femeilor le place uneori să fie confundate cu hârtia.

nu, nu cu o filă de hârtie, ci cu

hârtia. s-a auzit foarte bine, cu hârtia şi nu întotdeauna de cea mai bună calitate. sunt
femei care se vor hârtie filigranată, cu firişoare de aur prin ea sau de mătase, care să le
înnobileze şi pe care litera să strige triumfătoare şi mândră, dispreţuitoare totodată.
sunt altele care apreciază brunul acela ieftin al hârtiei de ambalaj, o hârtie rezistentă
de altfel la tot felul de manipulări, chiar dintre cele mai vulgare. şi pentru aceste
lucruri este necesară hârtia. femeile pe care le-am cunoscut în foarte scurta mea viaţă,
au lăsat să se vadă fie moliciunea lor de şerveţel, foiala de ziar unde găseşti laolaltă
ştiri despre evenimente mondene, dar şi despre crime şi violuri; au fost femeile filă de
dictando, femeile cu liniile ce le trasau foarte precis paralelele, ştiind în fiecare minut
cine sunt, unde sunt, de ce sunt acolo şi nu în altă parte, într-un cuvânt femeile
previzibile. ce fel de femei mi-au plăcut? într-o ordine auto-impusă aş aşeza în vârful
ierarhiei, femeia hârtie creponată, acea femeie care se desface după legi numai de ea
cunoscute, se desface în direcţii imposibil de prevăzut, femeia care are cute şi
cutişoare, care te ţin permanent în tensiune: oare ce este în această cută, oare de ce s-a
întrerupt cealaltă. femeia hârtie creponată este părelnic transparentă, dar m-am înşelat
de multe ori când am confundat o umbră de pe suprafaţa lor cu lumina trecând prin
ele. am fost apoi alături de femeia hârtie autocolantă, aceea de care abia atingându-te
te lipeşti pentru multă vreme şi dezlipirea este dificilă. aici bineînţeles că are mare
importanţă şi lipiciul de pe verso, aşa că pot spune că este o femeie jumătate hârtie, cu
ea trecând deja în alte înfăţişări. am şi acum multe urme