„Revizitarea” Angliei

Petrache PLOPEANU
Motto:
„Rousseau a fost un flagel pentru Franţa, ca Hegel
pentru Germania. Indiferentă faţă de istorie şi de sisteme,
Anglia s-a învoit cu mediocritatea; „filozofia" ei a stabilit
valoarea senzaţiei, politica ei – valoarea afacerii. Empirismul
a fost răspunsul Angliei la elucubraţiile Continentului, iar
Parlamentul - sfidarea pe care a aruncat-o utopiei, patologiei
eroice. Echilibrul politic nu poate fi obţinut decît de nulităţi
de soi. Cine a adus catastrofele? Apucaţii, cei ce nu pot sta
locului, neputincioşii, insomniacii, artiştii rataţi purtînd
coroană, sabie sau uniformă şi, mai mult decît toţi, optimiştii,
cei care speră pe spinarea altora”.
(Emil Cioran, Silogismele amărăciunii)

„Revizitarea” este un concept pe care l-a introdus premiatul cu Nobel, pentru științe economice
în 1998, Amartya Sen. El înțelegea prin acest termen revenirea la tezele fundamentale ale
liberalismului clasic și compararea lor cu liberalismul sfârșitului de secol XX, care confruntat cu
diferite „crize”, imagina soluții înscrise pe linia noului liberalism. Dar nu numai compararea o dorea
Sen, ci și o reflecție gnoseologică și praxiologică în cadrul eforturilor guvernanților contemporani de a
rezolva gravele probleme cu care se confrunta lumea și care în aceste două prime decenii ale secolului
al XXI-lea continuă să fie nodul gordian al democrației.
Ce legătură să aibă titlul din incipitul acestui articol cu ideile lui Amartya Sen și cu
„Silogismele” lui Emil Cioran?
Răspunsul la această întrebare, este evident că nu poate fi o simplă spusă, menită să umple un
timp mort într-o dezbatere, așa cum ne obișnuiesc „capetele vorbitoare” de la posturile de televiziune.
Răspunsul trebuie să rezulte ca o concluzie firească la inferența pornită de la anumite premise.
Premisele, ca și concluzia sunt cuprinse în „silogismul” ales de noi drept motto pentru acest articol.
Nu-l vom rescrie din economie de spațiu și de timp, dar vom relua ideile care, la o primă vedere, ca
întotdeauna în ceea ce privește exprimările lui Cioran, par să fie formulate ex abrupto, fără a ține
seama de anumite susceptibilități, fără a menaja orgoliile naționale, savante, personale, etc.
Notăm aceste exprimări care fac trimitere la naționalism:
„…Rousseau a fost un flagel pentru Franţa…”;
„…Hegel [a fost un flagel] pentru Germania…”;
„…Anglia, este Indiferentă faţă de istorie şi de sisteme…”;
„…Anglia, s-a învoit cu mediocritatea…”;
„…«filozofia» ei [a Angliei] a stabilit valoarea senzaţiei…”;
„…politica ei [a Angliei] – valoarea afacerii…”;
„…Empirismul a fost răspunsul Angliei la elucubraţiile Continentului…”;
„…Parlamentul [Angliei]- sfidarea pe care a aruncat-o utopiei, patologiei eroice…”;
Alte exprimări ne duc spre rolul personalităților în istorie, ceea ce presupune îmbinarea dintre
politică și psihologie:
„Echilibrul politic nu poate fi obţinut decît de nulităţi de soi”;
„…Apucaţii, cei ce nu pot sta locului, neputincioşii, insomniacii, artiştii rataţi purtînd coroană,
sabie sau uniformă… [au] adus catastrofele…”;
„…mai mult decît toţi, optimiştii, cei care speră pe spinarea altora… [au] adus catastrofele”;
Ce observații avem de făcut în legătură cu toate aceste „exprimări”-silogisme:
1. Statele care fac obiectul unei critici evidente pentru acceptarea teoriilor filozofice și sociale
unor învățați precum Rousseau și Hegel, sunt Franța și Germania.
2. Atât Rousseau, cât și Hegel au fost un „flagel” pentru țările lor.
3. Anglia este alăturată „indiferenței” și „mediocrității”.
4. Filozofia Angliei este aceea bazată pe contactul cu realitatea, nu de tip idealist.
5. Politica Angliei se bazează pe pragmatism – „afacerea” și rezultatele ei.
 6. În timp ce întreg continentul european „vibra” pe coarda iluminismului secolului al XVIII-
lea, a filozofiei naturale (franceze prin excelență), a spiritului absolut, a tezei-antitezei și
sintezei hegeliene, care avea să ducă la marxism, Anglia îi opunea empirismul, cunoașterea
pe baza studierii realității concrete.
7. În timp ce continentul era sfâșiat, la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al
XX-lea între diferite pan-(germanisme, slavisme) utopice și atitudini revanșarde eroice
(Franța după 1871) și în perioada interbelică, bolșevism, fascism, nazism, Anglia își păstra
Parlamentul drept pavăză.
A doua categorie de observații are în vedere „personalitățile” (ghilimelele sunt necesare în
contextul exprimărilor lui Cioran). Cine sunt aceste personalități?
a. Nulitățile, care nu pot crea în ciuda pretențiilor exprimate de la tribunele europene,
echilibrul pe continent (vezi oameni politici de pe continent din secolul al XVIII-lea până în
prezent).
b. Apucații, cei care se doresc vizibili, impuși cu forța în mentalul colectiv (vezi Mussolini).
c. Neputincioșii, cei care sub o glazură de forță, se dovedesc a fi incapabili să rezolve
problemele grave cu care se confruntă popoarele lor (vezi monarhi și președinți de paie).
d. Insomniacii (vezi Stalin cu programul său de noapte).
e. Artiștii ratați (vezi Hitler în perioada vieneză).
Lângă aceștia sunt puși și cei considerați „părinții” contractului social, ai filozofiei dialectice,
Rousseau și Hegel, iar Cioran nu o face în mod gratuit, doar din spirit de contradicție și din dorința de
a-și confirma pesimismul funciar. El este convins că toate relele secolului al XX-lea, că toate ororile
sale, care au mutilat spiritul și trupul ființei umane, nu ar fi fost posibile fără asemenea personalități de
frunte, ceilalți, nulitățile, apucații, insomniacii, artiștii ratați, nefiind altceva decât instrumentele lor. Și
mai este convins Emil Cioran încă de un lucru: dacă în locul acestor idei iluministe, legate de faimoasa
lozincă libertate-egalitate-fraternitate, ar fi stat realitatea concretă și directă, necoafată, neteoretizată,
dacă în locul experimentelor utopice și eroice, continentul ar fi acceptat că Anglia este un izvor al
democrației europene, dacă instituțiile englezești bazate pe Magna Charta Libertatum, încă de la 1215,
ar fi devenit baza instituțională europeană, alta ar fi fost situația cu acea ființă umană!
Și atunci toate aceste idei devin enunțuri-premise și concluzii ale unei soluții generale:
Iluminismul a stat la baza tuturor paradigmelor in-umane din secolul al XX-lea;
Parlamentarismul și valorile englezești privesc drepturile reale ale ființei umane;
Anglia este indiferentă față de istorie și sisteme, pentru a-și păstra democrația reală.
Concluzia spre care ne-a condus Emil Cioran este deosebit de dură pentru noi cei scăpați de
anticomunism, dar intrați în Uniunea Europeană, deoarece ne pune în fața unei exprimări generale care
ne poate zdruncina încrederea în calea urmată și ne face să ne punem întrebarea: ar fi posibil ca și
acest construct legat de numele Franței și al Germaniei, în principal, să fie un experiment „iluminist”?
Să nu uităm că Napoleon Bonaparte, ieșit din ororile revoluției franceze de la 1789-1795 își propunea
să realizeze o „Asociațiune Generală Europeană”, dincolo de naționalități, pe care tot el le trezise la
viață!
„Revizitarea” Angliei în contextul „brexit-ului”, presupune o revenire la toate acele valori ale
democrației inventate de englezi, popor care nu a abandonat niciodată, nici în cele mai grele momente
din existența sa, ideea democrației reale, nu afișată la tribune, nu clamată de propaganda oficială, nu
expusă la catedrele politizate, nu sărbătorită festivist, nu acoperită de fel de fel de concepte care fac să
se piardă esența: binele și prosperitatea ființei umane.
Cum ar putea însă să se petreacă acest fapt la noi, la români, care ne fălim cu iluminismul Școlii
Ardelene, dar uităm să întindem mâna în mod liber, ca unui egal, ca unui frate, celui aflat în cumpănă,
celui aflat în nenorociri, celui sărac, „văduvei și orfanului”, simboluri încă din antichitate, ale unui act
de justiție necesar pentru a spune că încă suntem oameni.
Cred, fără nici un dubiu, că Cioran ne-ar fi dorit pe noi, pe români, mai puțin „europeni” și mai
mult englezi. Dar societatea românească actuală adăpostește în spiritul libertății, „egalității și
fraternității” pe toate nulitățile, pe toți apucații, neputincioșii, insomniacii și artiștii ratați, care
proclamându-se „mai liberi” ca noi, „mai egali” ca noi, „mai frați” ca noi, profită de speranța noastră
de democrație reală, asumându-și o putere pragmatică, o bogăție absolută și o indiferență istorică.
Honi soit qui mal y pense!