un mâner de uşă melancolic

m-am pus în locul lui. aşa fac de la un timp cu foarte multe obiecte, lipsite evident de
conştiinţă. le atribui ceea ce le lipseşte, prin mine. prin gândurile mele. prin ceea ce eu
numesc conştiinţă, fără a şti dacă este aşa cu adevărat. acum sunt un mâner de la o uşă
veche. eu mi-am ales starea asta. sunt interesat de tot ceea ce este vechi. vechi nu uzat.
nu nou şi uzat, ci vechi cu adevărat şi uzat de timp. sunt un mâner cu forme baroce. nu
sunt chiar atât de vechi şi nu am pretenţia că aparţin unei uşi din acea epocă a
volutelor şi curbelor. a pietricelelor şi scoicilor. a perlelor. sunt din bronz, asta este
foarte clar şi observ asta acolo unde, mâinile celor care mă apasă cu gânduri din cele
mai diferite, mi-au dat un lustru mat. bronzul acesta conţine prea mult arsen, de aici
culoarea mai gălbuie. mă gândesc că de aici vine şi melancolia mea. după unii autori
antici, arsenul pătrundea în vasele de sânge, ajungea la creier şi îl făcea mult mai
funcţional. mult mai lucid. mai treaz pot spune. invers alcoolului care trăgea o cortină
din ce în ce mai deasă pe creier. care îl ameţea, îi făcea o stare de confuzie şi de
pierdere. arsenul, ştiu eu, îi dă capacitate de a vedea clar, acolo unde ochiul ca simplu
receptor nu se poate descurca. eu sunt un mâner de uşă veche, dar nu din epoca
barocului ci din perioada mic-burghezilor. a noilor îmbogăţiţi cum s-ar spune. sunt aşa
cum am spus din bronz gălbui şi sunt profund melancolic. văd contururile într-un mod
vălurit ca unele faţade din secolul baroc. şi nu-mi explic de ce. a vedea mai clar
înseamnă a vedea vălurit? sau a vedea mai clar, foarte clar, presupune o îndepărtare, o
respingere a nesemnificativului şi de aici o ştergere a tot ceea ce respinge de fapt
melancolia? sunt mai melancolic pentru că văd numai ceea ce de obicei nu se vede?
ceea ce de obicei se respinge? am o conştiinţă din bronz dres cu arsen. uşa pe care o
ajut să se îndepărteze de toc, nu simte nimic. probabil, lemnul nu lasă loc de
interpretări baroce.