Roller l-am facut academician. Ce lucrari stiintifice are Roller? Poate fi pus foarte
bine la Academie, abia vom avea direct posibilitatea sa lucram acolo. N-am nimic împotriva sa fie si
director la Institutul de istorie a partidului.

L. Rautu: Si într-un loc si altul, asta nu este bine dupa parerea mea.

E. Bodnaras: Eu cred ca la Institutul de istorie al Academiei sa-l numim.

Gh. Gheorghiu-Dej: Ca salariu i se va îmbunatati situatia? (da). Dar daca este director adjunct la partid el
poate sa controleze acolo. Sa facem asa, sa-l punem acolo la Institutul de istorie al Academiei. Probabil ca
va fi mai de folos. El este pregatit.

L. Rautu: Sunt domenii ale istoriei pe care el le cunoaste foarte bine. Mai bine decât unii istorici, de
exemplu perioada pâna în 1948, sau istoria Transilvaniei.

Gh. Gheorghiu-Dej: In ce priveste istoria partidului poate face mai multe confuzii, însa acolo la Academie
merge. Cu pregatirea pe care a primit-o la partid poate sa faca mai mult decât face Otetea sau altii.

L. Rautu: Istoria Transilvaniei este elaborata sub conducerea lui si cu cea mai mare participare a lui. Tot sub
redactie lui apare si corespondenta lui Balcescu, împreuna cu Zane, dar el are cea mai mare colaborare*.
Are studii foarte interesante nepublicate înca în legatura cu unirea Transilvaniei. O serie de lucruri
interesante si documente noi descoperite.

Gh. Gheorghiu-Dej: In privinta aceasta este staruitor. Este un domeniu unde poate sa dea ceva. La partid
mare lucru nu va face. Goldberger aici ce misiune are? El ar putea face mai mult, daca este vorba, decât
face Goldberger, însa nu acesta este lucrul cel mai important. Importanta este orientarea. Aici nu poti sa-l
pui. Mai are si starea aceasta sufleteasca în urma situatiei prin care a trecut [în familia Miron
Constantinescu avusese loc o tragedie în urma careia sotia sa decedase]. Cel mai bun lucru este sa-l punem
la Academie. Acolo îsi poate el desfasura munca.
In istoria Transilvaniei el nu este trecut redactor sef?

L. Rautu: Mi se pare ca era trecut.

Gh. Gheorghiu-Dej: Va trebui sa fie trecut neaparat. Daca are colaborare, trebuie trecut redactor
responsabil. Ce pierdem prin asta?

Si de Institutul de istorie a partidului va trebui la un moment dat sa ne ocupam mai serios. Sunt o serie de
oameni mai în vârsta acolo. Trebuie sa gasim oameni mai calificati, mai activi.

Cu Miron Constantinescu deci asa procedam.

1 Horia Maicu (1905-1975), arhitect, unul dintre autorii proiectelor Casei Scânteii, azi Casa Presei Libere,
Salii Palatului, Teatrului National. A fost profesor universitar si arhitect al Capitalei. Gh. Gheorghiu-Dej
critica aici proiectul complexului expozitional din Piata Presei Libere si pe acela al salii de expozitii de la
Cluj ale caror cupole s-au prabusit dupa darea lor în folosinta. Anchetele de stat efectuate cu toate rigorile
nu au putut constata erori de proiectare, ci doar de executie.
* Invinuit de "deviere de stânga", Miron Constantinescu fusese înlaturat din conducerea partidului, la
plenara din 2 iunie 1957; în realitate, el formulase unele rezerve si critici la adresa lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej.
* Este una din cele mai mari enormitati a afirmat ca valoarea muncii acad. Gh. Zane, exegetul principal
din România al operei lui Nicolae Balcescu, era inferioara contributiei lui Miron Constantinescu n.c.c.
Gh. Gheorghiu-Dej, Al. Draghici, Gh. Apostol, E. Bodnaras, Chivu Stoica si N. Ceausescu, cu prilejul
inaugurarii Pavilionului expozitiei (21 august 1964)

Razoiul rece pe plaja de la Soci

Un festival mai putin cunoscut, al filmului de spionaj, a avut loc anul trecut la Soci, sub presedintia
cunoscutului actor rus Oleg Iankovski. S-au prezentat filme despre razboiul rece si au fost invitati
participanti de vaza: Markus Wolf, fostul sef al spionajului est-german, adjunctul sefului Directiei de
contraspionaj din CIA, fostul rezident la Bruxelles. Pitt Bagly, fostul adjunct al sefului serviciilor ruse de
spionaj, Serghei Kondrasov, seful Biroului de presa al Serviciului rus de informatii externe (SVR), Iuri
Kobaladze.

Actori si corespondenti de presda au tabarât cu întrebarile asupra unor generali-pensionari: a prevazut

cineva Perestroika? Dar dezintegrarea U.R.S.S.? Ceva-ceva s-a banuit si s-a comunicat guvernelor
respective, care n-au luat nici o masura. Evident, guvernele se conduc nu numai dupa informatii puse la
dispozitie de serviciile secrete, ci si dupa date oferite de alte departamente si, andeosebi, dupa considerente
politice. Exista o sumedenie de cazuri când informatiile serviciilor secrete s-au dovedit false.

Razboiul rece a fost însa principalul erou al festivalului de pe litoralul Marii Negre. El i-a marcat, de
asemenea, pe toti actorii de teatru sau film prezenti. Vladlen Davîdov, din echipa celebrului MHAT din
Moscova, director al muzeului acestui teatru, îsi aminteste cum erau instruiti înainte sa iasa peste granita,
cum li se explica ce sa faca si ce nu, ca trebuie sa mearga numai câte doi. Davîdov a trecut frontiera în
delegatie, pentru saptamâna filmului sovietic de la Paris, în 1955. Impreuna cu Cerkasov, Bondarciuk,
Larioonova, Bîstritkaia. Era obisnuit cu ochiul securitatii, ca toti colegii lui, pentru ca MHAT-ul era
frecventat de Stalin si alti membri ai Biroului politic. Membrii politiei secrete stateau în culise, în camera
sufleurului, în loji chiar si pe strapontine. Prima lui Iesire dincolo de "cortina" - povesteste Davîdov în
staptamânalul Novoe vremea a fost un veritabil soc. Atunci a aflat de la colegii francezi despre lagarele
staliniste.
Grigori Gorin, un alt actor, îsi aminteste cum a primit cu ani în urma o invitatie peste granita de la o
persoana de sex feminin. "Ce crezi? Pentru cine lucreaza?", l-a întrebat secretarul de partid. Alta data a iesit
într-o delegatie si seful le-a interzis tuturor sa-si lase pasapoartele la hotel: CIA le putea fotografia, li s-a
spus, si apoi folosi în alte scopuri. Pe o caldura sufocanta, el si colegii lui alergau prin oras si din când în
când îsi pipaiau buzunarul. Verificau daca pasaportul era la locul lui. Ajuns la hotel, Gorin a baut zdravan
si, înainte de a se culca si-a ascuns documentul. Când s-a trezit, habar n-avea unde îl pusese. Dupa ce a
întors pe dos camera de hotel, a descoperit pasaportul în scenariul filmului Munchhausen. Beat-beat, dar îl
dusese capul ca CIA n-o sa caute într-un scenariu.

F.D.

ANI DE GULAG

Preot Vasile TEPORDEI

In nr. 3/1996, revista noastra a publicat evocarile pr. prof. Sergiu C. Rosca privind activitatea sa la
publicatiile Basarabia si Raza din anii celui de-al doilea razboi mondial, pentru care, apoi, în regimul
comunist, avea sa fie întemnitat.

Printre colegii sai de gazetarie s-a aflat si preotul Vasile Tepordei, care a împartasit acelasi calvar al
închisorilor comuniste.

Iata o scurta prezentare a sa, facuta de un alt redactor al amintitelor publicatii basarabene si care, la
rându-i, a fost închis sub regimul comunist: dl. Sabin Popescu Lupu, scriitor si ziarist, domiciliat în
Târgu-Jiu.

"Vasile Tepordei s-a nascut în 1908 în satul Carpesti, jud. Cahul, din sudul Basarabiei. A urmat
cursurile seminariilor teologice din Ismail si Chisinau. Tot la Chisinau si-a luat si licenta în teologie
cu lucrarea Poetul preot Alexie Mateevici, publicata ulterior în revista Viata Basarabiei si în volum
separat.

A condus revista Raza si, apoi, cotidianul Basarabia.

In octombrie 1948 a fost arestat. Judecat de NKVD la Constanta, a fost trimis într-un lagar de munca
silnica la Vorkuta, la nord de Cercul polar, în Siberia. A stat închis aici pâna în 1956".

Anii grei ai detentiei sale, parintele Tepordei i-a evocat în volumul Amintiri din Gulag, tiparit în 1992,
la Bucuresti, la Editura Abeona.

Preotul Vasile Tepordei ne-a trimis si noua câteva dintre paginile dureroaselor sale amintiri.

*Iadul adevarat *Un singur scop - exterminarea *Eliberat... pentru a fi deportat *Rugaciuni în
închisoare *Idila enkavedistului *Mesajul din borcanul cu miere

Am fost arestat de la locuinta mea din Bucuresti în dupa-amiaza zilei de 28 octombrie 1948 si am fost dus
în arestul Prefecturii politiei Capitalei.

Inchisoarea era imaginea reala a iadului. Tot ceea ce este mai degradant, mai pervers, mai sub orice critica
este în închisoare. In fiecare dimineata erau transportati cu duba prefecturii la tribunal "criminalii" de
razboi. Acestia, în marea lor majoritate, erau batrâni, neputinciosi, fiind dusi de brat de catre altii mai tineri.
Imi amintesc ca filosoful Ion Petrovici, de la Iasi, fala filosofilor din toata tara, ajunsese aproape orb. Ii
dadeam zahar cubic, pe care îl cumparam la negru. Spunea ca-i face bine. Mai era generalul Radu Rosetti,
fostul ministru al învatamântului, grav bolnav de prostata. Se zbatea în niste chinuri groaznice.

Delincventii de drept comun însa primeau pachete în fiecare duminica, pe când intelectualii, conform
dispozitiilor lui Teohari Georgescu, ministru de interne, trebuiau exterminati prin foamete si mizerie.
Devenisera toti acestia niste umbre: fetele galbene, ochii dusi în fundul capului, pielea zbârcita, distrofici în
ultimul grad. Abia îsi împleticeau picioarele. De mâncare, nu mai vorbim. Câte o strachina cu supa de
cartofi sau mazare, fara lingura, o sorbeai si îti astâmparai foamea. Peste o ora, îti era iar foame. Pâinea era
insuficienta si de proasta calitate. Se dormea pe un fel de paturi de beton. Te culcai încaltat si îmbracat.
Macar frigul nu te chinuia. Când ne scoteau într-un fel de maidan, ca sa ne distribuie asa-zisa mâncare, era
vai si amar. Cei de drept comun se înghesuiau în fata, te îmbânceau, îti luau rândul, iar gardienii nu vedeau
si nu auzeau. Erau multi turnatori, care te trageau de limba si te provocau sa le spui de ce esti retinut aici.
Adesea îti blestemai ziua când te-ai nascut.

Aici era iadul adevarat, descris de atâtia mântuitori ai condeiului. Si iata ca, în asteptarea noastra sa ne vina
raspunsul Ministerului de justitie, la propunerea acuzatorului public Vladescu, în ziua de 13 ianuarie 1949
suntem urcati într-o duba hidoasa si transportati la Vacaresti.

Primirea ne-au facut-o gardienii, cu înjuraturi si îmbrânceli. Impreuna cu parintele Rosca Sergiu, am fost
condusi la infirmeria închisorii, unde erau asa-zisii criminali de razboi. Am gasit pe generalul Iacobici, fost
sef al Marelui Stat Major si ministru de razboi, pe fostul ministru al economiei nationale, Potopeanu, si pe
Atta Constantinescu, fiul lui Constantinescu-Porcu, fost ministru, pe colonelul Popescu Cetate, fost
presedinte al Tribunalului Militar din Craiova, care o judecase pe Ana Pauker, pe colonelul Caracas, fost
comandant al legiunii de jandarmi Lapusna.

Imi amintesc de Atta Constantinescu, care suferea de foame. Implora sa i se dea supliment. Slabise asa de
tare încât hainele îi atârnau pe corp ca pe o prajina. Asistenta medicala era foarte defectuoasa. Medicii
raspuneau aproape totdeauna ca nu au medicamente. Cei mai grav bolnavi erau ridicati si dusi în saloanele
de urgenta.

In infirmeria Vacaresti am gasit o situatie noua: detinutii posedau Noul Testament, desigur în mod
clandestin. Noi, cei doi preoti, citeam în fiecare zi evanghelia respectiva si o comentam. Organizam discutii
apologetice, cerute de catre unii dintre internatii politic. Se punea problema existentei lui Dumnezeu.
Participau la discutii foarte multi frati de izolare. Erau ingineri, profesori, ofiteri, magistrati, care dovedeau
o solida cultura teologica.

Afara de discutiile teologice se angajau si discutii patriotice. Imi amintesc de povestirile generalului
Iacobici, fost ofiter în armata austro-ungara. Ne povestea ca atunci când s-a pus problema unirii Ardealului
cu tara-mama, el era cu doi colegi ofiteri superiori: un austriac si un ungur. S-au despartit frateste si au
trecut fiecare în armata neamului sau. In timp ce austriactul si maghiarul erau indispusi si tristi, românul era
în culmea fericirii. Desi facuse armata în statul austro-ungar, el ramasese român pâna în strafundul
sufletului sau.

Tot în închisoarea Vacaresti am întâlnit pe preotii Dumitru Argint si Nica Tuta, pe atunci arhidiaconi la
Catedrala Patriarhala. De la 14 ianuarie la 2 februarie 1949, cât am stat la Vacaresti, am putut cunoaste
îndeaproape pe marii români: generalul Iacobici, academician si prof. universitar Ion Petrovici, colonel
Popescu Cetate, general Olimpiu Stavrat, fost guvernator al Basarabiei etc. Atitudinea lor de fiecare zi
confirma o educatie solida si o admirabila tinuta morala si patriotica. Toate povestirile lor inspirau respect
si admiratie. Oamenii aratau ca în preocuparile lor profesionale erau condusi de dorinta si hotarârea de a-si
iubi patria. Toti erau preocupati de soarta sotiilor si a copiilor. Aproape nimeni nu se gândea numai la soarta
lui. Isi dadeau seama ca erau izolati de societatea care se schimbase radical sub imperiul conceptiei
Rasaritului.

Se judecau procese la Tribunalul Poporului si toate confirmau ca, odata ajuns la Vacaresti, nu mai ai sanse
de scapare. Destinul îti era hotarât: exterminarea.

Dupa 2 februarie 1949, când am fost ridicat de la Vacaresti si predat rusilor, familia mea ma considera mort.
Sapte ani nu am scris nimic. Sergiu Rosca cerea mereu sa fie judecat, deoarece dosarul nostru comun fusese
predat rusilor si parintele Rosca nu avea nici un fel de dosar. Când îl aduceau la Tribunal, el se adresa
presedintelui si cerea sa fie judecat. Totodata, el facea cunoscut ca dosarul nostru comun a fost expediat, cu
mine, peste granita. Sotia mea si rudele care au asistat la proces îsi dadeau seama ca eu sunt pe alte
meleaguri.

Despartirea de parintele Rosca a fost dramatica. Eram ca doi frati. Ne rânduiam si citeam zilnic evanghelia
respectiva facând comentariile necesare. Toti internatii din infirmeria Vacaresti cunosteau continutul
dosarului nostru si toti asteptau sa ne vada încadrati în aceeasi cauza antistalinismul. Când colo, în ziua de
2 februarie sunt strigat de gardianul de serviciu, si îmi spune ca iau toate lucrurile si sa-l urmez. Eram
nedumerit. Ne-am îmbratisat si am plecat în necunoscut.
Ce se va întâmpla cu mine nu stiam. Am fost urcat într-un Jep si dus din nou la sediul Securitatii din calea
Rahovei. M-au coborât si m-au încarcerat din nou într-o celula. La 3 februarie 1949 am fost dus la
directorul închisorii, care mi-a spus ca sunt eliberat. M-a pus sa semnez ca am primit totul de la închisoare
si ca nu am nici o pretentie fata de ei. Am multumit si cu bagajul în spinare am coborât în strada. M-am
pomenit ca sunt însotit de un plutonier pe care îl chema Moraru. Am mers împreuna pâna la poarta bisericii
Domnita Balasa, vizavi de Tribunalul Mare. Vad ca se opreste o masina si sunt invitat sa urc în ea,
motivând ca voi fi dus spre casa. Unul dintre cei doi cu masina ma înjurat ruseste si m-a fortat sa intru.
Moraru, deci, fusese agentul de predare a mea catre reprezentantii sovietici.

Astfel "preluat" de pe strada, am fost dus la Constanta, la închisoarea si tribunalul sovietic de aici. Am fost
judecat pe 9 iunie 1949 de sovietici si condamnat la munca silnica pe viata. Fusesem acuzat pentru
articolele antistaliniste publicate la începutul razboiului si pentru faptul ca nu vroiam sa recunosc ca exista
o "natie moldoveneasca".

La 9 octombrie 1949, împreuna cu alti detinuti, am fost îmbarcati într-un tren si am luat calea suferintelor
în lagarele rusesti.

Câteva luni am stat în închisoarea de tranzit din Dnepropetrovsk. Eram extrem de slabit. Am fost ajutat sa
ma întremez de o doctorita, Zaiteva. La îndemnul ei am scris la câteva manastiri din Basarabia si, de acolo,
am primit pachete cu alimente si fructe. In cartea mea îi pomenesc pe toti acei inimosi crestini care m-au
ajutat sa revin la viata.

In închisoare erau detinuti de diferite culte. Acestia se organizau în grupe separate si faceau rugaciuni, atât
seara cât si dimineata. Noi, românii, în numar de vreo douazeci, ne rugam în limba noastra în mod regulat.
La fel, unitii ucraineni din apus, catolicii si ortodocsii rusi. Administratia închisorii nu era în masura sa
opreasca rugaciunea. Toti traiau cu speranta ca va muri Stalin si ca urmasii lui vor amnistia milioanele de
detinuti.

Patru luni cât am stat la Dnepropetrovsk am vazut atâtea suferinte, atâtia oameni distrusi, care fiind cu
gândul la sotiile si copiii lor deveneau pur si simplu neoameni. Nu vedeai o fata vesela, un zâmbet, n-auzeai
o gluma, nimic ce poate relaxa. Singuri blatnoii [hotii] erau în apele lor. Ei declarau ca închisoarea este casa
lor parinteasca ("rodnoi dom"). Când primea un "fraier" pachet, blatnoii îl obligau sa-l împarta cu ei. Cel
putin jumatate din pachet i-l luau hotii. Era obligat sa-l dea cu mâna lui. Daca nu dadea, i se lua totul.
Administratia nu intervenea. Facea impresia ca era un jaf conventional, ca unii gardieni nu erau straini de
jafurile blatnoilor.

In ziua de 1 martie 1950 am fost îmbarcati în vagoane "stolîpin" si dirijati spre Harkov. Doctorita Zaiteva,
înainte de plecare, m-a chemat în ambulatoriul respectiv si mi-a spus confidential ca ne trimit în regiunea
Sverdlovsk din Urali. Destinatia era localitatea Azanka, raionul Tavda, regiunea Sverdlovsk. Acolo se
prelucreaza lemnul adunat din taiga. Deci, va fi o clima mai dulce decât la Polul Nord. Vagoanele "stolîpin"
erau special amenajate ca sa nu se poata evada. Intr-un compartiment erau paisprezece locuri. Etajul I si II
aveau câte patru locuri. Când erau detinuti mai multi, înghesuiau si bagau câte douazeci de persoane. Usile
se încuiau, iar în locul geamurilor erau niste gratii de fier. Insotitorii se plimbau tot timpul pe culoare si nu
admiteau convorbiri si nici miscari suspecte. Toata atentia lor era îndreptata spre a observa daca nu-i vreo
tentativa de evadare. Mâncarea ne-o dadeau rece: pâinea neagra ca pamântul si peste sarat. Apa ne-o
serveau însotitorii când doreau ei. In vagonul nostru era o asistenta medicala, care trebuia sa ne dea ajutor
în caz de nevoie. Erau cazuri când unii mureau. Mai ales cardiacii. Erau scosi imediat si predati la prima
statie.

Din Dnepropetrovsk am plecat noaptea. Tot noaptea am ajuns la Harkov. Din gara ne-au urcat în dubele
închisorii si ne-au transportat spre destinatie. Aici am fost repartizati prin celule, câte doi-trei. In
închisoarea de tranzit de la Harkov am întâlnit pe profesorul de muzica Usanevici, de la Soroca, care a
murit mai apoi, în anul 1956, dupa amnistierea lui Hrusciov, în închisoarea din Vacaresti. Am stat la Harkov
putin. Conditiunile erau aceleasi: grele si amare. Tratamentul era groaznic. Am mai întâlnit aici un preot
ortodox ucrainean si mai multi diplomati polonezi, arestati la Varsovia dupa 1945. Fusesera tinuti în
lagarele sudice iar acum erau condusi spre marea închisoarea moscovita "Krasnaia Pres". Aici am întâlnit
pe locotenent-colonelul Jitianu, de la Focsani. Fusese prizonier de razboi si pentru ca refuzase sa se
înroleze în diviziile "Tudor Vladimirescu" si "Horea, Closca si Crisan" fusese condamnat la 25 de ani si
acum era condus spre Nord.

La Harkov am mai întâlnit un fost ofiter NKVD, condamnat si el. Când m-a vazut îmbracat în preot s-a
culcat lânga mine si mi-a marturisit tot romanul vietii sale. Era cabardin din Caucaz. Fusese maior NKVD-
ist. Dupa anul 1945 fusese trimis în Franta pentru repatrierea emigrantilor rusi albi, al caror numar era
considerabil. Avea în grija sa un arondisment (raion) din Paris. Venise de la Moscova înarmat cu literatura
de propaganda, bine ticluita, pentru ademenirea rusilor albi si repatrierea lor. Adunase carti, în care erau
tiparite decrete de legi, ce glasuiau ca U.R.S.S. a suprimat toate legiuirile din trecut referitoare la situatia
emigrantilor. Se iarta totul si celor ce se repatriaza li se restituie toate bunurile avute înainte de revolutia din
1917.

Totul era o farsa. "Noi stiam adevarul, dar trebuia sa mintim si sa sustinem cele enuntate în decretele
tiparite si distribuite pe gratis solicitantilor", spunea maiorul. Dupa ce îi treceau în tabele de repatriere, erau
urcati pe vapoare si expediati spre Feodosia (Crimeea). De aici erau urcati în trenuri si trimisi direct în
Siberia. Erau condamnati la câte 10 ani. Procesele se judecau la Feodosia.

"Intr-una din zile îsi amintea maiorul s-a prezentat la mine o tânara rusoaica de o frumusete rara. Era
nascuta în Franta. Parintii ei erau batrâni, avusesera în Moscova un cvartal de case si o fabrica. Citind
decretele care le garantau restituirea bunurilor au hotârat sa se repatrieze. Pe tânara o chema Tamara. Mi s-a
facut mila de ea. E drept ca-mi cazuse cu tronc la inima. Era prea frumoasa si gingasa ca sa ma îndur s-o
trimit în Siberia. I-am spus sa astepte pâna termin cu ceilalti si la urma voi rezolva si cazul ei. Am invitat-o
la un restaurant, pe contul meu, si în timpul mesei i-am explicat ce o asteapta daca se repatriaza. I-am
propus sa ne casatorim si sa fugim în America. Eram hotarât. Eram satul de minciuni si de teatrul pe care-l
jucam. Am condus-o acasa si i-am repetat propunerea mea. I-am dat adresa parintilor mei din Caucaz si i-
am spus ca nu stau nici o clipa la îndoiala. Ne casatorim si fugim în America. N-am dormit toata noaptea.

A doua zi, Tamara mea s-a dus la comandamentul nostru de repatrieri si m-a denuntat. Inainte de a se duce
la comandament, mi-a dat telefon spunându-mi ca mai mult crede în decretele publicate decât în cuvântul
meu. Imediat am fost arestat, urcat în avion, trimis la Moscova, unde am fost condamnat pentru înalta
tradare la 25 de ani de munca silnica. Tamara, împreuna cu parintii ei s-au repatriat. Cum era de asteptat, a
ajuns în Siberia cu 10 ani în spinare. Atât ea cât si parintii ei. De acolo a reusit sa scrie parintilor mei o
scrisoare în care îsi blestema soarta, cerându-si pe aceasta cale iertare. Dar totul era zadarnic.

Din tot ceea ce v-am povestit cred ca ati înteles ca nu exista pe fata pamântului un regim mai crud ca cel
sovietic. Nimeni nu-i în stare sa minta în asa hal cum mint ei. Il zapacesc pe om de nu mai crede adevarul,
ci minciuna. Cazul Tamarei nu-i singurul. Au fost si sunt mii si sute de mii. Eu ma simt om numai de când
am ajuns în închisoare. Aici nu mai sunt obligat sa mint si veti întâlni multi ca mine, caci traim în regimul
diabolic al minciunii staliniste".

La Vorkuta, nu am renuntat la a ne ruga lui Dumnezeu, chiar daca sufeream grele pedepse pentru aceasta.

In fiecare duminica si sarbatoare faceau rugaciuni la care luau parte si credinciosi laici. Eu, fiind singurul
preot ortodox, faceam slujba împreuna cu românii basarabeni, bucovineni, ardeleni, moldoveni si regateni,
la care luau parte si ortodocsii rusi si ucraineni. Preoti catolici oficiau "messa" lor si îi împartaseau pe
credinciosii lor. Noi nu puteam oficia liturghia, caci nu aveam antimense.

Dupa ce am luat legatura cu manastirile din Basarabia, ni se trimitea în pachete împartasania pentru
bolnavi. Procuram stafide de la detinutii gruzini si alti caucazieni si faceam vin. Astfel puteam împartasi si
pe credinciosii ortodocsi. Când se descoperea ca practicam rugaciuni în comun, eram încarcerati si ni se
micsorau ratiile de mâncare, se oprea corespondenta celor de pe teritoriul U.R.S.S., pachetele si alte
avantaje. Lupta antireligioasa se ducea de catre administratia lagarului într-un tempo accelerat. Norocul
nostru era ca turnatorii fiind demascati, îi ocoleam ca sa nu afle de adunarile noastre. Goana dupa
credinciosi se facea mai ales cu ocazia sarbatorilor de Craciun si de Pasti.

In lagarul de la mina 29 era si un grup de români din cele sapte sate din Ucraina subcarpatica, rupte de la
Maramures. Acestia apartineau sectei martorii lui Iehova si erau izolati de restul românilor. Cu ocazia
sarbatorilor nationale, tot în secret, organizam comemorari de ordin national. Desi procentul românilor, în
raport cu al ucrainenilor, rusilor si nemtilor, era mic, noi totusi nu lasam sa treaca nici un eveniment din
istoria tarii si a bisericii noastre pe care sa nu-l comemoram. Ne adunam la câte un român, într-o baraca si
acolo, stând pe paturi, ne faceam datoria. Totdeauna începeam cu rugaciunea. Taranii basarabeni si
bucovineni, care formau majoritatea românilor, luau parte activa la toate comemorarile noastre.

Impartasania o faceam individual si în mare secret. Impartaseam români, rusi si ucraineni ortodocsi.
 La mina 29 era un preot lipovan (de credinta veche), de prin tarile baltice, care visa mereu sa se elibereze si
sa vina în Dobrogea noastra, unde stia ca sunt multi de ai lor.

In lupta pentru derutarea autoritatilor, detinutii inventau fel de fel de metode. Cartile de rugaciuni erau
confiscate fara mila. Se faceau perchezitii saptamânale si tot cea ce gaseau, ca material religios, confiscau
si ardeau. Inventasem o metoda pe care n-o stiau nici politrucii, nici turnatorii lor. Sub saltele erau scânduri.
Caraliii, când faceau perchezitia, ridicau saltelele. Scândurile însa, nu. Atunci am batut câte doua chingi de
cauciuc în partea de dedesupt a scândurii si fixam acolo cartile de rugaciuni. Am pastrat un Noul Testament,
un Ceaslov si o Carte de rugaciuni pâna m-am eliberat, fara a fi descoperite.

Cu ocazia Sfintelor Pasti din 1954 a sosit un pachet cu alimente pe numele meu. Era din Calarasii
Basarabiei. Postarita m-a chemat si m-a întrebat de la cine primesc pachete. I-am raspuns ca mie îmi trimit
pachete diferiti credinciosi, dar nu-i tin minte pe toti. "Pe Lungu îl stii?" ma întreaba postarita. "Eu stiu mai
multi Lungu, dar nu stiu care o fi de data asta". Ea ma întreaba: "Pe Lungu Nicolae din Calarasi Moldova îl
cunosti?" "Da", îi raspund eu si desface pachetul. Deasupra era o scrisoare cu litere latine. Era un scris
frumos.

Ca sa nu mai cheme translator, îmi ceru sa-i traduc eu continutul. Scrisoarea începea asa: "Draga parinte
Vasile, în preajma Sfintelor Sarbatori îti trimit câte ceva din bunatatile produse de binecuvântatul pamânt al
Basarabiei noastre. Sa stii ca noi traim ca în rai. Mâncati din putinul nostru dar si dati slava lui Dumnezeu.
N. Lungu". Asa de frumos era scrisul încât a impresionat-o pe postarita rusoaica. I-am dat si ei o bucata de
slanina, de brânza si câteva mere domnesti. A multumit si mi-a dat pachetul fara a-l controla pâna la fund.

In baraca ma asteptau fratii români, cu care totdeauna împarteam darurile. Am pus totul pe masa si ne-am
împartasit din cele trimise de Lungu. Eu însa habar naveam cine-i el. Am aflat mai târziu ca era un calugar
de la manastirea Hîrjauca, caruia parintele Gheorghe Plamadeala din Calarasi îi dadea pachetul si el mi-l
expedia. Dupa ce am împartit darurile din pachet, am gasit pe fund, un borcan cu miere. Baietii din
schimbul II, care în timpul împartirii darurilor se odihneau, au aparut sa ia si ei parte la împartasanie.

Am destupat atunci borcanul cu miere si am început sa le torn pe pâine. Observ spre fundul borcanului un
capat de sfoara. "Ce neglijenta si din partea acestui Lungu? Sa lasi sfoara în miere. Pacat". Am scurs toata
mierea si când am tras sfoara am vazut ca pe fundul borcanului era ceva învelit în hârtie de pergament.
Desfac hârtia si în mijloc gasesc o scrisoare tot asa de artistica ca si cea citita postaritei. In aceeasi scrisoare
erau si 300 de ruble. De data aceasta, Lungu scria: "Draga parinte Vasile, nu te potrivi la scrisoarea prima.
Acolo-i minciuna tot. Adevarul este ca la noi îi iad. Deportarile si foametea ne distrug. Rugam pe bunul
Dumnezeu sa ne ajute sa scapam la limpezis. Rugati-va pentru noi. Lungu".

Dupa aceasta am mai primit pachete asemanatoare de la parintele Mihail Spinei din Boldurestii Lapusnei,
de la parintele Teoctist Procopan din Moldova-Orhei, de la consateanul meu, învatatorul Miron Balan, din
Cîrpestii nasterii mele, precum si de la alti frati basarabeni care aflasera de soarta mea. Multi îmi scriau în
genul lui Lungu. In orice situatie s-ar gasi omul îsi framânta mintea si cauza sa gaseasca mijlocul pentru a
comunica anumite lucruri fara a putea fi descoperiti de agentii NKVD-ului.

Septembrie 1940-ianuarie 1941

ARMATA IN "STATUL NATIONAL LEGIONAR": PRELIMINARII

PETRE OTU

Perioada "statului national legionar", de aproape cinci luni de zile (septembrie 1940-ianuarie 1941), în care
Ion Antonescu a coabitat cu Miscarea legionara, reprezinta unul din cele mai complexe segmente ale istoriei
contemporane a României. Timp de decenii, analiza lui s-a facut cvasiexclusiv dintr-o perspectiva ideologica,
intentionat limitativa. Primul a facut-o Ion Antonescu însusi, sub patronajul caruia a aparut lucrarea în doua
volume, atât de des citata, Pe marginea prapastiei. In ciuda bogatiei documentare, doua au fost scopurile
nedeclarate dar asiduu urmarite prin editarea ei: sa impuna în opinia publica imaginea institutiei militare ca
un organism monolit, fara fisuri, ramasa imuna la orice influenta politica si sa-l prezinte pe generalul Ion
Antonescu drept salvator al statului român. Pe de alta parte, fostii legionari, care au supravietuit razboiului,
l-au tratat pe baza propriilor conceptii, cautând sa explice si sa justifice actele guvernarii legionare, dându-i
în anumite cazuri un caracter apologetic. La rândul sau, regimul comunist si-a impus propria viziune asupra
evenimentelor. simplificarile, etichetarile si acuzele îmbinându-se cu truncherea faptelor si eliminarea a tot ce
putea fi incomod (de pilda, colaborarea dintre comunisti si legionari).

Marile deschideri produse în ultimii ani au determinat o largire considerabila a interesului fata de acest
subiect, concretizata în sporirea surselor documentare, în aparitia unor studii si lucrari, în publicarea unor
memorii sau jurnale etc. Cu toate acestea, obstacolele din calea unei cercetari echilibrate si obiective n-au
disparut cu totul, iar problematica este departe de a fi epuizata.

Incercam, în cele ce urmeaza, o evaluare a raporturilor dintre miscarea legionara si armata în perioada
septembrie 1940-ianuarie 1941. Evident, cu precizarea ca cercetarea noastra are un caracter preliminar,
investigatiile ulterioare fiind în masura sa aduca noi clarificari si nuantari ale subiectului.

România - "stat national legionar"

Dezmembrarea granitelor tarii, în urma ultimatumurilor si dictatelor din iunie si august 1940, a determinat o grava
criza politica interna. Regimul de autoritate personala impus de regele Carol II în februarie 1938 s-a prabusit, iar
monarhul, considerat direct raspunzator de amputarile teritoriale, a abdicat în favoarea fiului sau, Mihai I. Puterea în
stat a fost preluata de generalul Ion Antonescu, învestit cu largi atribute de conducere si proclamat "Conducator al
statului". Acesta si-a asociat la guvernare Garda de Fier, singura formatiune ce avea dreptul sa activeze legal,
România fiind proclamata "stat national legionar, la 14 septembrie 1940.

Constituirea noului regim politic, în care Ion Antonescu era "conducator al statului", iar Horia Sima "conducator al
miscarii legionare", deci al fortei politice de guvernamânt, a încalcat un principiu fundamental al oricarui sistem
totalitar cel al unitatii de conceptie si actiune, al concentrarii tuturor pârghiilor puterii în mâinile unei singure
persoane. A rezultat o dualitate a puterii, ce a generat un conflict care s-a agravat continuu si a culminat cu
rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941.

De la început chiar formarea cabinetului, a carui formula a fost definitivata în noaptea de 14/15 septembrie 1940, a
dat nastere la dispute între I. Antonescu si legionari. Neîncrezator în capacitatea Garzii de fier, seful guvernului nu a
satisfacut toate doleantele legionarilor, punând specialisti în fruntea unor ministere importante, în special economice.
Pentru evitarea surprizelor, Antonescu si-a rezervat si Ministerul apararii nationale, având ca subsecretari de stat,
dupa desfiintarea minisrterelor aerului si marinei si înzestrarii armatei, pe generalii Constantin Pantazi (armata de
uscat), Gheorghe Dobre (înzestrarea armatei), comandor Gheorghe Jienescu (aviatie) si contraamiral Gheorghe
Koslinski (marina).

In schimb, a trebuit sa faca concesii, acceptându-l la Siguranta pe Alexandru Ghica, în locul colonelului Petre
Camenita, optiunea initiala a generalului Antonescu. La interne a fost numit generalul Constantin Peprovicescu, fost
comisar regal în procesul asasinarii lui I.G. Duca si care, ulterior, s-a dovedit a fi un adept convins al miscarii
legionare. Postul de subsecretar de stat la Ministerul afacerilor interne pentru politie si siguranta a fost încredintat
locotenent-colonelului Alexandru Riosanu. Singurul militar activ ce detinea un departament civil Ministerul
coordonarii si statul major economic era locotenent-colonelul Nicolae Dragomir.

In afara Ministerului afacerilor interne, legionarii detineau Vicepresedintia Consiliului de Ministri (prin Horia Sima),
si patru departamente: lucrari publice, externe, educatia nationala, munca si sanatate.

Din examinarea componentei guvernului se observa ca armata a ramas în afara controlului legionarilor, iar militarii
nu aveau o prezenta semnificativa în guvern. Explicând împrejurarile preluarii puterii si ale formarii cabinetului cu
legionarii, într-o cuvântare tinuta la 24 octombrie 1940, în fata comandantilor de mari unitati, Ion Antonescu
declara: "Intern n-am avut legatura cu nici un partid politic, dar am fost sustinut puternic si din primul moment de
opinia publica care si-a dat seama de pericol... De aceea am cautat sa formez guvernul bazându-ma pe plan extern
pe Axa si pe plan intern pe legionari, cu care, afirm înca o data, n-am avut nici o legatura politica, ci numai una
spirituala. A trebuit sa ma sprijin pe o miscare pe care n-am creat-o si n-am condus-o. Nu am folosit nici armata,
desi sunt sigur ca m-ar fi urmat, pentru ca n-am vrut s-o amestec în vârtejul luptelor politice" (subl. ns.).

Garda actioneaza
Devenita forta politica de guvernare, Garda de fier a actionat fata de armata de o maniera adecvata noilor conditii,
îmbinând metodele de propaganda scrisa si orala, folosite pâna atunci, cu pârghiile oferite de putere. Ea urmarea
sporirea influentei sale asupra tuturor categoriilor de militari, câstigarea simpatiei si adeziunii lor la ideile si
actiunile miscarii legionare si, în final, instituirea controlului asupra organismului militar.

Programul legiunii în domeniul militar era eclectic, cuprinzând atât idei ce reflectau probleme reale cu care se
confrunta ostirea (demoralizarea generata de cedarile teritoriale fara lupta, lipsa unei înzestrari suficiente, starea
materiala precara a corpului de cadre, consecintele negative ale politicianismului în rândul militarilor etc.), cât si
conceptii care atacau direct ierarhia si disciplina doua valori fundamentale pentru institutia militara. Iata un pasaj
semnificativ: "Ofiterul nu trebuie sa mai fie o casta în mijlocul societatii. El trebuie sa se preocupe de toate
problemele sociale, politice, economice, culturale, care framânta sufletul natiunii. Armata trebuie sa fie a poporului.
Ofiterul nu mai trebuie sa fie un sef impus prin ordin si regulamente. El trebuie sa fie ales, sau sa fie socotit ca ales
de ostenii de sub comanda lui. Este ceasul împacarii ostasului cu seful... Este ceea ce va face statul legionar. Va
avea ostasi buni, daca va avea legionari buni " (subl. ns.).

In articolul Prefacerea armatei, publicat în ziarul Cuvântul, din 3 ianuarie 1941, se aprecia: "Fuga înapoi la datorie,
la partea sedentara, la mobilizari pentru lucru, la scutiri, la dispense etc. va trebui sa devina ceva de neconceput, iar
acea pleiada de ministri si prim-ministri care nu se dadeau înapoi sa intervina pentru ca protejatii lor sa fuga de la
datorie sa ramâna ca un vis de trista aducere aminte. Legea viitoare de recrutare si organizarea armatei sa înapoieze
epoca eroica a legionarilor romani care mergeau la moarte pentru patrie".

Practic, însa, primele reactii ale legionarilor au constat în razbunari, victime fiind acele cadre militare, în special din
justitie si jandarmerie, care au fost implicate în represiunile anterioare îndreptate împotriva Garzii de fier. Astfel,
maiorul de jandarmi Dinulescu, comandant al legiunilor de jandarmi Baneasa si Durostor, a fost rapit de legionari la
17 septembrie 1940 de la locuinta sa din Silistra si dus la Constanta, unde a fost anchetat si schingiuit. Organele de
contrainformatii militare apreciau ca gestul se explica prin faptul ca ofiterul a facut parte din cei care au contribuit la
executarea legionarilor din Capitala, dupa asasinarea primului ministru Armand Calinescu, la 21 septembrie 1939.
De acelasi tratament au avut parte si alti ofiteri si subofiteri: lt. col. Lazar, comandant al legiunii de jandarmi Trei
Scaune, ridicat la 24 septembrie 1940 de la Hotelul Aro din Brasov, lt. col. magistrat Dumitru Negulescu,
presedintele Curtii Martiale a Comandamentului Corpului 6 teritorial; colonelul Lazar, fost prefect de Falciu, arestat
în ziua de 4 octombrie 1940 în gara Husi, generalul Alexandru Filitti, sergent major Patrascu, din Regimentul 3
calarasi, ridicat, lovit si dus la politia legionara etc. Asemenea acte au avut loc fara stiinta si acordul unitatilor
militare respective.

Concomitent, echipe de legionari au cautat sa se amestece în atributiile autoritatilor militare si în administratia

armatei, folosind diferite pretexte controlul hranei si echipamentului soldatilor, al instructiei, al pazei diferitelor
obiective de importanta deosebita etc. La Timisoara, de exemplu, cu ocazia unui Te Deum, echipa de legionari s-au
comportat vexatoriu fata de autoritatile militare, iar la Regimentul 39 infanterie din Arad o echipa de legionari, la 30
septembrie 1940, a inspectat masa trupei. In documentele cercetate am întâlnit si alte aspecte. Astfel,
Comandamentul Brigazii 22 mixte, aflat la Constanta, a fost vizitat de o echipa de legionari pentru a controla daca s-
au înlocuit portretele fostului rege.

Membrii Garzii de fier au recurs si la alte metode: refuzul de a se prezenta la unitate pe motiv ca activeaza în
miscare (Regimentul 63 artilerie antiaeriana raporta asemenea cazuri); îngreunarea misiunilor informative ale
marelui Stat Major (la Turda a fost arestat un agent exterior pe motiv ca ar fi evreu); rechizitii fortate de masini;
înlaturarea unor garzi de la o serie de obiective (prefectul legionar de Mehedinti a dispus retragerea santinelelor de
la Atelierele C.F.R. Turnu Severin) etc.
Aceste actiuni au fost dublate de o intensa activitate de propaganda desfasurata în mediile militare sau apropiate lor.
Intre altele, amintim publicarea unui Calendar legionar si editarea mai multor manifeste care au fost raspândite în
unitati militare. Propaganda scrisa a fost însotita si de una verbala, de la om la om, simpatizantii si legionarii
încorporati, fiind chemati sa activeze în continuare în cuiburile legionare.

Antonescu ezita
In fata acestei veritabile ofensive legionare, numeroase comandamente si multi comandanti au actionat cu prudenta
si timorare, necunoscându-se raporturile exacte dintre cei doi parteneri de guvernare Ion Antonescu si Horia Sima.
La jumatatea lunii septembrie 1940, Corpul 7 armata a trimis conducatorului statului o telegrama prin care propunea
sanctionarea a doi soldati concentrati din Regimentul 1 artilerie, care au plecat de la unitate fara aprobare pentru a
organiza miscarea legionara în comunele lor. Corpul 7 armata solicita rezolvarea problemei de catre Ion Antonescu
însusi, pentru ca ea avea si o latura politica si cerea lamuriri suplimentare asupra modului de conduita în viitor.
Datorita starii de confuzie, o abatere relativ minora, parasirea fara aprobare a unitatii, aflata în competenta
comandantului de regiment, era transferata spre rezolvare conducatorului statului.

Fata de aceste fenomene, care intrau în contradictie cu statutul traditional apolitic al armatei si atentau la valorile ei,
Ion Antonescu a adoptat o atitudine concilianta, din dorinta de a pastra bunele raporturi cu Garda. Pe telegrama
adresata de Corpul 7 armata, Ion Antonescu, la 20 septembrie 1940, a pus rezolutia: "A fost o perioada romantica
care a trecut. Ce s-a facut ilegal sub primele momente de explozie idealista a unor tineri care au fost atât de
prigoniti trebuie uitat si iertat. Cine va mai gresi de acum înainte va suferi rigorile legii. Comandamentele nu au
avut instructiuni si dezlegari în aceasta privinta. Armata nu face politica. Ofiterii si soldatii la datoria lor
ostaseasca" (subl. ns.)

Starea de confuzie a personalului armatei privind noua situatie a miscarii legionare, cât si dorinta lui Ion Antonescu
de a mentine coeziunea guvernului sunt dovedite si de alte fapte. La 10 septembrie 1940 comandantul Corpului 2
armata, generalul de divizie Vasile Atanasiu, a raportat Armatei 4 ca în noaptea de 9/10 septembrie, orele unu
noaptea, indivizi necunoscuti au avut intentia sa lipeasca afise legionare, semnate de Horia Sima, pe gardurile si
cladirea comandamentului. Respinsi de santinele, ei au amenintat ca vin din partea guvernului. Respinsi de santinele,
ei au amenintat ca vin din partea guvernului. Raportul cerea sa nu se mai permita asemenea propaganda "care poate
ajunge printre ostasi si care ar denatura starea de lucruri prin interpretari gresite". La 15 septembrie 1940, la numai o
zi dupa formarea guvernului, pe document era pusa urmatoarea rezolutie: "Având în vedere ca noul guvern legal, în
care asa-zisii " fosti" legionari sunt membri, chestiunea nu mai priveste autoritatile armatei".

La 14 septembrie 1940, capitanul Ioan Stanescu din Regimentul 42 artilerie a rupt, în comuna Lipova, un manifest
legionar. Ofiterul a fost pedepsit cu mustrarea scrisa, conducatorul statului fiind informat prompt despre o atare
abatere. De asemenea, în prima parte a lunii septembrie, din ordinul lui Ion Antonescu, generalul Ilie Steflea,
secretarul general al Ministerului apararii nationale, a dispus ca toate elementele legionare din armata, care au
participat la manifestatiile împotriva regelui Carol II din zilele 35 septembrie 1940, ce au prefatat schimbarea de
regim politic, sa nu mai fie urmariti penal, dosarele urmând a fi închise.

Miscarea legionara a actionat si pentru constituirea unor pârghii oficiale de influentare a armatei. Astfel, la 16
octombrie 1940, pregatirea premilitara, înfiintata în 1934 si la care luau parte tinerii între 1820 de ani, a trecut în
subordinea Garzii de fier. Ea a fost integrata în "Comandamentul viitorilor ostasi ai statului legionar român", care a
preluat si baza materiala a organizatiei "Straja arii", desfiintata la 18 septembrie 1940. Din noua structura faceau
parte si "Fratiile de cruce", organizatii legionare de tineret create în 1925.

O alta initiativa a legionarilor, care avea implicatii directe si asupra armatei, a reprezentat-o înfiintarea Corpului
Legionar Motorizat (C.L.M.), însarcinat cu "dezvoltarea si popularizarea motorizarii în România". Acesta se
împartea în garnizoane si cuiburi si activa în toate centrele din tara unde exista un minim de conditii. Una din
atributiunile Corpului Legionar Motorizat era "luarea tuturor masurilor pentru a satisface nevoile Marelui Stat Major
relative la motorizare".

In acelasi timp, Garda de fier a desfasurat o intensa propaganda menita sa impuna ideea ca ea are capacitatea
organizatorica si posibilitatile practice de a rezolva problemele cu care se confruntau militarii: îmbunatatirea situatiei
materiale, a hranei, a echipamentului, marirea soldelor etc. In sprijinul afirmatiilor lor, legionarii aduceau ca
exemplu activitatea "Ajutorului Legionar" si a "Corpului Muncitoresc Legionar" etc.

Complexitatea raporturilor dintre armata si miscarea legionara, tendinta acesteia de a se amesteca în treburile ostirii,
pentru a culege simpatii si aderenti, l-au determinat pe Ion Antonescu sa ceara Serviciului Special de Informatii
elaborarea unui studiu privind relatiile dintre armata, partidul de guvernamânt si formatiunile lui paramilitare în
statele cu regim totalitar Germania, Italia, U.R.S.S., Spania etc. Studiul redactat de specialistii Serviciului Special de
Informatii a fost înaintat generalului Ion Antonescu la 24 octombrie 1940. Documentul retinea faptul ca în toate
regimurile totalitare armata regulata depindea de seful statului, care însa era si liderul partidului aflat la putere.
Formatiunile paramilitare erau la dispozitia miscarii politice, dar beneficiau de sprijinul direct al armatei în
probleme de organizare, dotare, instruire etc. Gradele în formatiunile paramilitare erau asimilate celor din armata
regulata. Partidul de guvernamânt, prin pârghiile puterii si prin alte metode, exercita totusi un anumit control asupra
organismului militar, în special asupra corpului ofiteresc.

Nu cunoastem în ce masura a fost influentat generalul Ion Antonescu de concluziile acestui studiu, dar începând din
a doua jumatate a lunii octombrie 1940 asistam la o schimbare de ton fata de problema raporturilor armata-legiune.
Acest lucru avea loc pe fondul adâncirii contradictiilor cu Garda de fier si al continuarii actiunilor vexatorii la adresa
unor cadre si unitati militare din partea legionarilor.

Nu plângeri, ci sanctiuni
Grija de a-si pastra controlul asupra armatei si de a o feri de propaganda legionara l-a determinat pe Ion Antonescu
sa emita succesiv o serie de ordine prin care interzicea amestecul Garzii în activitatea unitatilor si marilor unitati.

Astfel, la 8 octombrie 1940 a fost difuzat Ordinul nr. 24050/B, prin care se preciza ca acei legionari care încearca sa
patrunda în cazarmi "trebuie arestati si predati Parchetului, chiar daca ar avea asupra lor acte în regula: procedarea
va fi ferma, dar cu tact si omenie. Cazurile mai grave ce nu vor putea fi solutionate de catre organele locale vor fi
raportate Marelui Stat Major si Ministerului de interne.

Problema raporturilor cu armata a facut si obiectul consfatuirii cu prefectii din 14 octombrie 1940. Generalul Ion
Antonescu a respins orice amestec al legionarilor în armata, declarând ca armata este a tarii, iar ierarhia este sfânta.
El a criticat politia legionara care prin actiunile sale producea mari nemultumiri. "Toate casele sa se deschida acum
la prima bataie a omului îmbracat în camasa verde? Ofiteri care sunt urmariti si arestati de dumneavoastra si de
politia legionara? se întreba conducatorul statului. Ofiterii spun ca generalul Antonescu continua el a venit sa ne
puna sub ordinele legionarilor, ceea ce nu este nici în intentiunea mea, nici a conducatorilor miscarii". Cu acelasi
prilej, generalul Antonescu a decis ca numai justitia sa fie cea care face dreptate. "Ordinul pe care l-am dat primului
presedinte de la Casatie afirma el este urmatorul: " ti dau ordin sa nu executi nici un ordin al generalului
Antonescu" ".

Problema raporturilor cu legionarii a fost ridicata si la convocarile comandantilor de mari unitati, organizate în zilele
de 24 octombrie si 28 noiembrie 1940. La prima întâlnire, raspunzând solicitarii unor ofiteri de a se clarifica
raporturile dintre armata si Garda de fier, Ion Antonescu încearca sa pastreze un ton împaciuitor. "Nu-i judecati prea
aspru, chiar daca au facut greseli marunte pentru ca au suferit enorm". Evocând conflictele dintre ofiteri si legionari,
el cerea respectarea dispozitiilor dare anterior privind neamestecul militarilor în politica si al legionarilor în armata.

Ingrijorat de explozia de violenta a legionarilor din zilele de 26-27 noiembrie 1940, în cursul careia i-au cazut
victime si fosti militari, Ion Antonescu a organizat o noua convocare a comandantilor de mari unitati. Tonul a fost
mult mai dur, amenintând pe legionari cu masuri ferme. "Daca miscarea nu întelege ca trebuie sa înceteze activitatea
sa vinovata, voi trece la sanctiuni severe... Voi executa în 24 ore pe oricine va omorâ cu premeditare orice cetatean
al tarii. Voi da pedepse grele pentru toti acei care vor atenta la drepturile si libertatile cetatenesti. Va previn ca
daca nu voi gasi la legionari nici de data aceasta întelegere, voi face un guvern militar, fara legionari si la nevoie
chiar împotriva legionarilor" (subl. ns.). Referitor la raporturile armata-legiune, conducatorul statului afirma: "Cât
priveste amestecul legionarilor în treburile armatei, de acum înainte nu mai doresc plângeri despre ceea ce se
întâmpla, ci vreau rapoarte asupra sanctiunilor si masurilor date de comandanti. Dându-va aceste recomandatiuni,
dumneavoastra trebuie sa întelegeti ca trebuie sa aveti o atitudine dusmanoasa fata de legionari, care au facut destule
lucruri rele, dar au facut si foarte multe lucruri bune".

Pe baza dispozitiilor lui Ion Antonescu, a doua zi, 29 noiembrie 1940, Marele Stat major a emis Ordinul general nr.
166, care stipula ca "Ofiterii, subofiterii si salariatii civili ai armatei n-au voie sa faca nici un fel de politica". Se
acorda un termen de 10 zile, timp în care cei care doreau sa faca politica trebuiau sa paraseasca cadrele active ale
armatei.

Si din partea legiunii s-au facut gesturi pentru a înscrie raporturile dintre legionari si militari pe un fagas normal. Ion
Dobre, prefectul legionar al judetului Tecuci si preotul Alexandru Micu, seful miscarii din acelasi judet au adresat un
apel catre toti cei îmbracati în uniforma Garzii, cerându-le respectul lor desavârsit fata de ofiteri si ori de câte ori se
vor întâlni cu un ofiter sa salute cu salutul legionar. Se cerea ca toti legionarii sa aiba o tinuta demna si sa nu discute
în contradictoriu cu ofiterii, sa fie folosite toate ocaziile pentru ca "fratia dintre legionari si ostasi sa devina din ce în
ce mai strânsa". Din ordinul Marelui Stat major, Comandamentul Corpului 3 armata a trimis apelul la unitatile sale
subordonate pentru a fi adus la cunostinta ofiterilor si trupei. Ordinul cerea ca toti comandantii de mari unitati sa ia
legatura cu organelse de conducere legionara din zona lor de responsabilitate pentru generalizarea acestei initiative.

Problema raporturilor dintre legiune si ostire a facut si obiectul discutiilor din guvern. Astfel, în sedinta din 3
decembrie 1940 s-a hotarât emiterea unui ordin circular prin care sa se arate necesitatea conlucrarii si colaborarii.
Aceasta nu îndemna încalcarea dispozitiilor anterioare, seful guvernului fiind foarte categoric: "Cine este în armata,
ramâne acolo si cine este în cuib la fel. Armata trebuie sa se mentina în spiritul ostasesc. Spiritul militar este una si
politica de cuib este alta". In aceeasi sedinta, Ion Antonescu evoca si influenta comunista în miscarea legionara,
subliniind ca ministrul sovietic la Bucuresti, cu 24 de ore înainte de asasinatele din 26-27 noiembrie, a raportat ca în
România se vor petrece evenimente mari si a cerut sa se apropie trupele de frontiera (vezi Magazin istoric, nr.
1/1994).

Ca urmare a celor hotarâte în sedinta guvernului, Marele Stat Major a redactat si difuzat în unitati Ordinul circular
nr. 173, din 12 decembrie 1940. Documentul constata ca ultimele evenimente au demonstrat ca între armata si
legionari nu exista raporturi bune, desi între cele doua parti exista anumite afinitati cum ar fi nationalismul si
disciplina. In consecinta, se cerea sa se foloseasca toate mijloacele pentru a realiza o înfratire, initiativa apartinând
armatei care dispunea de maturitate si experienta. "Comandamentele preciza documentul vor cauta pe toate caile sa
ajunga la raporturi cât mai bune cu organizatiile legionare locale, se întelege fara nici un fel de abdicare de la
drepturile si datoriile ostasesti, cu tact, cu simpatie si buna credinta, cu convingerea ca lucrul bun nu poate veni
decât din conlucrarea activa si efectiva cu organizatiunea politica aflata azi la conducere". Ordinul mentinea în
vigoare dispozitiile anterioare privitoare la interzicerea politicii în armata, de orice nuanta ar fi ea.

Peste nici o saptamâna, respectiv la 18 decembrie 1940, Ministerul apararii nationale, sub semnatura lui Ion
Antonescu, emitea Ordinul general nr. 1936: "Statul national legionar se mentiona în document , în opera de
organizare si renastere pe care a început-o, se razima deopotriva pe miscarea legionara si pe armata". Ambele
trebuiau sa conlucreze, dar fiecare sa-si pastreze disciplina, legile si sfera de activitate proprie. "Deci nici un amestec
legionar în armata si nici un amestec al armatei în miscarea legionara". Legionarii era cetateni ai statului si "odata
intrati în armata, ei [legionarii] devin ostasi ai tarii si sunt datori sa abdice de la orice fel de activitate politica,
supunându-se integral si neconditionat legilor si obligatiunilor militare". Cadrelor active le era interzis sa se înscrie
si sa activeze în miscarea legionara, prevedere extinsa si asupra celor de rezerva, pe timpul concentrarilor.
Functionarii civili erau liberi a activa în legiune, însa numai în afara orelor de program si cu respectarea ierarhiei
ostasesti.

Intre propaganda si realitate istorica

Vlad Tepes, Matia Corvin si Venetia

EUGEN DENIZE

Una dintre remarcabilele personalitati ale istoriei românesti, dar, în acelasi timp, si unul dintre
personajele cele mai cunoscute ale literaturii universale despre vampiri este, dupa cum se stie prea
bine, viteazul domn al Tarii Românesti, Vlad Tepes. Faima sa în Europa si în lume s-a datorat si se
datoreaza nu atât stralucitelor sale victorii antiotomane, asa cum ar fi fost firesc, ci propagandei
deosebit de intense, adevarata capodopera de intoxicare a opiniei publice, defasurata de regele
Ungariei. Matia Corvin, care a atribuit lui Vlad Tepes cele mai cumplite fapte, cele mai mârsave
tradari si intentiile cele mai negre tocmai pentru a-si scuza si justifica propria sa inactivitate pe
frontul luptei antiotomane dupa ce primise importante ajutoare din apus destinate acestui scop.

Faptul ca Matia Corvin a declansat o astfel de actiune propagandistica este firesc si explicabil. Mai
putin firesc si mai greu de înteles este însa succesul pe care el l-a înregistrat pe lânga cei carora si s-a
adresat. Din acest punct de vedere credem ca lucrurile pot fi lamurite daca ne oprim atentia asupra
Venetiei, stat cu puternice interese în Peninsula Balcanica, Marea Egee si Mediterana Orientala, dar
si cu diplomatia cea mai dezvoltata din epoca, ce nu putea fi înselat în interpretarea unor fapte
concrete decât daca dorea el sa se întâmple acest lucru. Ceea ce Venetia a acceptat ca adevarat stiind
ca este neadevarat, evident ca a fost acceptat si de alte state apusene cu interese mult mai mici în
privinta evenimentelor de la Dunarea de Jos si mult mai putin pricepute în activitatile diplomatice.

Regele ungar seamana confuzie

La sfârsitul anului 1461, aproape imediat dupa ce s-a produs ruptura decisiva dintre Vlad Tepes si otomani,
Venetia a alertat pe Matia Corvin în legatura cu iminenta unui razboi cu otomanii si a încercat, de
asemenea, sa realizeze o reconciliere între acesta si împaratul german Frederic III, dar fara a reusi.

Peste putin timp, la 4 martie 1462, trimisul Venetiei la Bude, Pietro Tommasi, anunta Senatul ca fusese
chemat de rege care ia dat sa citeasca scrisori primite de la un sol de-al sau de pe lânga Vlad Tepes, prin
care aceste îl înstiinta despre pagubele pricinuite de el otomanilor, despre multimea celor ucisi pe care i-a
vazut "dupa numarul capetelor înfatisate", afara de acei ce au fost arsi în locuitele acelea. Din aceasta
scrisoare, care se refera, de fapt, la cea trimisa de Vlad Tepes la 11 februarie, rezulta ca Matia Corvin a
utilizat rezultatele expeditiei victorioase a voievodului Tarii Românesti pe care-l considera vasalul sau în
scopul obtinerii de fonduri din Italia, trimisul venetian cerând, în acest sens "denarîj per subventione". De
asemenea, se constata ca ecoul faptelor de vitejie ale lui Vlad Tepes a fost receptat foarte repede la venetia
care, aproape imediat, la 20 martie, le-a facut cunoscute si la Roma.

O a doua scrisoare trimisa de Pietro Tommasi la Venetia dateaza din 27 mai. In ea ambasadorul înfatiseaza
superiorilor sai situatia de la Dunarea de Jos asa cum se prezenta în preajma declansarii marii campanii
sultanale. In primul rând, el vorbeste despre uriasa armata a lui Mehmed II pe care, dupa anumite zvonuri,
o considera de 200 000 de oameni, dintre care 20 000 de ieniceri, si arata ca trei ar putea fi directiile de
atac: Tara Româneasca, Transilvania sau Belgradul, primele doua fiind însa cele mai probabile. Apoi este
amintita o flota fluviala otomana de 300 de vase, pe care sultanul a introdus-o pe Dunare pentru a-l ajuta la
travedrsarea fluviului. Urmeaza informatii referitoare la Vlad Tepes despre care se spune ca a trimis toate
femeile si toti copiii în munti, în timp ce el cu ostirea sa pazea Dunarea. Se afirma ca la curtea din Buda
toata lumea se mira ca Tepes nu a trimis dupa ajutor, iar regele arata ca este hotarât sa se duca sa lupte cu
turcii. La sfârsitul scrisorii ambasadorul face câteva consideratii cu privire la posibila evolutie viitoare a
evenimentelor asa cum o întrevedea el, consideratii dintre care unele vor fi infirmate, dar altele confirmate.
Astfel, el considera ca Vlad Tepes va fi înfrânt usor de uriasa armata otomana, ceea ce nu se va întâmpla,
dupa care regatul maghiar va fi si el înfrânt la fel de usor, ceea ce din nou nu se va întâmpla tocmai pentru
ca Tepes nu se va lasa zdrobit, sau regele Matia va ajunge la un acord rusinos pentru întreaga crestinatatea,
ceea ce într-adevar se va întâmpla în ciuda victoriei domnitorului român. Din aceasta scrisoare se observa
ca ambasadorul venetian la Buda ajunsese sa cunoasca destul de bine capacitatea militara a Ungariei si
Ñdorinta regelui ei de a se confrunta cu Imperiul otoman. In acelasi timp, el nu punea la îndoiala faptul ca
Vlad Tepes era hotarât sa faca orice sacrificiu pentru a-si apara tara dar, necunoscând lucrurile de aproape,
credea ca o eventuala reusita ar fi fost imposibila în fata avalansei otomane.

La 14 iunie, acelasi Pietro Tommasi scris dogelui aratându-i ca turcii condusi de un pasa, este vorba
probabil de Mahmud Pasa, au trecut Dunarea cu 60 000 de oameni, dintre care 25 000 de ieniceri (de fapt
aceasta apreciere este valabila pentru întreaga ostire otomana condusa de Mehmed II însusi), ca voievodul
Transilvaniei se pregatea de lupta, iar Matia Corvin îi spusese ca sultanul se afla în tabara si va ataca
probabil Belgradul. De asemenea, arata ca regele a ordonat adunarea armatei la Seghedin de unde se va
putea îndrepta fie spre Belgrad, fie spre Transilvania si Tara Româneasca, în functie de intentiile lui
Mehmed II. Se poate observa ca, prin aceste informatii, Matia Corvin încerca sa creeze confuzie la Venetia
si, probabil, la Roma, cu privire la intentiile sultanului. El vorbea de posibilitatea atacarii Belgradului într-
un moment în care sultanul atacase deja cu toate fortele Tara Româneasca, tocmai pentru ca nu avea de
gând sa-l sprijine pe Vlad Tepes si sa se confrunte deschis cu otomanii. In acelasi timp însa el cerea
Venetiei sa apeleze la papa si la alti principi crestini pentru a-i trimite ajutoare, aratând ca avea vistieria
goala. Despre Vlad Tepes ambasadorul arata ca, neputând opri pe turci la Dunare, s-a retras spre munti si
prezicea din nou înfrângerea sa completa, de care se temea si curtea din Buda, înfrângere care, dupa parerea
sa, ar fi putut duce si la pierderea Transilvaniei.

Senatul venetian nu se lasa pacalit...

O parte dintre aceste informatii erau însa contrazise de altele, provenite din surse diferite. Astfel, referitor la
faptul ca Vlad Tepes nu ceruse ajutor de la regele Ungariei, o scrisoare a lui Ladislau de Vesen, adresata de
asemenea dogelui, arata ca domnul Tarii Românesti "...în fiecare zi solicita sa fie ajutat, fiindca nu va putea
sustine singur o navala atât de puternica". Chiar pietro Tommasi în scrisoarea sa imediat urmatoare, din 15
iunie, arata ca sultanul intrase deja în Tara Româneasca dar, sub influenta curtii din Buda, îsi mentinea
parerea ca de aici el ar putea sa se îndrepte împotriva Belgradului si continua sa-si manifeste îndoiala cu
privire la capacitatea de rezistenta a lui Vlad Tepes.

Realitatea era însa alta si cel care o cunostea cel mai bine era chiar regele Ungariei. Astfel, dupa ce
încercase sa demonstreze Venetiei ca Tepes era incapabil de rezistenta în fata otomanilor si dupa ce primise
chiar subsidii din partea acesteia destinate luptei antiotomane, Matia Corvin a încercat sa traga cât mai
multe foloase propagandistice din splendida victorie a voievodului român, la care el nu contribuise însa cu
nimic. Imediat dupa aflarea victoriei si a retragerii sultanului, el a trimis o solie la Venetia care a anuntat
zdrobirea sultanului de catre "unguri si români", ecoul acestei informatii fiind înregistrat de ambasadorul
Milanului în cetatea lagunelor, Guidobonus, la 30 iulie 1462.

Dar în ciuda acestor încercari de dezinformare, Venetia, a carei diplomatie era foarte abila în astfel de
probleme, nu a putut fi indusa în eroare. In acest sens, deosebit de semnificativa este scrisoarea bailului din
Istambul, Domenico Balbi, care, la 28 iulie 1462, facea un tablou aproape complet si veridic al campaniei
lui Mehmed II din Tara Româneasca. El arata ca, o data trecut la nord de Dunare, sultanul a gasit tara goala
de oameni si de provizii, toti retragându-se în locuri întarite din munti. Apoi vorbeste de razboiul de
hartuiala dus de Tepes, de atacul de noapte împotriva taberei sultanului, de marile pierderi suferite de
otomani, care, în cele din urma, s-au retras, la 11 iulie Mehmed II aflându-se deja la Adrianopol. De
asemenea este mentionat si faptul ca sultanul a lasat în apropierea Tarii Românesti pe fratele lui Tepes, care
nu este altul decât Radu cel Frumos, cu ceva trupe otomane, pentru a încerca sa-l rstoarne pe domn cu
ajutorul unor posibile complicitati interne. Informatii asemanatoare au ajuns la venetia si pe alte cai, ecoul
lor putând fi întâlnit în câteva cronici contemporane, cum ar fi cele ale lui Domenico Malipiero, Stefano
Magno, precum si într-o cronica anonima ce merge pâna în anul 1481. Toate aceste informatii nu amintesc
absolut nimic despre pretinsul ajutor al lui Matia Corvin, ceea ce bineînteles a facut ca Senatul, dogele si
ceilalti factori de conducere ai Republicii sa-si dea seama de adevar si de pozitia reala a regelui maghiar.

Suspiciunile pe care Venetia le avea cu privire la intentiile lui Matia Corvin rezulta si din faptul ca acesta,
atunci când a plecat din Buda în asa-zisa campanie de ajutorare a lui Vlad Tepes, a fost însotit si de
ambasadorul Pietro Tommasi, care avea misiunea sa anunte Senatul despre evolutia conflictului si despre
toate celelalte evenimente importante. Din pacate singura informatie pe care ambasadorul a trimis-o, si
despre care avem noi cunostinta, a fost cea din 26 noiembrie 1462, privitoare la arestarea lui Vlad Tepes,
peste câtva timp conducerea Republicii confirmând primirea acestei scrisori, cât si pe cea a regelui
Ungariei despre "cazul" Vlad Tepes.

Desi venetienii aflasera în mod sigur despre existenta unui tratat secret încheat în toamna anului 1462 între
Matia Corvin si sultan, totusi, la 15 ianuarie 1463, Senatul confirma regelui maghiar primirea scrisorilor
prin care i se aducea la cunostinta "...cazul dusmanos al fostului voievod muntean, care a încercat sa
savârseasca o crima atât de mare împotriva majestatii voastre si a regatului". De asemenea, Matia Corvin
era laudat si pentru faptul ca luase unele masuri oportune de aparare. Acesta era însa un limbaj diplomatic
pe care Venetia îl folosea la adresa regelui Ungariei numai pentru ca avea nevoie de o alianta cu el în
conditiile în care o confruntare majora cu Imperiul otoman parea de neevitat, iar Vlad Tepes îsi pierduse
domnia. In realitate, în ciuda scrisorilor si a "dovezilor" de tradare trimise de Matia Corvin, Senatul
venetian nu a putut fi convins de vinovatia lui Vlad Tepes. La cinci luni dupa arestarea acestuia, la 18
aprilie 1463, el cerea noului ambasador de la Buda, Giovanni Aymo, sa descopere adevarul în cazul lui
Vlad Tepes, sa se informeze asupra raporturilor dintre regele Ungariei si noul domn al Tarii Românesti si sa
afle daca între Ungaria si Imperiul otoman a intervenit sau putea sa intervina o pace, în acest caz trebuind
sa faca totul pentru a o împiedica.

...dar mizeaza gresit

Doua lucruri importante se desprind din aceste instructiuni. Pe de o arte neîncrederea Venetiei în intentiile
politice si militare ale lui Matia Corvin, iar pe de alta parte nevoia sa imperioasa de a stabili o alianta cu
Ungaria în conditiile crescândei amenintari otomane, amenintare care se va materializa prin declansarea
celui mai crâncen si mai îndelungat razboi turco-venetian din secolul XV, desfasurat între 1463 si 1479. Din
aceasta cauza Venetia era dispusa sa accepte explicatiile si argumentele regelui maghiar de a caror
veridicitate se îndoia. La aceasta se mai adaugau alte doua cauze si anume: considerarea Ungariei ca o mare
putere a vremii, mult mai importanta sub aspectul potentialului militar decât Tara Româneasca si, mai
târziu, Moldova, si faptul ca Matia Corvin era de religie catolica ceea ce îl facea pentru papa singurul
conducator capabil si acceptabil de a conduce o eventuala cruciada antiotomana, parerile papei fiind foarte
importante pentru venetieni care contau mult pe sprijinul sau în razboiul lor cu otomanii.

Astfel se explica de ce propaganda desfasurata de Matia Corvin împotriva lui Vlad Tepes a avut succes la
Venetia, iar daca a avut succes aici nu era greu sa-l aiba si în alte state europene.

Dar acceptând propaganda si calomniile lui Matia Corvin, Venetia nu a avut prea mult de câstigat de la
alianta cu acesta, deoarece regele Ungariei avea privirile îndreptate spre Europa Centrala, la hotarele cu
Imperiul otoman preferând sa mentina o situatie de echilibru militar si de statu quo teritorial si politic. La
Dunarea de Jos, principalii aliati de facto ai Venetiei în îndelungatul sau razboi cu Poarta otomana de care
am amintit mai sus au fost românii si nicidecum regele Ungariei. Românii condusi de Vlad Tepes l-au
înfrânt pe sultan în 1462, tot ei, dar condusi de tefan cel Mare, vor obtine stralucita victorie de la Vaslui, din
ianuarie 1475, victorie care a eliminat pentru un timp presiunea otomana asupra posesiunilor venetiene de
pe coasta dalmata a Marii Adriatice, iar în 1476 o noua expeditie sultanala se va zdrobi de rezistenta lor
îndârjita. In aceasta perioada, ca, de fapt, si în altele din evul mediu, principalul factor de rezistenta în fata
presiunii otomane asupra asupra Europei Centrale, l-au constituit Tarile Române si mult mai putin statul
feudal maghiar, afectat de o anarhie interna crescânda care-i va provoca în final disparitia.

Din pacate, desi era în masura sa constate aceste lucruri, Venetia nu le-a luat în considerare si a mizat în
 continuare pe Matia Corvin, fapt care-i va aduce importante înfrângeri si pierderi teritoriale. Atitudinea sa
fata de Vlad Tepes este elocventa în acest sens. In primul rând se constata ca între Vlad Tepes si Venetia nu
a existat nici o legatura directa, acest lucru fiind imposibil datorita pretentiilor de suzeranitate manifestate
de Matia Corvin fata de Tara Româneasca, pretentii teoretice, dar pe care venetia nu a vrut sa le conteste. In
al doilea rând, se poate spune ca Venetia, în ciuda actiunii de dezinformare a lui Matia Corvin, a cunoscut,
chiar cu amanunte foarte semnificative, lupta plina de eroism a lui Vlad Tepes, precum si comportamentul
putin cavaleresc al regelui maghiar si aflat în cotradictie cu obligatiile medievale ale unui suzeran fata de
vasalul sau, asa cum pretindea ca este Matia Corvin fata de Vlad Tepes. Dar, în al treilea rând, Venetia a
preferat sa închida ochii în fata evidentei, cu speranta de a obtine o colaborare eficienta a lui Matia Corvin
la lupta antiotomana. Rezultatul a fost ca ea a asistat pasiva la caderea unui aliat sigur, Vlad Tepes, si nu a
obtinut în schimb, decât într-o masura cu totul insuficienta, ajutorul Ungariei care, în acea vreme, nu avea,
chiar si sa fi vrut, capacitatea necesara purtarii unui razboi ofensiv de anvergura cu Imperiul otoman. Mai
mult, prin tacerea sa complice, Venetia a acordat credit si a facilitat succesul propagandei declansate de
Matia Corvin împotriva lui Vlad Tepes.

DESTINUL POSTBELIC AL ROMANIEI INTRE STALIN SI CHURCHILL

Vasile SANDRU
 Delta Dunarii rezervata URSS
 Washingtonul nu are nimic de obiectat
 Hitleristii sunt în pragul Moscovei, iar Stalin împarte lumea
 Un alt protocol aditional supus lui Churchill
 Pedeapsa: 300 milioane dolari în 6 ani
 "Intre noi trei"

Literatura istorica recenta reveleaza fapte noi privind desfasurarea celui de-al doilea razboi mondial si, în
special, ceea ce se petrecea în culise între marii aliati din coalitia antihitlerista. Una dintre problemele
principale ce a constituit obiectul negocierilor a fost stabilirea noii ordini postbelice în Europe si în lume,
problema care îi preocupa pe aliati si, în special, pe Stalin, chiar din primele luni ale razboiului, când
Germania era în plina ofensiva.

In aceste negocieri se exprima explicit telurile urmarite în razboi de U.R.S.S., în întelegere cu Marea Britanie,
printre care un loc vizibil l-a ocupat definirea soartei României în perioada de dupa razboi.

O lumina total noua asupra ordinii postbelice cum o vedeau Uniunea Sovietica si Anglia aduce recenta
culegere de documente U.R.S.S si Problema germana. 1941-1949. Documente din Arhiva de politica externa a
Federatiei Ruse, editie pregatita de Departamentul istorico-documentar al M.A.E. al Rusiei, cu participarea
Centrului de studiere a istoriei contemporane din Potsdam si al carei prim volum a aparut simultan, în
toamna anului trecut, la Moscova si la Potsdam.

Asa cum precizeaza autorii acestui volum, "telurile sovietice în razboi au fost definite de Stalin tinând seama
de politica externa pe care a promovat-o el în 1939 si au fost declarate în timpul vizitei ministrului de externe
britanic, Eden, la Moscova, în decembrie 1941: restabilirea granitei sovietice apusene existente pâna la 22
iunie 1941; asigurarea sferei de interese a U.R.S.S. în statele învecinate cu U.R.S.S. la apus; compensarea
daunelor pricinuite de razboi si slabirea pe o durata maxima de timp a potentialului militar german prin
divizarea Germaniei în câteva state".

"Noi preferam aritmetica"

La 16 decembrie 1941, când linia frontului era la doar o suta de kilometri de Moscova, la prima lui întâlnire cu
ministrul de externe britanic Anthony Eden, în prezenta lui Molotov si a ambasadorilor I.M. Maiski (acreditat la
Londra) si Stafford Cripps (la Moscova), Stalin a propus englezilor doua proiecte de tratate: unul de asistenta
mutuala si celalalt privind "solutionarea problemelor postbelice". Dupa care s-a grabit sa anunte si o anexa la acel
ultim act: un "protocol secret, continând schema generala a reorganizarii frontierelor în Europa dupa razboi". Nu e
greu sa ne întoarcem cu nici doi ani în urma, la 23 august 1939, când la Tratatul de neagresiune germano-sovietic se
adaugase celalalt protocol secret, care trase frontierele unor state, între care si România, potrivit intereselor
Germaniei si U.R.S.S. Se vede ca Stalin capatase gustul protocoalelor secrete.
La numai cinci luni de la agresiunea hitlerista deci, agresiune începuta nefast pentru sovietici, si la mai bine de 40 de
luni înainte ca Germania sa fie înfrânta, comandantul suprem sovietic, ferm convins de victorie, adopta deja un ton
inflexibil în discutiile cu delegatia engleza.

"Uniunea Sovietica, spunea el, considera necesara restabilirea granitelor sale asa cum au fost în 1941, în ajunul
atacului Germaniei asupra U.R.S.S. Aceasta include granita sovieto-finlandeza, stabilita prin tratatul de pace dintre
U.R.S.S. si Finlanda din 1940, republicile baltice, Basarabia si Bucovina de Nord Mai departe, Uniunea Sovietica ar
vrea ca România sa aiba o alianta militara cu U.R.S.S, cu dreptul acesteia de a avea pe teritoriul României bazele
sale militare, aeriene si navale. Suprafata României trebuie marita întrucâtva la apus, pe seama Ungariei, în cadrul
careia traiesc în prezent pâna la 1,5 milioane de români. Aceasta ar fi, de asemenea, o sanctiune suplimentara pentru
Ungaria, din cauza rolului ei în razboi".

In aceeasi expunere Stalin a vorbit si despre necesitatea crearii unor federatii, în care sa fie reunite statele europene
mici, ca, de exemplu, o federatie Polonia Cehoslovacia, alta balcanica etc.

In cadrul acestei prime întâlniri sovieto-engleze de la Moscova nu s-a putut ajunge la un consens. Partea britanica a
avut obiectii tocmai la recunoasterea granitelor U.R.S.S. din 22 iunie 1941. Eden a încercat sa propuna si el un text,
dar tov. Stalin a raspuns ca textul propus de Eden seamana foarte mult cu o declaratie. Dimpotriva, guvernul sovietic
propune doua tratate. Declaratia este algebra a punctat Stalin în vreme ce tratatele sunt aritmetica simpla, practica.

Noi dorim aritmetica, nu algebra si cum, la aceasta remarca, Eden a zâmbit cam în doi peri tov. Stalin a adaugat ca
nu trebuie sa se înteleaga din cuvintele sale ca el dispretuieste algebra. Algebra este o stiinta demna de tot respectul
lui, dar acum, în împrejurarile concrete date, noi preferam aritmetica. Hitler se împauneaza la fiecare pas cu tratatele
pe care le încheie. De aceea va fi mult mai oportun sa nu ne limitam la declaratii, ci sa încheiem un tratat adevarat".

Referitor la România, protocolul secret, prezentat oral de Stalin prevedea: "In privinta României se recunoaste ca o
necesitate: a) în scopul asigurarii securitatii U.R.S.S. sa se transfere Uniunii Sovietici teritoriul ocupat de Gurile
Dunarii cu cele trei brate ale ei: b) sa se transfere României acele raioane ale Ungariei care sunt locuite majoritar de
români.

Restabilirea în componenta U.R.S.S. în granitele de stat existente la 22 iunie 1941, a Basarabiei si Bucovinei de
Nord, ocupate de trupele Germaniei hitleriste si ale complicelui ei, România.

Sigur de victorie

Germania, Italia, Ungaria, România, Finlanda trebuie sa compenseze pierderile suferite de Anglia, U.R.S.S. Polonia,
Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Belgia, Norvegia, Olanda, ca urmare a atacului tarilor mentionate mai sus".

Rezulta cât se poate de clar ca I.V. Stalin avea în vedere nu numai reocuparea de catre U.R.S.S. a teritoriilor smulse
prin ultimatumul din 26 iunie 1940, ci si anexarea Deltei Dunarii.

In aceeasi perioada, când trupele germane se aflau în apropierea Moscovei, cercurile conducpatoare sovietice
acordau o atentie speciala organizarii postbelice nu numai aîn Europa, ci si în Extremul Orient, unde U.R.S.S.
urmarea sa dobândeasca o pozitie dominanta. Intr-o nota confidentiala adresata de adjunctul comisarului pentru
afaceri externe S.A. Lozovski lui Stalin si lui Molotov, la 26 decembrie 1941, sunt prezentate propuneri privind
pregatirea conferintei de pace pornind de la aprecierea ca "rezultatul razboiului este deja clar. Germania, Japonia,
Italia si aliatii lor vor fi zdrobiti". Situatia la viitoarea conferinta de pace "va fi foarte complicata", având în vedere
ca "patru mari puteri (Germania, Japonia, Italia si Franta) vor iesi din joc si problemele lor vor trebui rezolvate de
U.R.S.S., Marea Britanie si S.U.A".

Se propune pregatirea minutioasa si elaborarea a trei grupe de probleme: 1) "daunele financiar-economice provocate
Uniunii Sovietice de Germania, Ungaria, România si Finlanda " 2) "Trebuie deja acum sa gândim întreaga chestiune
a granitelor noastre. Nu mai putem suporta ca navele de razboi japoneze sa ne poata închide în orice moment accesul
spre Oceanul Pacific Nicicum nu poate fi mentinuta vechea situatie la marile Baltica si Neagra "; 3) "Trebuie
pregatita chestiunea modului de a face inofensive Germania si tarile aliate cu ea "

Volumul de documente din care extragem aceste puncte de vedere propuse reprezinta o extrem de bogata sursa de
informare pentru cercetatorii celei de-a doua conflagratii mondiale, mai ales pentru cei interesati de luarea deciziilor
la nivelul cabinetelor ministeriale. De ceea vom urmari numai evolutia problemelor românesti abordate în dialogul
sovieto-englez, cu precizarea ca, din când în când, Eden se simtea dator sa aminteasca si opinia aliatului de peste
ocean sau posibilele stânjeneli pe care le-ar fi creat acestuia o hotarâre sau alta adoptata de cei doi parteneri, fara
consultarea americanilor.

Daca, în decembrie 1941, Stalin îsi expusese doar optiunea ferma pentru "aritmetica", în aprilie anul urmator (cu 9
luni înainte de Stalingrad), pentru ca tot nu ajunsese la un "tratat" care sa îl multumeasca în ce priveste România, el
trimitea la Londra, prin ambasadorul sau I. Maiski, un alt protocol, de data asta aditional, varianta restrânsa a celui
secret, referitor la Finlanda, România, Belgia si Olanda. Lumea se afla pe masa lui Stalin, sub creionul lui, desi
batalia de la Kursk, cotitura cruciala în mersul evenimentelor în favoarea sovieticilor, avea sa aiba loc abia peste mai
bine de un an. Dar Stalin stia sigur ca el si coalitia din care facea parte vor învinge. Trecuse din timp la treaba.
Serviciile secrete îsi facusera datoria: îl informasera pe "stapân" de partea cui erau astrele (Magazin istoric, nr.
10/1994).

Ce continea deci protocolul aditional supus atentiei lui Chirchill?

"In legatura cu faptul ca România, stabilit prin schimbul de note dintre guvernele sovietic si român, din 27-28 iunie
1940, si a luat parte împreuna cu Germania la atacul perfid împotriva U.R.S.S., se recunoaste necesar ca, alaturi de
restabilirea granitelor sovieto-române în conformitate cu acordul mentionat mai sus, Uniunea Sovietica si România
sa încheie un Tratat de asistenta mutuala cu garantarea independentei României, în scopul asigurarii securitatii
ambelor tari si împiedicarea în perioada postbelica a încalcarii pacii de catre Germania în aceasta parte a Europei."

Intr-o nota explicativa privind "acordul" dintre U.R.S.S. România se arata ca "este vorba despre acordul privind
reunirea Basarabiei si a partii de nord a Bucovinei cu U.R.S.S., oficializat prin schimbul de note între guvernele
Uniunii Sovietici si României din 26-28 iunie 1940". Dupa ce se reda pe larg continutul notei ultimative sovietice, se
afirma ca "Guvernul regal al României a comunicat prin nota din 28 iunie 1940 acordul cu propunerile guvernului
sovietic".

Administratia Roosevelt nu se intereseaza de români

In anul 1943, în conditiile conturarii tot mai vizibile a soartei razboiului, în favoarea coalitiei antihitleriste, tonul
Moscovei devine tot mai vindicativ si mai inflexibil. Se pune deja problema crearii noii puteri în România si a
controlului asupra industriei ei petroliere, "drept pedeapsa pentru punerea ei la dispozitia Germaniei hitleriste", se
mentiona într-o nota diplomatica din 8 septembrie 1943. Sunt formulate principiile de baza ale iesirii României din
razboi, capitularea neconditionata; înapoierea teritoriilor acaparate ; compensarea pagubelor pricinuite de razboi;
pedepsirea celor vinovati.

Situatiei postbelice a României i se aduce si o precizare cu un caracter obiectiv: "Guvernul sovietic considera ca
nefiind pe deplin întemeiat asa-numitul arbitraj care a avut loc sub dictatul Germaniei la Viena, la 30 august 1940,
privind transferarea catre Ungaria a Transilvaniei de nord" (nota datata 3 octombrie 1943, provenind de la V.G.
Dekanozov, adjunct al ministrului afacerilor externe, si intitulata In pregatirea consfatuirii de la Moscova a
ministrilor afacerilor externe)

La capitolul Ungaria din aceeasi nota, problema Transilvaniei se reia sub forma: "In ce priveste teritoriul Ungariei,
trebuie desprinse de la ea o parte din nord catre Cehoslovacia, o parte din rasarit catre România, unde traiesc aprox.
1,5 milioane de români. Ar fi si o meritata pedeapsa pentru rolul jucat de Ungaria în acest razboi".

Stalin, n-avea a se teme de reactia americanilor. Maiski, ambasadorul de la Londra, aflase de la Eden cm era privita
România peste Ocean: "In America, în general, exista putin interes fata de aceasta tara în particular, iar administratia
manifesta slaba preocupare. România ca stat nu se bucura în S.U.A. de o reputatie buna si de aceea americanilor le
este destul de indiferent ce se va întâmpla dupa razboi. Eden a discutat tema României cu C. Hull (secretar de stat al
S.U.A. 1933-1944) si Sumner Welles (adjunct al secretarului de stat al S.U.A. 1937-1943), si referindu-se la
negocierile noastre de anul trecut, a emis presupunerea ca U.R.S.S., dupa toate probabilitatile, va dori sa aiba cu
România un pact de asistenta mutuala si sa dispuna de baze militare pe teritoriul ei. Nici Hull, nici Sumner Welles
nu au obiectat fata de astfel de perspective.

Eden i-a întrebat, în continuare, pae interlocutorii sai, ce gândesc ei în legatura cu viitorul Basarabiei? Amândoi însa
au manifestat putin interes fata de aceasta chestiune si Eden a ramas cu impresia clara ca ei nu vor obiecta serios
împotriva includerii Basarabiei în U.R.S.S.

Relatând aceasta parte a convorbirii sale, Eden a remarcat: In general, administratia abordeaza multe probleme de
politica externa din punct de vedere al politicii sale interne. In S.U.A. exista mari minoritati nationale poloneza si
finlandeza care au o pondere însemnata în alegeri. Aceasta împrejurare influenteaza într-o masura puternica
atitudinea lui Roosevelt si a întregii sale administratii fata de problemele tarilor mentionate. In S.U.A. nu exista însa
o minoritate româna mare. De aici slabul interes al administratiei fata de destinele României ."

Incepând din 1944 interesul Moscovei fata de România s-a "diversificat". Faza granitelor si teritoriilor fiind
depasita, s-a trecut la cuantumul reparatiilor ce trebuiau impuse Germaniei si aliatilor ei, în cazul de fata României.

Moscova dorea fixarea unor termene cât mai scurte, ceea ce a provocat aprige dispute între Uniunea Sovietica si
aliatii occidentali. La septembrie 1944, deci cu sase zile înainte de încheierea armistitiului dintre România si coalitia
antihitlerista, ambasadorul englez Kerr a expediat lui Molotov un memorandum împotriva platii de catre România a
300 milioane dolari în decurs de 6 ani. Situatia, motiva Londra, atragea dupa sine crahul economic al României si
neîndeplinirea de catre ea a obligatiilor ce-i reveneau fata de Marea Britanie si alte tari. "De fapt, rezuma Kerr,
Britania ar ajuta România sa plateasca reparatiile".

Ignorându-l pe al treilea

Cu numai trei saptamâni înaintea Conferintei de la Ialta, la 11 ianuarie 1945, Litvinov, adjunct al ministrului
afacerilor externe, expedia lui Molotov, si Vorosilov o foarte graitoare nota, cu sigla strict secret, privind Blocurile
si sferele de influenta. Documentul probeaza perfecta întelegere sovieto-engleza, care a functionat pe tot parcursul
razboiului si s-a exprimat în acordul procentajului. La încheierea lecturii volumului de documente amintit, cititorul
ramâne exact cu aceasta impresie: ca Stalin, de coniventa cu Churchill, ignorându-l pe al treilea aliat, au încercat sa-
si împarta lumea între ei. Matematic, organizat, înca din 1941, pe principiul "dai tu dau si eu, pentru ca Europa este a
noastra. Cei de dincolo de Ocean sa-si vada de ale lor. Au destule".

"Daca Anglia si U.R.S.S. ar înclina spre stabilirea unor sfere sau zone speciale de securitate se mentioneaza în
document aceasta problema nu ar trebui discutata în prezenta americanilor. Judecând dupa presa, opinia publica
americana este foarte nelinistita de zvonurile despre blocuri si sferele de influenta. Roosevelt personal, ca om realist,
poate chiar ca este constient de inevitabilitatea aparitiei sferelor, zonelor sau blocurilor în Europa, dar tinând seama
de opinia publica, nu se hotaraste sa-si dea în vreo forma sau alta consimtamântul. Sub presiunea opiniei publice, el
poate cauta sa obtina vreo promisiune din partea Angliei si a U.R.S.S. sa se abtina de la formarea blocurilor. In acest
caz, am putea fi de acord sa examinam aceasta problema în trei, numai dupa un acord prealabil între noi si Anglia.

Intâlnirea celor trei [de la Ialta] nu exclude convorbiri si în doi, adica între noi si Anglia. Daca se considera favorabil
si potrivit, momentul pentru astfel de convorbiri, atunci se poate porni de la schema conturata în nota Comisiei
pentru pregatirea tratatelor de pace si a orânduirii postbelice Cu privire la perspectivele si baza posibila a
colaborarii sovieto-britanice.

Sfera noastra maxima de interese sau, mai bine zis, zona de securitate, trebuie sa includa Finlanda, Norvegia,
Suedia, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Bulgaria si Turcia. In zona engleza de securitate pot fi
incluse, neaparat, Olanda, Belgia, Franta, Spania, Portugalia si Grecia, cu mentinerea, totusi, a tratatului nostru de
alianta cu Franta. Zona neutra, în care ambele parti colaboreaza pe baze egale si se consulta reciproc permanent,
formeaza Danemarca, Germania, Austria, Elvetia si Italia.

Anglia va contesta, probabil, intrarea în zona noastra a Norvegiei, Suediei, Turciei si Iugoslaviei, cerând extinderea
zonei sale asupra Suediei, Norvegiei, Danemarcei si Italiei. Cele sase tari mentionate vor fi astfel obiectul târguielii
si compromisului

Obiectând împotriva sferelor de influenta în Europa, americanii nu au deloc în vedere sa renunte la propria sfera de
influenta, care cuprinde, conform doctrinei Monroe, toata emisfera occidentala. Cum doctrina Monroe este o
declaratie unilaterala, S.U.A. n-ar refuza sa obtina recunoasterea ei internationala. Ele pot obtine aceasta cu ajutorul
sistemului de acorduri Dumbarton-Oaks [încheiate în august-septembrie 1944 Magazin istoric, nr. 6/1985]. Este
absolut neîndoielnic ca S.U.A. au în vedere ca unul dintre aceste acorduri sa fie cel panamerican. El poate conveni
S.U.A., dar pentru noi nu ar fi prea favorabil, ca zona de securitate ce ne este rezervata sa fie legata organizatoric de
Organizatia Internationala de Securitate si sa se afle sub controlul acesteia. Noua ni se pare potrivit ca crearea
zonelor europene de securitate sa fie rezultatul întelegerii dintre noi si Marea Britanie, nu al unei hotarâri a
Organizatiei Internationale".

Iata ce ne aduce nou volumul de documente rusesti fata de ceea ce stiam deja? In primul rând, o serie de precizari si
detalii semnificative despre târguielile si compromisurile începute înca din 1941 si încheiate cu împartirea lumii
dupa cel de-al doilea razboi mondial, proces care a marcat si destinul României.
Ne aduce apoi o privire furisata în intimitatea cercurilor înalte ale puterii, imaginea mecanismelor prin care se iau
deciziile ce afecteaza soarta tarilor si natiunilor. Ar trebui sa întelegem ca la acele nivele, în clipa în care se
decupeaza frontiere, argumentele ce tin de drepturile istorice nu mai au nici o valoare. Iar deciziile politice majore se
iau dupa cu totul alte criterii. Avem însa tendinta istorica de a ramâne corijenti la aceasta lectie.

"RECUNOSTINTA" PARTIDULUI PENTRU CEI CARE L-AU SUBVENTIONAT

Lavinia BETEA
 Konrad Specht, alias Konrad, Sergiu, Leonin sau Corneliu
 Moisil si Sadoveanu refuza, iar Gusti îi da afara
 Poduri dentare, coroane si dinti
 "11 vite umane au fost aduse la taiere"
 "Sa dovedeasca el, anchetatul, ca n-a facut spionaj!"
 Oameni pusi în frigari

In Magazin istoric, nr. 3/1997, T.A. Pokivailova contura, prin date inedite provenind din arhive sovietice,
ajutorul financiar acordat de Moscova Partidului Comunist din România, în anii 1939-1940.

Iata, în cele ce urmeaza, câteva date privind finantarea PCdR, dupa desfiintarea Cominternului, în 1943. Ele
au fost atrase din voluminosul "dosar Patrascanu", aflat în Arhiva Serviciului Român de Informatii, si ofera
interesante perspective istorice si etice: corelarea informatiilor privind subventionarea PCdR cu
"recunostinta" clasei muncitoare, prin reprezentantii sai, dupa cucerirea puterii în stat, fata de cei care au
subventionat partidul; de asemenea, metamorfoza suferita de unii dintre "prietenii si tovarasii" partidului în
"dusmani de clasa" si aruncarea lor la "lada de gunoi a istoriei".

Cine a finantat?

Remus Koffler (nascut în 1902, de profesie functionar comercial) s-a înscris în partid în 1930, sub numele de
Konrad Specht (Konrad, Sergiu, Leonin, Corneliu nume conspirative utilizate). In perioada decembrie 1940 aprilie
1944, când la conducerea partidului s-a aflat Stefan Foris (Magazin istoric nr. 4/1997), Koffler a fost instructor al
CC, membru supleant, apoi membru plin al CC si al Secretariatului, secretar al Comisiei Centrale Financiare si
responsabil pentru ziarul ilegal Româmia libera din partea CC al PCdR.

Arestat în decembrie 1949, sub acuzatia de a fi contribuit la provocarea, sustinerea si continuarea razboiului
împotriva URSS, de a fi fost agent provocator al Sigurantei burghezo-mosieresti si agent al serviciului de spionaj
englez, Koffler a fost condamnat la moarte, sentinta fiind executata la interval de o jumatate de ora de cea a lui
Lucretiu Patrascanu, în noaptea de 17/18 aprilie 1954.

De la arestarea sa si pâna la proces, Koffler a dat anchetatorilor sute de declaratii. Foarte interesanta este o lista care
precizeaza identitatea celor care au finantat PCdR dupa desfiintarea Cominternului, precum si sumele cu care a
contribuit fiecare. Aceste date preciza el sunt foarte aproximative din cauza ca-mi lipsesc socoteli pe doua luni si nu-
mi amintesc exact cifrul întrebuintat". Dar iata tabelul:

"1943: ing. Calm. 8 400 000; ing. Berm. 7 000 000; ing. Stef. 2 000 000; ing. Sandor 1 700 000; ing. Ilovici 700
000; Mayer 800 000; Ad. 400 000; Vexler 450 000; Reinharz 500 000; ing. Popp 400 000; Textila 3 600 000.

1944 pâna la 23 august: ing. Calm. 12 000 000; ing. Berm. 3 400 000 + 1000 ; ing. Stef. 6 100 000; ing. Sandor 1
050 000 + 100 ; ing. Prager 3 300 000; Ausnit 7 500 000; Textila 7 400 000; Ad. 800 000; ing. Popp 500 000; Mayer
600 000; ing. Ilovici 600 000".

La ce folosea conducerea PCdR acesti bani în conditiile în care activitatea sa, ca de altfel orice activitate politica, era
interzisa de regimul dictatorial? Intr-o declaratie datata 9 martie 1950, Koffler raspunde si la aceasta întrebare: "Din
cheltuielile totale ale CC al partidului, pentru case conspirative se cheltuiau în anii 1941-1944 aproximativ 25% în
care se cuprind chirii, mobilier, ajutor gazdelor. Pentru activistii centrali se cheltuiau 15-20% cu aproximatie, în care
se cuprindea: salar, ajutor boala, medicamente si ajutor pentru îmbracaminte. Apararea în procese si ajutarea
închisorilor [a celor închisi n.n.] mergeau din fondurile Apararii [Patriotice] . Aceasta primea de la partid diferenta
de care avea nevoie în afara de fondurile ei. Aceasta diferenta însuma aproximativ 10-15% din cheltuielile
partidului".

De ce a finantat?

Istoria reala si cea oficiala a partidului comunist prezinta putine zone de congruenta. Este greu de imaginat astazi
pozitionarea PCdR la periferia framântarilor politice românesti, dupa ce timp de cinci decenii a fost impusa
imaginea sa de "stegar al luptei antifasciste" si campion al "luptei pentru dreptate sociala si eliberare nationala". Si
totusi, în realitate, cum declara Koffler, abia în 1942 au început tratative pentru crearea unei opozitii antifasciste. La
sfârsitul lui 1942, Stefan Foris a redactat o scrisoare prin care propunea constituirea Frontului Unic Muncitoresc
(FUM). In ianuarie 1943, a prezentat-o liderului social-democrat Constantin Titel Petrescu, dar acesta a refuzat-o,
motivând ca "de la comunisti nu are voie sa primeasca nimic".

Iuliu Maniu a refuzat si el, în 1943, intrarea PNt în Comitetul National de Eliberare, preconizat de comunisti în
conformitate cu linia imprimata de Moscova tuturor sectiunilor sale, dupa desfiintarea Cominternului.

Un episod prezentat de istoriografia si manualele de istorie de pâna în 1989 ca "moment reprezentativ al Frontului
Patriotic Antihitlerist, initiat, organizat si condus de PCR" memoriul intelectualilor adresat în aprilie 1944
"dictatorului Ion Antonescu de 65 slujitori ai scolii superioare românesti si membri ai Academiei Române" are, de
asemenea, ca substrat aceeasi realitate semnificativa. O relateaza, în fata anchetatorilor Belu Zilber, alt "ilegalist cu
vechi state de serviciu în miscarea comunista", condamnat la munca silnica pe viata în "procesul Patrascanu" (vezi
pentru prima oara în Magazin istoric, nr. 7-12/1990, 1-3/1991 si 8-9/1996). Din declaratia sa reiese ca nici macar în
acele momente din primavara lui 1944, în care finalul razboiului era previzibil, PCdR nu-si sporise capitalul de
prestigiu în ochii opiniei publice a tarii: "Textul pentru pace al universitarilor declara Belu Zilber a fost facut la
propunerea profesorului de geometrie Vrânceanu. (Moisil a refuzat, în final, sa semneze, spunând ca i-e frica ). Desi
am utilizat toate bateriile (Visoianu, Al. Rosetti etc.) nu am reusit sa convingem sa semneze pe cei de la Institutul
Cantacuzino si pe Mihail Sadoveanu (acesta pretextase ca memoriul este gresit adresat lui Antonescu, trebuie adresat
regelui), pe Gusti (acesta ne-a dat afara), Hulubei etc Tov. acad. Stoilov a spus: Am impresia ca aici s-au amestecat
comunistii. Cu astia nu sti niciodata ce iese "

In conditiile în care, asa cum declara si alti ilegalisti, PCdR nu putea face rost nici macar de patru tipografi pentru a
tipari România libera, cine erau cei care aveau interesul sa subventioneze partidul comunist? Raspunsul îl gasim alta
declaratie a lui Koffler: " Toate fondurile erau de la evrei, deoarece oricând puteau surveni masuri antievreiesti".

Acestor interese etnice, care vizau o posibilitate de contracarare a practicilor naziste, se alaturau interesele
economice exprimate de catre industriasii Al. Stefanescu, ing. Popp, Max Ausnit (care-i promisese lui Gheorghiu-
Dej subventii pentru partid în lagarul de la Târgu Jiu), legati prin firmele pe care le reprezentau de capitalul englez si
american. Iar în fruntea listelor de subscriptie, centralizate de Koffler, se afla comunistii evrei: Emil Calmanovici si
Jacques Berman.

Alte vremuri, alte interese

Unii dintre cei înscrisi pe lista prezentata de Koffler au avut intuitia salvatoare de a parasi România la putina vreme
dupa "eliberare". Altii se vor întâlni, în calitate de martori sau de inculpati, în "procesul Patrascanu". Invinuiti de
"crima contra pacii", "conspiratie antistatala", "spionaj în favoarea englezilor si americanilor", "agenti ai Sigurantei
burghezo-mosieresti", R. Koffler, E. Calmanovici, J. Berman, Al. Stefanescu, Al. Popp au fost inclusi, prin declaratii
mincinoase, într-o conspiratie diabolic masluita. Victime ale atmosferei "razboiului rece" (Al. Stefanescu sau ing.
Popp), ale luptei dintre clanurile politice din conducerea PCdR (R. Koffler si L. Patrascanu), ori ale unor nefericite
împrejurari (cazul lui J. Berman, E. Calmanovici), fostii sustinatori financiari ai partidului au suportat din plin
"recunostinta" tovarasilor ajunsi la putere si virtutile ,moralei proletare.

In 1948, ing. Popp, fost director general al Societatii Resita, a fost condamnat la munca silnica pe viata pentru
"complot antistatal", astfel ca pentru cei din "lotul Patrascanu" serveste ca martor. Cazul lui Al. Stefanescu este tipic
pentru destinul "tovarasilor de drum", asa cum a fost el desemnat de morala comunista. Cotat ca exponent
capitalului englez din România (bunaoara fabrica sa de postav de la Craiova avea 70% capital englez) si
binecunoscut în cercurile politice pentru contributia pe care o avusese la mijlocirea legaturilor dintre fruntasii P.N.t.
si reprezentantii puterilor aliate, în 1944, prin filiera Cairo, în vederea iesirii României din razboi, a fost arestat în
1948 ca rezident al serviciului de spionaj englez din România. Condamnat la patru ani închisoare, în timpul detentiei
a fost implicat în "ancheta Patrascanu" în urma unei declaratii a legionarului Iosif Costea, care îl acuza de intentia de
organizare a unui atentat împotriva Anei Pauker. Atentatul urma, apoi, sa fie prezentat opiniei publice ca o initiativa
a lui Lucretiu Patrascanu, cauzata de neîntelegerile sale cu Secretariatul CC al PCdR.

Pâna în momentul desfasurarii procesului, lui Al. Stefanescu nu i s-au adus la cunostinta intentiile organizatorilor cu
privire la rolul ce-i fusese rezervat: "seful bandei de spioni si complotisti". Momentul este descris în 1955 de E.
Calmanovici, într-unul din numeroasele memorii redactate în închisoare: "Niciodata, în nici unul din procesele
înscenate de burghezia reactionara, nu au fost calcate în picioare mai brutal, nu s-a manifestat cu cinism o fatarnicie
mai crasa ca în procesul înscenat lui Patrascanu si celorlalti 10 arestati [e vorba de primul lor n.n.]. In atmosfera
aceasta de abator, unde 11 vite umane au fost aduse la taiere, din care 9 comunisti, a fost totusi un moment când s-au
descretit fruntile si sala a fost scuturata de câteva cascade de hohote de râs: si anume când actul de acuzare a vorbit
de sedinta prezidata de agentul britanic Stefanescu în casa si cu oameni pe care nici nu-i cunostea. Stefanescu,
batrân, abia tinându-se, a sarit cu spontaneitate si vioiciune, strigând ca nu a fost vreodata în acea casa si cu acei
oameni. Zilber, autorul acestei inventii [el a colaborat cu anchetatorii în perfectarea regiei procesului n.n.] se
învârtea pe scaunul lui, râzând în hohote, ca un copil care e mândru ca a facut o pozna". Stenogramele din timpul
procesului reflecta uluirea lui Al. Stefanescu: "Contra hitleristilor as fi colaborat si cu dracu"; "Nu am facut parte din
nici un partid pentru ca nu am facut niciodata politica"; "N-am luat parte la nici o actiune complotista si nu cunosc
pe niciuna dintre persoanele care au fost mentionate în actul de acuzare. S-au mentionat nume, s-au mentionat case,
dar nu cunosc pe niciuna", a declarat el, sincer socat de acuzatiile ce i se aduceau.

A fost condamnat la munca silnica pe viata si confiscarea totala a averii. Printre bunurile confiscate dupa
pronuntarea sentintei, în mod inexplicabil pentru oricare dintre acceptiunile umanismului, se afla si "un pod dentar
de aur cca 20 krt, format din 2 coroane si dinti turnati, o coroana plina cu ciment; doi dinti simpli met. comun cu un
dinte alb si placute aur". (Asemenea mentiuni de confiscare de proteze si lucrari dentare confectionate partial sau
total din metale pretioase am întâlnit si în dosarele altor condamnati din "lotul Patrascanu", fapt ce pledeaza pentru
ipoteza extragerii lor dupa pronuntarea sentintei, ele fiind destinate, asa cum precizeaza inventarele, "sectorului
valorificarii unor bunuri ale statului").

Alexandru Stefanescu a murit în închisoare, în februarie 1956. Drept cauza a decesului este mentionata o boala
cardiaca.

"Punerea în proba"

Dintre fostii sustinatori ai PCdR a supravietuit închisorii ing. Jacques Berman, condamnat în procesul din aprilie
1954 la 10 ani munca silnica si confiscarea averii. Berman cotizase cu sume importante pentru PCdR înca din 1933,
dar în partid se înscrisese abia în 1940, când bunurile sale îl desemnau drept unul dintre evreii bogati din Bucuresti:
un bloc de 12 apartamente, o casa cu trei apartamente, alte 6 apartamente, 20% din actiunile Societatii Banloc. Toate
aceste bunuri le-a donat partidului în perioada 1944-1947. Dupa 1944 a fost folosit ca specialist în constructii,
printre alte functii de raspundere fiindu-i încredintata si aceea de inginer-sef al santierului Casei Scânteii.

J. Berman a fost arestat în 1952 si silit sa joace rolul de spion si unealta a capitalismului mondial. In ancheta
ordonata de Ceausescu în anii 1967-1968, Berman a avut prilejul sa descrie metodologia de regizare a proceselor
politice staliniste, reprezentate la noi de "procesul Patrascanu". Relevante în acest context sunt si declaratiile fostilor
anchetatori, care marturisesc incapacitatea sustragerii de la "obiectivele urmarite de ancheta". Când unul dintre ei
raporteaza sefului ierarhic ca nu poate gasi dovezi de spionaj, ordinul superiorului este: "Sa dovedeasca el,
anchetatul, ca nu a facut spaionaj!"

"Dovada" se obtinea, în limbajul anchetei, prin "punerea în proba" a celui anchetat. Peste ani, Berman descrie astfel
"punerea în proba": "Eram interogat toata ziua: dimineata, dupa-masa, seara, noaptea. Eram batut în fiecare zi: o
data, de 2 ori, de 3 ori pe zi; cu bastonul de cauciuc, cu pumnul, cu palma, cu picioarele Dupa aceea mi-au spus ca
este arestata si sotia mea si eu am crezut, mai ales ca mi-au dat unele detalii, fara însemnatate de altfel, din viata mea
particulara pe care nu le puteau stii decât de la dânsa In 17 decembrie 1952 am fost luat din celula si legat la ochi.
Ca de obicei am fost coborât într-o pivnita unde simteam o lumina puternica, zgomot de lanturi, caderi de greutati
etc. Am fost dezbracat complet si apoi instalat într-un fel de frigare, cu capul si picioarele legate de niste fiare, iar
mâinile legate cu niste frânghii aspre care provocau mari dureri la încheieturi. Am început a fi întors pe frigare,
întoarceri care îmi provocau dureri groaznice si ameteli grozave, apoi, întors cu fundul în sus, mi s-au tras, cu niste
lopeti late, metalice, zeci de lovituri".

Relatiile anchetat-anchetator se sustrag logicii relatiilor lumii reale. "Ca esti vinovat sau nu, nu are nici o importanta,
spuneau anchetatorii. Cazul Patrascanu este o problema de stat si tu trebuie sa sustii aceasta problema".
Revolutionarul fiind considerat, în etica profesiei sale, capital de sacrificiu daca partidul o cere, atunci când Berman
a "început sa colaboreze", anchetatorii îl lauda: "Partidul apreciaza tot ce spui si este multumit de atitudinea ta, asa
ca tu care pretinzi ca ai fost un bun comunist, trebuie sa fi multumit ca în acest fel ajuti partidul".

La "bunul comunist" Berman si sacrificiile sale, finalizate cu executarea a 8 ani închisoare, nu se vor referi în nici un
fel concluziile publice ale anchetei din 1967-1968.

ARMATA

IN "STATUL NATIONAL LEGIONAR":

PRELIMINARII

Petre OTU

 Garda de Fier a avut simpatizanti în rândurile militarilor?

 Cum s-au înarmat legionarii?
 Cât timp si de ce i-a tolerat Antonescu?
 Când si cum s-a declansat conflictul?

"Un ofiter nu poate executa un ordin care dezonoreaza epoletul sau si pe acela al întregii institutii. Un ofiter
nu se poate face asasin din ordin. Daca are caracter, el refuza sa se mânjeasca astfel. Daca toti ar fi avut
aceasta educatie si mentalitate, nu am fi ajuns la prabusirea tarii. Din lipsa de caracter am prabusit totul în
aceasta tara. Exista o lege care face raspunzator pe subaltern chiar si pe ofiteri daca nu atrage atentia
superiorului sau, fie el si ministru când comite o ilegalitate si ia parte la o astfel de actiune Crima nu se poate
ascunde sub teoria enuntarii de sluga a ordinului si, sub splendoarea epoletului, se murdareste acest epolet".

Daca, asa cum am vazut în numarul trecut, Ion Antonescu a adoptat, cu trecerea timpului, o atitudine tot mai
ferma în raporturile cu legionarii, spre a feri armata de influenta de subminare a acestora, la fel s-a
manifestat si fata de încercarile unor militari de a se implica în politica. Iar cazul generalului Alexandru
Filitti a fost, din acest punct de vedere, edificator. Generalul Filitti era unul dintre ofiterii care au avut un
anume rol în timpul represiunilor antilegionare din septembrie 1939 si, pe aceasta baza, fusese obligat sa
demisioneze din armata, suportând în plus si ostilitatea vadita a legionarilor. La începutul lunii decembrie
1940, pe fondul adâncirii conflictului dintre Antonescu si legionari, generalul A. Filitti a adresat o scrisoare
conducatorului statului prin care cerea reabilitarea si reîncadrarea în cadrele active. Totodata, el îsi oferea
serviciile în actiunile împotriva Garzii de fier, ca unul care avea "experienta" în domeniu. In scrisoarea de
raspuns citata în deschiderea articolului, Antonescu refuza sa dea curs cererii si "sugestiilor".

Constient însa ca avea nevoie de concursul si fidelitatea armatei, Ion Antonescu a cautat sa-si apropie corpul
de ofiteri si alte categorii de militari. Desi în primele zile de guvernare a scos din armata 11 generali (Este
vorba despre generalii: Florea tenescu, Constantin Ilasievici, Gheorghe Argesanu, Ion Ilcusu, Gheorghe
Mihail, Grigore Cornicioiu, Victor Dombrowschi, Ion Bengliu, Gheorghe Liceanu, Constantin Atanasescu si
Amiral Petre Barbuneanu.), considerati de el vinovati de dezastrul tarii, conducatorul statului a anuntat ca
nu va mai face alte demiteri de ofiteri. De asemenea, cu diferite ocazii a subliniat rolul si importanta ostirii în
viata poporului român. "Azi mai mult ca oricând afirma într-un discurs rostit la Cercul Militar din Bucuresti
în ziua de 17 octombrie 1940 natiunea întreaga îsi pune cu drept cuvânt toata nadejdea, toata siguranta si tot
respectul în corpul nostru ofiteresc si în armata noastra". Pe aceleasi coordonate s-a înscris si decizia luata la
sfârsitul lunii decembrie 1940 de a sterge datoriile ofiterilor facute la Casa Ostirii, ceea ce a contribuit la o
anumita consolidare a situatiei lor materiale.

Calea confruntarii

O alta situatie care a nelinistit conducerea armatei si a adâncit conflictul dintre Antonescu si Garda de fier a fost
înarmarea legionarilor, realizata pe diverse cai: însusirea armamentului aflat la autoritatile de stat sau la diferite
întreprinderi, preluarea lui de la fabricile de armament, dezarmarea gardienilor publici si a jandarmilor, import etc.
La 3 decembrie 1940, de pilda, Divizia 10 infanterie, deslocata în nordul Dobrogei, a raportat ca Prefectura judetului
Tulcea a luat 4 pusti mitraliere si 4 000 cartuse de la Fabrica "Talpa" pe care le-a predat organizatiei legionare
judetene. Informat despre situatie, Antonescu i-a destituit pe prefectul judetului si pe directorul fabricii, ordonând
Marelui Stat Major sa emita un ordin circular în acest sens.
La 4 decembrie 1940, M.St.M. a difuzat în armata Ordinul nr. 14 658 prin care dispunea ca tot armamentul automat
aflat asupra stabilimentelor industriale, repartizat pentru apararea antiaeriana, sa fie înapoiat unitatilor militare.
Totodata, sesizat de marele numar de arme aflate în posesia populatiei civile, îndeosebi a legionarilor, si de
incidentele care aveau loc, M.St.M. a cerut, la 15 decembrie 1940, Ministerului de interne ridicarea lor. Incercând
amânarea problemei, ministerul a raspuns ca o asemenea hotarâre nu poate fi luata decât de "conducatorul statului".
Trei zile mai târziu, la 18 decembrie 1940, generalul Antonescu a dispus strângerea tuturor armelor si munitiilor
existente la populatie si la institutiile civile si depozitarea lor la Târgoviste. Ordinul a fost practic neglijat de
organizatiile legionare, deoarece pâna la 11 ianuarie 1941 nu depusesera armele decât prefecturile Timis si Prahova
si politiile din Caracal si Lugoj.

Pe baza ordinului generalului Antonescu, la 31 decembrie 1940, M.St.M. a cerut miscarii legionare sa-i comunice
numarul armelor repartizate organelor din subordine, sa precizeze unde se gasesc depozitate armamentul si munitia
si cine raspunde de pastrarea lor; M.St.M. solicita, de asemenea, un tabel cu personalul din miscarea legionara ce
poseda permis de port-arma. Si aceasta cerere a ramas, însa, fara raspuns.

In prima parte a lunii ianuarie 1941, înarmarea legionarilor s-a intensificat, armamentul provenind fie din import, fie
de la diverse întreprinderi (cazul Fabricii "Astra" din Arad, care, la 13 ianuarie, a împrumutat miscarii legionare 19
pistoale automate).

Concomitent, legionarii n-au încetat propaganda în rândurile ostirii si intimidarea militarilor. Astfel, au continuat
actiunile de defaimare a corpului ofiteresc, de ridicare a unor cadre fara stirea autoritatilor, de raspândire a
manifestelor în unitatile militare etc. In plus, indivizi îmbracati în camasa verde opreau soldatii ce erau în cencedii si
permisii si le rupeau biletele de voie, îndemnându-i sa nu se mai întoarca la unitati. De asemenea, legionarii au cerut
concentratilor sa nu mai dea curs ordinelor de chemare, fapt ce a dus la cresterea numarului de absente, care, la
Divizia 1 infanterie a ajuns, în luna decembrie 1940, la un procentaj de 45%. S-au încurajat si nemultumirile
ostasilor concentrati fata de conditiile de viata si de prelungirea duratei mentinerii lor sub arme. De exemplu, 50 de
soldati, contingent 1939, din Regimentul Centrului de Instructie al Artileriei, aflati sub arme, au adresat la 13
decembrie 1940 o reclamatie colectiva conducatorului statului, cerând desconcentrarea lor. Organizatorul actiunii
fusese un fruntas, legionar, care promisese camarazilor sai ca miscarea legionara va rezolva favorabil cererea lor.
Investigatiile au scos la iveala si faptul ca respectivul caporal se prezentase la unitate, din concediu, în camasa verde,
aducând cu el o solicitare din partea politiei legionare prin care se cerea lasarea lui la vatra, ca fiind încadrat acolo.
Soldatii au fost pedepsiti, iar legionarul trimis în judecata.

A continuat si "razboiul" saluturilor, unii legionari acordând semnele exterioare de respect în mod ostentativ numai
ofiterilor germani, evitând asemenea gesturi fata de cei români.

Toate aceste fapte aratau o stare de criza profunda, momentul confruntarii apropiindu-se. De altfel, la 17 ianuarie
1941, N. Patrascu, secretarul general al miscarii legionare, a tinut o cuvântare la Academia Comerciala din Bucuresti
în fata sefilor de cuiburi. El arata ca raporturile dintre Antonescu si miscarea legionara sunt încordate, dar ca "armata
tânara e cu noi, ne vom baricada în institutii si vom trage cu armele de la ferestre". Evenimentele se precipitau,
conflictul devenind iminent. In viziunea celor doua tabere aflate în disputa, Ion Antonescu si miscarea legionara,
armata trebuia sa aiba un rol determinant.

Influenta legionara în armata?

Multe opinii exprimate în istoriografie pâna acum au oscilat între doua extreme: una a afirmat ca armata a ramas
complet imuna fata de ideologia si activitatea Garzii de fier; a doua, de sorginte legionara, a apreciat ca armata a
aderat în buna masura la doctrina si actiunile miscarii, dar ca Ion Antonescu, sprijinit de o serie de generali, a reusit
în final sa determine participarea ei la înabusirea rebeliunii.

Apreciem ca ambele sunt simplificatoare si nu reflecta situatia reala. Problema este înca destul de dificila si, dupa
opinia noastra, în stadiul actual al cercetarii este greu sa avansam aprecieri si concluzii cât de cât ferme. Totusi,
anumite sublinieri se pot face.

Garda de fier nu a avut un program coerent si închegat în toate articulatiile sale fata de institutia militara, diferite
segmente si componente ale miscarii venind cu orientari si solutii disparate si chiar contradictorii. Asa cum am
precizat, retorica legionara a promovat unele idei ce reflectau nevoi reale ale armatei (îmbunatatirea dotarii, a
instruirii, a vietii militarilor, întronarea cinstei, corectitudinii si a competentei profesionale, sporirea capacitatii
combative, înlaturarea elementelor corupte si promovarea ofiterilor tineri etc.), altele aveau un caracter
"revolutionar", fiind respinse de militari (alegerea comandantilor, "înlaturarea ierarhiei", subordonarea armatei
partidului de guvernamânt etc.). De mentionat faptul ca legionarii i-au precedat, într-un fel, pe comunisti, care, dupa
al doilea razboi mondial, au militat pentru "o armata a poporului".

Interesant de semnalat este si faptul ca legionarii s-au adresat anumitor categorii de soldati, cu precadere ofiterilor
tineri si elevilor din scolile de ofiteri si subofiteri, ofiterilor de rezerva si soldatilor concentrati. In schimb, ofiterii
superiori, corpul de comanda în general, erau priviti cu ostilitate, fiind considerati aparatori ai vechilor regimuri si
posibili adversari. De altfel, legionarii l-au si acuzat pe Ion Antonescu deoarece a mentinut în activitate unele
elementele "compromise", cerând înlaturarea lor din functii si din armata.

In septembrie 1940, armata româna, în stare de mobilizare, numara peste un milion de oameni si, evident, printre ei
se gasea si un numar de legionari si simpatizanti ai acestora. Chiar înainte ca miscarea legionara sa ajunga la
guvernare, unii ofiteri, în special de rezerva, au aderat sau simpatizat cu ideile ei. Din Senatul legionar, înfiintat la
începutul lunii ianuarie 1929, au facut parte de-a lungul anilor un numar de ofiteri de rezerva, dintre care amintim pe
generalii Bagulescu, Dona, Trandafirescu, Ghenea, Economu, coloneii Malamuceanu, Polihroniade s.a. Unele cadre
militare chiar au candidat pe listele miscarii în alegerile din 1937: colonelul Stefan Zavoianu la Braila si Bucuresti,
colonelul Vasile Piperescu la Falciu si Lapusna, capitanul Emil Siancu la Cluj. Fenomenul nu devenise însa foarte
îngrijorator, fapt rezultat si din situatiile statistice trimise de organizatia regionala Suceava catre centrala Partidului
"Totul pentru tara" (cum se chema Garda de fier din decembrie 1934) în iunie 1937. Potrivit statisticii înaintate, în
judet existau 179 cuiburi ce cuprindeau 1 517 legionari si 1 505 simpatizanti, dintre care numai doi erau ofiteri.

O anumita aderenta la miscarea legionara s-a constatat si la unele cadre active, printre cele mai cunoscute nume fiind
generalul Dumitru Coroana, colonelul Octav Vorobchievici, capitanul Mircea Tomescu etc.

Dominanta era neîncrederea

Din septembrie 1940 eforturile s-au multiplicat, ajungându-se chiar la constituirea unor cuiburi legionare în armata.
Organele contrainformative militare raportau ca la aeronautica, comandorii Ceausu si Lintes au organizat un cuib
format din 9 ofiteri. In cercurile de conducere ale miscarii se discutau modalitatile de constituire a unor astfel de
organizatii, conturându-se doua variante constituirea cuiburilor formate numai din militari sau încadrarea militarilor
în cuiburile organizate în garnizoane. Era preferata ultima solutie, dar o hotarâre definitiva n-a fost luata.

Asemenea situatii au fost înregistrate si în alte unitati militare si comandamente, fapt care l-a îngrijorat pe Ion
Antonescu care a emis suita de dispozitii amintite mai sus. De altfel, aceste ordine si precizari aratau explicit faptul
ca unele cadre si ostasi activau în cuiburi sau simpatizau cu Garda de fier. Fenomenul a fost recunoscut si de Ion
Antonescu la convocarea din 28 noiembrie 1940 a comandantilor de mari unitati. "Sunt informat declara
conducatorul statului român ca disciplina în armata lasa mult de dorit, mai ales în ceea ce priveste pe unii ofiteri
mici si chiar soldati, care sunt si activeaza ca legionari".

Intr-un document întocmit de Marele Stat Major, dupa înabusirea rebeliunii, se constata ca armata a constituit un
obiectiv important al actiunii Garzii de fier: "Uzând abil de puritatea ideilor nationaliste [legionarii] si-au recrutat
simpatizanti, fie prin contract direct fie indirect (sotie, copii, rude) Prezenta în rândurile armatei a legionarilor,
ofiteri de rezerva si trupa, a înlesnit convertirea si adeziunea la miscarea legionara a numerosi ofiteri si subofiteri
tineri".

O imagine asupra gradului în care Garda de fier a reusit sa patrunda în masa de militari o ofera anchetele ordonate
de Marele Stat Major dupa înabusirea rebeliunii, pentru depistarea celor care au simpatizat sau aderat la miscare. La
sfârsitul lunii februarie 1941, Armata 1, dislocata în sudul Transilvaniei, a raportat 6 militari ca membri activi ai
miscarii legionare, care au si fost trimisi în judecata (1 sublocotenent, 3 subofiteri, 1 sergent, 1 soldat). Numarul
simpatizantilor, pusi sub o atenta supraveghere, se ridica la 170 militari activi, din care numai 2 erau ofiteri superiori
(lt. col. C. Marinescu din Regimentul 13 calarasi si maiorul Radu Coman din Regimentul 13 calarasi si maiorul
Radu Coman din Regimentul 96 infanterie). La Armata 4, dispusa în Moldova, Divizia 14 infanterie nu avea
asemenea cazuri, Divizia 7 doar 3 simpatizanti (2 sublocotenenti si 1 subofiter), iar Divizia 8 raporta pe lt. col.
Adrian Biju, comandantul Regimentului 17 artilerie, care la reînhumarea osemintelor capitanului miscarii, Corneliu
Zelea Codreanu, tinuse o cuvântare. In timpul rebeliunii, ofiterul fusese pus la dispozitia Armatei 4 si tinut sub
observatie. De asemenea, Regimentul 8 vânatori consemna existenta a 6 soldati simpatizanti, dar care în cursul
rebeliunii nu s-au manifestat.

Statisticile Inspectoratului General Tehnic al Armatei aratau 5 ofiteri simpatizanti (3 capitani si 2 locotenenti). Dintre
acestia o situatie deosebita a avut-o locotenentul inginer Vicentiu Bujoreanu, de la Astra-Brasov, care în noaptea de
21/22 ianuarie a fost ranit pe soseaua Brasov-Bod pe când se gasea într-o masina cu legionari, ce nu s-a supus
somatiilor armatei.

Situatia la Regiunea 1 aeriana se prezenta astfel: 6 ofiteri inferiori activi simpatizanti, 4 ofiteri de rezerva
simpatizanti, 3 subofiteri simpatizanti, 1 soldat membru activ si 2 simpatizanti.

Din cele prezentate rezulta ca ponderea aderentilor miscarii legionare în armata nu era prea ridicata, dar fenomenul
exista si nu poate fi eludat.

Documentele cercetate releva si faptul ca la mijlocul lunii septembrie 1940, o parte din cadrele permanente sau de
rezerva nutreau anumite sperante ca se vor lua masuri de îmbunatatire a starii armatei. Exista, cu alte cuvinte, un
"orizont de asteptare" destul de larg.

Antonescu între "verde" si "kaki"

Treptat însa, capitalul de simpatie si adeziune de care miscarea legionara s-a bucurat a început sa se erodeze, datorita
imistiunilor în activitatea unitatilor militare, apelurilor si actiunilor de nerespectare a valorilor si ierarhiei ostasesti,
jignirilor aduse unor cadre militare, jafurilor, dezordinilor si crimelor savârsite de legionari, în special cele din zilele
de 26-27 noiembrie 1940. Impunerea unor masuri vexatorii, cum ar fi de pilda, interzicerea casatoriei ofiterilor si
subofiterilor cu femei provenind din rândul minoritatilor si trecerea în rezerva a celor care se gaseau într-o astfel de
postura, situatie ce afecta sute si sute de cadre militare etc., a contrbuit, de asemenea, la scaderea popularitatii Garzii
în armata.

Dupa cum am aratat, în rândul ofiterilor s-a raspândit ideea ca Ion Antonescu îi va subordona miscarii legionare. Ea
pornea de la intentia Garzii, lansata în mediile militare, de a pune problema înscrierii ofiterilor si subofiterilor în
legiune pentru a-i putea avea în subordine si a-i educa conform programului ei. Ideea, preluata de la germani, a avut
darul de a-l înfuria pe Ion Antonescu, care a sesizat urmarile practice ale acestei propuneri.

In zilele ce au urmat asasinatelor de la Jilava, Strejnic si Snagov, organele contrainformative militare au raportat
adânci framântari în rândul cadrelor. De exemplu, în garnizoana Dadilov (Mihai Bravu) nemultumirea ofiterilor si a
trupei era mare, evenimentele generând neliniste si revolta.

De asemenea, comportarea legionarilor fata de militarii germani din tara contrasta vizibil cu cea fata de ofiterii
români, Membrii Garzii de fier au cultivat insistent ideea ca ei sunt preferatii lui Hitler si ai Germaniei, nescapând
nici un prilej de a marca acest lucru. Au lansat chiar zvonul ca germanii intentionau sa preia comanda efectiva a
trupelor, urmând ca legionarii sa aiba rolul de comisari politici. S-a ajuns astfel la numeroase incidente între ofiterii
români si militarii germani care aveau ca punct de pornire atitudinea fata de legionari. In consecinta, s-a nascut o
ostilitate surda împotriva dispozitiilor lui Ion Antonescu, multi ofiteri, îndeosebi cei superiori, cerându-i "sa se
hotarasca odata între uniforma armatei si camasa verde".

Cunoscând situatia, Antonescu a ajuns sa interzica de o maniera imperativa amestecul legionar în aramata si
implicarea militarilor în politica. Explicatiile acestei schimbari de atitudine? In primul rând, Antonescu era militar
prin formatie, încât unele prevederi programatice si actiuni ale miscarii legionare veneau în contradictie cu valorile
si principiile propriei sale cariere. ca militar, Antonescu nu putea sa asiste impasibil la surparea disciplinei si
ierarhiei în institutia de care era intim legat. In al doilea rând, si lucrul acesta este foarte important, în transarea
conflictului cu legionarii, sprijinul armatei era esential pentru "conducatorul statului român". Pierderea controlului
asupra armatei implica în mod necesar pierderea puterii în stat, miza principala a conflictului cu legionarii. In al
treilea rând, mentinerea coeziunii si capacitatii de lupta a armatei era extrem de importanta pentru pastrarea fiintei
de stat a României, confruntata cu o situatie deosebit de grea. Amintim în aceasta ideea presiunile deosebite
exercitate de Uniunea Sovietica pe linia Prutului si a Dunarii, faptul ca trupele sovietice au ocupat, în toamna anului
1940, patru ostroave de pe bratul Chilia, fara ca Germania (prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, garantase
integritatea teritoriala a României) sa poata împiedica acest lucru. Ba mai mult, în cadrul discutiilor din Comisia
Dunarii, desfasurate în toamna anului 1940, diplomatia germana parea sa aiba o atitudine favorabila fata de cerintele
sovietice, neglijând interesele românesti.

Din acest punct de vedere interesul personal al lui Ion Antonescu de a transa în favoarea sa rivalitatea cu legionarii
se suprapunea peste unul mult mai important, fundamental mentinerea statului român, chiar asa ciuntit cum
ramasese el dupa tragica vara a anului 1940. In plus, intruziunile legionarilor riscau sa compromita planurile de
modernizare si restructurare ale armatei, initiate de Ion Antonescu imediat dupa preluarea puterii.
Toate acestea l-au determinat pe Antonescu sa ramâna credincios armatei, institutie careia îi apartinea si pe care a
cautat sa o protejeze de influentele nocive, sa-i mentina coeziunea si capacitatea de lupta. In preajma declansarii
rebeliunii, Ion Antonescu avea controlul asupra armatei, legionarii nereusind sa o atraga de partea lor, lucru
recunoscut chiar de unii militanti ai miscarii. Preotul Stefan Palaghita, autor al unei cunoscute istorii a legiunii,
afirma ca una din greselile cele mai mari ale lui Horia Sima a fost ca "nu si-a apropiat armata, ba chiar si-a
îndepartat-o, el nefiind capabil sa polarizeze oameni superiori". Memorialistul îi mai reproseaza ca n-a stiut sa
profite de dizidentele si de nemultumirile create de catre Ion Antonescu în rândul ostirii, ca n-a actionat dupa un plan
precis, pierzându-se într-o atitudine ambigua si lipsita de perspectiva.

Fidelitatea armatei, coroborata cu sprijinul acordat de Hitler, i-a permis lui Ion Antonescu sa lichideze rebeliunea
legionara si sa elimine miscarea legionara din viata politica a tarii, "statul national legionar" fiind abrogat la 14
februarie 1941.

AMERICA VAZUTA DE O REGINA

ADRIAN-SILVAN IONESCU

Revistele mondene de astazi ne dau informatiile cele mai picante despre voiajurile princiare. Intr-o
vreme când o calatorie regala pâna la Balcic constituia un eveniment, vizita reginei peste Ocean a
produs de-a dreptul senzatie. A si ramas doar o senzatie. Ce impresii a notat suverana în jurnalul
personal?

In toamna anului 1926, regina Maria a efectuat o calatorie în America (Statele Unite si Canada).
Motivul principal l-a constituit invitatia pe care i-a adresat-o Consiliul Director al Muzeului de Arta
Maryhill din Goldendale, statul Washington, de a participa la inaugurarea "Salii românesti" din
cadrul acestei Institutii.

Regina Maria a sosit în America pe data de 18 octombrie 1926. Suverana României era însotita de
doi dintre copiii sai, Ileana si Nicolae. Regele Ferdinand n-a facut deplasarea, fiind retinut în tara de
deschiderea Parlamentului în luna octombrie. Din suita faceau parte doamnele Irina Procopiu si
Simona Lahovary (Magazin istoric, nr. 4, 5/1974), col. Gh. Athanasescu adjutant regal, Constantin
Laptew, prof. I.C. Petrescu, domnisoara Ida Marr guvernanta principesei Ileana, si Albert Tirman
din conducerea muzeului amintit. Curând suita s-a marit cu reprezentantii partii americane sau
persoane cunoscute reginei: Stanley Washburn (reprezentantul guvernului american), col. John
Caroll (seful trenului pus la dispozitia înaltilor oaspeti), agentul secret Kenyon, însarcinat cu
securitatea personala a oaspetilor, Loie Fuller si Constance Lily Morris, vechi prietene ale reginei,
sotul celei din urma, Ira Nelson Morris, fost ambasador al Statelor Unite în Suedia.

Vizita a fost intens mediatizata în toate sensurile. Amintim ca The North American Alliance Press
capatase exclusivitatea publicarii unor articole scrise de regina Maria, 20 la numar, contractate
anticipat; au aparut în periodicul The Wold din New York si în alte ziare afiliate la asociatia
susmentionata. Sa spunem si ca în anul urmator, în România si S.U.A., au aparut doua lucrari: C.
Constante Calatoria M.S. Reginei Maria în Statele Unite. Cum a fost primita M.S. Regina în America
si Constance Lily Morris On Tour with Queen Marie (In calatorie cu regina Maria).

Foarte interesante sunt însa însemnarile inedite din jurnalul reginei Maria, mai ales pasajele
continând parerile sale personale despre modul de viata american, despre oamenii pe care i-a
întâlnit. Sunt pagini cunoscute doar în anturajul restrâns al familiei regale, la întoarcerea în tara,
când regina citea, seara, impresiile pe care le consemnase. "Jurnalul american" redactat în limba
engleza se afla la Arhivele Nationale ale României Directia Arhiva Istorica Centrala, Fondul 307
Casa Regala Regina Maria personale, dosarele III 158 si III 159/1926.

In continuare, ne-am propus sa patrundem si noi în intimitatea acestor însemnari ce reînvie secvente
de viata americana de acum 71 ani.

Regina si femeie
Europeana prin educatie si mentalitate, regina Maria are totusi marea capacitate de a se detasa de propria-i
conditie, iar relatarile sale par uneori facute de o terta persoana, observator impartial. Spirituala, culta, cu o
inteligenta remarcabila, ea îsi puncteaza paginile cu multa ironie si autoironie. De pilda, nu îsi ascunde
preocuparea pentru vestimentatie, în dorinta de a fi cât mai placuta si de a-si impresiona gazdele. Nu-si
ascunde nici slabiciunea pentru bijuterii. Aflata la New York, viziteaza magazinul de bijuterii al firmei
Cartier, fiind primita chiar de patronul acesteia: "Cartier a fost fermecator. Avea o brosa cu smaralde si
diamante de prima calitate ca mi-a lasat gura apa". La banchetul judecatorului Gary din Philadelphia
observa imediat ca doamna Hearst, sotia marelui magnat de presa R. Hearst, poarta un set de bijuterii
Cartier, iar la dineul de gala din acelasi oras o cunoaste pe doamna Stotesbury care avea "bijuterii cu
adevarat regale", în vreme ce, la selectul banchet de la Drake Hotel din Chicago o impresioneaza doamna
McCormick, fiica milionarului John D. Rockefeller, "o doamna inteligenta dar extrem de urâta, cu cele mai
superbe smaralde care trebuie sa fi apartinut, cu siguranta, familiei imperiale ruse". Si, continuându-si
ideea, noteaza: "Era multa lume sic, dar putine femei realmente frumoase".

Regina e foarte interesata de aspectul ei. Toaletele achizitionate la Casa Patou din Paris trebuie sa-i puna în
valoare distinctia si frumusetea dar si sa impresioneze prin fastul si stralucirea regala. Pentru momentul
debarcarii la New York, noteaza ea, "m-am îmbracat cât am putut de atragator, într-o rochie Patou de
culoarea vinului si o haina de catifea bordata cu blana închisa si o palarie potrivita, care nu îmi ascundea
fata". Vrând sa impresioneze si la dineul de la Casa Alba se îmbraca stralucitor: "M-am facut cât am putut
de eleganta în rochia Patou brodata si cu pelerina aurie si alba am purtat diadema cu perle si diamante si
marele cordon [al Coroanei României]". Pentru banchetul oferit de Societatea prietenilor României la
Hotelul Waldorf-Astoria noteaza ca s-a învesmântat cu "o minunata rochie argintie pe catifea neagra, la
care am prins un fel de manteau de cour de culoare albastru-paun, astfel pentru a arata regina din cap pâna-
n picioare. Adaugati la aceasta diadema mea ruseasca cu safirele uriase aranjate într-un fel nou, inventat de
mine". La banchetul oferit de primarul din Philadelphia s-a prezentat într-o toaleta rosie, iar în ziua de 10
noiembrie, la Denver, s-a "îmbracat elegant, în alb curat, cu toate perlele". La Chicago a fost rugata sa-si
puna "toate bijuteriile si sa arat în întreaga mea stralucire spre a onora Chicago, care nu vrea sa stea cu nici
un chip în urma New York-ului. Asta am si facut".

Dar daca asa voia ea sa se înfatiseze, sa vedem cum era privita si primita de americani. Peste tot, buchete
uriase de flori, în camera de la hotel, în tren sau pe vapor. Apoi cadourile, multe si diverse, pâna la sabia de
onoare si gradul onorific de locotenent colonel al Regimentului 106 infanterie din Brooklyn, de la bratara
de jad cu un bizon de aur agatat de ea (oferita de municipalitatea din Buffalo), la blanurile de vulpi negre si
argintii.

Americanii o flateaza cu complimente usoare dar pline de admiratie si curtoazie. Asa procedeaza oamenii
de rând care o asteapta pe trotuar sau în fata hotelului, cât si cei din înalta societate. "Americanii noteaza ea
spun amabilitati fermecatoare si totdeauna îsi exprima aprecierea pentru tine în vorbe simple: esti frumoasa,
te ador, esti lucrul cel mai încântator pe care l-am vazut vreodata, am tânjit dupa aceasta zi, au auzit totul
despre tine si de iubesc, esti minunata, esti cea mai dulce femeie care a existat vreodata, nimeni nu este ca
tine, esti regala si democratica".

"Vânatoarea" fotoreporterilor

Toata lumea dorea sa-i fie prezentata si sa dea mâna cu regina României. Acest protocol al strângerii mâinii
o oboseste si recunoaste ca dupa o jumatate de ora începea sa se uite spre usa, pentru a vedea câti mai sunt:
"Si, în general, mai sunt înca multi, multi". Strângerile de mâna sunt viguroase: "Iti apuca mâna într-o
dureroasa strânsoare, dureroasa în special dupa prima suta sau doua" de persoane. De vreo doua ori a
trebuit sa întrerupa acest ritual, asa cum a facut la Regimentul 106 infanterie sau la Yachting Club din
Seattle, dar se temea sa nu jigneasca pe cineva. La întrevederea cu scriitorii si ziaristii din New York, pe 24
octombrie, a ajuns la limita puterilor, dar a reusit sa depaseasca momentul critic: "Ma astepta o alta
corvoada: o receptie enorma data pentru toata presa si scriitorii. Mi-au fost prezentati sute si sute pâna am
ametit, dar dupa aceasta, desi eram gata sa ma prabusesc, am strâns dintii si, într-o camera prea mica din
hotel, am primit aproape 300 de oameni pe care îi adunase Buchman pentru a mii prezenta si am facut
aceasta pentru a nu dezamagi, dar am ajuns aproape la capatul puterilor".

Este impresionata de elocinta gazdelor: " Ce înzestrati vorbitori pot fi americanii! Uimitor!" Placerea si
obstinatia lor pentru discursuri e asemanatoare cu a ardelenilor nostri: "Ei vorbesc cu aceeasi mare placere
si staruinta ca în Transilvania".

Eficienta tipic americana o resimte pe propria-i piele. Si iata cum. Intreg programul vizitei fusese
prestabilit. Ii displace ca totul a fost conceput cu atâta strictete si nu are posibilitatea sa se eschiveze sau sa
modifice ceva: "S-a pus stapânire pe tine si tot ce se presupune ca ai sa faci este pregatit dinainte si intri în
program fara libertatea de a rezista arhi-eficientei americane". Sau în alt loc: "Nu-mi este lasat timp sa
rasuflu, totul este potrivit pentru mine, aranjat dinainte si zorit, cu sufletul la gura, sa îndepliniti programul,
totul deja trasat pentru tine si, cu toata energia, trebuie sa încerci a trai conform lui si a tine pasul".

Publicitatea americana iarasi este ceva deosebit. O deranjeaza, ba chiar o sperie prin indiscretia ziaristilor
care vor sa afle totul: viata intima, intrigi si scandaluri. Nimic, noteaza ea, "nici cea mai mica miscare nu se
poate face fara publicitate". "Aici nimic nu ramâne confidential si presa pune stapânire pe orice curent,
favorabil sau ostil, si îl foloseste pentru sau împotriva ta, în conformitate cu dispozitia lor". Desi presa îi
inspira atâta teama nu-si poate reprima admiratia: "Aici în America toate stirile de presa sunt atât de
desavârsit facute încât fiecare informatie zboara ca pe aripi si chiar si cel mai marunt om, în cel mai
neînsemnat loc, a citit tot ce s-a întâmplat sau este pe punctul sa se întâmple, aproape la aceeasi ora; habar
n-am cum o fac. dar aceasta este desfiintarea totala a oricarei forme de intimitate".

Dar cel mai tare pare sa o deranjeze "vânatoarea" fotoreporterilor. cei din Chicago, în mod special. "Sosirile
în America sunt pur si simplu uluitoare pentru ca imediat cazi în mâinile fotografilor care stau în siruri
formidabile, blocând drumul si strafulgerând asupra ta lumini îngrozitoare care fac un zgomot teribil si te
orbesc, astfel ca un timp dupa aceea nu vezi decât pete de culori zigzagând în fata ochilor Aici în America,
fotograful este omniprezent, fiind mâna în mâna cu presa "

Politisti, detectivi si agenti secreti

In America sunt însa multe alte lucruri ce se desfasoara la alte dimensiuni si dupa alte reguli. Neobisnuita
sa fie pazita cu atâta strasnicie, regina a fost intimidata de redutabilul sistem de securitate ce fusese pus în
miscare cu ocazia vizitei sale; politisti calari sau motorizati si agenti secreti foiau tot timpul în jurul ei. Cu
timpul s-a obisnuit însa. Politistii erau amabili, prietenosi si îndatoritori. Chiar si tacutul si omniprezentul
agent secret Kenyon. "Esti atât de înghesuit de politisti si detectivi, ca într-un vis urât; nu-i vezi dar ei stau
lânga tine, te urmeaza peste tot, sunt membri ai grupului, iau parte la conversatie. Au devenit prietenii cei
mai apropiati ai lui Nicky, el totdeauna vorbeste si glumeste cu ei Cea mai deconcertanta pentru ideile
noastre europene este paza atenta pe care mi-o mentine politia. Am un detectiv, anume Canion [sic!] atasat
al Departamentului de stat; el ma urmeaza îndeaproape, ca un câine, merge în automobilul meu oriunde
merg si se afla chiar printre oaspeti când primesc orice numar de oameni. Are o figura uscata, nostima, cu
un ochi patrunzator dar comic si, în general, mesteca tot timpul guma".

Sofisticata societate înalta americana din marile orase se deosebeste de aceea din provincie care desi nu mai
putin bogata pare mai simpla, mai naiva, mai neobisnuita cu protocolul. O amuza, de pilda, incongruentele
vestimentare. Primarul din Vancouver, pe lânga faptul ca a tinut un discurs deplorabil, mai purta si vesminte
nepotrivite: frac, vesta neagra încheiata pâna sus si papillon negru, când ar fi trebuit o vesta alba, decoltata,
si papillon alb. La Minneapolis, primarul s-a prezentat în uniforma militara, caci redingota si jobenul i se
pareau prea elegante si burgheze. Bunul ei prieten Charles J. Vopicka, fostul ministru american în România
între 1913-1920, pe care îl decorase cu Ordinul "Steaua României", era atât de încântat de distinctia primita
încât o purta tot timpul la gât, indiferent de tinuta si totalmente neregulamentar. "Batrânul Vopicka îsi
poarta Marele Cordon al [Stelei] României zi si noapte. Panglica rosie si albastra el o drapeaza ca pe un
jabou în jurul gâtului, indiferent daca este în redingota sau în tinuta de seara. Morris a încercat odata sa-i
spuna, cu tact, cum si când poarta el panglica, dar dragul Vopicka a explicat, absolut zâmbitor si în acea
engleza ciudata a lui: O, dragul meu, asa este mult mai draguta! . Aceasta naivitate este irezistibila!"

Alta casa, alte obiceiuri

Nici presedintele Calvin Coolidge nu-i iertat de pana ascutita a reginei. "Presedintele scrie ea este un
omulet subtire, uscat, cu o fata ca de ceara, cunoscut pentru mutenia lui. Vorbeste în propozitii scurte, ca si
când vorbele ar fi dureroase pentru el. Gura o crestatura închisa nasul lung si subtire, parul un fel de rosu-
auriu. Este fiinta cea mai seaca, cea mai tacuta si mai neemotiva care s-a nascut vreodata, dar cu toate
acestea are un fel de licarire în micii lui ochi patrunzatori si, uneori, în coltul gurii sale cu aspect
neînduplecat ceva ce-ar semana cu un var îndepartat al zâmbetului. Totusi, în ciuda tuturor acestora,
presedintele mi-a fost simpatic".

Dar iat-o pe europeana regina comentând protocolul de la Casa Alba. Primul lucru care o socheaza este
distanta pe care vrea protocolul sa o impuna între presedinte si oaspetii sai. Acestia nu sunt primiti de gazda
cum se obisnuieste în Europa. Presedintele îsi face aparitia dupa sosirea musafirilor, care au fost lasati sa
astepte. Apoi, gazda este cea care se ridica si pleaca, lasându-si oaspetii în grija aghiotantilor. Regina
noteaza, dupa prima întrevedere: "De fapt, noi nu am considera acesta un mod politicos de a primi oaspetii,
dar este ceremonialul lor si au aderat la el cu strictete". Nici la dineul oficial lucrurile nu s-au schimbat,
parându-i-se chiar mai ciudate decât la întâlnirea anterioara. Dupa sosirea musafirilor, presedintele si-a
facut aparitia, brat la brat cu doamna Coolidge; i-au salutat si, apoi, tot împreuna cu sotia si înaintea
celorlalte persoane prezente, s-a îndreptat spre sufragerie, unde perechea prezidentiala a luat loc în doua
jilturi mai înalte decât ale comesenilor fiind serviti primii. Copiilor sai, intrigati de aceste maniere, regina
le-a spus: "Acesta este, desigur, foarte diferit de protocolul nostru european si ai mei au privit chiorâs,
pentru ca, daca cineva nu are simtul umorului, presedintele nu este simpatic. Dar le-am spus: Fiecare om
acasa la el cu obiceiurile lui; mi-a fost aratata toata reverenta necesara în concordanta cu ideea lor despre
aceasta, de aceea sunt perfect multumita. Obiceiurile lor nu sunt ca ale noastre, asta-i tot! ". Dar daca
obiceiul locului nu a putut fi schimbat pentru oaspetii români, atunci a fost rândul acestora sa-i scoata pe
americani dintr-ale lor: principesa Ileana, stând lânga presedinte, a reusit sa-l smulga din mutenia-i
caracteristica si chiar sa-l înveseleasca, iscându-i zâmbetul prin conversatia ei, fapt ce a amuzat întreaga
asistenta.

In ciuda acestor inadvertente de ceremonial, inteligenta vie a reginei o ajuta sa înteleaga semnificatia
fiecarui element, ceea ce o face sa noteze cu evidenta satisfactie: "In nici o monarhie nu am fost primita
mai regeste si nici mai solemn si nu am avut receptii mai colosale ca în fiecare loc din America".
"Americanii, în inimile si mintea lor, au facut din mine un fel de erou si în aceasta calitate sunt primita de o
natiune care divinizeaza eroii. Sunt uluita si adesea ma simt umilita în fata gradului de virtuti pe care ei
cred ca le am si pe care le place sa le onoreze".

Obisnuita din copilarie cu martialitatea britanica, apoi cu aceea de la curtile europene, regina Maria este
fermecata de onorurile militare cu care este primita la New York, la Arlington, la West Point s.a.m.d. Ii plac
fanfarele, este flatata de faptul ca i se da posibilitatea sa se adreseze prin radio natiunii americane. Pentru ea
americanii sunt un constant obiect de mirare: "Sunt nemasurat de formalisti si protocolari în pofida
libertatii si naturaletei lor. De asemenea au o buna dispozitie care e foarte molipsitoare. Amestecul de
libertate, drepturi, democratie este curios combinat cu o dragoste de ceremonie si ordine perfecta si
pastrarea stricta a detaliilor, interesante de studiat. Studiez tot timpul foarte interesata si atenta, uimita de
marimea oricarui lucru, de eficacitatea lor, de cladirile, de instalatiile lor, dar, de asemenea, si de rivalitatile
puternice si geloziile aproape copilaresti. De altfel, ei sunt un uluitor amestec de eficienta, maniere bune,
ospitalitate si o anumita grosolanie care iese la iveala la un moment dat, grosolania copilului, a primitivului
si, totusi, am gasit infinit mai multa politete si amabilitate decât întâlnesti în general în tarile europene".

Americanii au cucerit-o prin firescul comportarii, simtindu-se atrasa de tot ceea ce a adunat în Lumea Noua
genialitatea omeneasca: "Americanii sunt oameni ciudati. Devotati, cu un rar simt al prieteniei, sunt
constructori, inventatori, muncitori, zamislitori, dar în multe privinte sunt înca uimitor de needucati.
Bucuria si emotia, placerea si furia sunt stârnite repede, iar când sunt miscati nu li se pare ciudat sa plânga,
barbati si femei la fel. Sunt ca niste copii mari si nu-si supravegheaza emotiile si pasiunile, ca britanicul
calm."

Toate acestea si multe altele, asupra carora n-am zabovit din lipsa de spatiu, au facut-o pe regina Maria sa
noteze de câteva ori în finalul "jurnalului sau american": "Sunt trista ca plec Imi pare rau ca plec " Iar ca o
concluzie finala a tuturor însemnarilor sale din aceasta calatorie nu ezita sa afirme: "Da, am iubit American
si am fost fericiti acolo".
COMPLOT LA KREMLIN

Multe bancuri au circulat despre Nikita Hrusciov. Dar Ursul de la Kremlin n-a fost nici pe departe naivul din
acele bancuri. Avea o inteligenta pragmatica si vicleana. Iar odata ajuns la miere, greu s-a mai desprins de
borcan. In iunie 1957, în numai câteva ore, a dejucat o conjuratie ce i-ar fi putut fi fatala.

In vara anului 1957 Uniunea Sovietica se prezenta în fata lumii ca un granit ce suferise o mare fisura,
provocata chiar de primul comunist al tarii, N.S. Hrusciov, prin celebra lui cuvântare despre cultul
personalitatii lui Stalin, la Congresul XX al P.C.U.S. (februarie 1956). Sistemul dominatiei comuniste
începuse sa scârtâie din încheieturi în tarile europene. La Berlin avusese loc o rascoala, în Polonia începusera
miscari anticomuniste, Ungaria se razvratise în toamna anului precedent si tancurile Moscovei "curatisera"
strazile Budapestei.

Hrusciov planuia reforme noi în economie, îndeosebi descentralizarea conducerii industriei, ceea ce i-a atras
opozitia unor vechi tovarasi de partid: ministrul de externe Molotov, vicepresedintii Consiliului de Ministri
Malenkov si Kaganovici, carora li s-a alaturat Bulganin, presedintele Consiliului de Ministri. KGB-ul, prin
presedintele lui, Servo, îl informase pe primul secretar al C.C. al P.C.U.S. despre un complot ce se pregatea.
Nikita Hrusciov era deci avizat si a actionat în consecinta.

La 4 iulie 1957 presa din toata lumea occidentala si rasariteana a anuntat cu mare tam-tam excluderea, atât
din Prezidiul C.C., cât si din C.C. al P.C.U.S., a grupului antipartinic Molotov, Malenkov, Kaganovici, printr-
o hotarâre a Plenarei C.C. al P.C.U.S., tinuta în ultima decada a lunii iunie.

Dar cine avea acces pe atunci la secretele zeilor? Cine stia exact cum se tesusera intrigile acestui complot anti-
Hrusciov de la Kremlin? La 40 de ani distanta, când toti protagonistii lui fac conjuratii în lumea de dincolo,
putem afla povestea acestei Plenare. Ea este întocmita pe baza unei discutii de o ora si jumatate a lui
Hrusciov cu ambasadorul Iugoslaviei la Moscova, V. Miciunovici, la 5 iulie 1957, si a materialelor Plenarei din
iunie 1957, ramase pâna de curând secrete. Despre divergentele Hrusciov opozitie primul secretar al C.C. al
P.C.U.S. a relatat în amanunt si presedintelui Egiptului, Gamal Abdel Nasser, în timpul vizitei întreprinse de
acesta la Moscova, în mai 1958.

Oleg Grinevski, autorul unui articol aparut de curând în Literaturnaia Gazeta, a auzit personal, din anturajul
lui Hrusciov, cum s-a desfasurat aceasta lunga plenara. Ceea ce stia el coincidea perfect cu documentele de
arhiva, asa încât versiunea prezentata în revista amintita este demna de toata credibilitatea.

Blitzkrieg contra primului secretar

Marti, 18 iunie 1957, Bulganin îi da telefon lui Hrusciov, acasa, pe linele Lenin. Ii vorbeste rece, în putine cuvinte. Il
suna chiar din cantina de la Kremlin, unde se afla majoritatea membrilor Prezidiului C.C. Toti îl rugau sa convoace
imediat Prezidiul C.C.

Hrusciov le raspunde ca o sa-l convoace ca de obicei, joi, si ca oricum nu vede motive de urgenta. Bulganin i-o
trânteste scurt: "Noi cerem asta". "Care noi?" "Grupul aflat aici la masa".

"Statutul partidului nu prevede convocarea Prezidiului pe baza deciziei unui grup de comeseni. Sedinta Prezidiului
va avea loc ca de obicei joi", replica sec Hrusciov.

Totusi Bulganin insistenta si Hrusciov cade de acord sa se întâlneasca cu ei. In mica si confortabila sala din Kremlin,
unde mirosea a nisetru proaspat si a salam scump, mesele sunt acoperite, ca întotdeauna, cu fete de masa apretate, de
un alb imaculat. Chelneritele, cu fuste negre si sorturi albe, plutesc, fara a-si face simtita prezenta. Bulganin,
Malenkov, Kaganovici, Molotov, Mikoian si Pervuhin adica cea mai mare parte a membrilor Prezidiului se afla deja
în jurul mesei.

Hrusciov intra, saluta teatral de amical si ia loc.

Molotov, Malenkov si Vorosilov, luându-si cuvântul unul din gura celuilalt, încep sa ceara hotarât sa se convoace
Prezidiul, pentru a dezbate în regim de urgenta programul de aniversare a Leningradului. Hrusciov nu este de acord
si invoca pretextul ca trebuie sa primeasca delegatia de ziaristi unguri. Asa ca Prezidiul poate fi amânat pe a doua zi.
Imediat se aud strigate: "De ce sa-i primeasca numai el pe ziaristii unguri? Vrem si noi!"

Hrusciov se arata surprins: "Prezidiul C.C. al P.C.U.S. sa primeasca o delegatie de ziaristi unguri? O sa râda o lume
întreaga". Dar remarca lui nu clinteste pe nimeni. "Trebuie sa mergem cu totii, si membrii plini si membrii supleanti
ai Prezidiului".

Hrusciov cedeaza. Dupa întâlnirea cu ziaristii, hotarasc cu totii sa aiba loc sedinta Prezidiului, care începe la ora 4
dupa-amiaza. Malenkov propune sa nu se discute numai programul pentru Leningrad, ci si comportarea primului
secretar N.S. Hrusciov. In sfârsit bomba explodeaza.

"De aceea - declara pe un ton aspru Malenkov - presedintia trebuie acordata lui Bulganin."

"Da da! îl sprijina ceilalti. Trebuie sa curma, odata aceasta practica gresita ca numai Hrusciov sa conduca sedintele
Prezidiului", striga cei din opozitie.

Dupa mai bine de o ora de parlamentari, Hrusciov este de acord ca urmatoarea sedinta sa fie prezidata de Bulganin,
dar sa fie invitati si membrii absenti ai Prezidiului. Spera sa schimbe raportul de forte. In plus, trebuie sa câstige
timp.

Dupa îndelungi altercatii, hotarasc sa amâne sedinta pentru a doua zi, 19 iunie. A doua zi, Prezidiul se aduna la
Kremlin, în fosta sala a Senatului, construita în timpul Ecaterinei cea Mare. La o masa lunga, acoperita cu postav
verde, iau loc membrii plini si supleanti ai Prezidiului. In capul mesei pe locul presedintelui, se afla Bulganin.

"Sub conducerea lui Hrusciov - spune Malenkov - s-au pierdut unitatea Prezidiului si a partidului. Este afectata
conducerea centralizata a tarii, fara de care nu putem avea o economie planificata".

"Dar timpurile s-au schimbat - striga Hrusciov. Uniunea Sovietica nu poate fi condusa dintr-un singur centru. Avem
200 000 de întreprinderi industriale si traim în secolul atomului".

Urmeaza o veritabila brambureala. De care se foloseste Kaganovici, care începe sa citeasca dupa o hârtiuta. "Ce tot
face Hrusciov, ce tot vrea? Cutreiera tara, se amesteca în toate, face singur politica externa".

Ia apoi cuvântul Molotov, care începe cu acuze la adresa lui Hrusciov pentru greseli serioase în politica externa.

"Liberalismul lui declara el a favorizat izbucnirea contrarevolutiei în Ungaria. Acesta este rezultatul direct al politicii
de descentralizare si al jocului cu libertatile democratice. Cedarile fata de Tito i-au stimulat pe unguri la rascoala".

Mai departe. Un glas ridica problema abuzurilor KGB si cere destituirea generalului Serov. Hrusciov este învinuit ca
a ordonat montara unor aparate de ascultare în apartamentele unor membri ai Prezidiului. Altii ataca campania
lansata de el de a ajunge si întrece America la productia de carne, unt si lapte. "Asta-i curata înselare a poporului", se
striga.

Intre toti se distinge cel mai drag prieten al lui Hrusciov, Sepilov, promovat chiar de el. El spune ca Hrusciov se
poarta necuviincios, consuma bauturi alcoolice si înjura de mama-focului. La întâlnirea cu presedintele Finlandei se
scarpinase la subsuori de parca fusese asaltat de o armata de purici, ceea ce nu cadreaza cu tinuta primului secretar al
C.C.

Brejnev lesina

Hrusciov se tine tare, nu se pierde cu firea. Trece imediat la atac. Lui Bulganin îi spune verde în fata: prost a fost,
prost a ramas. Nu pricepe ca echipa cu care s-a asociat se va descotorosi de el a doua zi dupa ce-l va îndeparta pe el,
Hrusciov. Când Malenkov ridica problema deplasarii la Leningrad, Hrusciov i-o taie scurt.

"Mai bine ti-ai vedea de treaba. Ar trebui sa-ti fie frica sa mergi acolo, doar esti stropit cu sângele nevinovat al
comunistilor leningradeni. Kuznetov si Voznesenski au fost împuscati cu mâinile tale. Muncitorii din Petrograd or sa
te ia la întrebari"(Hrusciov se refera la A.A. Kuznetov, membru al P.C.U.S. din 1925, unul dintre organizatorii
apararii Leningradului, în 1941-1944, si la celebrul economist N.A. Voznesenski, membru al P.C.U.S. din 1919,
ambii acuzati în mod fals de tendinte separatiste" (asa-zisa Afacere Leningrad") si executati în 1950).

Malenkov se înfurie. "Asta-i obraznicie, tovarasi, striga el. Auziti ce spune?"

Dar Hrusciov a trecuzt deja la Molotov. "Molotov vrea sa ne concentram eforturile pe dezvoltarea industriei grele.
Este o abordare învechita. Razboiul s-a terminat de mult, acum industria trebuie orientata spre productia de bunuri
de larg consum. Poporul sovietic, care a aparat partidul, tara si revolutia, trebuie în sfârsit sa poata trai mai bine.

In probleme externe continua Hrusciov Molotov preconizeaza o pozitie strict defensiva, or noi avem nevoie de o
noua diplomatie, activa. Molotov considera ca politica mea a dus la dezordini în Ungaria. Nu întelege ca lagarul
socialist nu poate fi izolat de influenta curentelor socialiste occidentale si de miscarile de eliberare nationala. Noi
trebuie sa gasim mijloace politice de rezolvare a problemelor nascute din aceasta situatie. Imi pare rau ca a trebuit sa
recurgem la metodele prin care am oprit desfasurarea evenimentelor din Ungaria. Dar n-am avut de ales.

In ce priveste ascultarile telefonice, trebuie sa cream o comisie speciala pentru cercetarea acestui aspect. Daca
acuzatia se va dovedi corecta, atunci cel care a ordonat operatia trebuie sa plateasca cu capul. Dar asta nu-i decât
fantezie, de care au nevoie cei din opozitie pentru a-l alunga pe Servo si a plata la KGB un om al lor, care sa distruga
din arhive urmele participaarii lor la represiuni".

Principalala directie a tacticii lui Hrusciov este a trage de timp si a împiedica Prezidiul sa ia o hotarâre. Pentru el
este clar ca se afla în minoritate. Il sprijina numai Mikoian, Kirilenko si Suslov. Saburov, pe care a contat, trece pe
partea opozantilor. De aceea raportul de forte în Prezidiu este de 7:4 si nu pentru Hrusciov. E adevarat, membrii
supleanti prezenti la sedinta se pronunta toti în favoarea lui: Furteva, Brejnev, Muhitdinov, Jukov, mai ales. Ei
împroasca opozitia cu cuvinte grele: grup antipartinic, complotisti, grupuscul si declara ca liderii lui au participat la
represiunile staliniste.

Kaganovici, comisar al poporului din timpul lui Stalin, cunoscut pentru grosolania lui, zbiara la Brejnev: "Si tu ce-ti
bagi nasul unde nu-ti fierbe oala? Esti prea tânar ca sa ne înveti pe noi. Nu ti-a cerut nimeni parerea. Nu ti-a ajuns
cât ai stat la flota?( In 1953 Brejnev a fost loctiitor al sefului Directiei politice principale a armatei sovietice si flotei
maritime militare) Ia vezi ca te duci înapoi si nu te mai scoate nimeni de acolo!"

Leonid Ilici este un barbat tânar, bine facut, cu o tinuta militara. Dar i se întâmpla ceva cu totul neasteptat: se sperie
atât de tare, încât lesina. Trebuie chemati medicii. Ei îl duc la spitalul de la Kuntevo si acolo stabilesc ca a avut un
atac de cord.

In aceasta atmosfera, Prezidiul ramâne în sedinta trei zile si trei nopti. A doua zi, 19 iunie, cu sapte voturi contra
patru, se decide excluderea lui Hrusciov din Prezidiu si eliberarea sa din functia de prim-secretar al C.C. Dar
îndaratnicul Nikita nu se lasa. Declara hotarârea ilegala. Numai Plenara organul suprem al partidului poate decide.

Or tocmai de Plenara se tem opozantii. Asa ca ei hotarasc sa schimbe tactica. Propun sa-l lase pe Hrusciov în
Prezidiu, sa-i ridice doar functia de prim-secretar si sa stabileasca o conducere colectiva: Molotov, Malenkov si
Kaganovici. Suslov are pregatit postul de ministru al culturii, iar Bulganin trebuie sa devina presedinte al
atotputernicului KGB.

"Tancurile, aduceti tancurile!"

Dar hruscinovistii nu dorm. Si ei schimba tactica: hotarasc sa nu mai trateze opozitia unitar, ci sa o împarta în
instigatori si pacaliti. Sefii sunt, fara îndoiala, Molotov, Malenkov, Kagonovici si Sepilov, cel care li s-a alaturat. Ei
trebuie loviti puternic, cu toata forta, cu cât mai tare, cu atât mai bine. Iar cei pacaliti, Vrosilov, Bulganin, Saburov,
Pervuhin, sunt comunisti buni, cinstiti, dar trebuie sa li se deschida ochii, sa vada în ce companie proasta au fost
atrasi.

In cursul noptii, Mikoian, Jukov si chiar Hrusciov suna când la unul, când la altul dintre cei patru. La început treaba
nu merge. Dar a doua zi aceasta tactica începe sa dea roade. Membrii gruparii Molotov cer sa se renunte la realizarea
hotarârilor Congresului XX al partidului privind destalinizarea. Pe plan extern sagetile lor sunt îndreptate contra
politicii de coexistenta pasnica.

Lui Hrusciov i se reproseaza ca "da frâu liber republicilor, limitând în acest fel posibilitatile centrului". Hrusciov
contraataca energic si ferm. Se împotriveste adoptarii oricarei rezolutii. Situatia creata, spune el, trebuie analizata de
Comitetul Central, care va hotarî totul.

Ca sa traga de timp îsi da acordul sa se creeze o comisie a Prezidiului, care sa pregateasca, chipurile, rezolutia
Plenarei C.C. In vremea asta Kirilenko, Furteva si Beliaev îi suna la telefon pe membrii C.C. din toata tara,
convingându-i sa fie de partea lui Hrusciov.

Pe fondul acestei furtunoase agitatii a adeptilor lui Hrusciov, pasivitatea opozitiei staliniste pare de neînteles. Mult
mai târziu, Kaganovici o va explica: între membrii Prezidiului existau relatii foarte complicate. Singurul aspect care
îi unea era refuzul reformelor lui Hrusciov.

Grupul încearca sa câstige sprijinul armatei. Inca din 18 iunie Malenkov l-a chemat la el pe Jukov sa-l convinga ca
Hrusciov trebuie îndepartat. Dar Jukov raspunde clar: "Armata este împotriva. Nici un tanc nu se va misca de la
locul lui fara ordinul meu."

A doua zi, un grup de 20 membri ai C.C. cere sa fie acceptat la sedinta Prezidiului, care continua aceleasi
interminabile dezbateri. De data asta Hrusciov este acuzat ca vrea sa supuna majoritatea minoritatii si sa dezbine
partidul. Batrânul Vorosilov, înfuriat, urla de-a binelea: "Tancurile! Aduceti tancurile aici".

La care maresalul Jukov replica pe un ton linistit:

"Uitati-va la usa. Acolo nu stau tancuri, ci membri ai C.C." Bulganin explica membrilor C.C. ce se întâmpla. El
balmajeste câteva fraze incoerente si liderul de Komsomol Selepin îl întrerupe, motivând ca asemenea explicatii nu-i
pot satisface pe membrii C.C. Bulganin îl împunge: "tie trebuie sa-ti dam noi explicatii, baietas? Invata mai întâi sa
porti pantaloni lungi".

Atunci Hrusciov se arunca si el în lupta. "Pentru ce sunt judecat eu si de cine? C.C. este singurul organ competent
care poate si trebuie sa rezolve asemenea probleme din partid".

"Just, Nikita Hrusciov rasuna un cor de voci, confuz deocamdata. tineti-va tare".

Mai departe totul se desfasoara dupa scenariul conceput de Hrusciov si de partizanii lui. Opozitia se rupe: "pacalitii"
încep sa se dezica de "instigatori". Focul patimilor se stinge. Apare teama: ce o sa spuna Plenara? Molotov si
Malenkov nu se lasa însa. Lanseaza o noua propunere: sa pregateasca si sa prezinte la Plenara o unica rezolutie
privind situatia din partid, care ar solutiona toate divergentele. Vicleanul Mikoian propune imediat sa se constituie o
comisie pentru elaborarea unei asemenea rezolutii.

Se declanseaza din nou o discutie aprinsa. Dar, de data asta, în a patra zi de sedinte neîntrerupte, apare declaratia
celor 93 de membri ai C.C., cu solicitarea ca Prezidiul sa vina la Kremlin, în fata C.C., si sa explice ce se petrece.

Atunci opozitionistii cedeaza, în sfârsit, si Prezidiul ia hotarârea: sa nu se constituie nici o comisie de elaborare a
rezolutiei si sa fie însarcinat Suslov sa informeze Plenara.

La Plenara, frâiele sunt deja în mâinile lui Hrusciov. Raportul despre situatia în partid este întocmit de Suslov,
tovarasul lui, care juca deja rolul de "eminenta cenusie". La drept vorbind, el nu fusese niciodata un sustinator al
ideilor lui Hrusciov, dar pe Malenkov nu-l iubea nici atât. Dupa razboi, Suslov fusese reprezentantul lui Stalin în
Lituania. Atotputernicul Malenkov trimisese la Vilnius o comisie de partid sa-i verifice activitatea. Aceasta nu gasise
acolo un criminal, Suslov reusise sa ascunda repede represiunile din Lituania, dar trasese o frica zdravana.

La baie nu, dar cu Ribbentrop da

Incep dezbaterile în Plenara. Ele continua neobisnuit de multe zile o saptamâna întreaga, din 22 pâna în 29 iunie.
Toti vorbitorii îl sprijina cu tarie pe Hrusciov. Molotov o tine pe a lui: "Tovarasii Hrusciov si Bulganin au fost de
curând în Finlanda. Acolo, la una dintre primiri, dupa un pahar si o discutie mai lunga, la ora trei noaptea,
presedintele Republicii Finlanda i-a invitat la baie pe tovarasii Hrusciov si Bulganin. Trebuie sa precizez ca
tovarasul Bulganin a procedat corect si nu s-a dus, a refuzat, dar tovarasul Hrusciov s-a dus la baie cu presedintele
Finlandei, la ora 3 din noapte si a ramas acolo pâna la 6 dimineata".

Incepe o lunga discutie despre baie: daca este permis liderilor sovietici sa mearga la baie cu strainii, sa stea acolo goi
în fata acestora, cu atât mai mult când acestia nu sunt comunisti, ci burghezi. Seful KGB, Serov, ministrul culturii,
Mihailov, si aproape fiecare dintre cei care iau cuvântul afirma ca se cuvine sa se mearga la baie cu strainii. Numai
încapatânatul de Molotov o tine una si buna: "Este nedemn".

Atunci Aristov, membru supleant al Prezidiului, îi trânteste o contraacuzatie ucigatoare. "Deci sa mergi la baie cu
presedintele Finlandei prietene este nedemn pentru un comunist, dar sa te întâlnesti cu ministrul fascist Ribbentrop e
demn?" Discutiile în Plenara se transforma tot mai mult în reglare de conturi. Este condamnat în special Sepilov. In
timp ce vorbeste, Baliaev striga: "Cine esti d-ta, tovarase Sepilov?" Din sala se aude: "Un nemernic". Sepilov, ca si
cum nu întelege subtextul întrebarii, începe sa se explice: "Tata a fost muncitor. Dupa ce am terminat Institutul, am
plecat în Iakutia s.a.m.d."

Numarul nu reuseste însa. In toate felurile i se spune lui Sepilov în Plenara: camaleon, intrigant, prostituata. Este
acuzat si ca are un carnetel în care îsi noteaza cine, când si ce a spus despre Hrusciov, Vorosilov si alti lideri.

Ca urmare, Vorosilov, Bulganin si altii încep sa-si faca autocritica. Si Maslenkov îsi recunoaste câteva greseli.
Numai Molotov nu iese din îndaratnicia lui. Se întelege ca în acele conditii n-are sens ca Hrusciov sa se rafuiasca cu
ei. El este un tactician siret, n-are chef sa dezechilibreze barca. Mai mult, întreprinde o manevra politica complicata,
încearca sa-l scoata basma curata pe Voroslilov. Le spune tovarasilor sai de drum: "Vorosilov este un om batrân, nu
mai este în stare de nimic. Dar este convins ca e un tânar comunist. Nici macar n-a sesizat când a fost tras pe sfoara.
Pentru noi numele lui Vorosilov este important. Are greutate politica. De aceea trebuie scos din rândurile opozitiei".

Chiar daca Hrusciov este foarte suparat pe Bulganin, acesta ramâne totusi tovarasul lui de lupta, presedinte al
Consiliului de Ministri. Plenara îi cere demisia în cuvinte extrem de dure, dar Hrusciov reuseste sa-i convinga pe
membrii C.C.

Plenara îsi încheie lucrarile la 29 iunie, însa rezolutia sa va fi publicata în presa abia la 4 iulie, adoptata în
unanimitate. Molotov cel încapatânat tot nu cedeaza. "Ce sa-i faci?, comenteaza Hrusciov. A fost si a ramas un
adevarat lider". Grupul antipartinic Molotov-Malenkov-Kaganovici, împreuna cu Sepilov, care li s-a alaturat, este
înfierat. Toti sunt exclusi din componenta Prezidiului C.C. si din C.C. al P.C.U.S. Ceva mai târziu, vor fi înlocuiti si
din toate demnitatile de stat.

Luând cuvântul în Prezidiu, apoi la Plenara C.C., maresalul Jukov citeaza numeroase documente de arhiva care
demonstrau participarea lui Malenkov, Kaganovici si Vorosilov la represiunile din anii '30, '40 si începutul anilor '50.
El citeaza pagini întregi din dosare de arhiva. Din ele reiese ca nu Beria, ci Malenkov a fost figura-cheie a acelor
rafuieli sângeroase.

Aceste documente ar fi putut ajunge la Jukov fie de la Hrusciov, fie de la seful KGB, Servo. In primul caz, ele ar
face parte din arsenalul de intrigi politice ale lui Hrusciov, pentru discreditarea adversarilor. Dar daca le-au parvenit
lui Jukov direct de la Serov si fara stirea lui Hrusciov, lucrurile se complica. Hrusciov se putea teme ca urma el pe
lista KGB, dupa Malenkov. Totul era un avertisment pentru el. In replica, Malenkov, a remarcat ca asa au fost
vremurile. Trebuia sa semnezi anumite documente, de voie sau de nevoie, si, probabil, si Jukov a semnat. "Nu, n-o
sa gasiti asemenea semnaturi ale mele. Oricât ati scormoni de adânc în documentele acelor vremi", i-o taie scurt
Jukov.

In rezolutia Plenarei nu apare nici un cuvânt despre participarea lui Malenkov; Kaganovici si Vorosilov la
represiunile în masa. Mai mult, Vorosilov si Bulganin nici nu sunt amintiti în acea rezolutie. Ei pastreaza vechile
pozitii atât în partid, cât si în stat. In schimb, compozitia Prezidiului sporeste la 15 membri.

In final se spune ca rezolutia a fost votata, cu o singura exceptie: Molotov. Patrunde un curent puternic de sprijinitori
ai lui Hrusciov: Furteva, Kozlov, Jukov, Brejnev etc. Nici unul dintre opozantii lui Hrusciov nu este exclus atunci
din partid. Tuturor li se da de lucru. Molotov ambasador în Mongolia; Kaganovici director al Combinatului de
potasiu din Solikamsk. Malenkov director al hidrocentralei Ust Kamenogorsk, de pe Irtîs; Sepilov primeste o functie
pe linie de sindicat, într-un oras din Asia Centrala.

Adaptare de Florentina Dolghin

13 SCRISORI ANONIME CATRE MISIUNEA SOVIETICA LA STOCKHOLM

FLORENTINA DOLGHIN

Un "onorabil corespondent" anonim trimite, timp de patru luni (noiembrie 1943 - februarie 1994),
informatii din intimitatea conducerii Reichului. Cât credit le-a acordat Moscova?

 Doamna Kollontai este foarte expeditiva

 Hitler rupe perdele de la ferestre, iar Ribbentrop raspunde deplasat

  Presiuni "camaraderesti" asupra Fuhrerului

 Omul de legatura cu U.R.S.S.: un traducator

 Bombe germane din avioane sovietice.

In ultimii ani istoriografia ruseasca a dezbatut - cu probe tot mai numeroase si mai convingatoare -
atitudinea lui Stalin în ajunul razboilui sovieto-german, respectiv ignorarea sistematica a semnelor venite
pe diverse canale, diplomatice, dar si ale serviciilor secrete, privind iminenta atacului hitlerist.
Incapatânarea "tatucului" avea sa coste milioane de vieti rusesti, fapt care nu i se iarta nici astazi
conducatorului: Din acea eroare par a fi tras învataminte, destul de repede, si Stalin, si Ministerul de
externe de la Moscova, si spionajul sovietic.

O posibila dovada: faptul ca atunci când între noiembrie 1943 si februarie 1944 - la misiunea sovietica de la
Stockholm s-au primit câteva scrisori anonime, loctiitorul Sectiei III Europa a Comisariatului poporului
pentru afaceri externe, A.A. Smirnov, s-a grabit sa-l informeze cu o sinteza secreta a continutului lor -
semnata 11 mai 1944 - de V.G. Dekanozov, loctiitorul comisarului poporului pentru afaceri externe (V.M.
Molotov). Desi epistolele erau anonime, si nu semnate de asi ai KGB sau de ambasadori si consilieri
sovietici în marile capitale europene, inclusiv Berlin, cum fusesera cele din primavara anului 1941.

Dar ce contineau scrisorile primite de d-na Aleksandra Kollontai, sefa misiunii sovietice la Stockholm, asa
încât ea sa gaseasca oportun sa informeze despre ele Ministerul de Externe de la Moscova, iar Dekanozov
sa dea indicatia ca textul sa ajunga si la Molotov, si la loctiitorul sau, A.I. Vâsinski, si la P.D. Orlov, seful
Sectiei V Europa, din cadrul Comisariatului poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S.?

Lucrarea SSSR i ghermanski vopros (U.R.S.S. si problema germana) 1941-1949. Documente din arhiva de
politica externa a Federatiei Ruse, prezinta pentru prima oara aceasta Nota a lui A.A. Smirnov, subintitulata
Sinteza si marcata cu sigla Secret.

"Din noiembrie 1943 misiunea nostra la Stockholm primeste scrisori anonime ce contin informatii despre
situatia din Germania. In total s-au primit 13 scrisori: 4 - în noiembrie, 2 - în decembrie, 6 - în ianuarie, 1 -
în februarie.

In scrisori sunt abordate urmatoarele probleme:

1. Incercarile lui Hitler si Ribbentrop de a torpila conferintele de la Moscova si Teheran.

Stirile despre conferinta de la Moscova [noiembrie 1942] a celor trei ministri [de externe] si îndeosebi
despre reuniunea de la Teheran a sefilor celor trei state [noiembrie-decembrie 1943] au produs
dezorientarea în cercurile hitleriste. In ajunul conferintei de la Moscova la cancelaria lui Hitler a avut loc o
consfatuire secreta, la care au luat parte: Hitler, Himmler, Ribbentrop, Goring, Neurath, Krupp von Bohlen
si alti magnati ai finantelor si industriei. Reprezentantii marii finante si industriasii i-au sugerat lui Hitler sa
faca propuneri de pace tuturor natiunilor. Himmler si Goring împartaseau si ei acest punct de vedere.
Impotriva lui s-au exprimat militarii, declarând ca o asemenea miscare a lui Hitler este echivalenta cu
capitularea. Au fost sustinuti de Bormann, Schaub, Walter si Schneider, adepti ai continuarii razboiului
pâna la victoria definitiva .

2. Divergentele în problemele de politica externa si interna

Corpul generalilor si conducerea nazista sunt nemultumite de politica lui Ribbentrop si încearca sa-l
înlocuiasca. S-a propus candidatura lui von Papen, dar contra lui sunt Himmler, Bormann, Gobbels,
Dietrich. La rândul lor, Ribbentrop si cercul lui vor sa scape de von Papen.

Se vorbeste despre candidatura lui Rheinbaben - colaborator apropiat al fostului ministru Stresemann. Este
un aventurier, care în ultima vreme a lucrat la ambasada germana din Lisabona. S-a ocupat cu sustragerea
de documente secrete de la diplomatii straini.

In numele generalilor, generalul Keitel propune candidatura lui Kleist, care cunoaste bine U.R.S.S. Kleist -
împreuna cu Ribbentrop - a participat la convorbirile de la Moscova din iulie-august 1939 si a fost într-un
fel adversar al agresiunii asupra U.R.S.S. MAE este sigur ca, mai devreme sau mai târziu, Turcia va
deschide strâmtorile Aliatilor si va trece de partea lor. Pentru a contracara o asemenea manevra, Keitel,
Schaub, Gobbels si Bormann propun ca Turcia sa fie lovita.

3. Starea de spirit în cercurile conducatoare ale partidului nazist. Keitel, Ribbentrop si altii sunt tot mai
nervosi. Uneori Hitler rupe perdelele de la ferestre, arunca de pe masa calimarile, bate cu pumnul în birou
etc.

Ribbentrop este tot mai des bolnav. E cu nervii la pamânt. Frecvent raspunde deplasat la problemele cu care
se confrunta. Ca si colegii lui, Ribbentrop are capitaluri peste granita. Sub nume strain, el le-a expediat în
Anglia, America, Suedia si îndeosebi în Elvetia.

Si-au rezervat pasapoarte straine. De pilda, Ley [din conducerea Partidului National Socialist] are deja
pasaport sud-american.

In cercurile conducatoare naziste, influenta lui Martin Bormann a crescut. Loctiitor al lui Hitler pe linie de
partid, Bormann detine în mâinile sale o putere enorma.

4. Pozitia corpului generalilor

Cu fiecare zi creste nemultumirea cercurilor militare conducatoare fata de politica externa a lui Ribbentrop
si propaganda lui Gobbels. Si Rosenberg este supus unor atacuri sistematice: pentru ca nu cunoaste bine
regimul de stat din U.R.S.S. si pentru ca întreaga sa informatie despre U.R.S.S. este învechita. Generalii
critica activitatea cartierului general al Inaltului comandament si cer schimbari de personal în cadrul lui. Tot
mai insistent ei îi propun lui Hitler sa paraseasca postul de comandant suprem si sa se ocupe de probleme
politice. Pe 22-24 decembrie 1943 în orasul Allenstein (Prusia Orientala) a avut loc o mare consfatuire a
generalilor, convocata de Hitler. La ea a fost invitat un cunoscut expert în problemele U.R.S.S., maior
Tschunke.

S-a discutat la aceasta consfatuire transferarea postului de comandant suprem generalului Halder. Au fost
împotriva: Bormann, Schaub, Dietrich, generalii Halden, Blomberg si Brauchitsch, care au fost si ei invitati
sa ocupe postul de comandant suprem, dar au refuzat propunerea, nevrând sa-si ia asupra lor raspunderea
pentru aventura hitlerista.

5. Atitudinea corpului ofiteresc fata de comitetul national Germania libera si fata de generalul von
Seydlitz.

Miscarea Germania libera este destul de cunoscuta si populara în rândul ofiterilor. In corpul ofiterilor
superiori Seydlitz are multi adepti, care vad în el (si în miscare) singura salvare pentru militari în Germania
viitoare. In Seydlitz si Daniels ei îsi pun mari sperante pentru salvarea Germaniei de catastrofa totala.
Circula chiar zvonul ca Seydlitz ar fi încheiat un tratat cu U.R.S.S., care este aprobat de ofiterii superiori.
Acestia spera ca Seydlitz va fi cel care va dirija, cu ajutorul U.R.S.S., înlaturarea lui Hitler si va institui o
noua ordine în Germania.

6. Arma secreta

Gobbels si oamenii lui au facut sa vuiasca Germania de stirea despre o arma secreta miraculoasa. Dincolo
de bluff, trebuie sa recunoastem ca nemtii au cu adevarat aceasta arma secreta. Ea se experimenteaza de
mai bine de un an, dar cercurile militare nu si-au dat acordul de folosire a ei, temându-se de contramasuri
din partea Aliatilor.

7. Uneltiri (întocmai în original) de pace

O parte a conducerii naziste în frunte cu Himmeler încearca sa stabileasca o legatura cu U.R.S.S., pentru a
începe negocieri de pace. O alta parte cauta întelegeri cu anglo-americanii. La consfatuirea sefilor
partidului nazist, consacrata zilei "luarii puterii" [30 ianuarie 1933] cosfatuire care a avut loc la 30.I.1944,
la Munchen, s-au facut urmatoarele recomandari:

a) Hitler sa faca propuneri de pace.

b) Ribbentrop sa stabileasca legatura cu U.R.S.S.

 Pentru îndeplinirea acestei masuri, Dankwort a primit indicatia de la Ribbentrop sa stabileasca nemijlocit
legatura cu U.R.S.S., printr-un anume Dmitrovski, care lucreaza sau a lucrat la ambasada japoneza de la
Stockholm, în calitate de traducator rus.

Cercurile financiare si industriale, care au acumulat capitaluri imense de pe urma razboiului sunt
preocupate cum sa le pastreze si încotro sa le dirijeze. De aceea ele depun toate eforturile pentru a
determina cercurile conducatoare sa încheie pace separata cu Anglia sau U.R.S.S.

8. Nu este exlus ca hitleristii sa pregateasca o provocare, tipica lor: avioane de asalt sovietice aflate în
Germania, vor fi folosite pentru aruncarea de bombe cu gaze pe teritoriul Germaniei, fiind învinuit apoi
guvernul sovietic. Hitler si-a dat acordul, problema fiind pastrata în cel mai desavârsit secret.

Informatia primita de la autorul anonim despre situatia din Germania este pe alocuri contradictorie si putin
verosimile, totusi noi socotim oportun sa o transmitem organelor noastre speciale".

La peste 50 de ani de la întocmirea acestei Sinteze, editorii volumului de documente dublu îngrijit, la
Moscova si Dresda, nu aduc date suplimentare despre posibilul autor al acestor anonime, pentru simplul
motiv ca înca nu dispun de ele.

In orice caz, tonului de îndoiala privind veridicitatea informatiei, pe care îl sugereaza ultima fraza din
Sinteza, i se pot contrapune situatii similare razboiului de pe frontul invizibil al ultimei conflagratii
mondiale. Un singur exemplu: cazul misteriosului Agent A-54 (Magazin istoric, nr. 8/1967), un spion poate
de talia lui Richard Sorge, chiar mai enigmatic decât el, care a furnizat serviciilor secrete ceh si apoi
britanic multe informatii reale si esentiale în desfasurarea evenimentelor. A-54, care semna sub diverse
pseudonime, s-a relevat mai târziu a fi un anume Paul Thummel. Evident, cercetari viitoare ar putea face
lumina si în cazul identitatii autorului sau autorilor celor 13 scrisori sosite la Stockholm.

In mai 1944, deci, conducerea de la Moscova lua la cunostinta de tabloul framântarilor din înaltele cercuri
hitleriste, partial constiente ca razboiul pe care îl dezlantuisera se va încheia cu o catastrofa.

23 AUGUST 1944.

ULTIMA ZI DE ALIANTA

PRIMA ZI DE RAZBOI

KLAUS SCHONHERR
Actul de la 23 august 1944 a fost una din temele prioritare ale revistei noastre. In cele trei decenii de existenta,
Magazin istoric a gazduit sute de studii si articole, documente si evocari memorialistice, multe apartinând
unor autori de peste hotare. Este meritul colaboratorilor nostri care rascolind mereu arhivele politice si
militare, din tara si strainatate, au pus în circuit stiintific un volum mare de informatie inedita.

Ocolind interpretarile excesiv politizante si acordând atentia cuvenita tuturor factorilor implicati, Magazin
istoric se straduieste în continuare, pe masura aprofundarii arhivelor si a capacitatii de cuprindere a
autorilor, sa largeasca sfera de analiza a acestui eveniment crucial din istoria contemporana a României.
Dupa excelentul studiu datorat profesorului Dennis Deletant, de la Institutul de studii slave si est-europene
din cadrul Universitatii din Londra (Magazin istoric, nr. 8/1995) publicam acum contributia domnului Klaus
Schonherr, cercetator la Institutul de istorie militara din Potsdam. Este, dupa cum se va vedea, o interpretare
politico-strategica germana extrem de valoroasa a actului de la 23 august 1944. Cu atât mai valoroasa daca se
are în vedere faptul ca baza documentara i-a fost asigurata de fondurile arhivelor germane.

M. St.

M-am nascut în 1947. Am studiat istoria si arheologia la universitatile din Giessen si Viena. Din 1980 sunt cercetator
la Institutul de istorie militara din Potsdam. Am ca tema de cercetare Hehemonia germana în Europa de Sud-Est în
perioada 1941-1945. Punctul central al cercetarii mele îl reprezinta problema relatiilor si colaborarii militare
germano-române în perioada 1941-1944. Asa s-a nascut si acest studiu - Sudul frontului oriental în 1944 si relatiile
germano-române - pe care îl ofer pentru publicarea revistei Magazin istoric. Va trimit o versiune româneasca
datorata doamnei Elena Matei, careia îi multumesc pentru ajutor.

Din momentul ( Facem precizarea ca atât titlul cât si subtitlurile articolului apartin redactiei Magazin istoric. In
pregatirea lui pentru tipar, textul a suportat si unele condensari aprobate de autor, impuse de spatiul tipografic
disponibil.) în care Regatul român s-a dedicat exclusiv colaborarii cu Reichul, dând curs influentei acestuia, razboiul
de aceeasi parte a frontului a fost singurul element determinant al relatiilor bilaterale. Situatia militara catastrofala
din 1944, care privea acuma în mod direct România, a condus la o tot mai rapida distantare a Bucurestilor de telurile
politice si militare ale celui de-al III-lea Reich. Pâna în ziua de 23 august 1944, Berlinul era convins de fidelitatea
României fata de alianta; în aceasta tara avusese însa loc un proces, abia perceput de catre partea germana, dar al
carui scop era retragerea din conflictul armat. Abilul tactician Antonescu, guvernul sau, dar si regele si opozitia
politica româna reusisera sa întretina pâna în ultimul moment impresia unor bune relatii cu germanii.
Hitler cerea imposibilul
Ca stat beligerant, România s-a interesat de situatia de pe toate teatrele de operatii europene, concentrându-si, mai cu
seama din 1943, toata atentia asupra evolutiei evenimentelor de la sectorul sudic al frontului oriental si din Crimeea.
Acest sector de front a focalizat interesul Bucurestilor nu doar pentru faptul ca aici se aflau dispuse propriile unitati,
ci si pentru ca înaintarea armatei rosii în aceasta zona reprezenta o amenintare directa la adresa teritoriului
românesc. România se temea, si nu fara motive, ca, dupa ce sovieticii vor reusi sa strapunga frontul germano-român
pe Nistru, razboiul se va muta în scurt timp pe teritoriul sau. Aceasta îngrijorare s-a dovedit justificata, la sfârsitul lui
martie 1944, când armata rosie a reusit sa respinga aripa sudica a frontului pe Tiligul si sa traverseze Nistrul la nord
de Chisinau. Incepând din acel moment, teatrul de lupte a patruns pe pamânt românesc, ceea ce a accentuat dorinta
de retragere a României din razboi si intensificarea eforturilor pentru încheierea unui armistitiu cu Aliatii.

Inca la sfârsitul lunii martie 1944, Hitler fusese nevoit sa restructureze cele doua grupuri de armate - A si "Sud" - în
speranta unui spor de eficienta. Grupul de armate A, devenit Grupul de armate "Ucraina de Sud", a carui comanda a
fost preluata de general-colonelul Ferdinan Schörner, avea în componenta sa trupe germane si române dispuse în
aparare pe linia Kolomeea, pe Prut pâna la Iasi, si de acolo, înspre est, ocolind pâna la râul Tiligul si, de-a lungul
acestuia, pâna la Marea Neagra. La 2 aprilie 1944, Hitler a dat Ordinul de operatii nr. 7. In aprecierea situatiei din
sectorul sudic al frontului, comandantul suprem al armatei germane pornea de la considerentul fals ca punctul
culminant al ofensivei rusesti de primavara fusese depasit si cerea mentinerea cu orice pret a Crimeei si a
aliniamentului Nistru-Chisinau-Iasi - regiunea subcarpatica de est - Tarnopol-Kovel. In conceptia lui Hitler, Odessa
reprezenta un important punct pentru aprovizionarea Crimeei si trebuia aparat prin mentinerea unui puternic cap de
pod de la Dubosari la limanul Tiligul.

Armata 8 germana si Armata 4 româna au reusit sa stabilizeze frontul în zona Iasilor, dar Armata 6 germana nu a
putut evita cedarea pozitiilor de pe Tiligul si la 5 aprilie 1944 sovieticii au împresurat flancul drept al acestei armate
si apararea de coasta româneasca din zona Odessei. In aceste conditii, Hitler a încuviintat parasirea Odessei, cucerita
de sovietici la 10 aprilie.

Grupul german de armate "Ucraina de Sud" a oprit în cele din urma înaintarea sovieticilor pe Nistru, dar partenerul
român a observat din nou ca Wehrmachtul abia fusese în stare sa pareze masivul atac rusesc. Mai mult, înca în
octombrie 1943, sovieticii reusisera sa împresoare Comandamentul general al Armatei 17, în Crimeea, caruia îi erau
subordonate 6 divizii germane si 5 divizii românesti. In aceasta situatie, când rezervele avute la dispozitie erau cu
totul neînsemnate, ar fi fost indicat ca Armata 17 sa evacueze Peninsula Crimeea si sa alinieze frontul între Cerkassk
si Nikolaev, de-a lungul Igulului.

Desi la timpul potrivit, comandantul Grupului de armate "Sud", feldmaresalul von Mannstein, ca si comandantul
Grupului de armate A, feldmaresalul von Kluge, recomandasera lui Hitler acest pas operativ, acesta a respins
propunerea. El argumenta ca în cazul abandonarii Crimeei, Turcia neutra ar fi cedat presiunii Aliatilor si ar fi intrat
în razboi împotriva Reichului. Se temea, în acelasi timp, ca o repliere a frontului ar fi influentat negativ dispozitia de
lupta a partenerilor sai români si bulgari.

Chiar si interventia din 27 martie 1944 a lui Antonescu, prin care cerea evacuarea peninsulei, a ramas fara succes.
Drept urmare, Armata 17, care nu dispunea de nici un fel de unitati rapide si de blindate, n-a putut rezista presiunii
sovietice si la 7 aprilie unitatile de tancuri rusesti au patruns adânc în Istmul Perekop, rupând linia frontului la
Simferopol. Trupele din zona nu au mai avut decât posibilitatea retragerii rapide la Sevastopol, pentru a mentine
acest unic port propice organizarii evacuarii. Cu toata situatia catastrofala, la 12 aprilie Hitler ordona apararea pâna
la ultimul om a Sevastopolului. Sansa de a mentine un front de 40 km în fata acestui oras-port pentru un timp cât
mai îndelungat era minima, deoarece diviziile nu mai posedau decât efective la nivelul unor regimente. La 21 aprilie
generalul Schörner, comandantul Grupului de armate "Ucraina de Sud", a cerut din nou lui Hitler sa accepte
evacuarea Crimeei, dar raspunsul a fost negativ. Comandamentul Armatei 17 mai rezista înca la 5 mai, dar doua zile
mai târziu, trupele sovietice au patruns adânc în sectorul de la sud de Sevastopol. Pierderea Crimeei devenise o
chestiune de zile. La 9 mai, Hitler a cedat, în sfârsit, insistentelor cereri ale generalului Schörner si a aprobat
evacuarea ultimelor trupe. Parasind tot echipamentul greu de lupta, cu ajutorul marinei româno-germane, au fost
evacuati din infernul de la Sevastopol circa 30 000 soldati, fiind transportati la Constanta (Magazin istoric, nr. 7-
8/1992). La 13 mai au capitulat ultimii aparatori în fata armatei rosii.
Superficialitatea lui Killinger si credibilitatea lui Antonescu
In primavara lui 1944, Grupul de armate "Ucraina de Sud" reusise sa opreasca ofensiva rusa între Nistru si Carpati,
la nord-vest de Câmpulung Moldovenesc. La începutul ofensivei rusesti de vara, la 20 august, noul comandant,
general-colonelul Hans Friessner, avea la dispozitia sa doua armate germane (8 si 6) si doua române, (4 si 3), cu un
total de 49 divizii si 10 brigazi, dar putine forte blindate (doua divizii de tancuri, o divizie de infanteriemotorie si
sase brigazi de tunuri de asalt). Cu exceptia unui mic segment, care putea sa foloseasca avantajul terenului
reprezentat de Carpati, restul frontului Grupului de armate "Ucraina de Sud" se întindea în sesul moldovenesc si
basarabean, unde, pâna în august, se reusise o întarire doar a sectorului de aparare din zona Iasilor. In cazul unei
ofensive masive a rusilor exista pericolul ca Grupul de armate "Dumitrescu" (Armata 3 româna si Armata 6
germana) ce apara sectorul Nistru-Raut, sa primeasca atacul din spate. Frontul nu putea fi sustinut de catre germano-
români decât cu ajutorul unor puternice forte mobile si al blindatelor. Dar din cele noua divizii de tancuri avute
initial în compunere, Grupul de armate "Ucraina de Sud" nu mai avea decât doua în ajunul declantarii ofensivei
sovietice.

Sectorul de sud al teatrului de lupta al Inaltului Comandant al Armatei de Uscat (1 In timpul campaniei împotriva
Uniunii Sovietice, operatiile au fost conduse de catre Inaltul Comandament al Trupelor de uscat, în timp ce Inaltul
Comandament al Wehrmachtului avea în competenta celelalte teatre de razboi.) ramasese timp de patru luni într-o
relativa liniste, desi la începutul lunii august fusesera observate primele pregatiri de atac ale rusilor. La mijlocul lunii
august înca, Statul Major General al Armatei de Uscat sustinea punctul de vedere ca o ofensiva sovietica puternica
nu era de asteptat. Pe baza acestei aprecieri eronate, înca doua divizii au fost transferate pe alte teatre de operatii.

La 20 august, armata rosie a declansat ofensiva la vest de Prut, împotriva Armatei 4 române, si la sud de Tiraspol, la
jonctiunea dintre Armata 6 germana si Armata 3 româna.

In cursul a patru zile, armata rosie a ocupat Basarabia si Moldova, zdrobind Grupul de armate "Ucraina de Sud". Din
acel moment, armata rosie avea deschis drumul care Muntenia si, înainte de toate, accesul catre câmpurile petrolifere
de la Ploiesti. Dezastrul militar s-a datorat aprecierii prea optimiste - daca nu chiar eronate - facute de catre Grupul
de armate "Ucraina de Sud", dar în special, de catre Inaltul Comandament al Trupelor de Uscat. Inca înainte de
declansarea ofensivei sovietice devenise limpede ca nu existau suficiente forte si mijloace pentru a se rezista unui
atac în forta al adversarului. Nu s-a prevazut nici faptul ca unitatile române, obosite de razboi, nu se vor opune cu
toata dârzenia ofensivei sovietice.

Catastrofa militara din Basarabia si Moldova l-a constrâns pe regele Mihai si opozitia politica de la Bucuresti sa
preia puterea politica, pentru ca apoi sa puna capat luptei fara speranta si sa negocieze un armistitiu cu Aliatii.

Care a fost evaluarea germana a situatiei din România în 1944?

Se stie ca situatia politica interna a României, ca si pozitia maresalului Antonescu erau cunoscute partenerului
german. Berlinul întelegea faptul ca evolutia operatiilor militare, înceaând cu vara lui 1943, dusese la tensiuni
politice interne. Totusi, Hitler, Ministerul de externe german si reprezentantii diplomatiei germane au crezut ca
pozitia maresalului Antonescu era înca destul de puternica pentru a mentine România în alianta si a continua efortul
de razboi de partea Axei. Desi a fost informat despre eforturile Bucurestilor de a stabili contacte cu Aliatii, Berlinul a
pastrat aceeasi imagine pozitiva maresalului.

Pentru aceasta apreciere eronata a situatiei din România, responsabilitatea revine ministerului plenipotentiar german
la Bucuresti, Manfred von Killinger, care n-a reusit sa câstige încrederea cercurilor conducatoare din România, dar
nici pe aceea a opozitiei. Din aceasta cauza, informatiile despre situatia din România s-au bazat exclusiv pe
comunicarile oficiale ale guvernului Antonescu. Nu trebuie neglijat nici faptul ca de fiecare data Antonescu a reusit
sa-l convinga pe Hitler de fidelitatea româneasca. Atât de pozitiv au fost apreciate starile de fapt din România si atât
de mare era încrederea lui Hitler în Antonescu, încât, în februarie 1944, dupa întrevederea pe care a avut-o cu
conducatorul statului român la Salzburg, Führerul a renuntat la ocuparea militara a României, asa cum avea sa
procedeze în martie cu Ungaria.

Este evident faptul ca din toamna lui 1943, evenimentele de la aripa sudica a frontului oriental si-au pus amprenta
puternica pe relatiile bilaterale dintre Berlin si Bucuresti. Dupa ce armata rosie a cucerit linia Niprului, situatia
militara s-a transformat într-un factor de amenintare pentru teritoriul statului român. Obligati de experienta anului
1943, Bucurestii au pornit în evaluarea situatiei de la premisa ca, în cursul urmatoarei ofensive inamice în sectoarele
grupurilor de armate Sud si A, trupele sovietice ar fi putut ocupa Transnistria (aflata sub administratie româneasca),
razboiul trecând apoi direct pe pamânt românesc.

Pe fundalul situatiei critice de pe front si a lipsei acute de trupe germane disponibile, în octombrie 1943 Hitler i-a
cerut maresalului Antonescu sa sporeasca efectivele destinate frontului. Pentru a-si impune cerinta, Hitler a
amenintat ca, altfel, nu va mai putea garanta apararea Transnistriei si a Basarabiei. Si totusi, la mijlocul lui
noiembrie, Antonescu a respins cererea lui Hitler, motivând ca tara sa nu mai dispunea de nici o rezerva pentru
frontul oriental.

In ianuarie 1944, primele trupe rusesti au patruns pe teritoriul Transnistriei si, pâna în februarie, au respins Grupul
de armate A german pâna la Bug. Neîncrederea românilor a sporit considerabil. Sansa ameliorarii relatiilor germano-
române si legarea strânsa a României de Germania a fost risipita la sfârsitul lunii martie 1944, dupa ocuparea
Ungariei. Cu prilejul noii întrevederi dintre Hitler si Antonescu, acesta din urma a cerut retragerea trupelor ungare
din teritoriul transilvan ocupat de Ungaria dupa Dictatul de la Viena, pentru ca prin aceasta sa se pregateasca
retrocedarea teritoriului respectiv României. Cererea formulata de conducatorul statului român a aruncat Berlinul
într-o mare încurcatura. Hitler ocupase Ungaria tocmai pentru a împiedica iesirea acesteia din Axa si a determina sa-
si sporeasca efortul de razboi. Acceptând cererea lui Antonescu de revizuire a Dictatului de la Viena, ar fi pus sub
semnul întrebarii telul însusi al actiunii sale în ungaria. Dar exista si pericolul ca România sa iasa din coalitie, în
cazul în care cererea sa ramânea fara nici o urmare. Si atunci, pentru a nu indispune pe nici unul dintre parteneri,
Berlinul a recurs la o solutie de compromis, declarând Transilvania zona de operatii si subordonând toate unitatile
ungare aflate în teritoriul respectiv comenzii germane.

Dupa ce, din martie 1944, actiunile de lupta au ajuns pe teritoriul românesc, preentiile germane fata de România au
privit în mod exclusiv continuarea razboiului. Dar în timp ce al III-lea Reich era decis sa duca mai departe razboiul,
cu toate mijloacele, si cerea Bucurestilor sa-si angajeze trupele pentru apararea tarii, guvernul român si opozitia se
straduiau din rasputeri sa negocieze un armistitiu cu Aliatii. Pe acest fundal, în cursul verii lui 1944, divergentele s-
au accentuat si mai mult. Numai prezenta celor aproximativ un milion de soldati germani pe teritoriul României si
atitudinea sovaitoare a lui Antonescu în privinta armistitiului cu Aliatii au facut posibila prelungirea aliantei cu cel
de-al III-lea Reich pâna la 23 august 1944.
Spulberarea hegemoniei germane în Balcani
La 20 august 1944, în timp ce opozitia politica si grupul de militari din jurul regelui încercau sa încheie un armistitiu
cu Aliatii, armata rosie a declansat ofensiva sa hotarâta pentru definitiva cucerire a României. Chiar în ziua
urmatoare, dupa ce s-au conturat dimensiunile catastrofale militare, întreaga opozitie, cât si regele Mihai au decis
înlaturarea lui Antonescu.

In cursul convorbirii din 23 august dintre monarh si Antonescu, acesta din urma a propus încetarea luptelor, dar
intentionând sa obtina acordul prealabil al lui Hitler. Regele a respins categoric aceasta solutie, deoarece era hotarât
sa încheie urgent armistitiul cu Aliatii pe baza conditiilor oferite de acestia. Dupa ce l-a arestat pe Antonescu si
colaboratorii sai apropiati, regele l-a numit pe generalul de corp de armata Sanatescu presedinte al Consiliului de
Ministri, iar acesta a format un guvern de coalitie.

In seara de 23 august, spre ora 23, noul sef al Marelui Stat Major, investit de rege cu comanda suprema a armatei,
generalul Gheorghe Mihail, a ordonat trupelor române sa înceteze ostilitatile împotriva armatei rosii, retragând
ostirea româna de sub comanda germana. In acelasi timp, regele a tinut un discurs radio-difuzat în care a anuntat
destituirea lui Antonescu, încetarea luptei împotriva Natiunilor Unite si instalarea guvernului Sanatescu. Inca la
începutul serii, monarhul a informat Legatia germana din Bucuresti despre schimbarile din conducerea politica a
României, iesirea tarii sale din razboi, oferind trupelor germane posibilitatea de a parasi tara fara dificultati, cu
conditia ca acestea sa nu menifeste sentimente ostile. La 23 august, Bucurestii au încetat relatiile diplomatice cu cel
de-al III-lea Reich.

Dupa ce în 23 august, dupa-amiaza, Hitler a fost informat despre evenimentele de la Bucuresti, seara târziu a ordonat
sa fie înabusit puciul din România si sa fie instalat un guvern filogerman. Ordinul se baza pe o apreciere total
eronata a situatiei politice din România si pe o iluzorie evaluare a raportului real de forte militare.

Starea de spirit a românilor ostila fostului aliat, sporita prin bombardarea Bucurestilor de catre aviatia germana, a
avut drept consecinta declaratia de razboi prezentata Reichului la 25 august 1944 de catre guvernul Sanatescu. Cu
aceasta, toate eforturile românilor de a se obtine o rezolvare pasnica a situatiei create între cei doi fosti aliati au
esuat.

Evenimentele de la 23 august din Bucuresti s-au rasfrânt însa asupra unei zone largi a continentului. Ele au
influentat întreaga Europa de Sud-Est. In primul rând, cu efective mult slabite (Armata 6 germana fusese practic
lichidata în cursul ofensivei sovietice declansata la 20 august 1944), Grupul german de armate "Ucraina de Sud" cu
mare greutate sa realizeze o noua linie de rezistenta. Prin încetarea ostilitatilor de catre armata româna, Câmpia
Dunarii si zona petrolifera au ramas fara aparare în fata armatei rosii. La sfârsitul lunii august, rusii erau la sud de
Constanta si ocupasera Bucurestii. Pâna la 15 septembrie, rusii ajunsesera în Câmpia Dunarii, de la Mangalia pâna la
Orsova, cucerisera Basarabia, Moldova, Muntenia si partea de sud a Transilvaniei. In acest context, Grupul de
armate "Ucraina de Sud" nu si-a mai putut cristaliza o linie de aparare decât în nord-estul si în centrul Transilvaniei.

Sub influenta evenimentelor românesti, guvernul bulgar a depus si el eforturi pentru a iesi din alianta cu Germania.
Ca prima masura, a început sa-si retraga succesiv corpul de ocupatie stationat în zona sârbo-macedoneana, iar la 25
august a cerut oficial conducerii germane sa-si retraga trupele de pe teritoriul sau. La 5 septembrie au fost rupte
relatiile diplomatice, iar trei zile mai târziu Bulgaria a declarat razboi Germaniei.

Cu iesirea regatelor român si bulgar din Axa, cu patrunderea armatei rosii în Peninsula Balcanica si având în vedere
si ruperea relatiilor diplomatice de catre Turcia, la 2 august 1944, într-o singura luna situatia politica-militara din
Europa de Sud-Est s-a schimbat fundamental în defavoarea celui de-al III-lea Reich. Acum exista pericolul de a se
taia retragerea trupelor din componenta grupurilor de armate germane E si F aflate în Grecia. Având în vedere
amenintarea ce plana la flancul estic, ca si activitatea crescânda a armatei de eliberare iugoslave, comandantul
frontului de sud-est a hotarât, fara aprobarea lui Hitler, sa evacueze insulele din Marea Egee si sa retraga trupele din
Pelopones. Când, la 3 octombrie, în sfârsit, Hitler s-a declarat de acord cu retragerea din Grecia, pregatirile erau deja
facute, încât evacuarea a demarat imediat. Oricum, însa, retragerea celor doua grupuri de armate - E si F - spre
frontierele Reichului s-a facut cu pierderi extrem de grele, din cauza atacurilor fortelor lui Tito, ca si ale unitatilor
rusesti si bulgare.

In concluzie, se poate aprecia ca iesirea României din alianta cu Reichul a generat un proces politico-militar care a
naruit sperantele hegemoniei germane în Balcani într-un termen extrem de scurt. Urmarile evenimentelor politice
din România au demonstrat cât de fragila devenise pozitia germana în spatiul sud-est european.

PRIZONIERII

Col. dr. ALESANDRU DUTU

 97 732 - 160 000 sau 130 000
 Absolut obligatoriu; "înapoierea prizonierilor aliati"
 Românii eliberati în functie de colaborarea militara a României
 Ambasadorul cerseste "cel putin câteva sute se ofiteri".
 Prizonierii din Vest prefera sa nu se întoarca.

Cum banuiam, serialul nostru consacrat prizonierilor de razboi în România anilor 1941-1945 s-a bucurat de o
buna primire. Dovada, numeroasele cereri de a veni, ca o continuare fireasca, cu un articol în care sa fie
urmarite destinele militarilor români ajunsi prizonieri în tarile cu care armata româna s-a confruntat în cel
de-al doilea razboi mondial.

Cum spuneam si cu un alt prilej, prizonierii de razboi români reprezinta unul din cele mai dramatice capitole
ale participarii României la ultima conflagratie mondiala. Tragedia atâtor destine umane a lovit aproape
fiecare familie de român si ea merita cu prisosinta atentia speciala a istoricilor. Nadejdea unei reusite în
aceasta privinta este strâns legata de înlesnirea accesului în arhivele din tara si strainatate, dar si
valorificarea stiintifica a imensului tezaur memorialistic al supravietuitorilor. Si în acest caz, însa ca în multe
altele ce pot da nastere unor stari de intensa emotie si efuziune subiectiva, subiectul trebuie tratat cu deplina
obiectivitate, cu rigoare si fara prejudecati.

Deocamdata, subiectul ramâne înca dificil de pus în pagina. Dar daca nu o istorie speciala a prizonieratului,
macar o evaluare de ansamblu a situatiei militarilor români ajunsi captivi la inamic în cele doua perioade
distincte ale participarii tarii noastre la razboi se poate schita. Fie si în liniile sale foarte generale.

Este si ceea ce încearca în paginile de fata colaboratorul nostru Al. Dutu.

M. St.
Jocul necontrolat al cifrelor
Prizonierii de razboi români în cel de al doilea razboi mondial au provenit din militarii capturati de armata sovietica
înainte si imediat dupa 23 august 1944, precum si de ostasii români capturati de armatele germana si ungara, dupa
trecerea României de partea Natiunilor Unite. Acestora li se adauga categoria dezertorilor, caci au fost si dintre
acestia, atât în timpul campaniei din Est, cât si în cea din Vest. Trebuia avut în vedere deasemenea numarul destul de
mare de români înrolati în armata ungara de dupa 30 august, când partea de nord-vest a tarii fusese ocupata de
Ungaria.

Conform staticticilor puse la dispozitie de Marele Stat Major la sfârsitul razboiului, numarul militarilor români
inclusi în categoria "disparuti" (cea mai mare parte a lor prizonieri de razboi) a fost de 367 976, din care 309 533 în
Est si 58 443 în Vest. Autorii statisticii nu au precizat însa daca cifra de 309 533 cuprinde si militarii dezarmati de
sovietici dupa 23 august 1944. O nota confidentiala întocmita în martie 1945 de delegatia militara a Comisiei
române pentru aplicarea armistitiului precizeaza ca pâna la 24 august 1944 numarul disparutilor în timpul actiunilor
militare a fost de 163 015 militari (3 468 ofiteri, 3 241 subofiteri si 156 306 trupa), dupa 23 august 1944 sovieticii
capturând, fara lupta, alti 97 732 militari români (1 363 ofiteri, 1 688 subofiteri si 91 181 trupa). Alte cifre emise de
Comisia româna pentru aplicarea armistitiului indica însa capturarea în aceasta ultima perioada (dupa 24 august
1944) a peste 160 000 militari români. La Conferinta de pace de la Paris din 1946 delegatia guvernului român s-a
referit la 130 000 militari aflati în aceasta categorie. In acest context jocul greu controlabil al cifrelor împiedica
stabilirea cu precizie a numarului militarilor români capturati de sovietici înainte si dupa 23 august 1944.

La sfârsitul razboiului, în afara prizonierilor mentionati mai sus, peste granitele tarii se mai aflau 130 000 cetateni
români civili din Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania si Banat, deportati în anii razboiului de catre
autoritatile germane, ungare sau sovietice, care au detinut controlul succesiv asupra teritoriilor românesti
mentionate. Acestora li s-au adaugat cei 975 ofiteri si subofiteri trimisi la studii în Germania înainte de 23 august
1944.

Problema repatrierii prizonierilor si a celorlalti cetateni români deportati de autoritatile si trupele straine în timpul
razboiului si chiar dupa încheierea acestuia a fost ridicata de autoritatile românesti la scurt timp dupa 23 august.
Astfel, la 27 august, generalul Gheorghe Mihail, seful Marelui Stat Major, i-a cerut colonelului Dumitru Damaceanu
(înaintat la gradul de general de brigada la 29 august 1944), care reprezenta armata româna în delegatia trimisa la
Moscova pentru încheierea armistitiului cu Natiunile Unite, sa obtina de la acestea acordul pentru un schimb de
prizonieri, într-o zona neocupata de trupele sovietice, si eliberarea tuturor trupelor române dezarmate de sovietici
dupa 23 august 1944.

La întoarcerea în tara, generalul D. Damaceanu arata: "Eu m-am ocupat în special de chestiunea prizonierilor de
razboi. Am cerut împartirea chestiunii în doua si anume: prizonieri înainte de 24 august 1944, ora 4, si prizonieri
luati dupa aceasta data. Am solicitat restituirea într-un minim de timp a prizonierilor români luati înainte de 23
august 1944 si al doilea restituirea tuturor unitatilor si formatiunilor române, inclusiv navele de razboi de pe Dunare
si Mare capturate si dezarmate dupa data de 24 august 1944, ora 4, cu tot armamentul, echipamentul, materialele si
depozitele lor". Aliatii au raspuns ca problema urma sa fie solutionata în functie de colaborarea militara a României
la lupta împotriva trupelor germane si ungare. Ca urmare, Conventia de armistitiu din 12 septembrie 1944 nu a
prevazut nimic în legatura cu repatrierea prizonierilor de razboi români. S-a referit doar la "înapoierea prizonierilor
aliati".

Ramasa nesolutionata, în pofida contributiei românesti la efortul de razboi al Aliatilor împotriva Reichului,
problema avea sa fie reluata de nenumarate ori de reprezentantii guvernului român, ai Comisiei române pentru
aplicarea armistitiului si ai Marelui Stat Major pe lânga maresalul R.I. Malinovski, presedintele Comisiei Aliate de
Control în România, atât în scris cât si verbal, la 8, 12, 23 si 29 septembrie 1944 si de nenumarate ori dupa aceea.
Multa vreme însa, în afara promisiunilor de solutionare, nu s-a obtinut nimic, desi România a repatriat pe cheltuiala
proprie, la scurt timp dupa 23 august 1944, prizonierii sovietici, americani, englezi, italieni si de alta nationalitate
aflati în tara (Magazin istoric, nr. 2-3/1997). Practic, pâna în vara anului 1945, din U.R.S.S. nu s-au întors decât
fostii prizonieri care se încadrasera în diviziile "Tudor Vladimirescu" si "Horia, Closca si Crisan" (peste 20 000
oameni).
Comisii, comitete, birouri...
Activitatea de repatriere propriu-zisa a fost declansata la sfârsitul razboiului, pentru prizonierii din U.R.S.S. fiind
reglementata prin contracte directe între reprezentantii guvernelor român si sovietic. Pentru prizonierii din zonele de
ocupatie din Germania, din Austria si din alte tari vest europene de comisii speciale trimise de Ministerul de razboi.
In mod concret, în tara activitatea a fost încredintata, la 6 iunie 1945, Comisiei pentru repatrierea prizonierilor de
razboi, condusa de generalul Ion Iucal, iar dupa desfiintarea acesteia, la 18 iunie 1945, Sectia 7 teritoriu din cadrul
Marelui Stat Major, în cadrul careia a fost înfiintat un birou special. Concomitent, în zonele de frontiera din estul si
vestul tarii au fost organizate centre de primire (la Iasi, Focsani, Râmnicu Sarat, Constanta, Buzau, Sighet, Oradea,
Arad, Timisoara) dotate cu cele necesare pentru aprovizionarea, echiparea si transportul prizonierilor la domiciliile
lor.
Pentru repatrierea prizonierilor români din Vest au fost trimise succesiv în zonele de ocupatie din germania si în
Austria trei comisii comandate de generalul Balosin (în 1945 si 1946) si de colonelul Nicolaide (în 1947), care au
actionat si pe teritoriile Elvetiei, Italiei, Suediei, Belgiei, Olandei, Angliei etc. Pentru o mai mare operativitate,
comisiile s-au divizat în 2-3 subcomisii, formate din 2-4 ofiteri, care s-au deplasat în locurile indicate de
comandamentele aliate, unde au întocmit tabele si actele necesare repatrierii. In masura posibilitatilor ele au urmarit
si modalitatile de efectuare a transportului cu mijloacele puse la dispozitie de autoritatile locale. Comisiile au
constatat ca prizonierii erau raspânditi în diferite lagare, care nu erau pe nationalitati, ca românilor li se aplica "un
tratament" mai dur decât celorlalti (alimentatie, regim de munca etc.), ca în lagare se desfasura "o intensa activitate
de propaganda" vizând "defaimarea" regimului politic instaurat la Bucuresti la 6 martie 1945 si recrutarea de
persoane pentru diferite formatiuni militare straine (Armata nationala de eliberare - initiata de legionari imediat dupa
23 august 1944 sau în Armata coloniala franceza etc.), precum si pentru munca, în special în minele de carbuni din
zona franceza de ocupatie.

In activitatea lor, comisiile s-au confruntat cu numeroase greutati, cea mai mare fiind raspândirea prizonierilor în
numeroase lagare: Pallisburg, Lubeck, Minden, Wustran, Eberswalde, Stuttgart, Furstenberg, Luckenealde,
Gardelegen, Nordruf, Darmstadt, Hohenfels, Dobel, Tubingen, Gmunden, Graz, Veskeny, Steyer, Innsbruck,
Salzburg, Linz, Munchen, Dachau, Bregenz, Hall, Trier, Duren, Munster, Hanovra, Barau, Braunschweg etc.
Dificultatile s-au ivit si din cauza lipsei de solicitudine a autoritatilor aliate, care, deseori, au refuzat trierea si
repatrierea celora carora li se întocmisera actele necesare. Existau apoi numerosi prizonieri care evadasera din
lagare, efectuând diferite munci la particulari sau în minele din zona si care au refuzat sa se întoarca în tara. Multi
dintre prizonierii repatriati din Vest s-au aratat nemultumiti de modul în care autoritatile române abordasera
problema repatrierii lor, considerându-se "lasati în parasire".

Pâna în toamna anului 1947, prin centrele de primire din vestul tarii s-au repatriat circa 23 000 de persoane. In mod
cu totul surprinzator, o sinteza întocmita de Serviciul statistic al Marelui Stat Major mentioneaza faptul ca dintre
acestea doar 4 603 (190 ofiteri, 218 subofiteri si 4 195 trupa) faceau parte din categoria militarilor dati disparuti din
armata româna (58 443 dupa statisticile de epoca ale M.St.M). Din cei 23 000 repatriati, 13 120 (177 ofiteri, 546
subofiteri si 12 397 trupa) au fost înregistrati la rubrica "militari români din fostele armate germana si ungara". Chiar
daca cifra reala a celor repatriati a fost mai mare, datorita faptului ca unii dintre ei nu au mai trecut prin centrele de
primire de la granita de vest, ci s-au îndreptat direct spre localitatile de origine, problema numarului real al
militarilor români dati disparuti pe frontul de vest ramâne înca incerta, deoarece diferenta de la 4 603 la 58 443 este
prea mare, chiar daca luam în calcul si pe militarii ucisi în timpul luptelor si ramasi neidentificati, sau pe cei care au
decedat în timpul prizonieratului.
"O stare de spirit deprimanta"
Repatrierea prizonierilor din U.R.S.S. a început dupa înapoierea delegatiei române de la Moscova si încheierea
Conventiei de armistitiu din septembrie 1944, când s-a hotarât ca mai întâi vor fi adusi în tara prizonierii aflati în
lagare si numai dupa aceea cei care efectuau diferite munci în teritoriul sovietic. Loturile celor repatriati au fost
stabilite de guvernul sovietic, programarea transporturilor fiind anuntata autoritatilor române de catre Comisia Aliata
de Control. Actiunea a început spectaculos, pâna la sfârsitul anului fiind repatriati 52 215 prizonieri, pentru ca în anii
urmatori numarul acestora sa fie limitat la cifre simbolice: 26 940 în 1946 si doar 907 în 1947.

Referindu-se la situatia prizonierilor în momentul repatrierii, Sectia IV a M.St.M. raporta la 14 august 1954 ca
majoritatea erau "rau echipati", lipsind în special "camasile, izmenele si 50% din încaltaminte". In aceasta situatie,
autoritatile militare românesti au dispus echiparea subofiterilor si a trupei cu "efecte reparate sau eventual bune",
ofiterii urmând sa primeasca "efecte noi", acestea putând sa ramâna în proprietatea lor "în conditiile echipamentului
dat ostasilor de rezerva înapoiati de pe front si desconcentrati". Constatarile Sectiei IV contrastau evident cu
afirmatiile facute de E. Daia în lucrarea Fosti prizonieri în U.R.S.S., aparuta la Editura de stat în 1949. Exista în
aceasta brosura afirmatia hilara ca medicii "nici nu le dadeau voie oamenilor sa iasa din lagar fara pâslari, bocanci
sau cizme de piele". Ca sa nu mai vorbim de "lumina becurilor electrice", "caldura mângâietoare a caloriferului",
"flanelele si pantalonii vatuiti" etc.

Problema repatrierii prizonierilor români a fost reluata în 1946, cu prilejul Conferintei de pace de la Paris. In
observatiile guvernului român privind proiectul tratatului de pace se cerea ca prizonierii români sa fie înapoiati "cât
mai curând posibil" pe cheltuiala statului român. Exprimând punctul de vedere al opiniei publice din tara, delegatia
româna a aratat în cadrul conferintei ca întârzierea repatrierii prizonierilor provoaca "o stare de spirit deprimanta" în
rândul populatiei si al armatei, ca pentru "redresarea morala a tarii" era necesar sa se fixeze un termen precis "cât
mai apropiat" pentru eliberarea tuturor prizonierilor.

Deoarece majoritatea celor repatriati o formau soldatii, pentru ameliorarea impresiei generale, ambasadorul român la
Moscova, acad. Iorgu Iordan (Magazin istoric, nr. 12/1992), a cerut comisarului pentru afacerile externe al U.R.S.S.
ca în lunile urmatoare sa fie eliberati "cel putin câteva sute de ofiteri" si sa se înlesneasca corespondenta dintre
prizonieri si familiile lor. In sustinerea cererii sale, ambasadorul român arata ca situatia de pâna atunci provocase
nemultumiri si nedumeriri "mai mult decât firesti". Cu acelasi prilej el a solicitat resemnarea unui ofiter sovietic cu
misiunea de a face legatura între armata româna si Crucea Rosie din U.R.S.S. pentru a oferi date mai complete
despre situatia prizonierilor români pe teritoriul sovietic. Fara a da un raspuns precis, V.M. Molotov a promis ca va
studia aceste cereri.

Analizând realist situatia, diplomatia româna aprecia în 1947 ca "problema repatrierii prizonierilor români din
U.R.S.S. se afla înca în faza initiala", fiind necesara o "actiune sustinuta" pentru rezolvarea problemei în
conformitate cu prevederile articolului 20 al Tratatului de pace din 10 februarie 1947. Din septembrie 1947,
tratativele pentru repatrierea prizonierilor au fost duse de dr. Simion Oeriu, comisarul guvernului român pentru
aplicarea Tratatului de pace, si de ambasadorul Uniunii Sovietice în România.

Dupa statisticile întocmite în epoca, din cei 367 976 militari români considerati disparuti în razboi, pâna în
septembrie 1947, când a intrat în vigoare Tratatul de pace, au fost repatriati prin centrele de primire de la granita
doar 94 299 prizonieri (89 696 din Uniunea Sovietica, inclusiv cei din diviziile de voluntari "Tudor Vladimirescu" si
"Horia, Closca si Crisan", si 4 603 din Germania si tarile occidentale) Acestora li se adauga cei 13 120 militari
români din Transilvania înrolati în armata ungara si cei 642 ofiteri, subofiteri si maistri aflati la studii în Germania.
In total, deci, au fost repatriati numai 107 419 prizonieri.

Dupa multe insistente, unii dintre ei au revenit în deceniile care au urmat. Dinamica repatrierii lor si a stabilirii
situatiei celor care nu s-au mai întors constituie înca o datorie a istoricilor si organismelor anilitate ale statului. O
datorie fata de propria lor constiinta, fata de armata româna, dar si fata de familiile celor care îi mai asteapta înca...

Un model ce s-a impus istoriei

Am întâlnit într-un cerc de cunoscuti în vara anului trecut un stomatolog din Tubingen. Cum nu am putut face
conversatie decât în franceza, am fost curioasa sa aflu de unde stie sa vorbeasca atât de bine în acea limba. Mi-a
raspuns, cu cel mai firesc aer, ca si-a petrecut vacantele adolescentei într-o localitate din Franta, în Alsacia, unde
parintii lui aveau o familie prietena. Functiona chiar un schimb: francezii trimiteau si ei copiii vara, în apropiere de
Tübingen, la parintii viitorului stomatolog.

Ce exemplu viu al debutului reconcilierii postbelice franco-germane, datorate cancelarului Konrad Adenauer si
generalului Charles de Gaulle, cei care în ianuarie 1963, la Palatul Elysée, au semnat istoricul tratat de prietenie
dintre Franta si Germania? Se stie ca gratie intuirii epocii si curajului acestor doi mari oameni de stat, ei au dat un
puternic elan cooperarii dintre Franta si Germania, dezmintind afirmatia lui von Bismarck, conform careia marile
cotituri istorice pot fi realizate numai prin fier si sânge.

Cu multa întelepciune si curaj, de Gaulle si Adenauer au propus francezilor si germanilor sa-si depaseasca imaginile
negative din primul si al doilea razboi mondial, pentru a lasa loc, de pilda, unor personalitati ca Aristide Briand si
Gustav Stresemann, cei care au întreprins un efort de esenta pentru a aplana divergentele între Republica Franceza si
Republica de la Weimar si a pansa ranile ricinuite de prima conflagratie.

"Parteneriatul" Adenauer - de Gaulle avea sa se completeze cu cel dintre Helmut Schmidt si Valéry Giscard
d'Estaing, mai târziu, cu celebrul binom Helmul Kohl-François Mitterrand, iar acum Kohl-Chirac, vreme în care
alianta Bonn-Paris a reprezentat, prin cele peste 70 de întâlniri la cel mai înalt nivel, motorul Uniunii Europene ( In
ianuarie 1997, la un an de la disparitia lui François Mitterrand, Fundatia germana Eduard Rhein a oferit un bust
fostului presedinte francez Fundatiei Mitterrand. A fost un gest dorit de Helmut Kohl, pentru a saluta "un sef de stat
francez fara de care casa europeana nu ar fi ceea ce este, un prieten pe care nu îl voi uita niciodata.").

Astazi cooperarea franco-germana este si un factor decisiv al înscrierii tarilor din Europa Centrala si de Est, eliberate
de comunism, în concertul larg european. "Prietenia dintre Franta si Germania este ca un trandafir care face mereu
boboci si flori. Cred ca aceasta strânsa prietenie va da din nou rod. Daca ea nu ar exista, orice initiativa în favoarea
crearii Europei ar fi condamnata din start la esec", se exprima profetic cancelarul Adenauer, în vara lui 1963. Dupa
unificarea germaniei, devenita "locomotiva Europei" nu putini francezi se tem înca de "fantoma germana".

In perspectiva istorica, reconcilierea dintre cele doua popoare seamana însa cu un veritabil miracol, pentru ca, înca
din Evul Mediu, între ele au existat mereu conflicte. "Intre prima confruntare dintre Carol Quintul si Francisc I
(1521-1526) si al doilea razboi mondial au avut loc 23 de confruntari militare franco-germane", scrie Joseph Rovan,
în lucrarea sa Histoire de l'Allemagn e, aparuta recent la Paris. Ludovic XIV si Friedrich II, Napoleon Bonaparte si
von Bismarck si-au condus actiunile lor în spiritul lui Machiavelli (în politica dicteaza interesele, nu considerentele
morale).

Ceea ce nu l-a împiedicat pe acelasi Friedrich II, regele Prusiei, sa poarte o pasionata corespondenta cu Voltaire sau
pe suveranii bavarezi sa-si înalte castele, replici ale palatului de la Versailles.

Au existat în timp si încercari de a rupe cercul vicios al ostilitatii. La începutul veacului XIX, D-na Staël a vrut sa-i
faca pe germani mai simpatici francezilor. Cartea sa Despre Germania (De l'Allemagn e) a fost însa interzisa în
Franta si autoarea exilata. "Exilul Dv. este o consecinta fireasca a drumului pe care îl urmati constant, de mai multi
ani. Mi s-a parut ca aerul acestei tari nu va prieste defel si ca noi suntem redusi la a cauta modele în popoarele pe
care le admirati Dv.", îsi justifica, într-o scrisoare din 3 octombrie 1810, ducele de Rovigo, succesorul lui Fouché la
ministerul politiei, masura punitiva luata contra celebrei literate. De cealalta parte a Rinului, Heinrich Heine a facut
si el eforturi pentru apropierea de Franta.

Doamna de Staël si Heinrich Heine aveau sa "comunice în timp", peste 150 de ani, cu personalitati ca Jean Monnet,
Robert Schumann (Magazin istoric, nr. 7-12/1992, 1/1993) , Heinrich von Brentano, parintii Europei unite de astazi
si ai prieteniei dintre Franta si Germania, iar ultima carte a lui François Mitterrand se numeste deloc întâmplator,
Germania.

Inceput cu un act de curaj, exemplul franco-german a devenit un model de experienta istorica.

F. DOLGHIN

Avanpremiera editoriala
1940

Cine poarta raspunderea?

Acad. Dinu C. Giurescu

In acest an, în câteva numere consecutive (1-6/1998), revista noastra a publicat o suita de documente
referitoare la evenimentele care au marcat atât de profund viata poporului român în vara anului
1940. Atât fragmentele din anchetarea maresalului Ion Antonescu, cât si pasajele din jurnalul inedit
al profesorului Ioan Hudita, adaugându-se numeroaselor marturii si evocari publicate în Magazin
istoric de-a lungul timpului, au pus în circuit public o serie de informatii inedite ce vor permite o
analiza mult mai aprofundata a prabusirii frontierelor românesti ân vara si toamna lui 1940, cât si a
caderii regimului de autoritate personala a regelui Carol II. Iata acum un fragment - ce priveste
pierderea Basarabiei si a Bucovinei de Nord - din lucrarea academicianului Dinu C. Giurescu
intitulata România în al doilea razboi mondial aflata în curs de aparitie la Editura All, lucrare ce îsi
propune: 1. Sa explice evenimente si evolutii esentiale pentru fiecare etapa. Selectia opereaza, fireste,
în functie de perspectiva pe care trecerea timpului o da evenimentelor, cât si de perceptiile si
experientele fiecarei generatii. 2. Sa se reconstituie atitudinile, reactiile si motivarile factorilor de
raspundere - guvern si opozitie - în anii razboiului; ce au gândit oamenii atunci. Gânduri redate, mai
ales prin cuvintele celor implicati. 3. Sa înfatiseze, de câte ori a fost posibil, felul în care evenimentele
se rânduiesc astazi în perspectiva istoriei proprii a României, dar si a celei globale. Fragmentul oferit
spre publicare face parte din capitolul Aparam hotarele si distrugem statul sau cedam teritorii si îl
pastram? Pierderile teritoriale impuse României în vara anului 1940.

Basarabia si nordul Bucovinei Ultimatumul sovietic. Confruntat cu evolutia precipitata si cu totul

neasteptata a operatiilor militare în vestul continentului, guvernul român semneaza la 27 mai, cu
reprezentantul Reichului "Pactul Petrol-Armament". Intrat în vigoare la data semnarii, acordul cuprinde
modalitati operative pentru livrari de petrol din România în schimbul armamentului din Reich. La 27 mai
1940, încercuirea de la Dunkerque era completa. In aceeasi zi, regele Leopold al Belgiei hotaraste
capitularea fara conditii a armatei sale. A doua zi, marti, 28 mai, primul ministru Gheorghe Tatarescu
înmâneaza o nota verbala ministrului plenipotentiar al Reichului la Bucuresti, Wilhelm Fabricius. Nota
sublinia: a) "In cursul ultimilor ani, România si-a manifestat în mod evident dorinta de a avea cu Reicul
german relatii amicale, animate de un spirit de întelegere reciproca si bazate pe o colaborare activa în toate
domeniile". b) "...anumite masuri de mobilizare si de concentrare a trupelor la frontiera româna iau, cu
fiecare zi care trece, o amploare din ce în ce mai mare. Asemenea masuri militare nu pot sa nu creeze în
România o situatie de incertitudine". c) "...guvernul român tine sa-si manifeste speranta ca se va largi si mai
mult cadrul colaborarii prietenesti cu guvernul Reichului". 28 mai 1940. Un consiliu restrâns - regele,
primul ministru, ministrul de externe si ministrul Palatului - discuta întrebarea suveranului: "Trebuie sa mai
persistam într-o neutralitate expusa atacului din toate partile sau sa facem un efort pentru a ne adapta la
realitate?" Participantii sunt de acord ca principala amenintare "ce putea fimortala" venea din Est, de la
U.R.S.S. "Ungaria era ostila, Bulgaria nesigura". De unde si alternativa: a rezista de unul singur - cu
perspectiva împartirii României de catre U.R.S.S., Ungaria, Reich si Bulgaria - sau adaptarea rapida la
noile raporturi de forta, spre Reich. A prevalat optiunea apropierii de Berlin. Grigore Gafencu îsi prezinta
demisia de la conducerea Ministerului de externe. Ii urmeaza inginerul Ion Gigurtu, cunoscut în cercurile
politice ale Germaniei. "Am luat cunostinta cu interes de gândurile d-lui presedinte al Consiliului privitoare
la o colaborare amicala si mai intensa cu Germania si o destindere cu tarile balcanice" - raspunde Berlinul
la 2 iunie, dupa care ministrul Germaniei la Bucuresti, Wilhelm Fabricius, adauga "...Imi permit natural a
întreba daca si în ce masura guvernul romîn este dispus a trata privitor la o cerere de reviziune a vecinilor
sai, de exemplu U.R.S.S., în chestiunea Basarabiei (subl. D.D.G.). Esentialul fusese spus. Guvernul român
cauta sa câstige timp. Declara ministrului Germaniei ca va încerca sa duca tratative comerciale cu U.R.S.S.!
Intre timp, Franta este scoasa din lupta. Semneaza un armistitiu la 22 iunie 1940, la R thondes. Capitularea
fortelor franceze a însemnat prabusirea ultimului punct de reazim al politicii de neutralitate, urmata de
cârmuirea de la Bucuresti. Scadenta a venit extrem de repede La 26 iunie orele 22, Viaceslav Molotov
remite lui Gh. Davidescu, ministrul plenipotentiar al României la Moscova, ultimatumul. Guvernul sovietic
"propunea" guvernului regal al României: 1. "Sa înapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia". 2.
"Sa transmita Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele, potrivit cu harta alaturata".
Raspunsul de la Bucuresti era asteptat în decursul zilei de 27 iunie. Intreruperea legaturilor telefonice pâna
în zorii zilei de 27 iunie a scurtat si mai mult termenul fixat prin ultimatumul sovietic. Urmarea e
cunoscuta. Dupa doua Consilii de Coroana, tinute în ziua de 27 iunie, la orele 12.30 si la orele 21.00,
încercarea partii române de a negocia s-a lovit de un refuz net. Al doilea ultimatum sovietic, remis în
noaptea de 27 spre 28 iunie, fixa intrarea trupelor sovietice în Basarabia si nordul Bucovinei cu începere de
la 28 iunie, orele 14: evacuarea armatei române urma sa fie încheiata în 4 zile. Raspunsul de la Bucuresti a
fost trimis pe 28 iunie orele 11: "Guvernul român, pentru a evita gravele urmari pe care le-ar avea
recurgerea la forta si deschiderea ostilitatilor în aceasta parte a Europei, se vede silit sa primeasca conditiile
de evacuare specificate în raspunsul sovietic". Deveneau foarte probabile interventia Ungariei si a
Bulgariei, care revendicau Transilvania si, respectiv, Dobrogea de Sud (Cadrilaterul, daca nu mai mult).
Tatonarile diplomatice din 27 iunie n-au fost defel încurajatoare. Berlinul, prin Wilhelm Fabricius, a sfatuit
forurile de la Bucuresti "sa se supuna cererii guvernului sovietic". Este de un "interes european esential ca
România sa evite un conflict armat cu U.R.S.S., raspunde Roma. Guvernele de la Belgrad si Atena: "trebuie
în prealabil sa se concerteze cu ceilalti aliati"; roaga Bucurestii sa nu tulbure, printr-o rezistenta militara,
"pacea în bazinul dunarean si în Balcani". Numai Ankara a confirmat hotarârea Turciei de a-si onora
obligatiile asumate prin Pactul Intelegerii Balcanice. In atare conditii, alegerea era: rezistenta armata timp
de maximum câteva saptamâni, urmata de împartirea României între U.R.S.S., Ungaria, Germania si
Bulgaria sau cedarea teritoriilor revendicate prin nota sovietica. A prevalat aceasta ultima solutie.
Motivarea? Sa pastra astfel statul romîn cu institutiile si fortele sale armate. Retragerea armatei si
autoritatilor române A urmat retragerea precipitata a unitatilor militare, a administratiei si a numerosi civili
din Basarabia si nordul Bucovinei. Grupuri comuniste din evrei, rusi, ucraineni, gagauzi si chiar români au
început provocarile împotriva armatei române si a civililor în retragere. Au dezarmat unele unitati; au suipat
pe ofiteri; aruncau cu pitre, huiduiau. In asteptarea trupelor sovietice aceste bande au scos si au rupt
tricolorul de pe institutiile publice si l-au înlocuit cu steagul rosu. Unitati sovietice au luat prizonieri
militari români, ofiterii fiind arestati. Armata româna n-a reactionat Primise ordin sa nu raspunda prin foc la
aceste provocari si atacuri: "nu se poate sti unde se opresc si ce consecinte pot avea" (atari reactii ale
trupelor române), citim într-un ordin al comandantului Armatei 4 române, generalul Nicolae Ciuperca. In
sase zile, 28 iunie-3 iulie 1940, România a cedat Uniunii Sovietice 50762 kmp (Basarabia - 44500 kmp si
nordul Bucovinei cu 6262 kmp), cu 4021086 ha teren agricol (20,5% din suprafata agricola a tarii);
3776309 locuitori, din care: 53,49% - români; 10,34% - rusi; 15,30% - ruteni si ucraineni; 7,27% - evrei;
4,91% - bulgari; 3,31% - germani; 5,12% - altii. Arhive de mare valoare, biblioteci publice si particulare cu
milioane de volume, mari cantitati de material feroviar, depozite de munitii, echipamente, zeci de mii de
refugiati si tot atâtea gospodarii si locuinte, cu tot inventarul lor, parasite în câteva ore, în fata ocupantului.
Felul în care s-a produs evacuarea precipitata a administratiei, armatei si a unei parti din populatie este un
capitol de istorie necercetat înca. Iata si relatarea unui martor ocular din Cernauti: "Joi, 27 iunie, orele
17.00, orasul vuia. Se spunea ca Basarabia si Cernautii au fost cedati Sovietelor. Oficialitatile nu
comunicasera înca nimic! La orele 18.00 (27 iunie) comandantul militar al Garii Cernauti, capitan de
rezerva, avocat dr. Gheorghe Jeleriu (fost deputat P.N. .), primeste confirmarea cedarii; a doua zi, 28 iunie,
orele 14.00, trupele sovietice urmau sî treaca Prutul si sa ocupe Cernautii. Ramâneau circa 17 ore pentru
evacuare. Capitanul Gheorghe Jeleriu cere aprobarea sa anunte populatia. Raspunsul superiorilor sai:
<<Procedati cum credeti de cuviinta>>. Nici acum, în ultimele ceasuri, oficialitatile nu se hotarau sa spuna
adevarul. Se poate negocia macar termenul-limita al evacuarii? Nu, a venit raspunsul; 28 iunie orele 14.00
nu pot fi depasite. De altfel, înca din dimineata zilei de 28 iunie, unitatile sovietice erau deja la podul de
peste râul Prut, gata sa intre în oras în orice moment. Prefectul si subprefectul judetului Cernauti nu au
primit aprobarea de a confirma populatiei cedarea! Subprefectul judetului, Dimitrie Socoleanu, si-a linistit
chiar propria familie: este doar un zvon, nu are rost sa împacheteze. La 28 iunie, orele 9.00 dimineata, vine
în sfârsit <<dezlegarea>> de la Bucuresti: ocupatia sovietica - iminenta, cei ce vor sa paraseasca orasul o
mai pot face pâna cître prânz. Motivatia anuntului atât de târziu? Sa nu se creeze panica în rândul
oamenilor! Atitudinea guvernului central a fost caracteristica oricarui cârmuiri autoritare, grijulie pentru
propria ei imagine înainte de toate. Orice comentariu ramâne de prisos. Comunele limitrofe orasului
Cernauti au fost înstiintate asa de târziu, încât unii nici n-au stiut ce se întâmpla, altii au fugit pe jos, fara
nimic. In dimineata zilei de joi 28 iunie 1940, clopotele bisericilor bateau în dunga, la intervale rare, ca
dupa mort. Oamenii alergau. Unii îngenuncheau si se rugau. Multi erau în stare de soc. Un vuiet surd
strabatea peste strazi. Grupuri de agitatori comunisti si-au început provocarile. Huiduiau armata, aruncau cu
pietre. Un tânar comunist se suie pe turnul primariei (catre orele 10.30), da jos tricolorul si înalta steagul
rosu. Armata primise ordine structe sa nu reactioneze la provocari. Un soldat pune totusi arma la ochi si
doboara pe agresor. Atmosfera de dezolare crestea cu fiecare ceas Sute si sute de oameni se îndreptau spre
gara, carând dupa ei ce adunasera în câteva ceasuri. Sunt aduse în graba toate vagoanele-marfa si de vite.
Oamenii sunt rugati sa se înghesuie, sa încapa cât mai multi. Ultimul tren a parasit Cernautii la orele 14.00,
vineri 28 iunie 1940. In el se afla si comandantul miliotar al garii, capitanul de rezerva Gh. Jeleriu. Cu cinci
minute mai înainte fusese înstiintat ca primele batalioane ale armatei sovietice au si început sa intre în oras.
Pierderile reale nu pot fi socotite; zeci de mii de gospodarii, construite de generatii s-au împrastiat în câteva
ceasuri. Bibliotecile Universitatii, ale Seminarului Teologic, ale carturarilor au ramas pe loc. Cartile au fost
comasate si s-au deschis <<biblioteci populare>>. In unele case, armata de ocupatie a pus pe foc carti, a
spart piane în bucati si le-a folosit ca sa se încalzeasca în timpul iernii. Tablourile, mobile, haine, argintarie,
vesela, totul s-a pierdut". Evacuarea precipitata, cu toate pierderile materiale, a avut trei cauze: ultimatumul
sovietic; încalcarea cu buna stiinta de catre armatele sovietice a etapelor pentru înaintare, în termenele
fixate tot de autoritatile de la Moscova; lipsa totala de prevedere a guvernului român. Pentru ratiuni de
prestigiu, regimul autoritar al regelui Carol al II-lea nu a luat nici cele mai elementare masuri de precautie.
Si semnele prevestitoare nu lipseau. Erau informatii directe, acumulate de saptamâni de zile. Intentiile
agresive ale U.R.S.S. nu constituiau un secret. Din partea guvernului de la Bucuresti, nici o miscare. Cereri
de evacuare partiala sunt respinse sau nu li se dau urmare. Se fac declaratii ca teritoriul va fi aparat! Chiar
si un regim autoritar putea gasi explicatii pentru o evacuare preventiva: vointa de a apara teritoriul, casa cu
casa, de unde nevoia de a trimite spre interior tot ceea ce ar fi împiedicat operatiile militare. Pierderile
foarte mari în urma evacuarii Basarabiei si nordul Bucovinei la 28 iunie-3 iulie 1940, dramele azeci de mii
de refugiati s-au datorat astfel si guvernului de la Bucuresti. Starea de spirit a oamenilor Stupoare,
nedumerire si demoralizare în opinia publica. Peste toate, un simtamânt de mare frustrare si indignare.
Nimeni nu le putea exprima în public. Cârmuirea nu putea fi trasa la raspundere. Cenzura oprea orice
critica sau comentariu nefavorabil. Frustrarea era cu atât mai mare cu cât vocile cele mai autorizate
afirmasera repetat si apasat ca hotarele vor fi aparate. "In ziua când România va fi atacata, ea se va apara,
nu importa contra cui, si va salva, pâna la limita fortelor sale, integritatea teritoriului sau. România se va
bate, pâna a lua în considerare rezultatele eventuale ale razboiului". (Armand Calinescu, primul ministru, în
intervalul dat ziarului francez Paris Soir, La 26 martie 1939). "Nu luam nimic ce nu e al nostru, aparam însa
si întarim tot ce ne apartine" (Grigore Gafencu, ministrul afacerilor externe, 28 martie 1939). "...Ceea ce
este românesc nu se poate da, ceea ce este stramosesc se va apara si, mai mult decât aceasta, daca cineva
este iubitor de pace, el trebuie sa stie ca granitele, odata brazdate, nu se pot schimba fara o primejdie de
cataclism mondial" (regele Carol al II-lea, la 15 august 1939, la Constanta). "Am încins tara cu un stavilar
de foc si de beton, peste care nimeni nu va putea trece" (regele Carol al II-lea, la Chisinau, la 6 ianuarie
1940). "Armata se va bate pe hotarul de rasarit, cu toate fortele, daca teritoriul ar fi invadat" (directiva
trasata sefilor de state majore ale unitatilor din Basarabia si Bucovina, la Consfatuirea de la Bucuresti, la 22
mai 1940). "A fost respinsa propunerea comandantului Armatei 4 de a se pregati o eventuala retragere de la
linia Nistrului, sub presiunea inamicului. Motivarea oficiala: pentru a <<nu se semana îndoiala în sufletele
comandantilor care trebuiau sa se bata pe Nistru>>". Fara raspuns a ramas cererea comandantului Armatei
4 din 12 iunie 1940 - ca familiile militarilor din zona, ale functionarilor, valorile institutiilor civile si cele
bisericesti, materialele si depozitele din teritoriile amenintate de un eventual atac sovietic sa fie evacuate.
Marele Stat Major primeste din nou directiva de "rezistenta la hotare"; se interzice orice actiune care ar fi
putut "avertiza populatia civila asupra metodelor folosite de trupele sovietice..."; unitatile militare din
Basarabila primesc dispozitii sa nu faca exercitii care ar depasi starea normala (= activitatea, nota D.C.G.);
aceasta probabil pentru a nu spori nelinistea populatiei. "Nu se ascunde faptul ca în cercurile oficiale
românesti domneste îngrijorarea asociata cu hotarârea de a apara hotarele României cu toate fortele, fapt ce
trebuie limpede aratat Rusiei..." (Mott Gunther, ministrul plenipotentiar al Statelor Unite ale Americii la
Bucuresti, catre Departamentul de Stat, la 19 iunie 1940 - sublinierea D.C.G.) Regimul lui Carol al II-lea,
ca orice regim autoritar, urmarea sa dea opiniei publice sentimentul ca lucrurile se afla în deplin control;
orice alta atitudine era socotita ca daunatoare. De la aceasta atitudine de dârzenie si hotarâre, de la
pronisiunile repetate de a apara teritoriul chiar la hotare, aceeasi cârmuire trece dintr-o data, în mai putin de
24 de ore, la executarea Basarabiei si nordului Bucovinei. Plus ordinul formal dat unitatilor militare de a nu
reactiona la nici o provocare! La aproape sase decenii de la drama din iunie 1940, tabloul ei comporta înca
elemente lamuritoare.

Reactii necunoscute la admiterea lui Titulescu

29 AUGUST 1936: O "MAZILIRE PERFIDA"

G.G. POTRA

Reactia majoritatii diplomatilor români cu prilejul înlaturarii lui Nicolae Titulescu din fruntea
Ministerului afacerilor externe nu a fost numai un semn de pretuire fata de persoana marelui
diplomat, ci si o expresie a atasamentului lor fata de politica externa traditionala a statului român.

Dusmani vechi "reactivati"

In noile împrejurari deosebit de dificile pentru Nicolae Titulescu, adversarii sai au inaugurat o noua si
intensa campanie de intrigi împotriva sa, pentru a-i anula orice posibilitate de actiune politica. Spre rusinea,
guvernul s-a asezat în fruntea acestei actiuni, apelând la toti dusmanii lui Titulescu, din tara si strainatate,
asa cum facuse, de fapt, si în întreaga campanie de intrigi din anii 1935-1936, care dusese la înlaturarea lui.
Mai putin circumspect ca alta data, Anton Bibescu, pentru care înlaturarea fostului sef al diplomatiei
românesti a fost un motiv de satisfactie aparte - si-a dat în lunile urmatoare întreaga masura a urii sale
irepresibile fata de N. Titulescu. La sfârsitul lunii mai 1937 a conferit cu Leon Blum si Yvon Delbos,
primul ministru si, respectiv, ministrul de externe al Frantei, încercând sa prezinte "caracterul nedorit" al
întoarcerii lui N. Titulescu pe scena politica româneasca. Intâlnirea din localitatea Talloires, de la sfârsitul
lunii mai 1937, dintre N. Titulescu si M.M. Litvinov, îi crea emotie si îngrijorare, apreciind-o ca pe o luare
de pozitie a Sovietelor în favoarea lui Titulescu. Ingrijorarea razbate si dintr-o scrisoare trimisa Marthei
Bibescu: "Sovietele se fac forte pentru a readuce pe Titulescu ca ministru. Vor triumfa oare?". In mai 1937,
Anton Bibescu se întâlnise cu noul titular al externelor, Victor Antonescu, care încurajase neîndoielnic noi
intrigi împotriva lui N. Titulescu. La începutul lunii iunie 1937, Anton Bibescu era primit de presedintele
Republicii Franceze, Albert Lebrum. Impartasindu-si impresiile în urma vizitei la presedinte, ceruta prin
trimisul extraordinar si ministrul plenipotentiar al României la Paris, Constantin Cesianu, vechi si
neîmpacat adversar al lui N. Titulescu, ca si despre atmosfera politica din Franta, Anton Bibescu scria: "Am
vazut ieri pe presedintele Republicii, la curent cu totul, nelasându-se prins de toate calomniile pe care
amicul nostru le raspândeste la Paris cu privire la România, cu speranta de a ajunge la putere. Titulescu are
câtiva prieteni la Paris, dar el are, de asemenea, multi oameni care-l judeca cu aceeasi clarviziune ca mine
si ca aceia care l-au parasit". Actiunea lui Anton Bibescu în Franta a fost precipitata de prezenta lui N.
Titulescu la Paris, unde, în perioada 24-28 aprilie 1937, avusese convorbiri cu Albert Lebrun - presedintele
Republicii -, cu Leon Blum - primul ministru, Yvon Delbos - ministrul de externe, Edouard Daladier -
ministrul de razboi, Pierre Cot - ministrul aerului, cu Andre Tardieu, Pierre Laval, Albert Sarraut, Joseph
Paul-Boncour, fosti prim-ministri, cu alti ministri si înalti functionari.
Campania lui Anton Bibescu împotriva lui N. Titulescu a continuat în Marea Britanie. In perioada 2-14
iunie 1937, Titulescu fusese si el la Londra, având întâlniri si convorbiri cu Anthony Eden - ministrul de
externe, Winston Churchill - presedintele Comitetului pentru Pace si Aparare, cu lorzii Robert Cecil, David
Lloyd George, Wilhelm Tyrel, cu Sir Leith-Ross si Sir Robert Vansittart, cu deputatii Rotschild si Angel, cu
fostul ministru Clynes si cu Dalton - presedintele Partidului Laburist. Intr-o scrisoare trimisa în tara la
mijlocul lunii iunie 1937, Anton Bibescu nota: "La Foreign Office multi oameni îl prefera pe [Victor]
Antonescu lui Titulescu. Detalii în curând". Neîndoielnic, în momentul trimiterii acestor rânduri catre sotia
sa, Anton Bibescu se afla sub impresia întâlnirii avute, cu numai o zi înainte, la 11 iunie 1937, la Foreign
Office. Retinem din minuta întocmita la Foreign Office pe marginea acestei convorbiri: "Printul Anton
Bibescu a venit sa ma vada în aceasta dimineata (din propria lui initiativa), la cererea lui. El mi-a explicat
ca a fost luat înapoi în Serviciul Diplomatic Român cu misiunea, dupa câte am înteles, de a rezolva
probleme suplimentare.
Scopul principal al vizitei sale se dovedi a fi prevenirea guvernului Maiestatii Sale împotriva masinatiunilor
domnului Titulescu... A subliniat ca domnul Titulescu era foarte prorus, ca a trait întotdeauna în afara tarii,
ca nu reprezenta România si ca, pe scurt, era o persoana demna de zoz dispretul. Apoi m-a întrebat daca l-
am întâlnit de-a lungul anilor pe domnul Titulescu. I-am spus ca l-am întâlnit de-a lungul a câtiva ani, la
Geneva, si ca, mie personal, mi-a placut foarte mult. Avea o pozitie foarte însemnata chiar la Geneva. In
acelasi timp l-am putut asigura ca plecarea domnului Titulescu nu va schimba nimic în relatiile între Marea
Britanie si România, care erau bazate pe radacini mult mai adânci decât personalitatea oricarui om".
Pe aceasta nota, un superior al celui care îl primise pe Anton Bibescu preciza ca acestuia din urma "i s-au
dat 2 000 lire sterline pentru a-i cheltui pe propaganda anti-Titulescu aici. A fost ales pentru aceasta
problema deoarece Titulescu l-a concediat - nu fara motiv".
Continutul notei de convorbire permite câteva constatari absolut indubitabile. Vizitele si întrevederile lui
Anton Bibescu în Franta si Marea Britanie s-au înscris într-un demers organic, gândit, programat si sustinut
financiar de autoritatile din Bucuresti. Argumentele folosite în campania anti-Titulescu nu au stralucit prin
inteligenta si forta de persuasiune, limitându-se, în principal, la placa pericolului rusesc al politicii lui
Titulescu.

Fidelitate, demnitate si curaj

Fiind ordonate de Bucuresti, demersurile lui Anton Bibescu au fost cunoscute de catre ministrii români din
capitalele Frantei si Marii Britanii, fara ca acestia - dupa informatiile franceze si britanice din cele doua
capitale. Dispunem de informatii doar în legatura cu suma pusa la dispozitia lui Anton Bibescu pentru
campania din Marea Britanie. Nu avem nici un motiv sa credem ca nu ar fi dispus de o suma echivalenta si
pentru actiunea din Franta. La data respectiva, 2 000 de lire reprezentau o suma considerabila, aratând ca
guvernul din Bucuresti era generos când se punea problema actiunii împotriva lui Titulescu. Presupunem ca
Anton Bibescu si-a folosit si propriile mijloace financiare pentru a-si duce la bun sfârsit actiunea pe care se
iluziona a o crede de un autentic interes national.
Trebuie spus, însa, ca uneori Anton Bibescu a confundat rezultatele demersurilor sale cu propriile dorinte.
Aminteam mai sus de scrisoarea trimisa în tara, a doua zi dupa primirea la Foreign Office, în care Anton
Bibescu afirma: "La Foreign Office multi oameni îl prefera pe Antonescu lui Titulescu. Detalii în curând".
Dar textul notei de convorbiri nu confirma nici pe departe acest lucru. Nu vrem sa spunem însa, prin
aceasta, ca N. Titulescu n-ar fi avut adversari în Marea Britanie, mai ales dupa confruntarea cu Anthony
Eden în cadrul Conferintei de ma Montreux privind regimul strâmtorilor Marii Negre, care a determinat
luari de pozitie ostile din partea unor oameni politici si organe de presa.
Vizitele lui Nicolae Titulescu au determinat o activizare din partea reprezentantilor diplomatici ai României
în diverse capitale (de buna seama impusa de Bucuresti). Trimisii nostri, ascultând ordinele Bucurestilor, au
intervenit si atunci când era vorba doar de intentia unei vizite si atunci când era vorba de o vizita propriu-
zisa. Daca în primul caz încercau s-o blocheze, sa-i reduca dimensiunile si semnificatia, în cel de-al doilea
cauz nu se sfiau sa ceara oficialitatilor din tara unde erau acreditati informatii si amanunte care depaseau
normele diplomatice general-admise, sa exprime dorinta, lipsita de orice echivoc, de a nu se mai repeta
asemenea gesturi. Avem toate motivele sa afirmam ca asemenea interventii se produceau chiar în timpul
respectivelor vizite.
La capatul acestor rânduri este firesc sa ne întrebam ce semnificatie si ce urmari au avut manifestarile
corpului diplomatic românesc?
Gestul diplomatilor care si-au manifestat intentia de a demisiona a fost un avertisment adresat celor care
încercau o îndepartare (subliniem, o îndepartare si nu o abandonare) de liniile directoare ale politicii
externe interbelice. Ei aveau temeiuri sa creada ca gestul lor era normal si necesar, caci numeroase
cancelarii diplomatice si cecuri de presa au reactionat viguros fata de denumirea lui Nicolae Titulescu,
avertizând asupra pericolului schimbarii politicii externe românesti. In nici un caz, gestul diplomatilor
român nu poate fi considerat un act de rebeliune, un act iresponsabil, cu efecte negative asupra actiunii
politico-diplomatice a României.
Atitudinea celor care nu s-au asociat intentiei de demisie, dintr-un motiv sau altul, pune si mai mult în relief
- prin numarul redus al celor ce au subscris unei asemenea pozitii - valoarea gestului "rebelilor".
Sub imperiul reactiilor interne si externe (si vrem sa subliniem ca cei care au condamnat demiterea, atât în
interior cât si în exterior, au fost majoritari), cercurile guvernamentale din Bucuresti au fost obligate sa
reculeze si sa reafirme, prin primul ministru Gh. Tatarescu, prin ministrul de externe Victor Antnescu,
continuitatea politicii externe a României: Pe acest fundal, gestul corpului diplomatic românesc avea
semnificatia unui act de angajament politic si moral fata de politica externa traditionala, care nu numai ca
nu putea fi trecut cu vederea, dar trebuia - din multiple ratiuni, interne si externe - luat în considerare. Era
un gest de fidelitate si demnitate, un gest onest si curajos, fara precedent, dar nu mai putin important.
O diversitate de factori au oferit diplomatilor români suficiente motive pentru a-si reconsidera pozitia
initiala si pentru a servi în continuare interesele tarii în exterior. Se cuvine spus ca în acest cadru - pentru o
dreapta judecata a lucrurilor - ca cei care nu si-au manifestat dorinta de a demisiona nu pot fi considerati ca
ar fi subscris, indirect, unor reale sau presupuse intentii de schimbare a politicii externe românesti sau ca ar
fi acceptat îndepartarea lui Nicolae Titulescu (cu atât mai putin ca ar fi salutat-o). Sa nu uitam însa ca în
spatiul nostru istoric au functionat si functioneaza toate oportunismele. Observarea unor înalte principii
morale a fost la noi mai curând o exceptie decât o regula de comportament în lumea politica. Rigorile
oricarui sistem au obligat pe unii sefi de misiune - si cu atât mai mult pe unii subalterni ai acestora - sa dea
curs cererilor venite de la Bucuresti, amagându-se cu ideea ca urmarind miscarile lui N. Titulescu pe scena
politica europeana nu subminau politica externa de pâna atunci, politica de care erau realmente atasati.
Sceptici în legatura cu identificarea a noi marturii - cel putin în tara - privind acest episod, dar salutând
orice date si consideratii care ar putea completa informatia si care ar putea nuanta si mai mult interpretarea,
apreciem ca, la mijlocul deceniului al patrulea, în România s-a consumat un eveniment de semnificatie si
importanta aparte, legat nu de apararea unui om - oricum nu în primul rând -, ci a unei politici.

Arhiva foto Magazin istoric

COLABORATOR INTIM AL LUI TITULESCU

Cu câtva timp în urma ne-a sosit la redactie o scrisoare expediata de doamna Alexandra Maria Dimitriu din
Bucuresti, al carei continut ne-a provocat o mare bucurie. Este un prim raspuns la apelul lansat de noi acum
câteva luni, în legatura cu constituirea unei arhive fotografice inedite, beneficiind de concursul cititorilor
nostri posesori de astfel de documente. Ne face placere sa reproducem aceasta scrisoare:
"Cunoscând interesul dumneavoastra pentru publicarea unor imagini legate de istoria noastra, va ofer o
copie a fotografiei care îl reprezinta pe Savel Radulescu [personajul din dreapta], diplomat, prieten si
colaborator intim al lui Nicolae Titulescu, împreuna cu unchiul mamei mele, Mihai Ispasiu. Originalul
fotografiei mi-a fost înmânat, împreuna cu alte amintiri, de Mihai Ispasiu însusi, care m-a rugat sa le
pastrez cu grija cuvenita. El a fost functionar, cu rang de ministru plenipotentiar, al Ministerului afacerilor
externe, având raspunderi în problemele financiare ale ministerului, în timpul în care Nicolae Titulescu a
fost titularul acestei institutii. Titulescu l-a apreciat în mod deosebit pentru cinstea si profesionalismul sau.
Mihai Ispasiu s-a nascut la Bucuresti, la 1 iunie 1883, ca fiu al lui Petre si al Gherghinei Ispasiu. La 21
noiembrie 1905 a obtinut licenta în drept la Universitatea din Bucuresti. S-a casatorit cu Elena, nascuta
Arghir. A murit la Bucuresti, la 6 decembrie 1974.
La demiterea de catre Carol II, în împrejurarile cunoscute, a lui Nicolae Titulescu din functia de ministru al
afacerilor externe, a fost demis si pensionat de Mihai Ispasiu, fiind notorie strânsa legatura de natura
profesionala dintre cei doi".

Dictionar istoric

CELE CINCI REPUBLICI FRANCEZE

FLORIN HERA

In îndelungata sa istorie, Franta a fost cârmuita de regi de drept divin si de monarhi constitutionali,
de împarati din familia Bonaparte si de demnitari republicani. Vorbind despre regimurile
republicane, istoricul francez Maurice Agulhon facea urmatoarea observatie: "Ceea ce retine atentia
în viata noastra publica este faptul ca fiecare Republica este numerotata. Avem, în consecinta, prima
Republica, din 1792 pâna în 1804, urmata, peste un timp, de a doua Republica, apoi de a treia si asa
mai departe"... Impotriva ocupatiei naziste si a regimului de dictatura de la Vichy a fost restabilit,
dupa victorie, regimul republican si a fost faurita a patra Republica. In anul 1958, natiunea franceza
s-a pronuntat pentru instituirea celei de-a cincea Republici, cea pe care o cunoastem si acum, ca
regim politic democratic al Frantei timpului nostru.
In cele ce urmeaza ne propunem sa amintim cititorilor Magazinului istoric cum s-au nascut si cum si-
au încetat existenta primele patru Republici, precum si cum a fost fondata a cincea Republica
franceza.

De la Valmy la "Eroica"

La 25 iulie 1792, ducele de Braunschweig, comndantul armatei prusace - într-o actiune comuna cu fortele
imperiale hasburgice si cu trupele emigrantilor nobili francezi de sub conducerea printului de Conde -
lanseaza un Manifest adresat locuitorilor Parisului. Este o declaratie oficiala, care ameninta în termenii cei
mai severi ca orice act de ultraj fata de rege, regina sau familia regala va fi pedepsit prin executia celor
vinovati. Orasului Paris, în caz de nesupunee, i se va aplica o pedeapsa colectiva, "pe care sa o tina minte".
Capitala, promite Manifestul ducelui de Braunschweig, va fi supusa unei executii militare si distrugerii".
Care este atmosfera în Parisul revolutionar? Inca de la 11 iulie 1792 Adunarea legislativa proclamase
"Patria în primejdie". Soseau mereu din provincie voluntari si garzi nationale. In fruntea acestora,
batalioane, de luptatori din Marsilia care intonau Cântecul de razboi pentru armata Rinului, compus în
Alsacia, la Strasbourg, de un capitan din trupele de geniu, Rouget de Lisle. Adusa de marsiliezi la Paris,
melodia va deveni un simbol etern, Marsilieza - imnul national al Frantei.
Manifestul ducelui de Braunschweig a avut, spre surpriza celor care l-au inspirat, efectul unui detonator
într-un mediu exploziv: 47 din cele 48 de sectiuni teritoriale ale Parisului cer Adunarii legislative
detronarea regelui. La 10 august 1792, sectiuni din Paris si locuitori din suburbii ataca palatul Tuileries. Se
produce un masacru cu sute de victime de ambele parti: atacanti parizieni si voluntari din provincie,
aparatori din garzile regale elvetiene si nobili din serviciul de paza.
Ludovic XVI si familia sa se refugiaza în Sala Manejului, unde se afla în sedinta Adunarea Legislativa.
Aceasta va pronunta suspendarea monarhului si va hotarî convocarea unei Conventii nationale cu rol de
Constituanta.
La 21 septembrie 1792, Conventia aleasa prin vot universal masculin, întrunita la Tuileries, a decretat
desfiintarea monarhiei. Despre republica s-a vorbit abia a doua zi în 22 septembrie, când Conventia a
hotarât: actele publice vor fi datate cu mentiunea "Anul I al Republicii franceze". La 25 septembrie 1792
este adoptata formula de însemnatate istorica: "Republica franceza este una si indivizibila": Hotarârea a
ramas ca un exemplu clasic de respingere a încercarilor separatiste.
La 16 decembrie 1792, în numele natiunii, Conventia prevedea pedeapsa capitala împotriva oricarei
persoane care ar atenta "la unitatea Republicii, prin smulgerea unei parti din trupul ei".
Astfel a luat nastere, în anul 1792, prima Republica franceza.
Respectul pentru memoria populara ne obliga sa amintim evenimentul care îmbraca în lumina gloriei acele
zile din septembrie 1792. La 20 septembrie, Franta înscria în istoria ei victoria de la Valmy. Acolo, la sud-
vest de Varennes, localitatea unde regele si regina au fost opriti de populatie în fuga lor din iunie 1791 catre
o fortareata a nobilimii, - acolo, pe înaltimea de la Valmy, tunurile franceze marca gribeauval au respins
atacul prusacilor care se îndreptau în mars spre Paris.
Generalul Fran ois Kellermann, învingatorul de la Valmy, si-a aruncat în lupta regimentele de linie si
trupele de voluntari cu strigatul "traiasca natiunea!". Ducele de Braunschweig a fost silit sa-si înlocuiasca
Manifestul cu un ordin de oprire a înaintarii spre Paris. Cuvântul final a apartinut altui german, Johann
Wolfgang Goethe, prezent la Valmy: "Din acest loc si din aceasta zi, a spus marele scriitor s-a deschis o
epoca noua în istoria lumii"...
...Prima Republica franceza si-a încheiat existenta la 18 mai 1804, când Napoleon I Bonaparte a fost
proclamat împarat. Ludwig van Beethoven, care închinase Simfonia a III-a lui Bonaparte, a aflat cu mânie
vestea despre Imperiu. A rupt atunci pagina de dedicatie a Simfoniei, acuzându-l pe Napoleon ca a pasit pe
calea dispretului fata de drepturile omului.
Simfonia Bonaparte se va numi Eroica si va ramâne închinata numai "amintirii unui mare om"... Un scriitor
meloman facea observatia ca genialul compozitor german ar fi avut dreptul sa-l "sanctioneze" pe Napoleon
înca de la lovitura de stat din 18 brumar (9-10 noiembrie) 1799. Putin mai târziu, în ultima luna a anului
1799, Bonaparte devenea "prim consul pe zece ani" - acordurile funebre din Eroica lui Beethoven puteau fi
inspirate, înca de atunci, de amurgul primei Republici.

Cu ochii lui Balcescu si Tocqueville

La 24 februarie 1848, Nicolae Balcescu îi scrie din Paris lui Vasile Alecsandri, la Iasi: "...timpul îmi lipseste
si sunt ostenit tare, de vreme ce trei zile trait-am tot pe ulite. Afla ca natia cea mare s-a ridicat... Iti alatur
aci o ruptura din catifeaua ce acoperea tronul lui Ludovic Filip, sfarâmat astazi la unu si jumatate ore.
Insumi am smuls- în Tuileries si m-am gândit ca sa-ti fac si tie o particica si sa-ti dovedesc ca chiar în
minutele cele mai mari si mai solemne ce am petrecut în viata mea, cugetarea mea s-a întors catre tine".
Ce se întâmplase? Nicolae Balcescu marturisea lui Vasile Alecsandri (pe care îl compatimeste pentru
absenta de la Paris, în mari clipe istorice) participarea vie a tineretului român la evenimentele care au faurit
a doua Republica franceza. "Un contingent însemnat de români" se afla în capitala Frantei, la studii,
confirma Ion Ghica, presedintele Societatii studentilor români, ales în 1845. Aceasta societate se bucura de
patronajul poetului si omului de stat francez Alphonse-Marie de Lamartine. Membru al Guvernului
provizoriu, care a proclamat a doua Republica franceza la 25 februarie 1848, ministru de externe,
Lamartine este, de fapt, conducatorul executivului în noul regim republican. Ion Ghica releva relatiile de
simpatie si solidaritate dintre Lamartine si fratii Dumitru si Ion C. Bratianu, participanti la evenimentele
revolutionare din Franta si luptatori pentru cauza unitatii si independentei natiunii române. Cei doi tineri
patrioti, viitori fruntasi ai revolutiei de la 1848 din ara Româneasca, sunt inspiratorii unei manifestatii
simbolice pentru prietenia dintre România si Franta, descrisa impresionant de Gazeta de Transilvania,
condusa la Brasov de George Baritiu. Dupa cum se stie, programul politic al Gazetei de Transilvania a fost,
de la primul numar, sustinerea idealurilor nationale ale românilor.
"Câteva zile în urma proclamarii Republicii franceze în Paris, scrie Gazeta de Transilvania, când
reprezentantii tuturor popoarelor, câte au o însemnatate politica, mergeau între cântari de libertate la
Guvernul provizoriu si-l gratulau, junimea studioasa moldo-româna din Paris înca-si desfasura steagul
national cu colorile albastru, auriu si rosu, ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii". Philippe Buchez,
ajutor de primar al Parisului, îi saluta pe tinerii români cu aceste cuvinte: "Voi aveti a face lucruri mari,
pentru ca voi sunteti avangarda Europei catre Rasarit". Primind tricolorul românesc, reprezentantul
Primariei Parisului declara ca Guvernul provizoriu alatura drapelul românilor steagurilor înaltate de
natiunile Europei, reunite ca un simbol al drepturilor popoarelor. In aceleasi zile din februarie 1848,
Costache Negri se înscrie în prima lista a celor care îsi ofera ajutorul pentru ranitii spitalizati - dupa luptele
pe baricade - în localul "Bibliotecii române" de la Paris. Costache Negri, ca si Iancu Alecsandri (frate mai
mic al lui Vasile Alecsandri) se numara printre românii care îi cer umanitaristului Lamennais, precursor al
"socialismului crestin", sa-i accepte ca voluntari în sprijinul Republicii.
Aceste fapte, si multe altele, arata ca oamenii de frunte ai generatiei de patrioti de la 1848, în toate
pamânturile românesti, au avut o constiinta clara a intereselor României într-o Europa a natiunilor libere.
Viziunea avansata a pasoptistilor români s-a bucurat de multa pretuire în Franta celei de-a doua republici.
Marele istoric Jules Michelet a popularizat în presa franceza Revolutia de la 1848 din arile Române. Edgar
Quinet - casatorit cu fiica lui Gheorghe Asachi, Hermiona - a sustinut cu prestigiul de profesor la celebrul
Coll ge de France ideile din lucrarea sa, Românii. Sunt doar doua ilustre exemple, dar numele
republicanilor francezi filo-români sunt mult mai numeroase. Atitudinea pasoptistilor - ca autentici
reprezentanti ai elitei politice românesti - a influentat aparitia trainica în Franta a unor importante simpatii
pentru cauza nationala a românilor.
Revolutia din februarie 1848, prabusirea prestigiosului om politic si istoric, autoritarul Fran ois Guizot,
urmata imediat de fuga regelui Ludovic-Filip au surprins cercurile conducatoare de la Paris. Cu tate
acestea, un avertisment extrem de serios fusese rostit în Camera Deputatilor, înca la sedinta din 29 ianuarie
1848, cu mai putin de o luna înainte de evenimentele revolutionare.
Alexis de Tocqueville, deputat din Normandia, autorul cartii de mare succes Despre democratie în America
(Magazin istoric, nr. 11/1997) se adresa colegilor sai parlamentari în acesti termeni: "Cred ca în clipa de
fata dormim pe un vulcan! Sunt profund încredintat ca asa stau lucrurile!" Tocqueville continua: "Vechea
stapânire, domnilor, a fost mai puternica decât dumneavoastra. i atunci, cum se explica faptul ca a fost data
jos? Credeti ca s-a produs, pur si simplu, un accident? Nu, domnilor, exista cu totul alta cauza: faptul ca
prin nepasarea ei, prin egoismul si prin viciile ei, clasa care guverna devenise incompetenta si nedemna sa
mai conduca tara".
Odata proclamata cea de-a doua Republica franceza a reintrodus dreptul de vot universal. Din pacate, din
nou, o "universalitate" care excludea jumatate din natiune, femeile. Totusi, Republica s-a aratat umana
decretând desfiintarea sclaviei în coloniile franceze. Pedeapsa cu moartea a fost formal eliminata ca
sanctiune "în materie politica". Era dorita aceasta despartire de spectrul ghilotinei, amintire odioasa a
"Comitetului Salvarii Publice" si a Teroarei din anii 1793 si 1794.
Pâna în iunie atmosfera de fratie si unanimitate din februarie 1848 s-a risipit... Noua Adunare Constituanta
a hotarât lichidarea Atelierelor national, nerentabile. Acesea întretineau la Paris, din banii publici, 100 000
de muncitori. Declarati indezirabili în Capitala, muncitorii someri sunt sfatuiti sa ceara intrarea în armata
(Franta ducea lupte cu musulmanii din nordul Africii...) sau sa plece la tara pentru desecari de terenuri.
Lipsiti brusc de resurse, o parte din muncitori recurg la armele pe care le poseda în calitate de membri ai
garzilor nationale. Sunt ridicate baricade în artierele si suburbiile populare. Adunarea face apel la generalul
Cavaignac, pe care îl numeste sef al puterii executive. Prin interventia masiva a fortelor armate, insurectia
din iunie 1848 este înecata în sânge. "Zilele din iunie" se încheie cu un bilant de cruzimi, mostenire
primejdioasa de resentimente. Incercând eroic sa-i înduplece pe compatrioti sa nu se ucida între ei,
arhiepiscopul Parisului, monseniorul Affre, îsi sacrifica propria viata, la 25 iunie 1848. Ia sfârsit astfel
"perioada de farmec" a celei de-a doua Republici, inaugurata în februarie în plina atmosfera romantica, de
poetul Lamartine, ca membru marcant al Guvernului provizoriu. Totul se termina în iunie, cu amara replica
adresata de un cetatean din cartierul Saint-Antoine, ministrul Fran ois Arago, savant distins, astronom: "De
fapt, aveti dreptate, stimate domn. Numai ca se vede ca nu va fost niciodata foame"...

"Printul presedinte"

La 10 decembrie 1848, pe baza noii Constitutii adoptate în noiembrie, s-au tinut alegeri pentru demnitatea
de presedinte al Republicii. S-au prezentat la urne 7 500 000 de francezi, în mare majoritate tarani.
Rezultate: poetul Lamartine - 18 000 de voturi. Juristul reformist Ledru-Rollin - 371 000 de voturi.
Generalul Cavaignac, învingatorul din iunie - 1 500 000 de voturi. Daca alegerea presedintelui Republicii s-
ar fi facut de catre deputatii Adunarii, si nu prin vot direct universal, Cavaignac ar fi câstigat în mod sigur.
Dar asa, votul universal, al "Frantei din adâncuri" cu o masiva majoritate rurala, a produs "viitura" uriasa:
peste 5 500 000 pentru candidatul Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul împaratului Napoleon I!
In Istoria Frantei coordonata de academicianul Georges Duby - se subliniaza: "La 20 decembrie 1848,
Ludovic Napoleon Bonaparte a jurat solemn" sa fie credincios Constitutiei. Aceasta îl obliga în mod clar ca
dupa patru ani sa redevina un cetatean obisnuit". Constitutia celei de-a doua Republici nu permitea
realegerea în continuare. Pentru a dobândi un nou termen de conducere era necesara o asteptare de cel putin
patru ani, în care timp alt cetatean ocupa postul de presedinte al Republicii.
"Dar, precizeaza istoricul Maurice Agulhon, presedintele Ludovic Napoleon Bonaparte era... bonapartist. In
dezbaterile din presa si din Adunarea legislativa nu vedea decât palavrageala si încurcatura. Bonapartismul
era pentru Ludovic Napoleon nu numai o doctrina politica sau o stare de spirit. Era o mostenire care trebuia
repusa integral în drepturi, un fel de misiune care reprezenta o obligatie de familie si, în acelasi timp, o
datorie personala".
Presedintele celei de-a doua Republici a ales data simbolica de 2 decembrie pentru o lovitura de stat. La 2
decembrie 18514 se aniversau: încoronarea, la catedrala Notre Dame, din Paris, a împaratului Napoleon I
(1804); stralucita victorie militara a împaratului la Austerlitz, în 1805. Cei mai însemnati oameni politici
republicani sunt arestati în noaptea de 1 spre 2 decembrie 1851. Deputatul Baudin este împuscat pe o
baricada în timp ce cheama la apararea Republicii. O seama de adversari ai lui Ludovic Napoleon sunt
proscrisi. Presedintia "printului - presedinte" este prelungita cu zece ani. Apoi, la 2 decembrie 1852,
Ludovic Napoleon Bonaparte se proclama împarat al francezilor, sub numele de Napoleon III. Titlul de
Napoleon II ramâne rezervat, în amintire, "regelui Romei", fiului lui Napoleon I, un tânar care a murit în
1832 si pe care scriitorul Edmond Rostand l-a evocat în piesa romantica L'Aiglon "Puiul de vultur".
Desi atacat cu mare duritate de criticii sai (Victor Hugo l-a numit cu cruzime Napoleon-cel-mic...),
Napoleon III a avut si admiratori talentati, unul dintre ei fiind Vasile Alecsandri, care i-a fost recunoscator
pentru sustinerea cauzei Unirii. In anul 1994 a aparut, în limba româna, documentata lucrare a lui Philippe
S guin, cunoscut om politic al celei de-a V-a Republici franceze, intitulata polemic Ludovic Napoleon cel
Mare. Editia româna a cartii lui Philippe S guin (Magazin istoric, nr. 1/1995) este însotita de un admirabil
Extract din istoria misiilor mele politice de Vasile Alecsandri. Excelent diplomat, marele nostru poet, trimis
al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, l-a întâlnit de trei ori pe Napoleon III - care a manifestat un constant
interes fata de mesajele aduse de Alecsandri. In audienta la Palatul Tuileries, în 1859, anul Unirii, Vasile
Alecsandri este întrebat de Napoleon III: - "Bun soldat e românul?" Raspunsul lui Alecsandri: - "Eu
considerez, Sire, soldatul român ca pe unul dintre cei mai buni din Europa".

De la Sedan la Sedan

Sedan este o asezare din nrd-estul Frantei, pe fluviul meuse, în departamentul Ardenilor, numele unei
regiuni cu climat aspru, acoperita de paduri si de mlastini. Cea mai mare parte a zonei Ardenilor se afla în
Belgia. Cine strabae Ardenii spre Franta, trecând prin paduri si printre mlastinile exploatarilor de turba
(astazi circulatia este cu mult mai usoara, caile sunt mai accesibile...), poate ajunge la Sedan. Pentru
istoricii francezi, formula "De la Sedan la Sedan" are o semnificatie tragica.
La 2 septembrie 1870, în timpul razboiului franco-prusian, Napoleon III a fost înfrânt dezastruos si a
capitulat la Sedan. In mai 1940, spulberând dogmele "frontului continuu", impuse celei de-a treia Republici
de potentatii care dominau posturile de comanda ale apararii strategice, diviziile blindate ale lui Hitler,
îmbinate cu o eficienta forta aeriana de vânatoare-bombardament, au strapuns dispozitivul defensiv francez,
în punctul principial de la Sedan.
Astfel, existenta în timp a celei de-a III-a Republici franceze se situeaza între doua catastrofe militare ce
poarta numele Sedan: cea din 1870, când s-a prabusit al doilea Imperiu. Cea din 1940, când Franta a fost
invadata de nazisti, care au ocupat centrele vitale de pe teritoriul national si au creat conditiile pentru
instalarea, în asa-zisa "zona libera", vremelnic tolerata, a regimentului de la Vichy.
Generalul Charles de Gaulle, în spiritul caruia Republica si Franta erau una si aceeasi fiinta care "trebuie sa
stea cu fruntea sus", amintea, într-o cuvântare rostita în 1958, în fata cetatenilor Parisului, cu prilejul
prezentarii proiectului de constitutie a celei de-a V-a Republici:
"La 4 septembrie 1870, imediat dupa Sedan, Republica a aparut în ochii tarii spre a deschide calea de
vindecare a urmarilor dezastrului".
Cum s-a petrecut evenimentul istoric care inaugureaza existenta de 70 de ani a Republicii a III-a? n
(Va urma)
 Viata si moartea lui Seneca
Florin Hera
Marii   istorici   ai   latinitatii,   precum   si   poetii   ei   de   frunte,   ca   Dante   Alighieri,   îi
alatura în operele lor pe Cicero si Seneca. Cei doi oameni de stat si carturari ai
Romei antice au trait în vremuri diferite, dar au avut un destin care îi apropie.

Amândoi, atât republicanul Cicero, cât si sprijinitorul regimului imperial, Seneca,
si­au asumat riscul de a participa la mersul primejdios al unei istorii dramatice. Au
actionat ca gânditori politici si ca literati de prima însemnatate ai timpului lor, cu
intentia   de   a   influenta   desfasurarea   evenimentelor   si   de   a   orienta   deciziile
detinatorilor   principali   ai   puterii.   Au   întrupat   cu   abnegatie,   pâna   la   sacrificiul
suprem, sufletul Cetatii.

Cicero a fost ucis odata cu Republica, în a doua jumatate a secolului I î.Hr. Viata lui
Seneca s­a petrecut  în  primul veac al erei crestine, sub  împaratii dinastiei iulio­
claudiene, si s­a încheiat tragic, în anul 65 d.Hr., când înteleptul a fost constrâns sa
se sinucida.

Straduindu­se sa învete "arta de a trai", Seneca a cunoscut, într­o vreme departata
si, totodata, atât de apropiata de noi, pretuirea si calomnia, faima si exilul, puterea
si dizgratia, bogatia si renuntarea. "Incerc sa vorbesc despre un drum drept pe care l­
am aflat prea târziu",  marturiseste Seneca în capodopera sa de ramas bun,  Scrisori
catre   Lucilius.  Seninatatea  finala   nu  l­a  împiedicat   pe  Seneca   sa  spuna,  cui   avea
urechi de auzit, adevarul fara ocol despre nesabuinta unei politici arbitrare, care
credea ca poate impune vointa ei tiranica Cetatii si lumii.

In muzeul Prado din Madrid, chipul lui Seneca apare brazdat de semnele unei batrâneti
timpurii.   Spania   latina   cinsteste   nasterea   unui   fiu   al   ei   pe   stravechiul   pamânt   iberic.
Lucius Annaeus Seneca a vazut lumina zilei în ajunul secolului 1 al erei noastre, în cea
mai   romanizata   regiune   sudica   a   Hispaniei,   provincia   Baetica.   Ne   aducem   aminte,
desigur, si de o alta personalitate istorica nascuta  în acele locuri hispanice: împaratul
Traian, cuceritorul Daciei, care a domnit între anii 98 si 117 d.Hr.

Seneca este un andaluz sau, cum îl numeste biograful sau român, istoricul Eugen Cizek,
un "corduban".

Orasul lui natal  este Corduba, azi Cordoba, la apa Guadalquivirului.  Fluviu cântat  în

"romanceros",   dar   si   în  Poemele   saturniene  ale   marelui   artist   francez   al   culorilor   si
nuantelor, Paul Verlaine: "Veselul Guadalquivir râde portocalilor aurii / Si oglindeste­n
seara, usoare bolerouriÖ"

Calator neobosit,  cunoscator  al limbii  spaniole, Nicolae  Iorga a pasit,  prin 1927, "pe

malurile   largului   Guadalquivir,   care   luneca   spre   Atlanticul   departat".   Insemnarile
istoricului  par   însufletite  de   un  presentiment  dureros  atunci   când  evoca   "filozofia  lui
Seneca, de o adânca întelepciune, dar mai ales de o încordare de otel contra soartei"Ö

Cercetând   marturiile   despre   ginta   foarte   înzestrata   a   Annaeilor   se   cuvine   sa   relevam

faptul   ca   Seneca   tatal,   cunoscut   si   ca   Seneca   Retorul   (55   î.Hr.­41   d.   Hr.),   a   avut   o
valoroasa activitate de intelectual creator, atât în Spania, cât si la Roma. Istoric si critic al
artei oratorice, Seneca tatal a fost un aparator al traditiei clasice. Facea parte din ordinul
cavalerilor, situat imediat dupa ordinul senatorilor, primul în ierarhia sociala. Mama lui
Seneca,   Helvia,   provenea   dintr­o   familie   de   notabili   din   vecinatatea   Cordubei.   Sotii
Seneca au avut trei baieti. Lucius Annaeus Seneca era al doilea copil. Primul nascut,
Novatus, va parcurge în decursul anilor o importanta cariera de demnitar. Al treilea fiu,
Mela, va fi tatal unui poet celebru, Lucan (39­65 d.Hr.).

Intre cei trei frati si parintii lor va exista mereu o puternica legatura de solidaritate si
dragoste, oglindita si în opera lui Seneca­fiul.

Confruntare la Corint

Spiritul de dreptate   în care au fost crescuti fiii familiei  Annaeilor s­a facut simtit  cu

prilejul unui eveniment deosebit din viata de magistrat a lui Novatus, fratele mai mare al
lui Seneca. Novatus fusese adoptat de un senator si luase numele de Gallio.

Sub domnia împaratului Claudiu (41­54 d. Hr.), Gallio a ajuns guvernator al provin­ciei
Ahaia (Grecia). La scaunul de judecata de la Corint al guvernatorului Gallio a fost adus
de denuntatori Sf. Apostol Pavel. Delatorii reprezentau, si în Imperiul roman, un flagel
hidos.   Ei   denuntau   mai   ales   asa­numite   crime   politice   si   "jigniri   aduse   împaratului".
Pârâtorii   beneficiau   de   substantiale   câstiguri,   prin   confiscarea   bunurilor   celor
condamnati.

Denuntatorii Apostolului Pavel l­au învinuit în fata lui Gallio de comiterea unor crime
împotriva Legii credintei stramosilor. Situatia era amenintatoare. Asa cum arata istoricul
roman Suetoniu (70­150 d.Hr.), împaratul Claudiu izgonise din Roma si prigonea pe toti
cei   învinuiti   ca   "iscau   neîncetat   tulburari   îndemnati   de   Chrestus".   Cei   mai   avizati
comentatori ai lui Suetoniu considera ca istoricul, reluând ca atare limbajul propagandei
oficiale, se refera de fapt la persecutarea primilor crestini în Imperiul roman.

Este evident ca guvernatorul Gallio, un eminent jurist, era la curent cu masurile luate de
cezarul de la Roma, cu atmosfera de prigonire a credinciosilor lui "Chrestus". Cunostea
de asemenea  activitatea  desfasurata   în provincia  Ahaia  de Sf. Apostol  Pavel, care  se
manifesta deschis, în public.

Fiind un om drept, Gallio a declarat ca nu vede nici o fapta criminala comisa de cel adus
la scaunul de judecata. Daca exista un litigiu, a adaugat Gallio, atunci este vorba despre o
disputa pe teme de credinta numai între cei interesati, despre o controversa de interpretare
a unor termeni si a unor reguli rituale. Dar aceasta nu este treaba guvernatorului roman.
Asadar, Gallio a refuzat sa­i satisfaca pe delatori si i­a evacuat din sala de judecata.

Fratelui sau mai mare Seneca i­a închinat, între alte opere, scrierea Despre viata fericita,
ce  contine  un  atac   energic   împotriva  pârâtorilor  profesionisti   si a  acuzatorilor  de  rea
credinta.

In vremea cezarului Tiberiu

"Epoca tineretii mele, îsi aminteste Seneca, s­a întâmplat sa fie la începutul domniei lui
Tiberiu".
Tiberius Iulius Caesar a fost împarat între anii 14 si 37 d.Hr. Avea 56 de ani când a urcat
pe tronul imperiului, la moartea lui Augustus. Bun militar, administrator cu experienta,
era un om politic mai putin înzestrat decât parintele sau adoptiv, împaratul Augustus.

A reusit totusi sa conduca si sa mentina un stat care se întindea de la Atlantic pâna la
fluviul Eufrat în Asia, din Africa de nord pâna la muntii Caucaz. Populatia acestui vast
imperiu, care transformase Mediterana într­un "lac roman", se ridica la 50 de milioane de
locuitori. Numai vreo 6 milioane se bucurau de statutul privilegiat de cetatean roman.

Patrician provenit din familia Claudia, înrudita cu ginta Iulia, Tiberiu a beneficiat de o
educatie aleasa. Istoricii latini au remarcat ca acest om foarte retinut, impenetrabil, facea
uneori   observatii   ironice,   într­o   impecabila   limba   elina.   Romanii   considerau   ca   sursa
dezvoltarii lor spirituale se afla în cultura greaca. Dar, în acelasi timp, erau foarte mândri
de propriile traditii si aparau statornic limba latina.

Seneca   a   fost   adus   la   Roma   din   frageda   copilarie,   sub   îngrijirea   devotata   a   unei
admirabile matusi, sotia unui viitor guvernator al Egiptului. Ca tânar discipol, Seneca va
admira   mai   multi   dascali   greci   si   latini.   Cel   mai   pretuit   dintre   acesti   "directori   de
constiinta" va fi stoicul Attalus. Arta cuvântului si talentul pedagogic ale lui Attalus vor fi
recunoscute chiar si de severul conservator Seneca tatal, care nu­i iubea pe filozofi si
acorda atentie mai ales retoricii.

Seneca­fiul se va atasa de gânditorii stoici care îsi îndreptau eforturile spre faurirea unei
atitudini de demnitate, umanitate si curaj în fata greutatilor si suferintelor vietii. Þelul
ideal   al   stoicilor   era   libertatea   interioara,   sufleteasca   ­   scut   împotriva   nedreptatii   si
tiraniei.

In a doua parte a domniei lui Tiberiu, dupa anul 20 d.Hr., a devenit tot mai pronuntata o
influenta   politica   negativa,   exercitata   de   Seianus,   un   favorit   rafinat   si   viclean.   Sub
comanda   acestuia   se   aflau   cohortele   pretoriene,   ostasii   de   elita   ai   garzii   imperiale,
concentrati în cazarmi speciale, la Roma. "In al noualea an de domnie, scrie istoricul
roman   Tacit   (55­120   d.Hr.),   Tiberiu   a   început   sa   se   poarte   cu   cruzime.   Pricina
schimbarilor în rau a fost Seianus"Ö "Nu capatai sprijinul lui Seianus, arata patrunzatoul
Tacit, decât daca erai gata la orice crima". 

Unul dintre protejatii "alesi pe sprânceana" de înaltul favorit a fost Pontius, supranumit
Pilatul, pentru ca fusese decorat cu o "sulita de onoare", o arma numita "pilum". Istoricul
Tacit consemneaza  în celebrele  lui  Anale:  "Christos, de la care crestinii   îsi primisera
numele, fusese condamnat la moarte, în timpul lui Tiberiu, de procuratorul Pontius Pilat".

ÖSi tot în vremea lui Tiberiu, puternicul favorit Seianus obtine alungarea din Roma a
profesorului lui Seneca, învatatul stoic Attalus. Aceasta masura de prigonire facea parte
dintr­o   campanie   de   intimidare   si   represiune   împotriva   "opozitiei   stoice".   Reactia   lui
Seneca va fi decizia de a parasi Capitala. A plecat în Egipt, unde putea sa fie aparat de
matusa   sa,  sora  Helviei,   si  de  sotul  ei,   guvernator   al  Egiptului.   Va  ramâne   acolo,   la
Alexandria, pâna în anul 31 d.Hr.

La 18 octombrie 31, prin hotarârea împaratului Tiberiu, la al carui tron râvnise, Seianus ­
"patronul" lui Pilat si persecutorul lui Attalus ­ va fi executat.

(Va urma)