Legenda lui Zamolxis

Cândva, demult, în vremurile când oamenii cunoşteau doar pacea şi fericirea şi nimic nu se putea
ivi pentru a tulbura liniştea din sufletele pământenilor sau de pe plaiurile pe care trăiau cu atâta drag,
unde-va, în locurile binecuvântate de înţelepţii vechilor tradiţii, exista o ţară bogată, cu păduri şi
munţi, cu vânat din belşug, cu recolte mari şi cu bogăţii în adân-curile pământului. Turmele păşteau
o iarbă grasă cum nicăieri în lume nu se afla, iar albinele dădeau cea mai dulce miere care existase
vreodată. Toate aceste bogăţii erau stăpânite de un popor pe măsură, harnic şi viteaz, mândru şi
drept, înţelept şi fără de prihană. Ursitoarele erau de partea acestor oameni fără asemănare, care erau
nimeni alţii decât Geto-Dacii. Tot ceea ce spuneau prevestitoarele se împlinea şi Dacii aveau grijă ca
prin munca lor să înzecească belşugul. Ei bine, în mijlocul acestor minunăţii, în sânul poporului
Geto-Dac, s-a născut un tânăr care avea să cunoască un destin unic: el va duce pe umerii săi soarta
neamului Dac şi niciodată mintea şi sufletul nu-i vor cunoaşte trecerea timpului. Spiritul îi va fi
veşnic tânăr, iar inima pururi îi va bate pentru binele supuşilor săi. Dar Zamobds, căci acesta era
numele tânărului nostru, pe când era doar un flăcău, nu ştia încă de soarta ce-i fusese hărăzită.
Era un voinic cum numai în vechile basme mai puteai întâlni: puternic precum un urs, sprinten ca
iepurele, ager la minte ca vulpea şi mândru ca un şoim. Învăţa orice cu o repeziciune uimitoare şi
depăşea în deşteptăciune şi pe cei mai bătrâni oameni, care ştiau câte-n lună şi-n stele. Dar, mai
presus de toate, Zamobds iubea meleagurile pe care se născuse, îi plăcea să umble pe potecile
pierdute prin păduri şi munţi şi să afle tot ce-1 înconjoară. Învăţa din liniştea sau zbuciumul
copacilor mai mult decât de la bătrânii satului. Găsea misterul vieţii în traiul fiarelor din codri mai
bine decât orice alt grai omenesc care l-ar fi putut exprima. Lăsa paşii să-1 poarte prin locuri neatinse
de picior de om şi, mereu, cu nesaţ, sorbea din priviri tot ce întâlnea în cale. Ani de zile, fără să ştie
de oboseală, Zamobds învăţa de peste tot şi din flecare lucru. Setea sa de cunoaştere era neţărmurită,
într-una din zile, pe când colinda munţii săi atât de dragi, a pătruns într-o vale necunoscută, ştiută
doar de lighioanele pădurii, sau poate nici de ele, într-atât era de liniştită. Felul în care valea era
ascunsă de munţii ce-o înconjurau, lumina soarelui care cădea parcă altfel în acel spaţiu, stâncile
neatinse de picior de om, freamătul copacilor şi-al ierbii, până şi susurul izvorului pe al cărui fir
păşea, toate erau altfel şi îl făcură pe tânărul Zamobds să simtă o uşoară strângere de inimă. Nu de
teamă, căci nu avea cunoştinţă de ea, dar ceva plutea în aerul pe care îl respira. Frunzele copacilor
parcă altfel se mişcau în adierea vântului, arătându-i drumul, iar crestele munţilor parcă anume se
deschiseseră pentru a-i da voie chiar lui să pătrundă în acel loc. Nu putea fi o simplă părere, trebuie
că era un semn.
— Ia să fiu eu cu ochii în patru, pentru că nu e lucru curat la mijloc ce se petrece aici, îşi spuse în
sinea lui Zamobds pe când scruta curios împrejurimile. Ceva îmi spune că suni aşteptat aici, dar de
cine? Şi de ce?
Se tot gândea aşa şi înainta uşor, lăsându-se purtat de paşi în tărâmul ce parcă pentru el anume
fusese făurit şi care îl aştepta de când lumea. Nu ştia de ce, dar avea simţământul nedefinit că mai
fusese acolo, că mai trecuse cândva peste acele pietre. A mers fermecat, fără ţintă, prin ţinutul abia
descoperit până când soarele a ajuns la asfinţit şi timpul nu i-a mai permis să se întoarcă spre
meleagurile sale.
— Se pare că nu-mi rămâne decât să înnoptez pe aici, pe undeva, îşi spuse tânărul în gând.
Zis şi făcut. Zamobds porni să găsească un adăpost prin pădurile eare-1 fermecaseră într-atât. Nu
fu nevoie să umble prea mult pentru că. În scurt timp, el se trezi în faţa unei intrări într-o peşteră.
Grota părea a străbate muntele mult în interior, dar Zamobds nu avea vreme de pierdut cu asta.
Trebuia să-şi aranjeze culcuşul pentru noapte. Căută câteva ramuri mai tinere, adună ceva frunze şi
muşchi de pădure şi în câteva clipe patul său fu gata. Aprinse apoi focul, spunându-şi că jarul îl va
încălzi până spre dimineaţă, atunci când zorii îi vor da voie să caute drumul spre casă. Socoteala de
acasă nu se potriveşte însă cu cea din târg, însă…
 Nici nu apucase focul să se înteţească bine că se şi auzi o mişcare undeva îndărăt: Ia numai câţiva
paşi de Zamolxis, în chiar gura peşterii, stătea un urs uriaş care-1 privea mormăind. Ivirea sa în acel
loc tăia orice mijloc de fugă din grotă. Era o fiară cum nu mai văzuse şi, după felul nemulţumit în
care mormăia, se părea că ea era stăpâna acelui sălaş. Zamobds a înţeles dintr-o clipire că nu are cum
să înfrunte animalul cu mâinile goale. Ridicat pe labele din spate şi mormăind înfricoşător, ursul ar fi
băgat pe oricine în sperâeţî: aşa cum stătea era de două ori mai înalt decât el, iar ghearele le avea
precum cuţitele purtate de oşteni la brâu, într-atât păreau de lungi şi ascuţite.
— Acum să te văd, prietene Zamolxis, pe unde mai scoţi cămaşa, gândi eroul nostru în timp ce un
fior îi străbătea tot trupul.
Nu avea nici măcar o armă la el pentru a încerca să lupte, nu era obişnuit să poarte, aşa că tânărul
a înţeles că singura scăpare era să încerce să pătrundă cât mai adânc în grotă, în speranţa că fiara
avea să-i piardă în întuneric sau că va găsi ceva măcar să-i ajute în înfruntarea ce pârea din clipă în
clipă de neînlăturat. Zamolxis se avântă sprinten spre fundul peşterii. În zadar, însă. Ursul, mormăind
furios şi prâvindu-1 cu ochi de foc parcă, îl urmărea pas eu pas. Niciun şiretlic încercat de tânărul
încolţit nu-l făcea pe urs să se oprească. Fiara îl ghicea fără ezitare după fiece bolovan după care
încerca să se pitească, ba chiar era gata-gata să se caţere şi pe pragul înalt pe care, la un moment dat,
Zamolxis sperase sâ-şi găsesacă salvarea.
Zamolxis era prea tulburat pentru a înţelege că, dacă ar fi vrut, fiara l-ar fi putut ataca şi ucide din
primele momente. Acum, singurul lucru pe care îl ştia era câ fuga era singura scăpare.
Omul şi fiara se pândeau în întuneric. Destinul avea să-şi spună în curând cuvântul.
Tot retrăgându-se din calea fiarei, Zamolxis a ajuns într-o sală mare. A cuprins-o cu privirea şi a
înţeles imediat că nu aici putea să-şi găsească scăparea. Să lupte contra ursului cu bolovani ar fi fost
în van în acele clipe, când mai păstra încă speranţa vie, iar să încerce să se caţere pe vreunul din
pereţi ar lî însemnat si se transforme singur într-o ţintă sigură. Se convinsese deja de asta. Va trebui
să continue fuga.
Ceva îi atrase atenţia; la capătul opus al sălii avu impresia că întrezăreşte o dâră de lumină aşa că,
fără să mai ezite, se năpusti într-acolo. Dădu de un coridor îngust şi întortocheat ee pătrundea adânc
în inima muntelui. Zamolxis spera că ursul nu va reuşi să-1 urmeze prin acele cotloane, dar repede
înţelese că se înşelase amarnic. La numai câţiva paşi în urma sa se afla chiar fiara ce-l adusese până
acolo. Încordarea sporea necontenit, goana devenise aproape disperată. Eroul nostru aproape că se
resemnase.
Nu putea şti de unde venea acea lumină stranie, care devenea din ce în ce mai puternică pe măsură
ce se afunda mai mult în munte, dar Zamolxis îşi continua drumul sperând că va găsi un foc făcut de
mâna omului sau poate chiar ieşirea în cealaltă parte a muntelui. Dacă nu… numai o minune îl mai
putea salva. De câteva ori simţise în ceafa respiraţia fierbinte a urmăritorului. Chiar mai avu tăria de
spirit să se mire că nu a fost doborât până atunci. Era stranie senzaţia pe care o trăia, ursul parcă
dorea să-1 ducă undeva şi nu să-1 omoare, însă nu putea sta să cugete prea mult la intenţiile, fiarei
pentru eă eea mai mică greşeală ar fi putut însemna moartea. Zamolxis nu ştia decât un singur lucru;
trebuia să meargă înainte. A trecut de încă o sală, mai mică de data aeeasta, -m ursul în urina sa,
continuându-şi apoi drumul pe coridor. Lumina creştea din ce în ce, se putea vedea acum ca ziua-n
amiază, însă nu apărea nimic care să-1 poată ajuta pe eroul nostru, să-1 salveze.
Zamolxis aproape că renunţase să mai spere că va scăpa, când a pătruns într-o a treia sală, de data
aceasta în formă de triunghi în mod ciudat, simţi o linişte interioară nefirească atunci când intră în
acel loc. Fu izbit de ceea ce văzu în mijloc: pe o masă de granit se găsea o nestemată imensă, aşa
cum nu mai exista alta pe pământ şi care împrăştia lumina ce-l atrăsese până acolo. Ursul era foarte
aproape, deci Zamolxis nu mai avea timp să cugete la bogăţia din faţa sa. Viaţa îi atârna de un fir de
păr.
Încercă să întrezărească o ieşire şi. De alei, dar pare-se că nu mai exista o continuare a coridorului.
Singura intrare era cea pe eare tocmai pătrunsese cu puţine clipe în urmă. Zamokis se întoarse iute.
În faţa intrării se afla ursul Pasămite, ajunsese în inima muntelui şi de aici nu mai putea fugi; trebuia
si lupte pentru a-şi apăra viaţa. Singurul lucru pe care îl putea folosi ca armă era nestemata. Cu ea
trebuia să lovească ursul într-o strădanie disperată de a-1 doborî.
Nu mai stătu pe gânduri. Întinse mâinile, luă piatra, iar în clipa în care o ridică deasupra capului
pentru a o arunca, rosti cu glas tare;
— Acum să te văd. Lighioană ce eşti, care dintre noi e mai tarei
Zamokis nu mai apucă să-şi ducă intenţia la bun sfârşit şi să azvârle nestemata asupra ursului,
pentru că se petrecu un fapt neaşteptat: supus unei forţe nevăzute, tânărul se transformă parcă în
stană de piatră, degetele de la mâini i se deschiseră de la sine în formă de stea cu zece colţuri şi
cuprânseră mai puternic piatra, iar din inima armei improvizate porni o rază luminoasă ce lovi ursul
în piept, trântindu-1 pe dată la pământ. Scena era mistică şi fantastică în acelaşi timp; chipul împietrit
al tânărului, sala fermecată în formă de triunghi, piatra aceea nemaivăzută şi raza binecuvântată.
Ursul prăbuşit pe dalele reci ale podelei, totul cufundat în cea mai profundă linişte.
După ce groaznica fiară se prăvăli la pământ, fără să aibă timp să se dezmeticească şi să înţeleagă
ce s-a petrecut. Zamolxis puse repede la locul său nestemata r. E-1 salvase din ghearele morţii. Pe
chip nu î se putea cili decât o uimire fără de margini. În adânc percepu o (camă mistică şi
neînţeleasă, iar în momentele ce urmară atenţia i se aseuţi pentru că ceva şi mai straniu se petrecu.
Cu spaima în sân, întrebându-ae unde a nimerit şi dacă va mal reuşi să scape cu viaţă din acea peşteră
ce-i oferea surpriză după surpriză, el putu vedea ceva care întrecea cu mult toate aventurile sale de
până în acel moment: din piatra pe care abia o aşezase pe masa de granit, umbra unul om se ridică în
văzduh. După ce duhul se întrupa în aerul rece al sălii luând chipul unul blând bătrân, acesta glasul:
— Eu sunt Duhul Pietrei Sacre din Muntele Ascuns. Bine ai venit, Zamolxis. Această piatră este a
ta, la fel şi nestemata care ţi^a salvat viaţa. Prin tine, ea va fi a ta, iar prin tine a poporului tău, pentru
că menirea asta îţi este, să aperi şi să conduci poporul tău. Vremea aceea nu a sosit, încă.
Zamolxis deschise gura şl vru sâ spună ceva, dar Duhul ridică mâna pentru a-1 opri, după care
continuă;
— Tocmai ţl-ai cunoscut soarta, Zamolxisl Aşa ţi-e scris, tinere conducător, iar eu te-aşlept de mii
de ani. Ştiu că răbdarea ţi-e pusă la încercare, dar aceasta este una dintre virtuţile pe care va trebui să
le dobândeşti. Până atunci, însă, va trebui ^sâ înveţi să stăpâneşti Piatra, sâ-i cunoşti puterile. Încă nu
eşti pregătit pentru asta, dar acel moment va veni.
Din nou tânărul vru să rostească ceva, dar Duhul, şi de această dată, îl opri să rostească vreun
cuvânt.
— Nu pune nicio întrebare! Vei afla tot ceea ce vrei şi trebuie să ştii, însă numai la timpul potrivit.
Deocamdată, iată ce ai de făcut
Deşi nu se putea trezi din uimirea în care căzuse, spaima îi trecuse o dată cu primele cuvinte ale
Duhului. Zamolxis era numai ochi şi urechi. Liniile vieţii fuseseră trasate pentru el de puteri ascunse
iar acum afla ceea ce simţise de mult: că menirea lui era alia decât cea a unui muritor de rând.
— Vei dormi aici, continuă Duhul, iar mâine în zori vei porni să colinzi lumea largă. Numai aşa o
să poţi cunoaşte totul, şi aceasta este singura cale spre a înţelege cum se foloseşte puterea Pietrei.
Aici se găseşte motivul venirii tale pe lume, iar neamul Dacilor are nevoie de tine, să nu uiţi
niciodatăt în toată călătoria ta vei purta pe umeri blana ursului pe care l-ai doborât. Ne vom revedea
peste ceva vreme, dar, deocamdată, dram bun! Şi nu uita: priveşte la tot şt la toate pentru a învăţa,
mai adăugă Duhul, după care se făcu nevăzut de parcă nici n-ar fi existat.
Tânărul nostru încetase sâ se mai mire. Înţelesese. Îşi adusese fără voia lui aminte, iar sufletul îi
zvâcni, de simţămintele avute în aceeaşi zi, cu puţin timp în urmă, pe când mergea spre peşteră.
— Deci nu m-am înşelat când am avut senzaţia că locurile acestea pe mine mă aşteaptă, îşi spuse
în sinea sa.
Apoi nu mai stătu pe gânduri: urmând poveţele primite de la Duh, se apucă să jupoaie blana
ursului. O întinse pe dalele reci şi se culcă fără a reuşi să adoarmă prea curând însă. Zamolxis revăzu
cu ochii minţii întreaga zi şi retrăi ultimele aventuri ce-1 aduseseră faţă în faţă cu propriul destin. Era
prea tulburat ca să înţeleagă bine ce i se întâmplase. Continuă multă vreme să cugete la ziua pe care o
trăise, întorcând pe toate feţele păţaniile sale. Nu găsi nici cel mal mic răspuns însă, şi până la urmă
somnul îl fură şi-1 duse într-o lume a viselor în care nimic nu era clar. Se făcea eâ trecea prin culoare
nenumărate, întortocheate, apoi, deodată, era ascuns într-o negură deasă din care nu se desluşea
nimic. Brusc, fiecare contur se pierdea într-o beznă deplină pentru a reapărea câteva clipe mai târziu.
O singură dată văzu ceva cert: un urs imens, cu labele ridicate, gata să-1 ucidă. În clipa următoare,
când fiara pornea atacul, se trezi.
Când a deschis ochii, a doua zi dimineaţă, probabil, pentru că nu putea să-şi dea seama cât
dormise, nu se mai afla pe podeaua sălii triunghiulare ci sub cerul liber, chiar în faţa unei stânci
ciudate. Se frecă la ochi, apoi înconjură granitul şi-1 privi eu atenţie. Avea strania formă a unui cap
de om, iar în momentul în care Zamolxis se uită chiar în ochii săi, stânca prinse viaţă şi începu să
vorbească:
— Eu sunt Sfinxul, paznicul cu chip de piatră al Triunghiului Sacru şi al Pietrei Sacre,
Aşadar, datorită lui ştia Duhul cine intra în Hotar, ce gânduri are şi dacă sorţii erau de partea lui
pentru a afla marele secret al Muntelui Ascuns. Sfinxul de granit continuă să i se adreseze lui
Zamolxis:
— Din acest loc, ce se găseşte chiar la intrarea în Hotar, vei porni în marea ta călătorie şi tot aici
te vei întoarce, atunci când va trebui. La acea vreme vei şti că eu voi fi supusul tău, iar o dată cu
mine, întregul neam mândru şi drept de pe meleagurile pe care ne-am născut cu toţii. Mergi înainte,
învaţă şi vei afla singur când va veni sorocul sâ te întorci. Mai trebuie să-ţi amintesc un singur lucru,
care de mare ajutor îţi va fi: Lmpul este prietenul tiu. Încă nu-1 poţi stăpâni, dar el te aşteaptă să
înveţi asta. Mergi cu bine, Zamolxis, mergi cu binel
Ultimele vorbe ale Sfinxului se auziră tot mai greu, mai departe. Spiritul său se retrăsese în
adâncuri, lăsând numai piatra cu ehip de om sub lumina soarelui. Zamolxis nu meJ avu vreme nici
măcar să deschidă gura, darămite să rostească măcar una din întrebările care i se îmbulzeau în minte.
— Pesemne că asta e tot ce trebuie să aflu, gândi el, apoi spuse cu glas tare: Rămâi eu bine,
Sfinxule, şi tu, bunule Duh. N-am să ies din poveţele voastre şi voi fi demn de soarta ce mi-a fost
hărăzită. Rămâneţi cu bine, prieteni dragii îşi aşeză blana de urs pe umeri, privi pentru ultima oară
Sfinxul, după care îşi lăsă ochii să vadă imensa cetate a munţilor. Lor le vorbi:
— Pe curând, munţii mei. Voi sunteţi inima şi crezul meu, forţa şi Iubirea mea. In voi stă
libertatea fraţilor mei de pe acest târâm şi prin voi vor avea viaţă veşnică. Datorită vouă fi-vom
puternici ca neam şi ca ţară. Rămâneţi cu bine, dragii mei munţi, iar în clipa în care termina de
glăsuit, nimeni n-ar fi putut spune dacă ochii îi luceau doar de dragoste sau erau gata să dea drumul
lacrimilor.
Se întoarse repede şl porni în pas mai întâi agale, apoi tot mal viol spre poale, încep astfel
binecuvântata drumeţie şi învăţătura cerută de Duh.
Ani întregi colindă lumea largă aflând câte-n lună şi-n stele, privind mereu numai cu ochii
înţelepciunii, învăţând totul. Ajunse în locuri nebănuite, despre care nimeni nu ştia că există, ţări cu
oameni ciudaţi şi care se închinau unor zei necunoscuţi. Am putea spune, ca în basmele bătrânilor, că
a mers cale de şapte mări şi şapte ţări, dacă nu ne-ar fi teamă că am micşora drumul parcurs de eroul
nostru.
Ajunse în mari cetăţi şi mici cătune. Poposea din loc în loc dormind sub cerul liber sau în vreo
casă de om, atunci când întâlnea un suflet milostiv. Când ajungea în preajma unul învăţat stătea lângă
el chiar şi ani, până când prindea toate cele ştiute de acesta. Primi Iniţierea în secretele stelelor, ale
cerului şi învăţă misterele vieţii de aici şi de pe celălalt tărâm. Înţelese taina nemuririi şi a altor
ascunzişuri ale firii.
Mergea iară de oprire sau odihnă şi niciodată nu-şi potolea setea de învăţătură. Vedea toate
frumuseţile pământului, dar nicăieri, nici în cel mai îndepărtat colţişor al lumii, nu putu afla
meleaguri mai frumoase ca cele lăsate acasă. Aleanul ce-1 cuprindea adesea, şi care, o dată cu
trecerea anilor, creştea neîncetat, nu avea mângâiere, dar ştia că nu putea pomi înapoi, cel puţin nu
încă.
 Vremea proorocită de Duhul Pietrei trecuse de acum, iar Zamolxis se întoarse în ţinuturile ee-î
dăduseră viaţă şi pe care le iubea mat mult decât orice pe lume. Părul şi barba îi erau lungi, albe,
trupul trăda că vârsta nu-i mai era fragedă, dar adevărul era altul; spiritul Îi rămăsese tânăr şi
puternic, la fel ca atunci când plecase din faţa Sfinxului. Acum, însă, avea o mult mai mare
înţelegere pentru dreptate şi oameni, învăţase totul, dar un lucru îi rămăsese ascuns Iul Zamolxis, în
nesfârşita sa pribegie: cum poate îndepărta dorul de codrii şi munţii ce-1 aşteptau acasă, de ţara lui.
Până la urmă, pricepuse că nu există leac pentru această boală, afară de întoarcere.
— Sufletul meu se găseşte acolo, acasâ, îşi spunea, iar eu mă voi în turna unde îmi este locul.
Numai în munţii mei pot fi fericit şi împăcat,
Acum se afla în ţinutul său, şi mergând de eolo-eolo împărţea înţelepciune şi dreptate celor din
jur, vorbindu-le Dacilor despre Credinţă şi Suflet. Aceştia luau aminte la cea mai mică îndrumare
auzită pentru că undeva, în adâncul sufletelor lor, simţeau că îl au în faţă pe trimisul cerului. Regele
însuşi îl întâlni pe Zamolxis, pentru că toata lumea vorbea despre el şi ştiinţa sa, şi imediat pricepu
despre ce era vorba. Astfel, eroul nostru deveni Mare Preot, iar misiunea sa de a-i învăţa pe Daci îl fu
mal uşoară.
Viaţa era frumoasă şi fără de necazuri pentru eroul nostru, dar era, totuşi, ceva care îl frământa şi
care nu-i dădea pace, în toţi anii pribegiei, Zamolxis nu încetase tuci o clipă să se gândească la cele
trăite în tinereţe în Grotă şi în faţa Sfinxului, şi se întreba dacă aici se va opri destinul său, dacă
menirea sa fusese atinsă şi dacă doar la atât avea să se limiteze scopul său în viaţă.
La fiecare răsărit şl apus privea, făcându-şî rugăciunea, spre piscurile ce ascundeau Triunghiul
Sacru, şi aştepta să audă glasul Duhului chemându-l spre Muntele Ascuns, Răspunsul veni până la
urmă, şi exact atunci când se aştepta mal puţin, într-o noapte senină şi caldă, cu stele mai
strălucitoare ca niciodată, Duhul Pietrei Sacre i se dezvălui în vis şoptindu-i tainic;
— Sorocul s-a împlinit, stăpâne Zamolxis. A sosit vremea să te întorci în Hotarul Sacru. Vino, mă
vei găsi în Sala Sacră.
Nu avea nevoie de mai multl Imediat ce primele raze ale soarelui rupseră perdeaua nopţii,
Zamolxis îşi luă tovarăşul său nedespărţit de pribegie, toiagul, şi porni din nou la drum, numai că de
astă dată ştia exact unde trebuie sâ ajungă. Mergea neobosit zi şi noapte. Puterea îi era neţărmuâtă,
voinţa şi mal şi, iar anii de preumblat în lumea larga îl ajutară să nu facă primul popas decât în faţa
Sfinxului.
Când se opri, la numai câţiva paşi de granitul cu chip de om, ştia prea bine ce are de făcut. Se lăsă
să cadă în genunchi, ridică braţele şi deschise degetele în formă de stea cu meee colţuri. În clipa în
care privi ochii Sfinxului, o rază de lumină pornită din vârfurile degetelor sale atinse stânca,
învăluind-o. Pe dată, Sfinxul prinse viaţă şi începu să vorbească:
— Bine te-ai întors, stăpâne Zamolxis
„Şi Duhul mi-a spus „stăpâne”, gândi Zamolxis, fără a rosti nimic însă. Pesemne că se întâmplă
ceea ce mi s-a spus atunci, dar mal bine să-1 las pe Sfinx să mă lumineze”, îşi mal spuse, după care
se concentra la cuvintele Sfinxului, care continuă să i se adreseze fără de tulburare:
— Simt marea putere pe care ai căpătat-o, stăpâne. Acum, asemenea mie, ai devenit nemuritor şi,
o dată cu acest lucru, a venit şi transformarea ta în zeu al Dacilor Liberi. De acum înainte, Dacii,
vrednicii noştri supuşi, în tine şi Piatra Sacră vor crede, la picioarele tale vor aşeza ofrande şi pentru
tine vor înălţa altare. In numele tău vor lupta şi munci. Tu eşti acela care le va aduce de-aci înainte
fericirea eternă, libertatea şi puterea. Toate aceste lucruri şi multe altele de’ trebuinţa le vei învăţa de
la Duh, stăpâne Zamolxis. Noi doi şi Piatra Sacră îţi aparţinem pe vecie întru gloria şi salvarea
fericirii Dacilor Liberi. Coboară în inima Muntelui Sacru acum, stăpâne, mai spuse Sfinxul, după
care o lumină îi porni din ochi, înconjurându-1 pe Zamolxis, care se trezi pe dată în sala Pietrei din
Muntele Ascuns. Acum nu niai trebuia să bată drumul cu piciorul, intrase în lumea nemuririi, de
acum trăia Legenda. Puterea gândului îl purta unde voia să ajungă.

***
 Un timp, Zamolxis şi-1 petrecu învăţând cum să stăpânească pe deplin forţele atât ale fiinţei sale,
cât şi ale naturii, avându-i alături pe Duh şi pe Sfinx, care-1 îndrumau şi-i destăinuiau cele mai
ascunse secrete ale Pietrei Sacre şi tot ce trebuia să afle. Apoi, secole de-a rândul, el ajută poporul
Geto-Dac să atingă culmile bunăstării şi deplinătatea fericirii. Nicăieri în lume nu exista un ţinut mai
bogat şi nici oameni cu un trai mai dulce ca cel al supuşilor lui Zamolxis…
Din păcate, acest lucru nu ţinu la nesfârşit, ci numai atâta vreme cât Dacii au crezut în el şi în
puterea neţărmuită a Pietrei. Aceasta era singura cale prin care Zeul îi putea conduce şi eârmui spre
glorie. Pierderea credinţei sacre avea să aducă Geto-Dacilor căderea în uitare,
Pentru Iertarea păcatului, bătrânii spun că trebuie să se nască un om asemenea lui Zamolxis,
pentru a putea pătrunde în Hotar, a-1 cunoaşte pe Zeu şi a obţine iertarea atât de sperată. Timpul s-a
scurs, o face în continuare, iar solul trimis de ursitoare nu a apărut încă. O va face, totuşi, atunci când
noi toţi ne vom aştepta mai puţin.
În zilele pe care le trăim, numai Sfinxul mai aminteşte de bunul Zamolxis; rămâne tot la marginea
Triunghiului Sacru, păzindu-1 şi aşteptând solul ce va aduce mântuirea eternă.

***

Fără să ai cunoştinţă de asta, poli fi chiar tu solul aşteptat, dar numai Sfinxul ştie asta. Citeşte
mai departe legendele Vârfurilor Sacre şi poate te vei simţi chemat să aduci libertatea poporului
Dac. Noi aşteptăm.