PATRICIA MARY ST.

JOHN

ELIBERAT
DE DOUĂ ORI

Colecţia Cărţilor Rare

Editura Little Lamb

Publicată iniţial în limba engleză sub titlul T w i c e
F r e e d .
© Christian Focus Publications, 2008

ELIBERAT DE DOUĂ ORI

Copyright © Editura Little Lamb, 2009
Toate drepturile rezervate
Ediţie revizuită - Mai 2009
Publicată de editura Little Lamb, Suceava

Autor: Patricia Mary St. John

Traducerea: Iulia Bodnari
Editarea: Ovidiu Biciuşcă
Coperta: Laura Fărcaş

Nicio parte a acestei publicaţii nu poate fi reprodusă sau

transmisă electronic, mecanic, prin fotocopiere,
înregistrare audio sau în orice alt fel fără permisiunea în
scris a proprietarului de Copyright.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ST. JOHN, PATRICIA
Eliberat de două ori / Patricia M. St. John ; trad.: Iulia
Bodnari. - Ed. a 2-a, rev. - Suceava: Little Lamb, 2009
ISBN 978-973-7762-98-6

I. Bodnari, Iulia (trad.)

821.111(73)-31=135.1
 Eliberat de două ori
face parte din
Colecţia Cărţilor Rare
a editurii
Little Lamb
Cu inima plină de vinovăţie, ură şi frică, sclavul
Onisim fuge de la stăpânul său Filimon. Tocmai
când libertatea pare mai aproape ca oricând, paşii
care îl urmăriseră îl ajung. Acum trebuie să
aleagă: să-şi continue viaţa în acelaşi mod, adică
să rămână un sclav al păcatului, sau să-L urmeze
pe Christos, părăsind ura şi resentimentele ce i-au
chinuit sufletul atâta timp. Ce va alege?

Pentru mai multe informaţii despre aceste cărţi clasice,

luaţi legătura cu noi la numărul
0744 544 579

prin e-mail la:

contact@littlelamb. ro

web:
www.littlelamb.ro

sau scrieţi-ne pe adresa:

Editura Little Lamb
C.P. 42, O.P. 6
720340 - Suceava
jud. Suceava
ROMÂNIA
 Cuvântul traducătorului

Volumul de faţă introduce cititorul în universul

fascinant al călătoriilor lui Pavel în Asia Mică, fiind în
acelaşi timp o vie istorie a vieţii de zi cu zi din acele
timpuri îndepărtate. Solia adevărului a ajuns atunci pentru
prima dată între neamurile păgâne, iar Grecia, mai târziu
leagăn al creştinătăţii, era pe atunci patria zeilor şi îşi
răspândise influenţa asupra întregului imperiu roman.
Pentru o mai bună înţelegere a societăţii în care se
desfăşoară acţiunea cărţii, vă venim în ajutor cu definiţia
următoarelor noţiuni legate de mitologie, dar şi de
universul practic:
Afrodita - zeiţa frumuseţii şi a dragostei, născută
din spuma mării; fiul ei, Cupidon, avea un arc cu care
săgeta inimile muritorilor făcându-i să se îndrăgostească.
Agora - piaţa sau centrul oraşului, în care aveau loc
discuţii şi se ţineau discursuri.
Artemis - zeiţa vânătorii, numită de romani Diana.
Templul închinat ei în Efes era considerat una dintre cele
şapte minuni ale lumii.
Atena - zeiţa înţelepciunii, al cărei templu a dat
numele capitalei Greciei.
Atrium - curte interioară, pavată şi umbrită de
obicei de bolţi de vie, în care se desfăşurau activităţile
zilnice din timpul verii.
Bachus - zeul viţei de vie, al vinului şi al beţiei.

5
 Cibele - zeiţa-mamă, întruchiparea belşugului de
roade şi al gliei.
Faun - zeităţi care formau cortegiul lui Bachus,
jumătate om şi jumătate ţap.
Gladiator - atlet care senma un contract definitiv
pentru a lupta în arenă cu adversarii săi, oameni sau fiare,
până la moarte sau, în cele mai fericite cazuri, până la
eliberare.
Hermes - zeul negustorilor şi al comerţului,
însoţitorul lui Zeus şi mesagerul zeilor.
Lectică - pat sau scaun portativ acoperit, purtat de
cai sau de sclavi, folosit ca mijloc de locomoţie pentru cei
bogaţi.
Pamas - munte din Grecia, considerat locaşul
zeilor.
Posca - amestec de vin, ulei şi mir, folosit ca
medicament pentru amorţirea durerilor.
Pentateuh - cele cinci cărţi ale lui Moise.
Poseidon - zeul mării, al furtunilor şi al
corăbierilor.
Rudiar - gladiator care în urma mai multor victorii
primea o sabie de lemn care simboliza eliberarea de
jurământ.
Sestert - monedă de aramă de mică valoare.
Zeus - părintele zeilor, stăpânul suprem al lumii.

6
 1
ERA o după-
amiază
timpurie de
iulie. Lumea,
uscată ca
iasca, era
adormită.
Turmele de oi ţigăi, pentru care regiunea devenise
vestită, se îngrămădeau sub umbra subţire a plopilor, iar
secerătorii se odihneau la umbra snopilor de grâu sau sub
care.
în casele îmbelşugate de deasupra păşunilor,
proprietarii înstăriţi, fermierii şi negustorii de lână dormeau
liniştiţi în paturile lor, în timp ce sclavii moţăiau iepureşte,
cu urechea la pândă, sub umbrarele de viţă de vie. Chiar şi
vulturii pluteau nemişcaţi, pironiţi pe albastrul cerului.
Doar în trecătoarea dintre munţi, unde aerul se
plimba peste stâncile pârjolite, se mişca ceva. Un băiat
oacheş de vreo paisprezece ani, îmbrăcat doar cu o fâşie de
pânză în jurul şalelor şi încălţat cu sandale, se căţăra pe
stânci cu îndemânarea şi iuţeala unei pisici sălbatice. Nu-i
păsa de soarele nemilos, nici de stâncile ascuţite, fiindcă
acesta era drumul spre libertate. Din zori până noaptea
târziu era al stăpânului său şi îi asculta poruncile, dar acum
îşi aparţinea lui însuşi şi simţea că trăieşte, cucereşte
întreaga lume, şi era fericit.

7
 în aceste locuri, printre canioane, nimic nu îl putea
înfrânge. Iarna îşi croia cărări prin zăpadă, iar primăvara
trecea peste pâraie şi cascade. Vara, căldura mistuitoare a
după-amiezii nu îl putea doborî. El urca, mereu atent la
poziţia soarelui, care strălucea la asfinţit. Când umbra
stâncilor din faţa lui atingea pâlcul de măslini de alături,
ştia că trebuie să se întoarcă acasă. Dar mai avea încă timp
să ajungă până la bătrânul pin care bloca trecătoarea şi să
se scufunde în heleşteul verzui de alături.
Trecătoarea era tot mai îngustă, umbrită de pini,
stejari de piatră şi ienuperi. Din pârâu rămăsese o şuviţă
subţire, rece şi proaspătă, în care băiatul se răcori până se
simţi în stare să urce mai departe. De mult tânjea să meargă
mai departe, către lacul sărat Anava, unde creştea pelinul şi
unde izvora râul Licus, sau şi mai departe, pe crestele
înzăpezite ale munţilor Cadmus, dar umbra era tot mai
deasă între măslini, iar stăpânul se trezea de acum.
Blestemă plin de ciudă.
Cel puţin mai avea timp pentru o baie rapidă în
heleşteu, care era atât de adânc încât nu seca niciodată. Se
căţără pe copacul căzut şi se opri dintr-o dată, cu gura
căscată şi cu ochii larg deschişi, încremenit de teamă. O
fetiţă şedea pe mal, legănându-şi picioarele deasupra apei,
cântând încetişor un cântec.
Avea cam doisprezece ani; era micuţă şi zveltă, cu
plete negre şi mătăsoase, lungi până la mijloc. Obrajii îi
erau îmbujoraţi de căldură şi în poală ţinea un buchet de
flori - clopoţei veştejiţi, piciorul cocoşului şi nu-mă-uita de
pe malul pârâului. Era atât de absorbită încât nu-l văzuse
apropiindu-se.
Cine era? Tunica simplă era din mătase iar sandalele
noi şi scumpe. Ţinuta ei, chiar şi acum când se juca, era cea
a unei mici regine. O privi cu atenţie, ghemuit în spatele
trunchiului, fiindcă nu ştia încă cine era. Poate era o fiică a

8
Cibelei, zeiţa naturii, în sânul căreia se întorceau morţii. Ei
bine, chiar dacă era, nu avea de ce să se teamă, pentru că
nu era un demon. Se mai apropie puţin, când o crenguţă
uscată trosni sub piciorul lui.
Ea tresări o clipă, dar apoi îl privi liniştită. Era o
fată cu picioarele pe pământ, şi pentru ea un băiat era doar
un băiat. Pe lângă asta, părea un băiat de treabă.
-Ce faci aici sus, băiete? întrebă ea într-o greacă
perfectă. Credeam că toată lumea doarme.
-Ce faci tu aici? i-o întoarse el cu severitate,
convins acum că era doar o fetiţă. Dmmul până sus este
destul de greu pentru o fetiţă. Şi, mai întâi, cine eşti?
-Sunt Irina, răspunse fetiţa. Vorbea cu grijă şi îl
privea cu atenţie, ca şi cum s-ar fi s-ar fi îngrijorat să nu-i
destăinuiască prea multe. El o privea nemişcat, în lumina
tremurătoare filtrată de crengile pinului, atât de singură şi
de lipsită de apărare printre stânci, şi descoperi că îşi dorea
să afle totul despre ea, să-i câştige încrederea şi, dacă era
nevoie, s-o protejeze.
-Dar unde este casa ta, Irina? Nu te-am văzut
niciodată jucându-te cu fetele din Colose.
- Locuiesc în Laodicea, replică ea, încă
neîncrezătoare.
-Laodicea! repetă el uimit, fiindcă Laodicea se afla
la opt mile în lungul văii. Chiar ai venit până aici singură?
Nu te caută nimeni?
-Ba da, mă caută! Clipi din ochi ştrengăreşte, din
ce în ce mai încrezătoare. Cred că sunt îngrijoraţi de
moarte. Am venit dimineaţă cu tata. Face mantale şi a venit
să vorbească cu domnul Filimon despre lână. Apoi au
plecat să prânzească împreună, şi eu am rămas cu doica şi
cu sclavii. Doica a început să vorbească cu sclavele lui
Filimon, şi n-a vrut să mai aibă grija mea. Mi-a dat ceva de

9
mâncare şi mi-a spus să mă duc în vie, dar nu aveam ce
face acolo. Am vrut să urc să văd ce e în vârful stâncilor,
aşa că am fugit şi m-am căţărat până aici; aş fi mers mai
departe, dar nu am putut trece de iaz.
- Dar nu te-ai temut să urci singură?
- Nu, spuse Irina înţepată, îmi place să fiu
singură.
M-am săturat de doică. Se teme atât de tare de tata încât stă
toată ziua cu ochii pe mine. Irina, nu fă asta, Irina, nu fă
cealaltă, până îmi vine să ţip. De ce să fac ce vrea ea şi să
umblu după ea toată ziua? Nu ai vrut niciodată să scapi de
toată lumea şi să faci ce vrei tu, în loc să faci mereu ce ţi se
spune?
Băiatul râse cu poftă. Gândea exact ca el!
- Ba da, vreau. De asta vin în trecătoare: să scap
de
toată lumea şi să fac ce vreau. Uneori, când am timp, înot
în heleşteu şi urc până în vârful stâncilor, unde trăiesc
vulturii. într-o zi voi merge mai departe. într-o zi voi urca
pe râu până la izvor. într-o zi voi urca pe culme şi voi
vedea tot ţinutul Frigiei, şi marea cea îndepărtată. Şi într-o
zi voi trece marea. Se spune că Grecia este cea mai
frumoasă ţară din lume.
Se opri, mirat singur de izbucnirea lui, fiindcă de
obicei ţinea pentru el gândurile acestea. îşi împărtăşise
acum visele cu micuţa de alături, care îl privea nemişcată,
cu ochii luminoşi, trăindu-le împreună cu el.
-Trebuie să mergi acasă! spuse el. Cred că doica ta
şi-a ieşit din minţi. Dar mama ta? A rămas în Laodicea?
Peste faţa fetei trecu o umbră.
- A murit acum doi ani, spuse ea simplu. Când
trăia,
era altfel. Nu mă păzea tot timpul. Mă lăsa să mă joc, să
culeg flori şi să merg unde voiam. Când trăia, eram liberă.
- Nu mai ai fraţi sau surori?

10
 -Nu, sunt singură. Tata spune că sunt toată averea
lui şi sunt foarte preţioasă, aşa că doica nu îndrăzneşte să-şi
ia ochii de pe mine. Tata este un om foarte ocupat,
întotdeauna jos la ţesătorie sau controlând lâna sau
călătorind la Efes sau Milet cu marfă. Uneori cred că a uitat
cu totul de mine.
- Nu cred că face asta, spuse băiatul ca s-o
liniştească. Vino, Irina, trebuie să mergem acasă acum.
Prinde-te de creangă şi pune piciorul pe piatra asta. Acum,
pune-i şi pe celălalt. Este mai uşor aşa. Prinde-ţi rochia cu
o mână şi cu cealaltă prinde-te de mâna mea. Acum sari de
pe o piatră pe alta cum fac eu, şi în curând vom fi jos.
Măsură îngrijorat umbra tot mai deasă. Jumătate din
măslini erau întunecaţi deja. Era foarte târziu, iar stăpânul
său Filimon avea un oaspete de seamă şi probabil că îl
striga de ceva timp. Nu ştiuse ce se întâmpla în casă pentru
că fusese trimis cu un mesaj la păstorii din celălalt capăt al
văii, dar acum probabil că era aşteptat. Poate că ar putea
născoci o poveste despre timpul pierdut până la găsirea
turmei. Măcar i-ar întârzia pedeapsa până afla stăpânul.
Oricum nu conta prea mult. Era obişnuit cu bătaia. Ceea ce
conta acum era micuţa de lângă el, care îi ţinea mâna atât
de strâns şi râdea atât de tare dacă se împiedica sau aluneca
la vale. Trebuia să o ducă întreagă şi nevătămată acasă.
Şi să-şi ia rămas bun? Doar era fiica unui laodicean
bogat iar el era un sărman sclav din Colose. De ce mintea
lui refuza cu încăpăţânare să-şi ia rămas bun? Aproape că
ieşiseră din canion acum, şi se aplecă să o ajute să treacă
peste o piatră prea mare pentru ea. Dar înainte s-o ridice,
înlemni auzind un ţipăt pătrunzător în spatele lui; întorcând
repede capul, primi o lovitură puternică în faţă, apoi încă
una şi încă una de la un sclav tânăr şi puternic, în timp ce
doica ţipa înnebunită întinzându-şi braţele spre fată.

11
 - Oh, stăpână Irina, stăpână Irina, fată fără inimă
ce
eşti! ţipa doica. Cum ai putut să fii atât de neascultătoare şi
să fugi cu băiatul acesta obraznic? Oh, stăpână Irina, am
crezut că-mi pierd minţile, căutându-te în vie unde ţi-am
spus să stai. Cum ai putut să asculţi vorbele unui sclav
netrebnic şi să fugi de sărmana ta doică? Oh, mai dă-i
câteva, Menandru, să se înveţe minte.
Menandra, ridicându-l pe băiat, observă că nu se
zbate şi nu face nicio încercare să scape. Dădu să-l
lovească iar, dar fu oprit dintr-o dată de un strigăt mânios.
Irina stătea pe un bolovan ca un comandant furios, cu ochii
scânteind, tremurând de mânie.
-Dă-i drumul în clipa asta, Menandru! porunci ea.
Fă ce-ţi spun imediat sau te spun tatălui meu. Cum
îndrăzneşti să loveşti un băiat atât de bun şi drăguţ?!
După o clipă, micul comandant furios izbucni în
lacrimi, transformându-se într-o fetiţă înfricoşată şi rănită,
plângându-şi după-amiaza fericită. împingându-şi doica la
o parte, sări singură de pe bolovan şi se aşeză ca un scut în
faţa băiatului.
Menandru îi dădu drumul. Avea o frică sănătoasă de
temperamentul tinerei sale stăpâne.
-Tata ştie că m-am pierdut? întrebă Irina, respirând
cu greutate. Lacrimile îi curgeau încă, dar ea se îndreptă de
spate şi îşi înălţă capul.
- Nu, stăpână Irina, ciripi doica. Este încă ocupat
cu
afacerile, dar te poate chema în orice moment. Te rog, hai
să ne întoarcem repede.
-N-am să mă întorc dacă mai spui lucmri rele
despre acest băiat, replică Irina. O să stau aici şi o să fiu
pierdută, şi tata va fi foarte, foarte supărat pe voi doi.
Probabil o să vă pedepsească pe amândoi dacă vă spun.
Asta era într-adevăr foarte probabil. Doica începu să
plângă. Menandru se scărpina în cap. Băiatul o privi în fată.

12
 - Vino acasă, Irina, spuse el blând. Trebuie să mă
întorc la lucrul meu acum; dar dacă îl văd pe tatăl tău o să-i
spun că aţi venit cu toţii. O luă de mână şi o ajută să treacă
peste ultimul colţ de stâncă. Menandru se stăpânea cu greu.
-Stăpână, protestă doica îndurerată, un sclav de
rând...
-Nu-mi pasă ce este, o întrerupse Irina. Este un
băiat şi m-a ajutat. La revedere, băiete, şi mulţumesc. Intr-o
zi ne vom întâlni din nou.
- Să ne păzească zeii, mormăi Menandru în barbă.
Dar băiatul nu îl luă în seamă. Se întoarse şi o privi pe Irina
şi îi vorbi doar ei, de parcă ar fi încheiat un legământ.
- Da, spuse el, într-o zi ne vom întâlni din nou.

13
 2

COBORÎ în goană printre măslini şi ajunse cu

răsuflarea tăiată la casa stăpânului său. Nu
voia ca Irina să afle că e sclavul lui Filimon, dar era sigur
că, mai devreme sau mai târziu, va afla. întotdeauna se
întâmpla aşa. Nu puteai scăpa de faptul că erai sclav. La
urma urmei, nici nu conta. Ea îi vorbise şi voia să-l revadă,
chiar dacă era sclav, şi asta îl bucura nespus. Gândindu-se
la acest lucru, uită cu totul de loviturile care îi ardeau
obrajii; îşi aminti doar când intră într-un suflet în casa
stăpânului său şi dădu nas în nas cu Arhip, fiul lui Filimon.
- Ai întârziat, Onisim, spuse Arhip tăios. Tatăl meu
te cheamă de mult. Are un musafir, şi vrea să serveşti vinul
înainte să termine discuţia. Este foarte nemulţumit de tine.
Unde ai fost şi cine te-a pocnit în faţă?
-Am fost la păşune, spuse Onisim convingător.
Mi-a trebuit mult timp până să găsesc păstorii. Erau plecaţi
la râu să adape oile.
-Mincinosule! strigă Arhip dispreţuitor. Te-ai
întors devreme de la păşune. Unul dintre sclavi te-a văzut
alergând spre stâncile pe care le iubeşti atâta acum câteva
ore, şi tata ştie; aşa că nu încerca să-i serveşti povestea asta.

14
 Nu trecuseră decât doi sau trei ani de când Onisim
şi Arhip urcau împreună stâncile; dar de când Arhip, întors
de la şcoală, stabilise noua relaţie stăpân-sclav, iar Onisim
simţise schimbarea, lucrurile erau diferite. Copil fiind,
Arhip petrecea ore întregi în coliba sclavilor, privind tocila,
suflând în foaie, ghemuit în caierele de lână care aşteptau
roata de tors. Cei doi exploraseră albia râului împreună, se
scăldaseră în aceleaşi heleşteie, împărtăşiseră secrete
despre cuiburile păsărilor şi vizuinile vulpilor şi vânaseră
împreună urşi şi hiene. Acum Onisim îl ura pe Arhip şi îi
era ruşine de asta fiindcă Arhip fusese prietenul lui. Arhip
îl iubea pe Onisim şi îi era ruşine şi lui. Era o slăbiciune şi
o ciudăţenie să iubeşti un sclav.
-Cine este oaspetele? întrebă Onisim, spălându-şi
în grabă noroiul de pe mâini şi de pe faţă şi îmbrăcând o
tunică mai curată.
- Polemon, din Laodicea, răspunse Arhip
impresionat. Este cel mai bogat producător de mantale din
oraş, şi s-a hotărât să cumpere lână de la noi. A fost
dimineaţă să vadă turmele şi să ia probe de lână. S-ar putea
să arate lâna noastră şi altor producători. Asta ar însemna o
călătorie la Efes mai târziu, şi voi merge şi eu.
Strângându-şi cingătoarea, Onisim nu răspunse. Cu
teamă, intră în atrium, curtea centrală a casei, şi se înfăţişă
stăpânului. Arhip, curios să vadă ce se întâmplă, se strecură
în spatele lui şi se aşeză la picioarele tatălui său.
Filimon şi oaspetele său şedeau lungiţi pe divan,
sorbindu-şi vinul şi vorbind aprins.
Era o curte frumoasă, umbrită de o vie bătrână care
îşi legăna ciorchinii încărcaţi printre suporturi. După moda
grecească, era pavată cu mozaic colorat, şi în mijloc susura
o fântână. Filimon, un fermier înstărit, cu faţa de culoarea
bronzului, se întoarse cu asprime către tânărul său sclav.

15
Oaspetele său era important, şi cu toate că avea mulţi alţi
sclavi, voia să fie servit de acest băiat arătos.
- De ce ai întârziat? întrebă el cu răceală.
Dintr-o dată, Onisim se gândi că ar putea spune
adevărul, sau măcar o parte din el. Ar fi fost o ocazie foarte
bună să se răzbune pe sclavul Menandru. Se întoarse şi se
înclină în faţa oaspetelui.
- Iertaţi-mă, domnule, spuse el, aveţi cumva o
fiică?
Filimon se încmntă, iar oaspetele ridică din
sprâncene şi spuse doar:
- Şi dacă am, de ce te-ar interesa?
-S-a îndepărtat prea tare de casă jucându-se,
domnule, continuă Onisim netulburat; am văzut-o
căţărându-se pe stânci şi am urcat după ea. Este mică,
domnule, şi stâncile sunt înalte. Am coborât amândoi încet,
şi am ajutat-o unde era mai greu.
-Dar, pentru numele zeilor, exclamă Polemon,
sărind în picioare, unde era doica ei? Şi unde este Irina
acum?
-Am adus-o doicii, domnule, explică Onisim. De
fapt, m-am întâlnit cu doica şi cu sclavul Menandru la
intrarea în vie, unde o căutau. Nu i s-a întâmplat nimic
fetiţei. Dacă vreţi, o aduc.
-Mă duc eu să văd dacă totul e în ordine, spuse
Arhip, ridicându-se în grabă. Frumoasa lui faţă era
schimonosită de gelozie şi aroganţă. Ce noroc pe
neruşinatul ăsta de Onisim să o însoţească pe fiica lui
Polemon şi să o salveze pe deasupra! Părăsi camera în
grabă, iar Polemon îi aruncă nepăsător o monedă de aur lui
Onisim.
-Ia asta pentru osteneală, spuse el. Doica va fi
înlocuită în seara asta iar sclavul pedepsit. Este o fetiţă

16
îndărătnică şi are nevoie de o mamă. Să ne întoarcem la
baloturile de lână despre care discutam...
Fiica lui era deja uitată, pentru că era din nou cu
ochii în patru să obţină cât mai mulţi bani. Onisim aşteptă
în tăcere un timp, turnând vin în cupe când se goleau; apoi
Filimon îl trimise să aducă fructe, aşa că ieşi din cameră în
vârful picioarelor.
Pe când traversa curtea exterioară în drum spre
bucătărie, se opri şi îşi trase răsuflarea. Irina se afla în faţa
casei, învăluită în frunzele viei care umbrea pragul. Se juca
cu un miel născut mai târziu pe care i-l adusese Arhip; iar
el stătea lângă ea, privind-o. Doica păzea în apropiere.
Cum Onisim trebuia să treacă pe lângă ei, Irina îl văzu şi îl
chemă la ea. El păşi spre ea, zâmbind, dar Arhip se ridică
imediat.
-înapoi la lucrul tău, sclavule, porunci el, iar
Onisim trebui să-l asculte pe fiul stăpânului său. Prea
ruşinat ca să se mai uite la feţişoara fericită şi nevinovată a
Irinei, îşi văzu de drum; de abia când ajunse din nou în
spatele stăpânului său îşi dădu seama că se întâmplase ceva
cu el. în aceste câteva minute se schimbase.
Mai întâi, orice urmă din amintirea copilăriei lor
fericite împreună dispăruse; acum îl ura pe Arhip cu o ură
rece, neîmpăcată. în al doilea rând, era hotărât să-şi capete
libertatea. Cu orice preţ şi orice ar fi fost nevoie să facă
pentru asta, va fi liber. Strângea mica monedă de aur din
cingătoare cu încrâncenare, pentru că însemna promisiunea
unui viitor fericit.
- O să strâng până o să-mi pot cumpăra libertatea,
îşi spuse el. Este începutul.
-Sclavule! strigă aspru Filimon, bătând din palme.
Eu vorbesc, unde îţi este mintea? Adu mantaua stăpânului
Polemon şi spune-le sclavilor să-i pregătească lectica.

17
Oaspetele său era important, şi cu toate că avea mulţi alţi
sclavi, voia să fie servit de acest băiat arătos.
- De ce ai întârziat? întrebă el cu răceală.
Dintr-o dată, Onisim se gândi că ar putea spune
adevărul, sau măcar o parte din el. Ar fi fost o ocazie foarte
bună să se răzbune pe sclavul Menandru. Se întoarse şi se
înclină în faţa oaspetelui.
- Iertaţi-mă, domnule, spuse el, aveţi cumva o
fiică?
Filimon se încruntă, iar oaspetele ridică din
sprâncene şi spuse doar:
- Şi dacă am, de ce te-ar interesa?
-S-a îndepărtat prea tare de casă jucându-se,
domnule, continuă Onisim netulburat; am văzut-o
căţărându-se pe stânci şi am urcat după ea. Este mică,
domnule, şi stâncile sunt înalte. Am coborât amândoi încet,
şi am ajutat-o unde era mai greu.
- Dar, pentru numele zeilor, exclamă Polemon,
sărind în picioare, unde era doica ei? Şi unde este Irina
acum?
-Am adus-o doicii, domnule, explică Onisim. De
fapt, m-am întâlnit cu doica şi cu sclavul Menandru la
intrarea în vie, unde o căutau. Nu i s-a întâmplat nimic
fetiţei. Dacă vreţi, o aduc.
-Mă duc eu să văd dacă totul e în ordine, spuse
Arhip, ridicându-se în grabă. Frumoasa lui faţă era
schimonosită de gelozie şi aroganţă. Ce noroc pe
neruşinatul ăsta de Onisim să o însoţească pe fiica lui
Polemon şi să o salveze pe deasupra! Părăsi camera în
grabă, iar Polemon îi aruncă nepăsător o monedă de aur lui
Onisim.
-Ia asta pentru osteneală, spuse el. Doica va fi
înlocuită în seara asta iar sclavul pedepsit. Este o fetiţă

16
îndărătnică şi are nevoie de o mamă. Să ne întoarcem la
baloturile de lână despre care discutam...
Fiica lui era deja uitată, pentru că era din nou cu
ochii în patru să obţină cât mai mulţi bani. Onisim aşteptă
în tăcere un timp, turnând vin în cupe când se goleau; apoi
Filimon îl trimise să aducă fructe, aşa că ieşi din cameră în
vârful picioarelor.
Pe când traversa curtea exterioară în drum spre
bucătărie, se opri şi îşi trase răsuflarea. Irina se afla în faţa
casei, învăluită în frunzele viei care umbrea pragul. Se juca
cu un miel născut mai târziu pe care i-l adusese Arhip; iar
el stătea lângă ea, privind-o. Doica păzea în apropiere.
Cum Onisim trebuia să treacă pe lângă ei, Irina îl văzu şi îl
chemă la ea. El păşi spre ea, zâmbind, dar Arhip se ridică
imediat.
-înapoi la lucrul tău, sclavule, porunci el, iar
Onisim trebui să-l asculte pe fiul stăpânului său. Prea
ruşinat ca să se mai uite la feţişoara fericită şi nevinovată a
Irinei, îşi văzu de drum; de abia când ajunse din nou în
spatele stăpânului său îşi dădu seama că se întâmplase ceva
cu el. în aceste câteva minute se schimbase.
Mai întâi, orice urmă din amintirea copilăriei lor
fericite împreună dispăruse; acum îl ura pe Arhip cu o ură
rece, neîmpăcată. în al doilea rând, era hotărât să-şi capete
libertatea. Cu orice preţ şi orice ar fi fost nevoie să facă
pentru asta, va fi liber. Strângea mica monedă de aur din
cingătoare cu încrâncenare, pentru că însemna promisiunea
unui viitor fericit.
- O să strâng până o să-mi pot cumpăra libertatea,
îşi spuse el. Este începutul.
-Sclavule! strigă aspru Filimon, bătând din palme.
Eu vorbesc, unde îţi este mintea? Adu mantaua stăpânului
Polemon şi spune-le sclavilor să-i pregătească lectica.

17
 Sclavii aşteptau deja, privind neliniştiţi soarele care
cobora. Aveau de mers opt mile, şi valea era plină de
tâlhari şi hoţi eare aşteptau călători bogaţi. Onisim îl ajută
pe Polemon să-şi ia mantia şi să se încalţe, apoi se strecură
în spatele grajdurilor ca să privească plecarea. îl văzu pe
Arhip ridicând-o pe fetiţă, aşezând-o alături de tatăl ei şi
înmânându-i o frunză de vie plină cu dude, şi observă că ea
îi mulţumeşte politicos, dar cu ochii în altă parte. Nici gând
să-i spună „ne vom întâlni din nou”. Pe când cei patru
sclavi o luară la fugă cu lectica bogat împodobită pe umeri,
o văzu întorcându-se şi privind lung, dar nu spre Arhip. Se
întrebă de ce, fiindcă Arhip era puternic şi chipeş, cu doi
ani mai mare decât el şi cu un cap mai înalt.
Până ce termină de curăţat rămăşiţele ospăţului de la
prânz, aşeză masa de seară şi amestecă vinul cu miere,
soarele apusese. Un alt sclav avea să servească la masă, iar
el era liber să meargă acasă. Pentru că se trezea la cântatul
cocoşului, de obicei îşi înghiţea rapid mâncarea şi adormea
imediat; dar în seara asta nu se grăbea şi somnul fugea de
el. Stătu pe prag mult timp după ce terminase ciorba de
linte, privind ultimele raze ale soarelui care trecuse dincolo
de munţi, scăldându-i într-o lumină roşiatică. Pe câmpiile
înalte din Colose munca era aproape gata. Care încărcate,
trase de boi domoli, scârţâiau pe drumurile prăfuite dintre
plopi, iar secerătorii istoviţi se odihneau pe grămezile de
snopi. în spatele lor se vedeau stâncile albicioase din piatră
de var şi cascadele din Hierapolis, iar în faţa lor, pe
dealurile înverzite de lângă râu, acoperişurile şi coloanele
din Laodicea.
Probabil că ajunsese până acum. Toate glasurile
tainice ale nopţii - orăcăitul broaştelor din baltă, ţipătul
unei berze căutându-şi cuibul, rumegatul turmelor de oi -
părea mai limpede şi mai tulburător ca niciodată. Se uită cu
atenţie la cârceii viţei din faţa căsuţei, apoi la petalele

18
purpurii ale florilor de rodie care îi mângâiau mâna, şi ştiu
din nou că se schimbase.
-Mamă, spuse el deodată, povesteşte-mi despre
tata.
Mama lui zâmbi şi se aşeză pe prag lângă neobositul
şi schimbătorul ei fiu, cu mâinile ocupate cu furca de tors,
dar cu inima mereu alături de el. Era o frigiană frumoasă cu
ochii negri, născută în sclavie, mulţumită că avea un stăpân
care era destul de blând. îl iubise mult pe soţul ei; dar era
mulţumită că moartea îl eliberase, fiindcă pentru el sclavia
era un jug prea greu de purtat.
-Cred că ştii tot ce e de ştiut, spuse ea. Ce te
necăjeşte în seara asta?
El scutură din cap.
-Nimic, doar că aş vrea să te aud vorbind despre
tata.
- S-a născut pe culmile muntelui Pamas din Grecia,
începu mama lui, şi iubea toate lucrurile frumoase. Când a
crescut, a fost dat la şcoală în Atena. Spunea că este cel
mai frumos oraş din lume şi în fiecare seară îmi povestea
despre ţara lui. Ar fi vorbit mereu despre insulele
împrăştiate ca nişte bijuterii pe albastrul azuriu al mării,
despre munţii cu fruntea încununată de nori, în vârful
cărora locuiau zeii, şi despre Acropolele din marmură care
străjuiau oraşul de pe un deal. S-a căsătorit cu mine pentru
că eram frumoasă, şi m-a iubit; dar nu a fost niciodată
fericit aici, într-o ţară străină, unde până şi zeii îi erau
străini. Cei care sunt născuţi în libertate nu pot îndura
sclavia. A fost bine că s-a întors la Cibele şi la pajiştile ei
înverzite. Rămase tăcută, privind în depărtare.
-Continuă, o rugă Onisim. Povesteşte-mi despre
tâlhari.
-Tatăl tău a fost un călător, întotdeauna neobosit,
mereu dornic să vadă ce este dincolo de culmile munţilor.

19
spuse mama lui cu un zâmbet duios. Studiase mulţi ani la
şcoala din Atena, şi într-o primăvară s-a hotărât să viziteze
universitatea din Tars ca să studieze învăţăturile unui
anume Atenodor. Vorbea adesea despre acea călătorie. S-a
alăturat unei caravane la începutul verii, când se topeau
zăpezile pe munţii Tarsului. Ce mult i-au plăcut gazelele
din câmpia Ciliciei! La sfârşitul verii a trecut prin Siria,
fiindcă drumurile erau încă deschise, şi a iernat în
Ierusalim.
- Ţi-a povestit multe despre Ierusalim?
-Da. In multe nopţi de iamă stăteam lângă foc şi
vorbeam despre Ierusalim; ajunsese acolo într-o vreme
ciudată, acum douăzeci şi şase de ani. Nu de mult, romanii
crucificaseră un om numit Isus, urât de conducătorii iudei,
dar foarte iubit de oamenii de rând.

- De ce Îl urau conducătorii?
- Se temeau de El pentru că învăţase o nouă
religie.
Dar cu toate că L-au crucificat, în iama aceea Ierusalimul
s-a umplut de ucenicii Lui. Se auzeau poveşti ciudate. Sute
de oameni declarau că El înviase din morţi şi pretindeau că
L-au văzut. Pe lângă asta, oamenii se temeau de ucenicii
Lui. Aveau o putere ciudată. Tatăl tău a văzut pe unul din
ei luând mâna unui cerşetor schilod bine cunoscut şi
poruncindu-i în numele lui Isus să se ridice şi să umble; şi
omul a fugit în templul iudeilor sărind şi cântând. Nu
păreau supăraţi că erau persecutaţi.
- Dar de ce erau persecutaţi? Făceau ceva rău?
-Nu, făceau numai bine; dar învăţătura lor ar fi
întors lumea pe dos. Predicau înfrăţirea dintre iudei şi
neamuri, dintre sclavi şi oamenii liberi. Nu făceau nicio
diferenţă. Normal că bogaţii şi conducătorii iudei s-au
împotrivit.
- Tata a primit învăţătura asta?

20
 - Nu. Avea proprii lui zei şi zeiţe din Pamas, zei
ai
tunetului şi zei ai războiului şi zeiţe ale vânătorii. Favorita
tui, cred eu, era zeiţa frumuseţii, pentru că, spunea el, se
află pretutindeni; în apusurile de soare, în întâile flori ale
primăverii, în rubiniul vinului. Dar a rămas câteva luni la
Ierusalim, şi chiar înainte de a pleca, a văzut ceva ce nu a
uitat niciodată. Unul dintre ucenicii lui Isus, numit Ştefan,
a fost martirizat. A fost adus în faţa consiliului în urma
unor tulburări de stradă, iar tatăl tău era şi el în mulţime.
Lui Ştefan i s-a oferit şansa să-şi apere viaţa, dar părea că
nu-i pasă dacă trăieşte sau moare, atâta timp cât putea să
spună ce credea despre acest Isus. Mulţimea şi-a pierdut
răbdarea până la urmă - a început să urle şi să blesteme -
dar el nu părea să-i vadă. Privea spre cer, iar faţa lui era ca
faţa unui zeu. A spus ceva, dar tatăl tău nu a auzit. Mai
târziu, unul din cei ce stăteau alături i-a spus că strigase:
„Văd cerul deschis şi pe Isus la dreapta lui Dumnezeu”.
Oricum, mulţimea s-a înfuriat, l-a înşfăcat, l-a târât în afara
oraşului şi a început să-l lovească cu pietre. A privit din
nou în sus şi a strigat pe cineva, dar a fost doborât în
curând. Doar că, înainte de a muri, se spune că i-a cerut
zeului său să-i ierte pe ucigaşii lui.
-Să-i ierte pe ucigaşii lui? râse Onisim. Nu cred
asta.
-Totuşi e adevărat. Tatăl tău l-a auzit, şi nu a uitat
niciodată.
- Atunci Ştefan acesta era un biet nebun.
Povesteşte-mi despre tâlhari.
-Tatăl tău a întârziat în Ierusalim şi a pornit prea
târziu către casă. Căzuseră primele ploi şi trebuia să
străbată trecătoarea întunecată a Ciliciei. Se odihnea alături
de tovarăşii săi şi tâlharii s-au năpustit asupra lor dinspre
Munţii Taurus. Le-au luat totul: banii, hainele şi - ce conta

21
cel mai mult - preţioasele lui cărţi. El a fost luat sclav şi
vândut pe piaţa frigiană.
-Şi apoi, spuse încetişor Onisim, te-a întâlnit pe
tine.
- Stăpânul meu a plătit un preţ foarte mare pentru
el
fiindcă era tânăr şi chipeş. Apoi s-a căsătorit cu mine, care
eram născută în sclavie. L-am consolat şi i-am născut copii;
dar viaţa era grea pe câmpiile acelea pustii, şi primii trei au
murit. Tatăl tău nu a fost niciodată un sclav bun; nimic nu a
putut să-i înfrângă încăpăţânata mândrie grecească.
- Apoi m-am născut eu.
-Da, te-ai născut tu. Dar sfârşitul a venit repede.
Stăpânul nostru era hotărât să-l îmblânzească, punându-l să
muncească din greu în noroiul din Cilicia când era slăbit şi
bolnav. Apoi într-o zi i-a poruncit să bată un copil de sclav
care spărsese ceva din greşeală, şi tatăl tău a refuzat.
Stăpânul l-a lovit, iar tatăl tău l-a lovit înapoi. Nu s-a mai
ridicat niciodată din pat după pedeapsa pe care i-au dat-o,
cu toate că în delirul său se ruga în fiecare zi la zei să-i dea
putere să se răzbune. Apoi, în noaptea în care a murit, s-a
purtat foarte ciudat. Vorbea despre Ştefan: „Cum poate un
om să nu se teamă de moarte şi să n-o urască? ” mă întreba
el. „Cum poate un om să ceară iertare pentru ucigaşii lui?
Pe cine a văzut Ştefan?” M-a întrebat de multe ori asta, dar
nu am putut să-i răspund. în zori a murit.
- Şi apoi?
- Curând după aceea zeii l-au răzbunat, iar
stăpânul
nostru a căzut de pe cal la vânătoare şi a fost omorât de un
mistreţ. Am fost vânduţi din nou, şi soarta a fost blândă.
Am fost cumpăraţi împreună. Fiul meu, trebuie să te rogi
zeilor pentru un stăpân drept.
- Dar de ce trebuie să am un stăpân? spuse
băiatul
cu încrâncenare.

22
 Mama lui râse încetişor şi îşi trecu degetele prin
părul lui negru şi lucios.
-Te-ai născut ca tatăl tău, cu dragostea pentru
frumuseţe şi libertate în inimă, acesta e necazul. Dar în
seara aceasta o să-ţi spun ceva ce nu ţi-am spus niciodată.
Fiecare bănuţ pe care-l pot câştiga sau şterpeli îl ascund
pentru ca tu să-ţi poţi cumpăra într-o zi libertatea. într-o zi
vei fi liber.
Onisim strânse moneda de aur ascunsă în
cingătoare, şi un val sălbatic de speranţă îi inundă inima,
într-o zi va fi liber - liber să hoinărească, liber să urască şi
să se răzbune, liber să iubească.
Privi în depărtare pe cerul nopţii primele stele care
străluceau deasupra Laodiceii.

23
 3

POI, zilele fierbinţi de vară părură să şteargă

trecutul, şi Onisim munci din zori până la
A căderea nopţii. Recolta de grâu era aproape strânsă, şi în
arie era sărbătoare acum, cu sacrificii şi procesiuni. înainte
ca boabele să fie depozitate în gropile săpate în pământ,
strugurii erau gata pentru cules. Echipe de sclavi munceau
cât era ziua de lungă în vie, culegând strugurii şi punându-i
la uscat, sau cărându-i în coşuri la teasc, curăţind via şi
benchetuind în cinstea lui Bachus.
Era o perioadă veselă a anului şi lui Onisim îi
plăcea. Când începură să culeagă smochinele şi rodiile,
plopii din câmpie se înveşmântară în aur, iar ferigile de pe
dealuri le ţinură isonul. Aerul era călduţ şi dulce ca mustul
proaspăt, şi fiecare acoperiş se bucura întinzându-şi la
soare ghirlandele de struguri, smochine, grâne şi rodii puse
la uscat. Dimineţile erau senine şi răcoroase, cu ceţuri
uşoare ridicându-se de pe râu şi împrăştiindu-se pe vale
printre pomii încărcaţi de rod. Se părea că zeiţa-mamă,
Cibele, împărţea belşug de daruri copiilor ei într-o risipă de
abundenţă, ca o ultimă binecuvântare înainte de zilele
întunecate ce aveau să vină.

24
 Dar înainte să termine cu măslinele, chiar când
depozitau uleiul, primii fulgi de zăpadă coborâră din înaltul
cerului printre stâncile trecătorii, şi curând înălţimile
Cadmusului se înveşmântară în alb. Vântul începu să se
tânguie printre stânci şi să alerge peste câmpie; iama era
asupra lor cu şacali şi hiene urlând în râpă, cu ploaie şi
zloată, şi apoi totul se învălui în liniştea zăpezii, colorată
doar de apusurile sângerii din josul văii.
Bogaţii îşi încălzeau casele cu vase mari pline cu
jăratic, pe care sclavii le schimbau mereu. Dar în colibele
de lut ale sclavilor era frig, şi boala îi răpunea. Dramurile
spre est erau blocate de zăpadă, nu mai trecea niciun
călător, şi nicio veste din lumea de afară nu mai ajungea la
ei. Nu erau prea multe de făcut şi nimic de vorbit în afară
de asprimea iernii şi de reumatismele sclavilor bătrâni.
Dar veni o zi când Onisim ieşi afară în zori şi auzi
behăitul primilor miei şi simţi căldura vântului de miazăzi
coborât prin trecătoare; ştiu atunci că de partea cealaltă a
muntelui marea era albastră. Privi în jos şi văzu un boboc
de narcisă galbenă înflorind în noroi. Primăvara era pe
drum. în curând va începe aratul şi semănatul, iar berzele
vor veni din Siria.
Toată lumea fu trezită de suflarea vântului dinspre
miazăzi. Soarele strălucea şi zăpada începu să se topească.
Pâraiele umplură albiile, inundând păşunile cu apa lor
învolburată. Oile începură să treacă marea, şi dramurile
erau pline din nou de călători veseli, aducând poveşti din
toate colţurile lumii. Stăpâna Apfia, soţia lui Filimon, se
gândise să se folosească de vremea frumoasă pentru
curăţenia de primăvară, aşa că era o grămadă de treabă, iar
micuţa Pascazia, fiica ei, adoptase un miel orfan şi îl
hrănea ca pe un copil.
-Săptămâna viitoare plecăm în Laodicea, spuse
Arhip nepăsător într-o seară de primăvară, odihnindu-se la

25
uşa grajdului în care Onisim curăţa şi lustruia echipamentul
de călărie al stăpânului său. Tata şi cu mine ne vom
cumpăra câte un rând nou de haine la prăvălia domnului
Polemon, şi eu o să-mi cumpăr şi sandale. O să ţi le dau ţie
pe cele vechi, Onisim.
Onisim primi această favoare cu maxima îmbufnare
pe care i-o permitea situaţia lui. Nu-l putea înţelege pe
Arhip în ultimul timp. Creştea într-un ritm îngrijorător şi la
şaisprezece ani era aproape cât tatăl lui de înalt. Alterna
între a-i da peste nas şi a-l umili pe Onisim în toate
modurile posibile, pentru ca apoi tot el să-l caute şi să
încerce să-i recâştige prietenia oferindu-i daruri. Dar ar fi
avut aceleaşi şanse de reuşită dacă ar fi încercat să se
împrietenească cu un zid de piatră, şi nu ştia că orice
jignire şi orice lovitură erau adânc săpate în memoria
băiatului. Arhip devenise simbolul sclaviei, şi îl ura cu
toată puterea inimii lui mândre.
Arhip oftă. Dorea din tot sufletul să-l stăpânească pe
băiatul acesta în întregime şi să-i câştige devotamentul şi
respectul; dar ori de câte ori erau împreună, ceva îi şoptea
că era în zadar. Se ridică, ştiind că a fost înfrânt, dar
întârziind să se îndepărteze.
- Trebuie să duc un lănţişor al mamei la aurar să-l
repare, spuse el în cele din urmă. Pregăteşte-te să mă
însoţeşti.
Pe drumul care cobora spre oraş, amărăciunea lui
Onisim se risipi. Frumuseţea zilelor de primăvară timpurie
îl liniştea şi îl însenina întotdeauna. Florile de migdal care
înzăpezeau crengile desfrunzite şi aurul păpădiilor de pe
marginea drumului îl făceau până şi pe Arhip să pară mai
puţin respingător. Dacă ar fi fost singur ar fi alergat şi ar fi
sărit şi ar fi mulţumit zeilor. Dar aşa mergea supus în
spatele lui Arhip, aşa cum trebuia să facă un sclav.

26
refuzând cu încăpăţânare invitaţia tânărului său stăpân de a
uita relaţia lor ca să meargă împreună.
-Sper că tata o să te ia şi pe tine mâine cu noi,
spuse Arhip generos. Străzile din Laodicea sunt o adevărată
privelişte faţă de străduţele înguste din Colose, şi se spune
că domnul Polemon locuieşte într-o vilă de marmură.
Domnişoara Irina trebuie că a crescut mult în timpul iernii.
Trebuie să-i iau un dar.
Un nor întunecă dintr-o dată faţa soarelui, şi Onisim
îşi târî picioarele în tăcere.
-Mesagerul care a venit să ne invite la Laodicea
ne-a adus veşti din lumea de dincolo de Colose, continuă
Arhip râzând. în Tiatira, negustorii de vopsele se plâng de
coloniştii evrei. Acest nou împărat, Nero, înfloreşte la
Roma, şi nici un împărat nu a trăit atât de glorios ori cu mai
multă pompă. La Efes negustorii greci şi argintarii locali au
ieşit din nou în stradă să se revolte. Preoţilor li se pare că
zeiţa lor primeşte mai puţine ofrande, şi asta nu numai din
cauza negustorilor. Se aud zvonuri despre o învăţătură nouă
care pare să prindă rădăcini pretutindeni, învăţătura unui
evreu care a fost crucificat în propria lui capitală. E
interesant să vezi cum oamenii ignoranţi cad pradă oricărei
poveşti caraghioase care circulă.
-Isus, spuse Onisim dintr-o dată. Spun că El a
înviat din morţi.
- Unde şi de la cine ai auzit tu asta? întrebă
Arhip,
întorcându-se uimit spre el. Era enervat să-l vadă pe
Onisim că ştie întotdeauna mai multe decât el.
-Am auzit şi eu, răspunse scurt Onisim, fiindcă
amintirea tatălui său era o rană pe care nu voia să o
dezvăluie lui Arhip.
- Ei bine, se spune că această învăţătură a prins
deja
rădăcini în Hierapolis, continuă Arhip. Un om din oraşul
27
nostru, Colose, care a muncit cu nişte făcători de corturi în

28
Efes, a iernat acolo. Ucenicii lui Isus fac mare tulburare.
Nu se mai tem de demoni şi nu le mai oferă sacrificii, ci se
închină unui singur Dumnezeu invizibil - iudei şi romani,
greci şi frigieni laolaltă ca o turmă de oi nebune. Se spune
că preoţii din temple şi iudeii au încercat să înăbuşe
mişcarea, dar oamenii aceştia rabdă persecuţiile. Una dintre
învăţăturile lor este să îţi iubeşti şi să îţi ierţi duşmanii.
Asta i-a învăţat conducătorul lor crucificat.
-Ei bine, eu nu vreau să-mi iubesc sau să-mi iert
duşmanii, spuse Onisim liniştit, şi cei doi băieţi îşi
continuară dramul spre oraş în tăcere.
Colose era un orăşel prosper, bazat pe piaţa de lână
şi pe atelierele de obţinere a purpurei. La periferie se afla o
colonie de iudei care creştea mereu, o comunitate izolată şi
ciudată. Băieţii se plimbară pe străzi, zăbovind în faţa
prăvăliilor. Arome delicioase veneau de la plăcintării, şi
oameni veseli se clătinau la uşa cârciumilor. Grădini udate,
cu statui de marmură, se aflau la capătul străzilor pe care
copiii alergau şi ţipau, jucând şotron sau aruncând cercul.
Trecură pe lângă templu şi pe lângă şcoala în care învăţase
odată Arhip scrierea, matematica, latina şi greaca. Era o
continuă sursă de mirare pentru Onisim, care ar fi dat
aproape totul ca să ştie să citească, faptul că Arhip îşi
convinsese tatăl să-l ia de la şcoală atât de devreme.
-Geometrie, astronomie, filozofie şi muzică! îi
spusese el lui Onisim. Cu ce m-ar fi ajutat? Vreau să învăţ
să mă ocup de ferma tatălui meu şi de negoţ ca să câştig
bani şi să călătoresc. Nu sunt eu singurul lui fiu? Şi cum
acest argument îl convinsese pe Filimon, Arhip părăsi
şcoala la treisprezece ani, şi peste trei ani se dovedi un
supraveghetor competent, priceput să facă bani.
Atelierul aurarului se afla pe o străduţă îngustă, şi îl
găsiră încălzindu-şi aurul într-un creuzet care arăta ca o
coajă de ou. Topea şi purifica, aplecat deasupra cuptorului.

29
cufundat în munca sa, până când îşi văzu faţa ca într-o
oglindă în lichidul de şapte ori purificat. Băieţii,
neîndrăznind să-l întrerupă, aşteptau. Arhip se uita gânditor
la un lănţişor cu medalion, mic dar foarte frumos lucrat.
- Mi-ar plăcea să i-l ofer domnişoarei Irina, ar
arăta
foarte frumos la gâtul ei alb şi delicat, spuse el. Şi uite,
Onisim, brăţările acelea, ce măiestrie uimitoare! Şi
statuetele acelea ciudate! Se plimba fără astâmpăr prin
toată prăvălia, dar Onisim stătea liniştit, privind metalul
care clocotea şi mâinile îndemânatice ale meşterului care
curăţau aurul de zgură.
In cele din urmă bătrânul îşi ridică privirea, iar
Arhip îi înmână colierul rupt şi îi explică ce dorea mama
lui. Foarte respectuos, aurarul promise că va fi gata a doua
zi; Filimon făcea parte din clienţii bogaţi, şi era încântat să
vadă că fiul lui Filimon onorează umila sa prăvălie venind
chiar el. L-ar fi întrebat multe despre sănătatea familiei,
despre mersul afacerilor la fermă, dar Arhip părea grăbit să
părăsească prăvălia. în loc să stea să caşte gura la
descărcarea baloturilor de lână, sau să asculte un cântăreţ
ambulant, se îndepărtă în grabă până ajunseră la drumeagul
care ducea la ferma lor.
- De ce atâta grabă, stăpâne? întrebă mirat
Onisim,
oprindu-se să-şi tragă răsuflarea în vârful dealului.
-Trebuie să te întorci la muncă, răspunse Arhip,
tata o să aibă nevoie de tine. Hai, nu mai lenevi.
O luase deja înainte când îl strigă Onisim.
- Stai, stăpâne. Aşteaptă. Cineva aleargă după noi
şi
strigă ceva; un om bătrân, după cum călăreşte. Uite, e
aurarul, urcat ca un sac pe un catâr bătrân, învârtindu-şi
biciul de parcă s-ar fi întâmplat cine ştie ce dezastru! O să
cadă dacă mai chinuieşte mult bietul animal.
30
 Apoi, dintr-o dată, se opri din râs. Arhip era serios
şi nemişcat, foarte alb la faţă.

31
 - Bătrân nebun, mormăi el. Ce poate să vrea de la
noi? Să plecăm, Onisim, şi să nu-l băgăm în seamă.
-Dar, stăpâne, spuse sclavul, ne ajunge imediat,
asta dacă nu-şi rupe gâtul înainte.
într-adevăr, bătrânul ieşise deja din oraş şi urca
dealul, biciuindu-şi din răsputeri catârul. Turbanul îi
alunecase într-o parte, şi se ţinea strâns de coama catârului.
Onisim, fără să mai întrebe nimic, alergă spre el şi îl prinse
exact când era gata să cadă.
- Pot să te ajut cu ceva, părinte? întrebă Onisim.
S-a
întâmplat ceva?
- Lasă-mă să vorbesc cu stăpânul tău, strigă
bătrânul. Tremura de tulburare şi părea cu minţile rătăcite.
Ah, tinere stăpân, vino mai aproape. Ce aţi făcut, băieţi?
Lănţişorul cu medalion a dispărut! Este o ruşine să jefuiţi
un bătrân!
Se făcu tăcere. Timp de o secundă, Arhip păru
nehotărât. Apoi vorbi, cu o voce trufaşă.
- Nu ştim nimic despre lănţişorul tău, meştere
Plautus. Poate că alţi clienţi...
- Nu au mai fost alţi clienţi, strigă bătrânul,
frângându-şi mâinile. Credeţi că eu nu îmi cunosc aurul aşa
cum un tată îşi cunoaşte copiii? S-ar putea să lipsească o
piesă şi să nu simt cu sufletul şi cu tot trupul? O, sunteţi
iuţi de picior, dar nu puteţi scăpa de mine! Tremura din
toate încheieturile. Dacă nu îmi daţi lanţul, merg cu voi
până la stăpânul Filimon şi vă percheziţionez în prezenţa
lui. Vai mie, nu vă temeţi de zei să faceţi una ca asta unui
bătrân?
-Linişteşte-te, meştere Plautus, spuse Arhip încet,
nu e nevoie să urci dealul. Deja te-ai obosit peste măsură.
Poţi să ne percheziţionezi aici. O să-l percheziţionez pe

32
 sclavul meu în prezenţa ta, şi eşti liber să mă
percheziţionezi apoi şi pe mine.
îl împinse pe Onisim în mijlocul cărării. în acelaşi
timp, strigă:
- Ai grijă de catâr, meştere Plautus!
Animalul se îndrepta încetişor spre casă. Aurarul se
întoarse câţiva paşi pe cărare şi apucă funia catârului. Era
la capătul puterilor, împărţindu-şi atenţia între băieţi şi
catârul care putea să-l muşte. Arhip îşi trecu mâinile cu
grijă peste Onisim, îi scoase sandalele, îi scutură mantia.
Apoi îi desfăcu cingătoarea, şi când făcu asta lănţişorul de
aur căzu, strălucind în bătaia soarelui, încât îl văzură cu
toţii.

33
 4

PENTRU o clipă se aşternu o tăcere

încremenită, iar băieţii rămaseră ţintuiţi pe
cărare. Apoi bătrânul îşi înşfăcă aurul, radiind de bucurie,
privindu-l cu nesaţ şi mângâindu-i cu mâinile tremurătoare.
In cele din urmă, îşi ridică braţele strâmbe spre cer şi
începu să invoce pedeapsa zeilor pentru hoţ.
-Destul, meştere Plautus, spuse Arhip. încerca să
fie autoritar, dar vocea nu-l asculta. Ţi-ai găsit bijuteria, iar
eu o să-mi iau sclavul acasă şi o să am grijă să se facă
dreptate. Te asigur că va primi pedeapsa meritată.
-Fierul roşu! strigă bătrânul, ridicându-şi mâna
tremurătoare spre Onisim. Trebuie însemnat cu fierul
înroşit. Asta cer, şi o să vin chiar eu cu voi să văd. Nu am
încredere în băieţi. Vreau să vorbesc cu stăpânul. Vreau să
fie însemnat cu fierul roşu neapărat.
-Du-te acasă, meştere Plautus, interveni Arhip
apucând catârul de frâu şi încercând să-l convingă pe
bătrân să încalece. O să-i spun tatălui meu să-l însemne cu
fierul roşu, cum doreşti; şi el va hotărî. Te asigur că nu
vom lăsa un hoţ netrebnic să scape nepedepsit. Se va face
dreptate. Haide, sclavule! îl împinse pe Onisim în faţa lui şi
începu să urce dealul.

34
 Dar bătrânul nu avea de gând să lase afacerea asta
pe mâna lui Arhip. Furia îi dăduse puteri. Cu un efort
suprem, încălecă singur şi porni pe urmele lor, blestemând
şi bodogănind, tremurând de mânie.
- Fierul roşu, bolborosea mereu aurarul. Fra semnul
hoţului, scris cu fierul înroşit în foc pe fruntea sclavului,
proclamând netrebnicia lui şi sclavia pe care trebuia s-o
îndure până la moarte. Niciun om care purta acest semn nu
putea să-şi ţină fruntea sus printre oamenii liberi. Şi Onisim
nu avea decât paisprezece ani.
O clipă, îl fulgeră gândul nebunesc s-o ia la fugă, şi
privi disperat în jur. Dar nu avea unde să fugă. Câmpia se
întindea, dreaptă şi netedă, în faţa lor, lipsită de speranţă; şi
nenorocitul acela de sac de oase bătrâne de pe catâr abia
aştepta să-l prindă şi să-l ducă în oraş. Dacă ar fi fugit în
canion, ar fi fost vânat şi prins ca o fiară. Doar moartea îl
mai putea scăpa acum. Cât de fericit ar fi fost dacă ar fi
murit, dar unde era moartea acum? Râul era la o milă
depărtare, şi nu avea armă. O, voi, zeilor, zeilor, dacă
existaţi, strigă el din adâncul inimii lui îngrozite. O, părinte
al zeilor, o, Artemis, mama noastră, nu fierul roşu. O, nu
fierul roşu!
Tremurând, alb ca varul, condus de Arhip în susul
dealului, Onisim ajungea acum la vila lui Filimon. Arhip
ordonă unui sclav bătrân să-l lege pe băiat, apoi, fără să-i
mai arunce nicio privire, plecă după tatăl său. Bătrânul
aurar nu părea în stare să descalece şi de abia îşi oprise
catârul să nu intre de-a dreptul în casă.
Aşteptau. în afară de bolborositul bătrânului, era
linişte. Doar porumbeii uguiau în cuştile de lângă casă; o
fetiţă sclavă trecu pe lângă ei în fugă şi îi aruncă o privire
compătimitoare lui Onisim. Feţişoara ei dulce şi şuviţele
negre îi amintiră de altcineva, şi ochii i se umplură de
lacrimi. Şi dacă îl va vedea ea cu semnul de fier roşu pe

35
frunte? Dar nu trebuia să plângă în faţa lui Arhip; asta era
cel mai important dintre toate. Cu greu îşi ridică mâinile
legate şi îşi şterse lacrimile.
Apoi apăru un sclav care deschise uşa casei. în
sfârşit, îl ajută pe bătrân să descalece şi, jumătate târându-l,
jumătate susţinându-1, îl puse pe picioare.
Filimon stătea în pragul uşii de la apartamentul său.
în spate se zărea Apfia, soţia lui, lucrând o broderie
frigiană cu fir de aur, la modă pe atunci în tot imperiul
roman. Pascazia, fetiţa lor de cinci ani, se juca pe duşumea.
Arhip, pe jumătate ascuns în spatele unei coloane, îl privea
pe tatăl său. Onisim văzu toate acestea ca într-un vis, şi
chiar şi bolboroselile bătrânului i se păreau acum depărtate
şi ireale.
-După cum vezi, nobile stăpân, încheie bătrânul,
căzând dintr-o dată la picioarele lui Filimon - şi nimeni nu
ştiu dacă o făcuse din respect sau pentru că era gata de zile
- trebuie însemnat cu fierul roşu. Porunceşte să fie pus
fierul în foc, ca să pot să văd pedeapsa şi să mă pot întoarce
la umilul meu cămin. Sunt un om sărman, stăpâne. Dacă
doreşti să îţi arăţi bunăvoinţa faţă de mine...
Filimon se uită cu dezgust la bătrânul neputincios,
apoi se întoarse spre băiatul în lanţuri, alb ca varul, şi îl
privi gânditor. Onisim crescuse împreună cu fiul său,
târându-se pe lângă scăunelul acestuia în copilărie. Era
surprins de sila pe care o simţea la gândul pedepsirii
acestui sclav, dar disciplina trebuia menţinută şi fierul roşu
era pedeapsa obişnuită pentru hoţi.
-Foarte bine, spuse el plictisit, va fi însemnat cu
fierul roşu. Iona, du-te şi încălzeşte fierul şi du băiatul în
spate ca să nu audă soţia mea ţipetele.
Toate privirile se întoarseră către băiat. Acesta ieşi
dintr-o dată din visul său şi se uită în ochii stăpânului său.
- Dar, stăpâne, strigă el disperat, nu l-am luat eu!

36
 - Prostii, strigă aurarul, zvârcolindu-se în praf ca
un
vierme. Prostii. Minciuni!
Filimon nu-l luă în seamă. Se uita la băiat.
- Atunci cum a ajuns acolo? întrebă el cu tristeţe.
Cum a ajuns acolo? Uimit şi înfricoşat, Onisim
nu-şi pusese încă această întrebare. Nu se gândise decât la
fierul roşu. Dar întrebarea trebuia să aibă un răspuns. Se
uită la Filimon cu gura căscată; apoi, dintr-o dată, se
întoarse şi îl privi fix pe Arhip.
Dar privirile li se întâlniră doar pentru un moment.
Băiatul mai mare se făcu roşu ca racul şi privi în altă parte.
Se aşternu o lungă tăcere, întreruptă doar de bolboroseala
aurarului. Filimon se uită întâi la fiul său, apoi la sclavul
său. Lui Onisim i se păru că sângele îi năvăleşte în cap ca
un şuvoi până simţi că o să explodeze.
-Aurul nu dispare fără să-l iei, spuse Filimon în
cele din urmă, şi tu cunoşti preţul. Ia-l de aici, lona, şi fă-o
repede.
Dintr-o dată, Arhip păşi în faţă. Nu se uită la
Onisim ci se aşeză în faţa tatălui său, cu mâinile
împreunate, rugându-se.
-Tată, tată, strigă el, nu fierul roşu! Este doar un
băiat. Tată, iartă-l! Porunceşte să fie bătut cu nuiele, dar nu
fierul roşu!
Tatăl lui ezita.
Arhip, dându-l la o parte pe bătrân cu piciorul, căzu
în genunchi în faţa lui Filimon.
- O, tată, ai milă!
O voce dulce din spate îl făcu pe Filimon să se
întoarcă. Frumoasa lui soţie, Apfia, îi pusese mâna pe umăr
şi vorbi cu sfială, fiindcă locul ei nu era aici la judecată.
- Soţul meu, este sclavul care te serveşte la masă
în
37
faţa oaspeţilor. Vrei să-l desfigurezi? Cum a spus şi fiul

38
nostru, este tânăr. Să-l înveţe minte nuielele. Dacă se
întâmplă din nou, o să fie însemnat cu fierul roşu.
Filimon îi zâmbi. Nu-i putea refuza niciodată nimic,
şi vorbele ei blânde erau lege în casă. Se întoarse spre
Onisim şi îi vorbi cu severitate.
-Ai noroc! Mulţumeşte-le zeilor că ai o stăpână
bună la inimă, şi ai grijă ce faci de acum înainte. Acum,
du-te cu lona şi rabdă nuielele. Tăcere, meştere aurar,
pleacă! Ţi se va da un ban de aur pentru necazul pe care ţi
l-a pricinuit sclavul meu.
Douăzeci de minute mai târziu, Onisim, mai mult
mort decât viu, se târî la căsuţa lor. Mama lui nu-l întrebă
nimic, pentru că fusese sclavă toată viaţa, şi bătaia era
partea sclavilor. Dar îi aşternu patul la uşă, fiindcă în
căsuţă era cald şi înăbuşitor şi ştia că fiul ei va avea febră
înainte de căderea nopţii. Apoi îi spălă rănile, le unse cu
ulei şi îi aduse apă rece de la izvor. FI zăcu nemişcat până
în amurg, cu capul între mâini, prea îndurerat şi înţepenit
ca să se mai poată mişca; dar mintea îi lucra cu furie.
Da, cum ajunsese acolo? Acum le punea pe toate
cap la cap, şi ştia. Când, oare când va fi liber să se poată
răzbuna? Intensitatea urii lui şi neputinţa de a acţiona îl
înnebuneau. Fra doar un sclav, şi nu putea face altceva
decât să zacă acolo şi să urască, să urască, să urască.
-Mamă, spuse el, ridicându-şi capul cu greutate,
câţi bani sunt în ulciorul de lut ascuns sub piatră?
-Doar bănuţul tău de aur, şi câteva monede de
aramă, răspunse blând mama lui. Dar vor mai veni. Nu fi
ca tatăl tău care şi-a irosit viaţa răzvrătindu-se împotriva
sorţii. Zeii ştiu mai bine.
Se auziră nişte paşi furişaţi pe cărare, şi Arhip se ivi
la colţul căsuţei cu o cupă în mână, în care avea un amestec
de vin, mir şi ulei. Când vorbi, vocea îi era slabă şi
rugătoare.

39
 -Ţi-am adus nişte posca pentru răni, spuse el. Şi...
şi mă bucur că nu ai fost însemnat cu fierul înroşit.
Onisim luă cupa, o aruncă cu toată puterea de care
mai era în stare şi scuipă. Arhip dispăru şi Onisim se simţi
mai bine. Să dea frâu liber urii care clocotea în el era un
leac mai puternic decât posca. Mâine Arhip va pleca la
Laodicea, şi nu-l va vedea toată ziua. După aceea... ei bine,
era bine că putea trăi liniştit măcar o zi.
Era bucuros că va fi prea zdrobit ca să-şi poată
însoţi stăpânul la Laodicea. Nu ar fi vrut să-l vadă Irina
supus şi ascultător, aşteptând în spate, comandat de Arhip.
Mai bine să-şi amintească de ziua în care fuseseră liberi
amândoi, scăldându-şi picioarele în heleşteu şi râzând.
Gândul la ea îi alina durerea. Se cufundă într-un somn
agitat şi visă că erau din nou împreună în canion, dar ea
alerga înainte, îndemnându-l s-o urmeze. Cascada curgea
înspumată, iar iarba dintre stânci era moale şi florile păreau
să răsară în urma paşilor ei. Şi el ştia că aleargă neobosiţi
către lacuri tainice şi vârfuri înzăpezite, spre libertate, spre
minunea vieţii, şi el era liber s-o urmeze.
Apoi, se trezi la durere şi întuneric şi febră şi o
strigă pe mama lui.
A doua zi se târî singur până în vârful dealului şi
rămase acolo până când soarele începu să ardă,
răcorindu-se de fierbinţeala care îl ardea. Văzu alaiul care
se îndrepta spre Laodicea peste câmpie până dispăru în
vale. Arhip şi Filimon călăreau cei mai frumoşi armăsari, şi
erau îmbrăcaţi cu mantale colorate de cea mai bună
calitate. Câţiva sclavi îi urmau, călare pe catâri. Onisim îi
urmări cu imaginaţia. Acum au ajuns în câmpia joasă care
era verde, caldă şi înflorită, la adăpost de zăpada şi vântul
care devastau câmpia înaltă. Acum valea se întinde în faţa
lor, coboară pe drumul pietros printre vii liniştite şi măslini
argintii, către drumul de răsărit.

40
 Drumul de răsărit! Aceste cuvinte îl fascinau, pentru
că erau patru drumuri principale care se întâlneau în
Laodicea. Ajuns acolo, călătorul putea să se îndrepte
oriunde voia, fiindcă lumea era înaintea lui. Adesea Onisim
călătorise cu mintea pe aceste drumuri: cel de miazănoapte
spre Filadelfia şi Sardes, bogata şi luxoasa cetate, cu râul
purtător de aur curgând prin mijlocul ei; cel de nord-est
către câmpiile frigiene. Munţii Taurus şi Porţile Ciliciene,
ţara spicelor şi a fildeşului; cel de la miazăzi spre Pergam,
unde munţii coborau drept în mare; cel din apus către
portul din Efes, albastra Mare Egee, insule, căminul tatălui
său, muntele zeilor. Zăcu acolo până după amiază,
lăsându-se încălzit şi alinat de soarele de primăvară. Apoi
ieşi dintr-o dată din visele sale fericite, fiindcă un om urca
dealul care ducea spre casa lor.
Nu era bătrân, dar părea obosit, şi mergea greu. Nu
era un om nobil, dar ceva din înfăţişarea lui atrase atenţia
băiatului. Poate era puterea liniştită care îi lumina faţa, sau
seninătatea privirii. Era îmbrăcat cu simplitate, şi când
ajunse lângă Onisim îi vorbi în dialectul frigian.
-Harul şi pacea să fie cu tine, fiule, spuse omul.
Aceasta este ferma lui Filimon? El este acasă?
- Este casa lui, răspunse Onisim, dar el nu este
aici.
Este plecat cu afaceri la Laodicea, şi nu se întoarce până la
apusul soarelui.
- Spune-i că vechiul său prieten Epafra l-a căutat.
O
să-şi amintească de mine, fiindcă am crescut împreună.
Spune-i că stau în vechea mea casă şi că o să-l mai caut.
-Da, stăpâne, spuse Onisim; dar omul nu plecă.
Privea cu nesaţ valea, deja împrospătată de verdele
primăverii. Ochii lui admirau întreaga privelişte: valea
şerpuită a râului, dealul semeţ pe care era aşezată Laodicea,

41
fortăreaţa stâncoasă a Hierapolisului cu pietrele albe de var.

42
 - Este o ţară frumoasă, spuse el dintr-o dată. Mi-
ar
plăcea să stau şi să mă odihnesc câteva minute, pentru că
sunt pe drum din zori. Dacă ai putea să-mi aduci o cupă cu
apă ţi-aş fi recunoscător.
Onisim se ridică încet, strâmbându-se de durere şi
merse până în căsuţă. Mama lui era la casa mare ajutând-o
pe stăpâna Apfia, dar aşeză singur pe o tavă apă rece,
măsline sărate, smochine şi curmale, aranjându-le cu grijă
şi puţină teamă. Nu-i vizitaseră Zeus şi Hermes pe cei doi
bătrâni, Filimon şi Baucis, în răsărit, la Listra, şi nu le
răsplătiseră ospitalitatea? Lucrurile astea se pot întâmpla
oricând, fără să ştii. Era o lumină pe faţa acestui om care îl
facea diferit de toţi ceilalţi.
- Ai dureri, fiule, spuse blând omul, când Onisim
se
întoarse şi rămase respectuos în faţa lui. Aşează-te pe iarbă
lângă mine şi povesteşte-mi ce ţi s-a întâmplat.
Onisim se aşeză cu grijă şi se încmntă.
- Sunt sclav, stăpâne, şi ieri am fost bătut pentru
o
fărădelege pe care nu am înfăptuit-o.
-Este greu, spuse Epafra, dar s-a mai întâmplat. I
s-a întâmplat lui Isus Christos. L-au crucificat pentru
fărădelegi pe care nu le înfăptuise niciodată. El s-a mgat ca
ei să fie iertaţi.
Onisim îl privi mânios. Iar Isus Christos! De ce îl
urmărea mereu numele acesta? Acest slăbănog crucificat şi
învins! Dar îşi stăpâni mânia şi răspunse politicos.
-Dar, stăpâne, nu l-a ajutat prea mult rugăciunea,
nu-i aşa, crucificat fiind? Ar fi fost mai bine dacă s-ar fi
împotrivit. Adică, tot L-ar fi prins în cele din urmă.
- Dar acum, la dreapta lui Dumnezeu, El
cucereşte
43
mii de oameni prin dragostea Lui. Dragostea lui Isus
Christos te poate elibera astăzi, replică omul, şi vocea îi
răsună triumfătoare. Ea este mai tare decât moartea şi mai

44
puternică decât ura. Până la urmă cucereşte totul. M-a
cucerit şi pe mine.
-Dar eu nu vreau să fiu cucerit, se încăpăţână
băiatul. Toată viaţa am fost sclav, însă într-o zi îmi voi
cumpăra libertatea. Vreau să fiu liber să merg unde vreau,
să fac ce vreau şi să mă răzbun. Urăsc sclavia, şi îi urăsc pe
cei care mă acuză pe nedrept şi mă pedepsesc degeaba.
-Dar Isus Christos te poate elibera astăzi, replică
omul, cu voce triumfătoare. Te poate elibera de
nemulţumire şi ură. Spune-mi, ura te face fericit?
Băiatul era gata să răspundă, dar ezită. îşi aminti
cum plânsese toată noaptea cu faţa în pernă şi blestemase
întunericul, cum se gândise că nu se va mai face niciodată
ziuă. îşi aminti de pacea din ochii mamei când se trezise
să-i spele rănile şi să-i dea să bea. Se uită în gol, apoi
privirea i se opri asupra cetăţii din vale. îşi aminti din nou
după-amiaza în care o fetiţă laodiceană îi furase inima.
Pentru prima dată îşi dădu seama că există multe căi de a
cuceri, în afară de ură şi bătaie. Răspunsul i se stinse pe
buze.

45
 5

ACĂ această nouă învăţătură ne aduce

fericire şi speranţa vieţii veşnice, atunci ar
D fi bine să o urmăm.
Apfia era cea care vorbise, cu o mână pe genunchii
soţului ei, cu faţa ridicată către el. Epafra îşi vizitase vechiul
prieten dimineaţa, şi fuseseră amândoi încântaţi. Filimon
ordonase un ospăţ îmbelşugat pentru prânz, dar mâncarea se
răcise şi rămăsese aproape neatinsă pe platouri când Epafra
le dezvălui adevăratul scop al vizitei sale. Până târziu
după-amiază vorbise cu Filimon şi argumentaseră; Arhip
stătuse şi ascultase cu mâinile pe genunchi, tăcut şi atent. în
umbra camerei ei, Apfia ascultase şi ea, neobservată, fiindcă
aceasta era o discuţie între bărbaţi, şi nimeni nu-şi închipuia
că ea i-ar fi dat atenţie.
După ce oaspetele plecase şi toate mâncărurile
neatinse fuseseră luate de pe masă, Arhip plecase la treburile
lui iar Filimon şi Apfia rămăseseră singuri. în liniştea serii,
ea venise şi se aşezase pe un scăunel la picioarele soţului ei.
- Ce frică îmi era de moarte, spuse Apfia. Adeseori
în serile de iamă, când zeiţa mamă îşi jeleşte fiicele duse pe
lumea cealaltă, şi vântul geme printre stânci, şacalii urlă în
canion, nopţile sunt lungi şi întunecoase, m-am gândit: oare

46
aşa e moartea, să mergi în iama lumii de dincolo unde urlă
demonii? Morţii noştri au intrat pe uşa mormintelor frigiene,
dar s-a întors vreunul să ne spună cum e călătoria, în afară
de acest Christos?
-Dar, draga mea, spuse Filimon adânc tulburat de
această mărturisire, un evreu crucificat, un ţăran galilean,
condamnat la moarte de romani! Este fantastic!
Micuţa Pascazia se plimba prin cameră, şi tatăl ei o
luă pe genunchi.
-Dar a învins moartea, insistă Apfia, şi a îndurat
crucificarea de bună voie. Ai uitat ce a spus domnul Epafra?
Moartea Lui a fost un act de iubire şi sacrificiu desăvârşit.
Ne-a iubit vreunul din zeii noştri astfel? Artemis, zeiţa
vânătorii, ne urmăreşte ca să ne distrugă; iar Zeus, din
paradisul lui, aruncă fulgere spre noi. Ne temem de demonii
care bântuie munţii, iar zeilor nici nu le pasă. A venit
vreunul la noi, aşa cum a venit El, să ne spună: „Nu vă
temeţi” sau „Eu sunt calea”?
- Taci, spuse Filimon speriat dintr-o dată. Nu te
temi
de răzbunarea zeilor, de îndrăzneşti să vorbeşti aşa?
-Dacă există zei, acolo în nori, replică Apfia cu
îndrăzneală. El a vorbit despre un Dumnezeu care a coborât
printre noi, şi a avut milă de noi, şi a suferit pentru noi; şi
inima îmi spune că acesta este adevăratul Dumnezeu. în
seara aceasta, mă voi ruga Lui; şi oh, soţul meu, te implor să
te rogi cu mine, aşa cum ne-a învăţat domnul Epafra!
Filimon rămase mult timp în tăcere. Un sclav veni în
vârful degetelor să aprindă lămpile, dar stăpânul său îl
trimise înapoi, iar camera rămase în întuneric. Printre
frunzele din bolta de vie străluceau stelele. Apoi luna se
ridică din spatele munţilor, luminând curtea cu razele ei
argintii.
- Dar ne vom pierde negoţul şi contractele, spuse
el

47
în cele din urmă. Oamenii au fost ucişi cu pietre şi crucificaţi

48
pentru că L-au urmat pe acest Isus. Acel Pavel, despre care
vorbea Epafra, a fost aproape linşat de două sau de trei ori în
Galatia şi a fost bătut şi întemniţat în Macedonia. Te-ai
gândit la urmări, Apfia?
-Glorie şi viaţa veşnică, replică ea pe loc. Alţi
oameni au îndurat, aşa că putem şi noi. Pavel predică acum
în Efes, şi se spune că noua credinţă se împrăştie ca focul în
mirişte! Sunt credincioşi în Hierapolis, în Laodicea, în
Smirna şi în Filadelfia. Se spune că sunt câţiva şi în Sardes.
Focul dragostei acestui Christos se împrăştie, soţul meu; şi
într-o zi cred că va cuprinde întreaga lume.
- Ascultă, spuse Filimon, sfâşiat între dragoste,
îndoială şi teamă. O să fac astfel. Ieri, domnul Polemon m-a
mgat să merg să-i vizitez prietenii în portul din Efes şi să
încerc să intm şi eu în breasla lor. Ei exportă lână, şi
Polemon m-a recomandat ca pe un negustor cinstit. M-am
gândit să merg în timpul sărbătorii lui Artemis şi să-l iau şi
pe Arhip cu mine. Eu o să-mi rezolv afacerile, iar el se va
bucura la jocuri şi la procesiuni. Onisim va merge cu el ca să
aibă grijă de el, şi aşa eu voi fi liber. O să-l vizitez chiar eu
pe acest Pavel şi o să ascult cu urechile mele ce are de spus.
N-am să stau mult, pentru că se apropie tunsul oilor; dar cei
mai bătrâni dintre sclavi sunt de încredere, şi poţi să
supraveghezi tu treburile în absenţa mea.
Apfia îşi sărută soţul şi o luă pe Pascazia Ia culcare.
Filimon rămase acolo mult timp, gândindu-se. Pe salteaua
din camera lui, Arhip se zvârcoli mult timp, prea neliniştit ca
să poată dormi. Fapta pe care o săvârşise îi tortura mereu
conştiinţa, şi astăzi domnul Epafra vorbise mult despre păcat
şi judecată. Vorbise şi despre căinţă şi iertare; dar căinţa
însemna mărturisire, şi asta era prea greu pentru mândria
tânămlui Arhip. Aşa că adormi şi se trezi şi se zvârcoli, şi iar
adormi şi iar se trezi şi urî întunericul. în cele din urmă, se
auzi cântecul cocoşilor. Se bucură că soarele îi va lumina

49
curând fereastra şi că va începe o nouă zi în care va putea
uita. Ar fi vrut să meargă să-i spună lui Onisim că vor merge
la sărbătorile zeiţei Artemis; poate că Onisim se va bucura şi
va uita şi el.
Sărbătorile zeiţei Artemis aveau loc în mai, şi era
deja aprilie, aşa că erau multe pregătiri de făcut. Onisim,
care era puternic ca un tăuraş, se vindecă repede şi era plin
de nerăbdare, cu toate că în faţa lui Arhip rămăsese tăcut şi
supus, fără să arate nicio plăcere.
în sfârşit veni şi ziua cea mare, când alaiul pomi în
zori. La poarta cea mare, o trăsură uşoară cu două roţi îl
aştepta pe Filimon. Arhip îl însoţea pe tatăl lui călare pe un
armăsar de rasă, iar în spate, cu bagajele, veneau Onisim şi
un alt sclav, călare pe catâri.
Filimon apăru în cele din urmă, urmat de Apfia şi
ţinând-o în braţe pe fiica sa. Soţia lui părea să-l roage ceva,
fiindcă o strânse în braţe şi îi sărută mâna, murmurând:
- Pacea să fie cu tine, draga mea. Nu o să uit, şi o să
îţi povestesc totul.
Apoi îi dădu ei fetiţa şi se urcă în trăsură. Sclavul
dădu bice calului nerăbdător şi se îndepărtară.
Sfârşitul lui aprilie pe câmpiile înalte! Era mijlocul
primăverii, iar stânjeneii şi narcisele sălbatice împodobeau
malurile râului. Mieii păşteau între margarete şi nalbe
rozalii, iar aerul călduţ vibra de cântecul păsărelelor.
Coborând valea, Onisim văzu frunzele tinere ale
smochinului, ca nişte urechi de iepuraş, ivindu-se din lemnul
de culoarea cenuşie. într-adevăr, pământul era foarte frumos,
şi nu era nevoie de alţi zei şi zeiţe în afară de mama natură
care împrăştia primăvara peste ţinutul în aşteptare; şi de zeul
soare care călătorea în trăsura lui dintr-o parte a cerului în
cealaltă, aruncându-şi razele calde asupra pământului; şi de
Afrodita, zeiţa frumuseţii, care vorbea inimii lui prin narcise
şi prin verdele crud al grâului şi prin norii pufoşi care

50
acopereau munţii. Da, astăzi pământul era frumos, şi el
uitase de sclavie.
Drumul cobora domol printre pâlcuri de măslini, şi
copitele cailor răsunau vesel pe drumul de răsărit. Inima lui
Onisim se înfioră când ajunseră din urmă mulţimea de
vehicule şi pelerini care veneau la sărbătoare. Veneau din
toate regiunile Asiei; din Pamfilia, Frigia, Galatia, Bitinia şi
de mai departe, fiindcă drumul de răsărit pornea de pe
malurile râului cel mare, râul Eufrat.
Şi acum ajunseseră la confluenţa a două râuri. Râul
Licus se vărsa în valea fertilă a râului Meandru. înaintau
veseli spre zidurile Laodiceii, care era aşezată pe un deal, la
mică înălţime deasupra văii. Zidurile ei puternice păreau de
netrecut, dar Poarta Siriană era deschisă şi pelerinii intrau cu
duiumul.
într-o zi voi trece prin poarta asta ca om liber, îşi
spuse Onisim şi începu să viseze la frumuseţea libertăţii.
Oare domnişoara Irina era pe pajişte acum, culegând narcise
şi stânjenei? într-o zi vor culege flori împreună. Orice părea
posibil azi, fiindcă era tânăr, puternic şi fericit, şi era
primăvară.
De la Efes la Laodicea erau mai bine de o sută de
mile, şi era imposibil să te grăbeşti, fiindcă pe măsură ce se
apropiau drumul era din ce în ce mai aglomerat de trăsuri,
lectici, care cu boi, pietoni, catâri şi cai, toţi îndreptându-se
în aceeaşi direcţie. Pe deasupra, curierii speciali de la Roma,
călare pe cai odihniţi, luaţi de la ultima casă a guvernului,
veniră ca un tunet, conducătorul lor suflând puternic în corn
ca să avertizeze pe toată lumea să elibereze drumul.
Animalele se speriară, pelerinii începură să ţipe, şi o
caleaşcă fu răsturnată de calul care ieşise de pe drum. Dar
Onisim nu auzea înjurăturile călătorilor. Se uita după
călăreţii care galopau. Oamenii aceştia veneau de la Roma,

51
din prezenţa lui Nero cel glorios, noul împărat asemenea
zeilor.
Hanurile de pe marginea drumului erau pline ochi, şi
Filimon şi Arhip se opriră la unul murdar şi aglomerat, iar
blestemele şi înjurăturile hoardelor de beţivi îi ţinură treji
toată noaptea. Onisim şi ceilalţi sclavi se simţiră mai bine,
fiindcă dormiră cu animalele sub cerul liber. în valea aceasta
sudică nopţile de primăvară erau călduţe, şi aerul era plăcut.
Onisim se bucurase de fiecare moment al zilei, cu glumele şi
accidentele şi bătăile ei. La prânz, după ce mâncaseră, iar
stăpânul se odihnea, el şi Arhip se strecurară printre sălcii şi
se scăldară în râu.
La Antiohia trecură râul pe frumosul pod cu şase
coloane şi o luară pe drumul ce ducea la Efes. Acum nu erau
departe de coastă, şi munţii lăsară locul câmpiei roditoare.
Stâncile, cedrii şi chiparoşii fură înlocuiţi de grâul verde şi
câmpurile de fasole şi livezile de smochini. Era un ţinut
cald, paşnic şi bogat; şi călătorii se culcară devreme fiindcă
mâine, în dimineaţa celei de-a patra zile de călătorie, vor
ajunge la Efes.
Onisim se trezi mult înaintea zorilor şi înşeuă caii,
aşteptând lângă trăsură să se trezească ceilalţi sclavi. Era
foarte agitat, fiindcă azi avea să păşească în cetatea visurilor
lui. Stăpânul voia să se odihnească după ce ajungeau, şi
seara vor vizita templul lui Artemis, sau Diana cum o
numeau grecii, glorioasa mamă a vieţii şi a fertilităţii.
Diseară va vedea locul despre care oamenii vorbeau cu
răsuflarea tăiată. Ce aştepta să vadă? Nu ştia, dar sigur va
vedea diseară frumuseţea perfectă, izvorul din care se
născuse orice scânteie de viaţă şi frumuseţe pe care o văzuse
vreodată: florile parfumate, lumina zorilor peste munţi,
mireasma dulce a primăverii, şi zâmbetul unui copil. Diseară
va şti şi va înţelege.

52
 6

iciodată nu va putea uita Onisim

priveliştea Efesului, cel mai mare oraş din
N Asia, pe care îl văzuse din vârful dealului; marmura
coloanelor şi acoperişurile templelor strălucind victorios
sub soarele dimineţii, valurile care legănau uşor vasele
ancorate în port, şi deplinul, adâncul albastru de nepătruns
al mării. înălţimile abrupte ale Muntelui Coresus coborau
prăpăstios în Marea Egee, iar oraşul era aşezat într-un uriaş
leagăn înverzit în partea dinspre miazăzi şi apus, sub
protecţia braţului stâncos. Chiar şi cei mai nepăsători
pelerini se opriră, respirară adânc şi se închinară zeilor,
pentru că oraşul era încarnarea frumuseţii, căminul şi
altarul zeiţei Diana, al cărei templu se oferea acum
privirilor în nordul oraşului, una dintre cele şapte minuni
ale lumii. Era construit cu faţa spre port astfel încât orice
marinar istovit care intra în port să-şi ridice privirea şi să
fie binecuvântat şi întărit de bunătatea zeiţei.
Onisim rămase cu gura căscată, cu frâul catârului în
mână, până când sclavul cel bătrân îl înghionti în coastă cu
capătul biciului. Filimon şi Arhip plecaseră deja,
aşteptându-se ca sclavii să-i urmeze de aproape, şi nu era

53
uşor să te ţii de ceilalţi în mijlocul mulţimii înfierbântate.
Băiatul nu văzuse în viaţa lui atâţia oameni, şi o spuse.
Celălalt sclav râse.
-Mai sunt încă cinci zile până la serbări, spuse el.
Va fi mult mai rău atunci. Mulţumeşte zeilor că am ajuns
mai repede.
Polemon aranjase deja ca prietenul său să primească
un apartament confortabil, şi trimisese unul din sclavii lui
să-l pregătească. A fost o mare uşurare să scape de căldura
şi aglomeraţia străzilor şi să intre în atriumul răcoros şi
umbrit, să găsească baie, mâncare şi paturi pregătite, iar
pentru cai nutreţ şi loc în grajduri. Onisim fu trimis imediat
să aibă grijă de animale. Odată treaba terminată, se duse
până la poartă, ca să privească minunatele temple şi teatrul
măreţ care domina oraşul de pe o colină. Auzise că teatrul
acesta avea douăzeci şi patru de mii de locuri, şi era sigur
că va merge şi Arhip să vadă jocurile panoniene. îl ispitea
gândul să fugă prin străzile din port până ajungea în agora,
sau piaţa centrală, care era atât de mare; dar fu scuturat din
visare de o voce mânioasă.
- Ce faci aici, sclav netrebnic? Puteai hrăni o mie de
cai în timpul acesta. Stăpânii noştri s-au spălat şi s-au
schimbat, şi acum vor să mănânce. Trebuie să-i servim.
Filimon şi Arhip erau morţi de foame şi oboseală.
Dormiseră foarte puţin în ultimele trei nopţi, şi căldura
sufocantă de pe străzile oraşului îi moleşise. Mâncară mult
şi vorbiră puţin; când terminară, Filimon arătă spre
rămăşiţele prânzului.
-Eu şi fiul meu ne vom retrage să ne odihnim, le
spuse el sclavilor. Mâncaţi ce a rămas, apoi pregătiţi apă
pentru altă baie, ocupaţi-vă de hainele noastre de călătorie,
şi pregătiţi cina. După ce ne vom trezi şi se va mai răcori,
vom merge la templu pe jos; voi veţi veni cu noi. Am auzit

54
 că templul este plin de ucigaşi, tâlhari şi pungaşi; va fi
nevoie să ne păziţi cu atenţie. O să mâncăm la întoarcere.
Sclavul mai bătrân, care se numea Hermes, plecă la
piaţă după alimente. Onisim mâncă în grabă şi munci din
greu. Erau atâtea de făcut, şi fusese deja mustrat fiindcă
pierduse timpul la cai. Era obosit şi el de trezitul devreme,
de nerăbdare şi de căldură, şi abia îşi ţinea ochii deschişi.
Din nou, ura îi cotropi inima. într-o zi o să-i plătească
pentru tot acestui băiat, o să-l învingă, o să-i ruineze viaţa.
Dar încă nu sosise timpul acela. Trebuia să aibă răbdare,
mereu răbdare. Diseară va merge la templu şi se va ruga
pentru binecuvântare şi succes.
Era aproape seara când tatăl şi fiul se treziră, se
spălară şi se îmbrăcară cu mare grijă fiindcă vizitau un
templu care se afla cam la o milă în afara oraşului. Era mai
răcoare acum, şi erau mulţumiţi de asta fiindcă mulţimea
era mai densă ca niciodată.
în seara aceasta zeiţa se arăta fără văl mulţimii de
credincioşi, iar preoţii făceau tot ce puteau ca să
înnebunească mulţimea. De-a lungul străzii, între coloanele
din marmură sculptată se întindeau tarabe cu statuete
ciudate din argint, unele foarte mari, altele destul de mici
ca să poată fi purtate ca talismane. între tarabe stăteau
scribi care scriau faimoasele epistole efesene - o listă de
cuvinte pe care nimeni nu le înţelegea, dar despre care se
credea că sunt vrăji şi farmece foarte puternice. Dacă aveai
una cu tine însemna că aveai un talisman împotriva răului
şi o garanţie a succesului. Toată lumea din Efes ştia
povestea atletului grec care învinsese fiecare adversar până
fusese descoperită epistola efeseană pe care o avea legată la
gleznă, şi după ce i-o luaseră, se dovedise la fel de slab ca
orice alt om.
Totuşi în aer plutea o nelinişte ciudată, ca un
presentiment al unei lupte. De ce oare îşi lăudau argintarii

55
marfa cu atâta zel, şi de ce scribii îndemnau poporul să le
cumpere epistolele, afirmând iar şi iar suveranitatea lui
Artemis? Era cumva ameninţată? O dată sau de două ori
auziseră frânturi de conversaţie pe stradă.
-Nu va fi ca anul trecut... Zeiţa nu mai este
atotputernică... A fost vreun om vindecat în numele lui
Artemis? Aproape la fel de mulţi sunt adunaţi la şcoala lui
Tiranus... Cu siguranţă sunt răsculaţi, iudei şi asiatici...
L-au izgonit din sinagogă acum doi ani.
Onisim ciuli urechile. Părea interesant. O răscoală
în piaţă ar fi minunată; dar de ce se răsculau, de ce se
adunau oamenii la şcoală? Se uită la Filimon, dar faţa
stăpânului său era întunecată şi gânditoare. Nu departe de
templu se opri la prăvălia lui Demetrius, cea mai mare şi
mai modernă argintărie, şi se uită la frumoasele bijuterii
expuse. Cumpără o statuetă scumpă, de mărimea palmei
sale, şi un talisman micuţ pe un lănţişor de argint.
-Pentru mama ta şi pentru Pascazia, îi spuse el
fiului său. Vor fi încântate. Le puse cu grijă în punga cu
bani şi se îndreptă spre următoarea prăvălie unde se afla un
vrăjitor, înconjurat de cărţi de magie, scriind ocupat.
Filimon ezită, privindu-l un moment, apoi cumpără două
din cele mai scumpe scrisori.
- O să am nevoie de ele mâine, îi spuse lui Arhip.
Trebuie să mă întâlnesc cu prietenul domnului Polemon în
port, să văd dacă mă pot primi în breasla negustorilor de
lână. Aş câştiga mai mult dacă aş fi acceptat.
Prăvălia lui Demetrius era chiar lângă templu. Cu
puţină teamă, speranţă şi uimire, Onisim îşi urmă stăpânul
în curtea templului. Trebuia să aştepte cu Hermes lângă uşă
cât timp Filimon şi Arhip îşi croiau drum până la altar şi
sanctuarul tainic; dar chiar şi de acolo Onisim văzu destul
ca să fie cutremurat. Lumina asfinţitului pătrundea printre
cei o sută douăzeci si şapte de stâlpi ai colonadelor, cu

56
scânteieri purpurii şi aurii şi azurii de o frumuseţe cerească,
fiecare stâlp fiind darul unui rege. Centrul templului era
pardosit cu cedru, luminat de lămpi; aerul era greu de
tămâie şi înăbuşitor.
Mai întâi Onisim se uită doar la coloane şi la
culorile lor strălucitoare, la treptele de marmură, la vestitul
altar ascuns de perdeaua de purpură, scăldate în frumuseţea
asfinţitului. Dar lumina se stingea încet, şi începu să se uite
la ce se întâmpla în întuneric. Se uită la feţele oamenilor
care aşteptau alături de el la intrarea templului; şi începu să
se teamă, fiindcă erau feţe nelegiuite, feţe de criminali şi de
ucigaşi, adunaţi la sanctuarul lor. Se îndepărtă de ei şi intră
în mulţimea credincioşilor, dar se simţi şi mai înfricoşat. Se
întâmpla ceva dincolo de puterea lui de înţelegere.
Murmurul liniştit se transforma încetul cu încetul în ţipete
isterice, şi mulţimea începea să înnebunească. Perdeaua
începea să fie dată la o parte, centimetru cu centimetru,
într-un moment, gloria ei va străluci peste el, şi va uita de
cuţitari şi de pungaşi şi de mirosul înăbuşitor. Frumuseţea
ei proaspătă şi luminoasă îl va învălui, şi în sufletul lui va fi
primăvară.
Apoi perdeaua se ridică şi ţipetele se înteţiră; văzu
peste capetele mulţimii un idol hidos, o caricatură
respingătoare a unei femei, cioplită din lemn şi înnegrită de
vreme, ţinând în mână o bâtă şi un trident. O lumină
ciudată din spatele ei făcea ca întunericul să pară şi mai
adânc. Şi dintr-o dată îşi dădu seama că la adăpostul
întunericului se întâmplau lucruri nelegiuite. Aerul greu de
tămâie era înţesat de răutate. O mână îl înşfăcă, dar el se
smulse cu un ţipăt şi fugi afară.
Ameţit şi înfricoşat, se târî până la malul mării, şi se
lăsă să cadă pe pământ, cu fruntea în iarbă. La apus se mai
zărea o geană de lumină deasupra portului, o lumină
roşiatică oglindită în apă. Da, mai era frumuseţe în lume.

57
dar era depărtată de zeiţă ca lumina faţă de întuneric, ca
viaţa faţă de moarte. Se simţi mai înfricoşat ca oricând. Se
gândi la mormintele săpate în stâncă pe lângă care
trecuseră în timpul călătoriei. Aceasta era moartea? Să intri
în întunericul lor înfricoşător, să te apropii de eal Oare tot
aşa erau şi zeii tatălui său? Intr-o zi va merge în Grecia şi
va urca pe culmile înflorite ale Parnasului să-i caute.
Nu îndrăzni să stea mult pe ţărm, fiindcă i se
poruncise să aştepte la uşa templului ca să-şi însoţească
stăpânii acasă. Hermes stătea acolo unde îl lăsase, copleşit
de închinători, dar nemişcat din loc; asta fiindcă era un
ţăran frigian vânjos, la fel de puternic precum Munţii
Taurus. Onisim stătu cât de departe putu, tremurând. Aerul
nopţii era răcoros şi proaspăt după atmosfera încinsă din
templu, şi închinarea de abia începuse. Mulţimea se va
legăna şi va urla şi va cânta până în zori; mulţi vor cădea
leşinaţi, şi unii nu se vor mai trezi niciodată. Mai era mult
timp până vor apărea Filimon şi Arhip.
Dar nu avură mult de aşteptat. Secera lunii de abia
se ivise deasupra crestei Muntelui Prion, când Filimon îşi
croi drum printre închinători, ducându-l în braţe pe fiul său
care leşinase. Arhip se trezi la răcoare, dar faţa îi era albă
ca varul şi avea o privire rătăcită.
-Acasă, spuse scurt Filimon. Se întoarseră în
tăcere, şi Arhip merse direct în pat. Dar Filimon ceru vin,
îşi trimise sclavii la culcare şi rămase singur în noapte. De
două ori se trezi Onisim şi auzi paşii stăpânului său
măsurând atriumul pavat în sus şi în jos. In zori era încă
acolo, sub lumina palidă a stelelor.
La micul dejun Arhip se simţi mai bine, gata de o
nouă plimbare, dar Filimon era obosit şi morocănos. îşi bău
vinul în tăcere şi apoi dădu porunci pentru toată ziua.
- Hermes, caută o lectică. Eu şi fiul meu vom merge
în port cu afaceri. între timp, Onisim va avea grijă de casă.

58
Ne vom întoarce înainte de prânz, şi Onisim ne va însoţi pe
jos la şcoala lui Tiranus.
- De ce, tată? întrebă Arhip.
-Ca să-l ascultăm pe un anume Pavel din Tars,
răspunse scurt tatăl său. Vorbeşte acolo în timp ce şcolarii
sunt plecaţi la masă. Am auzit că şcoala este plină de
oameni în timpul pauzei de prânz. Se spune că are mulţi
discipoli.
Onisim, rămas singur, puse casa în ordine, hrăni
caii, pregăti haine curate pentru stăpânul său, prepară
prânzul şi apoi se aşeză la poartă uitându-se la mulţimea
care cobora şi urca din port printre coloanele de marmură:
cete de femei vesele mergând la baie, gladiatori tineri
îndreptându-se spre sala de gimnastică, clienţi care
mergeau la piaţă şi marinari egipteni oacheşi întorcându-se
la corăbiile lor. La un moment dat mulţimea făcu loc unui
guvernator roman mândru care se îndrepta spre oraş într-o
lectică arătoasă, urmat de o armată de funcţionari şi scribi.
Onisim i-ar fi privit toată ziua. Dar distracţia îi fu de scurtă
durată, fiindcă Filimon şi Arhip se întoarseră surprinzător
de repede; aşa că porniră împreună spre şcoala lui Tiranus.
Şcoala se afla la jumătatea dealului, şi Onisim dorea
cu înfocare să mai zăbovească pe drum să se uite. Erau
atâtea de văzut: piaţa pestriţă, cele mai faimoase biblioteci
din lume, clădiri şi monumente a căror durată şi frumuseţe
sfidau timpul, şi ale căror arcuri nemuritoare aveau să
uimească lumea după două mii de ani. Dar nu era timp să
stai şi să te uiţi fiindcă Filimon şi Arhip mergeau repede.
Mai erau mulţi alţii care se îndreptau spre acelaşi loc, şi
Onisim trebuia să se ţină strâns de ei ca să nu-i piardă,
înaintarea le era îngreunată şi de cetele de şcolari veseli
care tocmai ieşiseră şi se răspândeau în toate direcţiile.
în sfârşit se părea că ajunseseră, fiindcă mulţimea
intrase pe o strădută îngustă şi se înghesuia la uşa unei

59
clădiri impunătoare, şcoala maestrului Tiranus. Era o
mulţime mare, dar era diferită de orice altă mulţime pe care
o văzuse Onisim, fiindcă nimeni nu se împingea să ajungă
în faţă. Oamenii intrau cu demnitate, făcând loc pentru
bolnavi şi bătrâni; un sentiment de aşteptare liniştită plutea
peste încăpere. Onisim, rămas la uşă conform poziţiei lui
de sclav, privi cu uimire, îşi frecă ochii să vadă dacă nu
visează, apoi se uită din nou.
Jumătate dintre ei erau iudei, şi nu era nici un zid de
despărţire între ei şi ceilalţi. Toată lumea stătea împreună
în pace, iudei şi neamuri, bărbaţi şi femei, negri şi albi,
romani, greci şi macedoneni, bogaţi şi săraci, sclavi şi
oameni liberi. O tăcere adâncă se lăsă peste cameră şi mulţi
părură că se închină. Apoi un om urcă pe podiumul
maestrului şi toţi ochii se întoarseră spre el iar el începu să
vorbească.
Era un iudeu cu înfăţişare umilă, cu nişte cicatrice
ciudate pe faţă, şi ochi pătrunzători care păreau că privesc
dincolo de mulţimea de la picioarele lui. Ce vedea oare? se
întrebă Onisim cu un fior. Şi ce avea de spus? Şi oricum, ce
făceau ei în clădirea aceasta înăbuşitoare, ascultându-i pe
iudeul acesta ciudat, când puteau să fie la teatru privindu-i
pe gladiatori?
-Harul şi pacea să fie cu voi, strigă Pavel, făcând
semn să intre unui cuplu de sclavi care ezitau la uşă. Isus
Christos a făcut pace prin sângele crucii Lui. Celor de
aproape şi celor de departe, Christos le aduce pace. El a
sfărâmat zidul de despărţire, şi acum nu mai este iudeu şi
grec, bărbat sau femeie, sclav sau liber. Suntem cu toţii una
în Isus Christos.
Isus Christos! Acelaşi nume, de care se izbea
Onisim la fiecare pas. Băiatul de la uşă îşi plecă capul
fiindcă i se părea că omul de pe estradă se uită drept la el.

60
 - Pace, prin sângele cracii Lui. El este pacea
noastră, Isus Christos suferind, supunându-se, acceptând, şi
iertând.
Dar Onisim nu voia pace cu preţul acesta. Voia să
se ridice şi să se răscoale şi să trăiască aşa cum voia, să se
lupte pentru libertatea lui şi să-şi împlinească răzbunarea.
Se strecură în spatele unei coloane, se aşeză şi îşi acoperi
urechile.

61
 7

ILELE călduroase şi aglomerate trecură una

după alta şi sărbătoarea bătea la uşă. Statueta
Z zeiţei avea să fie plimbată prin tot oraşul într-un car tras de
fauni, de la templu până la arena de pe muntele Prion, şi
atunci începeau întrecerile sportive ale zeiţei Artemis.
Băieţii se treziră în zori la sunetul trompetelor şi flautelor,
în strigătele crainicilor şi bătăile tobelor. Astăzi nu se
făceau afaceri. Îl aşteptau nerăbdători pe Filimon să apară
şi să le dea ordine.
El nu era în dormitor, şi îl găsiră pe acoperiş,
privind preocupat marea. Părea îmbătrânit şi obosit, cu
cearcăne adânci sub ochi. Când se întoarse spre băieţii
înflăcăraţi, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, privirea îi era
tulburată.
-O, spuse el, adresându-se fiului său şi
înmânându-i o punguţă, sclavii te aşteaptă. Aici ai bani ca
să intri la jocuri şi să-ţi cumperi răcoritoare. Eu nu merg
astăzi. Mă întorc la şcoala lui Tiranus.
-Tată, strigă Arhip dezamăgit, nu vii în prima zi la
jocuri? Cu siguranţă că nimeni nu îl va asculta azi pe
învăţătorul Pavel. Este ziua marii procesiuni şi a
sacrificiului, ai uitat?

62
 Filimon zâmbi.
- Nu, nu am uitat, spuse el blând, dar nu pot veni.
Poate că nu voi mai lua parte la aceste procesiuni şi
sacrificii. Este un alt altar - dar încă nu îl cunosc. Ştiu doar
că trebuie să merg astăzi şi să mai ascult.
Arhip stătea în tăcere, privindu-şi tatăl pe care îl
admirase şi îl iubise din toată inima. Era prima lor
despărţire. Fuseseră ca un singur om, clădindu-şi căminul
îmbelşugat şi fericit şi prosperând în afaceri. Dar în
ultimele trei zile Filimon păruse nepăsător faţă de afaceri şi
nu spusese nimic despre întâlnirea cu negustorii.
- Tată, interveni dintr-o dată băiatul, învăţătura
asta
ne va distruge viaţa. Ce breaslă primeşte un creştin? Toată
lumea vorbeşte despre ei. Sunt consideraţi eretici. Din ce
vom trăi?
-Vom trăi pentru viaţa veşnică, pentru lucrurile
care nu se văd, spuse simplu Filimon. Dar, fiule, încă nu
ştiu. Dacă este adevărat că putem primi viaţa veşnică,
atunci ce înseamnă bogăţia şi afacerile şi orice altceva în
comparaţie cu aceasta? Dar cum putem cunoaşte adevărul?
Trebuie să mai ascult şi să mai învăţ, şi nu am nici timp şi
nici chef de această procesiune. Era adevăr sau bunătate
sau puritate în templu în seara aceea?
Arhip păli de teamă şi aruncă o privire în jur să vadă
dacă sclavii auziseră. Dar aşteptau în spate iar tatăl lui
vorbise încet. Era pentru prima dată când discutau subiectul
vizitei la templu, şi Arhip nu îndrăzni să vorbească. îşi
împreună mâinile neajutorat.
-Astăzi, spuse el, merg să văd jocurile şi
procesiunile. Mâine, tată, te voi însoţi la şcoala lui Tiranus.
Băieţii, însoţiţi de Hermes, se întoarseră la asfinţitul
soarelui, încântaţi de tot ce văzuseră, dar obosiţi de căldură
şi de zgomotul mulţimii. Festivităţile aveau să ţină toată
noaptea, zelul religios crescând până la nebunie. Onisim ar
63
fi vrut să mai stea, dar Arhip poruncise întoarcerea acasă,
fiindcă avea insolaţie şi nu se simţea bine. Fusese nervos
toată ziua, şi neobişnuit de aspru cu sclavii. Lui Onisim îi
venea să-l pocnească pe strada portului.
Filimon îi aşteptase în atrium şi mâncase deja. Se
ridică imediat şi îşi duse fiul în pat, luând cu el vin şi o
băutură care să-l adoarmă. Apoi se întoarse la sclavi.
- Hermes, spuse el, stai şi ai grijă de tânărul
stăpân.
Onisim, eu trebuie să plec şi tu vei veni cu mine.
Onisim mergea în urma stăpânului său foarte
mânios. Nu mâncase nimic şi nu băuse vin; era şi el obosit
şi bolnav de atâta căldură. Unde oare mai mergea stăpânul?
Strada portului era aproape pustie, fiindcă toată lumea era
pe deal la teatru. Ajunseseră acum în cel mai sărac cartier
din oraş, şi Filimon se grăbea în continuare pe străduţele
murdare, puţin nesigur, ezitând la cotituri.
O femeie stătea în pragul unei uşi cu un copil în
braţe. Filimon i se adresă.
- Ai putea să-mi spui unde locuieşte Pavel,
făcătorul de corturi?
Ea încuviinţă, ca şi cum ar fi fost obişnuită cu
această întrebare, şi arătă spre o căsuţă de peste drum. Uşa
era joasă şi Filimon trebui să se aplece ca să intre. Onisim
îl urmă, dispreţuitor şi uimit. Fu încă şi mai uimit de scena
care i se înfăţişă înaintea privirilor. De abia se stăpâni să nu
izbucnească în râs.
Pavel cel venerabil, onoratul Pavel care învăţa o
nouă religie, omul al cărui nume devenise faimos în toată
Asia, învăţatul iudeu din Tars, şedea pe duşumea cu
picioarele goale, ţesând lână de capră într-un război
obişnuit. Pe o băncuţă în spatele lui se afla un pergament
desfăcut, o scrisoare pe care o scria. Lângă el pe duşumea
stăteau prietenii lui, vorbind tare din cauza zgomotului
64
 făcut de război. Feţele lor, palide în lumina lămpii, erau
încordate, şi niciunul nu le observase sosirea.
-Le-am spus, striga Pavel, arătând cu mâna spre
pergament şi adresându-se unor învăţaţi corinteni care
stăteau aproape de el şi păreau nelalocul lor în atelierul
modest. Le-am spus că nu cei înţelepţi, nu cei puternici, nu
cei nobili sunt chemaţi, fiindcă noi nu suntem nimic în
prezenţa lui Dumnezeu. într-adevăr, mi s-a cutremurat
sufletul pentru ei. O, Gaiu şi Ştefana, fii mei în Christos,
întoarceţi-vă şi învăţaţi-i că nu prin înţelepciune sau prin
învăţătură îl poate cunoaşte un om pe Dumnezeu şi
lucrările Lui adânci, ci prin pocăinţă, credinţă, sfinţenie şi
dragoste. Sfătuiţi-i să înceteze cu viaţa destrăbălată, să-şi
lepede păcatele şi să înceapă o viaţă nouă.
-Dar, învăţătorule, spuse neliniştit unul, ce spui
despre întrebările lor privind disciplina şi ordinea? Trebuie
să primească un răspuns.
-Am răspuns la toate, Fortunatus, răspunse Pavel,
arătând din nou spre scrisoare, dar nu este de niciun folos
dacă ei nu se pocăiesc. Chiar dacă ar avea toată ştiinţa şi
toată înţelepciunea şi n-ar avea dragoste, nu sunt nimic.
Spune-le să urmărească dragostea şi atunci Duhul îi va
învăţa toate lucrurile. O, fraţii mei, bisericile din Galatia au
căzut în rătăcire. Doamne fereşte ca şi biserica din Corint
să cadă prin mândrie, vrajbă şi necurăţie.
-Frate Pavel, a venit cineva. Vorbise o voce din
spatele încăperii, unde un alt meşter ţesea pânză pentru
corturi. Hainele îi erau evreieşti. înaintă şi îl întâmpină pe
Filimon.
- Fii binevenit în umila mea casă, spuse el, şi lasă şi
băiatul să intre. Apoi, văzând uimirea lui Filimon, zâmbi.
Nu sunt bariere aici, spuse el blând. Christos a murit pentru
toţi. Pacea fie cu tine. Cu ce treabă ai venit?

65
 Toţii ochii se întoarseră spre arătosul frigian care
stătea în prag, şi el răspunse umil:
- Caut adevărul. Vreau să-L cunosc şi să-L slujesc
pe adevăratul Dumnezeu.
Oamenii îi făcură loc şi el se aşeză lângă război.
Onisim se strecură în spate, unde un băieţel împletea
frânghie, şi Acuila ţesătorul li se alătură şi îşi văzu liniştit
de treabă. Era un om sărac şi nu-şi permitea să piardă
timpul.
-Vei găsi ce cauţi, spuse apostolul. Dumnezeu se
descoperă. Lumina Sa străluceşte în întuneric. Toţi din
camera asta au văzut-o. Gloria lui Dumnezeu s-a arătat prin
Isus Christos.
Vocea lui suna ca o trâmbiţă proclamând ivirea
zorilor. Din nou Onisim se cutremură. Ce văzuseră aceşti
oameni cu feţele înălţate? Ce văzuse Ştefan? Nu-i mai
venea să râdă. Se simţea aproape la fel de înspăimântat ca
în templul lui Artemis, dar era o altfel de teamă. Acolo
fusese teama de rău; aici era teama de altceva, ceva în faţa
căruia răul pălea. Apoi se deschise uşa din capătul celălalt
al atelierului şi o femeie cu faţa blândă privi înăuntru.
- Vino, Levi, spuse ea încet, chemându-l pe
băieţel.
E timpul să mănânci şi să te culci.
Copilul se ridică imediat şi alergă la mama lui, dar
nu înainte ca ea să vadă băiatul slăbuţ ghemuit lângă zid, şi
ghici că trebuia să fie sclavul noului venit. Recent exilată
din Roma cu soţul ei evreu, Priscila văzuse destulă sclavie
în capitala ei ca să urască tot sistemul. îi făcu semn lui
Onisim să-l urmeze pe micul Levi într-o cameră din spatele
atelierului.
- Ai mâncat? întrebă ea zâmbind. Oamenii
aceştia,
când încep să vorbească, sunt în stare să continue toată
noaptea. Mai bine ai mânca şi te-ai culca. Soţul meu te va
66
chema când va termina stăpânul tău.

67
vină furtuna, dar începutul zilei era glorios. încălzit de
marea sa bucurie, aproape uitase că tânărul său sclav
tremura fiindcă nu avea manta.
Apoi se întoarse şi îl văzu, şi o milă ciudată, cum nu
mai simţise niciodată, îi cuprinse inima. îşi aminti dintr-o
dată că Onisim plecase de acasă nemâncat, şi că în toată
noaptea aceea glorioasă, de neuitat, nu se gândise deloc
unde dormea băiatul. De ce ar fi facut-o? Confortul
stăpânului era datoria sclavului, dar confortul sclavului nu-l
interesa pe stăpân.
Dar acum? Ceva se întâmplase. Părea să vadă
întreaga lume cu alţi ochi. Culorile cerului erau mai
frumoase, mireasma salcâmilor în floare mai puternică, şi
înfrigurarea şi slăbiciunea băiatului îl interesau. Oare asta
era dragostea lui Christos, tainică şi uşoară ca ivirea
zorilor, care începea să-l încălzească şi să lumineze
întunericul din sufletul său? Nu ştia; dar îşi puse mantaua
pe umerii sclavului şi îl trase lângă el. Apoi, mulţumit că
străzile erau încă pustii, se grăbi spre casă.

65
vină furtuna, dar începutul zilei era glorios. încălzit de
marea sa bucurie, aproape uitase că tânărul său sclav
tremura fiindcă nu avea manta.
Apoi se întoarse şi îl văzu, şi o milă ciudată, cum nu
mai simţise niciodată, îi cuprinse inima. îşi aminti dintr-o
dată că Onisim plecase de acasă nemâncat, şi că în toată
noaptea aceea glorioasă, de neuitat, nu se gândise deloc
unde dormea băiatul. De ce ar fi făcut-o? Confortul
stăpânului era datoria sclavului, dar confortul sclavului nu-l
interesa pe stăpân.
Dar acum? Ceva se întâmplase. Părea să vadă
întreaga lume cu alţi ochi. Culorile cerului erau mai
frumoase, mireasma salcâmilor în floare mai puternică, şi
înfrigurarea şi slăbiciunea băiatului îl interesau. Oare asta
era dragostea lui Christos, tainică şi uşoară ca ivirea
zorilor, care începea să-l încălzească şi să lumineze
întunericul din sufletul său? Nu ştia; dar îşi puse mantaua
pe umerii sclavului şi îl trase lângă el. Apoi, mulţumit că
străzile erau încă pustii, se grăbi spre casă.

62
 8

ilimon dormi până la unsprezece şi se trezi

dintr-o dată. Nu trebuia să întârzie. Se vor
F aduna iar la şcoală, şi nu voia să piardă niciun cuvânt. Se
simţea ca un copil care stătea pe marginea unui ocean
nesfârşit de viaţă, dragoste şi adevăr. Pavel vorbise despre
dragostea lui Christos care întrece cunoştinţa, dar astăzi va
începe să cunoască puţin câte puţin, şi vor merge împreună,
el, fiul său şi sclavii. Fiul lui Dumnezeu îi iubea şi pe ei şi
îşi dăduse viaţa pentru ei, aşa că trebuiau să audă şi să
înţeleagă şi ei.
Arhip, care îşi revenise după o noapte de somn
odihnitor, aştepta nerăbdător în atrium, îi aruncă o privire
tatălui său şi înţelese. Un sentiment teribil de singurătate îl
cuprinse, fiindcă tatăl său mergea într-un loc în care el nu-l
putea urma, iar vacanţa pe care o aşteptase atâta era
ruinată. Adânc în inima lui, fără să recunoască nici el, era
groaza şi dezgustul pe care le simţise în templu; totuşi
auzise destule despre creştinism ca să ştie că îţi taie toate
drumurile spre prosperitate, popularitate, şi spre toate
metodele folosite de obicei în afacerile reuşite. Pe
deasupra, însemna mărturisirea şi iertarea păcatelor, şi
Arhin avea toate motivele să evite asta.

63
 Stătu nemişcat, simţindu-se nenorocit, până când
Filimon se pregăti şi plecară cu toţii spre şcoală. Dar nu era
uşor să mergi. Mulţimea care mergea în direcţia teatrului
era foarte agitată, murmurând sumbră şi ameninţătoare.
Dacă Pavel nu ar fi fost însoţit de doi macedoneni uriaşi,
nu ar fi putut ajunge la şcoală în siguranţă. Aşa cum era,
grupul prietenilor săi intimi se micşorase fiindcă
Fortunatus, Gaiu şi Ştefana, purtând preţioasa scrisoare
către biserica din Corint, erau deja în port interesându-se de
o corabie spre Grecia.
Dar în sfârşit şedeau acolo, şi învăţătorul era pe
podium, respirând greu, murdar de noroi, cu o vânătaie
proaspătă pe frunte şi cu lumina lui Dumnezeu în ochi.
Poate ştia că timpul era scurt, fiindcă vorbi cu o grabă
vizibilă. Era acolo vreun om a cărui inimă să fie împărţită,
care mai avea altă credinţă şi speranţă în lumea asta sau în
cea viitoare în afară de Christos, Cel prin care au fost
create toate lucrurile şi în care îşi au existenţa toate,
Christos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii
şi ale ştiinţei? Dacă era aşa, atunci să recunoască şi să se
lepede de păcat, ca să nu fie lepădat.
Se făcu tăcere în sală şi un om palid veni în faţă şi
aruncă un sul de papirus la picioarele apostolului.
- Am trăit din vrăjitorie, şopti el, dar de acum vreau
să trăiesc prin puterea lui Isus.
Vorbise în şoaptă, dar se auzi şi trecu de la om la
om. O femeie izbucni în lacrimi, înaintă şi aruncă un
talisman din argint.
-Ardeţi aceste lucmri, spuse Pavel cu tărie, ce
legătură poate fi între lumină şi întuneric, între Christos şi
idoli, între puterea Duhului şi puterea lui Satana? O, copiii
mei în Christos, dacă vreunul din voi mai are idoli...
Vocea îi fu acoperită, fiindcă toată încăperea se
puse în mişcare. în tăcere, fără nicio neorânduială, bărbaţi.

64
femei şi copii înaintau spre Pavel. Mulţi dintre ei plângeau
când aruncau idoli, statuete ale zeiţei, talismane şi epistole.
Filimon veni în faţă fără nicio ezitare, fără nicio lacrimă.
Faţa lui strălucea de o lumină nepământească. Pentru prima
dată renunţa la tot şi se agăţa cu amândouă mâinile de
Christos. Aruncă cele două epistole efesene şi statuetele din
argint în grămada care creştea.
- Aduceţi un vas cu cărbuni, porunci Pavel, iar
Gaiu
şi Aristarh, macedonenii, aduseră cele cerute de la o casă
vecină. Numai cărţile şi sulurile de pergament şi epistolele
fură arse, iar lănţişoarele de argint şi idolii fură topiţi
pentru lucrarea lui Dumnezeu. Nu mai fu nici o predică în
ziua aceea. Mulţi dintre credincioşi plecaseră acasă după
idoli, şi focul arse toată după-amiaza, iar Gaiu şi Aristarh
înteţiseră flăcările şi curăţiseră cenuşa. Nu era pentru prima
dată când se întâmpla asta, şi erau obişnuiţi cu munca. Cu
puţin timp înainte, distruseseră în public nişte cărţi de
vrăjitorie şi farmece în valoare de cincisprezece mii de
arginţi; iar numărul credincioşilor creştea mereu.
Dar fumul ieşise pe ferestre, şi când ieşiră afară fură
întâmpinaţi de murmure ameninţătoare şi priviri întunecate.
Din fericire, cea mai mare parte a populaţiei dormea la ora
aceea sau era adunată la teatru; dar chiar dacă băieţii se
bucurară când ajunseră acasă, se bucurară şi mai mult când
terminară de mâncat şi putură ieşi din nou să privească
prăvăliile, cu toate că Filimon refuzase să-i însoţească.
- Trebuie să mă întorc la Pavel, spuse el. Timpul
e
scurt. Nu poate scăpa teafăr din sărbători.
Filimon avea dreptate. Timpul era foarte scurt.
Veştile circulau în oraşul înnebunit: „Au ars cărţile şi au
topit idolii”. Iar în cea de-a treia zi fu imposibil să mai
meargă la şcoală. Filimon stătu ore întregi în atelier cu
Pavel. Băieţii cutreierară străzile şi văzură piese de teatru şi

65
concursuri, spre încântarea lor; dar observau că turbarea

66
mulţimii va izbucni în curând, iar Arhip se temea pentru
viaţa tatălui său.
-Tată, îi spuse el, în seara celei de-a treia zile când,
la adăpostul întunericului, Filimon se întoarse de la casa lui
Acuila şi Priscila, nu ne întoarcem la Colose? Pare să nu te
mai intereseze intrarea în breaslă, şi mama e singură.
- Vom pleca în curând, fiule, răspunse tatăl său.
Nu
mai este mult. Furtuna va izbucni curând, şi vreau să fiu
alături de Pavel când va veni.
- Ei bine, eu nu vreau, spuse Arhip, începând să
se
teamă. De ce îţi rişti viaţa, tată? Gândeşte-te la mama, la
micuţa Pascazia şi la mine.
- Nu vreau să-mi pierd viaţa, spuse liniştit
Filimon.
Nu am început să-i slujesc lui Christos? Nu m-a chemat El
să duc Evanghelia în Colose? Dar să sufăr pentru El ar fi
mai bine. Dacă suferim, vom domni împreună cu El. O, fiul
meu, dacă ai şti...
- Ştiu, ştiu, dar nu mai vreau să ştiu, izbucni
Arhip.
Tată, felul acesta de viaţă nu este pentru mine. Nu-mi mai
vorbi despre asta. Vino, Onisim, vom merge la teatru.
Plecară, destul de supăraţi. în ciuda a ceea ce făcuse
tatăl lui, Arhip mai voia încă să ia pentru acasă nişte
talismane, mai ales pentru domnişoara Irina, pe care
plănuia s-o vadă cât mai curând posibil. Se plimbară de-a
lungul străzii argintarilor în direcţia templului; dar după ce
înaintară puţin, se treziră blocaţi în mulţime.
-Ce se întâmplă? întrebă Arhipus. Cred că e o
întâlnire publică. Uite, acolo e Demetrius, argintarul, stă pe
o piatră în faţa prăvăliei, vorbeşte mulţimii. Auzi ce spune,
Onisim? Pare foarte înfuriat de ceva.
Onisim se împinse înainte, ciulindu-şi urechile ca să

67
audă ce spunea omul care gesticula. Dar dintr-o dată
cuvintele îi fură acoperite de o mişcare furioasă a mulţimii.
Toată strada părea să se legene, si cuvintele izbucniră ca un

68
tunet: „Mare, mare, mare este Diana efesenilor! La moarte
cu Pavel! Templul marii zeiţe Diana este în pericol să fie
distrus. Au ars epistolele şi au aruncat statuetele pe foc.
Mare, mare, mare este Diana efesenilor!”.
întreaga afacere scăpase de sub control. Nu mai era
o adunare indignată a argintarilor, ci o gloată turbată. Ca un
val înfuriat, începură să se mişte cu toţii într-o singură
direcţie, împingându-se, urlând, cu ochii ieşiţi din orbite,
cu spume la gură, măturând totul în cale. Amândoi băieţii
fură prinşi fără putinţă de scăpare. Se treziră căraţi în vârful
dealului, pe jumătate asurziţi de strigătul monoton: „Mare
este Diana, mare este Diana, mare este Diana efesenilor!”.
Onisim fusese despărţit de tânărul său stăpân, dar
încă îl mai vedea peste umerii mulţimii, fiindcă era un băiat
înalt. Arhip privea speriat în jur, şi ca să se protejeze de
orice bănuială, striga din toate puterile „Mare este Diana!”
Dintr-o dată Onisim se gândi că Arhip e un laş. Cu toate că
cei doi băieţi nu schimbaseră niciun cuvânt între ei, fiecare
ştia ce simţise celălalt la vizita în templu, fiecare ştia ce
văzuse celălalt, şi doar cu două zile înainte Arhip îşi văzuse
tatăl aruncând statuetele în foc. Şi iată-l acum, strigând ca
un nebun pentru Diana. Onisim privi dezgustat în altă
parte.
Dintr-o dată îşi dădu seama de şansa pe care o avea,
şi bucuria momentului fu atât de puternică încât aproape că
nu mai auzi urletele mulţimii. Tânărul său stăpân era,
pentru moment, complet sub controlul lui; şi era uşor să-şi
împlinească răzbunarea. La început, respinse ideea; dar ea
reveni. Fiecare insultă şi palmă şi umilire pe care o
îndurase, fiecare pedeapsă nemeritată, toţi anii de
chinuitoare ascultare, şi mai ales bătaia pe care o îndurase
pentru furtul lui Arhip se perindau în faţa lui ca un vârtej.
Pe jumătate prostit de căldură, zgomot şi ameţeală, se

69
aplecă spre cel mai apropiat răsculat şi îi şopti, arătând cu
degetul:
-Tatăl lui a ars epistole efesene acum două zile.
în momentul în care rostise cuvintele, şi-ar fi dat
viaţa să le poată lua înapoi, dar era prea târziu. Şoapta lui
fu ca o scânteie pe o mirişte uscată; şi imediat cei care erau
în jurul lui Arhip se întoarseră spre el, urlând, ţipând,
ridicându-şi pumnii.
-Tatăl lui a ars epistole! Fiu de blasfemator! Jos cu
urmaşii acestui Christos! Mare este Diana!
Cineva îl lovi peste faţă, şi un altul îl apucase de
păr. Onisim îi mai văzu o dată faţa cenuşie, gura deschisă
într-un protest zadarnic.
-Mare este Diana! strigă el; apoi mulţimea se
strânse în jurul lui şi el căzu, călcat în picioare, murind.
-Isuse, salvează-mă! Isuse, salvează-mă! strigă el.
Era ultimul său apel disperat din întunericul în care căzuse,
şi doi oameni care fuseseră prinşi fără voia lor îl auziră.
Gaiu macedoneanul, puternic ca un taur, împrăştie oamenii
în dreapta şi în stânga, rotindu-şi braţele ca un vârtej în
efortul de a ajunge la el. Un ghiont aici şi un pumn dincolo,
şi ajunsese la băiatul care zăcea inconştient sub picioarele
mulţimii.
Agitatorii de la început trecuseră înainte, cu Onisim
printre ei; şi în zgomot şi în confuzie nimeni nu mai ştia de
ce căzuse Arhip. Cei din jur rămaseră tăcuţi la vederea
băiatului, plin de sânge şi zdrobit, şi îi făcură loc lui Gaius
să-l ridice pe umeri şi să i-l dea lui Aristarh; acesta încercă
să ajungă la stradă, dar pentru că asta era imposibil, se
resemnă să-l ţină deasupra capetelor mulţimii, unde fu
trecut din mână în mână până ajunse la margine.
Onisim urcase dealul, şi ultima dată îl văzuse pe
Arhip căzând în mijlocul mulţimii. Arhip este mort, îşi
spunea el, şi toate celelalte erau un coşmar, îndepărtat şi

70
lipsit de importanţă. Cumva ajunsese în teatru şi fu uimit
să-i vadă pe cei doi prieteni ai lui Pavel, Gaius şi Aristarh,
urcaţi pe scenă, loviţi, scuipaţi şi în primejdie de a fi
omorâţi. Atrăseseră prea mult atenţia asupra lor cu
eforturile lor de a salva băiatul.
Poate că trecuse o oră, sau o zi, sau două zile de
când intrase Onisim în gloata urlătoare şi îl văzuse pe
nebunul acela numit Alexandru încercând să facă tăcere şi
bolborosind cuvinte pe care nimeni nu le auzea. Apoi, după
mult, mult timp, se aşternu o tăcere de moarte, şi
guvernatorul oraşului era pe scenă şi spunea ceva. Onisim
nu ştia ce şi nici nu-i păsa, cu toate că mai târziu află că
fusese un discurs strălucit. Noapte, zi, gălăgie, tăcere, toate
erau la fel pentru el; nu mai conta decât un singur lucru:
Arhip era mort, şi el îl omorâse.

71
 9

iciodată nu-i trecuse prin cap să-l

omoare pe Arhip. Câteva vânătăi şi câţiva
N dinţi lipsă erau singurele lucruri pe care şi le
imaginase, şi
de care s-ar fi bucurat. Pentru că trăise în munţi, nu
cunoştea furia oarbă a mulţimii; dar acum nu trebuia să mai
regrete. Arhip murise, călcat în picioare de mulţime; era
noapte acum şi strigătele încetaseră. Stătea sub cerul
înstelat, lângă teatrul de unde ieşise odată cu toată lumea.
Guvernatorul poruncise încheierea tuturor festivităţilor, şi
eliberarea tuturor străzilor, de frica unei alte răscoale; acum
era singur, nu avea unde să stea şi unde să se ducă.
Nu se putea întoarce la stăpânul său, şi, oricum,
unde era acesta? Jelind lângă corpul neînsufleţit al fiului
său, sau cutreierând străzile în căutarea lui? Onisim privi în
jur - ca şi cum ar fi căutat un adăpost - spre munţii din
stânga lui, luminaţi de lumina palidă a stelelor, spre
mlaştinile luminate de lună din dreapta, spre oraşul adormit
din faţa lui şi spre marea argintie din spate. Dacă ar putea
alerga până în port şi s-ar arunca în valuri, poate ar găsi
odihna şi uitarea. Dar în mâinile cui îşi va încredinţa
sufletul? Nici Diana, nici Christos, nici vreo altă zeitate nu
întinsese mâna să-l salveze pe Arhip. Poate că nici nu

72
exista vreuna, nimic, şi gândul că va cădea în întuneric şi
nimicnicie, singur, era teribil. Era mai bine să înfrunţi viaţa
decât moartea sau cine ştie ce zeu mânios şi necunoscut.
Nimic. Nimeni. Fără să-şi dea seama, picioarele îl
duceau departe de teatru, la vale, spre casa lui Filimon.
Acum ajunsese în capătul străzii lor, şi dintr-o dată i se
făcu dor de stăpânul său, care era, până la urmă, un stăpân
bun. Apoi se gândi că nu era nevoie ca stăpânul să ştie.
Putea să se întoarcă acasă şi să se prefacă îndurerat. Nimeni
nu trebuia să ştie. Totul ar putea fi la fel ca înainte, cu
excepţia mustrărilor lui de conştiinţă. Grăbi pasul, ajunse la
uşă şi bătu. Dar uşa era închisă şi casa goală.
Nimic. Nimeni. Trebuia să găsească o fiinţă umană,
cineva pe care să-l poată atinge, vedea şi auzi. îi era dor de
mama lui, dar ea era departe, departe la poalele muntelui,
unde turmele de oi păşteau liniştite. Părea o altă lume. Apoi
îşi aminti de soţia ţesătorului, de zâmbetul ei şi de mâinile
ei blânde. Trebuia să meargă la ei să vadă dacă nu ştiu ceva
despre stăpânul lui.
O luă la fugă în vale, pe strada portului. Se vedea o
geană de lumină străbătând din atelier. Era încuiat şi aici;
prima dată nu răspunse nimeni bătăii lui timide, dar auzi o
mişcare. Bătu din nou; după puţin timp, o voce speriată
întrebă:
- Cine este?
- Eu, sclavul care a dormit aici noaptea trecută. O,
stăpână Priscila, lasă-mă să intru!
Uşa se deschise încet. Se strecură înăuntru şi
Priscila închise repede uşa în urma lui. Era foarte palidă, şi
se vedea că plânsese; dar când văzu faţa cenuşie a băiatului
şi spaima din ochii lui, îşi uită necazurile.
-Ce este, copile, ce s-a întâmplat? întrebă ea. Ai
fost prins şi tu în răscoală?

73
 El o privea în tăcere. Inima îi era sfâşiată şi tare ar fi
vrut să-i spună totul şi să-şi plângă durerea, dar nu trebuia
să spună nimănui, niciodată, nimic. îşi dădu seama că va
trebui să poarte singur această povară, toată viaţa, un zid de
despărţire între el şi orice fiinţă omenească; aşa că răspunse
doar;
- Da, am fost prins şi eu. îmi caut stăpânul. Nu l-aţi
văzut?
Priscila clătină din cap că nu şi îl duse pe Onisim în
încăperea alăturată, unde împacheta provizii. Era bucuroasă
că are cu cine sta de vorbă, şi văzuse că băiatul avea nevoie
de odihnă. îl culcă pe o saltea şi îi aduse pâine şi vin,
vorbind într-una.
-Nu l-am văzut pe stăpânul tău. Cred că este la
şcoala lui Tiranus cu ceilalţi ucenici, şi sper că vor avea
destulă minte să se oprească din vorbit înainte de a fi prea
târziu. Pavel s-a dus să-şi ia rămas bun de la toţi. Este o
nebunie, dar nu l-am putut opri. Tot ce am putut face a fost
să-l sfătuiesc să evite teatrul ca să nu se bage singur în
mâinile lor! El, tatăl nostru în Christos! Gaiu şi Aristarh au
fost prinşi şi abia au putut scăpa cu viaţă. Sunt acoperiţi de
răni şi vânătăi din cap până-n picioare, dar sunt puternici ca
nişte tauri şi se vor însănătoşi. Dar trebuie să părăsească
oraşul împreună cu Pavel şi să se îndrepte spre Macedonia
înainte de ivirea zorilor. N-ar putea trece pe lângă templu la
lumina zilei. Se vor opri aici să ia provizii pentru călătorie
după miezul nopţii, aşa mi-au spus. Stai aici dacă vrei,
copile, şi odihneşte-te. Se vede că ai nevoie de odihnă.
Onisim o ascultă recunoscător. Dacă stăpânul său
era într-adevăr la şcoală, nu avea nici un rost să meargă
după el; şi dacă nu era acolo, nu ştia unde l-ar mai fi putut
căuta. în afară de asta, se simţea prea istovit ca să se poată
mişca. Dacă ar putea cădea în uitare măcar câteva minute,
închise ochii, şi Priscila îl acoperi cu o pătură, rugându-se
74
ca Domnul să-i dea linişte, şi se întoarse la cuptorul de
făcut pâine.
Se trezi dintr-o dată, câteva ore mai târziu. Era încă
întuneric, dar se auzeau cocoşii. încăperea era plină de
oameni care şuşoteau grăbiţi; dar stăpânul său nu era
printre ei.
De sub pătură, Onisim le privea feţele încordate în
lumina lămpii, făcând ultimele pregătiri pentru fugă. Gaiu
era acolo, cu capul bandajat, iar faţa lui Aristarh era de
două ori mai mare decât de obicei, dar păreau în putere şi
nerăbdători să plece. Cu feţele ascunse de glugile mantiilor,
erau gata să-l conducă pe Pavel prin străduţele periculoase
de lângă templu şi pe drumul spre coastă.
-Filimon coloseanul nu este cu voi? întrebă
Priscila. A venit sclavul lui să-l caute. Este acolo, doarme.
- Nu a venit, spuse Pavel cu tristeţe. L-am aşteptat
foarte mult ca să-mi iau rămas bun, fiindcă el este
preaiubitul meu fiu în credinţă. Mă întreb ce i s-a întâmplat
de nu a venit în seara aceasta.
Dintre toţi, doar Pavel părea să nu se grăbească.
Păşi spre Onisim şi îl privi cu blândeţe.
- Spune-i că m-am rugat şi l-am aşteptat, spuse el.
Spune-i că l-am încredinţat lui Dumnezeu şi harului
Domnului nostru Isus Christos. Spune-i că mă rog în
continuare să fie întărit cu puterea Duhului Sfânt în omul
dinlăuntru. îndeamnă-l să ducă Evanghelia în valea lui.
Era cuprins de înflăcărare, uitând de timpul scurt şi
locul periculos, fiindcă toate gândurile îi erau îndreptate
spre fiul său nou-născut în credinţă, care nu venise. Cei
care îl aşteptau se foiau nerăbdători, fiindcă întunericul se
destrăma. Priscila îi puse mâna pe umăr.
- Părinte, spuse ea încet, se aud cocoşii în tot
oraşul.
El se întoarse spre ei şi-i zâmbi femeii credincioase
şi curajoase care fusese alături de el în ultimii doi ani, îl
75
servise şi îl hrănise şi avusese grijă de el cât timp el se
lupta cu persecutorii, se trudea cu convertirile şi muncea zi
şi noapte ca să pregătească evanghelişti care să
răspândească Cuvântul în toată Asia de vest. Copsese pâine
toată noaptea şi le pregătise provizii suficiente pentru
următoarele trei zile. Apostolul îl binecuvântă pe micul
Levi care adormise, şi ieşi în cele din urmă, împins din
urmă de Priscila. Străzile începeau să se lumineze deja şi
nu era nicio clipă de pierdut. Se întoarse spre ea s-o
binecuvânteze, dar ea intrase deja în casă şi închisese uşa,
de frica întârzierii. Şezând la războiul la care Pavel îşi
câştigase existenţa, fiindcă nu voia să fie întreţinut de ei,
Priscila îşi prinse faţa în palme şi plânse.
- O, Tată, se rugă ea, călăuzeşte-i în timpul
călătoriei, păstrează statornică biserica Ta din acest oraş şi
adu-l pe dragul meu Acuila teafăr acasă.
Onisim o privi un timp şi apoi veni lângă ea.
-Trebuie să plec să-mi găsesc stăpânul, spuse el.
S-a luminat, şi cred că se va întoarce de acum acasă.
Ea îşi şterse lacrimile şi îl conduse până în stradă,
spunându-i să nu uite mesajul apostolului pentru stăpânul
său. Băiatul plecă, privind marea, dar nu era nicio speranţă
să vadă răsăritul astăzi. Dimineaţa era cenuşie, învăluită în
ceaţă; şi dintr-o dată îşi aminti cum stăpânul îl învelise în
manta şi îl luase lângă el. începu să alerge pe strada
portului, tânjind să se întoarcă la el, dar temându-se încă,
aşteptându-se să audă jelanii şi bocete din casă. Dar uşa era
tot încuiată şi casa pustie.
Unde era Filimon? Murise şi el? Şi unde era
Hermes? Erau morţi cu toţii? Speriat, bătu la uşa vecinului
cu atâta putere încât toată familia veni în fugă, cu ochii
cârpiţi de somn şi căscând.

76
 - Stăpânul meu! strigă Onisim înainte ca ei să apuce
să-i spună ce credeau despre el. Nu ştiţi unde este? Nu-l
găsesc!
-Ei bine, nu-i nevoie să-mi spargi uşa dacă nu-l
găseşti, spuse mânios proprietarul casei. Va plăti stăpânul
tău. Totuşi, ştiu unde este, pentru că mi-a lăsat un mesaj
pentru tine. Fiul său a fost rănit în timpul răscoalei şi dus la
spitalul din agora, şi este acum cu el. A spus să mergi acolo
şi să-l aştepţi.
Uşurarea lui Onisim era atât de mare încât îl ameţi.
Spitalul era pentru vii, nu pentru morţi. Oare era...? Nu
îndrăznea să spere fiindcă se temea că va fi dezamăgit;
totuşi speranţa era cea care îl purta în goană prin piaţă şi pe
deal, spre sudul oraşului. Şi, pe când alerga, soarele răsări
deasupra crestelor ca să-l întâmpine, scăldând coloanele de
marmură, templele şi casele într-o lumină trandafirie.
Trăia! Trăia! Uşurarea era atât de mare, încât uită
posibilitatea durerilor şi bolii şi a diformităţii, mai rele
decât moartea. Găsi spitalul fără nici o greutate şi aproape
că îl trânti jos pe portarul care venea să-l întrebe pe cine
caută. îl căuta pe stăpânul său, şi un moment mai târziu se
năpusti într-o încăpere liniştită în care zăceau pe paturi
câţiva oameni care fuseseră răniţi sau striviţi în răscoală. O
femeie plângea lângă un copilaş palid, şi un bătrân zăcea
foarte liniştit, încât ai fi crezut că doarme. Onisim privi în
jur, şi bucuria i se stinse la vederea lui Filimon şi a lui
Hermes, care şedeau nemişcaţi lângă un pat din colţ.
Atâta linişte îl sperie. Arhip avea capul legat cu
bandaje însângerate, iar faţa lui, în afara câtorva vânătăi,
era albă ca varul. Păreau să stea acolo aşteptând moartea,
deşi afară răsărise soarele şi risipise întunericul. Onisim
îngenunche la picioarele stăpânului său, şi îl privi chinuit.
Filimon se aplecă.

77
 -Du-te la casa ţesătorului, spuse el, şi spune-i
apostolului să vină. Spune-i că fiul meu este grav bolnav.
-Dar apostolul a plecat, îl întrerupse Onisim. A
plecat înainte de ivirea zorilor, pe drumul spre Macedonia.
L-am văzut plecând.
Filimon se ridică.
-Plecat! repetă el. Şi eu nu l-am văzut şi nu mi-am
luat rămas bun! O, de ce a trebuit să se întâmple aşa ceva?
L-ar fi putut vindeca pe Arhip. Se spune că se vindecau
numai dacă îi atingeau hainele, şi că alunga şi demonii; şi
eu l-am pierdut!
-Dar Christos despre care ne-a vorbit este aici.
Arhip deschisese ochii la sunetul vocilor lor şi vorbise slab
dar clar. El nu ne va părăsi. Când am căzut, am simţit asta.
Am strigat, şi El a venit. Dacă mor, o să-L văd din nou aşa
cum L-am văzut atunci.
Vorbea greu, fiindcă băuse vin amestecat cu mir ca
să-i uşureze durerile, şi părea să fi uitat totul în afară de
prezenţa pe care o simţise alături când căzuse sub
picioarele mulţimii. Fusese ridicat de braţele lui Aristarh,
dar poate că erau una cu braţele lui Christos, fiindcă El
trăia prin poporul Său şi lucra prin membrii acestuia. Arhip
înţelese asta mult mai târziu. Acum ştia doar că Christos îi
auzise strigătul, se aplecase şi îl ridicase de la porţile
morţii.
Tatăl lui se aplecă şi îi vorbi încet, iar el închise
ochii şi păru să cadă în inconştienţă din nou. Dar nu avea
linişte, şi după un timp vorbi din nou.
-Tată, Onisim, trebuie să vă spun, nu pot muri fără
să mă iertaţi. Eu am furat lănţişoml de aur de la meşterul
Plautus în ziua aceea la Colose, şi l-am lăsat pe Onisim să
fie bătut cu vergi pentru păcatul meu.
Se lăsă o tăcere uimită. Apoi Filimon vorbi încet,
dar încrezător.

78
 - Fiindcă Christos a suferit şi a murit pentru
păcatul
tău, eşti iertat, fiule. El l-a purtat; El ne-a adus pacea prin
sângele crucii Lui.
- Da, şopti Arhip, ştiu. Dar voiam ca şi voi să mă
iertaţi.
-Te iert, fiule, spuse tatăl său. Dar Onisim,
amintindu-şi vergile, rămase tăcut.

79
 10

ănile de la cap se vindecară în scurt timp,

fiindcă Arhip era tânăr şi puternic; dar
R picioarele îi fuseseră răsucite şi zdrobite şi nu le putea
pune
în pământ. Se chinui câteva săptămâni în mâinile doctorilor
şi ale vracilor până să se poată da jos din pat singur; dar era
clar pentru toată lumea că nu va mai putea merge niciodată
fără să şchiopăteze fiindcă un picior era deformat şi mai
scurt.
Hermes fusese trimis la Colose să o înştiinţeze pe
Apfia, iar Onisim stătea zi şi noapte la căpătâiul tânărului
său stăpân. Arhip nu se schimbase într-o zi. Suferinţele,
neputinţa şi căldura îngrozitoare îl făceau extrem de nervos
şi morocănos, dar totuşi exista o diferenţă. Acum părea să
recunoască faptul că Onisim era o persoană care avea
propriul său drept la viaţă şi propriul suflet, şi nu
proprietatea lui Arhip, născut cu singurul scop de a-l sluji.
Onisim se simţea adesea uimit şi stânjenit de umilinţa şi
blândeţea lui; îl ruşinau mulţumirile lui şi regretul pentru
zilele când boala îl făcea nervos şi nepoliticos. Nu ştia cum
să se descurce cu această nouă relaţie şi era mulţumit doar
atunci când putea fugi pentru puţin timp pe ţărmul mării.
Acolo ar fi vrut să se arunce în apa înspumată şi să înoate

80
departe, cât se putea de departe, bucurându-se de apa
răcoroasă şi de puterea lui, uitând gândurile amare care îl
tulburau de multe ori.
-Eşti tânăr şi puternic, păreau să-i spună valurile
albăstrui, şi viaţa este frumoasă, iar moartea şi judecata
sunt departe. Bucură-te de ceea ce ai aici şi acum, deoarece
calea îngustă ce duce spre viaţa veşnică nu e pentru tine.
Arhip a plătit preţul, dar e un preţ pe care tu nu l-ai plăti
niciodată. Aşa că mănâncă, bea şi veseleşte-te, iubeşte
soarele şi marea, şi închină-te frumuseţii pământului.
Nici pentru Arhip şi Filimon timpul nu trecea greu,
fiindcă mica comunitate din Efes era mereu lângă ei.
Priscila devenise credincioasa infirmieră a băiatului,
gătindu-i mâncăruri gustoase şi pansându-i rănile, şi de
dimineaţă până seara erau câţiva creştini adunaţi la
căpătâiul lui. în timpul lungilor zile fierbinţi îi povestiseră
istoria lui Christos, profeţiile vechi, naşterea Lui umilă,
viaţa Lui nepătată, moartea Lui ispăşitoare şi glorioasa Lui
înviere, coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime şi
Evanghelia pe care aleseră s-o vestească.
Filimon îşi pierduse acum tot interesul faţă de
breaslă. Ferma lui era prosperă oricum, şi misiunea sa era
să ducă Evanghelia în valea sa şi să ajute la clădirea
bisericii lui Christos în Colose, Laodicea şi Hierapolis, şi
poate chiar să-l însoţească pe Epafra în călătoriile sale spre
nord, la Sardes, Pergam şi celelalte oraşe mari din Asia.
Inima îi era plină de dragostea dintâi, şi erau atâtea de
învăţat dacă voia să-i conducă pe alţii. Uneori discuţiile se
prelungeau târziu în noapte, până când cerul şi stelele nu
mai păreau o barieră spre locurile cereşti în care ei se
plimbau cu mintea.
Adesea veneau musafiri din alte ţinuturi, fiindcă
multe corăbii se opreau la Efes, unde se întâlneau toate

81
drumurile comerciale, şi multe istorisiri fură spuse la
căpătâiul lui Arhip.
în afară de cazurile în care istorisirea era destul de
interesantă ca să-l ţină treaz, Onisim dormea de obicei în
timpul acestor discuţii, fiindcă nu-l interesa propovăduirea
Evangheliei. în afară de asta, mintea lui era plină de tot
felul de planuri de viitor. Hermes nu se întorsese fiindcă
supraveghea treburile la fermă; Filimon îi dădea lui Onisim
din ce în ce mai multe responsabilităţi. Mergea în fiecare zi
la piaţă după cumpărături, şi simţise că Filimon, cu mintea
mereu în norii de glorie a lui Christos, nu mai verifica atent
cât costa un pepene sau o bucată de carne. Bănuţii pe care
îi ascundea erau mici, într-adevăr, dar creşteau, iar el era
încă tânăr. într-o zi va veni şi timpul său. Trebuia să fie
răbdător, foarte răbdător, şi foarte, foarte atent.
Era mijlocul verii când Arhip fu în sfârşit gata să fie
dus acasă la Colose, iar călătoria se anunţa îngrozitoare din
cauza căldurii. închiriară un car cu coviltir, tras de boi, şi
aşezară băiatul pe pat. Era palid şi obosit şi îi era dor de
mama lui şi de aerul răcoros de acasă, dar îi părea rău după
prietenii din Efes. Mulţi dintre ei îi însoţiră până când ieşiră
din umbra muntelui Prion şi mai aruncară o ultimă privire
asupra frumosului oraş adormit, înainte de a intra într-o
vale nisipoasă, parfumată de mireasma pinilor şi a
ienuperilor. La intrarea pe drumul care ducea spre păşunile
roditoare peste care întunericul se destrăma deja, se
despărţiră: Acuila cu micul Levi călărind voios pe catâr,
Onisifor, Epenetus şi toţi ceilalţi fraţi care veniseră şi care
îi învăţaseră adevărata dragoste se întoarseră.
Soarele apăru deasupra munţilor care străjuiau
valea, înălţând capetele florii-soarelui şi ale macilor şi
sărutând cu aur grâul verde. Se opriră sub un pâlc de plopi
care îi ascundeau de drum şi cântară imnul pe care îl

82
învăţaseră de la Pavel, cu lacrimi de bucurie, speranţă şi
teamă curgându-le pe faţă.

Dacă murim cu EL,

Vom trăi tot cu El,
Dacă suferim.
Vom domni cu El,
Dacă ne lepădăm de El,
Şi El se va lepăda de noi.

Moartea şi suferinţa îi înconjurau din toate părţile ca

nişte nori de furtună; dar Filimon era plin de curaj. Se
întorcea acasă la soţia lui şi la marea încercare care-l
aştepta, să cucerească valea pentru Christos. Plecară însoţiţi
de binecuvântări şi rugăciuni şi îşi continuară drumul plini
de bucurie.
Dar călătoria era grea. Aerul de sub coviltir se
înfierbânta în timpul zilei, şi Arhip, chinuit de muşte,
căldură şi scuturăturile carului, devenise la fel de nervos şi
poruncitor ca înainte de a se creştina. Onisim, obligat să-l
îngrijească, o făcea cu o revoltă ascunsă, împietrită, care
era mai rea decât cruzimea.
Nici Onisim nu era fericit. Dacă Arhip era atât de
nesuferit şi nedrept, nici lui nu-i era uşor, şi se bucura că
merg acasă. Era sătul de străzile gălăgioase ale oraşului şi
de forfota continuă din port; tânjea după liniştea munţilor şi
după heleşteie, cascade şi stâncile din canion. Macii
înflăcăraţi, grâul verde dansând în bătaia vântului, sutele de
floricele de pe marginea drumului, tulburătoarele apusuri şi
răsărituri şi stelele de pe cerul tainic al nopţii, toate îl
fermecau prin frumuseţea lor. îi plăcea să călătorească.
Lumea era largă, şi oamenii vorbeau că ar fi pământuri
dincolo de imperiul roman. Când va fi liber va călători
până la marginea ei şi dincolo.

83
 Ajunseră în valea lor în seara celei de-a patra zile.
Aerul începea să se răcorească, şi sperau să ajungă acasă
înainte de căderea nopţii. Serile acestea lungi de iunie erau
cel mai potrivit timp pentru călătorie, şi Arhip, care tocmai
se trezise, privea către valea scăldată în lumina aurie a
înserării. Tatăl lui trecuse înainte, şi Onisim stătea cu capul
plecat. Trecea pe lângă zidurile Laodiceii şi le privea,
visând. în ce casă locuia şi unde era ea acum? Crescuse şi
se schimbase, sau rămăsese aceeaşi fetiţă simplă, drăguţă şi
veselă? Se gândise adesea la ea în Efes. De fapt, ea era
întotdeauna prezentă în mintea lui, dar acum realizase
dintr-o dată tot ce ea însemnase şi făcuse pentru el. Datorită
inocenţei şi purităţii ei văzuse că templul lui Artemis era
rău şi hidos; datorită trupului ei tânăr şi zvelt, atât de
mândru şi drept, ştiuse că viaţa şi tinereţea erau glorioase
când înota în mare; datorită frumuseţii ei neasemuite i se
deschiseseră ochii să vadă toată frumuseţea florilor de pe
marginea drumului şi culorile cerului şi bucuria din sufletul
lui. Acum tânjea după ea cu un dor nou; şi în inima lui se
ivise dintr-odată calea pentru a o vedea cât mai curând
posibil.
-îmi pare rău, Onisim, îmi pare rău. Vocea lui
Arhip, umilă şi rugătoare, îl trezi din visare. Nu ar fi vrut să
se gândească acum la Arhip şi problemele lui, dar ştia că
era mai bine dacă asculta, aşa că îi vorbi peste umăr
spunându-i că totul este în regulă.
-Dar nu e în regulă, spuse Arhip. Era obosit de
călătorie, dezamăgit de propria lui purtare şi obosit să tot
facă pe curajosul. O, Onisim, aş vrea să fii creştin şi tu ca
să mă poţi înţelege şi să te poţi ruga pentru mine în loc să
mă urăşti când devin greu de suportat. Christos ne învaţă să
suferim cu răbdare, dar eu nu reuşesc.
Onisim se întoarse şi îl privi. Nu-l putea înţelege pe
noul Arhip.

84
 -Nu te urăsc,
spuse el cu
greutate. îmi
pare rău
pentru tine.
Probabil că
simţim la fel
uneori. Tu eşti
ţintuit
de boală iar eu
sunt ţintuit de
sclavie. Dar
poate că într-o zi
Christos sau
Pavel te vor
vindeca. Se
spune că a făcut
multe minuni. Şi
poate că într-o zi
eu îmi voi
cumpăra
libertatea. Aşa
că există
speranţă pentru
amândoi.
-Deci urăşti sclavia atât de mult? întrebă Arhip
încet. Nu se mai gândise niciodată la asta. Cred că nu ar
conta atât de mult dacă ai fi creştin. Acuila spunea că în
Christos nu mai sunt sclavi şi oameni liberi. Ne învăţa să
purtăm jugul lui Christos cu supunere şi să fim mulţumiţi
cu soarta noastră, aşa cum Pavel este mulţumit în
închisoare şi în lanţuri, în foamete, în sete şi în pericole.
Dar, Onisim, să mă ierte Dumnezeu şi Christos să se îndure
de mine, eu nu sunt mulţumit cu soarta mea.
-Nici eu nu sunt, spuse Onisim. Nu avea nicio
intenţie să-şi poarte jugul cu supunere şi să fie mulţumit de
soarta lui. Strângea punga cu bănuţi din cingătoare,
zâmbindu-şi. într-o zi îşi va schimba soarta.

85
 11

PLANUL lui Onisim se împiedică de faptul că

prietenia lui Filimon cu Polemon se termină
brusc.
Câteva zile după ce se întorseseră de la Efes,
Polemon veni în vizită ca să discute afaceri şi să se
intereseze despre breaslă. Dar Filimon îi explică motivul
pentru care nu putuse intra în breaslă. Cum putea el, un
creştin, să ia parte la festinurile lor şi să mănânce mâncare
închinată zeilor, să se alăture celor care aduceau jertfe
zeilor? Vorbi cu Polemon despre Christos, şi acest lucru îl
supără foarte tare pe bogatul negustor. Părăsi casa repede,
spunând că nu dorea ospitalitatea unui nebun şi că Filimon
trebuia să se intereseze la şcoala medicală din Laodicea
despre o băutură pentru fierbinţeala creierului. Dar continua
să cumpere lână de la Filimon fiindcă era cea mai bună din
toată valea.
în timpul culesului, Filimon se ocupă de recoltă iar
Epafra rămase în Colose. Onisim alerga între arie, teasc,
livada de măslini şi Arhip. Dar cu toate că Arhip tânjea mai
mult ca oricând după tovărăşia lui, nu-l mai chema ca
înainte. Pe de o parte, învăţase să meargă în cârje şi era
aproape independent; pe de altă parte, mama lui şi micuţa

86
Pascazia îl însoţeau pe rând. De altfel, începuse să studieze
Scriptura în ebraică şi era gata să-şi ocupe locul de învăţător.
Noapte de noapte, după ce munca se termina şi se
aşternea întunericul, oamenii începeau să sosească,
strecurându-se din oraş prin păşuni. O mulţime ciudată se
aduna în atrium: păstori şi tunzători mirosind a oaie şi a
câmp, sclavi obosiţi, femei cu copii mici, negustori de
seamă, şi un gmp de exilaţi evrei. Printre ei erau doi sau trei
rabini cu privire înţeleaptă, purtându-şi Pentateuhul şi
sulurile cu istorie sub braţ. Până acum acestea fuseseră
pentru ei poveşti vechi cu morţi şi învăţături din trecut, dar
acum îl descopereau pe Christos în fiecare pasaj. Acum,
noapte de noapte, se aplecau asupra lor, căutând semnele
revenirii, citind interpretări noi şi vii în cuvintele care până
acum păreau moarte. Sclavii, lucrătorii şi mamele plecau
mai repede, doborâţi de somn şi multa învăţătură, dar
Filimon, Epafra şi rabinii continuau uneori până la ivirea
zorilor.
Nu era prea multă opoziţie atunci. Toată lumea era
ocupată cu adunatul recoltei. Rabinii fuseseră excomunicaţi
din sinagogi fiindcă învăţau erezii şi se adunau cu neamurile
necurate, dar ei se simţeau fraţi cu neamurile necurate şi nu
le păsa. Filimon era foarte respectat în oraş şi era lăsat în
pace. Dar din alte oraşe, în care Epafra predicase Evanghelia
şi pusese temelia unor mici comunităţi, se auzeau zvonuri de
persecuţie şi teamă de moarte.
-Măslinii sunt culeşi, îi spuse Epafra lui Filimon
într-o zi, pe când stăteau şi se bucurau de soarele cald de
toamnă. Recoltele sunt strânse. Mi-ar face plăcere să mă
însoţeşti în călătoria spre nord şi să încurajezi fraţii în
suferinţă.
- Dar cine va avea grijă de biserica de aici? întrebă
Filimon.

87
 Privirea lui Epafra se opri gânditoare asupra lui
Arhip care stătea puţin mai la o parte, luptându-se cu dorinţa
de a se apropia.
- Cred că tu, Arhip, ai putea să faci această
slujbă, cu
ajutorul rabinilor. Eşti tânăr, dar Domnul te va lumina.
-Eu! Arhip privi în sus, îmbujorat de plăcere la
vorbele bătrânului. Dar, frate Epafra, ştiu atât de puţin!
-Duhul Sfânt te va învăţa toate lucrurile şi îţi va
aduce în minte toate lucrurile pe care le-ai învăţat, îl încurajă
Epafra. Acestea sunt cuvintele lui Isus. Şi ai Scripturile.
Acum, gândeşte-te la slujba ta.
îi zâmbi băiatului uimit şi se întoarse spre Filimon.
Onisim, care curăţa masa, ciuli urechile.
- Vom trece prin Laodicea, spuse el, fiindcă
creştinii
care se întâlnesc în casa lui Nimfas sunt în majoritate bogaţi
şi respectaţi şi nu par să aibă nevoie de ajutor. Cei din
Hierapolis sunt tari în credinţă. în Filadelfia se înmulţesc cu
repeziciune. Dar în Sardes sunt în primejdie de a se rătăci.
Străzile oraşului sunt pline de aur, iar viciul, desfrâul şi
neruşinarea care domnesc sunt incredibile. Mă rog
Domnului să le păstreze hainele albe. în Tiatira au fost
excluşi din breslele de comercianţi şi sunt foarte săraci. Dar
în Pergam şi în Smirna, unde se închină Cezarului şi
închinarea la Nero este obligatorie, sunt zilnic în pericol de
a-şi pierde viaţa. Da, trebuie să pornim. Ar fi bine să plecăm
mâine în zori.
A doua zi, cei doi bărbaţi părăsiră împreună valea, cu
toiagul în mână, fară sclavi sau bagaje. Apfia şi Arhip
preluară comanda casei. în tot acest timp, Onisim se gândea
la un plan de scăpare pentru o zi, când deodată soarta îi fu
prielnică.
Pascazia se jucase pe câmp, culegând mure din desiş,
şi îi intrase în ochi sucul unei buruieni otrăvitoare. Veni

88
acasă plângând, cu ochii inflamaţi şi roşii; până seara, de
abia mai vedea. Apfia era foarte îngrijorată.
-Hermes trebuie să meargă în Laodicea mâine în
zori, spuse ea, să cumpere o alifie pentru ochi. Du-te şi
spune-i să se pregătească, Onisim, şi dă-i nişte bani.
Onisim se opri la colţul casei să se gândească. Se
gândea să-i pună o piedică lui Hermes, să se trântească peste
el din greşeală şi să-l dea jos; dar după un moment de
gândire hotărî că puterea de convingere e mai bună decât
forţa. Se întoarse acasă, luă cel mai mic dintre preţioşii lui
bănuţi din ascunzătoare şi plecă în căutarea lui Hermes, care
era la grajduri.
-Hermes, începu el când îl găsi, arătându-i banul,
uite ce îţi dau ca să te îmbolnăveşti mâine.
Hermes se holbă la el cu gura căscată. Apoi se uită la
ban.
- De unde îl ai? întrebă el bănuitor.
-Nici nu-ţi trece prin cap! L-am câştigat în Efes.
Poţi să-ţi cumperi un ulciomş cu miere ca să te îngraşi,
Hermes. Dar trebuie să te îmbolnăveşti ca să nu mai poţi
merge în Laodicea mâine. Vreau să merg eu în locul tău.
Hermes se uita plin de îndoială la cocoşelul
neastâmpărat care se enerva din cauza prostiei lui. Hermes
era gras şi leneş şi ura să fie trimis în Laodicea. în afară de
asta, nu mai avusese un ban de ani de zile. Dar nu ştia cum
trebuie să se prefacă bolnav, fiindcă nu fusese bolnav
niciodată.
- Geme, Hermes, îl sfătui Onisim. Vomită! Spune
că
ai mâncat prea mult şi vaită-te cât de tare poţi. Te vor crede.
Până vor descoperi adevărul, voi fi la jumătatea dealului.
- Şi eu voi fi bătut, mormăi Hermes. Dar banul
era
atât de atractiv iar cele douăzeci de mile de mers pe jos atât
de îngrozitoare, încât fu de acord cu planul. în afară de asta,
îşi aminti că Filimon era plecat, iar Apfiei nu-i plăcea bătaia.

89
 Onisim nu avu încotro. Trebui să plece în zori, când
casa era încă adormită, fiindcă primise mesajul că Hermes
era foarte bolnav şi trebuia să meargă în locul lui.
Nu-i venea să creadă că era atât de norocos, după ce
coborî în câmpie şi ferma nu se mai vedea. Era în siguranţă
şi destul de departe ca să nu-l mai oprească nimeni. Sărea şi
zburda ca un mânz fără griji, fiindcă era liber o zi întreagă şi
avea s-o vadă pe copila din munţi. în bucuria lui nu se gândi
că s-ar putea să nu reuşească, nici la ciudăţenia faptului că
un sclav cerea să vorbească cu o domnişoară atât de bine
păzită şi de neam mare cum era Irina. Nimic nu putea merge
rău astăzi.
Soarele răsări când el traversa câmpia joasă, dar
sezonul căldurilor trecuse, iar razele erau acum călduţe şi
prietenoase. în juml lui totul era auriu şi argintiu; plopi aurii
şi nuci îngălbeniţi, mirişti uscate de culoarea aurului palid,
măslini argintii şi, strălucind sub razele argintii ale soarelui,
panglica şerpuitoare a râului. Picioarele îi zburau singure, şi
era încă dimineaţa când ajunse la porţile Laodiceii şi trecu
de ziduri. I se păru un oraş mare şi minunat, aproape cât
Efesul.
Laodicea chiar era minunată. Cu patru ani înainte
fusese distrusă de un cutremur şi reconstruită în stil modem,
cu străzi largi, trei teatre noi şi foarte frumoase şi o sală de
gimnastică. Era sediul bancherilor din toată Asia şi foarte
bogată, fiindcă era şi centrul prelucrării lânii. Hainele şi
produsele ţesute în Laodicea erau exportate în tot imperiul.
Onisim merse direct la farmacistul care avea prăvălia lângă
şcoala medicală şi cumpără o cutiuţă de Tefra-Frigia, vestita
pudră pentru ochi din Laodicea. Apoi, cu inima uşoară,
pomi în căutarea casei Irinei.
Nu a fost greu s-o găsească. Toţi ţesătorii din ateliere
îl cunoşteau pe Polemon, şi unul îi arătă o vilă mare din
marmură albă pe vârful dealului, spre poarta Hierapolis. De

90
abia când ajunse Ia porţile uriaşe şi văzu casa impunătoare
înconjurată de grădină începu să-şi dea seama ce nebunesc
era gândul lui de a o vedea.
Dar nu putea şi nu voia să renunţe. Dacă s-ar putea
apropia puţin de casă. îi veni o idee îndrăzneaţă şi se
îndreptă spre casă cu capul ridicat.
-Stăpânul Filimon din Colose trimite salutul său
stăpânului Polemon din Laodicea, îl anunţă el mândru pe
sclavul de la poartă, şi îl asigură că următorul transport de
lână va sosi în curând. Vrea să aibă veşti despre sănătatea sa
şi a fiicei sale, stăpâna Irina.
-Spune-i, răspuse sclavul, că stăpânul Polemon a
plecat la Tiatira să cumpere vopsea de purpură, dar că se va
întoarce peste două zile. El şi fiica sa sunt bine sănătoşi.
Acum nu putea face altceva decât să se întoarcă şi să
plece; dar dacă Polemon nu era acasă, nu se grăbea. Pomi
încetişor spre stradă, privind peste umăr casa şi, dintr-o dată,
uitându-se în grădină, o văzu, ghemuită sub un dud, adunând
dude într-un coşuleţ.
Ca şi data trecută, o privi un minut întreg înainte ca
ea să-l vadă, şi observă că se schimbase foarte puţin. Era tot
zveltă, deşi parcă mai înaltă, şi părul îi unduia la fel în jurai
feţei şi pe umeri. Dar avea o expresie gravă şi singuratică, şi
când se ridică să culeagă de pe crengi, păru ciudat de mică şi
fragilă. Toată ruşinea lui se risipi. Privi în toate părţile şi păşi
prin iarbă spre ea.
Ea întoarse capul imediat, şi toată gravitatea îi
dispăru. îl recunoscu pe loc, şi faţa i se lumină de încântare.
- Nu m-ai uitat, stăpână Irina? o întrebă el.
Cum l-ar fi putut uita vreodată? Nu fusese el eroul
singurei şi unicei aventuri pe care o avusese în viaţa ei
plicticoasă şi singuratică? De la moartea mamei sale, zilele
erau toate la fel: programul corect al meselor, lecţiilor,
broderiei şi a unei plimbări de o oră în grădină. Dar seara

91
când se culca, după ce îi spusese corect noapte bună corectei
sale guvernante şi vorbise ceea ce trebuia cu tatăl ei,
gândurile îi zburau din nou spre canionul din Colose, şi,
jumătate trează, jumătate visând, se căţăra din nou cu băiatul
spre florile neasemuit de frumoase care se aplecau deasupra
cascadelor strălucitoare. Uneori cărarea era prea abruptă
pentru ea ori stâncile prea înalte, şi atunci băiatul o lua de
mână şi o ajuta şi era încă mai frumos. Nu ajungeau
niciodată până în vârf, nici chiar în vis; dar ştia că într-o zi
vor merge împreună să privească lumea de pe culmi. Mereu
învăţase şi făcuse ce i se spunea, şi stătuse unde trebuia,
încât toată lumea spunea că e o fetiţă bună şi ascultătoare.
Dar sufletul ei trăia altundeva, acolo unde cascadele erau
reci ca gheaţa şi stâncile prăpăstioase, iar zăpezile mereu
prezente; şi nimeni nu o urmase vreodată acolo, cu excepţia
băiatului care o însoţea întotdeauna.
Şi iată că era cu ea din nou, şi nu visa. Era mai înalt
şi mai slab, cu faţa puţin mai ascuţită, dar nu prea schimbat.
O privea în acelaşi fel, cu aceeaşi sclipire veselă şi
aventuroasă în ochi. Pentru ea nu conta că era sclav, dar ştia
că ceilalţi nu-i împărtăşeau opiniile şi privi neliniştită spre
casă.
- Vino în grădina cu iarbă, spuse ea repede, luându-l
de mână, aşa cum făcuse şi în canion. Acolo, în spatele
chiparoşilor, nu ne poate vedea nimeni; şi dacă vine
guvernanta mea te poţi ascunde în boschete.
Se aşezară împreună printre ierburile înmiresmate şi
arbuşti, luminaţi de soarele cald şi auriu şi legănaţi de
zumzetul albinelor şi îşi zâmbiră încântaţi.
-îşi aminteşti heleşteul lângă care m-ai găsit? îl
întrebă ea, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Şi cât de supărată
era doica mea? Tata a dat-o afară fiindcă mă pierduse şi
m-am bucurat, fiindcă nu era bună cu mine. Acum am o

92
 guvernantă, şi e mai bine. Nu-i pasă prea mult ce fac,
dacă
îmi termin lecţiile şi stau în grădină.
- Sper că vei mai veni la Colose, spuse Onisim, şi
vom putea fugi în canion. îţi aminteşti cum m-a lovit sclavul
acela? Dar a meritat să sufăr.
- Nu vom mai veni, spuse Irina, gravă şi
gânditoare
dintr-o dată. Tata nu m-a luat cu el ultima dată fiindcă am
fugit atunci. Şi apoi e şi foarte supărat. A spus că stăpânul
tău s-a făcut creştin şi crede că a înnebunit. L-am auzit
spunându-i domnului Molasos, ţesătorul şef, despre asta.
Onisim, eşti şi tu creştin? Sunteţi cu toţii creştini?
- Nu şi eu, spuse Onisim. Nu vreau să am de-a
face
cu ei. Mi se pare o religie laşă - să-ţi ierţi duşmanii şi să fii
mulţumit cu soarta ta. Eu vreau să lupt şi să mă răzbun, şi să
scap şi să devin om liber.
Ochii îi străluceau, iar ea se uită la el, nedumerită.
Apoi spuse încet:
- Dar sunt oameni atât de drăguţi... Tata nu ştie,
dar
avem un păstor bătrân creştin. Se închină cu oamenii care se
adună în casa domnului Nimfas. Trăieşte împreună cu soţia
lui într-o căsuţă da lângă Poarta Siriană, aproape de râu, şi
paşte oile noastre. Câteodată trec pe acolo cu Claudia, sclava
mea. Claudiei îi place să meargă în prăvălii, aşa că mă lasă
în căsuţă, cu bătrânul Eufron şi soţia lui Antonia. Sunt
diferiţi de ceilalţi oameni; sunt atât de buni. Şi Antonia mi-a
povestit despre Dumnezeul lor, Christos, cum a atins un
lepros desfigurat şi l-a vindecat, şi cum a luat mâna unei
fetiţe moarte şi ea a înviat, şi cum a chemat copiii la El când
toată lumea îi gonea.
-Irina, spuse Onisim necăjit, cred că şi tu eşti
aproape creştină.
 -Nu, spuse Irina încet. Tata nu mi-ar permite. Se
supără foarte tare dacă încerc să-i vorbesc despre ei. Şi
totuşi, când aud despre Christos, simt uneori că îl iubesc.
91
Oare Artemis sau Cibele sau Asclepios, zeul vindecărilor, au
spus vreodată „Lăsaţi copiii să vină la mine”? Cred că numai
Christos a spus-o.
Se înroşise vorbindu-i, fiindcă nu mai spusese
nimănui aceste gânduri ale ei; Onisim simţi că îi dezvăluie
toată inima ei singuratică. Stătea liniştit, neîndrăznind să se
mişte sau să vorbească, ca să nu întrerupă această clipă a
adevărului şi armoniei. Dacă ar mai dura, poate că şi el i-ar
putea spune tot ce îi frământă inima.
- Stăpâna Irina! Stăpână Irina!
Ea sări în picioare şi se uită peste tufişuri, iar el se
ascunse. Apoi ea se întoarse.
-Nu-i nimeni, spuse ea. Claudia se plimbă pe
cealaltă cărare. Nu va veni aici, dar eu trebuie să plec.
Aşteaptă până ajung în casă şi apoi aleargă după chiparoşi
până la poartă; te poţi strecura cu uşurinţă.
Apoi ezită o clipă. Cum îţi iei rămas bun de la băiatul
care te însoţeşte întotdeauna în vis în ţara libertăţii? Dintr-o
dată o amintire plăcută îi lumină faţa.
-Ne vom întâlni din nou, spuse ea. îţi aminteşti?
Ne-am promis asta ultima dată, şi ne-am întâlnit.
- Bineînţeles că îmi amintesc, răspunse Onisim.
Cum
aş putea uita? Nu a fost coşmarul doicii tale?
Izbucniră amândoi în râs, apoi ea îşi dădu părul pe
spate şi o luă la fugă peste pajişte.
- Fii liniştită, stăpână Irina, spuse el încetişor în
urma
ei. într-o zi ne vom întâlni din nou, cu siguranţă.

92
 12

IARNA sosise deja înainte de întoarcerea lui

Epafra şi Filimon, care veniră plini de bucurie şi
mulţumire, nerăbdători să plece din nou să-L vestească pe
Christos celor la care Evanghelia nu ajunsese încă. Cu toate
că Arhip şi rabinii avuseseră grijă de micul grup de
credincioşi, cu toţii simţiseră lipsa părinţilor lor în Christos.
în timpul iernii din ce în ce mai mulţi se întoarseră de la
slujirea idolilor către adevăratul Dumnezeu. în multe
gospodării sclavii adoptaseră credinţa stăpânilor, şi printre
ei se afla şi mama lui Onisim.
Născută în sclavie, era mulţumită să fie proprietatea
Apfiei cu trup, suflet şi inimă. Viaţa fusese aspră cu ea,
fiindcă părinţii ei aparţineau unui stăpân crud şi beţiv, în
casa căruia bătăile cu vergile şi cu biciul erau ceva
obişnuit; în copilărie, fusese silită să asiste la crucificarea
unui sclav fugar. îşi pierduse primii trei copii din cauza
înfometării şi a bătăilor, şi iubitul ei soţ murise din cauza
bătăii cu biciul. Dar în cele din urmă ajunsese la o stăpână
bună, şi era mulţumită să o urmeze pe această cale a păcii.
Nu că aceasta ar fi însemnat o mare schimbare în
comportamentul ei, fiindcă învăţase demult să fie
ascultătoare şi supusă; dar însemna foarte mult pentru

93
pacea ei interioară, fiindcă îi risipea frica teribilă de moarte
şi de tot ce-i putea aduce viitorul. „Veniţi la Mine, şi eu voi
vă voi da odihnă sufletelor voastre” era tot ce dorea Nerisa
de la orice religie, şi în Christos găsise odihna.
Dar odată cu primele semne ale primăverii, după ce
zăpada de pe culmile Taurusului se topise şi eliberaseră
trecătoarea spre lume, sosi o scrisoare de la bătrânii din
Efes, aducând salutul fraţilor şi veşti despre Pavel.
Călătorea în Grecia şi Macedonia şi intenţiona să se
îmbarce pe o corabie spre Siria, ca să serbeze Cincizecimea
în Ierusalim; trimisese un mesaj dragilor săi prieteni din
Efes. Corabia se va opri la Milet, la douăzeci de mile
miazăzi de Efes. Nu vor să vină să se întâlnească?
Filimon citi scrisoarea tare tuturor, şi când îşi ridică
ochii îl văzu pe Arhip îngenuncheat în faţa lui, nerăbdător
şi încordat.
-Tată, mă iei şi pe mine, nu-i aşa? Mai este încă
timp. îţi aminteşti că sperai să-şi pună mâinile peste mine şi
să mă vindece? Un om şchiop din naştere a fost vindecat în
numele lui Isus de Petru şi Ioan în Ierusalim, iar un altul de
Pavel în Listra. De ce să nu fiu vindecat şi eu, tată? Numele
acesta nu are destulă putere şi pentru mine? O, tată, să
pornim imediat, înainte de a fi prea târziu.
-Să mergem cu toţii, spuse Apfia. Pascazia arată
palidă după iarnă şi aerul de mare o va înviora, şi vreau şi
eu să-l văd pe marele apostol. Poţi să-l laşi pe ispravnicul
Glaucus să aibă grijă de miei şi de arături aşa cum ai mai
făcut. Pare un om grijuliu şi de încredere, şi de când s-a
întors la Christos poţi avea încredere în el ca într-un frate.
Filimon ezita. Nu-i venea să creadă că fiul său, care
se târa atât de greu în cârje, ar putea fi din nou tânărul
frumos şi sănătos de mai înainte; şi se lupta cu propria lui
necredinţă. Cu siguranţă că toate lucrurile erau posibile
prin Dumnezeu, si dacă se întâmplase la Listra, de ce să nu

94
se întâmple şi la Milet? Ar fi mers până la capătul
pământului pentru vindecarea lui Arhip, dar dacă va fi prea
mare dezamăgirea? Erau mulţi şchiopi în Efes.
- Tată, tată, se rugă Arhip, hai să ne pregătim. Va
călători repede, şi s-ar putea să întârziem.
Aşa că se pregătiră şi porniră la drum după patru
zile. Arhip încerca să-şi stăpânească nerăbdarea. Onisim
rămânea acasă, fără prea multe regrete, cu toate că mama
sa le însoţea pe Apfia şi Pascazia.
- Ne vom întoarce în curând, spuse Arhip luându-şi
rămas bun de la Onisim. Aş fi vrut să vii şi tu, dar eşti prea
valoros la fermă. Gândeşte-te, voi veni acasă la fel de
sănătos ca şi tine şi voi putea pleca împreună cu
tata la
bisericile din nord. De ce te uiţi aşa, Onisim? Nu este
puterea lui Christos şi acum la fel de mare ca în
timpul
vieţii Sale printre noi, şi a venit cineva zadarnic la El?
Onisim, dacă voi fi vindecat, o să crezi în Isus Christos?
Dar sclavul nu promise nimic. Se întâmplaseră
lucruri ciudate în Efes, şi era posibil ca Arhip să fie
vindecat. Se putea ca, în ciuda voinţei, să fie forţat să
creadă cu mintea, dar niciodată nu se va supune poruncilor
acestui Christos. Costa prea mult!
Ispravnicul era un sclav bătrân de încredere, care
acceptase de curând creştinismul. Era un fermier priceput şi
se ocupa de toate, dar îi lipsea tactul şi experienţa lui
Filimon în tratarea sclavilor şi fusese întotdeauna puţin
gelos pe Onisim. Acum că băiatul era pe mâna lui, îl
muncea din zori până noaptea târziu, ameninţându-l cu
focul iadului dacă arăta semne de oboseală. încetul cu
încetul, duşmănia dintre ei creştea, arătată, pe de o parte,
prin hăituială şi apăsare continuă, iar pe cealaltă parte prin
tăcere duşmănoasă, neînţelegere voită a poruncilor, şi poate
chiar mai rău. Glaucus nu-l putuse prinde niciodată pe cel

95
care îi pusese sare în vin, sau şopârle în punga cu bani, sau

96
pe cel care săpase o groapă în faţa casei lui ca să cadă cât
era de lung când ieşise noaptea, dar avea bănuielile lui.
- Nu pot să-l suport pe omul acesta, spuse Erast,
un
sclav isteţ de vreo douăzeci de ani, care lua masa de prânz
cu Onisim. Toată ziua bodogăneşte, bea şi mănâncă şi-i dă
pierzării pe toţi ceilalţi. Aşa ceva e de ajuns să-ţi piară
cheful de creştinism.
- Credeam că şi tu eşti creştin şi că sunteţi fraţi în
Christos, spuse batjocoritor Onisim. Numai asta m-ar opri
să mă fac creştin! Grozavi fraţi! O să-i pun nişte pelin în
ciorbă diseară! Scuipă cât de departe putu.
Erast râdea.
- Sunt creştini şi creştini, spuse el, şi nu toţi
acceptă
învăţătura conform căreia Christos este sfârşitul tuturor
lucrurilor. E prea uşor şi prea simplu şi face praf toate
obiceiurile şi misterele noastre. Prin post şi sărbători şi
chinuirea trupului putem începe să-l cunoaştem nu numai
pe Christos şi Duhul Sfânt, ci şi stăpânirile şi puterile,
domniile şi împărăţiile. Este un tânăr frigian foarte deştept
care ne-a invitat la el în seara asta ca să ne înveţe, şi cred că
vei găsi învăţăturile lui pe gustul tău, mai mult decât teoria
că Christos este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Toţi
sclavii tineri merg. Vii şi tu?
-Nu, spuse scurt Onisim. Toate discuţiile astea mă
obosesc; şi în afară de asta, pic de somn, şi Glaucus va veni
să mă trezească în zori. Nu poate suporta gândul că mă
odihnesc. Va bănui că mă odihnesc şi acum, aşa că mai
bine plec.
Dar pe când se întorcea la casă îi veni o idee, slabă
la început, dar transformându-se într-un plan pe măsură ce
prindea putere în mintea lui. Până ajunse la uşă, stabilise
fiecare detaliu.
Toţi sclavii mergeau la casa frigianului după

97
asfintit, si el va porni cu ei. Sclavii mai bătrâni vor dormi.

98
iar ispravnicul va merge acasă. Casa lui Filimon va rămâne
sub paza celor doi câini uriaşi, care erau prietenii lui de
când erau căţeluşi. Era o fereastră deschisă în atrium pe
care se putea urca din vie. Nu încercase niciodată, dar
poate că era posibil. Diseară va fi lună nouă, şi va fi
întuneric beznă în spatele grajdurilor. Sclavii bătrâni dorm
foarte adânc. Nu că ar fi fost mare lucru de furat, fiindcă
toate bogăţiile lui Filimon erau la banca din Laodicea, dar
pentru Onisim fiecare bănuţ era un pas spre libertate. Era o
cutie în camera Apfiei în care îşi ţinea Pascazia bănuţii,
câţiva de aur şi de argint, câteva lănţişoare şi cerceii. Nu-i
prea purta, fiindcă femeile creştine nu aveau voie să se
împodobească, şi probabil că o fetiţă de vârsta ei nu ştia
exact ce are. Nici nu va observa dacă lipsesc unul sau doi;
mai târziu, cumva, va găsi el cui să-i vândă.
Glaucus îl supraveghe, mormăind şi bodogănind,
cât timp mătură curtea şi curăţă paiele murdare din grajd.
Dar în sfârşit seara de primăvară sosi, şi sclavii se
întoarseră de la câmp şi mâncară repede, nerăbdători să
plece.
- Unde plecaţi toţi? întrebă dintr-o dată Glaucus.
-La casa lui Alexandru, spuse repede Erast. Doar
cei tineri, ca să ne rugăm împreună şi să cercetăm
Scripturile.
-Toţi? întrebă ispravnicul, privind în încăpere şi
oprindu-se la Onisim. Şi tu, Onisim? Ei bine, mă bucur că
ţi-a venit mintea la cap. Ai nevoie să te gândeşti la păcatele
tale, Onisim, fiindcă ai multe. La noapte mă voi ruga
pentru tine.
-Nu-i nevoie să te oboseşti, murmură băiatul, dar
ieşi cu ceilalţi sub ochii lui Glaucus. Era întuneric şi nimeni
nu observă când se strecură după un măslin. Rămase acolo
nemişcat până când glasurile lor se stinseră în depărtare;
acum se auzeau doar sunetele blânde ale nopţii - rumegatul

99
monoton al oilor, foşnetul mătăsos al ierbii şi, undeva sus
în trecătoare, ţipătul unei bufniţe.
Se furişă înapoi, fără nici un zgomot, prin iarba
răcoroasă, şi se strecură în grajd. Curtea era liniştită şi
întunecată; se auzea sforăitul unui sclav. Câinii dormeau cu
capul pe labe şi el îi strigă încetişor când trecu pe lângă ei,
aşa că rămaseră liniştiţi. îi linseră mâinile şi îşi fluturară
cozile, fiindcă îl iubeau; el se ghemui lângă un cal şi
rămase aşteptând.
Era greu să rămâi nemişcat o oră, dar aşa hotărâse
pentru a fi în siguranţă. Sclavii bătrâni dormeau de-a
binelea acum, iar cei tineri nu se vor întoarce până după
miezul nopţii. Sprinten ca o pisică, se căţără pe geam, îl
împinse şi sări înăuntru. Ţinându-se strâns de ramurile viei,
îşi dădu drumul pe lângă peretele atriumului şi ajunse jos.
Rămase nemişcat şi aşteptă un moment, ascultând. Ceva se
mişca, dar poate că era doar vântul. Se ridică şi înaintă
câţiva paşi spre apartamentul stăpânei. Apoi înlemni şi
inima i se opri. Perdeaua era dată la o parte, şi o lumină
slabă de lumânare aruncă o umbră pe perete. Cineva era
acolo.
Cine putea fi? Casa era închisă iar cheile erau la
Glaucus. Onisim păşi fără zgomot şi ridică un colţ al
perdelei. în acelaşi timp, o adiere uşoară mări flacăra
lumânării. Onisim îl văzu pe ispravnic aplecat peste un
cufăr, scoţând veşminte de purpură şi materiale. Lumina
sclipi pe aurul brăţărilor şi pe faţa lacomă şi vicleană a
hoţului, care privi speriat în jur şi îl văzu pe Onisim.
Glaucus scoase un ţipăt ascuţit şi îndesă totul înapoi
în cufăr trăgând capacul. Cei doi se priviră în tăcere,
suflând greu. Fiecare ar fi vrut să-l ucidă pe celălalt, dar nu
aveau arme şi erau prea apropiaţi ca forţă ca să încerce fără
arme. Ispravnicul îşi dădu seama că avea numai o şansă
slabă, şi riscă.

100
 - Aşa! remarcă el. Văd că am intrat amândoi în asta,
aşa că trebuie să ajungem la o înţelegere. Niciunul dintre
noi nu vrea să fie însemnat cu fierul roşu. Mai bine păstrăm
tăcerea. Tu uiţi ce ai văzut, iar eu fac acelaşi lucru. Haide,
ieşim în linişte. Poarta este deschisă.
Onisim se gândea. Filimon era creştin şi nu mai
folosea fierul înroşit, iar el mâncase câteva bătăi deja şi ştia
că mai rezistă. Nu avea mare lucru de pierdut, dar
ispravnicul avea totul.
Lumânarea pâlpâi şi se stinse. Onisim se gândi o
clipă să se repeadă la gâtul lui Glaucus, dar se răzgândi.
Până la urmă, un ispravnic mort nu era de niciun folos, pe
când unul viu, şi la dispoziţia lui, putea fi amuzant şi chiar
folositor. Era un târg bun. Onisim se întoarse şi dispăru în
noapte.

101
 13

imineaţa, Glaucus şi Onisim se

întâlniră de parcă nu s-ar fi întâmplat
D nimic; dar în purtarea ispravnicului se observă curând
o
schimbare considerabilă. Ii arăta băiatului un fel de respect
speriat, iar Onisim se trezea când voia, făcea ce-i plăcea şi
refuza să facă treburile care nu-i plăceau. Ar fi putut deveni
foarte leneş, dacă nu i-ar fi plăcut munca de primăvară la
fermă, căutarea oilor căzute în şanţ şi hrănirea mieilor
orfani. Nu există loc mai plăcut pe lume decât păşunile în
serile calde de aprilie, când turmele se odihnesc lângă stână
şi margaretele îşi închid petalele şi soarele coboară peste
Laodicea.
- La ce visezi, băiete? îl întrebau păstorii, văzându-l
că privea valea atât de absorbit, dar băiatul zâmbea fără să
răspundă, luând un miel în braţe.
Dar într-o zi un sclav sosi la fermă călare şi anunţă
că Filimon şi Apfia erau pe drum şi vor ajunge acasă
înainte de căderea nopţii.
Onisim nu-l întrebă pe sclav despre Arhip, fiindcă
avea să-l vadă singur peste câteva ore. Chiar dacă auzise că
vindecarea era doar o posibilitate, începuse să spere, şi
speranţa se transformase în certitudine; nu-şi dăduse seama

102
până astăzi cât de dezamăgit ar fi dacă miracolul nu ar fi
avut loc, nu atât de dragul lui Arhip cât pentru binele lui.
Dacă Arhip ar fi fost încă şchiop, atunci niciodată, toată
viaţa lui, nu ar fi putut scăpa de sentimentele de vinovăţie
care îi torturau nopţile de iamă, când vântul urla în jurul
fermei şi trosnea copacii de parcă ar fi avut mâinile unui
demon. Dar diseară va vedea dacă se va elibera de
consecinţele păcatului său. Diseară Arhip va merge singur,
şi remuşcările vor pleca pentru totdeauna.
Nu făcu prea multe în ziua aceea. Glaucus,
împărţind porunci celorlalţi sclavi, aproape că era în stare
să se plece în faţa lui Onisim de atâta politeţe. Prea
neliniştit ca să poată face ceva, hoinări printre stâncile din
trecătoare, culegând un buchet de flori pentru camera
Pascaziei, fiindcă fetiţei îi plăceau florile. Era ultima lui oră
de libertate şi lenevie. Mâine Filimon îl va trimite la muncă
în câmp, şi se bucura. Era obosit să tot facă ce-i plăcea;
apoi îşi aminti că asta înseamnă libertatea! Să faci doar
ce-ţi place şi să nu mai numeşti niciun om stăpânul tău! Şi
începu să se întrebe, pentru prima dată în viaţă, cât de mult
i-ar fi plăcut.
Se întoarse la poalele stâncilor, cum facea
întotdeauna, să vadă soarele coborând peste Hierapolis şi
scăldând în lumină zidurile şi parapetele. Dar tocmai atunci
văzu mica procesiune coborând dealul spre Colose.
Onisim alergă acasă. Nu mai avea răbdare să vadă
ce se întâmplase. Va sări Arhip din trăsură, sau va alerga în
urma ei, întrecându-se cu caii, aşa cum îi plăcea să facă în
serile de primăvară? Poate că mâine vor urca în canion,
încă erau pe drum, şi nu era nimeni în faţă. Poate că aştepta
ca să le facă o surpriză.
Şi apoi trăsura ajunse în curte, iar sclavii obosiţi de
abia se târau în urma ei; Glacus, ispravnicul, nu mai
prididea să facă plecăciuni şi să se ploconească, dar nimeni

103
nu-l observa. Filimon coborî primul şi îşi ajută fiul, în timp
ce Pascazia îi întindea cârjele; toată lumea de acasă rămase
încremenită, dar pe faţa lui Arhip nu se vedea nicio urmă
de dezamăgire. Palid de oboseală din cauza orelor
chinuitoare petrecute în trăsura incomodă, zâmbea totuşi şi
faţa îi era luminată de o expresie triumfătoare.
Onisim se întoarse şi dispăru.
In seara aceea cină împreună cu mama lui. Era bine
să o aibă din nou acasă, şi ea îi povesti tot ce ştia despre
dimineaţa petrecută împreună cu Pavel. Plecaseră cu toţii la
Milet, în sudul Efesului, să întâlnească corabia, iar el
coborâse pe ţărm şi vorbise cu ei pe plajă. Fiind sclavă, ea
şezuse la o parte şi auzise puţine. Pascazia nu mai fusese
niciodată pe plajă şi cutreierase mereu căutând scoici, iar
Nerisa alergase mereu în urma ei ca să nu se piardă. Nu ştia
ce spusese Pavel - ceva despre oi, după cum înţelesese ea -
dar fusese foarte frumos; îngenuncheaseră cu toţii la sfârşit,
şi el îi binecuvântase. Mulţi plângeau că nu-l vor mai vedea
din cauza persecuţiilor şi pericolelor prin care trecea. Dar
Nerisa nu plânsese. Să mergi la Christos şi să te odihneşti
de-a pururi în casa Lui i se părea cel mai minunat lucru
care i se putea întâmpla cuiva. Singura ei teamă era că
băiatul ei nu va fi cu ea.
Era obosită şi adormi repede, dar Onisim se foi şi se
chinui până la patru dimineaţa, blestemându-se singur.
Simţea că a fost înşelat. Umbrele negre ale vinovăţiei îl vor
apăsa mereu, şi se întreba ce ar fi zis Irina dacă ar fi ştiut.
Dar nu trebuia să afle niciodată. Va fi întotdeauna un
colţişor în inima lui pe care nu i-l va arăta. Nu va fi
niciodată încredere perfectă între ei.
Timp de trei zile reuşi să-l evite pe Arhip, şi în
afară de un salut stânjenit nu vorbise nimic cu el; însă ar fi
fost surprins dacă ar fi ştiut câtă durere îi cauza
comportamentul lui tânărului său stăpân. în dimineaţa celei

104
de-a patra zile căra un sac cu făină din hambar spre casă;
aplecat sub greutate, făcu colţul fără să vadă nimic în faţă.
- Stai, Onisim! Nu mă pot da la o parte singur.
Arhip era pe cărare, sprijinindu-se cu greu în cârje,
dar strigase prea târziu. Sacul greu căzuse în faţă şi Onisim
odată cu el, iar Arhip se dezechilibră. Acum erau cu toţii pe
pământ, şi sclavul stătea nemişcat, aşteptând explozia de
mânie.
Dar aceasta nu veni. Faţa lui Arhip era strâmbată de
durere, dar îşi reveni repede şi întinse mâna.
- Te rog, ajută-mă, Onisim, spuse el încet. E bine
că
nu am căzut sub sac. Dă-mi cârjele. E în regulă, nu trebuie
să fii atât de speriat. Nu a fost vina ta, şi nu m-am lovit
prea tare.
Onisim îl privea uimit cum stătea acolo palid şi
tulburat din cauza căzăturii, dar complet stăpân pe sine, şi
dintr-o dată un val de compasiune, remuşcare şi admiraţie
îi inundă inima. Era atât de uimit încât se aşeză pe sacul cu
făină şi se uită la Arhip de parcă nu l-ar mai fi văzut
niciodată.
- Stăpâne, spuse el încet, uitându-şi stânjeneala,
îmi
pare tare rău că nu ai fost vindecat. Ce s-a întâmplat?
Probabil că toate minunile despre care vorbeau oamenii
sunt doar poveşti.
Arhip se ridică singur şi se aşeză alături de Onisim,
uitând de durere. Aştepta de mult timp acest moment, dar
când în sfârşit sosise nu-şi găsea cuvintele. Pe lângă asta,
scena nu era cea potrivită. Cum putea să-l facă pe Onisim
să vadă ce văzuse el stând pe un sac cu făină în curte? Cum
putea înţelege o inimă neluminată? Cât de ridicol i se va
părea! Probabil că sclavul lui îl va dispreţui şi mai mult
după aceea.
-Nu, nu sunt poveşti; sunt adevărate toate, şi mai
105
sunt multe altele pe care tu nu le-ai auzit. Ezită, apoi

106
continuă cu îndrăzneală. Pavel ne-a vorbit pe ţărm. Ne-a
spus despre misiunea pe care a primit-o de la Domnul Isus,
şi despre grija pentru biserică; o numeşte turma lui
Dumnezeu.
-Lasă biserica, stăpâne, îl întrerupse Onisim. în
curând vor veni după sacul cu făină. Spune-mi despre
minune, sau mai degrabă despre lipsa ei.
- Am vorbit cu Pavel când s-a terminat totul,
spuse
Arhip încet. Am făcut o scurtă plimbare împreună, ne-am
aşezat pe o stâncă şi am vorbit. L-am rugat să-şi pună
mâinile peste mine şi să mă vindece ca să pot merge cu tata
şi cu domnul Epafra să predic Evanghelia în toată Frigia,
dar el a spus că nu crede că asta e misiunea pe care mi-a
încredinţat-o Domnul. Crede că eu sunt chemat să am grijă
de biserica de aici din Colose, aşa cum păstorul hrăneşte
oile şi le păzeşte de lupi; nu am nevoie să merg pentru asta.
Mi-a spus că minunile sunt date ca semne, iar eu nu am
nevoie de semne. Trebuie să învăţ să merg prin credinţă. Şi
apoi mi-a povestit ce i s-a întâmplat lui.
Cineva din casă începu să ocărască cu voce tare
sclavii care dorm în hambar, dar băieţii nu-i acordară
atenţie.
-Are o boală despre care nu vorbeşte prea des,
continuă Arhip, şi are mereu dureri. De trei ori s-a rugat
pentru vindecare, şi de trei ori i-a vorbit glasul Domnului.
I-a spus: „Haml Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în
slăbiciune este făcută desăvârşită. ” Şi ştii, Onisim, de
atunci apostolul se bucură pentru boala şi slăbiciunea lui.
- Se bucură? De ce? Şi tu păreai bucuros, stăpâne,
când ai coborât din trăsură. Voi creştinii sunteţi oameni
ciudaţi. Nu reuşesc să vă înţeleg. De ce erai bucuros în ziua
în care te-ai întors acasă la fel de şchiop cum ai plecat?
- Pentru că slăbiciunea noastră ne face să ne
sprijinim
107
cu totul pe puterea Lui. înainte de a fi şchiop eram atât de

108
mândru şi puternic, încât credeam că pot face totul. Acum
când sunt şchiop ştiu că nu pot face nimic. Slăbiciunea mea
mă face să mă întorc mereu la El, şi Îl iubesc cum iubeşte un
însetat fântâna, ori un om îngheţat căldura focului. Nu poţi
înţelege până când nu îl iubeşti şi tu.
- Şi eşti mulţumit?
- Nu doar mulţumit; sunt fericit.
în ochii stăpânului său Onisim văzu o lumină nouă.
încă nu îl înţelegea, dar ştia că Arhip devenise un bărbat
răbdător şi ascultător; în ciuda neputinţei sale, Onisim nu-l
mai dispreţuia. Pentru prima dată în viaţă, îl privea cu
respect.
- Lovi-te-ar toate blestemele zeilor, sclav leneş!
ţipă
bucătarul, ieşind dintr-o dată în uşa bucătăriei şi aruncând
un os care îl lovi pe Onisim drept în ureche. Cât trebuie să
aştept până... Apoi îl văzu pe tânărul stăpân şi se retrase în
grabă, cu toate că se vedea clar că are de gând să-şi termine
ocările în bucătărie.
Onisim se ridică, îl ajută pe Arhip să se pună pe
picioare, luă sacul şi plecă în goană să vadă ce dorea
bucătarul. Arhip şchiopătă până ajunse Ia o piatră mai mare
şi se aşeză să se odihnească. Razele soarelui de primăvară
îl încălzeau; florile aurii de păpădie îi zâmbeau; i se părea
că fiecare pasăre din canion cântă inimii sale fericite. Privi
spre valea în care picioarele sale nu vor mai alerga
niciodată, spre munţii pe care nu se va mai căţăra niciodată,
şi îi mulţumi lui Dumnezeu.
Câştigase până la urmă. în toţi anii aceştia în care se
chinuise să-l impresioneze pe Onisim cu puterea şi
importanţa lui, nu câştigase decât ura şi dispreţul lui.
Acum, când mândria lui era sfărâmată şi nu mai era decât
un sărman şchiop, câştigase respectul sclavului său. Poate
că, în timp, îi va câştiga şi prietenia.

109
 14

TIMPUL trecea şi băieţii creşteau, unul în

putere şi frumuseţe, celălalt în înţelepciune şi
maturitate. Arhip avea acum nouăsprezece ani şi ştia că nu
va mai ajunge niciodată la înălţimea pe care o avusese
fiindcă trebuia să-şi târască trupul chinuit cu ajutorul
cârjelor. Dar în timpul plecărilor tatălui său se dovedise un
supraveghetor priceput şi un stăpân bun şi drept. Sclavii îl
iubeau şi nu profitau de neputinţa lui. Dar cel căruia dorea
să-i câştige prietenia nu-l iubea. Onisim îl respecta pe
tânărul său stăpân şi îl servea cu atenţie, dar nu-i vorbea
niciodată dacă nu era obligat şi nu rămânea în prezenţa lui
nicio secundă mai mult decât era necesar.
-Onisim, spuse Arhip într-o seară când acesta
curăţa masa după ce luaseră cina, mâine plec în Laodicea.
Vrei să-mi pregăteşti hainele pentru călătorie?
- Da, stăpâne, răspunse Onisim. Duse farfuriile şi se
întoarse ca să calce tunica cea curată şi să perie sandalele în
tăcere, cu respect. Era bărbat deja, dar se mişca cu aceeaşi
graţie adolescentină, iar Arhip îl privea nefericit.
Frumuseţea, muşchii sculpturali, capul mândru al băiatului
îi trezeau întotdeauna dorul nesecat, dorul de a fi ca el,
dorul de a comunica. Trecuseră doi ani de când şezuseră

110
alături pe sacul cu făină, dar bariera nu se mai ridicase
niciodată. Onisim era sclavul lui, cu pas uşor, ascultător,
îndeplinindu-şi desăvârşit îndatoririle; dar Arhip nu reuşise
niciodată să treacă dincolo de masca slujirii.
- Vrei să te însoţesc mâine, stăpâne? Onisim
stătea
în faţa lui, cu mâinile împreunate, capul uşor plecat, un
sclav, fără nicio dorinţă proprie. Lui Arhip îi venea să ţipe.
- Vrei să vii? îl întrebă el cu o voce pe jumătate
exasperată, pe jumătate rugătoare.
- Dorinţele tale sunt şi ale mele, stăpâne,
răspunse
tânărul automat. Simţise rugămintea şi aproape că îi plăcea
jocul, fiindcă îi dădea un sentiment straniu de putere; în
seara asta se întrebă însă dacă merita. Ar fi dat orice să
meargă în Laodicea. Trecuseră doi ani de când o văzuse.
Nu mai era o copilă. încerca să şi-o imagineze mai înaltă,
mai dezvoltată, şi se hotărî, dintr-o dată, să arunce masca.
Privi în sus, dar era prea târziu.
- O, foarte bine, spuse încet Arhip. Dacă nu
contează pentru tine, ar fi mai bine să stai să ajuţi la tunsul
oilor. La biserica din Laodicea va fi o întâlnire a creştinilor,
şi oricum mă vor însoţi unii dintre sclavii creştini. Mă voi
întâlni cu tata şi cu Epafra care sosesc mâine de la
Filadelfia, şi ne vom întoarce împreună. Ai grijă să fie
pregătit apartamentul tatei până mâine seară. Noapte bună.
Se întoarse, şi Onisim nu mai avu ce face altceva decât să
se încline respectuos şi să plece.
Afară îşi blestemă singur mândria prostească, şi fu
tentat să se umilească şi să cadă la picioarele stăpânului său
ca să-l roage să-l ia şi pe el. Cu toate că nu ceruse niciodată
nimic de la Arhip, ştia că nu l-ar refuza. Ezită, se întoarse,
apoi se răzgândi şi plecă. Oare aşa voia să-l vadă ea - umil,
servil, în spate? De o mie de ori nu! Va merge să o vadă
singur, cu capul sus ca un om liber, sau nu va merge deloc.
111
Lovi cu piciorul o piatră ascutită, o auzi rostogolindu-se la

112
vale şi blestemă din nou. Apoi plecă acasă şi îşi numără din
nou grămăjoara de bănuţi. Crescuse considerabil, şi mâine,
cu Arhip şi Filimon plecaţi, poate va mai putea şterpeli
ceva. Fusese foarte grijuliu, şi luase câte puţin. Fiindcă nu
dăduse greş niciodată, devenise un sclav în care toată
lumea avea încredere.
Tunse oile şi îşi îndeplini îndatoririle cu mintea
departe în ziua următoare, fiindcă gândurile lui îl însoţeau
pe Arhip în Laodicea. Ce făcea oare acum? se întreba el.
Probabil cânta aceleaşi imnuri învechite în aceeaşi cameră
aglomerată şi neaerisită, înconjurat de o grămadă de sclavi
transpiraţi şi evrei graşi. Totuşi, poate că nu. Biserica din
Laodicea era vestită pentru prosperitatea şi independenţa ei
şi părea să fi scăpat de persecuţii până acum; aşa că poate
îşi ţineau întrunirile în aer liber. Nu voia să ştie, şi nu-i
păsa, şi se întreba, pentru a suta oară, dacă Arhip mersese
să o vadă. Probabil că nu, fiindcă Polemon nu i-ar fi permis
fiicei lui să vorbească cu un creştin, dar nu se ştia
niciodată. îşi dori dintr-o dată să fi plecat, şi să cutreiere
străzile pe care călcau picioruşele ei, şi să privească scenele
pe care ea le vedea zilnic.
Ziua trecu greu, şi îi văzu în depărtare
întorcându-se, mult mai devreme decât se aştepta, o mică
procesiune obosită urcând printre câmpurile de grâu verde:
Arhip, urcat pe cal, şi tatăl lui mergând alături pe jos.
Plimbările acestea lungi călare îi produceau întotdeauna
mari dureri, şi Onisim alergă în casă pentru a pregăti patul
stăpânului său şi a umple ulcioarele cu apă caldă şi să
pregătească haine curate. Ajunse la timp la uşă ca să-l ajute
pe Arhip să descalece.
- Totul este pregătit, stăpâne, spuse Onisim
susţinându-l să nu cadă. Să te ajut să te speli şi să te
schimbi înainte de masa de seară?

113
 - Nu, mulţumesc, spuse Arhip. Dă-mi cârjele şi
voi
merge singur. Nu e nevoie să mă ajuţi, Onisim. Noapte
bună.
Se îndepărtă cu efort, cu faţa îngândurată, şi intră
şchiopătând în casă, singur, neobservat de părinţii săi care
erau prea ocupaţi unul cu celălalt. Sclavul său îl privi un
moment, apoi dădu din umeri şi se întoarse.
-Dacă vrea să se chinuiască singur cu ulcioarele
care sunt mult prea grele pentru el, n-are decât! bodogăni
el, dar era rănit şi dezamăgit. îi fusese dor de stăpânul său
mai mult decât voia să recunoască şi ardea de nerăbdare să
audă ce se întâmplase în Laodicea.
Hoinări întunecat spre căsuţa lor, unde mama
pregătea cina, dar nici vederea ei nu-l însenină. Starea ei îl
îngrijora de ceva timp. Slăbise foarte tare şi tuşea într-una,
şi uneori o vedea cu faţa schimonosită de durere. De obicei
o găsea adormită când se întorcea el de la lucru, dar somnul
îi era foarte neliniştit şi adesea gemea de durere. Dacă o
întreba ce se întâmplă, râdea şi spunea că totul este bine.
- Sunt în mâinile lui Christos, fiule, răspundea ea
cu
simplitate. Mă poate învinge răul?
- Ei bine, presupun că te poţi îmbolnăvi în
mâinile
lui Christos ca în orice alt loc, nu-i aşa? întreba el
morocănos şi ieşea înainte ca ea să-i poată răspunde.
Luă câteva înghiţituri de mâncare, apoi împinse
farfuria şi ieşi. Se gândi să-şi astâmpere neliniştea urcând
în canion până la căderea întunericului. Chiar în timp ce
traversa păşunile, liniştea învăluitoare şi mireasma
cimbrişorului îi mai alinară dorul; încetini pasul şi în cele
din urmă se opri. îşi imaginase adesea că în serile acestea
liniştite de vară puteai auzi sunete care treceau neobservate
altădată: foşnetul dulce al ierbii care creştea, căderea
114
picurilor de rouă, murmurul petalelor de mac, fâlfâitul
aripilor păsărilor care se întorceau la cuib. Privirea îi căzu

115
peste oraşul care dormea în vale, unde poate că ea
îngenunchea acum în faţa ferestrei, în cămaşă de noapte,
privind cerul înserării. Se întrebă unde era dormitorul ei, şi
dacă ea îşi sprijinea faţa în mâini vreodată uitându-se spre
Colose. Apoi fu trezit la realitate dintr-o dată de un sunet
cât se poate de real şi apropiat, sunetul unui geamăt adânc.
Privi atent spre stânca din spatele căreia venea
zgomotul, curios, dar fără să-şi dorească să se amestece în
necazurile altor oameni. Dar în loc să se îndepărteze după
ce văzuse cine era, rămase nemişcat, sfâşiat de milă,
mândrie, teamă şi curiozitate. Fiindcă în spatele stâncii
zăcea Arhip, cu faţa ascunsă în palme, plângând. Arhip,
care nu vorbise niciodată despre suferinţa lui de la discuţia
cu Pavel, şi care nu se plângea niciodată. Arhip, care timp
de doi ani arătase lumii o faţă curajoasă şi zâmbitoare,
plângea ca un copil.
Onisim păşi în faţă. Se temea de lumina şi pacea pe
care o vedea la Arhip, dar acum era în întuneric şi
suferinţă, aşa cum era şi el însuşi. Puse o mână pe umărul
lui Arhip, şi băiatul sări în sus speriat şi privi înjur, supărat
şi ruşinat că a fost descoperit de sclavul lui într-un
asemenea moment de slăbiciune.
-Lasă-mă! porunci el; dar Onisim, pentru prima
dată în viaţă, nu ascultă. Arhip, uitându-se rătăcit în ochii
lui, văzu nu sclavul perfect şi impersonal, ci băiatul care
crescuse alături de el, privindu-l cu adâncă îngrijorare şi
milă. Ştergându-şi lacrimile, îl trase pe Onisim în iarbă,
lângă el.
- Ce s-a întâmplat, stăpâne? întrebă Onisim. Ai păţit
ceva în Laodicea?
Arhip zâmbi ruşinat şi îşi suflă nasul cu zgomot.
-Nimic la care să nu mă aştept, răspunse el. Nu
ţi-am spus niciodată, Onisim - nu ţi-am spus niciodată
fiindcă nu m-ai lăsat - dar am iubit-o dintotdeauna, chiar

116
din ziua în care tu ai găsit-o în canion. Nu a trecut nicio zi
în care să nu mă gândesc la ea. într-un fel ştiam; dar în
visele mele era greu să-mi amintesc ce creatură urâtă şi
demnă de milă sunt acum. Astăzi m-a văzut pentru prima
dată după cele întâmplate, şi acum ştiu că nu mai am la ce
visa.
- Ce a spus?
-O, nu prea multe. Este încă un copil într-un fel.
Am întâlnit-o pe stradă, şi ar fi trecut fără să mă
recunoască, dar eu am îndrăznit s-o opresc şi s-o salut.
Când m-a recunoscut, nu şi-a putut ascunde pe moment
oroarea şi îngrijorarea. S-a recules repede şi m-a întrebat
despre tata şi despre tine, Onisim, dar nu a zăbovit. Şi-a
luat rămas bun cât de repede a putut, şi acum ştiu că este
pentru totdeauna.
Vorbea trist şi liniştit, ca şi cum durerea i-ar fi lăsat
povestind. Rămaseră tăcuţi câteva minute, apoi Arhip vorbi
din nou şovăielnic.
-Am fost la biserică. Am început cu un ospăţ
frăţesc, cu multă mâncare şi băutură. Toţi păreau
satisfăcuţi, obişnuiţi, lipsiţi de entuziasm; eu eram ca un
om care tânjeşte după Pâinea şi Apa Vieţii. Poate că nu îl
caut pe Christos. O voiam pe ea, Onisim, sau, în lipsa ei,
mângâierea şi alinarea oamenilor. El ştia. El este plin de
milă faţă de slăbiciunile noaste.
- Ce vrei să spui, stăpâne?
-Of, lasă-te măcar o dată de „stăpâne”, nu poţi?
Urăsc relaţia asta stăpân-sclav. Am crescut împreună,
Onisim. Ai fost prietenul meu mulţi ani înainte de a deveni
sclavul meu. Christos este într-adevăr plin de milă. Aveam
nevoie de El, iar El m-a atins cu o mână omenească şi mi-a
vorbit printr-o gură omenească. Ai venit tu...
-Eu! îl întrerupse Onisim, alarmat dintr-o dată de
acest nou rol care îi revenea în povestire.

117
 - Da, tu. Nu ai mai vorbit aşa cu mine de peste
doi
ani, şi acum ştiu. Onisim, de ce ai ridicat bariere între noi şi
te-ai purtat ca un om de paie? E din cauza felului în care
te-am tratat înainte de a-L cunoaşte pe Christos?
Dumnezeu ştie de câte ori m-am căit pentru mândria şi
cruzimea mea! Nu mă vei ierta niciodată?
Se întunecase, şi luna îşi arăta faţa palidă deasupra
plopilor. încrederea trezeşte încredere, iar adevărul adevăr.
-Nu-i asta, spuse Onisim. Te-am iertat de mult
timp. Cred că mi-e frică de tine. Sau poate că mi-e frică de
acest Christos care locuieşte în tine.
-Teamă de Christos? Arhip îşi uitase necazurile,
fiindcă în inima lui înflorea speranţa. Cum poate mortul să
se teamă de viaţă, sau orbul de lumină, sau oaia pierdută de
păstorul care o caută ca să o aducă acasă? O, Onisim, dacă
ai şti...
- Ştiu, spuse Onisim în grabă, şi tot mi-e frică.
- Dar de ce?
Sclavul rămase tăcut. Cum putea să-i spună lui
Arhip că se temea de lumina care i-ar arăta păcatul de
demult şi l-ar obliga să-l mărturisească şi să se predea lui
Christos pentru totdeauna? Mai bine să-şi care povara până
în mormânt. Şi fără îndoială că ar trebui să mărturisească şi
despre banii furaţi şi aşa s-ar risipi visul său de libertate.
Mai bine să rămână în robia păcatului pentru veşnicie decât
să-şi ruineze şansa de a fi om liber pe lumea aceasta. îşi
dădu seama dintr-o dată că era teribil de speriat. Dragostea
era lângă el, în culoarea dulce a cerului şi în răsuflarea
blândă a nopţii de vară, în puterea şi în umilinţa băiatului
de lângă el, în Prezenţa nevăzută care le înfiora sufletele.
Cine ar putea suporta această invazie şi care ar putea fi
teribilele consecinţe ale cedării? Nu îndrăznea să se
gândească la asta, şi se ridică cuprins de panică.

118
 -Vino, spuse el împietrit, să ne întoarcem acasă.
Calea aceasta nu este pentru mine, Arhip. Ţi-am mai spus-o
şi înainte. Nu aş putea să-mi împac viaţa şi planurile cu
lucrurile acestea; dar mă bucur că este o alinare pentru tine.
Tu ai nevoie de ea; eu nu.
-Ai disperată nevoie de ea, replică Arhip cu
simplitate şi se făcu tăcere. Onisim luă braţul tânărului său
stăpân şi îl conduse printre stânci până la poarta unde şedea
Apfia, privind neliniştită în noapte şi aşteptând întoarcerea
fiului ei. Onisim le ură obişnuitul salut respectuos de
noapte bună şi se întoarse acasă.
Dar mintea îi era tulburată. în noaptea aceea se
înfricoşă pentru prima dată după mult timp de ceea ce
făcuse. Cum ar fi zis creştinii, pe care îi auzise destul ca
să-i ţină minte toată viaţa, Christos venise lângă el şi îl
chema, aşa cum venise lângă Arhip când căzuse sub
picioarele mulţimii. Dar preţul pe care El îl cerea era prea
mare, şi Onisim refuză. îşi numără comoara, fiindcă era tot
ce mai avea.
Luă punga cu bănuţi şi se aşeză lângă mama lui. Ea
adormise, respirând greu şi tuşind înăbuşit. O scutură uşor,
şi ea se trezi tresărind.
-Mamă, începu el, aşezat lângă ea, îţi aminteşti
noaptea în care am stat împreună pe prag şi mi-ai povestit
despre tata?
îşi ridică faţa palidă spre el, şi un licăr de teamă o
străbătu, dar răspunse liniştită:
- îmi amintesc, fiule.
-Mamă, îţi aminteşti ce mi-ai mai spus în seara
aceea?
-Da, îmi amintesc răspunse ea înfiorându-se şi
începu să tuşească.

119
 -Mamă, vreau să văd bănuţii, vreau să-i număr.
Timpul este scurt, şi vreau să ştiu ce am.
Aşadar, nu ghicise încă, şi trebuia să-i spună ea.
-Nu erau ai tăi, fiule, spuse ea. Ii aparţineau
stăpânei. Când m-am întors la Christos El mi-a spus să nu
mai fur şi să înapoiez oricărui om bunurile lui, aşa că i-am
dat înapoi. Cum aş fi putut face altfel când El mă cheamă
să merg în lumină?
Onisim strânse pumnii. Era singur, blestemat.
Plecaseră cu toţii la acest Isus, şi chiar şi mama lui îl
trădase. In furia lui, lovi spre ea în întuneric. Ea căzu pe
spate şi începu să tuşească din nou.
Ce tuse îngrozitoare! Alarmat dintr-o dată şi ruşinat,
îi aduse apă şi o ajută să se aşeze. Când făcu asta, văzu că
perna şi cămaşa ei erau pline de sânge.

120
 15

doua zi dimineaţă Onisim îi spuse Apfiei că

mama lui era bolnavă şi prea slăbită ca să se
Apoată ridica. Apfia nu fu surprinsă, fiindcă ştia demult
că
sclava ei iubită era pe moarte.
Nerisa nu se mai ridică din pat. Căsuţa era mică şi
înăbuşitoare, şi Apfia voi să o ia în casa ei răcoroasă şi să o
îngrijească ea însăşi, dar Nerisa refuză să-şi părăsească fiul.
Aşa că Apfia o vizita de două trei ori pe zi şi o îngrijea cu
blândeţe, iar seara, când Onisim se întorcea de la lucru, le
găsea adesea vorbind. Şi vorbeau cum vorbesc călătorii
care sunt aproape de capătul călătoriei, despre frumoasa lor
destinaţie şi despre Cel iubit care le aştepta.
Onisim îşi îndeplinea îndatoririle cufundat în durere
şi regrete, iar noaptea veghea alături de mama lui şi o
îngrijea singur. Niciodată nu adusese vorba de lovitura pe
care i-o dăduse; dar într-o seară, când turna apă rece peste
mâinile ei înfierbântate, nefericirea lui fu atât de mare încât
ea o simţi; se aşeză alături de el şi îi luă mâna între ale ei.
- Nu plânge, fiule, spuse ea. Ştiu cum te simţi şi cât
de grea este povara sclaviei tale; când Christos te va găsi şi
pe tine, îţi vei da seama de ce am făcut ceea ce am făcut.
Nu lovitura pe care mi-ai dat-o tu m-a făcut atât de

121
bolnavă. Sunt bolnavă de mult timp, şi ştiam că voi adormi
E LIBERAT DE DOUĂ ORI

în Isus în curând. Oh, fiule, cât de fericită m-aş duce dacă

aş şti că nu îmi voi lua rămas bun de la tine pentru
totdeauna.
Se aplecă spre ea, plângând ca un băieţel. Nu
realizase până acum că mama lui murea.
-Mamă, mă ierţi?
-Fii liniştit, fiule! Viaţa mea este deja în Christos,
şi voi merge în curând acasă, dar tu însemni mai mult decât
viaţa, şi cum să mă bucur dacă tu nu vii?
Se lăsă pe spate epuizată şi în curând căzu într-un
somn chinuit. El rămase mult timp lângă ea, jelind,
mirându-se şi temându-se. Lovitura lui nu luase nimic din
dragostea ei pentru el; într-adevăr, părea să fi uitat totul.
Dacă dragostea omenească putea fi atât de nestinsă şi de
iertătoare, atunci cum era dragostea divină? Poate că, până
la urmă, nu o va putea lepăda atât de uşor cum îşi
imaginase.
Sfârşitul veni repede. O ploaie uşoară de vară susura
afară, şi ea se trezi dintr-o dată chiar înainte de ivirea
zorilor.
- Ce este zgomotul acesta? întrebă ea.
-Plouă, răspunse Onisim. Noroc că am băgat
daracul înăuntru.
- Am crezut că este zgomotul unor paşi alergând
să
mă întâlnească, spuse ea. Poarta este deschisă şi acum ştiu
ce a văzut Ştefan. Dar m-am întors şi am privit în urmă, şi
te-am văzut urmându-mă, aşa că acum pot intra liniştită, iar
tu, fiule...
Un acces violent de tuse o doborî şi rămase foarte
liniştită. Onisim rămase alături de ea până îi văzu faţa în
lumina zorilor. Atunci ştiu ce se întâmplase, şi alergă la
Apfia.

122
 o îmbrăcară şi o îngropară în pământ, conform
noului obicei al creştinilor. Nimeni nu o jelea prea mult,
fiindcă ştiau că o vor vedea curând, iar imnurile pe care le
cântau erau pline de mulţumire pentru gloria şi odihna pe
care le vor primi în curând. Doar Onisim plânse cu inima
sfâşiată, singur în canion, dorindu-şi să moară, dar
temându-se încă de moarte.
în faţa lumii era împietrit şi îl răni foarte tare pe
Arhip, ţinându-se la distanţă de el şi de simpatia lui. Dar
durerea din ochii lui Onisim şi paloarea feţei lui nu puteau
fi ascunse; Apfia şi Filimon vorbiră despre asta într-o
noapte în dormitorul lor.
- Bietul băiat, spuse Apfia. Mă tem pentru el.
Arată
de parcă nu va mai zâmbi niciodată.
- Ştiu, răspunse Filimon. Nu va accepta liniştea pe
care o avem în Christos, dar o schimbare i-ar prinde bine.
Tunsul oilor s-a terminat şi îl voi trimite pe Glaucus în
Laodicea cu ultima încărcătură de lână. Trebuie să aducă
banii înapoi şi are nevoie de un paznic de încredere. Băiatul
îl poate însoţi.
Onisim primi vestea fără niciun semn de plăcere,
dar sufletul i se mai lumină puţin. Dacă ar putea-o vedea şi
i-ar putea spune despre mama lui, se gândea că ar putea
găsi puţină alinare. Dar nu prea avea cum o vedea, fiindcă
depozitul era în mijlocul oraşului iar casa ei la periferie, şi
Glaucus va fi tot timpul cu ochii pe el. Totuşi, era tânăr şi
plin de speranţă, şi nimic nu i se părea imposibil.
Onisim se trezi înainte de ivirea zorilor şi se
îmbrăcă cu multă grijă; pregăti încărcătura înainte să apară
Glaucus, somnoros şi bodogănind. El urma să călătorească
în urma calului, iar Onisim în faţă, urmând drumul care
ducea în josul văii. Era o vreme ciudat de înăbuşitoare, şi
nicio pasăre nu cânta în plopi. O ceaţă fierbinte se ridica de

123
pe câmpuri, iar norii apăsau vârfurile munţilor. Tunetele se
adunau deasupra văii.
- Zeii sunt mânioşi pe noi, remarcă Onisim. Cred
că
va ploua cu găleata când ne vom întoarce.
Spusese asta ea să-l sperie pe Glaucus, care se
temea foarte tare să nu-l supere pe Dumnezeul creştinilor,
şi Onisim se bucură văzând privirea îngrijorată de pe faţa
ispravnicului. Glaucus era bătrân şi gras şi ura ploaia, dar
nu îndrăznea să-l contrazică pe tânăr, din ziua în care îi
păstra secretul.
Făcură popas în afara oraşului şi mâncară la
repezeală fiindcă vremea era din ce în ce mai rea. Cerul era
roşiatic, ca un apus ciudat, deşi era de abia amiază. Străzile
erau aproape goale, fiindcă majoritatea oamenilor erau
înăuntru odihnindu-se. Glaucus, împiedicându-se,
transpirând şi uitându-se mereu la cer, era într-adevăr
foarte nefericit.
-Du-te şi te odihneşte, stăpâne ispravnic, spuse
Onisim. Rezolvă-ţi afacerile cu stăpânul Polemon şi apoi
du balotul în curtea depozitului şi culcă-te. Eu o să mă
plimb prin oraş o oră şi voi veni înapoi la timp ca să nu ne
prindă întunericul pe drum. Serile sunt lungi şi luminoase,
nu este nevoie să ne grăbim.
- Seara asta nu este ca celelalte seri, spuse
îngrijorat
bătrânul. Nu, nu, stai lângă mine, tinere, şi vom pleca acasă
cât de repede putem. E o vreme ciudată şi nesănătoasă, şi
mă tem să nu fie furtună.
Ajunseră la timp la depozit, fiindcă Polemon voia să
plece acasă la masă. îi privi curios, fiindcă credea că
oricine aparţine casei lui Filimon creştinul este nebun. Dar
în chestiunile legate de bani Glaucus nu era nebun, şi privi
cu atenţie cântarul, calculând şi recalculând preţul. în cele
din urmă ieşiră cu toţii în stradă, urându-şi rămas bun.

124
Glaucus arzând de nerăbdare să plece, Onisim căutând o
scuză care să-i permită să mai stea.
Atunci simţiră prima zguduitură.
Fusese una mică, dar ştiau cu toţii ce însemna.
Cutremurele erau obişnuite în valea Licusului. Oamenii
îngroziţi năvăliră în stradă prin uşile caselor, iar femeile
ţipau după copii. Pe toate buzele se afla acelaşi strigăt:
-înaintaţi către un spaţiu deschis! Haideţi spre
piaţă! Părăsiţi casele!
Glaucus o luă la fugă. Era uimitor cum un om atât
de bătrân şi de gras putea fugi cu o asemenea viteză.
Onisim luă calul de frâu şi se îndreptă spre centrul pieţei.
Polemon ezita chinuit de nehotărâre.
Apoi veni a doua zguduitură, mai puternică. Casele
cele mari se cutremurară. Două sau trei dintre cele mai mici
căzură ca nişte castele din cărţi de joc. Onisim se întoarse
să vadă dacă Polemon îl urmează şi îl văzu întorcându-se în
depozit, strigând ca un nebun.
-Aurul meu! Aurul meu! O, voi, zeilor, cruţaţi-mi
aurul!
Apoi veni a treia, cea mai mare şi mai puternică
zguduitură, şi toată cetatea păru să cadă cu un zgomot
asurzitor, în jurul fugarilor din piaţă. Depozitul dispăru
dintr-o dată, şi în locul lui se ridica un morman de cărămizi
şi pietre. Onisim se înfioră când se gândi la stăpânul
Polemon zăcând sub grămada de piatră, ţinându-şi aurul în
mâinile moarte. Dar mintea lui nu era interesată nici de
Polemon, nici de Glaucus care tremura şi murmura
rugăciuni în mijlocul pieţei, nici de propria lui siguranţă.
Casele mari de la periferia oraşului fuseseră mai puţin
zdruncinate decât cele din centru, şi ea ar fi trebuit să fie în
siguranţă. Dar dacă zăcea sub un morman de dărâmături?
Trebuia să plece la ea imediat. Viaţa lui nu conta; inima îi
bătea nebuneşte când se gândea la pericolul în care se afla

125
ea. Legă frâul calului de un stâlp şi o luă la fugă către
Poarta Hierapolis.
Ştia bine drumul, fiindcă îl parcursese de atâtea ori
în imaginaţie, dar era greu să înaintezi. Toate străzile erau
blocate; oamenii îngenuncheau printre dărâmături,
plângând şi chemându-şi zeii, răscolind praful cu mâna. în
pieţe coloanele uriaşe se clătinau încă şi poporul se
îngrămădea la porţile oraşului, căutând scăparea la dealuri
şi la păşuni.
Printre grămezile de piatră, cărămizi, ipsos şi praf,
printre coloanele uriaşe de marmură, rătăceau grupuri de
bărbaţi năuciţi şi femei cu copii plângând. Onisim îşi croi
drum către casa din vârful dealului. Văzu de la distanţă că
acoperişul căzuse, dar pereţii erau încă în picioare. întră pe
poartă, şi ea alergă spre el, aruncându-i-se în braţe.
-Tatăl meu! Tatăl meu! strigă ea. Unde este? L-ai
văzut, este în siguranţă?
Privindu-i faţa palidă, părul şi hainele albe de var, şi
rana sângerândă de pe frunte, nu-i putu spune adevărul.
- A căzut depozitul?
- Cred că majoritatea caselor din centru au căzut.
Ea suspină şi îşi acoperi faţa cu mâinile.
-Stăpână Irina, poate că va mai fi o zguduitură.
Poporul se înghesuie la porţi. Dacă vrei, te iau cu mine la
Colose şi stăpâna Apfia va avea grijă de tine.
Ea îşi clătină capul.
-Nu, nu, strigă ea. Tata poate să vină oricând şi
trebuie să-l aştept. Vor săpa în ruine, şi trebuie să-l văd, viu
sau mort.
- Dar poţi să-l aştepţi în afara oraşului. Unde îţi
este
guvernanta?
- Nu am guvernantă de anul trecut. Sclavii au
fugit
cu toţii cât de repede au putut. Du-mă la căsuţa lui Eufron,

126
Onisim. El este păstorul tatălui meu, şi soţia lui va avea
grijă de mine. Nu mai am pe nimeni altcineva.
Autocontrolul îi revenise, şi încetă să se agaţe de el.
In ciuda înfăţişării ei răvăşite, arăta tot ca o mică regină,
înfruntându-şi soarta cu demnitate. Inima îi ardea să o ia în
braţe şi să o liniştească, dar nu voia să abuzeze de starea ei.
Niciodată înainte sclavia lui nu-i păruse un obstacol atât de
greu de trecut.
-Vino, Irina, spuse el blând, luând-o de mână,
fiindcă ochii ei erau încă aţintiţi asupra casei ruinate, şi nu
se îndura să plece. Trebuie să plecăm acum. Te voi duce la
căsuţa păstomlui şi a soţiei lui şi te voi lăsa acolo în
siguranţă; nu mai avem timp de pierdut. încă o zguduitură
şi poarta va cădea.
Ea îl urmă ascultătoare, şi el o conduse în stradă,
croindu-i drum prin mulţime. Mulţi se îndreptau spre
Hierapolis sau Colose, şi unii dintre ei, prea istoviţi ca să
poată călători, sau răniţi, plănuiau să se aşeze pe malul
râului. Căsuţa lui Eufron era izolată de aglomeraţia
drumului de un pâlc de chiparoşi. Era un loc liniştit
înconjurat de pajişti înflorite unde păşteau oile.
Zguduiturile nu ajunseseră aproape deloc în vale, dar
Eufron şi soţia lui. Antonia, urcau deja spre oraş. Irina,
dând drumul mânii lui Onisim, alergă în braţele bătrânei,
plângând.
-Tatăl meu! suspină ea. Depozitul s-a dărâmat, şi
cred că a murit!
- Atunci vei veni cu mine, mica mea stăpână, şi vei
fi fiica noastră până îţi vei primi înapoi moştenirea. Vino, o
să te duc acasă ca să te odihneşti. Eufron, du-te în oraş să
vezi ce s-a întâmplat cu stăpânul Polemon, şi dacă găseşti
copii orfani sau pierduţi, adu-i aici şi îi vom adăposti
pentru numele lui Christos.

127
 Se întoarse şi o conduse pe Irina în căsuţă; era
curată şi răcoroasă, acoperită cu stuf. Antonia o aşeză pe o
saltea de paie şi îi aduse lapte şi îi spălă rana de pe frunte şi
o mângâie aşa cum alini un copilaş pierdut. Apoi bătrâna se
întoarse şi îl văzu pe Onisim pe prag. Se uită întrebător la
Irina, şi făcu un semn nevăzut pe pernă cu degetul. Irina îşi
clătină uşor capul.
- Vino înăuntru, băiete, spuse Antonia blând.
Aşează-te şi odihneşte-te şi spune-mi mai multe despre
dezastru. Eşti foarte palid şi tulburat şi tu. Eşti cetăţean al
Laodiceii, s-a dărâmat şi casa ta?
Onisim se aşeză pe prag şi le spuse tot ce ştia, cu
excepţia faptului că Polemon murise încercând să-şi
salveze aurul. Nu-l lăsa inima să-i spună asta; oricum se va
afla curând.
Şi acum, ce mai urma? Nu mai avea pentru ce
zăbovi. Irina era în siguranţă, iar Eufron se va întoarce în
curând cu o colecţie de copii găsiţi şi orfani plângând.
Antonia plecase să aducă apă proaspătă, şi rămăsese singur
cu Irina.
-Ei bine, eu plec, spuse el ridicându-se.
îndreptându-se spre salteaua pe care zăcea ea, îi luă mâna
şi îi spuse salutul dintotdeauna. La revedere, stăpână Irina;
ne vom întâlni din nou.
Ea se uită la el, şi o uşoară roşeaţă îi coloră obrajii
palizi. Venise la ea şi îi fusese alături ca o stâncă în
mijlocul furtunii. Deodată realiză că atunci când acoperişul
se prăbuşise şi ea reuşise să ajungă în grădină singură şi
părăsită, ştiuse că el va veni; şi când îl văzuse, ştiuse că e în
siguranţă. Ar fi vrut să stea cu ea pentru totdeauna, dar era
mai mare acum şi nu se cuvenea să-i spună aşa ceva.
îi strânse mâna între ale ei şi spuse doar:
-Mulţumesc, Onisim, eu... eu ştiam că vei veni
şi... ne vom întâlni din nou.

128
 El îşi trase uşor mâna şi dispăru în pacea înserării,
cu sângele zvâcnindu-i la tâmple şi ochii strălucitori, şi o
hotărâre nouă îi inundă inima. Aşa deci! Ea ştiuse că el va
veni. Nu îl uitase. în mijlocul groazei, spaimei şi morţii, îşi
amintise de el şi ştiuse că va veni. Acum nimic nu-l mai
putea opri. Va pleca departe, acum, noaptea aceasta, şi nu
se va întoarce până nu va trece pe porţile Laodiceii ca om
liber şi o va lua cu el.
Oraşul era ciudat de liniştit, în afară de grupurile de
nenorociţi care plângeau scormonind printre dărâmături cu
mâinile însângerate. Străzile joase erau inundate de apa
fântânilor şi a canalelor, şi un miros îngrozitor plutea în
aer. Onisim îl găsi pe Glaucus şezând alături de cal în piaţă,
de parcă bătrânul fusese prea îngrozit ca să se poată mişca.
Era foarte supărat pe Onisim, dar ca de obicei nu îndrăzni
să-şi dea pe faţă mânia.
- Vino, vino, strigă Glaucus, şi dinţii îi clănţăneau
atât de tare încât abia putea vorbi. E timpul să plecăm spre
Colose. Noaptea va sosi înainte să ajungem la câmpiile
înalte. Unde ai fost, Onisim?
-Nu contează unde am fost, răspunse băiatul.
Urcă-te pe cal şi vom pleca. Ajută bătrânul să urce în şa şi
conduse calul printre ruine spre Poarta Siriană. Erau la
jumătatea drumului spre câmpie când trase dintr-o dată
calul în spatele unui pâlc de chiparoşi.
- Glaucus, spuse el cu un ton autoritar pe care nu-
l
mai folosise niciodată, dă-mi punga cu bani.
Ochii bătrânului aproape ieşiră din cap, şi faţa i se
îngălbeni.
- Banii, Onisim? Banii stăpânului? Ai înnebunit?
- Nu, sunt doar grăbit. Dă-mi-i mai repede,
Glaucus. Dacă refuzi, merg direct la stăpân când ajung
acasă şi îi spun tot ce ştiu. întotdeauna m-ai urât; acum ai

129
şansa să scapi de mine. Du-te acasă şi spune-i lui Filimon
că eu şi Polemon am murit sub dărâmături.
înfricoşatul ispravnic mai făcu o încercare.
- Am şi eu secretul meu, Onisim. Dacă mă spui, te
spun şi eu. Pentru numele lui Dumnezeu, încetează cu
nebuniile şi du-mă acasă.
- Glaucus, spuse băiatul, dă-mi banii sau te
sugrum.
Nu-mi pasă ce spui despre mine, fiindcă nu am nimic de
pierdut. Creştinii nu însemnează cu fierul roşu, şi cât
despre vergi, le-am suportat când eram tânăr şi slab, acum
vor fi floare la ureche. Nu-mi pasă de reputaţia mea. Dar
tu, Glaucus, rişti să fii bătut cu vergile în public şi să ţi se
ia slujba? Şi ce zici de bătrâneţea ta cinstită şi respectată?
Şi de locul de cinste din biserică? Gândeşte-te de două ori,
Glaucus.
Nu a fost nevoie de mai mult. Suspinând şi
tremurând, bătrânul aruncă punga cu aur şi dădu pinteni
calului.
-Pleacă, hoţ nemernic! spuse el şi adăugă un
blestem nu prea creştinesc. Şi să nu te mai întorci
niciodată!
- Asta depinde de cât de bine vei reuşi să-i
convingi
că e zadarnic să mă caute, replică Onisim. O luă la goană
peste deal, cu spatele spre Colose. Drumul deschis şi lumea
întreagă se întindeau în faţa lui.

130
 16

PRIMUL val de entuziasm fu urmat de un val

de teamă. Niciodată până acum nu realizase
cât de multe avantaje îi oferea sclavia: un acoperiş
deasupra capului, un pat, mâncare, haine, muncă potrivită
şi, de ce să nu recunoască, un stăpân bun şi drept. Acum
pierduse dreptul la aceste lucruri pentru totdeauna. De
acum trebuia să lupte să le câştige sau să trăiască fără ele.
Se bucura că nu era singur pe drum. Era o picătură
în oceanul refugiaţilor fără nume, unii dintre ei
îndreptându-se spre Efes sau spre Milet, alţii căutând
adăpost în oraşele şi satele de pe coastă. Unii salvaseră
ceva bunuri, alţii mergeau cu mâinile goale. Nimeni nu
vorbea cu nimeni. Cu toţii îşi aveau propriile dureri şi
necazuri şi, tulburaţi şi năuciţi, nu aveau altă idee decât să
meargă, să meargă înainte, chiar dacă nu ştiau unde.
Ziua înăbuşitoare se sfârşi repede, sufocată de norii
ameninţători de furtună care atârnau deasupra munţilor. în
curând întunericul va învălui oraşul dărâmat, şi Onisim ştia
că va fi o noapte neagră, fără lună şi stele, dar era bucuros
fiindcă nu avea deplină încredere în Glaucus. Era posibil ca
ispravnicul să hotărască să se poarte ca un creştin adevărat
şi să îngenuncheze la picioarele lui Filimon ca să

131
mărturisească păcatele lui şi pe ale lui Onisim. în cazul
acesta, vor fi curând pe urmele lui, pe cai iuţi şi însoţiţi de
câini de vânătoare, şi n-ar mai avea nici o şansă. Oricât de
obosit era, se hotărî să meargă toată noaptea şi să se
odihnească ziua ascuns printre dealuri.
Era o noapte neagră ca smoala. Doar umbrele
copacilor de pe margine îl ajutau să nu se îndepărteze de
drum, şi merse înainte, înfometat, slăbit şi înfrigurat, până
la patm dimineaţa. Toţi ceilalţi călători rămăseseră în urmă,
capul i se învârtea şi picioarele îi erau numai o rană, când
îşi dădu seama că se întâmplă ceva. Un cocoş cântă, nişte
păsărele ciripiră şi vitele care dormeau pe câmp începură să
se foiască. O adiere uşoară, cu miros dulce de fân, foşnea
blând frunzele plopilor, şi văzu culmile munţilor
profilându-se pe cerul înseninat. Se strecură într-un desiş
de zade şi găsi o scobitură adăpostită de nişte arbuşti de
tamarisc. Se întoarse şi privi spre Colose şi Laodicea şi
văzu că zorii se ridică deasupra munţilor, din canionul lui.
Probabil că ea dormea acum în căsuţă, obosită de atâta
durere, iar în partea cealaltă a văii Arhip zăcea treaz, cu
obişnuita durere ascuţită din picior, jelindu-şi sclavul şi
prietenul.
- îmi pare rău, Arhip, şopti el şi, ghemuindu-se sub
tufişul de tamarisc, adormi cu o ciudată greutate pe inimă.
Dormi toată ziua şi se trezi cu o oră sau două înainte
de apus, rupt de foame. Era bine să ştii că poţi cumpăra
pâine. Atinse pachetul cu aur din pungă şi proprii lui bănuţi
din cingătoare. Ceva din sufletul lui îl îndemnase să-i ia cu
el în Laodicea. Dmmul mişuna de hoţi, şi trebuia să-şi
ascundă aurul în haine cât mai repede, mai ales că tunica sa
era atât de murdară de praf şi ţărână încât toată lumea îl va
crede cerşetor.
Merse încă vreo treizeci de mile în noaptea aceea, şi
în a patra zi ajunse pe culmile muntelui Coresus şi văzu

132
oraşul Efes dedesubt, măreţ în lumina înserării. Amintirile
îi reveniră; oroarea din templu, noaptea de groază în care
crezuse că Arhip era mort, nopţile stranii petrecute în casa
lui Acuila. Se întrebă unde era acum ciudatul frate Pavel -
probabil că fusese ucis demult.
I-ar fi plăcut hoinărească în oraş, dar nu îndrăzni.
Stăpânul său avea mulţi prieteni în Efes, şi putea fi
recunoscut cu uşurinţă. Se îndreptă direct spre port. Dacă
are noroc, s-ar putea să găsească o corabie. Nu i-ar păsa
unde merge, atâta timp cât punea marea între el şi ţinutul
Frigiei, dar dorinţa Iui cea mare era să ajungă pe pământul
tatălui său.
Câteva corăbii erau ancorate în port, şi le privi de
departe. Dincolo de port, undeva dincolo de asfinţit, se afla
Atena şi Parnasul, muntele în care locuiau zeii. Dacă ar
ajunge în acel ţinut al frumuseţii, poate că ar găsi ceea ce
căuta: un balsam pentru rănile pe care le face viaţa, o
salvare din mizerie, o filozofie care să-l aline, nu să-l
schimbe, şi care să-i aducă uitarea, nu să-i trezească
amintirile? Poate că frumuseţea era răspunsul. Atunci va
căuta frumuseţea.
O galeră mediteraneană, mai mare decât celelalte,
tocmai ancorase şi marinarii se împrăştiau în toate părţile.
Doar un tânăr de vârsta lui Onisim rămase, plimbându-se
de-a lungul punţii, ca şi cum ar fi examinat-o îndeaproape.
Era elegant îmbrăcat într-o tunică albă şi purta pe deasupra
mantia uşoară a grecilor de familie bună, cu ornamentaţii
bogate. Trăsăturile îi erau pur greceşti şi avea înfăţişarea
unui tânăr atlet spartan. Lui Onisim i se păru întruchiparea
patriei tatălui său, şi îl privi mult timp fascinat. Apoi,
dureros conştient de poziţia Iui umilă, Onisim îndrăzni să-l
întrebe dacă nu ştia unde se îndrepta corabia şi când va
pleca.
Băiatul îl privi dispreţuitor.

133
 -Corabia are destinaţia Corint dar se opreşte şi în
Atena, răspunse el într-o greacă perfectă, şi dacă vântul
este favorabil va pleca mâine în zori.
Se întorcea deja când Onisim mai încercă o dată.
-Vreau să călătoresc cu ea, spuse el îndrăzneţ. Pe
cine trebuie să întreb?
Băiatul ridică din sprâncene.
- Costă bani, să ştii, răspunse el.
Onisim se enervă, şi mândria învinse prudenţa.
- Pot să-mi plătesc partea, răspunse el cu
aprindere.
- Ei bine, atunci ai face bine să-ţi cumperi o tunică
nouă, spuse băiatul. Este un vas de clasa întâi şi, dacă nu te
superi că mă exprim aşa, tu nu arăţi ca un pasager de clasa
întâi.
Temperamentul lui Onisim preluă controlul:
-Cred că ai auzit de cutremurul din Laodicea,
răspunse el sarcastic. Sute de oameni au murit şi cei care au
scăpat nu s-au gândit să se întoarcă şi să-şi caute hainele de
banchet sub dărâmături. Am fost mulţumiţi că am scăpat cu
viaţă, şi foarte mulţumiţi dacă avem ceva în pungă.
Dispreţul de pe faţa băiatului dispăruse şi se uită
plin de interes la Onisim.
-Căpitanul este deja la bord, spuse el pe un ton
diferit. Vino în zori şi vorbeşte cu el.
Onisim se întoarse, urmă zidul portului până ajunse
la plajă şi se aruncă în valuri. Era aproape întuneric şi se
spălă de tot praful şi murdăria ultimelor trei zile, apoi îşi
spălă şi hainele. Se îmbrăcă cu ele umede şi, de frică să nu
le murdărească din nou, hoinări pe plajă până după miezul
nopţii, ca să le usuce vântul nopţii. Dormi câteva ore pe o
pardoseală de marmură şi chiar înaintea zorilor se întoarse
pe chei. Marea era încă întunecată, dar soarele răsărea
deasupra muntelui Coresus. Pe cheiul din faţa navei avea

134
loc o activitate aprinsă, fiindcă vântul era favorabil.
Marinarii alergau încoace şi încolo, frânghiile erau trase,
oamenii strigau iar căpitanul stătea la o parte, alături de
tânărul grec, cu o pungă burduşită pe umăr.
- Acesta este băiatul despre care ţi-am vorbit, spuse
grecul. A pierdut totul, sau aproape totul, în cutremurul din
Laodicea, aşa că fă un târg cinstit cu el. Vrea să meargă la
Atena.
De unde ştie că vreau să merg la Atena! se gândi
Onisim, scoţând pacheţelul din cingătoare când căpitanul îi
spuse preţul. Era uşurat că nu era prea mare, şi numără
bănuţii mulţumit. Mai avea destui.
-Poţi să vii la bord acum, spuse căpitanul, şi
Onisim trecu pasarela spre galeră. Nu mai fusese niciodată
pe o corabie, şi era cam speriat. Acesta era un vas de
comerţ, care transporta produse din Asia spre Grecia:
sandale şi haine de lână, mantii şi covoare din Laodicea;
broderii frigiene; brânză din Bitinia; smochine din câmpiile
de lângă Efes; piei de capră şi lână din pajiştile Ciliciei. Un
amestec greu de mirosuri, împrăştiate de briza mării, se
ridica din cală. Imediat clopotele începură să sune şi
marinarii ridicară pânzele mari. Corabia porni împinsă de
vânt şi plecară. Onisim stătea în faţa corăbiei şi văzu marea
învolburată, nesfârşită. Frigia şi sclavia rămâneau în urmă.
Dar nu doar Frigia şi sclavia. îşi lua rămas bun
pentru totdeauna de la Filimon, Apfia, Arhip, micuţa
Pascazia, câini, mormântul mamei sale, pajişti înflorite,
canion, turmele de oi. Atât de mult le urâse şi atât de mult
le iubise! Dar nu-şi lua rămas bun de la stăpâna Irina,
fiindcă îi promisese că se vor întâlni.
Gândurile îi fură întrerupte de băiatul grec care
venise lângă el.

135
 -Numele meu este Alfeus, spuse tânărul. Văd că
vom călători împreună până în Atena. Ai mai fost înainte
acolo?
- Niciodată, răspunse Onisim.
- Eşti grec?
- Doar din partea tatălui.
- Atunci te întorci la pământul strămoşilor tăi şi la
căminul sufletului tău, dacă iubeşti frumuseţea şi adevărul;
şi văd pe faţa ta că iubeşti frumuseţea. Trebuie să vii cu
mine. Nimic nu mi-ar putea face mai multă plăcere decât
iniţierea unui tânăr devotat frumuseţii. Voi merge alături de
tine şi vom privi promontoriul şi templul alb a lui
Poseidon; apoi vom merge să vedem acoperişurile Atenei
de pe Acropole. Vom urca colinele Partenonului.
- Şi cum se câştigă existenţa în Atena? Onisim era
pe jumătate iritat, pe jumătate fascinat de tovarăşul său.
Alfeus îl privi mustrător pe Onisim de parcă ar fi
spus ceva vulgar, şi răspunsul lui nu fu satisfăcător.
Aparent nu trebuia să-ţi câştigi existenţa în Atena. Erai
susţinut de frumuseţe, şi spiritul domina trupul. Vorbeai şi
te închinai şi meditai. Uneori hoinăreai pe colinele din
Himetus şi te întindeai pe paturi de cimbrişor şi gustai
mierea care era ca nectarul zeilor.
Onisim, căzut pradă fascinaţiei, îşi aminti că mai
avea destul aur în pungă şi se lăsă cuprins de vraja
momentului: calea luminoasă a corăbiei, pânzele albe
întinse pe albastrul cerului, azurul mătăsos al Mării Egee,
briza caldă şi sărată şi vocea clară a băiatului.
Vorbea acum despre istoria ţării lui. în serile
răcoroase vor merge împreună pe Câmpiile Termopile.
într-o zi vor urca în zori pe muntele Pamas. Vocea vrăjită
cânta încetişor, spunând poveşti fermecate despre o ţară
fermecată, şi Onisim se întinse la soare şi adormi liniştit.

136
 încântarea nu se risipise când, într-o seară aurie,
după trei zile de călătorie, lumina asfinţitului străluci pe
acoperişurile Atenei, şi coloanele Partenonului apărură
desenate clar pe cerul trandafiriu, căzute parcă din cer.
Alfeu stătea la prova corăbiei, iar capul său frumos
era ridicat în adorare tăcută, şi avea lacrimi în ochi; Onisim
îi împărtăşea emoţia. Priviră până când lumina se stinse, şi,
când stelele răsăreau deasupra oraşului, corabia ancoră în
golful Faleron.
Coborâră pe ţărm a doua zi dimineaţă şi înaintară
de-a lungul zidului lui Temistocle cale de cinci mile, iar
când ajunseră în oraş căldura era copleşitoare. Tinerii
atenieni râdeau şi discutau istorie şi filozofie la umbra
bolţilor de vie şi a coloanelor de marmură. Onisim îi era
recunoscător lui Alfeus care îl luase sub ocrotirea lui şi îl
trata cu generozitate princiară. îi aduse de undeva o tunică
spălată şi îl prezentă unui gmp de prieteni. Se ospătară cu
toţii cu pâine, brânză de capră şi pepene şi se culcară la
umbră. După-amiază târziu se alăturară unei mulţimi care
asculta vorbitorii din frumosul teatru al lui Dionisos la
picioarele Acropolelor; Alfeus insistase că nu trebuie să
urce dealul până seara.
-Când lumea este liniştită şi lumina este delicată,
explică el, coloanele sunt ca auml topit. Acesta este
momentul nostm. Nu în lumina orbitoare a amiezii, ci în
misteml nopţii ne vom închina zeiţei. Oh, Onisim, ai tânjit
vreodată după frumuseţe, pace şi adevăr? în seara aceasta
le vei găsi.
Era timpul înserării aurii când urcară în sfârşit pe
Acropole, trecând prin Profilea. Printre coloanele de
marmură orbitoare se vedea marea ca o pânză de argint, dar
înăuntrul templului era aproape întuneric. Onisim, care
avea cele mai înalte aşteptări, nu fu dezamăgit, fiindcă aici
se afla încarnarea frumuseţii, simplitatea perfectă care era

137
zugrăvită în sufletul dragii lui Irina. Nu era nicio urmă a
răului care plutea în templul din Efes. Păşeau pe tărâmul
nemuririi. Când îngenuncheară, închinându-se în faţa
statuii Atenei, se simţi ciudat de apropiat de băiatul de
lângă el. Să vii împreună cu cineva la izvorul frumuseţii şi
înţelepciunii şi să împărtăşeşti aceleaşi emoţii era cu
siguranţă cea mai puternică temelie a unei prietenii, şi de
acum înainte vor fi fraţi. Viaţa nu putea fi aceeaşi după
asta.
Rămaseră mult timp în faţa statuii. Lumina aurie a
apusului strălucea în aurul şi purpura templului. Hoinăriră
apoi în jurai lui şi în curte, privind dealurile întunecate şi
marea nesfârşită. Sufletul lui Onisim, înălţat de incantaţiile
solemne ale preoţilor şi vestalelor, era îmbătat de atâta
frumuseţe; dar inima lui striga.- Şi ce urmează? Putea să o
ducă cu el când se va întoarce în lumea în care oamenii
mâncau, dormeau, alergau, blestemau, urau şi minţeau,
unde sclavii fugeau şi cutremurele distrugeau şi cel
nevinovat suferea? Exista vreun punct comun? Venise
vreun zeu să se alăture oamenilor? Se aplecase Atena
vreodată ca să vindece şi să schimbe răul cu frumuseţea şi
înţelepciunea ei? Nu ştia. Trebuia să discute despre asta cu
Alfeus.
-Vino, să bem în cinstea zeiţei! Alfeus îl conduse
alături, şi se aşezară pe o culme de lângă templu. Cu toate
că Alfeus spusese că, după ce vor vedea templul, nu vor
mai avea nevoie de hrană pământească, Onisim văzu uşurat
că adusese un coş plin de provizii. Aerul cald al nopţii era
greu de mireasma cimbrişorului şi a mentei, iar Alfeus, cu
faţa lui frumoasă strălucind în lumina lunii, umplu două
cupe cu vin dintr-o ploscă.
-Vom bea şi vom privi templul argintat de zeiţa
vânătorii, Diana, glumi el, dându-i o cupă lui Onisim. în
cinstea tuturor zeiţelor!

138
 Sclavul era obosit şi însetat. Goli cupa dintr-o
înghiţitură. Era foarte dulce şi ciudat de tare.
- Alfeus, începu el, întorcându-se spre prietenul său,
dar Alfeus privea marea, fără să se atingă de vin.
-Alfeus! Ceva se întâmpla. Băiatul de lângă el
părea să se îndepărteze, şi marmura coloanelor dansa,
închise ochii şi se întinse pe un pat de cimbrişor sălbatic şi
i se păru că se scufundă tot mai adânc. Oare zeiţa se
aplecase şi îl lua în braţe? Nu ştia, şi căzu într-un somn
adânc.
Alfeus goli cupa lui pe iarbă. Se uită la băiatul care
dormea.
-Biet nebun! murmură el. Fusese atât de uşor!
Mâncă tot ce era în coş şi apoi îl întoarse pe Onisim cu
piciorul. Nu se mişca, aşa că nu mai avea ce aştepta.
Aplecându-se, Alfeus luă cingătoarea tovarăşului său, o
tăie cu cuţitul şi scoase punga cu bănuţi şi pachetul cu aur,
le ascunse în coş şi coborî dealul.

139
 17

ÂND Onisim îşi recăpătă cunoştinţa a doua

zi dimineaţa, nu-şi dădu seama unde se afla.
C Era încă sub influenţa drogului şi zgomotele cetăţii se
auzeau din depărtare. Soarele îl ardea, şi capul îi era atât de
greu încât nu-l putea mişca. Gura îi era uscată şi transpirase
foarte tare. Apă! Umbră! Oh, unde era? Mâinile lui
strânseră cingătoarea şi văzu că era desfăcută. Ştia că
dispăruse ceva, dar nu-şi amintea ce. Dacă ar fi nişte apă şi
puţină umbră! Se târî de pe deal la umbra unei coloane de
marmură şi îşi aminti totul, încetul cu încetul. Deschise
ochii cu dificultate şi văzu purpura perdelelor din templul
Atenei.
Da! Fusese amăgit, înşelat şi jefuit! Asta era cealaltă
faţă a frumoasei monede aurite! Dintr-o dată templul şi tot
ce îl înconjura i se părură profanate şi lipsite de sens, şi se
ridică ameţit în picioare. Văzu o fântână şi se spălă pe faţă
şi pe cap şi bău pe săturate; apoi, ascuns după un pâlc de
chiparoşi, plânse amar îndurerat şi deziluzionat.
Dar nu îndrăzni să zacă acolo mult timp, fiindcă
trebuia să facă faţă situaţiei. Era singur într-un oraş ciudat,
fară mâncare şi adăpost şi fără niciun ban. Nu se putea

140
încrede în nimeni şi nu avea de la cine aştepta milă. Oricât
de rău s-ar fi simţit, trebuia să găsească repede de lucru.
Se simţea bolnav de moarte, dar după ce se spălă
din nou pe faţă şi pe mâini se simţi mai bine şi găsi putere
să coboare de pe Acropole. Pe străzile oraşului tinerii
bogaţi se plimbau discutând ca de obicei, şi Partenonul
domina Atena cu frumuseţea lui nepământească, desprins
din cerul albastm şi fierbinte. Dar pentru Onisim gloria
plecase pentru totdeauna. Nu era niciun punct de întâlnire.
Lasă zeii să rămână în templele lor de marmură, iar el va
rămâne pe viitor în picioare în această lume crudă şi
înşelătoare.
Nu putea merge departe, dar găsi puţină umbră în
spatele unei coloane şi se odihni un timp. O vânzătoare de
fmcte bătrână îi dădu un ciorchine de stmgure la prânz şi el
îi mâncă recunoscător şi întrebă unde ar putea găsi de
lucru. Ea îl privi gânditoare.
- Tinerii din Grecia muncesc cu mintea şi cu limba,
răspunse ea zâmbind. Dar se spune că sunt bani în porturi
pentru cei care vor să lucreze cu muşchii. Pari puternic şi
cu umerii largi. Trebuie să mergi la Pireu sau la Corint.
îi mulţumi şi luă imediat o hotărâre. De îndată ce
ziua începea să se răcorească va pomi şi va merge toată
noaptea. Trebuia să se îndepărteze imediat de Atena. îi vor
trebui zece ore să ajungă la Corint, poate chiar mai mult, cu
un cap tulburat şi un stomac gol; dar, în orice caz, va pomi.
Plecă chiar înainte de apus, recunoscător brizei
marine care răcorea drumul de vest. Era o seară liniştită, şi
fu mulţumit că-şi poate spăla praful oraşului în apele
golfului. Pe când trecea prin orăşelul Eleusis răsări luna, şi
el privi cu un fior spre marele templu al misterelor. Era
timpul sărbătorilor şi riturilor eleusine, şi sperase să vadă
procesiunea torţelor. Dar acum se săturase de mistere şi

141
temple! Tot ce dorea de la viaţă era mâncare în stomac şi
bani în pungă.
Drumul spre Corint intră în curând între dealuri;
măslinii şi viile, scăldate de luna plină, străluceau argintii.
Luă câţiva ciorchini de struguri timpurii şi sări într-o
grădină de unde culese o mână de smochine. Erau
răcoritoare dar nu ţineau de foame, şi când ajunse în sfârşit
pe ţărmul golfului Egina, slăbiciunea îl doborî şi adormi pe
nisipul cald. Se făcuse iar seară înainte să ajungă rupt de
oboseală şi foame în Corint. Petrecuse câteva ore din acea
după-amiază muncind într-o vie şi câştigase preţul unei
cine sărăcăcioase. Istovit, se trânti pe o alee acoperită şi
dormi zbuciumat pe marmura veche.
Prima geană de lumină îl trezi. Se ridică, înfrigurat
şi slăbit, şi porni către port, la doi mile distanţă pe drumul
principal care cobora în trepte spre mare. In faţa lui se
întindea o pădure de catarge, ascunzând apele golfului -
toată flota comercială a Italiei şi Spaniei, a Africii şi a
Asiei, descărcând sau încărcând mărfuri, ieşind cu vânt
favorabil sau intrând în port. Străzile erau înţesate de
negustori din toate neamurile; romani, greci, iudei, sirieni
şi egipteni. Nu erau ca cetăţenii din Atena, cu toţii păreau
grăbiţi şi alergau după afaceri, robiţi doar de dragostea lor
pentru bani.
îşi găsi uşor de lucru. Un grup de hamali care
aparţineau unui vas din Brundisium se răzvrătiseră din
cauza plăţii prea mici şi corabia risca să întârzie.
Proprietarul ei aruncă o privire la spatele puternic şi la
muşchii lui Onisim şi îl angajă pentru toată ziua. Se trezi
într-un grup de tineri corinteni şi toată dimineaţa aceea
fierbinte descărcă baloţi grei de mărfuri şi ajută la curăţarea
calei. La prânz se alătură celorlalţi muncitori ca să-şi
mănânce binevenita porţie de mâncare la umbra
depozitului, şi ascultă fascinat conversaţia. Erau oameni de

142
lume adevăraţi, primii pe care îi întâlnise în viaţa lui. Dori
cu ardoare să crească şi să fie şi el ca ei.
Vorbeau mai ales într-un limbaj secret, puţin înţeles
de Onisim la început, despre experienţele lor în dumbrăvile
care înconjurau templul Afroditei, zeiţa dragostei, aşezat pe
muntele înalt care domina oraşul, Acro-Corintul. Vorbeau
despre templul ei fără respect sau emoţie, cu un fel de
excitaţie nervoasă. După ce îşi băură vinul gesturile lor
deveniră mai îndrăzneţe şi începură să vorbească fără
ruşine despre orgiile la care luaseră parte în noaptea aceea.
Fusese lună plină. Avusese loc un festival şi zeiţa dragostei
oferise plăcere tuturor.
Un singur băiat stătea deoparte şi nu se alătură
conversaţiei, şi din anumite motive privirea lui Onisim
zăbovi asupra feţei lui. Era ciudat, fiindcă în afară de
trăsăturile fine nu era un băiat arătos. Dar avea o expresie
gravă şi distantă şi privirile îi erau pierdute în depărtare. îi
amintea lui Onisim de cineva, dar nu ştia de cine. Băiatul
îşi mâncă porţia de fasole şi pâinea de secară ca toată
lumea, dar când ridicară cu toţii cupele şi băură în cinstea
Afroditei, Onisim observă că băiatul cel tăcut pusese cupa
jos şi privea în depărtare.
Munciră din greu toată după-amiaza şi se aşeză
alături de ceilalţi ca să-şi primească plata. Deja luminile
străluceau în oraş când se întoarseră pe drumul care ieşea
din port, şi oamenii se îndreptau spre dumbrava de pe
munte cu feţele strălucind de excitare nebună.
-De ce nu vii cu mine? spuse o voce liniştită în
spatele lui. Am auzit când le-ai spus celorlalţi că eşti străin.
Vino să mănânci şi să dormi la mine în seara asta.
Onisim se întoarse, surprins. Băiatul care stătuse
deoparte se afla la răscruce, ascuns de umbra templului lui
Apolo. Mulţimea izvora din toate părţile, şi tânărul sclav
ardea de dorinţa de a o urma. Tot corpul îi ardea de

143
excitare. Asta era cu siguranţă viaţa, asta era plăcere, asta
era ceea ce bărbaţii numeau dragoste. însă, uitându-se în
ochii băiatului, Onisim ştiu dintr-o dată cu cine semăna.
Gravitatea aceea distantă, ochii aceia căprui întunecaţi,
vorbirea simplă. Semăna cu Irina. Gândul la ea îl opri, şi un
val uriaş de dor de casă, durere şi ruşine îl cuprinse când
realiză că o uitase şi urma mulţimea. Nu era niciun loc
pentru imaginea ei în destrăbălările acestea nebune care
aveau loc în numele zeiţei dragostei.
Pe lângă asta, era rupt de foame, şi templul de pe
deal nu-i promitea mâncare. Ezită o clipă apoi îl urmă pe
băiat pe o stradă care ducea spre cartierul olarilor.
Răcoarea nopţii îi limpezi judecata. Fusese drogat, mersese
pe jos şaizeci de mile, dormise puţin şi muncise toată ziua
în căldura arzătoare. Fusese nebun să-şi imagineze că ar
putea urca muntele. Tot ce îşi dorea pe lumea aceasta era
mâncare şi ceva de băut şi o pernă pe care să-şi sprijine
capul care încă îl durea.
în partea aceasta a oraşului era linişte. Trecuseră de
străzile aglomerate şi de tavernele în care sirienii, grecii şi
romanii se îmbătau şi se certau. Mergeau în tăcere,
amândoi puţin stânjeniţi de această dovadă de prietenie,
până ajunseră la o căsuţă aşezată lângă un morman de lut şi
Nestor, tânăml, intră.
Familia era acasă, şi Nestor îl salută ca de obicei pe
tatăl lui.
- Tată, spuse el, am adus un prieten pentru noapte.
Este străin în Corint şi nu avea unde să se ducă.
-Ai făcut bine, fiule, spuse tatăl. Este binevenit.
Apoi se uită la Onisim şi, luând un cărbune din foc, desenă
un semn pe podea. Nestor scutură din cap. Totul fu pregătit
în câteva secunde, şi oaspetele fu invitat să ia loc. O fetiţă
îi aduse apă pentru mâini şi picioare, în timp ce Nestor
merse să-şi schimbe tunica. Dar pe când aranjau masa.

144
Onisim privi semnul de pe podea. Arăta ca un peşte. Apoi
fu adusă o mâncare gustoasă de came. Toată familia se
adună, şi tatăl binecuvântă masa în numele lui Christos.
Creştini! Asta era treaba cu ei! Onisim simţise o
diferenţă de la început. Era o atmosferă ciudată în acel loc,
aşa cum era în casa lui Filimon. Crezuse că scăpase de
Christos şi poporul Lui, dar ajunsese exact în mijlocul lor
din nou. Ei bine, nu era altceva de făcut decât să se bucure
de masă şi de tovărăşia plăcută. Mama îl întrebă de unde
venea, şi cu toţii păreau doritori să-l ajute. Chiar şi cea mai
mică dintre surori alegea cele mai bune fructe pentru el.
Era o fetiţă fragilă şi slăbuţă de vreo patru ani, cu păr
întunecat şi moale căzându-i pe umeri. El îi zâmbi şi se
pomeni întrebându-se cum arătase Irina la patm ani. Se
simţea ca acasă aici. Se relaxă şi le spuse că era un nobil
frigian care îşi pierduse familia şi averea în cutremuml din
Laodicea.
Băiatul de şcoală îşi recitase lecţiile, şi vorbiră
despre biserica din Corint. Număra mulţi oameni, bărbaţi şi
femei. Era o întâlnire în seara aceea, şi Nestor mergea
împreună cu tatăl lui. îl invitară şi pe Onisim să vină, dar
era doborât de somn, aşa că-i făcură patul în atelieml de
olărie, îl binecuvântară în numele lui Isus şi plecară.
Dormise probabil vreo două ore când fu trezit de
nişte şoapte. Tatăl şi fiul stăteau împreună pe prag,
bucurându-se se lumina lunii şi de răcoarea nopţii. Trase cu
urechea Ia ce vorbeau.
- Cum a fost în port, Nestor?
- Destul de bine. Nu este uşor deloc. Ţipă în
numele
zeilor la fiecare sticlă de vin deschisă. Şi cum vorbesc!
Trebuie să locuim pentru totdeauna în Corint, tată? Parcă
am locui într-o groapă de gunoi. Nu mă mir că tânăml
acesta s-a îndepărtat. în seara aceasta - este atât de tânăr şi

145
mi-am imaginat că este un sclav fugar după felul în care

146
munceşte - era gata să-i urmeze fără să ştie unde se
îndreaptă. L-am invitat să vină cu mine.
-Ai făcut bine, fiule, dimineaţă spune-i despre
Christos. Dar cât despre munca noastră; voi fi în curând în
stare să-mi deschid propriul atelier şi te voi lua ucenic. Dar
între timp aminteşte-ţi ce ne-a spus Pavel în scrisoarea lui.
A spus să ne îndepărtăm de desfrânaţi şi de idolatri şi că
trebuie să ieşim din lume. învaţă să trăieşti printre ei,
amintindu-ţi că trupul nostru este templul Duhului Sfânt,
cumpărat cu un preţ.
Vocile lor continuară, dar Onisim adormi din nou.
Nu era îngrijorat că îi ghiciseră identitatea; oamenii aceştia
nu-l vor trăda.
După ce luară împreună micul dejun, cei doi băieţi
se îndreptară împreună spre port în zori, şi pe când
traversau străzile adormite jena care stăruia între ei dispăru
cumva.
- Nu-i nevoie să te grăbeşti, spuse Nestor. Ceilalţi
sunt beţi morţi şi nu se vor putea ţine pe picioare încă o oră
sau două. încă nu începem munca.
Onisim îl privi curios. Acum că dormise şi mâncase
bine slăbiciunea îi trecuse şi aproape că ar fi dorit să se fi
alăturat petrecăreţilor de noaptea trecută, doar ca să vadă ce
se întâmpla.
- Ai fost vreodată acolo, Nestor? întrebă el dintr-o
dată.
Tânărul zâmbi trist.
-De multe ori, Onisim, răspunse el. Am fost ca
toată lumea până când m-a găsit Christos. Chiar şi atunci
când Pavel ne predica despre Christos, nu-l înţelegeam.
Crescusem în această groapă de gunoi. Doar când ne-a
scris o scrisoare, am abandonat-o complet. Ne-a spus că
trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, spălate.

147
îndreptăţite, sfinţite. A fost greu la început, dar acum urăsc
să-i aud vorbind despre fleacuri.
Onisim se uita la el uimit.
-Chiar spui adevărul, Nestor? întrebă el. Eşti un
bărbat cu sânge adevărat în vene sau Christos te-a
transformat într-o păpuşă sau într-un fel de zeu? Nu pot
înţelege.
Nestor se opri un timp ca să se gândească la
răspuns. Nu era supărat; căuta cuvintele potrivite.
- Cred că sunt mult mai bărbat decât înainte. Eram
doar un animal, ascultând de dorinţele trupului meu, cu
toate că o parte din mine se răscula dar era neputincioasă.
Şi poţi spune că într-un anume fel am devenit zei. Pavel
spune că Dumnezeu locuieşte în inimile noastre şi că am
văzut lumina gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Christos.
Dumnezeu este în Christos, iar Christos este în noi, şi astfel
devenim bărbaţi adevăraţi cu putere asupra slăbiciunilor şi
a păcatului, fiinţe noi prin Isus Christos.
Ajunseseră în port şi mergeau în tăcere, iar faţa lui
Nestor strălucea în lumina dimineţii. Onisim se împiedică
dintr-o dată. Aceasta era întrebarea pe care voia să i-o pună
prietenului său, şi acesta era răspunsul. Nu putea fi mai
limpede. Dumnezeu coborâse la el prin Isus Christos şi se
părea că îl urmărea prin Isus Christos. Exista un loc de
întâlnire, dar spusese adevărul în noaptea aceea când
stătuse cu Arhip pe câmp şi îi spusese: „Mă tem de acest
Christos care locuieşte în voi. ”
Era şi mai înfricoşat acum. Simţea că era urmărit de
paşi nemuritori. Totul se năruise. Diana era un idol hidos,
în templul frumos al Atenei fusese înşelat şi jefuit, în
dumbrăvile zeiţei dragostei nu era nici tandreţe nici
puritate, doar ruşine, viciu şi murdărie. Christos, cu
poruncile Sale teribile, era tot ce rămânea.

148
 Trebuia să se îndepărteze de aceşti creştini, fiindcă
ei îi aminteau de Christos. Bănuţii îi erau în buzunar, şi
trebuia să mănânce, să bea şi să se veselească. Aproape
ajunseseră în port, şi văzu o corabie mândră cu pânzele
ridicate în briza dimineţii.
- Cred că au ancorat noaptea trecută, spuse
Onisim.
- De douăsprezece ore, răspunse Nestor care
cunoştea mersul corăbiilor. Este corabia de grâne a
împăratului. Dacă vântul este favorabil, va pleca diseară
spre Puteoli sau spre Ostia, porturile Romei.
Şi Onisim, cu impulsul de a fugi mai tare decât el,
îşi spuse: „Şi eu voi pleca cu ea”.

149
 18

VREI o slujbă? Onisim tresări. Şedea pe

jumătate adormit de soarele primăverii într-o
adâncitură de la marginea forumului. Nu puteai dormi mult
în Roma, ziua din cauza zgomotului populaţiei, iar noaptea
din cauza zgomotului vehiculelor, asta ca să nu mai vorbim
de gerurile iernii şi de căldura ucigătoare a verii. Dar câteva
săptămâni va fi primăvară şi zăpada se va topi pe muntele
Albanus. In grădinile de pe malurile Tibrului iarba înverzise,
şi florile răsăreau în ciuda mulţimii şi a gropilor de gunoi.
Visa la asta. Primăvara în Colose! Cascadele repezi, aerai
curat de pe înălţimi, tăcerea binecuvântată întreruptă doar de
behăitul mieilor, narcisele de pe malul râului! Oh, zeilor! De
ce le părăsise?
- Vrei o slujbă? Vocea era poruncitoare şi
nerăbdătoare.
Ridică încet capul şi îl privi ca prin ceaţă pe cel ce-i
vorbise. Faţa îi era suptă şi scofâlcită, înfăţişarea unui om
slăbit; dar muncise la căratul apei, şi asta îi ţinuse muşchii în
formă. Omul din faţa lui părea să se uite la muşchi şi să-i
măsoare lărgimea umerilor, de parcă ar fi vrut să facă ceva
cu ei.
- Ce fel de slujbă?

150
 Orice ar fi fost mai bun decât viaţa pe care o ducea în
prezent; chiar noaptea trecută, înfricoşat de prăbuşirea unei
clădiri supraaglomerate de pe strada pe care locuia, fusese
aproape hotărât să coboare la râu şi să termine cu toate.
Tibrul era mormântul miilor de oameni care nu mai putuseră
face faţă vieţii. Dar apa era murdară, şi el se temea de
moarte. Mai bine să mai continue o vreme. Lucrurile nu
puteau fi mereu atât de grele. Poate că odată cu venirea
primăverii norocul i se va schimba.
- O slujbă bună, spuse omul. O slujbă pentru un om
cu muşchi, o şansă de a ajunge faimos, glorios şi bogat. O
şansă să ajungi la curtea imperială şi să stai chiar în faţa
împăratului! Ce zici? Vino şi antrenează-te ca gladiator!
Căsătoria lui Nero cu divina Popea va avea loc curând, şi
jocurile trebuie să fie mai strălucitoare, mai temerare ca
oricând înainte.
Onisim îl privi gânditor şi râse amar.
- Şi o şansă să mor cu un pumnal în stomac, cu capul
în nisip, replică el. Totuşi, moartea nu poate fi mai rea decât
viaţa pe care o duc acum. îmi oferi locuinţă şi mâncare?
-Orice, răspunse omul. Consultă-ţi zeii şi vino la
mine în seara asta. O să-ţi depui jurământul şi vei face parte
din prima trupă de gladiatori din Italia.
Se întoarse şi plecă, iar Onisim se ridică şi pomi
agale pe străzi, ameţit. Pe străduţele rău mirositoare şi
sufocante nu pătrundea nicio adiere a primăverii, şi
populaţia trăia sub apăsarea permanentă a fricii de incendiu
şi prăbuşirii zidurilor şubrede. Se îndreptă spre casa înaltă cu
patru etaje în care locuia, adăpostit într-o mansardă de sub
acoperiş, fără aer şi fără lumină, în care viermii albeau
pereţii noaptea şi unde dormea chinuit pe o poliţă ieşită din
zid.
Avea puţine lucruri de luat: o trăistuţă cu un schimb
de haine, câţiva sesterţi şi o cuvertură pe care o cumpărase

151
din economiile lui. Făcu o legătură şi informă proprietarul că
mansarda era liberă. Apoi ieşi în stradă cu o zi liberă la
dispoziţie, înainte să se vândă pentru totdeauna, cu trup şi
suflet, sub jurământ, într-o sclavie care se sfârşea doar prin
moarte sau prin acordarea săbiei de lemn care însemna
victorie repetată.
Cum să-şi petreacă ultima zi de libertate? Va mânca
pe gratis diseară, aşa că îşi cheltui bănuţii pe pâine şi fructe
şi vin şi ieşi în afara oraşului. în drumul lui trecu pe lângă
circ, pe sub podul lui Drusus, unde se întoarse ca să
privească încă o dată marele palat imperial de pe Palatin, pe
lângă vilele de la periferie şi prin mulţimea de ţărani care îşi
aduceau produsele la piaţă, până când ajunse în sfârşit pe
Dmmul Apian, cu dealurile Albane întinzându-se în stânga
lui, învăluite de răcoarea dimineţii. Strecurându-se printre
mormintele şi statuile care mărgineau drumul, urmă o cărare
printre dealuri şi mâncă pe o pajişte lângă o cascadă. Iarba
din jurul lui era smălţuită de margarete şi gălbenele. Păsările
cântau şi mieii zburdau, şi în faţa lui o grădină de piersici în
floare îşi răspândea mireasma. Alături, un sclav fericit cânta
săpând un şanţ de irigaţie, şi un copil râdea lângă el. Totul
vestea un nou început, dar Onisim ştia că pentru el era
sfârşitul.
Cu doi ani înainte, rupt de foame şi de oboseală,
parcursese pe jos cele o sută şaizeci de mile de la Puteoli la
Roma şi ajunsese pentru prima dată pe creasta drumului
Apian, privind în jos, uimit, vasta şi aglomerata capitală.
Aici era inima imperiului, sediul divinului împărat, ţinutul în
care toate popoarele pământului îşi aduceau grâul şi vinul,
mirodeniile şi mărfurile, oraşul de unde legiunile mărşăluiau
spre cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Cu siguranţă că
aici va găsi libertatea şi va pleca în lume cu capul ridicat.
Aici, undeva între templele acestea de marmură şi între
statuile strălucitoare, îşi va găsi norocul, şi apoi se va grăbi

152
să plece peste mări şi ţări, mândru şi liber, înapoi în
Laodicea.
Descoperise repede că Roma avea două feţe. Niciuna
din ele nu avea nimic bun în ea. împăratul divin, pe care îl
văzuse odată recitându-şi poeziile într-un teatru public, era
un tânăr gras, isteric şi nebun care, se spunea, şi-a ucis
propria mamă şi soţia şi şi-a izgonit sfetnicul cel mai
înţelept, Seneca. Prin toată Roma sclavii descriau orgiile lui
nocturne, unde oamenii mâncau şi beau până vomitau şi apoi
mâncau din nou; unde vinul curgea din fântâni şi oaspeţii
beau până cădeau sub mese. Faţa curţii era coruptă, crudă,
iubitoare de plăceri, trăind într-un lux fantastic.
Cealaltă faţă era faţa sărăciei. Mii de oameni, care
trăiau din mâncarea gratuită pe care le-o dădea împăratul, îşi
petreceau viaţa lenevind şi privind jocurile; dar străinii,
nenorociţii vântură-lume care, ca şi el, îşi părăsiseră patria şi
veniseră la Roma atraşi de mirajul bogăţiei ei, nu aveau
drept la mâncarea gratuită. înghesuiţi în case
supraaglomerate care se clătinau, se chinuiau cum puteau să
supravieţuiască sau, ca să nu moară de foame, se vindeau
singuri ca sclavi.
Da, asta ajunsese să facă. Chinurile ultimilor doi ani
se sfârşeau aici, în această nouă şi sinistră sclavie, care îi
oferea aproape sigur o moarte violentă, în schimbul mâncării
care să-i prelungească viaţa nenorocită.
Hoinări mult timp, departe în inima dealurilor,
respirând adânc aerul cald şi primăvăratic, răcorindu-se cu
apă din izvoare curate, privind poate pentru ultima dată
verdeaţa şi florile, şi încercând să-şi înăbuşe amintirile.
După-amiaza se întoarse în oraş şi înainte de apus depusese
jurământul. Se angajase singur cu trup şi suflet, abandonând
toate drepturile umane, să moară la comanda mijlocitomlui.
Masa îmbelşugată cu care fu servit imediat ce intră în baracă
îl mai înveseli, fiindcă nu mâncase cum trebuie de când

153
plecase din Colose. Vinul curgea în voie, şi barăcile în care
locuiau erau confortabile, cu băi şi săli de gimnastică. Poate
că, atât cât va mai dura, viaţa va fi frumoasă, se gândi
Onisim; apoi privi la tovarăşii săi şi inima i se cutremură.
Erau oameni cu trupuri uriaşe şi muşchi puternici, oameni
care se antrenau în fiecare zi; feţele lor erau necioplite şi
brutale, şi mulţi dintre ei aveau cicatrice groaznice. Mâncau
cu lăcomie tot ce li se punea în faţă şi înjurau şi blestemau.
Mâine nu va fi antrenament, şi tot ce aveau de făcut era să se
distreze.
Dar nu erau chiar toţi aşa. Chiar în colţ stătea un om
cum nu mai văzuse Onisim niciodată; un uriaş cu părul
blond şi ochii albaştri care mânca cumpătat. Nu înjura şi nu
blestema; când privea în jur, părea foarte întristat. Se uită la
Onisim şi îi zâmbi cu un zâmbet timid.
Dar dacă mâncarea şi cazarea erau foarte bune,
antrenamentul era pe măsură de brutal. Erau trataţi ca nişte
ocnaşi, biciuiţi şi întărâtaţi ca animalele. Transpirând,
gâfâind şi blestemând, se chinuiau în fiecare zi cu teste care
cereau o putere supraomenească de a îndura, şi erau
pedepsiţi nemilos dacă eşuau. La sfârşitul celei de-a patra
zile, Onisim, zăcând istovit pe spate, se întrebă ce diferenţă
era între ei şi fiarele din cuştile amfiteatrului, biciuite şi
arătându-şi colţii când învăţau trucuri pentru distracţia
împăratului.
Deschizând ochii, fu uimit să-l vadă pe gladiatorul cu
ochi albaştri aşezat lângă el.
-Mâine este festivalul, spuse el cu un uşor accent
străin. Nero va sta pe tronul împărătesc în amfiteatru şi noi
vom lupta câte doi până la moarte. Vei fi luat să priveşti şi să
te obişnuieşti cu vederea sângelui.
Onisim păli.
- Şi tu? întrebă el. Vei lupta?

154
 -Da. Am mai luptat de două ori. Mi-am doborât
inamicul şi am câştigat. Dacă mai câştig de trei sau patru ori,
o să devin rudiar şi voi scăpa de această meserie sângeroasă
şi murdară.
- Dar dacă o urăşti atât de tare, de ce ai semnat?
- Nu am avut de ales. Am fost adus din Britania în
marşul triumfal al lui Aulus Plautius. Mulţi dintre noi au fost
ucişi, dar eu eram doar un băieţandru şi m-a luat ca sclav.
Am slujit şapte ani în casa lui şi a frumoasei lui soţii,
Pomponia Grecina; apoi ea a fost omorâtă din ordinul
acestui criminal nemernic, împăratul, fiindcă servea altor
zei. Gospodăria ei a fost desfăcută, şi eu am fost vândut unui
stăpân crud şi nedrept. Acesta a murit din cauza beţiei, iar
eu, din cauza puterii mele, am fost vândut mijlocitorului.
- Şi dacă îţi câştigi libertatea, ce vei face?
El zâmbi cu zâmbetul lui prietenos, care îl făcea şi
mai ciudat printre oamenii aceştia violenţi şi neciopliţi. Cine
câştigă sabia de lemn este un om bogat, spuse el. Mai întâi
îmi voi cumpăra libertatea şi apoi, când va pleca următoarea
legiune, o voi însoţi acasă.
- Acasă? în Britania?
-Da. Este o ţară bună. Fără soare arzător şi fără
oraşe hidoase şi aglomerate. Pământul este roşu şi bogat.
Mările sunt reci şi cenuşii, şi ierburi purpurii cresc pe stânci
sub cerul cenuşiu. Coliba noastră din nuiele era aproape de
ţărm. Poate că o mai găsesc.
- Cu cine te vei lupta?
- Nu ştiu. Ne tragem la sorţi partenerii. Priveşte-ţi cu
atenţie tovarăşii diseară, Onisim. Doar jumătate din ei se vor
întoarce. Armele tocite cu care ai învăţat să lupţi vor fi
schimbate mâine cu săbii şi pumnale de oţel.
Un banchet îmbelşugat fusese pregătit pentru
gladiatori în seara aceea, şi publicul fusese primit să vadă

155
eroii de mâine. Cei mai mulţi dintre gladiatori beau şi se
distrau, fiindcă timpul lor pe pământ era scurt, aşa că se
bucurau cât mai puteau. Alţii mâncau cu măsură şi beau
puţin de frică să nu-şi piardă cunoştinţa, iar alţii, cu teama de
moarte zugrăvită în privire, plângeau şi îşi chemau zeii.
Pentru Onisim fu o masă ciudată şi sinistră, şi nu avu
poftă de mâncare. Se aşeză lângă briton şi se mai învioră la
vederea calmului acestuia. Nu-i păsase de nimeni până
atunci, dar acum se trezi că îşi doreşte cu ardoare ca
prietenul lui să-şi câştige libertatea şi să poată pleca înapoi
în ţara lui ciudată şi îngheţată, la părinţii şi zeii lui.
- La ce zei vă închinaţi în Britania? întrebă Onisim
dintr-o dată.
Omul se întoarse gânditor.
- în ţara mea ne închinăm zeilor tunetului şi
războiului, şi către ei strig în arenă. Dar stăpâna mea,
Pomponia, se închina unui Dumnezeu al milei şi al păcii şi
al dragostei, care chema pe toată lumea la El, iudei şi
neamuri, sclavi şi liberi, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii.
Dacă mor mâine, îmi încredinţez sufletul Dumnezeului
Pomponiei.
Onisim îl privi, şi faţa i se albi. Din nou? Paşii aceia
neobosiţi îl ajunseseră din urmă? Era cu siguranţă acelaşi -
niciun alt zeu nu se numea Dumnezeul milei şi păcii şi
dragostei. Anii se întorceau în urmă, şi el uită veselia,
blestemele şi râsetele care sfidau moartea. Simţi mirosul
dulce al ierburilor scăldate de razele soarelui, şi văzu o
feţişoară dulce ridicată spre el, înconjurată de flori, şi auzi o
voce timidă:
- Oare a spus vreunul din zeii noştri: „Lăsaţi copiii
să vină la Mine”? Cred că numai Christos a spus asta.

156
 19

RITONUL câştigă lupta, şi antrenamentul

deveni şi mai dur, dar fu cruţat de alte lupte
B toată vara. Căsătoria lui Nero cu Popea se apropia, şi cei
mai promiţători gladiatori erau păstraţi pentru marea zi a
festivităţilor. Onisim, datorită graţiei şi frumuseţii lui, era
protejat cu grijă de răni şi moarte. în fiecare zi se lupta cu
arme oarbe şi îşi întărea muşchii în sala de gimnastică. Ca
să se obişnuiască cu vederea sângelui era obligat să meargă
de două-trei ori pe săptămână să vadă condamnaţii la
moarte aruncaţi fiarelor sălbatice în zori; de două ori, la
sărbători, fusese scos în arenă cu un gladiator semi-antrenat
care nu promitea să devină unul bun şi îl doborâse uşor cu
un pumnal ascuţit. Prima dată tremurase şi i se făcuse rău,
dar a doua oară îşi întorsese repede faţa de la trupul care
zăcea pe nisip şi primise cununa de lauri, forţându-se să se
gândească la banii de aur şi argint pe care îi aruncau
privitorii.
Devenea din ce în ce mai obişnuit cu măcelul şi
vărsarea de sânge, tot mai asemănător brutelor printre care
trăia, dar două lucruri îl salvau de la degradarea supremă.
Unul era prietenia cu britonul, care rezista contaminării şi
care ura toată afacerea de la început până la sfârşit. Acest

157
om, în mijlocul morţii, violenţei şi desfrâului, rămăsese cu
un suflet de copil, printre ei dar nu ca ei, iar bunătatea lui îl
ajuta pe Onisim să nu-şi piardă demnitatea de om şi să
devină o fiară pentru totdeauna.
Al doilea lucru era amintirea Irinei. El trăia într-un
oraş pârjolit unde nisipul se înroşea zilnic de sânge şi
oamenii cădeau din ce în ce mai jos, dar ţara ei era canionul
în care aerul era rece şi curat, apa proaspătă şi stâncile
ascuţite şi colţuroase. Dacă avea să o mai întâlnească
vreodată, nu trebuia să se coboare la statutul de fiară. Dacă
continua să câştige, va deveni într-o zi un om bogat şi liber.
Ca şi britonul, se va întoarce acasă într-o zi.
Pe măsură ce zilele fierbinţi şi uscate treceau,
antrenamentul câştigătorilor devenea din ce în ce mai
specializat. Nu mai zăboveau în amfiteatru ci se trezeau în
zori pentru primele exerciţii. Aveau o dietă specială.
Masajul dura mai mult, antrenamentul practic devenise mai
intens, iar timpul liber supravegheat cu grijă. „Primii aleşi
pentru sacrificiu” îi numeau tovarăşii lor, dar lui Onisim
începuse să-i placă. Toţi cei care vor supravieţui marii zile
a ospăţului de nuntă vor deveni rudiari la sfârşit, şi ştia că
dintre toţi laurii învingătorilor le vor reveni lui şi
britonului.
Acum că zilele festivităţilor se apropiau, gmpului i
se permitea rareori să părăsească barăcile, fiindcă erau
consideraţi cea mai valoroasă proprietate din Roma; dar
chiar şi aşa aflaseră despre pregătirile care se făceau.
Cohortele pretoriene de pe Câmpul lui Marte erau antrenate
cât era ziua de lungă, exceptând ora prânzului; şi porturile
erau înţesate de corăbii care aduceau fmcte rare, mirodenii,
şi aur şi argint de la capătul pământului. Fiecare ţară îşi
trimitea tributul împăratului, şi menajeriile erau pline.
Noapte de noapte, cuşti uriaşe erau cărate pe străzi,
aducând hipopotami din Nubia, lei din Mesopotamia,

158
elefanţi, tigri, leoparzi şi pantere din Africa de nord.
Somnul, în anumite cartiere, devenise imposibil din cauza
răgetelor lor. Toată lumea era veselă, fiindcă pâinea şi
vinul şi dulciurile plouau asupra populaţiei, şi cu toţii
aveau să trăiască din plin câteva săptămâni glorioase.
Onisim era din ce în ce mai neliniştit. Ziua era
foarte bucuros, simţind sângele luptelor şi auzind
scrâşnetul armelor, sigur de victorie. Dacă va scăpa cu
viaţă va deveni sigur rudiar, în rând cu cele mai înalte
nume din Roma. Dar noaptea se trezea cu un sentiment
ciudat de groază, ud de transpiraţie, de parcă umbra morţii
l-ar fi învăluit deja. într-o noapte se îngrozi atât de tare
încât se ridică şi se aşeză pe podeaua dormitorului;
prietenul lui, britonul, veni şi se aşeză lângă el.
- Ştiu, spuse el. Este groaza din timpul morţii. Eu
nu cred că îmi voi mai vedea vreodată ţara. Oh, ce n-aş da
să simt încă o dată răcoarea ploii de vară pe faţă şi să simt
mireasma umedă a pădurilor de stejar!
Primele câteva zile ale festivalului trecură cu bine.
Britonul era în grupul samniţilor şi se lupta cu sabia şi
scutul. Onisim, în grupul tracilor, era înarmat cu un pumnal
şi o pavăză, şi amândoi măturau totul în cale. Zi după zi,
când celelalte distracţii se terminaseră şi mulţimea se
plictisea, coborau împreună cu ceilalţi gladiatori şi
amfiteatrul se înviora. Mergeau în jurul arenei în costumaţii
militare, urmaţi de slujitori care le duceau armele. Când
ajungeau la loja regală, se întorceau şi îşi întindeau mâinile
către Nero şi-l salutau: „Glorie, împărate, noi, cei care vom
muri, te salutăm.” Zi după zi îşi văzură adversarii căzând,
uneori morţi, alteori răniţi. Dacă le mai rămânea putere, cei
ce pierdeau ridicau braţul stâng cerând milă, şi în tăcerea
de moarte toate privirile se întorceau spre Nero care putea
salva vieţile prin ridicarea degetului. Zi după zi primeau
premii costisitoare, vase aurite şi daruri preţioase.

159
Deveniseră oameni bogaţi, şi nu va mai dura mult până vor
deveni oameni liberi. Atât de mulţi muriseră.
Apoi veni nenorocirea. Fusese o zi zbuciumată.
Conducătorii trăsurilor uşoare şi caii lor dăduseră un
spectacol minunat şi se acoperiseră de glorie. Doisprezece
elefanţi luptaseră până la moarte cu o echipă de barbari
înarmaţi. Criminalii se luptaseră cu leoparzii. Elefanţii
scriseseră propoziţii în latină pe nisip cu trompele şi
îngenuncheaseră în faţa lojii împăratului. Oameni înarmaţi
luptaseră cu taurii, iar leii şi tigrii se sfâşiaseră în bucăţi.
Acum spectatorii istoviţi, obosiţi de violenţă, moarte şi
vărsare de sânge, lâncezeau în uscăciunea înserării.
Mâncare, daruri şi pungi cu bani erau împărţite
mulţimii pentru a menţine entuziasmul. Popea, care şedea
alături de soţul ei, fusese văzută căscând; ceva trebuia făcut
repede. Nero şopti ceva unui slujitor care dispăru în fugă.
-Gladiatorii, gladiatorii! Era strigătul care atrăgea
de obicei atenţia tuturor, dar în seara aceea Roma lâncezea.
Aplauzele fură mai slabe când tinerii uriaşi îşi salutară
împăratul şi se întoarseră să-şi aleagă partenerii. îl găsiră
pe mijlocitor cufundat în gânduri.
-Divinul împărat vrea ceva nou, anunţă el. A
comandat ca britonul să lupte cu frigianul, tracul cu
samnitul, pumnalul cu sabia. Va fi o luptă nebunească.
Luaţi-vă armele. Muzica a început să cânte.
Aşadar se ajunsese la asta. Prietenii trebuiau să se
ucidă între ei. Onisim închise ochii şi realiză că gura i se
uscase de teamă. Britonul va deveni rudiar astăzi, fiindcă
sabia va învinge cu uşurinţă pumnalul; dar el, Onisim, nu
va fi acolo să se bucure.
-Grăbiţi-vă! strigă mijlocitorul. Trompetele sună.
Când cei doi învingători intrară în arenă, se aşternu
o tăcere surprinsă, apoi mulţimea începu să freamăte. Nu
mai era nevoie de niciun stimulent. Chiar şi senatorii se

160
ridicaseră de pe scaunele lor de piatră. După un moment de
agonie, britonul lovi cu sabia fără tragere de inimă, iar
Onisim se apără cu pumnalul fără entuziasm.
Ce se întâmpla? Oamenii aceştia jucau teatru, nu
luptau ca să ucidă. Nero era gata să-şi piardă cumpătul, iar
mulţimea zbiera înnebunită. Instructorul traversă arena cu
biciul în mână şi-i lovi peste picioare urlând.
-Luptaţi-vă! Ucideţi! Dacă nu, dau drumul fiarelor!
Britonul lovi şi vârful săbiei pătrunse în braţul stâng
al lui Onisim, sfărâmându-i osul ca un vreasc. Pavăza
băiatului căzu, şi el se apropie. închizând ochii, înfipse
adânc pumnalul în trupul britonului care lovi orbeşte încă o
dată umărul băiatului şi căzu pe spate, sângerând. Căzuse
în nisip şi mulţimea urlătoare se ridicase în picioare ca un
singur om.
Onisim trase pumnalul din trupul adversamlui său.
îşi urmase instinctul şi îl lovise drept în inimă. Nu auzea
nimic din urletele sălbatice. Stătea nemişcat privind în jos,
singur cu durerea lui şi cu prietenul lui pe moarte care l-ar
fi putut ucide cu atâta uşurinţă dacă ar fi vrut. Ochii albaştri
priveau drept în ochii lui, şi nu era nici ură nici mânie în
acea privire, doar aceeaşi durere răbdătoare şi aceeaşi
bunătate.
-Spre Dumnezeul milos al Pomponiei, şopti el şi
apoi se ghemui pe nisipul argintiu. Britonul plecase acasă.
- Rudiar! Rudiar!
Cuvintele izbucniră din toate părţile amfiteatrului.
Nero coborâse din loja lui, şi faţa lui umflată se schimonosi
într-un zâmbet hidos când îi dărui sabia de lemn, semnul
eliberării unui gladiator. Aur, flori, daruri cădeau în jurul
lui, dar Onisim le întoarse spatele şi ieşi din arenă. Era
ameţit din cauza sângelui pierdut şi agoniza din cauza
rănilor, dar asta era nimic în comparaţie cu agonia din
inima lui. Ce însemnau acum bogăţia şi faima şi gloria? îşi

161
omorâse prietenul, singura rază de bunătate pe care o
găsise în acest oraş josnic. Să fie lăsaţi să moară împreună!
Ieşise pe străzile pustii. Luna plină strălucea, şi era
răcoare. Tibrul nu era departe, şi va merge de-a lungul
malului până la o porţiune mai curată, şi apoi - spera să
găsească uitarea, dar nu era sigur. Exista o cale care ducea
spre bucuria eternă, dar o refuzase demult. Era conştient de
ochii care îl priveau când îşi târa picioarele prin praful
drumului: ochii îngroziţi ai lui Arhip care cădea sub
picioarele mulţimii; ochii iubitori ai mamei lui pe care o
lovise; ochii speriaţi ai lui Glaucus care îi aruncase auml;
ochii îndureraţi, iertători, murind, ai britonului. Hăituit,
tulburat de remuşcări, se târî până ajunse la apele
întunecate ale fluviului. Acolo teama de moarte îl cuprinse
şi ezită, nehotărât.
Auzi nişte paşi pe cărarea din spatele lui. Se
întoarse, uimit, şi o umbră necunoscută trecu pe lângă el.
Dar deodată razele lunii luminară trăsăturile unui evreu, şi
Onisim le recunoscu pe loc. Anii se întoarseră, şi el era din
nou în atelieml din Efes, un băiat obosit care credea că
Filimon nu se va mai sătura de vorbit.
-Stăpâne Acuila! Stăpâne Acuila! Căzuse în
genunchi în praf, strângând colţul mantiei omului cu mâna
dreaptă. Apoi luna se întunecă, murmurul râului încetă, iar
el căzu în întuneric şi uitare.

162
 20

IMŢI că fusese ridicat şi dus undeva, auzi

se
S murmur de voci şi totul se învălui în pace şi
tăcere; apoi nu mai ştiu nimic până a doua zi, când
trezi
încălzit de soarele după-amiezii, care croia cărări de lumină
într-o curte umbrită de o boltă de vie. El zăcea pe o saltea
într-o cămăruţă cu vedere spre curte. Slăbit de pierderea
sângelui, zăcu acolo nemişcat, amintindu-şi încet tot ce se
întâmplase. Fusese dezbrăcat de uniforma lui de aur şi
purpură, spălat şi îmbrăcat într-o haină albă şi răcoroasă.
Braţele îi fuseseră bandajate cu grijă şi legate peste piept,
iar rana din umăr era curăţată şi pansată.
în ce paradis plin de pace ajunsese? Ultima lui
amintire era cea a întunericului şi a apelor negre ale
Tibrului în a căror adâncuri ar fi zăcut acum dacă nu ar fi
fost acea faţă. Nu-şi amintea că se prinsese ca de o ancoră,
dar era sigur că printre ceţurile groazei văzuse faţa
stăpânului Acuila din Efes. Presupunea că el era cel care îl
adusese aici, oprise sângerarea şi îi salvase viaţa.
Dar oare dorea să-i fie salvată viaţa? Alte amintiri
reveniră în forţă: prietenul lui zăcând fără suflare pe nisip;
slujitorul care aştepta, deghizat în Caron, grăbindu-se să-l
lovească cu un ciocan în cap ca să vadă dacă murise

163
într-adevăr; ultima privire iertătoare şi şoaptele de pace.
Onisim se întoarse cu faţa spre perete, ca să nu-i vadă
nimeni ticăloşia.
Auzi nişte paşi uşori în curte, şi privi afară. O
femeie îl privea, şi avea o faţă cunoscută. La fel îl privise şi
în noaptea aceea teribilă când credea că Arhip murise, şi ea
îl liniştise şi avusese grijă de el.
-Stăpână Priscila! şopti el, dorind poate să vadă
dacă era în toate minţile şi nu avea vedenii.
Ea îl privi ca şi cum l-ar fi recunoscut şi ea şi
încerca să-şi amintească unde se întâlniseră. Dar memoria
nu o ajută, şi ea scutură din cap.
- Efes, spuse Onisim cu o voce slabă. M-ai
adăpostit şi m-ai pus să dorm cu micul Levi în noaptea
aceea în care Pavel a părăsit oraşul.
- îmi amintesc. Faţa ei era gânditoare. Erai un biet
copil speriat atunci, căutându-ţi stăpânul. Te-ai schimbat
mult. Cum ai ajuns în Roma?
Nu avusese timp să se gândească la o poveste
credibilă; dar realiză că era liber de teamă, fiindcă aceşti
creştini nu-l vor trăda.
-Stăpânul meu m-a eliberat, minţi el. Am muncit
pe o corabie cu grâne care venea la Roma şi am câştigat
gloria în amfiteatru.
-Aşadar ai fost rănit în luptă. Am recunoscut
îmbrăcămintea gladiatorului. Ai pierdut mult sânge. Dar îi
mulţumim Domnului că mai trăieşti.

-îmi doresc să fi murit, mărturisi el. Stăpână

Priscila, noaptea trecută mi-am omorât prietenul. Ce mai
înseamnă viaţa şi gloria pentru mine?
- Există iertare şi o viaţă nouă, spuse ea blând. Dar
acum trebuie să te odihneşti, şi apoi bătrânii bisericii vor
vorbi cu tine. Uite, ţi-am adus o băutură care îţi va uşura
164
durerile; apostolul Luca, doctorul care ţi-a îndreptat oasele
rupte şi ţi-a pansat rănile, a spus că va veni să te vadă
înainte de apus.
îi dădu o băutură răcoritoare, îi aranjă perna şi plecă
să prepare masa. Petele de lumină de pe podea străluciră un
timp, apoi se stinseră pe măsură ce soarele asfinţea în
spatele clădirilor. Uşa se deschise, şi doctorul pe care îl
aştepta intră în cameră, îl examină cu atenţie şi îi schimbă
pansamentul rănilor.
-Arăţi mai bine, spuse apostolul Luca, dar braţul
ţi-a fost rupt şi ai pierdut mult sânge. Trebuie să te
odihneşti un timp.
Onisim îl privi tulburat.
- Stăpânul Acuila m-a adus acasă la el? întrebă el.
Luca ezită. Acest tânăr palid şi slăbit câştigase la
jocuri. Sabia de rudiar zăcea alături de el, şi probabil că va
fi primit în înalta societate de îndată ce se va face bine.
Deja se auzeau zvonuri privitoare la marea persecuţie ce va
urma. Unii dintre ei fuseseră deja prinşi şi condamnaţi;
Pavel era în închisoare. Nu era bine să ai încredere în
oricine. Răspunse diplomatic.

- Îl cunoşteai dinainte pe stăpânul Acuila?

-Da, îl ştiu de când eram doar un băiat care
hoinărea în Efes. Noaptea trecută a trecut pe lângă mine pe
stradă. Eram foarte supărat, şi mi-a părut bine să văd o faţă
cunoscută. L-am strigat fiindcă eram slăbit şi bolnav, apoi
mi-am pierdut cunoştinţa. A fost foarte bun cu mine şi m-a
adus aici.
- Da, stăpâna Priscila este o femeie cu inima foarte
bună, care a îngrijit pe mulţi nenorociţi fără adăpost. Am
înţeles că o cunoşteai dinainte şi pe ea.
- Da, tot din Efes. Cât de ciudat! în aceşti doi ani de
când sunt în Roma nu am văzut nimic bun şi nu am găsit pe
nimeni în afară de un singur om, pe care l-am ucis cu
165
propriile mele mâini în arenă noaptea trecută. Şi acum se
pare că norocul sau zeii m-au adus la cei care au avut grijă
de mine. Viaţa este fără valoare în Roma. De ce nu m-a
lăsat să mor în stradă sau să mă arunc în Tibru cum mi-am
propus? Ar fi fost mai bine pentru mine.
-Dar spuneai că îi cunoşti pe stăpânul Acuila şi
stăpâna Priscila. Te-ai fi aşteptat să te lase să mori pe
stradă?
- Nu, fiindcă se închină Dumnezeului lor, Christos,
şi El i-a învăţat să fie buni. Mi se pare că şi tu, stăpâne
Luca, îl slujeşti pe Christos, fiindcă m-ai îngrijit bine fără
să-mi ceri nimic înainte. Dar pot să-ţi plătesc, şi ţie şi
stăpânei Priscila. La barăci răsplata mă aşteaptă; doar că
noaptea trecută nu aveam nici un chef de ea.
Luca nu păru interesat.
- Atunci ai auzit de Christos?
- De multe ori. Priscila îţi va spune că sunt un sclav
eliberat. Stăpânul meu era creştin şi la fel era şi casa lui.
- Atunci fă-ne o favoare, care este mai de preţ decât
aurul. Când te vei întoarce la faimă şi bogăţie nu ne trăda
pe noi şi pe cei ce vor veni aici. Pe unii din ei îi vei întâlni
zilnic în palatul Cezarului. Nu arăta că-i recunoşti.
Timpurile sunt grele pentru urmaşii lui Christos, şi
împăratul ne urăşte. Aminteşte-ţi că ţi-am făcut bine, şi uită
această casă.
- Sunteţi în siguranţă. Nu am chef să mă întorc la
faimă şi bogăţie. Sunt sătul de vărsări de sânge şi plăceri şi
beţii şi ură.
-Atunci stai cu noi şi învaţă despre Christos. Se
făcu o pauză, şi Onisim rămase tăcut. Luca se ridică,
fiindcă ochii pacientului său ardeau de febră.
- Te voi vedea din nou mâine, spuse el. Rămas bun.

166
 Dar nu părăsi casa. Trecu printr-o cameră care
dădea în curte şi în curând stăpâna Priscila apăru cu
mâncare. Levi, care avea acum doisprezece ani, o ajuta.
Tatăl său, Acuila, nu ajunsese încă acasă.
Dar Onisim nu putea dormi. Cu siguranţă că ceva se
întâmpla în casă. La fiecare câteva minute uşa de afară se
deschidea încetişor şi Onisim vedea umbre de bărbaţi şi
femei şi copii care se intrau într-o cameră din partea
cealaltă a atriumului. Auzea şoapte neliniştite şi vocea
doctorului Luca. în lumina lămpii bolnavul le vedea
umbrele uriaşe pe pardoseala curţii. Lampa fu aşezată pe o
masă pe care se afla o cupă şi o pâine. Dintr-o dată vocile
lor se înălţară într-un imn, şi Onisim ridică capul şi ciuli
urechile. Clare şi dulci în întuneric, cuvintele ajungeau
până la el:

Isus Christos a venit în lume să salveze păcătoşii

Dacă murim cu El, vom domni la dreapta Lui.

Păcătoşii! Ce păcătos fusese el! Ce trădător, ce

mincinos, ce ucigaş! Acum era prea târziu, fiindcă îl
lepădase pe Isus Christos demult şi fugise de El.
Vocile continuau, mereu şi mereu. Nu mai auzi ce
spuneau fiindcă aţipi. Apoi se trezi dintr-odată, fiindcă
cineva citea, şi vocea lui răsuna, puternică şi vibrantă, în
toată căsuţa:
-Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici
viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici
lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici
adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne
despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Christos
Isus, Domnul nostru.
Şi nici distanţa, nici marea nici uscatul, se gândi
Onisim cu un fior. Fugise mii de mile de vocea aceea

167
iubitoare, şi nu putuse scăpa de ea. Se putea ca paşii aceia
teribili care îl urmăriseră să-l fi prins în cele din urmă?
Trebuia să-l înfrunte oare pe acest Dumnezeu al iubirii?
Când Acuila intră în vârful picioarelor în cameră, îl
găsi tremurând şi ud de transpiraţie.
-Din ce carte citeau? întrebă Onisim după ce se
salutară.
-Am citit din epistola pe care ne-a scris-o Pavel
acum patru ani, răspunse Acuila. Tocmai ne întorseserăm
din Efes când a sosit. Micul grup de creştini învăţase
despre Christos de la cei care auziseră de El de la alţii; şi
când lucrurile trec din gură în gură se încurcă. Ne-a scris ca
să ne explice de ce a murit Christos, dar mai aveam multe
întrebări. A fost o zi măreaţă cea în care Pavel a venit în
Roma.
Onisim, în ciuda slăbiciunii, se ridică pe jumătate.
-Pavel! repetă el. în Roma! Vrei să spui că e aici
acum?
- Da, da, răspunse Acuila, e aici de peste un an. A
fost adus aici ca prizonier fiindcă a cerut judecata
Cezarului. Dar îl tratează cu bunătate. Locuieşte în propria
lui casă închiriată şi are voie să primească oaspeţi şi să-şi
scrie epistolele. Doar că este păzit zi şi noapte de un soldat
şi nu are intimitate.
Dar Onisim nu-l mai asculta.
- Trebuie să merg să-l văd, spuse el.

168
 21

ONISIM se însănătoşi repede, şi după patru

sau cinci zile îi spuse lui Luca, bunul lui
doctor, că se putea mişca şi nu voia să mai abuzeze de
ospitalitatea stăpânei Priscila. Banii lui se aflau ascunşi în
siguranţă în baracă, şi îi va plăti pentru găzduire şi va găsi
o altă locuinţă. Dar mai întâi avea o rugăminte. Nu ar vrea
Luca să vină cu el în vizită la Pavel?
Luca era surprins. Stătuse zi de zi alături de acest
băiat nefericit şi îi vorbise despre Christos, dar el nu-i
răspunsese nimic, doar îşi mişcase capul neliniştit pe pernă,
de parcă nu ar mai fi vrut să audă. Nu ştia că Onisim era
chinuit zi şi noapte de povara vinovăţiei care devenise
insuportabilă şi că, ştiind preţul pe care trebuia să-l
plătească să scape de ea, nu îndrăznea.
-Vom merge mâine, spuse Luca, pe răcoare. Este
întemniţat lângă barăcile pretorienilor.
Plecară împreună în seara următoare; Onisim era
atât de slăbit încât se sprijinea ca un bătrân pe braţul lui
Luca. Acuila locuia în cartieml iudeilor, de partea cealaltă
a Tibmlui, aşa că trecură împreună râul şi se aşezară să se
odihnească într-o grădină. Apoi îşi continuară încetişor

169
drumul, şi la asfinţit ajunseră la o căsuţă ascunsă în umbra
barăcilor.
- Are foarte mulţi oaspeţi, spuse Luca. S-ar putea
să
trebuiască să aştepţi.
Bătu la uşă şi o voce îl invită să intre.
- Tu eşti, Luca? întrebă vocea obosită a unui
bătrân
dinăuntru. Mă bucur că ai venit. Avem o bucurie deosebită
în seara asta. Cine crezi că a venit să ne viziteze tocmai din
Frigia?
Frigia? Onisim ar fi luat-o la fugă, dar curiozitatea
nu-l lăsă. Luca îl conduse cu blândeţe înăuntru, şi când
ochii i se obişnuiră cu întunericul văzu o privelişte pe care
nu avea să o uite niciodată.
Un om şedea pe scăunel, legat cu un lanţ de
încheietura mâinii de un soldat roman voinic care dormea
pe podele. Prizonierul era acelaşi Pavel pe care îl văzuse la
Efes, dar mult mai bătrân şi mai fragil; se uita la noii veniţi
cu ochii tulburi, ca şi cum i-ar fi recunoscut cu greu. Faţa
lui era luminată de bucurie când se uita la ucenicii de la
picioarele lui, şi îşi pusese mâna plin de iubire pe capul
unui călător nou-venit.
- Vino mai aproape, şi vezi singur, Luca. M-ai
auzit
adesea vorbind despre el. Fratele meu în Christos, iubitul
meu Epafra din Asia.
Călătorul se întoarse să-l salute pe Luca şi îl văzu pe
tânărul palid şi speriat care privea spre uşă. Rămaseră
uitându-se unul la altul uimiţi câteva minute, apoi Epafra
vorbi.
-E posibil? spuse el, încurcat. Nu ai fost tu mulţi
ani în slujba fiului şchiop al lui Filimon? Am auzit că ai
murit în cutremurul din Laodicea. Cum ai ajuns aici?
Vocea lui era aspră, şi totuşi Onisim rămase tăcut,
170
ţintuit locului. Nebunule! striga raţiunea lui. întoarce-te şi
fugi! Mai ai încă timp! Gândeşte-te la pedeapsa unui sclav

171
fugar. Gândeşte-te la cei care, pentru aceeaşi crimă, chiar
în acest oraş, au fost însemnaţi cu fierul roşu, răstigniţi,
aruncaţi fiarelor. Ce mai aştepţi?
Paşii care te urmăreau te-au prins în sfârşit, îi
spunea inima. Eşti la ananghie. Acum este ultima ta şansă
de scăpare. Dar dacă scapi acum, scapi pentru totdeauna,
şi chiar îţi doreşti să scapi? Aşa că rămase liniştit şi
răspunse umil.
-Da, eu sunt. Am scăpat cu viaţă şi am venit la
Roma. Am suferit mult şi povara vinovăţiei a devenit
insuportabilă, aşa că nu mai vreau să trăiesc. Am fost
bolnav şi acum mă odihnesc, dar îl rog pe stăpânul Pavel să
vorbească mai târziu cu mine.
într-adevăr, capul i se învârtea şi se schimbase la
faţă într-un cenuşiu nesănătos. întinse mâna să se sprijine şi
Luca veni alături de el într-o clipă. Doctorul îşi întinse
mantaua veche pe podea şi îşi aşeză pacientul lângă
soldatul roman. Onisim închise ochii şi ştiu că acesta era
sfârşitul. Era încolţit şi trebuia să se întoarcă şi să asculte
poruncile neînduplecate ale iubirii şi să se închine unui
Stăpân nou, veşnic. Scurta, zadarnica lui libertate se
terminase.
Dar care ar putea fi aceste porunci, era prea obosit şi
slăbit ca să se gândească. Zăcu liniştit şi în pace şi ascultă
conversaţia micului grup, primele noutăţi pe care le primea
de acasă după doi ani.
Vorbeau despre bisericile din Laodicea, Hierapolis
şi Colose. Toate prosperau, iar Filimon şi Apfia erau bine,
tari în credinţă şi dragoste pentru Christos. Arhip fusese
bolnav şi abătut, uneori prea obosit ca să-şi îndeplinească
lucrarea, dar totuşi lupta curajos, şi acum avea o nouă
bucurie la care nu se aşteptase, datorită ataşamentului
tandru dintre el şi o fată creştină din Hierapolis. Totuşi
biserica era în pericol, şi vocea lui Epafra era neliniştită şi

172
grăbită când vorbi despre erezia care îi ameninţa. Era vorba
despre tânărul acela frigian care încerca să combine
simplitatea Evangheliei cu credinţele păgâne. Sclavii
creştini luau parte la ritualuri ciudate, ţinând posturi până
când deveneau palizi şi slăbiţi, şi încercau să se înalţe prin
pedepsirea cărnii şi prin slujirea îngerilor la o cunoaştere
deplină a lui Dumnezeu.
- Erezia asta nu a fost predicată în casa lui Filimon,
spuse Epafra, dar a înşelat pe mulţi şi încă mai înşeală. Le
înalţă mândria şi nu este prea diferită de vechile lor
credinţe în slujirea duhurilor şi în mistere.
- De parcă Christos nu ar fi totul în toate! murmură
apostolul, vizibil agitat. Trebuie să le scriu o epistolă, să-i
implor să se depărteze, arătându-le din nou că în Christos
locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii. Acesta este singurul
mister pe care au nevoie să-l exploreze.
Soldatul roman fu înlocuit de un uriaş care se aşeză
cu spatele la perete, încruntându-se şi scobindu-şi dinţii.
Pavel îl salută politicos şi vorbi mai departe, dar Onisim
pierdu şirul. în lumina afumată a lămpii, privea feţele
micului grup, insistent şi tulburat. Era un tânăr palid şi
consacrat numit Timotei, ai cărui ochi străluceau de iubire
când îl privea pe apostol, şi un altul mai bătrân, numit
Epafrodit, care părea în convalescenţă după o boală
serioasă. Al treilea, cu trăsături evreieşti, stătea liniştit în
spate şi spunea foarte puţine - probabil un servitor, se
gândi Onisim adormit, întrebându-se cât vor mai vorbi.
„Toată noaptea”, îşi imagină el, când văzu că tot
mai veneau alţii. Un om cu trăsături aspre, numit Dima,
veni şi le întrerupse discuţia cu veşti din Roma. Dar
niciunul nu părea foarte interesat, şi se întoarseră la erezia
din biserici până când sosi un frate numit Tihic. Predicase
unui grup de creştini din alt district al Romei şi părea
încurajat.

173
 -Am fost o adunare amestecată astăzi, spuse el
încet, ca să nu trezească soldatul care sforăia. Erau sclavi,
iudei, câţiva slujitori ai Cezarului, doi sau trei soldaţi din
gardă, bogaţi şi săraci, iudei şi neamuri, una în Christos
Isus. Dar Aristobul, care îl vede zilnic pe Nero, crede că
furtuna va izbucni curând şi că nu mai e sigur să ne
adunăm în case. Crede că ar trebui să fim mai în taină...
Dima îl ghionti, iar el se opri şi privi în jur. Nu-l
văzuse pe străinul care zăcea, aparent adormit, sub manta.
Onisim, deschizând un ochi, îl văzu trasând misteriosul
semn pe podea şi pe ceilalţi scuturând din cap.
Era foarte târziu acum. Grupul îngenunche în jurul
lămpii, şi Pavel se rugă mult şi plin de iubire pentru turma
lui Dumnezeu din Roma, Grecia şi Asia, pentru cei
ameninţaţi de lupii răpitori din Colose, pentru păcătosul
apăsat care dormea pe podea. îi binecuvântă ca un tată, şi
unul câte unul ieşiră în noapte, cu excepţia lui Timotei care
îi aduse bătrânului mâncare şi băutură şi îl aşeză atât de
confortabil cât îi permitea lanţul.
- Vrei să te culci, părinte?
-Nu cred, fiule. Voi vorbi cu tânărul care a venit în
seara asta, dacă nu a adormit. Adu-l să cineze cu noi.
- Nu dorm, spuse Onisim. Se simţea odihnit şi gata
să discute. Se aşeză alături de Pavel şi de Timotei la cina
lor sărăcăcioasă; apoi, pe podeaua întunecată, cu faţa
ascunsă, îi spuse totul apostolului: ura lui pentru Arhip,
răzbunarea din Efes, anii de hoţie, jaful final şi fuga din
Laodicea, uciderea prietenului său în arenă, şi teama de
moarte de la urmă. Odată pornit, nu se mai putu opri. Tot
ce fusese închis în inima lui furioasă, nemulţumită şi
nefericită izbucni la suprafaţă în noaptea aceea. Obosit,
Timotei se culcă şi adormi, dar Pavel şi Onisim continuară.
Era vreo speranţă? Exista iertare? Va avea Christos
milă de el în ciuda tuturor anilor de refuz în care lupta

174
pentru libertate îl adusese atât de jos? Puse din nou şi din
nou aceste întrebări, şi Pavel îi vorbi mult şi încredinţat
despre crucea lui Christos şi despre tot ce-i oferea ea.
-El poate spăla păcatele tale, spuse Pavel. El le
poate îndepărta ţintuindu-le la crucea Lui. Prin credinţă,
poţi avea pace cu Dumnezeu. Ştiu asta fiindcă am urmat
această cărare. L-am văzut pe Ştefan martirul murind, şi am
păzit hainele celor care l-au ucis cu pietre. Ştiu ce înseamnă
mustrările de conştiinţă. Dar îţi voi spune cum l-am văzut
pe Christos.
Era aproape dimineaţă când Pavel îşi termină
povestea. Onisim ascultă încordat. într-adevăr, era greu,
foarte greu să te lupţi împotriva chemării. Paznicul se
învârti în somn. Onisim ridică ochii şi observă zorii
ivindu-se printre gratiile închisorii. Simţi că a fost născut
din nou, un copil nevinovat într-o lume nouă. Povara îi
fusese ridicată pentru totdeauna şi, în bucuria păcatelor
iertate, nu se gândea încă la următorul pas. Era destul că,
pentru moment, venise la Christos şi Acesta îl primise.
Şi totuşi, în inima lui fericită şi transformată, se
ascundea întrebarea pe care Pavel o pusese pe drumul spre
Damasc. în curând va întreba şi el, şi va găsi răspunsul.
- Doamne, ce vrei să fac?

175
 22

ĂSI o locuinţă împreună cu iudeul care

părea un servitor şi care se numea Ioan
G Marcu şi mergeau în fiecare zi să-l asculte pe Pavel. Se
făcu folositor făcând comisioane, reparând casa, aducând
apă cu braţul sănătos, fiindcă Ioan Marcu era ocupat cu
scrisul, iar Timotei, care suferea de indigestie, nu era
obişnuit cu munca grea, manuală. Dintr-un băiat timid şi
retras, Timotei fusese transformat în erou de dragostea sa
pentru Pavel. îl urmase peste mări şi ţări, înfruntând
pericole şi greutăţi iar acum împărţeau închisoarea.
Onisim ajunse să-l iubească pe Timotei, care nu obosea
niciodată povestindu-i despre curajul şi măreţia
părintelui său în Christos.
Pavel era foarte ocupat. Epafrodit călătorise din
Filipi ca să-i aducă lui Pavel un dar din partea bisericii şi
lâncezise multă vreme, pe de o parte din cauză că se
îmbolnăvise, pe de altă parte din cauză că nu se îndura
să-şi ia rămas bun. Dar vara era pe sfârşite şi dacă dorea
să ajungă acasă cât timp mările erau încă navigabile
trebuia să se grăbească. Pavel era ocupat compunând şi
dictând o scrisoare pe care să o ducă creştinilor din
Filipi.

176
 îl costa multă gândire şi sforţare a minţii. Biserica
din Filipi îi era foarte dragă şi fiecare amintire a credinţei
şi dragostei lor era preţioasă. Dar nu erau perfecţi. Mai
târziu, după cum spunea Epafrodit, două sau trei dintre
femei deveniseră foarte certăreţe şi Lidia, care îşi
deschisese casa bogată creştinilor, nu le mai putea ţine în
frâu. Era o scrisoare greu de scris, şi zi după zi dicta câte
puţin şi predica mult, iar Onisim stătea adesea şi-l
asculta, mirându-se de îndemnurile sale iubitoare şi de
mustrările blânde, dar şi de gândurile noi pe care această
scrisoare le trezea în mintea lui.
- Am încredere în Domnul Isus că mă va ajuta să
vi-l trimit în curând pe Timotei.
Timotei, scriind ce îi dicta Pavel, ridică ochii,
nemulţumit la gândul că va pleca undeva fără stăpânul
său, iar Onisim ciuli urechile. îl iubea pe Timotei, dar
Timotei era ajutorul personal al lui Pavel. Epafrodit va
pleca în curând la Filipi. Onisim îşi văzu dintr-o dată
viitorul fericit. Va rămâne în locul lui Timotei şi va avea
grijă de Pavel.
Zâmbi când îşi aminti de anii în care îşi
blestemase sclavia, dorind cu ardoare să fie liber. Acum
că era liber, dorea să fie sclavul acestui bătrân prizonier
neputincios, legat cu lanţuri, şi realiză că asta însemna
libertatea: eliberare ca să asculţi de poruncile iubirii şi să
devii sclavul ei de bunăvoie. Fără această disciplină a
iubirii, libertatea însemna sălbăticie fără nicio orientare,
un deşert plin de miraje, promiţând totul fără să
împlinească nimic.
Cu cât mai mult se gândea, cu atât mai mult îi
plăcea ideea. îşi luase banii din baracă, şi văzu că nu
erau atât de mulţi cum credea - mijlocitorul îşi luase
partea lui - şi îşi plătise datoriile, locuinţa pe care o
ocupa cu Ioan Marcu, şi mai avea destui ca să mai

177
trăiască următoarele câteva luni. încercase să-i cumpere
câte ceva lui Pavel, dar bătrânul nu acceptase.
- Păstrează-ţi banii, fiule, spusese el blând. Pune-i
într-un loc sigur. Cred că în curând vei avea nevoie de ei.
Ce voia să spună cu asta? se întreba Onisim. Avea
sentimentul că era un sens ascuns în spatele acestui sfat
nevinovat. Dar nu avea cum să-l întrebe pe Pavel despre
asta acum. Tot timpul erau vizitatori care aşteptau, şi
bătrânul apostol era preocupat de plecarea lui Epafrodit
şi de epistola către filipeni. Mările erau considerate
sigure până la mijlocul lui septembrie, iar Pavel, care
învăţase din experienţă riscurile unei călătorii întârziate,
hotărâse că trebuia să plece până atunci. Aşa că muncea
mereu, câteodată până noaptea târziu, cu mintea mai
mult în Filipi decât în Roma, până într-o zi când ajunse
la concluzia triumfătoare:
- M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care
mă găsesc. Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în
belşug... să fiu sătul şi flămând... pot totul în Christos
care mă întăreşte. Am de toate, şi sunt în belşug... Şi
Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele
voastre, după bogăţia sa în slavă în Isus Christos.
Chiar şi soldatul de pază, care ştia puţină greacă,
se ridicase şi asculta. Omul acesta era lunatic sau avea
vedenii? Şezând aici, înlănţuit, învelit într-o manta veche
şi ruptă, trăind sub ameninţarea morţii, ce motive avea să
fie mulţumit? Onisim era şi el mirat. Era posibil să
accepţi orice alături de Christos? Se părea că da. Ce
diferenţă ar fi produs asta când era sclav, dacă ar fi ştiut.
Ziua în care Epafrodit plecă în sfârşit fu o zi
tristă. Nu ştia dacă îl va mai vedea vreodată pe acest
pământ pe părintele său în credinţă, dar întâlnirea în
prezenţa lui Christos nu putea fi departe, şi în ochii lui
sneranta strălucea nrintre lacrimi. Onisim si toti ceilalţi îl

178
conduseră pe Drumul Apian, fiindcă se îndrepta spre
portul Brundisium. Merseră mult timp sub razele calde
ale soarelui de septembrie, printre viile aurite de toamnă.
Pe o culme de lângă cimitirul evreiesc îl încredinţară în
sfârşit pe Epafrodit lui Dumnezeu şi îşi luară rămas bun.
Când se întâlniră din nou în seara aceea în jurul
lămpii se simţeau uşuraţi. în curând iarna va coborî
nemiloasă din Alpi, şi nu vor mai avea loc plecări până la
primăvară. Pavel se uită cu dragoste la micul grup.
- Trebuie să scriu epistole credincioşilor din valea
Licusului iarna asta, spuse el. Dumnezeu mă va ajuta.
Tihic, când vom ieşi din iarnă, vei pleca să vizitezi
bisericile din Asia. Poate că te voi însoţi şi eu. Procesul
meu nu va mai putea fi amânat mult.
Zilele trecură cu muncă şi învăţătură, dar
neliniştea plutea în aer. Slăbiciunea noului favorit al
împăratului, Tigelinus, şi groaza lui Nero faţă de orice
rival posibil îngreuna foarte mult viaţa creştinilor din
casa împăratului. Chiar şi virtutea era suspectată, iar
slujirea lui Christos era considerată trădare.
într-o noapte avu loc o întâlnire, şi bătrânii din
diferite grupuri din Roma se adunară în camera lui Pavel
cu feţe încordate.
-Casele sunt păzite şi nu mai îndrăznim să
cântăm imnurile, insistară ei. Putem fi arestaţi oricând, şi
nu va exista nici milă nici dreptate la procesul unui
creştin. Trebuie să găsim un loc de adunare în afara
oraşului. Unii au propus mormintele subterane ale
evreilor de sub Drumul Apian. Dacă am merge noaptea
să continuăm săpăturile, am putea să ne ascundem acolo
în siguranţă. Nimeni nu ne va auzi în adâncul
pământului.
Grupul încuviinţă. Părea un plan înţelept şi
Onisim se bucură. Era dornic să-şi folosească muşchii, şi

179
asta era o şansă de a-şi pune puterea în serviciul bisericii
de îndată ce braţul i se va vindeca. Era nerăbdător să
înceapă, şi vorbi cu Ioan Marcu atunci când ajunseră
acasă târziu în noapte. Ioan Marcu zâmbi.
-Ar fi un lucru excelent pentru tine, Onisim,
spuse el, şi vei putea să-ţi foloseşti energia. Dar eu nu
voi lua parte. Trebuie să-mi împlinesc misiunea.
-Care este misiunea ta, Ioan Marcu? întrebă
Onisim cu timiditate.
Ioan Marcu era un om ruşinos şi umil care vorbea
puţin despre treburile lui; de obicei se ascundea într-un
colţ, scriind. Dar atunci când scria ochii îi străluceau, şi
părea să se transforme într-o altă fiinţă. Acum ezita.
-Te-ai întrebat vreodată cum am ajuns eu, un
iudeu din Ierusalim, în Roma alături de Pavel? întrebă el
dintr-o dată.
-Credeam, răspunse Onisim, că ai fost cu el în
călătorii. Nu a fost de multe ori în Ierusalim?
Ioan Marcu clătină din cap.
- O să-ţi spun povestea mea, spuse el, alegându-şi
cu dificultate cuvintele, fiindcă într-un fel seamănă cu a
ta. A început acum treisprezece ani, când eram doar un
băieţel. Mama avea o casă mare şi spaţioasă în Ierusalim,
lângă palatul marelui preot, şi îi slujea adesea lui Isus
Christos. Şi eu îl iubeam, dar eram foarte tânăr. Era
noaptea Paştelui, şi ştiam cu toţii că trebuia să se
întâmple ceva groaznic. Ţinusem post, şi voiam să
mergem la culcare. Apoi am auzit un zgomot asurzitor, şi
gloata înarmată trecu pe sub ferestrele noastre, iar eu am
privit afară şi L-am văzut - împins în mijlocul lor, urmat
la distanţă de ucenicii Lui. M-am gândit că asta era şansa
vieţii mele de a fi alături de ei, sau mai degrabă alături
de El. îmi dorisem întotdeauna să fiu unul din ucenicii
Lui. Mi-am luat o haină pe mine şi am alergat după ei în

180
noapte. Dar înainte să-i ajung, El a spus ceva care a
înfuriat pe toată lumea. Cred că i-a întrebat, destul de
calm, de ce nu L-au arestat mai înainte. Ucenicii, văzând
furia mulţimii, s-au întors şi au luat-o la fugă.
Se aşternu tăcerea. Onisim stătea culcat pe pat, iar
Marcu stătea cu capul în mâini, luptându-se să continue.
-Am fugit şi eu. Eram îngrozit. M-au prins de
marginea mantalei, dar m-am smuls şi am lăsat-o în
mâinile lor. Mai târziu am încercat să pătrund în curtea
palatului, şi spre uşurarea mea l-am văzut pe Petru. Era
aproape dimineaţa, şi îmi amintesc că am auzit cocoşii.
Dar când m-am apropiat. Petru a început dintr-o dată să
blesteme şi să se jure că nu Îl cunoscuse niciodată pe
Isus înainte. Asta m-a dezamăgit. Am plecat acasă şi nu
am mai îndrăznit să ies trei zile. Ioan a fost unul din
ucenicii care au fost cu El când a murit. Am simţit că
viaţa mea se terminase. Am început să lucrez ca scrib şi
m-am întâlnit cu mulţi apostoli, mai ales cu Petru. El
mi-a povestit multe despre anii când fusese împreună cu
învăţătorul, şi am simţit că pierdusem pentru totdeauna
şansa. M-am apropiat foarte mult de vărul meu, Barnaba.
La treisprezece ani după acea noapte, m-a luat cu el la
Antiohia şi mi s-a oferit a doua şansă.
Onisim asculta cu atenţie.
-Nu, nu ai de ce să te bucuri. Am eşuat din nou.
Barnaba şi Pavel fuseseră trimişi de biserică să predice
neamurilor Evanghelia. Am plecat cu ei, mulţumit şi
mândru că aveam ocazia să-L slujesc încă o dată pe
Christos şi să fac binele. Dar m-am speriat de iudei şi de
vrăjitorul acela îngrozitor din Cipru, şi când am călătorit
spre Pergam am avut rău de mare tot timpul. Eram băiat
de oraş şi înălţimile acelea înzăpezite de pe coastă m-au
înspăimântat. Pavel avea de gând să meargă printre
munţii aceia până la Listra. Am fost sigur că vom fi

181
atacaţi de hoţi sau mâncaţi de lupi. Nervii mi-au cedat
complet şi m-am întors acasă.
Tăcerea se lăsă din nou. Lumina lunii inundă
camera şi îi învălui pe cei doi ca o binecuvântare.
-Până am ajuns la Ierusalim, am regretat amar.
Am crezut că mi se frânge inima. Când s-au întors doi
ani mai târziu, răniţi şi loviţi cu pietre, am îndrăznit să
mai cer o şansă, dar Pavel nici n-a vrut să audă. Eram un
dezertor, un ratat, şi nu era loc pentru aşa unul în armata
lui Christos. Barnaba a spus că este aspru şi nedrept şi
m-a luat înapoi la Cipru şi a fost bun cu mine, dar cred
că Pavel a avut dreptate. Chiar Christos a spus că cei ce
pun mâna pe coarnele plugului şi privesc înapoi nu sunt
vrednici de împărăţia lui Dumnezeu.
- Şi apoi? întrebă Onisim.
-Petru mi-a spus ceva ce mi-a dat speranţă şi
putere. M-am întrebat întotdeauna cum putea predica
după ce se lepădase de Isus, şi într-o noapte în care eram
foarte disperat, l-am întrebat. Mi-a spus că după ce se
lepădase, s-a întors şi L-a văzut pe învăţător privindu-l
ţintă, şi inima i-a fost sfâşiată. A renunţat la tot şi a
plecat înapoi la pescuit, simţind că viaţa cu Christos se
terminase. Dar într-o dimineaţă în zori, învăţătorul a
venit pe plajă şi a aprins un foc chiar când se întorceau ei
de pe mare. Şi aşa cum Petru s-a lepădat de trei ori de El
lângă foc în întuneric, Isus a stat lângă alt foc în zori şi
i-a oferit şansa să şteargă tot ce spusese. De trei ori l-a
făcut pe Petru să spună că îl iubeşte, ca şi cum dragostea
ar fi îndepărtat minciunile. Dar trebuia să se întoarcă în
punctul în care a căzut, şi să continue să lupte.
Nu e mare lucru, spuse Marcu, dar m-am gândit
că aş putea face şi eu la fel. L-am părăsit pe Pavel când
era în primejdie şi avea nevoie de mine. Aşa că, atunci
când am auzit că era în închisoare, aşteptând judecata.

182
m-am hotărât să vin la el şi să-i fiu aproape până la
sfârşit, dacă va fi nevoie. A fost foarte bun şi m-a primit
şi a uitat trecutul. Nu e mare lucru de făcut aici, doar să
aştept, aşa că încerc să aştern pe hârtie tot ce mi-a
povestit Petru despre cei trei ani. Mi se pare corect ca eu,
slujitorul care a eşuat şi s-a întors, să scriu povestea
Slujitorului lui Dumnezeu care nu a privit înapoi
niciodată. Câteodată, când scriu despre El, simt că
suntem una, mergând spre ţintă. Simt că El va termina
cumva tot ce nu am putut face eu, şi că prin El voi putea
totuşi face ceva bun.
Onisim se ridicase din aşternut.
- Ioan Marcu, întrebă el cu glas scăzut, de ce îmi
spui toate astea?
- Fiindcă, răspunse liniştit Ioan Marcu, nu cred că
putem progresa până nu ne întoarcem în locul în care am
căzut şi ne străduim să îndreptăm greşeala.
Apoi se puse în pat, dar Onisim se foia pe toate
părţile. Să te întorci unde ai greşit şi să-ţi îndrepţi
greşeala! Să te întorci la sclavie, la dizgraţie şi pedeapsă!
Aşa trebuia să se termine totul?
Şi nu doar la sclavie. într-o noapte, şezând în
întuneric pentru ca nimeni să nu-i poată vedea obrajii în
flăcări, îndrăznise să-l întrebe pe stăpânul Epafra dacă nu
auzise nimic despre stăpâna Irina, fata orfană, şi Epafra îi
răspunse cu tandru amuzament. Ea refuzase toate cererile
în căsătorie făcute de tinerii bogaţi şi era singură şi
liberă. în ciuda naşterii ei şi a poziţiei înalte, insistase să
locuiască cu păstorul tatălui ei şi soţia lui care o învăţau
despre Christos şi o aduceau la biserica din Laodicea.
Trăia ca o păstoriţă şi cheltuia mult din moştenirea ei cu
copiii care, asemeni ei, rămăseseră orfani şi fără adăpost
după cutremur.

183
 Ca om liber şi creştin, Onisim se putea întoarce să
o ceară în căsătorie, dar ca sclav, niciodată. Christos era
un Stăpân aspru, şi totuşi Pavel şi Timotei şi Marcu nu se
gândiseră niciodată să se elibereze din slujba Lui. Să
meargă înainte era chinuitor. Să se întoarcă era de
neînchipuit.
îşi îngropă faţa în pernă, şi întrebarea lui Pavel îi
ardea inima îndurerată.
- Doamne, ce doreşti să fac?

184
 23

ERA o dimineaţă strălucitoare de mai, câteva

luni mai târziu, când doi călători trecură
zidurile Laodiceii şi lăsară oraşul în urma lor. Mergeau
încet; Tihic, fiindcă avea o vârstă înaintată şi ajungea la
capătul unei lungi călătorii, Onisim fiindcă avea inima grea
ca plumbul.
Li se părea că trecuseră ani din dimineaţa în care îşi
luaseră rămas bun de la Pavel, încă în lanţuri, fiindcă
procesul lui fusese uitat de ticălosul iresponsabil care îşi
spunea împărat. Pavel era plin de speranţă, sigur că va fi
eliberat şi va veni la ei. Dar Onisim nu avea prea multe
speranţe, şi în ziua plecării simţise că i se rupea inima.
Toată frumuseţea primăverii italice, cu cascadele ei
de miresme de fructe şi câmpuri de violete şi narcise şi
stânjenei, nu reuşise să-l aline, şi lunga călătorie pe mare
fusese o tortură pentru el. Rămaseră o săptămână în Efes, şi
creştinii, în ciuda răscoalelor şi persecuţiilor, îi primiseră
plini de bucurie şi se adunaseră noapte de noapte ca să
asculte şi să discute epistola pe care le-o trimisese Pavel.
Era o scrisoare lungă care trebuia să fie citită şi în
Hierapolis, Laodicea şi Colose, iar cuvintele ei îl liniştiseră
pe Onisim şi îl mai înseninaseră. Acum că renunţase pentm

185
totdeauna la dragostea sa pământească, era bine să-şi
amintească de dragostea lui Christos care întrecea
cunoştinţa, şi în luptele împotriva fricii şi răzvrătirii, era o
mângâiere să audă despre coiful salvării, scutul credinţei şi
sabia Duhului. Acum, cu toate că inima îl durea şi buzele i
se uscaseră de frică, simţea o pace ciudată. Ascultase, şi
putea îndura rezultatele ascultării împreună cu Stăpânul lui.
- Cred că vom ajunge curând, spuse Tihic, întrând
pe drumul dintre dealuri. Voi fi bucuros să mă odihnesc o
vreme în Colose. A fost o călătorie lungă.
-Le vei citi diseară epistola, stăpâne Tihic? spuse
Onisim, rărind pasul fiindcă bătrânul părea slăbit.
-Cred că se vor aduna diseară în biserica din
Colose ca să audă epistola lui Pavel. Mă rog să le ajungă la
inimă. Epistola către efeseni poate aştepta, fiindcă este mai
generală şi se adresează tuturor. A treia este personală şi
tratează o chestiune privată.
-A treia? întrebă Onisim surprins. Nu ştiam că
aduci trei scrisori.
- Da, o scrisoare personală de la Pavel către
Filimon. Tratează nişte probleme care îl privesc mai mult
pe el.
Urcară împreună dealul în tăcere. în curând ajunseră
în câmpia înaltă, şi de acolo Onisim văzu periferia oraşului
Colose şi canioanele şi pajiştile, strălucind de margarete şi
gălbenele, în care păşteau oile lui Filimon. Deja auzea
behăitul mieilor şi tunetul cascadei unde îi plăcea să se
joace în copilărie. De câte ori nu tânjise după aceste locuri
când se afla în Roma! Acum îi trezeau teama.
- Isuse, şopti el, dă-mi curaj şi nu mă pedepsi mai
mult decât pot îndura. Şi din nou cuvintele din epistola
către Efeseni reveniră în ritmul paşilor de pe cărare: „Poate
să facă, poate să facă... nespus mai mult decât cerem sau
gândim noi”.

186
 Urcară al doilea deal, urmând cărarea care trecea pe
lângă oraş şi ducea la ferma de la poalele canionului. La
umbra unor plopi înalţi, Onisim se opri.
-Stăpâne Tihic, spuse el. Du-te singur. Eu voi
aştepta aici sub copaci. Spune-i stăpânului Filimon că am
venit acasă, pocăit, iertat de Christos, ca să mă întorc la
sclavie şi să îndur pedeapsa pe care crede că o merit. Dacă
mă primeşte, roagă-l să aibă milă şi să vină să-mi
vorbească singur.
Tihic ezită, şi Onisim îi citi gândurile.
- Nu voi fugi, stăpâne Tihic, spuse el. L-am
urmat
pe Christos atât de departe, ca să mă întorc acum? Stăpânul
meu mă va găsi aşteptând aici.
- Foarte bine, fiule, răspunse Tihic, şi plecă
singur.
Onisim îl privi intrând în casă şi apoi, îngropându-şi capul
în mâini, aşteptă. Se întreba dacă Filimon se va obosi chiar
el. Probabil că nu. Va trimite doi sclavi să-l lege şi să-l
aducă la fel ca pe un hoţ fugar. Ei bine, orice s-ar întâmpla,
era gata, fiindcă Christos îi va fi alături. Din nou simţi că îl
învăluie pacea aceea ciudată.
Se apropiau nişte paşi. Nu paşii grăbiţi ai sclavilor,
ci paşii uşori, poticniţi, pe care îi cunoştea atât de bine.
Nu-şi putu ridica privirea, fiindcă asta era cea mai grea
încercare.
-Onisim! Mâna lui Arhip îi atinse umărul. Te-ai
întors? Glaucus ne-a spus că ai murit, şi eu te-am jelit.
L-am auzit pe Tihic când îi spunea tatălui meu. Cred că va
veni şi el în curând, dar eu n-am mai avut răbdare. M-am
strecurat afară când vorbeau. O, Onisim, ce mult mă bucur
să te văd!
-Nu te-ai bucura dacă ai şti adevărul, spuse
Onisim, şi o să ţi-l spun imediat. Arhip, din cauza mea eşti
şchiop. Te uram, şi am şoptit mulţimii că tatăl tău a ars

187
epistole. Nu credeam că vei fi rănit - doar puţin învineţit -

188
dar nu a fost aşa. Ai fi fost sănătos şi puternic acum dacă
nu aş fi fost eu de vină.
Se aşternu o tăcere de uimire. îi trebuiră câteva
minute bune lui Arhip ca să digere noutăţile. Apoi izbucni
în râs.
-Aveai dreptate să mă urăşti, Onisim. Te-am
nedreptăţit şi te-am umilit de mai multe ori, în fiecare zi.
Dacă nu aş fi devenit şchiop, aş fi trăit şi acum în mândrie
şi păcat. Uneori cred că sunt ca şi Iacob la pârâul Iaboc.
Am luptat cu El până I-am cunoscut Numele. Şi încă mă
bucur că ai venit acasă.
Se făcu tăcere din nou; Arhip nu mai avea nimic de
spus, iar Onisim era copleşit de dragoste şi recunoştinţă şi
uşurare. Apoi Arhip şopti dintr-o dată;
-Tata!
Venea încet pe cărare, înalt şi demn ca totdeauna, cu
o scrisoare în mână. Onisim se ridică şi se apoi se aruncă în
ţărână.
-Ridică-te, spuse Filimon. Te-am crezut mort şi
te-am jelit. Cred că ai luat banii şi ai fugit la Roma.
Spune-mi, de ce te-ai întors?
-Să-mi mărturisesc păcatul, care este mult mai
mare decât ştii; să-ţi înapoiez cât pot din aur; să-mi predau
viaţa în mâinile tale, ca sclav şi proprietate a ta, să faci ce
vrei cu mine.
- Asta e bine, spuse Filimon, dar nu mi-ai răspuns
cu adevărat la întrebare. De ce te-ai întors?
- Fiindcă Christos m-a îndemnat să vin. La
început
m-am împotrivit vocii Sale, dar nu am găsit odihnă, aşa că
am venit.
- Ai făcut bine. Aşează-te, şi tu la fel, fiule. Am o
epistolă de la părintele nostru în Christos, Pavel. Să o citim
împreună.

189
 Se făcu linişte adâncă. Chiar şi mieii părură să se
oprească din behăit, când cuvintele care au supravieţuit
peste secole au fost auzite pentru prima dată de sclavul
vinovat.
„Pavel, întemniţat al lui Isus Christos... către prea
iubitul Filimon... te rog pentru copilul meu, pe care l-am
născut în lanţurile mele: pentru Onisim, care altădată ţi-a
fost nefolositor, dar acum îţi va fi folositor şi ţie şi mie...
primeşte-l... dar nu ca pe un rob, ci mult mai presus decât
pe un rob: ca pe un frate prea iubit... primeşte-l ca pe mine
însumi. Dacă ţi-a adus vreo vătămare, sau îţi este dator cu
ceva, pune aceasta în socoteala mea; eu, Pavel, voi plăti -
scriu cu mâna mea.”
Scrisoarea continua.
-Aşadar aceasta este scrisoarea ta de eliberare,
spuse Filimon cu un zâmbet. Nu-i pot refuza nimic.
Onisim, îţi acord iertarea şi libertatea de dragul lui Pavel.
Vei intra în casa mea nu ca un sclav, ci ca un frate în
Christos, într-adevăr de două ori eliberat.
„Nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” -
acestea erau cuvintele care îi răsunau în urechi trei zile mai
târziu, când cobora dealul înainte de răsăritul soarelui.
Primele păsări păreau să cânte aleluia şi cascada părea să-l
laude pe Creator. „Veţi merge cu bucurie, şi veţi fi conduşi
în pace; munţii şi dealurile vor cânta de veselie, şi toţi
copacii de pe câmp vor bate din palme.” Cuvintele acestea
fuseseră scrise cu secole înainte, dar oare mai mersese
cineva până atunci cu atâta bucurie într-o dimineaţă de
vară?
Zbura. Ajunse la porţile Laodiceii, mirându-se de ce
vedea. Clădiri frumoase se înălţau pe străzi ordonate, unde
altădată fuseseră numai dărâmături şi ruine. Se spunea că
Roma trimisese o ofertă de ajutor oraşului, dar cetăţenii din
Laodicea era mândri.

190
 - Suntem bogaţi şi deţinem tot ce ne trebuie, şi nu
avem nevoie de nimic, răspunseseră ei.
Ajunsese la poarta Hierapolis, acum restaurată, şi
acolo se opri, încremenit. Ea venea pe păşune spre oraş,
mergând încet din cauză că trei sau patm copilaşi se agăţau
de mâna şi de rochia ei. Soarele răsărise pe culmi şi
primele raze îi încununau fruntea, iar florile se deschideau
sub paşii ei. Roua argintie strălucea încă pe iarbă. Pentru
băiatul de la poartă, aceasta era prima dimineaţă din Eden.
-Te aşteaptă un bărbat, spuse unul dintre copii. Ea
privi liniştită. în afară de roşeaţa din obraji şi strălucirea
din privire, nu arăta surprinsă. Până la urmă, într-un fel, el
fusese tot timpul acolo. Ea grăbi pasul şi veni drept la el,
iar copiii alergau ca să ţină pasul, lăsând urme de paşi în
rouă.
- Harul şi pacea să fie cu tine, stăpână Irina, spuse
el blând. Mi-am ţinut promisiunea şi m-am întors la tine,
om liber şi ucenic al lui Christos.
Ea îl privea, şi faţa ei era strălucitoare ca însăşi
dimineaţa.
-Ştiam că vei veni, spuse ea. Şi, adunând copiii,
întoarseră spatele oraşului şi plecară mână în mână spre
soarele care răsărea.

191
 Împovărat de vină, de ură şi frică,
tânărul sclav Onisim evadează
de la stăpânul său Filimon
în căutarea unei năluci
care-i scapă la fiecare pas - LIBERTATEA.
Şi tocmai atunci când crede că a obţinut-o.
Cel care l-a urmărit mereu îl ajunge.
Acum trebuie să facă o alegere:
să continue să meargă pe drumul
care l-ar fi dus mai adânc în sclavie
sau să înceapă o nouă viaţă cu Christos,
renunţând la ura şi resentimentele
pe care le-a nutrit întotdeauna.

Editura Little Lamb

ISBN 978-973-7762-98-
6