SCEPTRUL: Flacăra Veșnică

de M.D.Marius

— M-am născut în pasaj, dar știu poveștile ce le spuneau oamenii. Istorisea bătrânul
Dhorn, iar copii, chiar și adulții, stăteau în jurul vetrei cu gurile căscate ascultându-l.
Nimeni nu știa ce s-a întâmplat, doar că cerul se înnegrise într-o zi și pretutindeni se așeză
un strat fin de cenușă. Aerul devenise irespirabil, puteai răzbi doar dacă aveai o cârpă umedă
peste gură. După un timp apărură zvonurile, inundație mare în cutare loc, cutremur altundeva,
incendii. Apoi din cerul întunecat de nori începu să cadă o ploaie neagră ca smoala, peste
oameni, peste oraș transformând totul într-o lume alb negru. Spitalele nu mai făceau față
fluxului de bolnavi, rânduri lungi de bolnavi tușind, se vedeau pe la uși. Parcă prima ploaie
fusese butonul de start declanșând alte și alte probleme, circulația mașinilor se opri peste
noapte iar tot în acea noapte începu devastarea magazinelor. În două-trei zile, pe stradă nu
mai era țipenie de om. Apă potabilă se opri, la fel și curentul, apoi toate utilitățile, care
altădată erau banalități, deveniseră o amintire. Singura sursă de informații erau zvonurile.
Cadavrele erau îngropate rapid în fața blocurilor sau în parcuri iar cei fără familie erau lăsați
acolo unde cădeau. Nimeni nu mai avea timp de cei morți. Din când în când mai venea
salvarea după bolnavi și mașini care strângeau morții dar și acestea se opriră, din lipsă de
combustibil probabil. De zile bune nu mai văzuse nimeni o mașină de poliție sau vreun
comunicat de la autorități. Încet, încet de la o zi la alta temperatura începu să scadă, soarele
nu mai apărea de după norii cenușii. Oamenii se ascunseră în grupuri mici, anarhia era aici.
Lupta dintre locuitorii orașelor pentru hrană, apă sau adăposturi fu următorul pas. Apoi
zăpada începu să cadă neagră, cenușie la nesfârșit acoperind totul, lăsând lumea într-o
nemișcare glaciară.

Flacără veșnică.
Era o dimineață răcoroasă de vară, cu cerul purpuriu la răsărit, razele soarelui abia începuseră
să se ivească. Era ziua trecerii, așa că Greg era un ghem plin de curiozitate, nervi, și neliniște.
Căută cu privirea în jur și o văzu pe Bujor urmărindu-l din mulțime. Îi zâmbi ușor, fața
rumenă și pistruiată a iubitei sale se lăți într-un zâmbet larg. Bătrânii s-au adunat, cu prima
rază de soare, urmau să hotărască ce sarcină vor primi cei care voiau să devină bărbați-
vânători astăzi. Zece la număr, înțelepți, mari vânători. Au format un cerc în jurul focului,
grupului alăturându-se și căpetenia. Un bărbat înalt, bine făcut, îmbrăcat într-o cămașă verde
și pantaloni de o culoare dubioasă, asemănătoare pământului. Era Uvi Căpetenia Fiilor
Tunetului. Parul negru îi ajungea până la umeri, prins pe frunte cu o fâșie de piele.Tâmplele-i
străluceau argintii semn că era trecut de prima tinerețe. Privi mulțimea acoperindu-i pe toți cu
privirea sa senină. Cu un gest le arătă să se așeze, apoi a vorbit cu gravitate despre
semnificația zilei.
Sarcinile concurenților nu erau foarte dificile. Ele se încadrau în cerințele și nevoile tribului.
În adolescență, Greg participase la astfel de sărbători. Adesea, concurenților li se cerea să
vâneze un anumit animal, un anumit fruct, un anumit obiect. Astfel încât fiecare viitor bărbat
vânător să poată trece proba cu succes. Tribul nu-și permitea să piardă un vânător tânăr. Însă
au fost și cazuri când bărbatul vânător a fost alungat din trib pentru că nu a reușit să își achite
îndatoririle.
Bătrânul Dhorn zicea că în tribul Sulițelor Negre se găsea o flacără veșnică. Aceasta ardea
încontinuu de ani buni. Căpetenia noastră ar fi dat orice pentru o astfel de comoara, dar acum
făclia păcii nu mai lumina calea celor două triburi.
— Pe vremea când eram prieten cu Fonsa liderul Sulițelor Negre, mi-a arătat o flacără
veșnică. Noaptea luminează, iar la ivirea zorilor se stinge. Mi-a spus că are cunoștință
despre multe astfel de lumini. Păcat că nu i-am cerut una pe vremea aceea. Dar vânătorii
noștri vor căuta și vor găsi una și pentru noi. Cel ce o va aduce va avea un cuvânt de onoare
în sfatul tribului.
Mai ceru sulițe de lemn tare, vânat de mai multe soiuri. Apoi adunarea luă sfârșit cu celebrul
”lucrurile acestea se vor face imediat”.
Viitori vânători fură binecuvântați de magii tribului printr-o baie de fumuri aromatice și o
serie de incantații mistice. Apoi veni vremea femeilor să-i picteze. Pretendentul la titlul de
vânător nu mâncă, nu bea nimic, rămânea în așteptare, meditând la felul cum își putea
îndeplini sarcina ce credea el ca o poate face. Greg se gândise adesea la flacără veșnică, uimit
de poveștile bătrânului Dhorn. Voia una, acum că Bujor era gravidă ar fi fost de mare ajutor
în pasaj, doar că nu găsise momentul să facă o incursiune dincolo de râu. Cunoștea bine
tabăra sulițelor negre, nu de puține ori urmărise ce se petrecea în tabăra adversă. Intrarea în
pasaj era bine păzită. Avea timp până se trezea soarele de cinci ori să găsească flacără, apoi
trebuia să se întoarcă. Avea de gând să pună câteva capcane pe drum pentru siguranță. Dacă
nu reușea să găsească flacăra, măcar să aducă vânatul cerut de cercul tribului.
Vopsit din cap până-n picioare stătea într-un copac, ascuns printre frunze și liane. Făcliile
ardeau la intrarea pătrată a pasajului, de-o parte și de alta patru sulițele negre stăteau de pază.
În timpul zilei doar câțiva copii și câteva femei își făcură de lucru în pasaj. Ieșind și intrând,
în funcție de nevoie. Deși era deprins de mic cu mersul furișat fără zgomot, iar fi fost
imposibil sa se strecoare noaptea acolo. Toată suflarea sulițelor negre aflându-se înăuntru
după lăsarea întunericului. Rămase în așteptare, urmărind cum femeile sulițelor negre
pregăteau masa de seară. Încă o noapte fără mâncare, nu voia să părăsească locul pentru a
căuta hrană, spera să găsească un moment în timpul zilei să se poată furișa înăuntru.Deci
trebuia să fie în apropiere, iar el se afla tocmai bine, deasupra intrării. Privea cu atenție,
încercând să-și dea seama cum să intre în pasaj, când unul dintre paznici privi spre copacul
său. Făcuse o eroare gravă. În timp ce stai în întuneric și spionezi pe cineva care are un foc
sau o torță în apropiere e indicat să privești printre gene, cu ochii aproape închiși, altfel ochii
tăi vor străluci în bătaia flăcărilor și poți fi observat. Fu îndeajuns o fracțiune de secundă ca
paznicul să vadă acea sclipire și bănuiala să se ivească în sufletul lui. Îi alertă pe ceilalți și se
apropiară de liziera pădurii scotocind cu atenție.
Noroc că lângă el se afla un desiș mare, astfel reuși să se facă nevăzut repede. În timp ce se
îndepărta auzi glasuri în față, instinctiv se aruncă în cel mai apropiat tufiș. Abia se culcase la
pământ că doi vânători se apropiară cercetând locul, căutând urme. Era într-o situație limita,
din clipă în clipă aveau să îl găsească. Atunci trebuia să lupte pentru viața lui sau să o ia la
fugă sperând că cei doi nu erau vânători prea buni. Se chinuia să găsească o soluție când toți
trei participanții la scenă fură luați prin surprindere de un grohăit, apoi un porc mistreț o
zbughi printre cei doi vânători. Urlete de uimire fură urmate de o fuga colectiva după pradă.
Greg rămase singur mulțumind în gând tuturor zeilor că îi trimise un ajutor. Apoi tiptil, tiptil
o lua din loc. Nu îndrăzni sa se ridice, mergea în patru labe încercând să nu lase urme
vizibile. Când deodată mana stângă alunecă într-o gaura, pieptul și capul îi aterizară pe un
pat de mușchi și crengi uscate. Cu greu reuși să-și scoată mâna afară proptindu-se în celelalte
trei membre. Uimit cercetă locul și descoperi că era deasupra unei trape. Aceasta era
acoperită cu un capac prevăzut cu un inel ce părea din lemn tare. Curăța un pic trapa și apucă
mânerul cu ambele mâini. Nu reuși să-l miște prea mult, însă fu îndeajuns ca să poată intra.
La început își vârî capul dar nu văzu nimic, beznă totală. Luă un băț lung și îl coborî în
deschizătură, curând ajunse la fund. Constată că groapa nu era mai adâncă decât el cu mult.
Aduse un copac mai gros și îl aruncă înăuntru de un capăt, cu gândul la o cale de ieșire în caz
de primejdie, apoi se prinse cu ambele mâini de margine și își dădu drumul înăuntru.
Încăperea era umedă, rece, mirosul de mucegai, de loc închis era puternic. Nu se clinti câteva
clipe lăsând ochii să se obișnuiască în întuneric, își domoli respirația și ciuli urechile să
prindă vreun zgomot. Dar nu reuși să audă nimic, doar plescăiturile picăturilor ce cădeau
ritmic din tavanul încăperii. Bâjbâii prin întuneric, dând peste o grămadă de lucruri fără
înțeles. Pietre sau lemne de diferite mărimi, vase de variate forme erau așezate pe lângă
pereți, unele păreau goale, altele pline, unele pline cu apă, altele cu un lichid puternic
mirositor. Greg își bagă din greșeală mâna în el orbecăind în jur. Brațul fu imediat plin de
ceva vâscos. Se șterse în grabă de coapse și de ce găsi împrejur.

Dimineața, îl prinse moțăind într-un copac, de fapt se trezise înaintea zorilor, păsările îi
alungaseră somnul agitat. Își revenea încet, aducându-si aminte de situația deloc ușoară în
care se afla. Înaintea sa era mlaștina și pământurile umede unde colcăiau mii de capcane
mortale. În spatele lui, la o oarecare distanță, se afla tribul sulițelor negre, barbari nemiloși și
vânători feroce care îl urmăreau de ceva vreme. Simțea că urmăritorii se apropiau, știa că în
curând va fi nevoit sa plece, să fugă din nou cat mai departe și cât mai mult și să nu lase urme
vizibile. În depărtare se vedea Muntele Tunetului, pentru tribul său era un loc sacru, la
poalele lui, în grote, erau înmormântați cei mai de seamă fii ai tribului.Fii tunetului își
cinsteau strămoșii la fel cum venerau și muntele de la care le venea numele.Dacă reușea să
treacă de pământurile umede, marele râu și să ajungă la poalele muntelui tabu, era salvat, se
putea ascunde în grote. Niciun om nu călcase încă sacrilegiul muntelui, nimeni nu mai urcase
pe munte de la marele tunet.Trecuseră deja zece primăveri de atunci și nimeni nu înțelese și
nu-și putea explica ce se întâmplase pe munte în acea zi. Cercetă cu mâna tolba cu săgeți pe
fundul căreia simți flacăra veșnică. Era mulțumit, va fi primit cu cinste de tribul său. Suflă de
câteva ori adânc apoi începu din nou să fugă, trebuia să-și dubleze atenția. Lebe șarpele
veninos era la panda încontinuu, la fel și marele Uroborus aligatorul cel cu fălcile de piatră
precum și alte primejdii, astfel că fiecare pas trebuia calculat cu atenție. Copaci formau
adevărate perdele verzi, iarba creștea deasă și încâlcită făcând înaintarea anevoioasa.Era greu
sa treci și să nu lași urme vizibile, mai ales pentru ochii versați ai vânătorilor. Calcă ușor și cu
precauție, orice pas greșit ar fi însemnat moartea absorbit de mlaștină. În trecut, învățase
cărările călăuzit prin ținuturile umede de tatăl său. El era vânător, cunoștea bine aceste
locuri. Trecuseră multe primăveri de atunci, Greg își amintea vag locurile. Nimeni nu se
aventura prin aceste ținuturi, deși aici vânatul era abundent apa atrăgând animalele, era un loc
extrem de primejdios.
În spatele său se auziră zgomote, parcă toată mlaștina se trezise la viață. Încearcă din
răsputeri să distingă din amalgamul de sunete pe cele care îl interesau, dar nu reuși decât să
își provoace o nesiguranță și mai mare. Nu știa unde și cât de departe erau urmăritorii săi, iar
asta nu-i plăcea.Ar fi putut, desigur, să se urce într-un copac și să încerce să distingă ceva, dar
nu era sigur că ar fi văzut mare lucru în desișul verde de jos. Între timp vânătorii ar fi putut
recupera distanța dintre ei și asta nu era un lucru de dorit.Vedea în depărtare muntele sacru,
așa că își puse toate speranțele acolo, schimbă direcția mergând în linie dreaptă spre ținta sa,
rugându-se tuturor idolilor și zeilor care l-ar putea ajuta să ajungă teafăr.
Lângă râu, s-a oprit câteva secunde pentru a se orienta. Undeva în aval era un vad, un om
putea să-l traverseze chiar dacă nu știa să înoate, apa era puțin adâncă. Dar aici era locul de
adăpare a animalelor și terenul de vânătoare al Uroborului, O clămpănire a fălcilor sale putea
tăia o mână sau un picior ca și cum ar fi tăiat un fir de iarbă. S-a oprit pentru câteva secunde
și a cercetat zona, făcându-și un plan. Copacii aproape că se uneau deasupra râului, dar nu-și
dădea seama dacă exista o cale de trecere. Era oricum singura șansă, traversarea prin apă
ieșea din discuție. Urmă firul râului până când a ajuns la locul dorit. Într-adevăr, copacii se
atingeau deasupra râului, dar crengile celui de pe partea lui erau considerabil mai subțiri. De
partea cealaltă, o ramură groasă de salcie venea destul de pronunțat peste vad. Dintr-un salt a
ajuns în copac și apoi s-a urcat pe creangă ținându-se de o altă creangă de deasupra capului.
Câțiva pași, totul a fost bine, dar pe măsură ce se îndrepta spre mijlocul râului, creanga s-a
subțiat și a început să se lase din cauza greutății. A mai făcut un pas, privind fără să vrea apa
tulbure de sub el. Un fior l-a străbătut ca și cum l-ar fi electrocutat, apa a început să se miște
sub el, dând naștere unor solzi grotești de un alb-cenușiu. Apoi, doi ochi urmați de un bot
lung au apărut pe apă. Greg a tresărit. I s-a părut că ramura se lăsa tot mai jos. Un vârtej s-a
format sub el, semn că animalul se scufunda rapid. Nu a mai așteptat, ca desprins din arc a
zburat înainte. O explozie de apă și noroi a izbucnit sub locul unde se afla cu câteva secunde
înainte. Cu o agilitate a prins salcia în brațe, apoi s-a ridicat în siguranță în timp ce aligatorul
cădea înapoi într-o altă explozie de apă. A ratat, dar o bucată din creanga pe care se afla
bărbatul a căzut odată cu el. Animalul s-a învârtit în cerc sub locul unde se ascundea Greg,
dar a renunțat după un timp și a dispărut în adâncurile apei. O nouă amenințare apăruse pe
mal, sulițele negre. Unul dintre vânători s-a oprit și s-a uitat cu atenție în jur, căutând urmele
fugarului. Alți doi vânători i s-au alăturat. A observat urmele lor pe trunchiul copacului din
apropiere, acum probabil că se întrebau de ce fugarul nu alesese să înoate ci se urcase în
copac. Stăteau pe mal și priveau apa și copacii cu circumspecție.
Greg aștepta atacul monstrului, poate că șansa va fi de partea lui și va scăpa de urmăritori.
Acesta se ivi negreșit, ridicându-și ochii și botul solzos în apropierea malului, dar atunci când
se produse atacul vânătorii se puseră la adăpost. Un nou atac eșuat în contul animalului.
Acum își dădeau seama că trecerea printre copaci era singura cale de traversare. Îl urmară.
Ajuns aproape la mijlocul râului vânătorul își pregătea saltul către salcia de vizavi când un
lemn îl lovi în piept. Nu fusese îndeajuns să-i provoace daune dar surpriza îl făcu să se
dezechilibreze. Acest lucru îi luă câteva secunde când Uroborusul țâșni din apă, căscă o gură
enormă apoi o închise cu un sunet puternic. Creanga și vânătorul căzură împreună cu el.
Omul începu să urle de groază și de durere când reușea să iasă la suprafață. Apoi totul se
liniști. Vânătorii priveau îngroziți la locul unde fusese prietenul lor apoi la apa tulbure de
dedesubt. O ploaie de săgeți și sulițe se abătură asupra locului unde era ascuns Greg. El avea
însă alte preocupări, căuta un alt obiect care să-l arunce în direcția următorului vânător ce ar
fi încercat să treacă podul aerian. La rădăcina salciei observă câteva pietre, se lasă de urgentă
jos luă piatra și sări înapoi în copac. Chiar la timp, un alt vânător era pe punctul de a sări spre
salcie. Aruncă piatra, de data asta nimeri mai bine. Lovit în cap omul căzu în apă fără să
scoată un sunet. Dar în același timp ceva zbârnâi prin aer și îl lovi în umăr aproape
paralizându-i brațul drept. Își ținu echilibru cu mâna stângă, recăpătându-și locul din spatele
copacului. O durere cumplită îl făcu să geamă, închise ochii pentru că șocul durerii îl ameți.
Respiră sacadat încercând să se calmeze, simțea ceva cald curgând pe abdomen. Deschise
ochii și văzu coada unei săgeți negre ieșind de sub clavicula umărului drept. Cu un efort
încercă să-și miște mâna dreaptă dar nu avu parte decât de un nou acces de durere. Aruncă o
privire în spate, la urmăritorii săi, mai erau patru. Nu le putea face față, acum era și rănit,
trebuia s-o ia din loc. Înaintarea era mai anevoioasă acum, rana îl încetinea, durerea îl orbea,
sângele pierdut îl amețea. Trebuia să găsească un loc unde să-și oblojească rana. Rupse
săgeata cât mai aproape de corp apoi cu tricoul își făcu un tampon apăsându-l cât putea pe
rană. Sângele însă nu se oprea. Trebuia să facă ceva să oprească sângerarea altfel în câteva
minute nu va mai putea să continue fuga. Umărul îl ustura din cauza transpirației, de fiecare
dată când trăgea aer durea îi exploda mai tare în piept lăsându-l fără vlagă, dar nu se putea
opri. Urmăritorii nu puteau fi prea departe. Ridică privirea și văzu Muntele Tunetului, era
aproape. În timp ce fugea observă o cărare, posibil o umblătoare făcută de animale, se
îndreptă într-acolo fiind mai liber. Pe margine găsi ce căută, talpa omului, creștea din belșug
aici. Luă câteva frunze și își umplu gura. Mestecă fărâmițând-o în timp ce fugea. Apoi scuipă
resturile pe o parte curată din tricou apăsând-o peste rană. Asta îi va opri sângerarea. Porni
din nou la drum cu ochii la destinația sa, simți că terenul începuse să urce ușor, dar din
spatele lui se auzeau zgomotele vânătorilor. Acum se ghidau mai ușor după dâra de sânge,
urma era vizibilă nu era nevoie s-o caute.
Când se trezi fu surprins, se simțea bine. Gândurile i se buluciră în cap, fusese rănit și căzuse
undeva în ținutul mlăștinos. Se ridică în șezut și privi uimit în jurul lui. Se afla într-o sală
ciudată, părea un laborator.
Greg se încruntă, de unde știa el cuvântul ăsta? Își cercetă mintea, înțelegea semnificația
cuvântului și informațiile îi veneau firesc de parcă le știa dintotdeauna. Se dădu jos de pe
patul medical și făcu câțiva pași prin salon cercetând instrumentele din apropiere. În mod
ciudat, știa ce erau și, mai mult, știa cum să le folosească.
— Bună ziua. Se auzi o voce ușor metalică.
Vocea veni ca o lovitură de ciocan făcându-l pe Greg să se aplece instantaneu și să se uite
împrejur nedumerit.
— Scuze că te-am speriat. Nu am găsit un alt mod prin care să minimalizez impactul
psihologic asupra ta. Mă numesc APP-237, prescurtarea de la Android de protecție și
protocol 237. Sau, numele pe care l-am primit, APE. Poate te întrebi cum de cunoști atâtea
lucruri, cum de înțelegi ce îți spun,
Dar s-o luăm de la început.Ți-am tratat rana, am vindecat-o, iar dacă te uiți deasupra patului o
să vezi un sistem medical. De fapt este o interfață care te conectează cu mine, acum du-ți
mâna în spatele urechii stângi. O să simți o umflătură, acolo ți-am implantat un
microprocesor care te ajută să ne conectăm. Astfel ți-am transmis anumite date, te-am învățat.
— Poți să mă controlezi cu acest procesor? A întrebat timid Greg, sondând cu mâna
nodulul din spatele urechii, în timp ce gândul că ar putea fi o marionetă îl revolta.
— Nu are această funcție, servește doar pentru a transmite date, adică pentru a te
învăța. Într-adevăr, pot să te urmăresc când intri în raza de acțiune a comunicatorului meu,
pot să-ți transmit mesaje. Deocamdată vorbim de un cerc de un kilometru în jurul muntelui..
— Mi-e greu să vorbesc cu o voce fără să văd persoana căreia mă adresez, cine ești
sau ce ești de fapt.
Urmă o pauză destul de lungă timp în care Greg ajunse să creadă că își închipuise totul. Apoi
prinse o mișcare în spatele lui.
Un individ având o culoare alb murdar se apropia încet de Greg.Scheletul de metal era vizibil
la îmbinări, acoperit de apărători din același material ca masca facială. Aceasta era
inexpresivă, lucioasă dând impresia unui manechin. Doar ochii din spatele feței erau albaștri
și extrem de mobili, părând două lentile de cameră foto care se focalizau. Apoi maxilarul
culisă în jos facilitând senzația că androidul vorbea.
— Eu sunt Ape, încântat! Și întinse o mână la fel de albă înspre Greg.
Acesta privi mâna de parcă ar fi văzut un șarpe, se dădu doi pași înapoi privindu-l perplex.
Ape închise mâna apoi și-o retrase.
— Nu trebuie să-ți fie frică. Te înțeleg.
— Cum poți să faci asta? Să mă înțelegi? Simți frica? Simți nesiguranța?
— Nu, nu pot să simt aceste emoții, Nu sunt calibrat pentru așa ceva. Dar am detalii
elaborate despre psihologia umană. Când am spus că înțeleg, m-am referit la faptul că știu…
ți-e teamă, că ești uimit. În general oamenii sunt reticenți față de lucrurile noi.
— Ce ești tu? Nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Așa cum am menționat sunt un android de protecție și protocol. APP-237. Produs
în anul 2903 la fabrica DRO-GEN, cu misiunea de a proteja familia regală. Produs primul din
serie, cu o capacitate de stocare…
— Câți Androizi, ca tine, mai există pe pământ? Silabisi îngrozit că undeva pe pământ
existau mai mulți astfel de roboți.
— Nici nu au existat pe pământ. Sunt singurul rămas din câte informații am.
Androizii au fost distruși în război
— Ceva îmi scapă, cum adică nu au existat pe pământ?
— Omenirea a abandonat Pământul în 2705, acesta a devenit nelocuibil. Un sistem
solar aflat la patru sute de ani-lumină depărtare, într-o altă galaxie, este acum casa omenirii.
Și a arătat spre o hartă stelară care apăruse pe unul dintre ecranele adiacente. Aici, această
stea are un sistem planetar, patru dintre planete au fost colonizate.
Văzând că Greg îl privește circumspect, adăugă
— Ești uimit? Chiar acum suntem într-o navă stelară. Și apăsă un dispozitiv făcând să
apară o hologramă cu nava sa.
— Zici că ai protejat familia regală? N-am mai auzit despre așa ceva. Unde se află
această familie? Întrebă Greg privind tulburat holograma.
— Familia regală a fost ucisă în războiul clanurilor.Iar sceptrul pierdut.
Greg îl întrerupse din nou.
— Uciși? Parcă trebuia să-i protejezi, nu?
— Am primit altă misiune primară. Să protejez urmașul regatului.Doar el poate găsi
Sceptrul.

Ajuns în sat văzu că bătrânii erau deja strânși în jurul focului. Ciudat, ce se întâmplase?
Din pasaj ieși Bujor călcând ușor și legănându-și burta de gravidă. Când îl văzu întinse
brațele spre el și izbucni în plâns.
 — Ce e iubirea mea? De ce plângi?
— Am crezut că nu vii și copilul nostru dă semne că vrea afară.
— Deja? E timpul? Și se aplecă spre burtica ei punând urechea pe ea.
— Hei, vrei afară?Întrebă el. Apoi se uită la Bujor prefăcându-se uimit. Nu zice
nimic, cred că doarme.
— Nu zice, toată ziua a dat din picioare astăzi. Poate e obosit.
— O să fie un vânător bun.
— Și dacă va fi o ea?
— Va fi cea mai frumoasă floare. Și se aplecă sărutând-o pe frunte. Ce se întâmplă
aici? De ce s-au adunat bătrânii?
— Nu știi? Nu ai auzit?
— Ce să aud?
— Muntele a tunat, a fost un zgomot asurzitor. Bătrânii cred că muntele ne transmite
un mesaj. Doar suntem Fii Tunetului. Nu?

— Am adus o flacără veșnică. Apoi băgă mâna în tolba cu săgeți și scoase un obiect
dreptunghiular subțire care avea atașat un dispozitiv în formă de piramidă triunghiulară. Era o
lampă solară, dar cum să-i explice?
Comandantul a făcut ochii mari și a vrut să spună ceva, dar nu a scos decât câteva frânturi de
vorbe neinteligibile. Apoi a luat obiectul cu ambele mâini, protejându-l ca pe o comoară
prețioasă. A privit obiectul câteva clipe, apoi și-a ridicat privirea spre el cu satisfacție.
- Foarte bine. Ai făcut tribului nostru o mare onoare.
Nu putea dormi, se ridică încet să n-o trezească pe Bujor. Își trase tricoul pe el, privind în jur.
Vedea lucrurile cu alți ochi, tribul lui trăia în ruinele unei stații de metrou. Ceea ce i se păruse
până atunci cea mai frumoasă casă era de fapt un șir de moloz. A stat câteva clipe privindu-și
iubita, ignoranța era o fericire. Ce putea să-i spună? Cum ar putea să-i explice toate acestea?
Să aducă în casa lui copilul unui străin? L-ar fi acceptat Bujor? Ce-ar fi spus tribului? Nu știa,
gândurile i se învălmășiră în cap. Ieși din pasaj, avea nevoie de aer curat, avea nevoie de
liniște să-și clarifice gândurile. Cufundat în gânduri merse fără țintă până se trezi pe margine
pârâului ce trecea prin apropierea pasajului. Se așeză pe un lemn căzut în apropiere și își luă
capul în mâini. Nu știa ce să facă. Primise atât de multe informații într-un timp așa de scurt că
părea că înnebunește. APE îi transmise informațiile pentru al face capabil să crească urmașul
regal. Nici măcar nu știa ce însemna asta cu adevărat, nu știa în ce se băga. Erau multe
întrebări fără răspuns. Greg a suspinat și-a ridicat ochii spre cerul înstelat.
Mii, milioane de stele străluceau în imensitatea spațiului și fiecare dintre stele avea un
posibil sistem planetar. Se simți ciudat gândindu-se că era singurul om de pe pământ care știa
ce sunt acele licăriri pe cerul nopții. Ceilalți credeau că e o mantie trasă de zei.