Sonet

[ca-n vremea ciumei negre de-altădată]

Acum săraci, ființa ni-i furată

de dorul lumii de-a fugi de boală,
ne-acoperim iubirea cu o țoală
și ne luptăm cu pielea prea-curată,
să viețuim în carne și în oase,
cu gânduri sterpe înmuiate-n frică.
Pentru-a uita de virusu-ce-mi strică
seninătatea zilei luminoase,
precum Boccacio despre Filommetta,
voi scrie zilnic câte-o povestire
și un sonet, cum merge izoleta,
ca-n vremea ciumei negre de-altădată.
Voi aminti cu-asupră de uimire
că Dragostea nu moare niciodată.