GÂNDURI DIN PIETRE

Animalele nu au fost niciodată fințele preferate ale lui Lazăr, ar fuma toată ziua pe o
stâncă, sub o umbrelă și ar lăsa ziua să treacă, adormind o dată cu soarele. Dar ca și astrul
respectiv, munceste și când nu este văzut de lume.

Își aterne pălăria de paie peste câteva flori, nu stie de ce tip o fi, cu ce neam o fi înrudite,
păi cum, de unde să stie el așa ceva când el nu își mai cunoaste propria familie. Și dacă ar avea,
ar spera ca bolovanii ăia de pe cer să pice peste ei și peste vecini, să-i mai sature, nu doar pe el.
Parcă...Irinul se numeste cojocarul satului. Ce om musculos, ridică el și munții având o soție pe
măsura lui, Cornelia. Oameni îndrăzneți, ce te țin de vorbă și mereu te asteaptă cu câte ceva.

Scotae dintr-o făsie a tunicii sale, o piatră. Trebuia să fie o bucată de pâine pusă de o
parte, de la cină. Gândul îi trece prin inima sa, care este ami gri decât piscurile munțiilor care îl
înconjoarcă, reamintindu-i că viața sa nu mai are o legătură cu Brăila, de unde a plecat cu mult
timp în urmă.

Uneori uită câteva lucruri, momente sau emoții din viața sa anterioară. Parcă era preot, îi
plăcea să vorbească cu oamenii. Acuma în vremurile de astăzi clipă, nu mai scoate nici un
cuvânt. Suspină, stând cu spatele către văzduh. Să-l impingă cineva, sau să alunece cumva, că-i
drum lung până jos, tot s-ar ridica căci a mai murit o dată și l-au dat afară din iad, după vorbele
lui.

Priveste turma sa de oi, cum rumegă și trăiesc în modulor, cum trăieste și el, cum o dori
căci cel de sus ne-a dat apă și pământ la toți, de ce să ne judecăm când putem sta în liniștea
noastră ? Își aminteste că într-o zi a pierdut o oaie, nici nu s-a preocupat cu căutarea acesteia,
gândindu-se că o fi luat-o lupul. De Sfântul Vasile, se trezeste cu ea venită cu câțiva miei. Și
acuma ține minte cum era mai slab un miel decât ceilalți. De abia se ținea pe picioare, așa cum
un copil face când învață ăs meargă. Dădea de multe ori gres, totuși a ținut capul sus. Cum oare o
fi făcut ? Nu înțelegea ncă ce-i rușinea. Este un copil mai prst sau mai înțelept decât un adult ?

Acel miel a devenit cel mai bârz dintre toți din ogradă, acesta stând acuma la poala lui
Lazăr. Nu rumegă, asteaptă cu toate rudele sale să fie gata cu mesele lor. Obicei asemănător cu
cel al culcări, acesta stând afară în nisipurile fierbinți împrăstiate de vântul negru până o dormi
lupii-sapre cu care s-a mai bătut de câteva ori. Lazăr vrea să-i mângâie pe bandaj, se opreste
imediat. Berbecul îl linge pe mâna, simțind ce dorea să facă stăpânul său.

Animalul se ridică, ducându-se în alt colț al pajistei uscate. Lazăr l-ar striga, ,,fiule ! ,,dar
stie că berbecul n-ar răspunde. Vorbele unui comerciant turc răsună încet, vorbă veche. Un copil
a găsit un pui de barză picat din cuib. Văzându-l cât de mic era, l-a pus la sân. Noaptea a venit și
puiul a dispărut, nu era de găsit nicăieri, nici sub plapumă, nici sub pat. Nu mă refer la puiul de
pasăre, ci la copil. Părinții săi au colindat satul și află de la un vecin că l-a văzut cum a furat
băiatul lor puiul ce stătea linstit în culcuș, pus să doarmă de mama sa după ce l-a găsit aiurea pe
la poalele copacului. Pe la miezul nopții se aud niște plânsete dintr-o fântână. Tatăl iluminează
cu torța, văzund-și pe fiul său plini de pene care cresteau în loc de păr. Aruncă o frângâie ca să-l
ridice. Se aude sunetul tulbure al apei, frângia plutind. Copilul cerea și mai multă apă.

A cui o fi vina ? A părinților care muncesc toată ziua pentru traiul copilului său sau copilul
neîngrijit ? Nu stie nici unul ce o să se întâmple în viitor, ei neavând prezent. Nu se iubeau. Ba
nu, de unde stie Lazăr așa ceva ? Se ridică iar cu bârbia aplecată, căutând răspunsul. E vina
copilului că nuare frică căci nu stie de pericol ? Nu l-a învățat nimeni ce-i rău sau ce-i bine,
acesta jucându-se în pădure ca un sălbatic. Ba nu. E un copil, asta trebuia să facă, să învețe din
greseli că sabia se ascute, tăind fierul crăpat. E vina părinților ! Ei ar fi trebuit să stea cu copilul.
Totuși ei sunt copii la rândul lor. Lazăr dă din cap în mod dezaprob. Dacă îți faci un copil,
trebuie să ti dăruiesti viața șui. Mielul stă pe altă colină de parcă ar fi stăpânul muntelui. Privirea
de superioritate schimbă opinia păstorului Părinții si-au dăruit viața pentru copil și să muncească,
dându-i pruncului ce să aibe pe masă.

E în stare Lazăr să lase dezbaterea în aer, cum a mai făcut și cu multe altele și să-și vede te
ale lui. Cască obosit berbecul. Copilul cu copite lui Lazăr mai mult ca sigur o să fie dezamăgit,
normal dacă ar fi stiut limba omeanască. În loc să muncească cu oile, stă să filozofese ?
Animalul dacă ar fi om –dar nu-i. Prezentul contează, vorbă mereu zisă prin Brăila. E animal, ce
stie el despre judecata oamenilor. Opinia sa nu face nici cât un gram de pâine, fiind mai ușor
decât o pană pusă pe o balanță. Balanța având două capete, unul tot coboară, indiferent cât de
ușor este celălalt. Mielul i-a zis că părinți sunt nevinovați prin privirea sa tăioasă, atunci nici
argumentul ăsta e valid și tot ce crede Lazăr e gresit.

- Berbecule, ființă cu care am trăit alături în pustiu, între dealurile ăstea de nisip ce ascund
alte năpaste care vor să ne alunge și sub soarele ăsta ale cărui spini s-au adâncit în pielile noastre,
a cui este vina morții copilului ? El este de vină sau cei care l-au făcut ?

Animalul tace și ridică privirea către lună. Zici că astrul este un ochi cu pete negre, fine
ca niste petale ale mormintelor rupte din rodul inimilor celor care nu se mulțumes să miroasă
lumânările altarelor. Flori se nasc și mor, unele nu asteaptă să se ofilească, nu aceptă că viața lor
au un sfârșit și esența vieții, cum stim cu toții, frumuseațea de fecioare este pusă într-un cazan,
numit văzduh. Lazăr se uită spre cer și nu-l încape în mâini, atâta va fi viața sa de lungă. Din
lună cineva îi aruncă o frânghie, luând-o cu amândouă palmele sale muncite. Nu simpte greutatea
acesteia, parcă Lazăr ține aerul. Scuipă și trage luna mai aproape de el. Văzduhul a rămas la fel,
ca o mare ce are mii de mâini, nelăsându-l pe Lazăr să se odihnească.

Valul îl împinge înapoi pe Lazăr, văzându-și berbecul pe astru. Nu s-a urcat la animal, ci
steaua de piatră a venit la el. Apa se sparge de pereți ce se clădesc și se dărâmă cum o bate
vântul, berbecul răsuflând oboșit că stă degeaba. Lazăr îl întreabă ce face, ce vrea să-i zică, apa
crescând ca un fecior care creste cât alți 10 într-un apus de clipă. În fața păstorului, din lună se
formează o cascadă. Lazăr se rupe, aplecându-se să i-a de pe jos un pocar de aur din care bea
nisip, arzându-l.

- Nu fi lacom, Lazăre. Te înveți să-mi