​Lynn Austin

Cântecul izbăvirii
Traducere de Carmen-Georgiana Petran

Seria Cronicile regilor 2

 Copyright © 2005 by Lynn Austin Originally published în English under the title Song of
Redemption by Bethany House Publishers, a division of Baker Publishing Group, Grand Rapids,
Michigan, 49516, U.S.A. All rights reserved.
Toate drepturile asupra ediţiei în limba română aparţin editurii Casa Cărţii.
Oradea: Casa Cărţii, 2010

Citatele biblice sunt luate din Sfânta Scriptură, traducerea Dumitru Cornilescu.
​Dedic această carte copiilor mei,
Joshua, Benjamin şi Maya –
„trilogia” mea favorită.

Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă.

El m​a scăpat!
Exodul 15:2

LYNN AUSTIN a câştigat de patru ori premiul Christy pentru romanele sale istorice Tărâmuri
ascunse, Lumina din întuneric, Stâlpul de foc şi A Proper Pursuit. Pe lângă faptul că este autoare, Lynn
este o oratoare celebră la conferinţe, în aziluri şi la diferite evenimente bisericeşti şi şcolare. Împreună cu
soţul ei, locuieşte în Illinois şi are trei copii.

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

La scurt timp după moartea regelui Solomon, în anul 931 î.H., Ţara Făgăduinţei a fost împărţită în
două regate separate. Israelul, poporul mai numeros din partea de nord, şi​a aşezat capitala în Samaria şi
nu a mai fost condus de un descendent al regelui David. În Iuda, în partea de sud, au rămas la tron
descendenţii regelui David, la Ierusalim.
Naraţiunea acestei cărţi se centrează pe evenimentele din viaţa regelui Ezechia care a domnit în
Iuda între anii 716-687 î.H.
Ficţiunea povestirii este susţinută de un studiu amănunţit al Scripturii şi de comentarii. Pentru a da
autenticitate dialogului, autoarea a parafrazat replicile acestor personaje biblice. Pentru pasajele din
Scriptură citite sau recitate de personaje şi pentru profeţiile care redau cuvintele Domnului a fost folosită
traducerea Dumitru Cornilescu. Singura modificare a autoarei este înlocuirea cuvântului „Domnul” cu
„Iahve”.
Cititorii pasionaţi sunt încurajaţi să urmărească întreaga relatare a acestor evenimente în Biblie,
alături de citirea acestui al doilea volum din cele cinci volume ale seriei Cronicile regilor.
Referinţe scripturale pentru cartea Cântecul izbăvirii:
2 împăraţi 17:1-23
2 împăraţi 18:1-12
2 Cronici 29-31
2 Cronici 32:27-30
De asemenea:
Deuteronomul 17:14-20
2 Samuel 5:6-8
Profeţiile lui Isaia şi cele ale lui Mica

PROLOG

Ploaia încetase într​un târziu, dar bălţile îşi făceau încă loc pe străzile Ierusalimului, pe când regele
Ezechia cobora dealul, de la palat, spre valea Hinom. Străbătea acum aceeaşi cale pe care o urmase în
pruncie, alături de convoi, când fusese smuls din patul său în zorii dimineţii, pentru a lua parte la jertfele
aduse zeului Moloh. Însă de data aceasta nu mai vedea niciun convoi, nici​o suită de preoţi şi nici soldaţi
care să​l silească să mărşăluiască împotriva voinţei lui; alături de el nu era decât prietenul lui, Ionadab,
căpetenia străjerilor palatului. Ceaţa îi stânjenea privirea, iar Ezechia de abia putea întrezări prin negură
crestele stâncilor. Părea mai degrabă că acea vale a morţii era acoperită de un văl. Ieşi pe poarta cetăţii şi
apoi se întoarse, coborând pe lângă cumpăna îngustă a apelor, aducându​şi aminte de bătaia puternică a
tobelor, de coloana de fum şi de spaima lui neputincioasă. Ezechia stătea acum din nou faţă în faţă cu
duşmanul său Moloh.
Monstrul părea mai mic decât cum şi​l aducea aminte Ezechia. Idolul de alamă era întunecat şi rece
acum, că flăcările fuseseră stinse. Picurii de ploaie şiroiau pe chipul lui Moloh care privea în jos de la
înălţimea tronului său. Burta lui mânjită de scrum era goală, iar gura îi atârna mută. Era încătuşat de funii
grele care​i înfăşurau gâtul, pieptul, braţele şi picioarele.
— Pare de necrezut ca cineva să se închine la aşa ceva, spuse Ezechia, cu atât mai puţin să​şi
sacrifice copiii acestuia.
— Ţara noastră va fi un loc mult mai bun fără acest idol, răspunse Ionadab. Şi se cuvine ca
Majestatea Voastră să​l nimicească.
Ezechia clătină din cap, aducându​şi aminte cât de aproape fusese să fie nimicit el însuşi de Moloh.
Privi cum lucrătorii înjugară două perechi de boi pentru a trage statuia. Apoi, la semnul lui Ezechia, biciul
înaintaşului plesni, îndemnând animalele să se urnească din loc. Funiile se întinseră. Moloh se clătină pe
tronul lui pentru o clipă, apoi îşi pierdu echilibrul şi căzu la pământ. Boii târâră idolul câteva picioare [sau
metri] înainte, apoi se opriră. Braţele lui Moloh se întindeau spre Ezechia, parcă cerşind ajutor.
— Ei bine, acesta îi va fi sfârşitul, Majestate, spuse Ionadab.
— Măcar de​ar fi atât de simplu.
Ezechia îşi aduse aminte de fraţii lui, Eliab şi Amaria, care fuseseră arşi de vii şi nu putea simţi
nici​o izbândă în faţa duşmanului lui prăbuşit la pământ.
— Mă tem că încă mai sunt câţiva oameni care ar prefera mai degrabă să se ţină de superstiţii, în
neştiinţa lor, decât să caute adevărul. Aceşti oameni îl vor mai ţine pe Moloh în viaţă.
— Credeţi că oamenii vor continua să​şi sacrifice copiii aici, chiar şi acum, că idolul a fost nimicit?
Ezechia încuviinţă.
— Cu siguranţă că da – doar că acum o vor face în ascuns. Ionadab, va trebui să înştiinţezi
străjerii de la Poarta Văii să păzească acest loc după asfinţit. A fost folosit secole întregi pentru
sacrificarea pruncilor, chiar şi înainte să se construiască această statuie blestemată.
— Şi dacă vom prinde pe cineva care aduce jertfă aici? Întrebă Ionadab cu o voce stinsă.
— Să​i aduci la mine îndată.
Ezechia privi tăcut către lucrătorii care dezlegau funiile. Ionadab arătă către idolul prăbuşit la
pământ.
— Ce vreţi să facem cu el, Majestate? Întrebă el.
— Spargeţi​l în bucăţi. Topiţi​l şi făuriţi arme din el: săbii, suliţe, vârfuri de săgeţi şi scuturi.
Umpleţi cămările cu arme. Într​o zi voi avea din nou o oaste – iar tu o vei conduce, Ionadab, vei fi
căpetenia oştirii.
Ionadab îl privi cu uimire.
— Majestate?
— Te numesc căpetenia oştirii mele.
Lui Ionadab îi luă o clipă să se dezmeticească, apoi îngenunche.
— Mulţumesc. Sunt onorat, Majestate.
Pe când Ezechia se apropie de locul gol unde mocnise focul, vântul ridică în aer un nor de fum şi
cenuşă.
— Vina poporului este foarte mare, spuse el încet. Nu ştiu cum ne va putea ierta Iahve vreodată
pentru tot sângele nevinovat vărsat în acest loc.
Preţ de o clipă se aşternu tăcerea, iar lucrătorii aşteptară supuşi.
— Se pare că ar trebui să înălţăm o rugăciune sau să facem ceva, nu​i aşa? spuse Ionadab.
Oamenii priviră nerăbdători către Ezechia. Regele trase adânc aer în piept şi rosti unul din acele
versete din Tora pe care le ştia pe de rost:
— „Ascultă, Israele! Iahve, Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Iahve,
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta!”
Apoi se întoarse şi porni în lungul suiş al dealului, înapoi spre palat.

PARTEA ÎNTÂI

Ezechia a ajuns împărat la vârsta de douăzeci şi cinci de ani şi a domnit douăzeci şi nouă de ani
la Ierusalim. Mama sa se chema Abia, fata lui Zaharia. El a făcut ce este bine înaintea Domnului,
întocmai cum făcuse tatăl său David, în anul întâi al domniei lui, în luna întâi, a deschis uşile Casei
Domnului şi le​a dres.
2 Cronici 29:1-3

În regatul de miazănoapte al lui Israel

Ieruşa şedea trează în podul de deasupra casei ei, unde dormise, ascultând glasul noii dimineţi. Era
prea bucuroasă ca să mai poată dormi. Lumina soarelui se strecura prin crăpăturile obloanelor, iar
păsărelele îşi cântau trilul lor prin măslinii de afară. Sub pod, Ieruşa auzi tropotitul greoi al boilor pe
pardoseala pietruită din grajd şi pe tatăl ei, Ierimot, îndemnându​i blând să iasă în curte. Trebuia să
hrănească şi să adape animalele, iar apoi să le înjuge la car pentru a ajunge la nunta verişoarei ei Serah în
Dabeşet, un sat aşezat la trei mile [cca 5 km] depărtare de casa lor.
 Nerăbdătoare să înceapă această zi însemnată, Ieruşa se ridică şi îşi împătură învelitoarea. Aşeză
pe marginea ferestrei bucăţica de bronz pe care o folosea ca oglindă şi îşi privi atent reflecţia tulbure ca să
îşi pieptene părul bogat, şaten. Nasul drept şi faţa ovală îi erau arse de soare, de când lucrase alături de
mama ei pe câmpul cu orz. Ochii migdalaţi, verzi precum dealurile domoale, semănau cu ai tatălui ei.
Tatăl ei spunea că e frumoasă şi ea se întreba dacă el avea într​adevăr dreptate. Ieruşa oftă, tânjind să aibă
o oglindă adevărată, şi puse bucăţica de metal înapoi la locul ei pe raft.
În dimineaţa aceasta, în locul hainelor obişnuite de lucru, Ieruşa îmbrăcă singura ei rochie bună,
păstrată pentru zile speciale ca şi aceasta. Praznicele de nuntă durau zile întregi; şi ea avea să petreacă, să
joace şi să​şi viziteze toate rudeniile. Dar partea cea mai frumoasă dintre toate era că poate îl va întâlni
acolo pe Avram.
Ieruşa îl cunoştea pe Avram de mulţi ani – crescuse împreună cu el, îl întâlnise la nunţi, la
praznice şi la întrunirile săteşti. El fusese întotdeauna un băiat liniştit, chiar opusul firii ei lipsite de griji şi
abia dacă îl observase când erau mici. Însă acum Avram era un bărbat. Văzând că el o priveşte ca pe o
femeie – Ieruşa începu, încetul cu încetul, să viseze să devină soţia lui, să​i crească copiii şi să trăiască
alături de el pe moşia tatălui lui.
Pe când Ieruşa se plimba de colo​colo prin pod, îngânând un cântec de nuntă, sora ei mai mică,
Maaca, se trezi din somn.
— De ce te​ai trezit aşa devreme? mormăi Maaca. De abia s​a luminat de ziuă.
Maaca era micuţă pentru vârsta ei de unsprezece ani şi plăpândă ca o trestie, avea faţa rotundă,
pistruiată şi avea nişte cosiţe groase, de culoare închisă. O urma pe Ieruşa peste tot unde mergea, dar era
prea mică pentru ca sora ei să îi poată împărtăşi visul ei de a avea un soţ şi copii.
— Ai uitat? Azi mergem în Dabeşet la nunta lui Serah. Ieruşa descuie obloanele şi le deschise.
Maaca se întoarse cu faţa la perete şi​şi trase învelitoarea peste cap.
— N-am uitat, doar că nu cred că trebuie să plecăm chiar atât de devreme.
— Ava spune că nu putem pleca până nu ne terminăm toate treburile! Cu cât începem mai
devreme, cu atât vom ajunge mai repede acolo. Haide, somnoroaso!
Ieruşa trase învelitoarea de pe sora ei care încă se mai împotrivea şi le înghesui în ungherul de
lângă perete, împreună cu lucrurile ei. Maaca tot mai mormăia în timp ce Ieruşa coborî pe scara podului,
în odaia cea mare a casei.
Mama lor, Hodeş, îngenunche în mijlocul odăii lângă vatră, apoi începu să macine cu o râşniţă de
mână grâul pentru prânzişor.
— Oh, ce bine că te​ai trezit! spuse ea. Mergi de​mi adu nişte apă. Îi dădu Ieruşei ulciorul gol, apoi
se întoarse la lucrul ei şi turnă o parte din făina măcinată în covată.
Ieruşa ridică ulciorul pe umăr şi deschise uşa, apoi se îndreptă în josul dealului spre fântână,
cântând un refren de nuntă: „Sunt a iubitului meu şi el e al meu...”
Noua zi era înviorătoare şi senină, soarele era călduros, însă nu atât de fierbinte ca şi spre amiază.
Avea să fie o zi frumoasă pentru o nuntă.
Pe când Ieruşa se întoarse cu apa, cu ulciorul clătinându​i-se destul de tare deasupra capului,
Maaca era trează şi îmbrăcată deja şi o ajuta pe mama lor să reaprindă focul. Ieruşa obişnuia să cânte în
fiecare zi în timp ce lucra, însă astăzi primi o răsplată neaşteptată. Când intră tatăl ei, se aplecă să o sărute
pe obraz.
— Care e motivul pentru care mica mea ciocârlie cântă aşa de duios în dimineaţa aceasta? Întrebă
el.
Ea zâmbi, apoi tăie brânza de capră în felii groase pentru drumeţia lor.
— Ştii de ce, ava – astăzi mergem la nuntă. O voi vedea pe Serah, pe Tirţa şi pe...
— ... şi poate pe Avram, fiul chipeş al lui Eli?
— El nici nu mi​a trecut prin gând, răspunse Ieruşa în grabă. Faţa i se înfierbântă când îi întinse
tatălui ei o bucată de brânză care se fărâmase. Dar... va fi acolo, nu​i aşa?
Ierimot începu să râdă şi înghiţi bucata de brânză.
— Ce e aşa amuzant, ava? Întrebă Maaca.
— Nimic, micuţa mea, spuse el, trăgând​o ştrengăreşte de una din cosiţe. Doar că sora ta s​a făcut
deja femeie. Uită​te la ea – e graţioasă şi zveltă ca o salcie tânără. În curând va arăta minunat ca mireasă.
— Dar nu ea se căsătoreşte astăzi, ci Serah, spuse Maaca, privind nedumerită.
— Ştiu, ştiu. Ierimot îşi întinse braţele să îşi cuprindă fiicele şi le aduse mai aproape de el. Ce
mult îmi doresc ca fiicele mele să rămână aici lângă mine pentru totdeauna. Ce singuri vom fi fără
cântecele ciocârliei noastre Ieruşa! Totuşi ţinutul lui Avram nu este chiar atât de departe. Poate că va mai
zbura înapoi să ne vadă din când în când, nu​i aşa?
Ieruşa îşi ridică ochii spre tatăl ei şi privi cu duioşie fiecare linie şi crestătură de pe faţa lui
brăzdată de vremuri.
— Ava, vorbeşti de parcă aş fi măritată şi plecată deja. De unde ştii dacă Avram vrea să mă ia de
nevastă?
— De unde ştiu? Ha! Dacă ar fi după voia lui, voi doi aţi fi avut nunta astăzi, în locul lui Serah şi
al mirelui ei. Eu l​am făcut să aştepte. Eu sunt cel care nu vrea ca ciocârlia lui să zboare din cuibuşor.
Ieruşa făcu ochii mari de uimire.
— Chiar a spus că vrea să mă ia de soţie? Nu îşi putea ascunde simţămintele şi spera ca tatăl ei să
nu o ia în râs din nou.
— Da, sigur că da, spuse Ierimot cu un oftat. Şi văd că acum e vremea să​l ascult şi eu pe el. După
nuntă voi vorbi cu tatăl lui Avram şi vom pune la cale o logodnă.
Ieruşa se aruncă în braţele tatălui ei şi îl îmbrăţişă strâns.
 — Te iubesc, ava! Mulţumesc! Mulţumesc! Ierimot îi primi îmbrăţişarea cu o tăcere duioasă.
Ieruşei îi păru că le ia o veşnicie până ce toată familia a isprăvit cu treburile casei, iar apoi au
încărcat în carul tras de boi vinul din via lui Ierimot şi bucatele pregătite pentru ospăţul nunţii. Ieruşa de
abia îşi putea stăpâni bucuria, călătorind spre Dabeşet de​a lungul colinelor verzi terasate. Ar fi dorit să
lase în urmă boii încărcaţi şi să o ia la vale spre satul neîmprejmuit. Dar iată că, în cele din urmă, ajunseră
la casa unchiului Saul care era ascunsă în spatele dughenei unde​şi aşeza şi îşi vindea ulcioarele din lut.
Ieruşa le lăsă pe neveste să descarce carul şi să pună bucatele pe mese pentru ospăţ – ea era astăzi una
dintre însoţitoarele miresei.
Tinerele şuşoteau între ele, pline de emoţii, şi o ajutau pe Serah să se gătească de nuntă, ascultând
în acest timp larma alaiului mirelui. Ieruşa privi cu invidie spre verişoara ei care fusese împodobită în cele
din urmă cu rochia de nuntă cusută cu broderie fină şi cu ghirlande de flori în păr şi presărate împrejurul
scăunaşului pe care şedea.
— Poate că următoarea nuntă va fi a mea, ofta ea, a mea şi a lui Avram.
Apoi, se auzi cântecul flautelor, al chimvalelor şi al tamburinelor. Mirele venea să îşi ceară
mireasa, conducându​şi alaiul de​a lungul străzilor din Dabeşet. Sătenii ieşeau năvală din casele lor să
sărbătorească împreună cu mirii fericiţi şi să urmărească ceremonia de nuntă în ograda din spatele casei
unchiului Saul. Mergând înapoia mirilor spre ospăţul nunţii în piaţa satului, Ieruşa iscodea curioasă feţele
celor din mulţime, sperând să​i dea de urmă lui Avram.
Însă, dincolo de cântecele şi de voioşia alaiului, Ieruşei i se păru că aude zgomotul îndepărtat al
unui bubuit. Privi în sus, nădăjduind ca ploaia să nu strice ziua nunţii, dar văzu soarele strălucind pe cerul
senin. Zgomotul se înteţea tot mai mult şi părea că se apropie. Treptat, veselia se stinse, iar oamenii se
opriră să asculte.
Deodată, sute de războinici asirieni călare năvăliră în piaţa satului, ca scăpaţi dintr​un stăvilar
doborât. Strigătele de groază luară locul cântecelor şi al râsetelor, în timp ce sătenii încercau să scape,
alergând în toate părţile. Săbiile asirienilor scânteiau în lumina soarelui tăind pe oricine le stătea în cale.
Cei care se împiedicau şi cădeau erau striviţi sub copitele cailor. În câteva minute, sângele şiroia pe
străzile pietruite şi zeci de trupuri zăceau întinse pe străzi.
— Fugiţi, fetelor! Fugiţi! strigă unchiul Saul din mijlocul harababurii. Ieruşa auzi înştiinţarea lui,
dar rămase neclintită, prea uluită ca să se poată mişca, înmărmurită de groaza măcelului din jurul ei.
— Fugi, Ieruşa! strigă el rugător. Fugi! Acum!
Ea privi năucită cum unchiul ei îşi împinse fiicele pe o potecă ce ducea spre casa lor. Ieruşa privi
în jur, încercând să​l găsească pe soţul lui Serah şi îl văzu zăcând la pământ nemişcat, într​o baltă de sânge
care se făcea tot mai mare. Priveliştea înfiorătoare o făcu să se trezească parcă din tulburarea ei. Se
întoarse şi o luă împleticindu​se pe alee înapoia unchiului ei, târându​şi picioarele ca pe nişte pietre greoaie.
Însă, chiar în clipa în care Ieruşa îşi urni picioarele​i înlemnite, doi asirieni călare se iviră la celălalt
capăt al aleii, blocându​le ieşirea. Fetele încercară să se întoarcă, dar soldaţii năvăliră asupra lor,
aplecându​se peste şei ca să le apuce pe verişoarele Ieruşei. Ele începură să ţipe de groază când soldaţii le
aruncară de​a curmezişul şeilor, cu” fa ţa spre pământ.
Unchiul Saul dădu să prindă frâiele unui cal ca să​l oprească, stăruind de bărbaţii aceia:
— Nu​mi luaţi fetele! Vă rog! Voi plăti oricât pentru răscumpărarea lor, numai lăsaţi​le să plece! Vă
rog, vă implor!
Asirianul îşi scoase sabia şi, cu o lovitură puternică, reteză mâna unchiului Saul. Ieruşa aproape că
leşină văzând cele întâmplate, dar tatăl ei apăru îndată în spatele ei şi o apucă.
— Pe aici, Ieruşa! Ascunde​te sub car! Repede!
O luă de mijloc şi o grăbi înapoi spre piaţă, arătând spre un car cu boi care era lăsat în apropiere.
Ea le văzu pe mama şi pe sora ei ghemuindu​se sub car. La câţiva iarzi [sau metri] depărtare, un soldat
asirian smulse un copil din braţele unei femei şi îl azvârli jos strivindu​l sub copitele calului.
În timp ce tatăl ei o împingea spre car, Ieruşa nu mai auzea decât vuietul ţipetelor, al strigătelor şi
al tropotului de copite. Păreau a se îndepărta tot mai mult. Păşea împleticit, nemaiputând să​şi controleze
mişcările. Lacrimile îi împăienjeniră ochii şi se împiedică pe ultimii câţiva iarzi înainte să ajungă în
ascunziş. Aproape ajunse. Mama ei o apucă de mână, apoi, deodată, strigă:
— Ierimot, păzeşte​te! În spate!
Ieruşa privi peste umăr şi îl văzu pe tatăl ei dând piept cu un alt soldat asirian.
— Nu! Să nu te atingi de ea! strigă tatăl ei. El apucă frâul calului cu amândouă mâinile şi încercă
să tragă calul la o parte, căutând să se ferească de sabia tăioasă a asirianului.
— Fugi, Ieruşa, fugi! strigă el.
În cele din urmă, Ieruşa mai făcu o sforţare disperată să ajungă la adăpostul carului, însă o auzi pe
mama ei strigând din nou.
— Ieruşa, ai grijă! În spate!
Parcă din pământ, un alt soldat călare apăru lângă ea. Încercă zadarnic să se lupte cu el, lovind cu
pumnii şi zgâriindu​i braţele, când acesta încercă să o prindă. El o ridică fără nici​o greutate şi o azvârli de​a
curmezişul şeii înaintea lui, cu faţa înspre pământ.
— Nu! Oh, Iahve, nu! ţipă ea. Ava, ajută​mă! Scapă​mă!
Ieruşa se zbătu să se elibereze, dar soldatul o ţintuia de spinare cu mâna. Calul se întoarse
împrejur şi ea, izbutind să​şi ridice capul, îl văzu pe tatăl ei alergând spre ei. Apoi auzi sunetul fin al
metalului când tâlharul îşi scoase sabia. Îşi aduse aminte de sângele şi de imaginea cumplită a mâinii
tăiate a unchiului Saul şi ţipă:
— Ava, nu! Nu te apropia.
Asirianul se aplecă într​o parte pe şa şi îşi aţinti sabia înainte, spre tatăl Ieruşei. Aceasta zări o
crestătură de un roşu aprins pe fruntea tatălui ei care căzu pe genunchi, cu faţa plină de sânge. Apoi îi
pierdu urma, când calul o luă la galop, tropotind pe drumul ce ducea afară din sat.
Ieruşa ţipa în timp ce calul galopa tot mai tare, ieşind din Dabeşet, îndepărtându​se de familia şi de
siguranţa căminului ei. O ţinură aşa preţ de câteva minute, apoi calul încetini şi soldatul o lovi pe Ieruşa,
urlând furios la ea într​o limbă necunoscută. Cum ea nu îşi opri ţipetele, el o lovi iar şi iar, până ce, în cele
din urmă, ea îşi înăbuşi suspinele. Se simţea împietrită de durere şi de frică.
— Nu vreau să mor, te rog! Nu vreau să mor! se văita ea.
În scurtă vreme, se opriră lângă o pădurice de smochini, peste drum de câmpul unui ţăran. Câţiva
cai erau deja priponiţi acolo şi Ieruşa auzea strigăte înăbuşite şi râsete grosolane venind din tufişuri. Inima
i se năpădi de un alt fel de groază, închipuindu​şi ce avea să se întâmple.
— Nu... nu... te rog, nu, rosti ea printre suspine.
Soldatul descălecă şi o trase şi pe Ieruşa din şa, aruncând​o pe umerii lui ca pe un sac cu grâu.
Trecând prin pădure, o zări pe verişoara ei Serah care se lupta din răsputeri cu un soldat ce încerca să o
ţintuiască la pământ. Văzând că Serah continuă să se zbată, soldatul o lovi cu pumnii până când ea rămase
zăcând nemişcată.
Ieruşa ştia că era în zadar să încerce să scape. Loviturile pe care le primise deja pulsau dureros.
Dorea să se trezească din acest coşmar şi să ajungă acasă, aşa că hotărî să nu se mai împotrivească. Ştia că
aceasta era singura ei scăpare, totuşi nu îşi putea stăpâni plânsul. Pădurea răsuna, cuprinsă de ecoul
strigătelor îngrozite ale Ieruşei şi ale celorlalte. Chiar şi vântul părea să tremure de frică.
În cele din urmă, cel care o răpise pe Ieruşa se opri şi o trânti la pământ. Mirosul corpului lui
nespălat o făcu să se înece. Plină de dezgust, îşi întoarse faţa cu oroare, dar el o lovi din nou, urlând la ea
furios.
— Oh, Iahve... nu vreau să mor, spuse ea, hohotind de plâns. Nu acum, nu aşa. Te rog,
Dumnezeule, Te rog! Nu vreau să mor!

În regatul de miazăzi al lui Iuda

Regele Ezechia cobora încet dealul, de la palat, sprijinindu​l pe bunicul lui de braţ. Zgomotul
râşniţelor de mână şi fumul focurilor aprinse în zorii dimineţii umpleau aerul de jur împrejur. Ezechia îşi
aduse aminte de o altă dimineaţă în care se plimbase cu bunicul lui, cu câţiva ani în urmă. Părea că
trecuse o veşnicie de atunci. Totuşi, în puţinul timp pe care​l petrecuse din nou cu Zaharia, legătura
dragostei dintre ei se întreţesuse din nou, de parcă timpul ar fi stat în loc.
Apropiindu​se de Poarta Apelor, mantia lui Ezechia se unduia în adierea vântului înviorător de
primăvară. Cerul fumuriu prevestea venirea ploii.
— Eşti sigur că nu vrei să te întorci şi să mergi înăuntru? Îl întrebă el pe Zaharia. Poate că nu este
o idee chiar aşa de bună să rostim rugăciunile aici.
— Da, sunt sigur. Nu uita, odată ce Templul va fi curăţit, ne vom ruga afară în fiecare dimineaţă,
pe orice vreme. Chiar şi în puţinele zile când vor veni furtuni de zăpadă.
— Cred că asta înseamnă cu adevărat dăruire! spuse Ezechia, râzând. Trecând pe sub poartă,
străjerii se ploconiră înaintea lui. Apoi, el şi bunicul său coborâră povârnişul ce ducea afară din cetate.
Lui Ezechia i se părea că Zaharia rămăsese neschimbat. Desigur că îmbătrânise, mişcările îi erau
încetinite, iar părul şi barba îi încărunţiseră. Acum, Ezechia era mai înalt decât bunicul lui cu aproape un
cap. Totuşi Zaharia îşi păstrase aceleaşi trăsături nobile şi demne pe care Ezechia le îndrăgea atât de mult,
aceiaşi ochi verzi blajini, plini de înţelepciune şi de voioşie. Acum zâmbea în sinea lui, aducându​şi
aminte cum odinioară credea că Iahve trebuie să semene cu Zaharia.
— E bine aici? Întrebă Ezechia când ajunseră lângă o pădurice de măslini aproape de Izvorul
Ghihon. Copacii îi puteau adăposti de rafalele reci ale vântului.
— E cum nu se poate mai bine! spuse Zaharia, suspinând cu mulţumire. Apoi se aşeză să se
odihnească pe zidul scund care împrejmuia grădina şi privi de jur împrejur ca şi când ar fi zărit copacii
pentru prima dată. Ezechia tresări gândindu​se la timpul îndelungat în care Zaharia fusese închis în
temniţă. Era bucuros că veniseră acolo, în ciuda aerului umed.
— Să ştii, fiule, am un motiv pentru care am dorit să venim afară să ne rugăm, spuse Zaharia. E
prea uşor să ne vedem propria importanţă atunci când suntem înconjuraţi în fiecare zi de lucrurile
zămislite de mâinile noastre.
Se întinse să apuce o frunză de un verde argintiu dintr​un măslin, pe care o răsuci între degete.
— Dar priveşte la frunza aceasta! Putem noi crea ceva atât de plăpând şi de desăvârşit ca şi ea?
Sau ceva atât de trainic şi solid ca şi munţii aceştia?
— „După cum munţii înconjoară Ierusalimul, aşa îşi înconjoară Iahve poporul Lui, acum şi în
veci”, rosti Ezechia.
— Ah... îţi mai aduci aminte...
— Cum aş putea uita? Îmi spuneai versetul acesta în fiecare dimineaţă când deschideai prima dată
obloanele. Chiar în dimineaţa aceasta, văzând ceaţa de afară, m​am gândit la acest verset. Munţii nici
măcar nu se întrezăreau.
— Şi totuşi ştii că sunt încă acolo. La fel cum Iahve încă înconjoară cu credincioşie poporul
nostru, chiar dacă păcatul şi închinarea noastră la idoli îl împiedică să Se lase văzut.
Ezechia se aplecă şi, din puzderia de pietre împrăştiate pe pământ, alese una pe care o trecea
dintr​o mână într​alta, adâncit în gânduri.
 — Iubesc poporul acesta mic şi asuprit, munţii aceştia, totul... Mi​aş dori să mai semene şi astăzi
cu ţara aceea unde curgea lapte şi miere pe care o cunoşteau strămoşii noştri.
— Dumnezeu va răspunde rugăciunilor tale, la timpul potrivit, dacă Îi vei rămâne credincios.
— Credinţa ta în Dumnezeu pare a fi atât de... nemărginită, faţă de micul meu grăunte de credinţă.
Mă tem că n​o să fie îndeajuns, mai ales cunoscând sarcina grea care​mi stă înainte. Vreau să înlătur
idolatria din ţară, dar şi să câştig înapoi pământul care îmi aparţine de drept mie, pământul pe care tatăl
meu l​a pierdut în lupta cu filistenii şi cu amoniţii. Avem nevoie de păşunile din câmpie şi de cetăţi
precum Bet-Şemeşul, ca să păzim trecătorile muntoase ce duc spre Ierusalim şi să deschidem drumul de
negoţ de pe coastă. Avem nevoie de cetăţile întărite din Neghev şi Araba şi de Elat, portul de la Marea
Roşie. Aceste ţinuturi au aparţinut odată strămoşilor mei! Încheie el, aruncând piatra în direcţia Izvorului
Ghihon. Pe drept îmi aparţin mie.
— Fiule, îmi aduci aminte de regele Ozia. Regatul lui înflorise, nu doar pentru că avea vise măreţe
ca şi tine, ci pentru că Îl iubea pe Dumnezeu. Cu Dumnezeu poţi face totul – chiar totul.
— Atunci de ce s​a sfârşit domnia lui Ozia atât de jalnic? Ce s​a întâmplat?
— Izbânda lui l​a făcut să se mândrească, în loc să​i fie mulţumitor lui Iahve. Regii străini l​au
onorat pentru ceea ce săvârşise, iar Ozia şi​a luat meritele asupra lui în loc să dea toată slava lui Iahve.
Zaharia tăcu pentru o clipă, apoi continuă. I-am urmărit pe toţi cei trei regi care au domnit înaintea ta.
Când au fost încercaţi de Iahve au căzut. Mă rog ca tu să rămâi puternic atunci când vei fi încercat.
Mândria l​a făcut pe Ozia să cadă. Fiul lui, Iotam, a fost distrus de amărăciune şi propriul tău tată, de frică.
Dacă şi​ar fi pus încrederea în Iahve, acum lucrurile cu siguranţă ar fi fost altfel şi pentru tine.
Ezechia era nerăbdător să înceapă pe dată, să aducă acele schimbări de care ţara lui avea atâta
nevoie.
— Am nevoie de înţelepciunea şi de priceperea ta, îi spuse el lui Zaharia. Aş dori să îl înlocuieşti
pe Urie ca...
— Nu, nu voi sluji ca dregător al palatului.
Ezechia rămase descumpănit şi tulburat de refuzul neaşteptat al bunicului său. Trăgea nădejde că
Zaharia va binevoi să​l ajute cu tot ce poate.
— Dar... dar de ce nu? Am nevoie de tine. Ai mai slujit ca dregător al palatului şi eşti priceput în
asta...
— Eu sunt levit şi învăţător al Torei. Te voi ajuta să faci schimbările religioase, dar nu voi sluji la
cârma ţării.
— Dar am nevoie de tine. Cum te pot face să te răzgândeşti?
— Nu poţi. Nu voi mai ocupa niciodată vreo dregătorie.
Ezechia se simţea din ce în ce mai deznădăjduit.
— Nu cunosc pe nimeni la fel de priceput ca şi tine. Cunoşti mai multe despre cârmuirea
împărăţiei decât toţi oamenii de la curtea mea adunaţi la un loc.
— E măgulitor, dar e şi o exagerare. Sunt sigur de asta.
— Dar totuşi vei mai sluji la Templu, nu​i aşa?
— Sunt prea bătrân pentru asta. Leviţii îşi încheie slujba la vârsta de cincizeci de ani. Am aproape
şaptezeci de ani.
— Bunicule, te rognu sunt destui leviţi care să facă toată slujba, iar preoţii sunt şi mai puţini. Sper
ca unii dintre cei tineri să se întoarcă în slujire după ce se vor face toate schimbările, dar apoi ei vor avea
nevoie să fie învăţaţi şi...
— Şi de aceea vrei să chemi pentru o vreme înapoi în slujire un levit bătrân şi zbârcit ca mine?
— Da, vrei să faci asta? Măcar atât să faci pentru mine ca să mă ajuţi... te rog.
Zaharia oftă şi îşi ridică privirea spre zidurile Templului care se înălţau deasupra lui.
— Ultima dată când am îmbrăcat veşmintele de levit a fost în ziua în care l​am oprit pe tatăl tău să
aducă jertfă pe altarul asirienilor, în ziua în care am fost închis. Ţii minte ce ţi​am spus când m​ai văzut
îmbrăcat în veşmântul de levit în acea zi?
— Nu... îmi pare rău...
— M-ai rugat să vin înapoi de îndată ce voi încheia slujirea la Templu, să te învăţ mai multe
despre Iahve. Ţi​am spus atunci că s​ar putea să întârzii, dar că o să mă întorc. Ei bine, am ajuns mai târziu
decât mi​aş fi închipuit vreodată, dar mă voi ţine de promisiune şi te voi învăţa poruncile lui Iahve! spuse
el, sprijinindu​şi mâna pe umărul lui Ezechia. Voi sluji la Templu până ce alţi bărbaţi mai tineri vor învăţa
cele trebuincioase şi vor fi gata să mă înlocuiască.
— De unde ar trebui să începem? Mi s​a părut că Templul arată destul de rău.
— Aşa este şi deja am început să​l curăţăm după cum ne​ai cerut. Mai departe va trebui să numim
preoţii şi leviţii în slujba lor după rânduiala regelui David, apoi să ungem un alt mare​preot. Desigur,
oamenii vor trebui să dea partea de zeciuială la Templu ca să ne sprijine.
— Voi da poruncă. Şi voi ajuta cu tot ce pot din vistieriile regale. Dar temeliile Templului? Nu
trebuie drese?
— Trebuie, dar cred că ştiu un om care ne​ar putea ajuta. Prietenul meu Hilchia are un fiu care e
meşter zidar iscusit. Hilchia este unul dintre puţinii oameni drepţi pe care​i cunosc şi sunt încredinţat că l​a
învăţat şi pe fiul lui, Eliachim, să urmeze Legea lui Iahve.
— Bine, voi trimite după el ca să privegheze dregerea Templului. Dar de aici încolo voi întâmpina
o altă greutate, spuse Ezechia, mângâindu​şi barba. Cel mai greu lucru pentru mine va fi să îmi dau seama
în cine pot să mă încred. Probabil că Urie nu a fost singurul care a râvnit la împărăţia mea.
— Aşa este. Întotdeauna este periculos când puterea trece pe neaşteptate în mâinile altcuiva. Va
trebui să fii statornic în toate hotărârile tale până când îţi vei întări domnia.
 — Dregătorii numiţi de tatăl meu se foloseau într​adevăr mult de înşelătorii – de la cel mai înalt
dregător până la cel mai neînsemnat slujbaş. Nu e de mirare că profetul Mica i​a condamnat pe dregătorii
lui Iuda cu atâta înverşunare. Oricum, am poruncit să se strângă soborul puţin mai târziu, cu toţi sfetnicii
care au slujit tatălui meu. Voi da tuturor de ştire despre hotărârea mea de a cârmui împărăţia după Legea
lui Moise.
Zaharia îşi coborî încet privirea.
— Atunci, ar trebui să te pregăteşti pentru o luptă crâncenă pentru putere, fiule. Unii oameni vor fi
dornici să se întoarcă la poruncile lui Dumnezeu. Însă cei mai mulţi dintre ei care au cârmuit în timpul
domniei lui Ahaz cu siguranţă că ţi se vor împotrivi – pe ascuns, dacă nu făţiş.
— Înţeleg. Dar ce pot să fac să fiu gata pentru una ca asta?
Zaharia îşi luă şalul de rugăciune de pe umeri şi îşi acoperi capul cu el.
— Să te rogi. Şi să îl laşi pe Iahve să fie puterea ta. Adu​ţi aminte- Iahve nu îţi dă putere, Ezechia.
El este puterea ta! El îi făcu semn spre zidurile cetăţii de pe stâncile de deasupra lor şi spuse: „Când vei fi
înconjurat de vrăjmaşi, nu îţi pune nădejdea în ziduri făcute de mâini omeneşti sau în tăria oştilor.
Încrede​te în Iahve!”
Ezechia încuviinţă, însă în sinea lui ştia că era departe de a înţelege şi de a avea o credinţă atât de
puternică.
— Poate că ar trebui să rostim una dintre rugăciunile lui David în dimineaţa aceasta, spuse
Zaharia, ridicându​se în picioare. David a scris această rugăciune când era urmărit de vrăjmaşii lui care
căutau să​l omoare.
Ezechia se ridică şi el şi îşi acoperi capul cu şalul de rugăciune, închise ochii şi îl ascultă pe
bunicul lui rostind cuvintele acelea necunoscute, jurând ca într​o zi să le cunoască îndeaproape, să le
înveţe pe de rost şi să creadă în acele făgăduinţe.
— „Dumnezeule, scapă​mă de vrăjmaşii mei, ocroteşte​mă de potrivnicii mei! Scapă​mă de
răufăcători, izbăveşte​mă de oamenii setoşi de sânge! [...] Dar eu voi cânta puterea Ta; dis​de-dimineaţă voi
lăuda bunătatea Ta. Căci Tu eşti un turn de scăpare pentru mine, un loc de adăpost în ziua necazului
meu.”
Hefţiba închise ochii şi se prefăcu că doarme, când slujnica ei Merab intră în odaia ei.
— Nu te​ai trezit încă? Întrebă Merab, depărtând perdelele vaporoase care​i înconjurau patul. Vino,
micul​dejun e gata!
Hefţiba nu se mişcă dintre perne, unde se odihnea.
— Adu​l aici, Merab. Vreau să mănânc micul​dejun aici în odaia mea, singură.
— Nu, doamna mea. Nu te poţi ascunde aici o veşnicie. Eşti soţia regelui. Celelalte sunt doar
ţiitoarele lui.
— Dar nu vreau să mănânc cu ele. Şi, fără îndoială, nici ele nu vor să mănânce cu mine.
— Nu contează ce vor ele. Tu eşti mai însemnată decât ele şi trebuie să asculte de tine.
— Nici măcar nu mă cinstesc, Merab. Ele ştiu că Ezechia nu m​a mai chemat în odaia lui din
săptămâna nunţii. Mă batjocoresc după bunul lor plac.
— Nu te mai tângui, doamna mea. Haide! O trase pe Hefţiba jos din pat şi o ridică în picioare.
Trebuie să dai piept cu ele. Apără​ţi drepturile! Şi nu le îngădui să te facă prizonieră în propriul tău palat.
Merab o ajută să se îmbrace şi o conduse pe coridor spre odaia de oaspeţi. Hefţiba se simţi
năpădită de spaimă. Ţiitoarele lui Ezechia erau deja aşezate în jurul mesei joase şi începuseră să mănânce
fără ea. Ea se oţeli să ţină piept batjocurilor lor, îşi ridică bărbia şi, aşezându​se la masă, se arătă
nepăsătoare. Când ele nu o luară în seamă, Hefţiba se întrebă dacă vor înceta jocul lor zeflemitor sau dacă
o vor batjocori la fel şi acum.
Hefţiba mâncă repede, nerăbdătoare să se întoarcă în iatacul ei. Aproape că terminase, când
şambelanul haremului năvăli înăuntru. Cu mâinile în şolduri, privi lung spre femei, încercând să o aleagă
pe una dintre ele. Eunucul era un bărbat rotofei şi gras. Hefţibei i se părea că trupul lui palid se asemăna
cu aluatul de pâine care dospea în covată. Văzându​l, ţiitoarele se opriră din sporovăit.
— Una dintre voi trebuie să vină cu mine, spuse el. Regele Ahaz îşi dorea adesea câte o ţiitoare
care să​i încălzească încăperile într​o zi rece şi mohorâtă ca şi cea de azi şi sunt sigur că şi noul rege
doreşte aceasta acum, că perioada de jale s​a sfârşit.
Una dintre ţiitoare îi făcu semn cu mâna.
— Ia​mă pe mine! Vin eu cu plăcere.
Merab o înghionti pe Hefţiba.
— Doamna mea, tu eşti soţia lui, şopti ea. Spune​i eunucului că vei merge tu.
Chiar dacă tânjea să fie cu soţul ei, Hefţiba şovăi, de teamă să nu fie alungată. Văzând că ea nu
face niciun semn, Merab se repezi cu glas tare.
— Soţia regelui Ezechia va veni, mărite şambelan!
Eunucul o privi pe Hefţiba batjocoritor.
— Ea? Ea e ultima femeie pe care ar alege​o regele.
— Cum îndrăzneşti? spuse Merab, ridicându​se anevoie pe picioare, zgâindu​se către el şi gata să​l
lovească de furie. Eunucul se întoarse nepăsător să le privească pe celelalte, chibzuind câteva clipe,
înainte să o aleagă pe fata care se oferise mai înainte.
— Fie. Tu vii cu mine. Dar grăbeşte​te. Regele trebuie să se întoarcă de acum în orice clipă înapoi
la palat.
Faţa lui Merab era roşie de furie.
— Cum îndrăzneşti să o jigneşti pe doamna mea? strigă ea. Merab ţinu pasul cu şambelanul care o
zorea pe ţiitoare să iasă din odaie, iar Hefţiba o auzi ocărându​l zgomotos, de​a lungul holului.
 — Oh, dragă, sărăcuţa Hefţiba, spuse una dintre ţiitoare.
— Ei, de ce credeţi că n​a fost aleasă? Întrebă o alta, apoi izbucniră toate în râs.
Hefţiba se ridică şi ieşi în grabă din odaie, ascunzându​şi amărăciunea de ochii duşmancelor ei.
Însă, mai dureros decât batjocurile lor, mai dureros decât gândul că nu era iubită, era gândul că, în clipele
următoare, soţul ei avea să o ţină pe ţiitoare în braţe, în locul ei. Poate că nu va mai fi iubită şi ţinută în
braţe niciodată. Ea fugi jos pe coridor, unde să n​o audă nimeni, apoi îşi plecă fruntea pe zidul rece de
piatră şi izbucni în plâns.
— S-a întâmplat ceva?
Hefţiba se întoarse, speriată la auzul unui glas de bărbat. Prinţul Ghedalia stătea la doar câţiva paşi
de ea. Nu trebuia să fie acolo. Bărbaţilor nu le era permis să intre în haremul împăratului. Dar el se
rezemă necuviincios de zid, alături de ea, de parcă ar fi fost un oaspete obişnuit.
— Tu eşti soţia fratelui meu Ezechia, nu​i aşa? Întrebă el.
Hefţiba îngăimă:
— Da, domnul meu. Eu... eu sunt soţia lui.
Ezechia se asemăna foarte puţin cu fratele lui mai tânăr. Prinţul era mult mai scund şi avea statura
îndesată a regelui Ahaz. Ea îl urmărise la ceremonia de încoronare unde îi păruse răzgâiat şi trufaş. Totuşi
avea părul negru, cârlionţat şi ochii mari, castanii ca şi ai fratelui său.
— Păi, nu pari prea veselă, surioară. Nu te bucuri să fii căsătorită cu noul rege al lui Iuda? El se
apropie de Hefţiba, însă cutezanţa lui o stânjeni, făcând​o să se dea în lături.
— Eu... eu trebuie să plec.
— Aşteaptă... Ghedalia o apucă de încheietura mâinii; căldura mâinii lui părea că îi arde trupul.
Nu o ţinea strâns, însă se simţea neputincioasă de a face vreo mişcare. Zâmbetul lui îi aduse aminte, în
treacăt, de Ezechia.
— Te rog nu pleca, Hefţiba. Vreau doar să vorbim.
— Nu putem vorbi. Nici măcar nu ar trebui să fii aici.
Ghedalia ridică din umeri nepăsător şi îşi sprijini cealaltă mână de zid, lângă ea. Acum nu mai
avea nici​o scăpare.
— Nu poţi să pleci până când nu​mi spui ce e cu tine.
— Nimic... eu...
— Atunci de ce plângeai? Te​a rănit fratele meu cu ceva?
— Nu el. Ceilalţi.
— Vorbeşte​mi.
Ghedalia îi şterse lacrimile de pe obraji, însă gestul lui plin de blândeţe o făcu să se simtă şi mai
singură.
— Celelalte femei... îşi bat joc de mine pentru că regele mereu le alege pe ele... în locul...
— Cui? În locul tău? Ghedalia o apucă şi mai strâns de încheietura mâinii. Dar de ce? Nu pot să
înţeleg.
— Nu ştiu de ce. Măcar de mi​ar spune cu ce i​am greşit, aş putea să încerc să îndrept sau...
— Nici să nu vorbeşti aşa. Nu poate fi vina ta. Ascultă, fratele meu a luat multe hotărâri
nechibzuite în ultima vreme, crede​mă! Dar te rog să nu crezi că e vina ta, Hefţiba. Sunt sigur că nu e aşa.
El îi şterse din nou lacrimile care îi şiroiau necontenit pe obraji.
— Cred că ştiu cum te simţi, spuse el cu duioşie.
Pentru o clipă, trufia i se spulberă, iar pe chipul lui se arătă îndoiala. Apoi, ochii i se umplură de
ranchiună.
— Când tatăl meu a ajuns rege, l​a numit pe fratele lui mai tânăr dregător al palatului. L-a numit şi
cârmuitor de oşti. Şi, de drept, eu ar trebui să iau locul lui Urie ca dregător al palatului sau măcar să mă fi
numit căpetenia oştirii, în locul lui Ionadab. Dar Ezechia mă nesocoteşte la fel ca şi pe tine şi îi alege pe
alţii în locul meu. Aşadar, vezi? Chiar înţeleg cum te simţi, Hefţiba.
Ghedalia stătea acum foarte aproape de ea. Hefţiba şi​l închipui pe soţul ei ţinând​o pe ţiitoare în
braţele sale şi o podidiră din nou lacrimile.
— Amândoi stăm în jurul lui toată ziua, continuă Ghedalia, aşteptând... sperând. Poate mă va
chema azi, poate mâine. Dar acea zi nu mai vine niciodată.
Hefţiba încuviinţă. Prinţul înţelegea într​adevăr simţămintele ei, iar starea lui îi stârni milă. Când
ea îl privi în ochi, el îşi slăbi strânsoarea mâinii şi îşi împreună duios degetele cu ale ei.
— Eşti aşa de frumoasă, Hefţiba, şopti el. Nespus de frumoasă. Fratele meu trebuie să fie orb.
Niciodată nu m​aş purta cu tine astfel. Niciodată.
Singurătatea Hefţibei şi dorinţa ei de a fi ţinută în braţe şi de a fi iubită părea de nesuportat.
Ghedalia îşi deschise braţele, oferindu​i sprijin şi mângâiere. Înainte ca ea să​şi dea seama ce se petrece, el
o cuprinse cu braţele. Ea îi simţi mâinile calde pe spatele ei.
— Totul va fi bine, şopti el, alinând​o pe Hefţiba ce plângea pe umărul lui. Înţeleg, înţeleg.
Ea nu​şi putu da câtuşi de puţin seama că nu era Ezechia cel care o ţinea în braţe, ci fratele lui.
— Ce se întâmplă? Ce faceţi voi aici?
Vocea furioasă a eunucului o făcu pe Hefţiba să tresară şi se eliberă degrabă din braţele lui
Ghedalia. Când îşi dădu seama că îi îngăduise altui bărbat să o ţină în braţe, simţi că aproape se
prăbuşeşte de frică. Ea şi prinţul aveau să fie condamnaţi la moarte.
Însă Ghedalia se arătă din nou trufaş şi ţinti cu sabia înainte ca să îl provoace pe eunuc la luptă.
— Îţi poruncesc să​mi spui cine se îngrijeşte de haremul împăratului!
Pentru o clipă, eunucul păru cutremurat de mânia lui Ghedalia.
— E... eu.
 — Atunci îţi poruncesc să​mi spui ce i​ai făcut soţiei fratelui meu de e aşa de tristă? Am găsit​o aici
vărsându​şi amarul – şi vreau să ştiu de ce!
Eunucul nu ştia dacă ar trebui mai degrabă să​l cheme pe Ghedalia la luptă sau să​i răspundă.
— Nu ştiu de ce e supărată, spuse el. Va trebui să o întrebi.
Cei doi bărbaţi priviră către Hefţiba. Ea era atât de speriată, încât de abia putu îngăima:
— Eu... sunt bine acum... Sincer, eu...
Apoi, neştiind ce să facă, se întoarse şi se grăbi către iatacul ei. Chiar şi după ce închise uşa îl auzi
pe eunuc strigând şi pe Ghedalia apărând​o cu dârzenie. Era îngrozită de ceea ce făcuse.
În cele din urmă, strigătele încetară. Hefţiba aşteptă îngrozită, întrebându​se ce avea să se întâmple
cu ea. De ce făcuse oare un lucru atât de nesăbuit? Cum izbutise Ghedalia să o ademenească în braţele
lui? Nu îşi dorea decât să se furişeze şi să se ascundă de orice privire.
Deodată eunucul dădu buzna în odaia ei. Faţa lui durdulie răbufnea de mânie.
— Îţi dai seama ce​ai făcut acum? Nu​ţi voi îngădui să​l prosteşti pe rege!
Hefţiba se trase îndărăt crezând că o va lovi.
— Vorbeam doar...
— Nu mai spune! Vorbeaţi doar!
— Prinţul este cumnatul meu şi...
— Acum ascultă​mă tu pe mine şi ascultă​mă bine! Eunucul o apucă de umeri şi o scutură. Tu
aparţii regelui lui Iuda. Niciun alt bărbat nu are voie să se atingă de tine, niciodată! Oricine face asta îl
trădează pe rege şi încalcă suveranitatea lui. Prinţul Ghedalia nu vrea decât să uzurpe tronul fratelui său şi
te​ar folosi chiar şi pe tine ca să facă asta!
Hefţiba ştia că el are dreptate. Îi venea să leşine.
— Dacă vei mai face vreodată un lucru atât de nesocotit, voi cere să fii osândită la moarte!
O scutură zdravăn încă o dată, apoi ieşi furtunos din odaia ei.
Hefţiba rămase înmărmurită pentru multă vreme, deşi umerii o dureau de la strânsoarea eunucului.
Într​un târziu, se îndreptă împleticindu​se către ferestrele înalte care dădeau spre curtea palatului şi
deschise obloanele de lemn. Când aerul rece şi umed năvăli înăuntru, ea îşi strânse braţele învineţite la
piept, frecându​şi-le. Îşi aduse aminte de braţele puternice ale lui Ghedalia care o îmbrăţişau, de pieptul lui
lat de care se sprijinise, de parfumul lui bărbătesc şi de barba lui care îi atingea părul.
Când îşi închipuia că nu va mai fi ţinută în braţele unui bărbat niciodată, deznădejdea o învăluia.
Se cufundă în locul de la fereastră şi se lăsă toropită de întristare.
După o vreme auzi zgomote şi voci afară în curte. Privi în jos şi îl văzu pe Ezechia stând sub
fereastra ei, vorbind cu un om bătrân cu barba căruntă. Nu putea desluşi vocile şterse, însă îl privea pe
soţul ei care vorbea, gesticulând cu braţele lui mari şi puternice. Tânjea să îl strige, dar gâtul îi era
înăbuşit de lacrimi, în cele din urmă, Ezechia îl îmbrăţişă pe bătrân şi plecă singur în odaia lui. O va găsi
pe ţiitoare aşteptându​l acolo.
Hefţiba de abia împlinise douăzeci de ani, însă ştia că avea să fie prizoniera lui Ezechia pentru tot
restul vieţii ei. El nu o dorea, dar nici nu mai putea fi a altcuiva. Trebuia să locuiască singură la palat până
la sfârşitul zilelor ei şi nu mai putea face nimic.
De la fereastra Hefţibei se zărea în curte cadranul soarelui regelui Ahaz. Cele mai multe zile le
petrecea privind umbra soarelui care se ridica încetişor pe treptele netede de piatră, apoi cobora din nou.
Dar astăzi cerul era înnorat şi umbra nu se ivea nicăieri. Hefţiba avea să rămână împietrită astfel pentru
totdeauna.
Ezechia se întoarse împreună cu Zaharia de la rugăciunea de dimineaţă, cuprins mai degrabă de
îngrijorare decât de linişte. Gândurile despre uneltiri şi comploturi în cetate îi năpădeau mintea, iar starea
lui se împletea cu ziua cenuşie şi întunecată de afară. Când intră în iatacul lui, fu surprins să o găsească pe
ţiitoare aşteptându​l.
— Pari aşa de înfrigurat, domnul meu, şopti ea, repezindu​se în braţele lui. Ce​ar fi să te aşezi aici
lângă foc şi să mă laşi să te încălzesc eu?
Ezechia nu era încă obişnuit cu o astfel de curtoazie, însă îi făcea plăcere. Ţiitoarea aceea era una
dintre preferatele lui – o tânără vioaie şi plăcută a cărei primire îl făcea să uite de orice gânduri care l​ar fi
tulburat. El îi îngădui să​l conducă mai aproape de vatră, lăsându​se ademenit de mirosul dulce al
parfumului ei.
— Eşti o surpriză plăcută, spuse el. Nu ţin minte să te fi chemat.
Ea îi luă palma în căuşul mâinilor ei, frecând​o uşor ca să o încălzească.
— Şambelanul s​a gândit că poate ai avea nevoie de cineva care să te ajute să încălzeşti odăile.
— Chiar aşa, acum?
— Da... regele Ahaz întotdeauna făcea asta.
Auzind numele lui Ahaz, orice urmă de dorinţă i se spulberă într​o clipă. Îşi aducea foarte bine
aminte de numeroasele ţiitoare care se plimbau în jurul tatălui său, însă amintirea aceea îl umplea de
dezgust. În cea mai mare parte a timpului, Ahaz căuta să​şi împlinească poftele, în vreme ce poporul lui
aproape că se prăbuşea în sărăcie şi în neorânduială. Ezechia se trase îndărăt.
— Am spus ceva greşit? Întrebă ea speriată.
— Spune​i şambelanului că eu nu sunt la fel ca regele Ahaz. Poţi să pleci până când voi trimite
după tine. Recunoscu de pe chipul ei că îi rănise simţămintele, dar ea făcu o plecăciune adâncă şi părăsi
odaia fără să mai rostească vreun cuvânt.
Uşa se închise în urma ei, iar Ezechia rămase la fel de îngândurat, regretând pentru o clipă
hotărârea ce o luase în pripă. Avea multe îndatoriri şi trebuia să rânduiască soborul cu sfetnicii lui la palat.
Îşi chemă slujitorii.
 3

Pe când regele Ezechia şedea singur în sala tronului, şambelanul îl pofti pe Isaia înăuntru.
— Sunt onorat să vă întâlnesc, Majestate, spuse profetul care păşi înainte şi i se închină.
— Ne​am mai întâlnit cu mult timp în urmă, rabi. În valea Hinom.
— Da, cu siguranţă, îmi aduc aminte.
Sala tronului era întunecată fiindcă obloanele fuseseră închise din pricina ploii. Însă, chiar şi în
lumina palidă a sfeşnicelor, Ezechia vedea că profetul îmbătrânise de când îl văzuse ultima oară. Părul lui
şaten deschis încărunţise la tâmple şi fire argintii sclipeau ici​colo prin barba lui roşcată. În colţul ochilor
albaştri se vedeau încreţituri fine, însă privirea îi era la fel de limpede şi de străpungătoare. Isaia nu era
prea înalt şi avea o statură subţirică, dar prezenţa lui părea să umple sala tronului.
— Majestate, Mica mi​a spus că aţi hotărât să urmaţi Legea lui Iahve şi să reînnoiţi legământul
poporului cu Iahve, spuse el. Pentru aceasta vă port o adâncă preţuire. Însă astfel v​aţi făcut şi mulţi
vrăjmaşi şi de azi înainte va trebui să fiţi un bărbat statornic şi viteaz. Vreau să ştiţi că mă voi ruga pentru
Majestatea Voastră.
— Mulţumesc, rabi. Îţi sunt foarte mulţumitor pentru rugăciunile tale, dar aş vrea să îţi mai cer un
lucru. Aş dori să iei locul care ţi se cuvine între nobili şi să mă ajuţi să cârmuiesc ţara.
Eşti unul dintre puţinii oameni în care pot să​mi pun nădejdea şi am nevoie de înţelepciunea şi de
sfatul tău.
Ezechia nu primi imediat răspunsul aşteptat. În schimb, Isaia îl privi îngândurat pentru câteva
minute. Tăcerea îndelungată a profetului îl năucea pe Ezechia. Orice om de rând s​ar fi repezit să
primească putere şi un rang înalt, însă începea să vadă că Isaia nu era un om oarecare.
— Trebuie să numesc pe cineva care să îl înlocuiască pe Urie ca dregător al palatului, spuse
Ezechia, spulberând tăcerea apăsătoare. Bunicul meu m​a sfătuit să te întreb pe tine.
Din nou profetul păru că se adânceşte în gânduri. Clătinând din cap, Isaia îi răspunse lui Ezechia.
— Îmi pare rău, Majestate, dar nu pot accepta. Sunt onorat – este mai mult decât aş merita, însă nu
pot accepta.
Refuzul lui îi zădărnicea planurile lui Ezechia. Pentru a doua oară astăzi, unul dintre oamenii cei
mai pricepuţi şi de încredere din popor respingea rangul de dregător al palatului. Nu putea să înţeleagă de
ce.
— Pot să întreb de ce nu, rabi?
Isaia oftă prelung:
— Mi​e greu să vă desluşesc pricina. În tinereţe, munceam din greu ca să câştig un rang ca şi
acesta. Aş putea spune că a fost ţelul vieţii mele. Chiar şi acum trebuie să mărturisesc că sunt ispitit...
— Atunci de ce nu accepţi?
— Pentru că am primit o altă slujbă, Majestate, şi nu mai pot alege altceva.
— Mă tem că nu înţeleg. Nu este altă slujbă în ţara aceasta mai importantă decât cea de dregător al
palatului – în afară de a mea.
Zâmbetul liniştit şi cald al lui Isaia se spulberă într​o clipă.
— E o poveste lungă...
— Mi​ar plăcea să o aud. Sunt curios să aflu ce l​ar putea ispiti pe un bărbat atât de înţelept ca tine
să nu primească rangul pe care i​l ofer.
Ezechia se afundă din nou în jilţul lui şi aşteptă. Isaia surâse din nou.
— Povestea mea începe de când eram tânăr, nepot al regelui Ioas, pe când creşteam la curtea
regelui Ozia, verişorul meu. Era unul dintre cei mai destoinici împăraţi pe care îi avusese poporul în
ultimii ani. Îl veneram pe Ozia şi mi​am dat toată silinţa să îi fac pe plac şi să câştig un rang înalt la cârma
ţării. Apoi, dintr​odată, totul s​a prăbuşit.
Isaia se opri şi clătină uşor din cap, privind în gol.
— Când judecata lui Dumnezeu a căzut asupra lui Ozia, am fost cutremurat. Mi se părea un lucru
atât de nedrept! Credeam că pedeapsa a fost mult prea aspră pentru un om atât de măreţ şi cu merite atât
de mari. Eram furios pe Iahve pentru că l​a blestemat, pentru că l​a făcut un om dispreţuit şi un lepros.
Iahve nu a mai avut milă de el şi când, în cele din urmă, regele a murit, a lăsat un loc pustiu în viaţa mea
pe care Iotam, fiul lui, nu l​a putut umple niciodată. Ozia a fost un om de cinste, un împărat de seamă şi
moartea lui ruşinoasă mi​a zguduit viaţa din temelii. Apoi, chiar în anul în care regele a murit am trecut
printr​o întâmplare şi mai zguduitoare. Pe când aduceam laudă în Templu, muntele Domnului a început
dintr​odată să se zguduie sub picioarele mele. Cutremurul a fost atât de puternic, încât am fost trântit la
pământ.
Isaia închise ochii pentru câteva clipe. Când începu să vorbească, glasul îi era solemn de parcă ar
fi rostit cuvinte care erau foarte scumpe pentru el.
— L-am văzut pe Iahve – pe Sfântul lui Israel. Şi, în prezenţa lui Iahve, toată puterea omenească
şi gloria regelui Ozia s​a spulberat precum... precum praful şi cenuşa. Toată viaţa mea am venerat un rege
muritor. Acum L-am văzut pe Cel Veşnic, pe Regele regilor. „Domnul şedea pe un scaun de domnie foarte
înalt şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu
două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau:
«Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!»„
Isaia rostea fiecare cuvânt cu atâta smerenie şi veneraţie, încât încăperea părea că răsună de
măreţia sfinţeniei lui Dumnezeu. Ezechia îşi ţinu răsuflarea, aşteptând ca Isaia să continue.
— La glasul serafimilor, uşorii uşii şi pragurile Templului s​au zguduit din temelii, iar întregul
Templu s​a umplut de fum. L-am văzut pe Domnul, spuse Isaia din nou, cu veneraţie. Şi m​am văzut pe
mine pentru prima dată în lumina prezenţei Lui. Mi​am recunoscut păcatul şi nelegiuirea mea şi am strigat:
„Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze
necurate şi am văzut cu ochii mei pe împăratul, Domnul oştirilor!”
Isaia îşi plecă smerit capul, ca şi când s​ar fi văzut din nou în lumina sfinţeniei lui Dumnezeu.
Ezechia aşteptă încremenit, până când profetul îşi ridică din nou privirea către el.
— Judecata lui Iahve asupra regelui Ozia n​a fost aspră, spuse Isaia. Dacă a fost o judecată, a fost
una plină de îndurare. Ozia îndrăznise să se apropie de locaşul de închinare al Dumnezeului celui sfânt,
cu toate că niciun muritor, nici măcar un rege nu este vrednic să stea în faţa Dumnezeului atotputernic. Iar
eu, care am stat înaintea Lui, ştiam că aveam să fiu osândit la moarte. Dar atunci unul dintre serafimi a
zburat spre mine cu un cărbune aprins pe care îl luase cu cleştele de pe altar. Mi​a atins gura cu el, zicând:
„Iată, atingându​se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este
ispăşit.”
Profetul se opri din nou, copleşit de amintirea celor întâmplate.
— Cu siguranţă nu meritam să fiu iertat astfel. Meritam osânda lui Dumnezeu la fel ca Ozia, nu
mila şi iertarea păcatelor mele. Mai presus de toate, Dumnezeu este sfânt şi drept. Dar am văzut cum El
dă harul şi mila Lui peste măsură celor care se căiesc. Apoi, am auzit glasul lui Dumnezeu zicând: „Pe
cine să trimitem? Cine va merge pentru Noi?” Şi am zis: „Iată​mă. Trimite​mă!”
— Din clipa aceea, Iahve mi​a redat viaţa, împărate Ezechia, la fel cum ţi​a dăruit şi ţie viaţa înapoi
în valea Hinom. Astfel, am zis: „Trimite​mă.” Apoi, Iahve mi​a vorbit: „Du​te şi spune poporului acestuia:
«întruna veţi auzi şi nu veţi înţelege. Întruna veţi vedea şi nu veţi pricepe.» împietreşte inima poporului
acestuia, fă​l tare de urechi şi astupă​i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n​audă cu urechile, să nu înţeleagă cu
inima, să nu se întoarcă la Mine şi să fie tămăduit.”
Ezechia cunoştea unele dintre prigonirile pe care le suferise Isaia din pricina slujirii pe care o
făcea pentru Dumnezeu, primejdiile prin care trecuse şi surghiunul poruncit de regele Ahaz. Totuşi Isaia
dorea să​şi continue slujba lui nerăsplătită încă şi chiar să renunţe la dregătoria de la palat. Ezechia ştia că
oamenii ca şi Isaia erau nespus de rari.
— Când îţi vei încheia slujba pentru Dumnezeu? Întrebă el.
Isaia surâse din nou şi clătină din cap:
— Iar eu am întrebat: „Până când, Doamne?” El a răspuns: „Până când vor rămânea cetăţile pustii
şi lipsite de locuitori; până când nu va mai fi nimeni în case şi ţara va fi pustiită de tot.”
Ezechia se înfioră ascultând cuvintele profetului. Voia să ştie dacă această parte a prorociei se va
împlini în timpul vieţii lui, în timpul domniei lui, însă îi era frică să întrebe. Poate că era mai bine să nu
ştie nimic din toate acestea.
— Totuşi o rămăşiţă va rămâne, spuse Isaia ca şi când i​ar fi citit gândul. Şi chiar dacă ţara va fi
asuprită în multe rânduri, va fi ca un copac care este tăiat. Israel va fi ca un butuc care va creşte iar.
Rămăşiţa despre care vorbea Isaia nu îi spulberă neliniştea ce o simţea.
— Rabi, cred că înţeleg de ce nu vrei să slujeşti în nici​o dregătorie împărătească, spuse el într​un
târziu. Dar totuşi pot să te caut să​ţi cer sfatul?
Isaia îşi întinse braţele.
— Mă tem că sfatul meu îţi va fi de puţin folos. Cu toate acestea, promit să îţi împărtăşesc
Cuvântul lui Iahve, la fel cum l​am spus şi regilor -care au domnit înaintea ta. Dacă îl vei urma sau nu este
hotărârea ta, la fel cum au trebuit şi ceilalţi să aleagă.
După ce plecă Isaia, Ezechia rămase singur pentru multă vreme, încercând să hotărască pe cine
avea să numească dregător al palatului. Refuzul lui Isaia îl dezamăgise la fel de mult ca şi cel al lui
Zaharia. Amândoi aveau o legătură strânsă cu Dumnezeu, iar lui Ezechia i se părea dubios că niciunul
dintre ei nu voia să ocupe nici​o dregătorie la cârma ţării.
Dregătoria la palat era o slujbă de seamă. Ezechia ştia că are nevoie de cineva priceput şi care nu
şi​ar fi întins mâna să ia mită, cineva care să sprijine înnoirile pe care dorea să le facă, cineva în care putea
avea încredere ca prieten, dar, mai mult decât atât, cineva care Îi era credincios lui Iahve. Un singur om,
ultimul pe care l​ar fi ales, se potrivea în slujba aceasta: Şebna, dascălul lui. Şebna ar fi fost cel mai
potrivit să ocupe acest rang, însă el nu credea în Iahve.
Ezechia continuă să înşiruie în gând toate căpeteniile şi nobilii de la curtea sa, cântărind cu grijă
fiecare din virtuţile lor. Ajungea însă mereu la aceeaşi înfundătură: niciunul dintre ei nu era la fel de
iscusit şi de încredere ca şi Şebna. Neştiind pe cine să aleagă, Ezechia hotărî în cele din urmă să îl cheme
pe Şebna şi să​i ceară sfatul în acea hotărâre grea. De​a lungul vieţii lui, Ezechia se sprijinise pe dascălul
lui care îl ajuta mereu să chibzuiască bine înainte să ia o hotărâre. De când îşi putea aduce aminte,
egipteanul deşirat şi uscăţiv fusese cel mai bun prieten al lui. Regele se simţi despovărat când îl văzu pe
acesta intrând în sala tronului. Ştia că poate să​i spună totul fără ocolişuri.
— Şebna, le​am cerut celor doi bărbaţi vrednici pe care îi cunosc, lui Zaharia şi lui Isaia, să ia
slujba de dregător al palatului. Amândoi au refuzat.
— Amândoi? E uimitor!
— Da, şi motivele lor te vor uimi şi mai mult. Vru să​i împărtăşească vedenia despre care îi vorbise
Isaia, însă se răzgândi, ştiind că el nu ar fi putut​o înţelege niciodată. Acum ce să fac? Cine mi​a mai
rămas? Fratele meu Ghedalia?
— Nu cred că ar fi o hotărâre înţeleaptă.
— Dar şi tatăl meu l​a numit în slujba aceasta pe fratele lui.
— Lui Ghedalia îi lipseşte priceperea pentru o slujbă atât de însemnată.
Ezechia oftă deznădăjduit. Era sătul să aştepte, aşa că se ridică de pe jilţul lui şi începu să păşească
prin încăpere cu mâinile împreunate la spate.
— Hai să fim cinstiţi, Şebna. Nici eu nu am îndemânare şi asta mulţumită tatălui meu.
— Însă aţi muncit întotdeauna cu râvnă, domnul meu. Iar munca sârguincioasă poate înlocui
îndemânarea. Pe de altă parte, prinţul Ghedalia... îmi daţi voie să fiu sincer, Majestate?
— Glăsuieşte, de aceea te​am chemat!
— Prinţul Ghedalia munceşte rareori din greu, doar dacă are vreun câştig din ceea ce face. Mă
îndoiesc că îi pasă de binele poporului.
— Ştiu. Asta mă îngrijorează cel mai mult la fratele meu. Pare că a moştenit de la tatăl nostru
iubirea pentru plăcerile lui.
Şebna tăcu, însă privirea lui cruntă încuviinţa cele spuse de rege. Ezechia înaintă câţiva paşi, apoi
se opri lângă fereastra închisă. Afară, se auzea ploaia ce şfichiuia pădurea.
— Deci... cine a mai rămas? Întrebă el în cele din urmă. Adevărul este că vreau să te numesc pe
tine ca dregător al palatului dar... suspină din nou.
— Înţeleg, Majestate.
— Şebna, am nevoie de cineva care să nu fi fost dintre dregătorii numiţi de Ahaz, cineva care nu
poate fi cumpărat. Nu cunosc multe despre ceilalţi sfetnici ai mei, dar ştiu că pot avea încredere în tine.
Ceilalţi s​ar putea să​mi spună un lucru şi să creadă altceva, dar cunosc bine ce crezi tu...
— Şi ceea ce nu cred, adăugă Şebna.
— Trebuie să recunosc faptul că necredinţa ta e cea care mă împiedică să te numesc. Am nevoie
de mintea ta ageră, de chibzuinţa ta, de credincioşia ta. Nu eşti un închinător la idoli, însă... Ezechia se
simţea ajuns în faţa unui zid de unde nu găsea o cale de scăpare. Se întoarse către prietenul lui. Şebna
clătină din cap, încuviinţând.
— Majestate, mai mult decât orice aş vrea să vă slujesc în cârmuirea ţării. Însă nu aş putea spune
niciodată că cred în Iahve. Aş fi un înşelător dacă aş spune asta...
— Da, şi eu sunt hotărât să îmi zidesc împărăţia pe Legea lui Iahve. Nu ştiu cum am putea împăca
aceste două lucruri.
Într​o clipă de tăcere, tunetul se auzi bubuind în depărtare. În cele din urmă, Şebna zise:
— Majestate. Ascultaţi​mă ce vă voi spune. Am citit codul legilor, am citit Tora şi sunt încredinţat
că sunt legi bune. Negreşit că aş putea să mă supun legilor, chiar şi obiceiului tăierii împrejur. Dar trebuie
să înţelegeţi că religiozitatea mea e doar pe dinafară. Nu cred în niciun zeu.
— Sunt sigur că sunt bărbaţi de la curte care m​ar privi în ochi şi mi​ar spune că sunt credincioşi
când, de fapt, nu au o credinţă mai mare ca a ta. Ai fi putut face şi tu la fel, ca să pui mâna pe putere. Cel
puţin eşti cinstit.
Ezechia cugetă pentru o clipă la cele spuse de Şebna.
— Chiar ai fi de acord să împlineşti toate poruncile, Şebna? Chiar şi tăierea împrejur?
— Da. Dar ar fi bine să chibzuiţi cu grijă asupra acestei hotărâri, Majestate. Cu siguranţă vor fi
oameni care se vor împotrivi ca eu să fiu numit. Credinţele mele religioase sunt cunoscute de ceilalţi şi
nici eu nu aş nega credinţa mea dacă aş fi întrebat. Nu aş vrea să stârnesc dezbinare atât de curând în
împărăţie.
Ezechia ştia că are nevoie de Şebna. Nu era nimeni în care să poată avea încredere. Nu se mai
poticnea, deşi ştia că numirea lui Şebna avea să stârnească împotrivire. În cele din urmă, se hotărî.
— Eu sunt rege în Iuda, Şebna. Nu trebuie să primesc încuviinţarea nimănui pentru hotărârile
mele. Voiesc ca tu să iei slujba de dregător al palatului.

Tăcerea sinistră care se aşternu deodată peste pădure o cutremură pe Ieruşa mai mult decât
zgomotul ţipetelor. Zăcea acum la pământ, ascultând încremenită de spaimă şi de durere. Strigătele
chinuite încetară. Celelalte fete muriseră. Acum asirianul care o prinse pe Ieruşa avea să o omoare şi pe
ea. Se rostogoli de peste ea şi apoi se ridică în picioare. Privi cu groază cum îşi scoase un pumnal de la
cingătoare.
— Nu, te rog să nu mă omori, spuse ea aproape şoptind.
Privi spre faţa lui întunecată şi îl văzu limpede pentru prima dată. Arăta deşirat, dar avea forţă,
avea părul negru, ondulat şi purta o barbă pătrăţoasă, scurtă. Ochii adânciţi în orbite erau reci şi plini de
cruzime. Îşi ridică mâinile, ca pentru a se feri de lovitura pumnalului.
— Te rog, nu! Îl imploră ea.
El îşi coborî privirea, ca şi când ar fi ascultat rugămintea ei. Ieruşa îşi adună tot curajul, gata să
primească prima tăietură a pumnalului, însă el se aplecă şi o smuci de mână să se ridice. Ieruşa de​abia se
putea ţine pe picioare, ce să mai vorbim de umblat, dar el o îmbrânci pe cărăruie înaintea lui, ţinându​i
vârful pumnalului pe şira spinării ca să o silească să meargă mai departe.
Pe când păşea târându​se printre copaci, Ieruşa descoperi soarta celorlalte care au fost prinse.
Trupurile lor zăceau împrăştiate peste tot prin pădure. Văzând​o pe verişoara ei, Serah, pe care o
recunoscu doar după rochia ei brodată de nuntă, Ieruşa căzu în genunchi şi îşi deşertă stomacul. Tâlharul
asirian izbucni în râs. Râsul acela părea cu totul străin, între grozăviile din jurul ei. Apoi, pe neaşteptate, o
apucă pe Ieruşa de păr şi îi trase capul pe spate, apăsându​i tăişul pumnalului pe gât. Frica zvâcnea
înăuntrul ei. Era sortită morţii.
Însă, o clipă mai târziu, îi dădu drumul. El rosti ceva în limba lui, iar sprâncenele lui subţiri se
încordară de parcă ar fi întrebat​o ceva. Ieruşa înţelese. Îi cerea să aleagă: să i se supună ori să moară.
Avea doar o clipă să hotărască. Îngenunche înaintea lui, agăţându​se de picioarele lui.
— Te rog, voi face orice... nu vreau să mor.
El rânji şi o ridică de păr, târând​o din nou pe cărăruie. Ceilalţi soldaţi îi aşteptau lângă cai.
Tâlharul care o ţinea pe Ieruşa începu să poruncească aspru încoace şi încolo, iar ea îi văzu pe bărbaţi
mişunând repede ca să se supună. El era mai în vârstă decât ceilalţi, probabil avea în jur de treizeci de ani
şi, după înfăţişare, părea a fi cel care cârmuieşte tabăra soldaţilor. Unul dintre bărbaţi o legă pe Ieruşa de
mâini şi o azvârli ca pe o desagă pe spinarea calului. Toţi încălecară şi galopară împreună cu ea.
Timp de o săptămână, soldaţii se îndreptară spre miazănoapte pe o cale greu de străbătut,
oprindu​se din când în când să tâlhărească vreun sat paşnic precum Dabeşet, arzând, ucigând şi distrugând
totul în cale. Ieruşa nu putea înţelege scopul lor, afară de a răspândi groaza prin ţinut. Între sate lăsară o
dâră de câmpuri arse, animale ucise, vii şi păduri de măslini pustiite. Ieruşa se întreba dacă asirienii au
distrus şi mica gospodărie a tatălui ei înainte să împresoare Dabeşetul. Se ruga să fi fost păzit de toate
acestea, ştiind cât de mult îşi iubea tatăl ei moşia. Dragul meu tată! Începea să plângă când se gândea la
el şi la strădaniile lui disperate de a o salva. Încerca să​şi aducă aminte de zâmbetul lui, de vocea lui, dar
de fiecare dată când şi​l închipuia vedea sabia asirianului care îl tăiase şi faţa tatălui ei acoperită de sânge.
Te rog, Dumnezeule, se ruga ea. Fă ca el să fie bine.
Îşi aduse aminte de sora şi de mama ei, pe care le văzuse ascunzându​se sub car şi se întreba dacă
soldaţii le descoperiseră. Oare au prins​o şi pe Maaca?
Te rog, Dumnezeule...
În zilele ce urmară, Ieruşa se gândi adesea la familia ei şi îşi jura ca într​o zi, cumva, să găsească o
cale să scape şi să se întoarcă acasă. Spera să scape cumva din toate acestea şi să fie din nou împreună cu
familia ei. Dragostea pentru ei îi întărea dorinţa de a supravieţui în acele zile de chin şi cruzime care
păreau să nu se mai sfârşească. Însă, cu cât călătoreau mai departe de casă şi ţinutul devenea tot mai
necunoscut pentru ea, cu atât mai mult simţea cum nădejdea i se pierde, precum apa care şiroieşte dintr​un
ulcior spart.
Ieruşa află că asirianul care o răpise se numea Iddina. El îşi strigă numele arătând cu degetul spre
el însuşi şi o sili pe Ieruşa să repete. Iddina îi dădea fiori. În ochii lui întunecaţi se citea răutatea, foamea
după cruzime şi setea de sânge. Înfăţişarea şi mirosul lui o dezgustau când o silea să intre în cortul lui
noapte de noapte. Atunci îşi aducea aminte de trupurile măcelărite rămase în pădurice şi ştia că singura ei
speranţă de supravieţuire era să se supună fără împotrivire.
La şase zile după ce Dabeşetul fusese tâlhărit, năvălitorii asirieni ajunseră în cele din urmă la
capătul drumului, la multe mile depărtare spre miazănoapte. Înainte să ajungă acolo, Ieruşa simţi mirosul
taberei asiriene, răspândită ca un deşert întunecat în jurul unei cetăţi împresurate. Fumul gros şi mirosul
morţii plutea peste tot. Mirosul de sânge şi de putreziciune încărca aerul. Măslinii, viile şi pomii ce păreau
vechi de sute de ani fuseseră tăiaţi, iar câmpul fusese bătătorit sub corturile negre ce acopereau pământul
ca o învelitoare. Întregul trai al asirienilor îi părea Ieruşei întunecat şi ameninţător. Acolo văzu mai mulţi
soldaţi, trăsuri şi cai decât şi​ar fi putut închipui vreodată. Simţea că nu mai are nici​o nădejde să scape din
locul acela cumplit.
Ajunşi în tabără aproape spre amurg, Iddina o conduse spre tabăra căpeteniilor. Corturile lor erau
mai largi, aveau trei încăperi şi erau mai pline de bunătăţi decât cele din tabăra oştenilor. Iddina se opri
sub unul dintre cei câţiva copaci rămaşi unde alţi trei asirieni, îmbrăcaţi cu tunici de căpetenii ca şi a lui,
stăteau pe rogojini sub copac, ospătându​se. Celelalte căpetenii îl primiră pe Iddina cu bucurie şi îl salutară
chiuind zgomotos. O împinse pe Ieruşa în faţa lor, ca un vânător care se mândreşte cu prada lui. Bărbaţii
lăsară îndată cina şi rămaseră cu gura căscată, privind​o cu poftă făţişă.
— Nu... oh nu, te rog... scânci ea, trăgându​se pe furiş din calea lor.
Fără a​i spune vreun cuvânt, Iddina o plesni şi o îmbrânci spre ceilalţi bărbaţi. Apoi, strigă ceva
într​o limbă neînţeleasă, iar o femeie care stătuse jos la vatră se ridică iute şi se grăbi într​acolo. Era prima
femeie pe care Ieruşa o vedea după atâtea zile. Femeia, ce părea mai degrabă un animal decât un om, se
mişca ghemuită şi speriată ca un câine schingiuit. Fiecare mişcare părea că îi e condusă de teamă.
— Eu sunt Mara, spuse ea cu o voce ştearsă. Mi​au spus să îţi tălmăcesc ce îţi vor spune.
Ieruşa era uimită fiindcă ea vorbea perfect evreieşte.
— E... eşti din Israel? bâigui ea.
Mara încuviinţă. Deşi în ochii ei nu se vedea nici​o licărire de viaţă şi pielea îi era palidă şi
bolnăvicioasă, Ieruşa îşi dădu seama că ea fusese cândva o femeie frumoasă. O privea pătrunzător pe
Ieruşa, în timp ce rostea cuvintele pline de mânie ale lui Iddina.
— Iddina spune că asirienii îşi împart întotdeauna prada de război. Spune că nu va fi egoist să te
ţină numai pentru el. Acum aparţii tuturor.
Cuprinsă de teamă, Ieruşa se trase îndărăt.
— Nu... nu!
Iute ca o pisică ce se aruncă asupra prăzii, Iddina o apucă din spate şi îi puse pumnalul la gât.
Ieruşa ştia ce îi spune, înainte ca Mara să​i tălmăcească.
— Iddina spune că trebuie să alegi. Mai vrei să trăieşti?
Ieruşa încremeni de frică.
— Alege, repetă Mara.
Ieruşa izbucni într​un hohot de plâns. Nu avea de ales. Amândouă alegerile o îngrozeau.
Amândouă o duceau la pieire. Lacrimile ei îi făceau pe bărbaţi să râdă şi nu le stârnea mila. Păreau mai
degrabă animale decât nişte fiinţe omeneşti.
— Mori, proastă mică! şopti Mara aspru. Mori, acum cât ai şansa să mori repede!
Privirea i se înceţoşă de lacrimi şi nu îi mai putu privi pe bărbaţii care aşteptau, însă simţea braţele
vânjoase şi puternice ale lui Iddina care o ţinea strâns şi tăişul pumnalului ce îi apăsa gâtul.
— O, Iahve, Te rog ajută​mă! se văită Ieruşa. Nu vreau să mor!
Mara bolborosi ceva, iar Ieruşa simţi cum Iddina o eliberează din strânsoare. Părea că e mulţumit
de hotărârea ei. Începu să râdă, îşi vârî pumnalul la loc şi o îmbrânci către bărbaţii care aşteptau.

Regele Ezechia privea cu atenţie chipurile oamenilor care se ploconeau înaintea lui şi care îi jurau
supunere şi se întreba cum poate să îi cunoască pe cei cinstiţi dintre cei prefăcuţi. Soborul se adună
înaintea tronului regelui şi aşteptă ca regele să înceapă.
Dincolo de ferestrele palatului, ploaia rece şi aspră ropotea încă peste cetate, făcând pietrele
bej​deschis să prindă o culoare aprinsă de auriu. Ploile de primăvară erau la fel de preţioase pentru roadele
ţării precum aurul, iar anul acesta avuseseră ploi din belşug. Ezechia spera ca ele să prevestească
începutul binecuvântărilor lui Dumnezeu.
Ferestrele din sala tronului fuseseră închise bine din pricina ploii şi a vântului şi nu lăsau să se
strecoare decât un licăr de lumină. Ezechia poruncise să se aprindă toate făcliile şi sfeşnicele de bronz,
însă sala tronului rămase întunecată şi aerul apăsător. Sfetnicii adunaţi acolo aşteptau ca regele să înceapă.
— Poporul nostru a umblat rătăcind prin întuneric pentru prea multă vreme şi nu ne​am lăsat
conduşi de lumina lui Dumnezeu, începu el. Dar toate acestea se vor schimba în curând. Voi preschimba
cârmuirea ţării din temelii şi doresc să conduc ţara după Legea lui Moise. Aceasta înseamnă să ne
întoarcem de la căile pe care le​am urmat în trecut. De acum înainte veţi cere sfatul leviţilor şi al
învăţătorilor Legii în fiecare judecată şi hotărâre pe care o veţi lua şi în fiecare lucru pe care vreţi să​l
faceţi. Trebuie să rămânem credincioşi Torei. Voi numi căpetenii şi dregători numai pe acei oameni care
trăiesc după aceste legi şi care nu s​au întinat închinându​se la idoli.
O rafală de vânt şuieră afară şi, când Ezechia se opri, ploaia grozavă izbi în obloanele de lemn.
Nimeni nu întrebă cum de Şebna – care era necredincios – stătea la dreapta lui. Astfel, Ezechia îşi dădu
seama că stătea în faţa unei adunări de dregători făţarnici, pricepuţi să​şi ascundă gândurile şi
simţămintele. Sala tronului era rece, însă Ezechia simţi un picur de sudoare şiroindu​i pe gât.
— Voi rândui pe toţi dregătorii şi voi începe cu mai​marii cetăţii, ca să stârpesc mita şi înşelăciunea
care şi​a făcut loc în timpul domniei tatălui meu. De asemenea, voi ţine o adunare de obşte ca să ascult
toate rugăminţile şi să dau la o parte judecata nedreaptă faţă de cei săraci din popor. Mica din Moreşet m​a
înştiinţat de curând cât de mânios este Iahve din pricina acestor nedreptăţi, spuse el arătând către profet şi
sunt încredinţat că încă ne va face de cunoscut voia Domnului.
— Negreşit, Majestate, răspunse Mica.
Profetul îşi ţinea mâna stângă legată, iar vechile răni îi erau de un negru​purpuriu aprins. Părea că e
cu totul străin printre nobilii avuţi, cu faţa lui arsă de soare şi cu veşmintele simple.
— Le​am poruncit preoţilor şi leviţilor să sfinţească din nou Templul, astfel încât să se aducă din
nou jertfe necurmate, spuse Ezechia. Dar mai întâi trebuie să dregem Templul şi să îl curăţăm de tot ce nu
e după voia lui Iahve. I-am cerut lui Eliachim, fiul lui Hilchia, să se alăture adunării sfetnicilor.
Ezechia îi făcu semn să se apropie, apoi se opri pentru o clipă, când Eliachim se închină înaintea
lui.
— Eliachim, mi s​a spus despre tine că eşti un meşter destoinic şi că eşti un om credincios lui
Iahve. Te însărcinez să priveghezi zidirea temeliei Templului. De acum înainte vei face parte din adunarea
sfetnicilor.
Ezechia surprinse un murmur de uimire sau poate de nemulţumire, pentru faptul că unui nou​venit
care nu era de viţă împărătească i se dădea o însărcinare atât de însemnată. Pe faţa încremenită a lui
Eliachim se citea un amestec de simţăminte, apoi uimire şi încântare, însă meşterul îşi veni în fire degrabă
şi se ploconi încă o dată înaintea regelui.
— Sunt... sunt onorat, Majestate. Va fi o mare cinste.
— Cât priveşte dregerea Templului, continuă Ezechia, am recuperat o parte din aurul pe care Urie
l​a furat din birul ce trebuia trimis Asiriei. Voi folosi aceşti bani pentru dregerea spărturilor, fiindcă fac
parte din vistieria Templului. Când Templul va fi gata, doresc să aducem o jertfă pentru păcatele
poporului şi să ne reînnoim legământul cu Dumnezeu. Voi lua animale din turmele împărăteşti, însă
dregătorii de la palat şi dregătorii cetăţilor sunt bineveniţi să aducă şi ei, la fel şi oricine din Iuda care
doreşte să primească iertare pentru păcate.
Privi la feţele celor adunaţi în jurul lui, încercând să le citească gândurile. Era convins că exista
nemulţumire, neîncredere şi poate chiar uneltire printre ei, dar feţele lor nu trădau nimic din toate acestea.
Voia să​i stârnească, să audă ceea ce gândesc, să​i smulgă din ascunzătoare şi să ştie cine îl sprijină cu
adevărat. Zaharia îi spusese să vorbească despre ceva ce ar stârni împotrivire şi astfel hotărî să le
vorbească despre aceasta, sperând să capete un răspuns şi să vadă de partea cui este fiecare.
— Mai este un lucru pe care vreau să vi​l împărtăşesc. Legea lui Moise cere oamenilor să dea a
zecea parte din venituri preoţilor şi leviţilor, astfel ca ei să se dedice Templului şi să poată aduce jertfe.
Dar oamenii sunt încă greu încercaţi, fiind siliţi să plătească biruri către asirieni. Se pare că Legea lui
Iahve şi pretenţiile asirienilor sunt două lucruri ce nu pot sta laolaltă. Dacă vrem ca poporul nostru să aibă
un viitor, trebuie să ne gândim de pe acum ce vrem să facem. Aş vrea să fim liberi de jugul asirienilor şi
să ne punem încrederea în Iahve, dar mai întâi trebuie să cântăresc bine ce s​ar putea întâmpla dacă am
înceta să mai aducem tribut asirienilor.
— Astfel ne​am pune singuri capăt zilelor! strigă unul dintre sfetnicii de pe timpul lui Ahaz. El era
un dregător iscusit care slujise pe timpul regelui Iotam şi al regelui Ahaz. Asirienii ar porni război
împotriva Ierusalimului cu armata lor puternică, de îndată ce ar auzi că ne răzvrătim.
— Aşa e, adăugă unul dintre sfetnici. Ai primejdui fără rost întregul popor.
— Dar poporul nostru este chemat să Îl slujească pe Iahve, nu pe un slujitor al Asiriei, spuse
Azaria.
Ezechia ceru marelui​preot să îl sprijinească în pricina lui, însă un al treilea sfetnic se întoarse către
el şi strigă cu asprime:
— Ascultaţi, toate popoarele vecine plătesc tribut. Credeţi că toţi sunt proşti? Există un motiv
întemeiat pentru care noi ne plătim tributul Asiriei şi nu la Templu.
— Are dreptate, Majestate, adăugă Ionadab, căpetenia oştirii. Pot întocmi o dare de seamă cu
de​amănuntul despre asirieni, dacă doriţi. Cred că vă veţi îngrozi când o veţi citi. Sunt un popor de oameni
sălbatici, neînduplecaţi şi setoşi de sânge.
— Şi e peste putinţele noastre să mai plătim tributul la Templu, spuse fostul vistiernic al lui Ahaz.
Birurile asirienilor sunt deja împovărătoare.
— Dar păcatele au dus de la început poporul în robia asirienilor, răspunse profetul Mica. El se
ridică în picioare, sprijinind cu multă râvnă cele spuse:
— Dacă îl vom pune pe Iahve ca Stăpân peste poporul nostru putem scăpa de sub jugul asirienilor.
— Ei, stai puţin, spuse Şebna. Se cocoţă pe marginea jilţului lui, înfruntându​l pe Mica. Mie nu​mi
pasă că tu vrei să stârneşti un nou avânt religios şi să îi faci pe toţi să îşi arunce idolii şi să Îl slujească pe
Iahve. Dar ar fi o mare nenorocire să lăsăm zelul acesta religios să se amestece în treburile ţării.
Mica nu se lăsă mai prejos.
— De îndată ce ne înnoim legământul cu Dumnezeu şi eliberăm ţara de idolatrie, nu putem să Îi
slujim decât Unuia singur: lui Iahve. Ar fi strigător la cer să dăm Asiriei partea ce i se cuvine lui Iahve.
— Nu ştii nimic despre cârmuirea unei ţări, spuse Şebna. Vom fi nimiciţi dacă vom înceta să
plătim tribut Asiriei. Nu putem să cârmuim ţara după acest idealism religios.
— Greşeşti. Mica vorbea încet, dar hotărât. Acestea două nu trebuie să fie separate. Nu regele
Ezechia este adevăratul conducător al lui Iuda, ci Iahve. Strămoşii noştri au cerut un rege ca şi celelalte
popoare, dar Dumnezeu este adevăratul nostru rege. De aceea, pentru noi nu este nici​o diferenţă între
religia noastră şi cârmuire. Sunt unul şi acelaşi lucru.
Ezechia se nelinişti văzând că Şebna se împotrivea atât de mult profetului lui Iahve. Se întreba
dacă adunarea pe care o convocase nu era o greşeală gravă. Privi atent cum tot mai mulţi dintre cei
adunaţi acolo se alăturau certei de vorbe şi băgă de seamă că cei mai mulţi îl sprijineau pe Şebna. Era
limpede că prăpastia dintre credincioşi şi necredincioşi era foarte adâncă. Ascultând ambele părţi, şovăia
de partea cui să stea. Şebna l​a învăţat cum să ia hotărâri înţelepte, chibzuite, sprijinite pe judecată.
Zaharia îi cerea să se încreadă numai în puterea lui Dumnezeu. Gândurile acestea erau de neîmpăcat, la
fel ca şi partidele ce se duelau înverşunate înaintea lui.
După răsfrângerea de lumină ce pătrunse prin fereastra acoperită cu obloane, Ezechia auzi
bubuitul tunetului. De hatârul poporului său ar fi încercat să împace amândouă părţile – şi cele două părţi
dinăuntrul lui – pentru cât mai mult timp posibil. Domnia lui avea să fie plină de nelinişte în următoarele
luni, din pricina sărăciei ţării, a nobilimii dezbinate şi a poporului ce trăia în neorânduială.
Luând parte la adunarea sfatului regelui, prinţul Ghedalia se umplu de mânie. Ezechia numise în
cele din urmă un dregător al palatului, însă nu pe el. De fapt, Ezechia nu îl numise pe Ghedalia în nici​o
dregătorie, nici măcar în slujba de priveghetor al construirii Templului. Era furios fiindcă Ezechia dăduse
această însărcinare unui oarecare, pe nume Eliachim. Tânjea să se răzbune pe Ezechia pentru că nu îl
numise în nici​o dregătorie însemnată şi, luând parte la lupta crâncenă dintre sfetnicii tatălui lui şi noii
potrivnici religioşi, începu să se gândească la felul în care putea să se răzbune şi la multe altele. De ce să
râvnească doar la slujba de dregător al palatului, a doua slujbă din împărăţie, când ar putea fi chiar el rege
în locul lui Ezechia?
Noul fel de cârmuire al lui Ezechia îi învrăjbise pe mulţi dintre nobilii puternici şi de vază. Cu
siguranţă aveau să​l aleagă pe Ghedalia odată ce se hotărau că s​au săturat de religia lui Ezechia. Dar mai
întâi trebuia să le spună că e de partea lor. Privind cu băgare de seamă la sfetnicii care nu doreau să
oprească tributul către Asiria şi văzându​l pe Şebna printre ei, găsi o cale sigură prin care​l putea câştiga pe
Şebna de partea lui. Ghedalia îl aşteptă lângă sala tronului, apoi se porni la pas cu Şebna, trecând de​a
curmezişul prin curtea palatului.
— Vreau să ştii că eu eram de partea ta acolo, Şebna.
— Nu ştiu la ce „parte” te referi, spuse el rece. Păşi mai departe, dar Ghedalia se ţinu după el.
— Haide, doar ne cunoaştem de mult timp, Şebna.
— Da, de când erai copil.
— Şi chiar de când eu şi Ezechia eram copii, ne​ai spus hotărât că tu nu te împaci cu toate
vorbăriile astea religioase.
— Regele Ezechia ştie bine ceea ce cred. Unde vrei să ajungi?
— Ei, regele tocmai ne​a înştiinţat că toţi dregătorii vor fi oameni care urmează Legea lui Iahve.
Nu ţi se pare ciudat ca un rang atât de înalt să​ţi fie dat ţie, un necredincios?
— Nu, deloc. L-am încredinţat pe rege că doresc să trăiesc după legile Torei chiar dacă nu cred în
Iahve sau în oricare alt zeu. Şebna cu siguranţă ţinea garda sus. Era mai bine să se dea drept tovarăşul lui.
— Asta voiam să​ţi spun. Sunt de partea ta. La fel ca şi mulţi alţii pe care pot să ţi​i spun. Nu ştiu ce
vrea fratele meu să dovedească cu aceste schimbări, dar, sincer, cred că devine fanatic. Ei, dacă eu aş fi
rege, nu aş face lucrurile astfel. Eu i​aş lăsa pe preoţi să se ocupe de treburile religioase şi eu m​aş ocupa de
cârmuirea ţării. Vreau să spun că noi doi ne asemănăm mult mai bine decât tu cu fratele meu. Înţelegi ce
spun? Îi aruncă momeala şi aşteptă să primească un răspuns. Şebna se opri din mers.
— Da, ştiu exact ceea ce vrei să spui. Fără îndoială, cunoşti foarte puţin despre credincioşia mea
faţă de fratele tău. Cu bine! Se întoarse să plece.
— N-am terminat încă, Şebna!
— Eu da. Nu mai am nimic să​ţi spun.
— Atunci am eu ceva să​ţi spun şi cred că ai face bine să mă asculţi. Sunt sigur că Ezechia nu
cunoaşte totul despre tine.
Şebna se întoarse către Ghedalia şi îl privi cu ochii lui negri, sfredelitori.
— Nu am nimic de ascuns.
— Mă întreb dacă Ezechia a auzit vreodată adevărata poveste şi dacă ştie cu adevărat felul în care
a murit mama noastră – sau din ce pricină.
Ghedalia ar fi vrut să vadă dacă faţa lui trăda vinovăţie sau teamă, însă Şebna se întoarse grăbit cu
spatele.
— Nu putem discuta despre asta aici, spuse Şebna, îndreptându​se către odaia lui.
Ghedalia se pripi să îl ajungă din urmă, apoi aşteptă ca Şebna să îşi alunge toţi slujitorii.
— Acum, ce doreşti de fapt? spuse Şebna după ce închise uşa.
Ghedalia privi în jur la odăile care fuseseră ale lui Urie şi simţi cum se umple din nou de mânie.
Straiele acelea ar fi trebuit să fie ale lui.
— Ce doresc? repetă Ghedalia. Să vorbim mai întâi despre mama mea. Eram doar un copil când a
murit ea, aşa că nu​mi amintesc despre ea prea bine. Sunt sigur însă că Ezechia şi​o aminteşte destul de
bine. Şi cred că şi tu, Şebna. Am dreptate?
Şebna tăcu, însă se arătă stânjenit.
— De fapt, dacă Ezechia ar afla adevărata poveste a morţii ei şi ce ai avut tu de​a face în această
poveste – mai mult, ai fost părtaş la prinderea şi la întemniţarea bunicului nostru – aş putea avea un motiv
întemeiat să spun că tu eşti vinovat pentru toate cele întâmplate. Ce ai de spus?
— Tot ceea ce am făcut a fost să îi spun regelui Ahaz că bunicul tău îl învăţa pe Ezechia. Eram
nou la palat. Nu aveam de unde să ştiu că regele va face asta.
Văzând teama ce clocotea înăuntrul lui Şebna, Ghedalia se desfăta de puterea care o avea asupra
lui.
— Oh, te cred, Şebna. Dar întrebarea este – te va crede şi Ezechia?
— N-am făcut nimic rău.
— Nu... mai exact nu ai făcut chiar nimic, nici atunci când tatăl meu a poruncit ca mama mea să
fie spânzurată, chiar în faţa ta. A fost numai vina ta şi tu n​ai făcut absolut nimic.
— Ahaz era rege. Cum puteam să îl opresc?
— A fost vina ta că el a aflat ce făceau mama şi bunicul meu în primul rând, nu​i aşa?
— Da. Dar cum era să ştiu ce avea să facă Ahaz?
— Regii sunt nişte fiinţe misterioase, Şebna. Ei au un fel de a face tot ce îşi doresc cu oamenii
care îi trădează. Astfel, cred că e greu de ştiut cum va reacţiona Ezechia. În cazul în care va afla, mă refer.
Şebna păli.
— Ce vrei, de fapt, de la mine? O dregătorie la palat?
— Da, pentru început. Am nevoie de ajutorul tău şi tu ai nevoie de al meu. Nu poţi lupta de unul
singur cu fanaticii aceştia religioşi. Astăzi era să dea toţi năvală peste tine. Sfaturile bunicului meu şi ale
lui Isaia au mult mai multă însemnătate pentru Ezechia decât ale tale.
— Nu. Amândoi au refuzat să facă parte din adunarea sfetnicilor regelui.
— Nu te păcăli. Chiar dacă nu pot lua hotărâri, convingerile lor, mai ales ale bunicului meu, au
mare trecere înaintea lui. Nu ştiu de ce fratele meu s​a alăturat unui grup de zeloţi religioşi, dar ştiu că
totul se va nărui dacă nu vom lupta împreună să le ţinem piept. Ai ascultat vorbăriile prosteşti de a ne
răzvrăti împotriva Asiriei. Sunt într​adevăr periculoşi.
Şebna îşi încrucişă braţele.
— Ce vrei să spui de fapt? spuse el îndârjit.
— Dacă oamenii cu aceleaşi convingeri ca şi noi s​ar aduna laolaltă împotriva acestor fanatici,
fratele meu ar fi nevoit să judece limpede. Trebuie să lucrăm împreună. Ai nevoie de mine la sfatul
sfetnicilor, Şebna. În schimb, voi face tot posibilul ca Ezechia să nu afle de păcatele tale din trecut – cum
ai trădat​o pe mama noastră, iar, apoi, cum ai stat şi ai privit felul în care tatăl meu a omorât​o pe mama
mea! Ghedalia ridică glasul la el aproape începând să urle.
— Tu ţi​ai atins ţinta, iar eu trebuie să mă asigur că vei avea o dregătorie la palat. Dar înţelege
două lucruri, spuse Şebna, împungându​i degetele în obraz. Mai întâi, vei duce la bun sfârşit, cu demnitate,
toate îndatoririle tale. Nu voi tolera înşelătoria. Şi, al doilea lucru, deşi s​ar putea să mă opun unor sfaturi
pe care le primeşte regele Ezechia de la idealiştii aceştia religioşi, nu vom încălca niciodată suveranitatea
lui. Ai înţeles?
— Înţeleg. Şi cred că va trebui să mă supun dorinţei tale pentru moment. Dar dacă aceşti
extremişti câştigă mai multă putere, fii sigur că vor cere ca tu să fii înlocuit pentru că eşti un necredincios.
— Vom mai vedea.
— Da. Vom vedea.
După ce se încheie adunarea, Eliachim coborî în grabă dealul spre casa tatălui său, cu veşmintele
fluturând în vânt. Era aşa de nerăbdător să împărtăşească vestea cu tatăl lui, încât nu îi păsa că nu se
cuvenea ca un sfetnic al regelui să alerge prin ploaie. Intră pe poarta casei şi, după ce îşi sărută în grabă
vârful degetelor şi atinse mezuza ce era fixată pe uşorul uşii, tatăl lui deschise degrabă uşa.
— Ei, ce s​a întâmplat, fiule? De ce a trimis regele după tine?
 — Ava, n​o să-ţi vină să crezi! Şi mie îmi e greu să cred!
Eliachim se rezemă de tocul uşii, răsuflând din greu. Hilchia îl apucă de braţ.
— Spune​mi odată! De ce a trimis regele după fiul meu?
— Mi​a cerut să fiu slujbaş la palat.
— Să îi slujeşti?
— Da!
Hilchia îşi strânse mâinile la inimă.
— Iartă​mă, dar trebuie să mă aşez. Intră împleticindu​se înăuntru şi se tolăni pe un divan lângă uşă.
Eliachim îl urmă, cu un zâmbet larg pe buze.
— Acum, te rog, spuse Hilchia, începe cu începutul, Eliachim.
— Îţi aduci aminte de noaptea aceea în care l​am ajutat pe Mica, în noaptea în care i​a prorocit
regelui? Ei, regele Ezechia l​a ascultat, aval Chiar a ascultat vorbele lui şi...
— Da, da, ştiu partea asta. L-am dus să îl vadă pe Zaharia la Templu, îţi aduci aminte?
— Nu... tot ce îmi amintesc e că am stat în temniţă cu o tăietură sângerândă, spuse Eliachim,
pipăindu​şi faşa de la grumaz. Hilchia făcu cu mâna un gest de enervare.
— Ştiu, ştiu asta. Uită de grumazul tău acum, Eliachim.
— E greu să uiţi aşa o întâmplare, aval
— Deci regele te​a chemat la palat să vorbească cu tine despre tăietura de la gâtul tău, Eliachim?
Spune​mi ceva ce are noimă, totuşi!
— Ava, regele Ezechia este total diferit de tatăl lui. Va îndepărta idolatria din ţară şi va conduce
ţara după Legea lui Iahve.
— Slăvit să fie Domnul!
— Ştiu. De​abia mi​am putut crede urechilor. Prietenul tău Zaharia şi toţi ceilalţi leviţi vor fi
sfetnicii lui. Prima dată va curăţa Sfântul Locaş şi îl va deschide pentru jertfele necurmate. Apoi, când va
fi gata, întregul popor va aduce o jertfă şi îşi va reînnoi legământul cu Dumnezeu.
Hilchia scoase un strigăt de bucurie şi se repezi să îl îmbrăţişeze pe Eliachim.
— Slavă Domnului. Ce zi măreaţă. E prea mult. E mai mult decât aş putea crede.
— Mai bine te​ai aşeza, ava! De​abia acum îţi voi spune partea cea mai bună.
— Ce ar putea fi mai bine decât să redeschidă Templul lui Iahve? Şi să se aducă din nou jertfe?
După atâţia ani şi atâtea rugăciuni? Ce ar putea fi mai bine de atât?
— Regele m​a numit pe mine să priveghez dregerea temeliei Templului.
Hilchia clipi uluit, cu ochii larg deschişi.
— Oh, Eliachim. Tu să faci asta pentru locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu? Tu?
— Da, ava, eu. Eu sunt însărcinat cu refacerea Templului. Mai mult, regele Ezechia mi​a cerut să
fac parte din sfatul regelui, să fac parte din mai​marii cetăţii. El a spus că îi numeşte numai pe aceia care
au rămas credincioşi lui Iahve şi care nu au adus niciodată jertfe idolilor. Se pare că vechiul tău prieten
Zaharia i​a spus despre mine şi Mica m​a vorbit şi el de bine înaintea regelui.
— Şi tu care nu ai vrut să​l ajuţi pe Mica. Ai spus să​mi văd de treabă în ziua când a început
răscoala.
Eliachim privi plictisit.
— Haide să nu începem iarăşi. Am recunoscut deja că eu am fost cel care a greşit şi tu ai avut
dreptate.
— „Buzele neprihănite sunt plăcute împăraţilor”, Eliachim, „şi ei iubesc pe cel ce vorbeşte cu
neprihănire.”
— Ştiu... ştiu...
— Oh, fiule. Sunt aşa mândru de tine. Îl cuprinse pe Eliachim încă o dată şi îi sărută obrajii.
— Aval Mai bine ai sta jos. Vreau să​ţi mai spun ceva.
— Mai e ceva?
— Când regele m​a rugat să​l slujesc în adunarea sfetnicilor, mi​am adus aminte de o întâmplare ce
s​a petrecut cu mult timp în urmă. Îţi aduci aminte când eram copil şi m​ai trimis la casa lui Isaia, noaptea
târziu, cu o veste din partea lui Zaharia?
— Da. Îmi aduc aminte.
— Ei bine, ceva s​a întâmplat în noaptea aceea. Poate vei zice că Isaia mi​a profeţit ceva.
Hilchia îl privi uimit în tăcere, aşteptând.
— Nu​mi aduc aminte cuvintele întocmai, ava, dar a zis că într​o zi voi fi în slujba lui Iahve, că El
mă va chema să fiu „preot” al seminţiei lui David. El a spus că voi stăpâni peste mulţi şi voi sluji la
dreapta regelui – ca dregător al palatului, cred.
— Şi nu mi​ai spus niciodată despre asta?
— Păi, mi se părea prea de tot pe vremea aceea, ava. Eram doar un copil. De fapt, încă pare puţin
probabil. Regele Ezechia l​a numit pe Şebna, fostul lui dascăl, să ocupe rangul de dregător al casei
împărăteşti.
— Cine e Şebna? E cumva un nume străin?
— Da, e egiptean. A fost singura alegere a regelui pe care nu am putut să o înţeleg. Din câte am
auzit, Şebna nu este evreu şi nici nu crede în niciun zeu. Eu personal, n​am încredere în acest om. Are
ceva...
— Dacă regele Ezechia urmează Tora şi dacă ai dreptate în privinţa prorociei lui Isaia atunci poate
că, într​adevăr, într​o zi o să​l înlocuieşti pe Şebna. Adu​ţi aminte: „Multe planuri face inima omului, dar
hotărârea este a Domnului!”
Eliachim zâmbi larg.
 — Ei bine, eu sunt foarte mulţumit chiar şi numai să lucrez la Templul lui Solomon. E
nemaipomenit!
Hilchia scoase din nou un chiot de bucurie şi bătu din palme.
— Cheamă toţi slujitorii. Vom da un ospăţ. Vom aduce o jertfă de mulţumire şi îi vom aduce laudă
lui Iahve pentru că a oferit o mare cinste casei noastre. Îl vom invita pe unchiul Moise şi...
— Oh, nu, te rog, nu pe unchiul Moise.
Hilchia se opri cu vorbele pe limbă şi privi nedumerit.
— De ce să nu​l chemăm pe unchiul Moise?
— Pentru că o va aduce pe mătuşa Ana şi ea îmi va înşirui toate miresele nemaipomenite pe care
le​a ales pentru mine.
— Ei şi? Ce e aşa groaznic? Tu nu te vei însura niciodată şi nu​mi vei aduce nepoţi?
— Nu cu una din miresele mătuşii Ana. Orice fată pe care o alege e la fel de grasă ca şi ea.
— Ei, poate că unele dintre ele sunt puţin mai durdulii. Şi ce dacă? Ce e rău în a fi durdulie?
— Dar dacă ar fi frumoasă, ava? Ar fi mult mai bine să fie frumoasă!
— Ascultă. Aşteaptă şi vei vedea. Peţitorii vor începe să bată la uşa noastră acum, că eşti sfetnicul
împăratului. Fiecare tată înstărit din Ierusalim va dori să îşi însoare fata cu tine.
— Chiar crezi asta?
— Ştiu asta. Eşti o partidă destul de bunicică, ştii asta. Chipeş... iscusit... Netezi părul umed al lui
Eliachim. Poate că eşti puţin cam slab... şi cam palid. Da, dar ai merita o soţie bună, n​am dreptate?
— Numai lasă​mă să o aleg eu, ava, nu mătuşa Ana.
— Dar trebuie să o poftim la petrecere. Nu ar fi drept să o lăsăm deoparte.
— Bine. Poţi să o pofteşti, spuse Eliachim râzând, apoi deschise uşa. Ne vedem mai târziu. Am
venit acasă doar să​ţi spun vestea bună.
— Dar acum unde o iei la sănătoasa?
— Am treabă. Trebuie să dregem Templul. Ai uitat?
— Acum? Începi acum, pe ploaie?
— De ce nu? zâmbi el. Astfel pot vedea dacă acoperişul are crăpături.
— Oh, slavă Domnului, Eliachim. Am ajuns să trăiesc şi să văd ziua aceasta! Scumpa ta mamă,
odihnească​se în pace, ar juca de bucurie!

— Nu vreau să mă cert cu tine, ezechia, dar cred că faci o mare greşeală. Pe faţa lui Zaharia se
citeau îngrijorarea şi dezamăgirea. De ce l​ai numi pe Şebna într​un rang atât de înalt?
— Pentru că nu mai e nimeni în care să pot avea aşa de mare încredere ca şi în el. Sincer, cred că
şi astfel totul va merge după cum am rânduit.
— Nu văd cum.
Ezechia se ridică din jilţul unde stătea la masă lângă bunicul lui, căutându​şi cuvintele potrivite.
Odaia era fierbinte şi înăbuşitoare. Se îndreptă spre ferestre şi deschise obloanele, umplând camera de
aerul umed şi răcoros. Ploaia încetase într​un târziu, iar soarele creiona în auriu norii de la asfinţit. Ezechia
era însă prea întristat ca să privească spre apusul de soare.
— Şebna se îngrijeşte mai mult de orânduielile de la palat, îi spuse el bunicului său. Îmi pun
nădejdea în tine şi în ceilalţi leviţi că veţi face ca fiecare hotărâre să fie potrivit Legii.
— Vei cere sfatul lui Şebna?
— Ei bine, da. Câteodată.
— Dar cum va putea Şebna să ia hotărâri înţelepte fără călăuzire din partea lui Iahve?
— Fiindcă e un om destoinic.
— Acest fel de oameni sunt cei mai periculoşi. Înţelepciunea omului este nebunie înaintea lui
Dumnezeu.
Ezechia suspină deznădăjduit şi se frecă la ochi.
— Ei bine, n​am avut de ales. Dacă altcineva ar fi fost priceput pentru această lucrare nu l​aş fi ales
niciodată pe Şebna. Nu voiam să aleg pe cineva care să fi avut vreo legătură cu Ahaz pentru că...
— Dar Şebna are legătură cu Ahaz. Tatăl tău l​a numit în slujbă.
— Ca dascăl, da. Dar nu a fost unul dintre sfetnicii tatălui meu. Am vrut ca domnia mea să nu aibă
nimic de a face cu cea a tatălui meu.
— E o hotărâre înţeleaptă.
— Dar astfel nu îmi mai rămân prea mulţi oameni dintre care pot să aleg, nu vezi? Şi adevărul este
că mulţi dintre sfetnicii mei nu sunt mai religioşi sau mai cucernici decât Şebna. Ei ştiu doar să mintă mai
bine. Măcar ştiu ce crede Şebna. Nu va pretinde că sfatul lui vine din înţelepciunea dată de Iahve.
Zaharia îl privi îngrijorat pentru o clipă. Faţa îi părea palidă şi trudită. Îşi deschise gura vrând să
spună ceva, apoi oftă şi clătină din cap.
— Hai să nu ne mai certăm din pricina aceasta. Avem multă treabă.
Începu să desfăşoare sulul pe care îl aduse cu el, apoi privi atent literele mărunte căutând ceva.
Ezechia închise obloanele din nou şi se aşeză lângă el, simţind în sinea lui că nu îl convinse pe Zaharia cu
cele spuse şi că nu încuviinţa numirea lui Şebna.
— Aha, aici este, spuse Zaharia. Acest verset din Tora a fost scris pentru tine. Aici Iahve scrie
îndemnuri pentru regii lui Israel. Desigur, regele trebuie să urmeze toate legile Torei, dar aceste cuvinte
sunt întocmai pentru tine, nu pentru popor.
 — Nici n​am ştiut că există aceste porunci sau îndrumări, spuse Ezechia.
— Citeşte​le cu voce tare! spuse Zaharia, arătând către rândul de sus.
— „După ce vei intra în ţara pe care ţi​o dă Iahve, Dumnezeul tău, şi o vei stăpâni, după ce​ţi vei
aşeza locuinţa şi vei zice: «Vreau să pun peste mine un împărat, ca toate neamurile care mă înconjoară»,
să pui peste tine un împărat pe care​l va alege Iahve, Dumnezeul tău...”
— Dumnezeu a ales casa lui David, îl întrerupse Zaharia. El a promis că tronul lui David va dăinui
veşnic. Şi Dumnezeu te​a ales pe tine. De aceea te​a scăpat de Moloh. Să nu uiţi niciodată asta. Îi făcu
semn lui Ezechia să citească mai departe.
— „Să iei un împărat din mijlocul fraţilor tăi. Nu vei putea să pui împărat pe un străin care să nu
fie fratele tău.”
Ezechia îşi ridică privirea.
— Sau mai rău, un egiptean? Îl întrebă el pe bunicul lui. Zaharia tăcu. Uite, Şebna este cea mai
mică dintre probleme, spuse Ezechia. Împăratul Asiriei este adevăratul împărat al lui Iuda. Bogăţia ţării
merge chiar în vistieriile lui.
— Da, sunt de acord. Tora spune limpede: „Nu vei putea să pui împărat pe un străin.” Cu toate
astea, Ahaz a făcut întocmai, când a trimis pentru prima dată tribut Asiriei. Dar atunci Ahaz nu a pretins
că va urma Tora.
Ezechia îşi mângâie barba, cufundat în gânduri.
— Înadins am vorbit despre plata tributului către Asiria în soborul sfetnicilor de astăzi pentru că
am vrut să văd de partea cui este fiecare din ei. Însă încep să cred că de aici lucrurile se vor înrăutăţi tot
mai mult. Nu vreau să rămânem un popor robit, dar nu văd cum ne​am putea elibera de sub jugul lor.
— Dacă ai reînnoi legământul lui Iuda cu Dumnezeu, atunci Dumnezeu va împlini partea acelui
legământ şi ne va izbăvi din mâna tuturor vrăjmaşilor noştri.
— Atunci crezi că ar trebui să pornim o răscoală? Întrebă Ezechia.
— Eu cred că ar trebui să ascultăm Cuvântul lui Iahve care spune: „Nu vei putea să pui împărat pe
un străin.”
Ezechia răbufni.
— Credinţa mea în Iahve e foarte mică faţă de a ta. Asiria este cel mai puternic popor din lume.
Poate dacă ne​am alia cu oastea unui popor vecin am putea să ne răsculăm, dar altfel...
— Nu, spuse Zaharia hotărât. În planul lui Dumnezeu nu există alianţă cu alte popoare, mai ales
cu Egiptul. Citeşte următoarea parte.
— „Dar să n​aibă mulţi cai şi să nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai; căci Domnul v​a
zis: «Să nu vă mai întoarceţi pe drumul acela.»„
— Înţelegerile cu alte popoare duc la robie, îi explică Zaharia. Iosif a fost mai întâi sfetnicul
faraonului în Egipt, dar poporul de mai târziu a ajuns rob. Oare nu chiar aşa​zisa alianţă a lui Ahaz cu
Asiria ne​a adus în robia pe care o trăim astăzi?
— Da, dar nu e nevoie să încheiem înţelegeri cu alte popoare? Vremurile s​au schimbat de când au
fost scrise aceste lucruri.
— Nu. Cuvântul lui Iahve este încă viu şi o mie de ani de acum încolo. Nu trebuie să te încrezi în
nestatornicia altor popoare. Pune​ţi încrederea în Iahve.
Ezechia ştia că nu are o credinţă puternică. Iahve îl salvase din mâna lui Moloh, însă acest lucru
era oare îndeajuns, dacă oştile puternice ale asirienilor ar porni la luptă împotriva acestui popor mic?
— Să fiu cinstit, spuse el, aceste lucruri sunt prea noi pentru mine. Am fost învăţat să mă încred
doar în ceea ce văd şi în propria mea judecată şi...
— Atunci încrede​te în înţelepciunea ta şi uită toate acestea. Zaharia apucă sulul şi îl strânse în
grabă. Dar nu încerca să faci amândouă lucrurile. Nu va merge. Ori te încrezi în Dumnezeu pe deplin, ori
totul e în zadar. Nu este cale de mijloc.
Amândoi se priviră ţintă în ochi. Apoi, Ezechia surâse uşor.
— Am multe de învăţat, nu​i aşa? Haide, învaţă​mă! Deschise sulul din nou şi găsi locul unde scria
despre regi: „Să nu aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima.” Ezechia îşi ridică privirea
uimit.
— Dar regii întotdeauna au un harem plin de neveste.
— Asta e pentru că regii nu urmează întotdeauna legile Torei.
— Ce au de​a face nevestele cu asta?
— Regele Solomon a avut şapte sute de soţii şi trei sute de ţiitoare care i​au slăbit credinţa în
Dumnezeu.
— Aşteaptă puţin, spuse Ezechia. Credeam că regii trebuie să aibă haremuri pline ca să fie siguri
că vor avea un moştenitor la tron.
— Dumnezeu a promis că întotdeauna va exista un urmaş al lui David care să domnească. Oare
are Dumnezeu nevoie de ajutorul a o sută de femei ca să​şi împlinească această făgăduinţă?
Ezechia zâmbi.
— Nu. Cred că are nevoie numai de una.
— Căsătoria este un legământ sfânt şi se aseamănă foarte mult cu legământul făcut cu Dumnezeu.
Dragostea trebuie să rămână curată şi să fie dăruită unei singure femei, la fel cum dragostea lui Israel
pentru Dumnezeu trebuie să rămână neîntinată şi poporul să nu poftească după alţi dumnezei. Ai multe
ţiitoare?
— Câteva, dar nu sunt sigur că vreau să scap de...
— Câte soţii?
— Numai una, o cheamă Hefţiba.
 — Bine. O iubeşti?
Ezechia se lungi din nou pe jilţul lui.
— Nu. De​abia o cunosc. Tatăl meu a aranjat această căsătorie ca plată a unei înţelegeri.
Întotdeauna am privit​o ca pe un dar din partea lui Ahaz, astfel că niciodată nu am fost interesat prea mult
de ea. Vreau să​mi aleg propria soţie acum, că sunt rege.
— Hefţiba îl iubeşte pe Iahve sau se închină idolilor?
Ezechia privi nedumerit.
— Nu ştiu. De ce?
— Dacă vei hotărî să rămâi credincios unei singure soţii, după cum porunceşte Tora, atunci
Hefţiba va fi mama urmaşului tău.
— Chiar nu ştiu aproape nimic despre ea, recunoscu el. Se simţea stânjenit gândindu​se că trebuia
să fie legat de soţia aleasă de Ahaz.
Ezechia îşi aminti de ziua în care se căsătorise cu Hefţiba, ce tânără i se părea şi cum tremura când
o ţinea în braţe. Zâmbi în sinea lui când îşi aduse aminte de gestul ei cutezător când încercase să îl
zărească pe ascuns, de teamă ca el să nu semene cu tatăl lui. Poate că ar trebui să​i mai acorde o şansă.
— Probabil că nu e vina ei că a fost un dar din partea lui Ahaz, murmură el.
— Nu mi​am dat seama că soţia mea era comoara mea cea mai de preţ decât după ce a murit.
Ţine​ţi soţia aproape de tine, fiule. Ai încredere în ea. Ascult​o. Uneori femeile văd lucrurile mai limpede
decât le vedem noi. Dacă vei câştiga credincioşia şi dragostea ei, vei fi cel mai fericit om. Dumnezeu ne​a
dăruit soţiile nu numai pentru a ne dărui urmaşi şi pentru a ne produce plăcere trupească. Datina străveche
spune că Iahve locuieşte în mijlocul familiilor.
Zaharia luă o tăbliţă de lut şi o unealtă de scris.
— Vezi, acesta este în limba noastră cuvântul pentru bărbat şi acesta, cuvântul pentru femeie.
Toate literele se aseamănă. Mai puţin acestea două. Şi dacă pui aceste litere împreună, formează Numele
lui Iahve. Dacă vă veţi iubi unul pe celălalt şi pe Iahve, prezenţa Lui va locui în casa voastră.
Ezechia nu era încă hotărât să îşi alunge toate ţiitoarele, chiar dacă ceea ce spunea Zaharia era
adevărat. Se întoarse spre sulul lui Zaharia şi continuă să citească.
— „Nu trebuie să strângă mari grămezi de argint şi de aur.” Ei, asta nu e greu de împlinit, spuse el.
Vistieriile regale sunt goale. Nu pot decât să sper că ţara va înflori din nou într​o zi.
— Aşa va fi, în curând, dacă îl asculţi pe Dumnezeu. Îţi promit.
— „Când se va aşeza pe scaunul de domnie al împărăţiei lui, să scrie pentru el, pe un sul, o copie a
acestei Legi... va trebui s​o aibă cu el şi s​o citească în toate zilele vieţii lui, ca să înveţe să se teamă de
Domnul, Dumnezeul lui... să aibă astfel multe zile în împărăţia lui, el şi copiii lui, în mijlocul lui Israel”,
citi Ezechia.
Zaharia îl opri din nou.
— Iahve ştie că cele mai mari trei ispite ale unui rege sunt puterea, mândria şi plăcerea, spuse el.
Când vom începe să citim istoria strămoşilor noştri, vei vedea cât de des una dintre acestea trei l​au făcut
pe unul sau pe altul să cadă. Iahve îţi cere să scrii tu însuţi cuvintele Legii Lui, ca să le poţi cerceta.
Regele nu trebuie să pună la îndoială ceea ce îi cere Iahve.
— Vei veni în fiecare zi să mă înveţi atât timp cât eu voi rescrie sulul Legii?
— Da. Te voi ajuta să începi. Şi în acest pasaj din Scriptură găseşti şi o făgăduinţă: „[...] să aibă
astfel multe zile în împărăţia lui, el şi copiii lui, în mijlocul lui Israel.”
— Tatăl meu şi bunicul meu au murit amândoi destul de tineri.
— Nu este o întâmplare, fiule. Prin îndurarea lui Iahve, Ahaz a murit înainte să ducă ţara în
paragină de tot.
— Câteodată mă întreb dacă nu este totuşi prea târziu, spuse Ezechia. Rabi Isaia nu crede că
oamenii din Iuda se vor pocăi şi se vor întoarce la Dumnezeu. Şi totul depinde de oameni, nu​i aşa? Vreau
să spun, ca rege pot să fac partea mea, dar dacă oamenii nu doresc să se schimbe şi continuă să trăiască
mai departe în idolatrie... Se opri aducându​şi aminte de vedenia lui Isaia cu cetăţile dărâmate şi pământul
pustiit.
— Dumnezeu le​a pus înainte viaţa şi moartea, spuse Zaharia. Nu putem decât să ne rugăm ca ei să
aleagă viaţa.
Ezechia băgă de seamă că odaia se întunecase, căci soarele se ascundea după lanţul munţilor din
apus. De abia mai putea descifra scrisul de pe pergament.
— Vrei să chem un slujitor să aprindă sfeşnicele? Întrebă el.
— Nu, e timpul să ne rugăm. Zaharia strânse sulul, apoi se ridică şi îşi acoperi capul cu şalul de
rugăciune. Ezechia făcu şi el asemenea. Zaharia îl privi trist şi pătrunzător, apoi închise ochii să se roage.
— Când este vorba să asculţi Legea, nu poţi alege după bunul tău plac. Dacă alegi să urmezi
Cuvântul Lui, trebuie să​l asculţi întru totul.
Ezechia încuviinţă şi închise ochii. Când Zaharia rosti cuvintele, Ezechia recunoscu din psalmul
ales de bunicul lui că nu era de acord cu numirea lui Şebna.
— „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se
aşază pe scaunul celor batjocoritori. Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la
Legea Lui.”
În seara aceea, mânat de curiozitate, Ezechia hotărî să o viziteze pe Hefţiba. Era tulburat de faptul
că nu ştia nimic despre ea şi că o nesocotise chiar din săptămâna nunţii lor. Se întreba cum va primi
sosirea lui neaşteptată, după un timp atât de îndelungat, însă, când o zări pe Hefţiba, rămase uimit. Era o
femeie nespus de frumoasă.
Hefţiba purta un veşmânt dintr​o ţesătură de in alb şi era împodobită ca o regină cu cercei de aur şi
brăţări. Mireasma parfumului ei fin şi a uleiului de baie umpleau iatacul. Părul ei lung şi negru cobora
lejer pe spate în bucle bogate şi părea atât de fin, că simţi o dorinţă arzătoare să îşi afunde mâinile în
mătasea lui.
Hefţiba rămase privindu​l lung, cu uimire, când îl zări prima dată stând în pragul uşii. Regele citi
tulburarea din privirea ei şi mulţimea de întrebări nerostite încă, însă ea îşi veni îndată în fire şi făcu o
plecăciune înaintea lui.
— Bine ai venit, Majestate. Intră. Vrei să poruncesc slujitorilor să​ţi aducă nişte băuturi
înviorătoare? Glasul îi tremura şi îşi ţinea capul plecat, uluită de prezenţa lui.
— Nu, nu e nevoie. Poţi să le spui să plece.
Înainte ca Hefţiba să rostească vreun cuvânt, slujitorii se făcură nevăzuţi.
— Arăţi minunat, îi spuse el. Rochia ta... parfumul tău... Nu îşi putea dezlipi privirea de la ea.
Oare acea străină uimitoare era într​adevăr soţia lui?
— Mulţumesc, şopti ea. Totul este pentru tine.
— Dar... cum ai ştiut că o să vin în seara aceasta?
— N-am ştiut.
— Vrei să spui că te pregăteşti astfel în fiecare noapte? Dacă voi veni?
— Da, domnul meu.
Pentru o clipă, Ezechia privi la speranţele ei zadarnice, orele în care se pregătea şi aştepta doar
pentru a​i împlini lui toanele. Deodată se simţi straniu alături de ea, de parcă era prima dată când se
întâlneau. Era uluit să descopere că o femeie atât de frumoasă îl aşteptase în zadar noapte de noapte.
Hefţiba era micuţă şi gingaşă, creştetul capului ei de abia ajungea la bărbia lui, iar culoarea
brun​aurie a pielii se potrivea cu sclipirile din părul ei. Ochii castanii aveau licăriri aurii şi erau încercuiţi
de gene groase ce îi atingeau uşor obrajii. Părea atât de tânără. Privind chipul ei nevinovat, tânjea să o
adăpostească şi să o ocrotească. Ea era soţia lui, însă nu ştia nimic despre ea, decât numele ei. O luă de
mână şi o conduse spre divanul cu perne, apoi o privi faţă în faţă. Ţinea mâna ei rece în căuşul palmelor
lui.
— Câţi ani ai, Hefţiba? Întrebă el, încercând să spulbere stânjeneala ce o simţea.
— Aproape douăzeci, Majestate.
Se întinse să îi prindă cealaltă mână. Era la fel de rece.
— E prea rece aici? Tremuri. Să poruncesc să se aprindă focul?
— Nu, Majestate. Mulţumesc... sunt bine.
Ar fi trebuit să​i spună că va veni pe la ea. Părea neliniştită şi se întreba dacă nu cumva de aceea
simţea starea apăsătoare dintre ei. Îi ridică bărbia şi o făcu să îl privească în ochi. În ochii ei citea cu
uimire o dragoste adâncă, o dragoste care ştia că nu îi e împărtăşită. Nu tremura de frig, ci de teamă.
— Hefţiba, de ce ţi​e teamă? Pentru că eu sunt rege acum?
— Da... puţin, spuse ea aproape în şoaptă.
— Şi mai e ceva? Poţi să​mi spui.
O podidiră lacrimile.
Ezechia ştia că e vinovat, însă nu ştia cum o făcuse să plângă. Nu ştia nici cum să o oprească din
plâns.
— Te​am făcut nefericită cumva?
— Nu, domnul meu. Eu sunt cea care nu ţi​a fost pe plac.
— Ce te face să spui asta?
— Pentru că niciodată nu vii să mă vizitezi ca şi pe celelalte.
— Asta crezi? Ezechia se înfioră gândindu​se că ea se simţea vinovată pentru propria lui nepăsare.
Nu e deloc aşa, Hefţiba.
Ea îşi privi mâinile cuibărite între palmele lui şi izbucni iarăşi în plâns.
— Nici nu am reuşit să îţi dăruiesc un moştenitor.
Ezechia oftă deznădăjduit şi îi eliberă mâinile. Se simţea furios pe el însuşi şi vinovat pentru că
din pricina urii pe care o simţea faţă de Ahaz, o rănise pe această femeie frumoasă. Îşi dorea să îndrepte
lucrurile, dar nu ştia de unde să înceapă. Îşi mângâie barba, încercând să cugete şi îşi aduse aminte de
cuvintele lui Zaharia: „Iahve locuieşte în mijlocul familiilor.”
Îşi aşeză mâinile pe umerii ei.
— Ascultă. Ştiu că nu am început căsnicia noastră aşa cum trebuie, dar nu a fost vina ta. Nu ai
făcut niciodată nimic care să îmi displacă. Poate că ar trebui să o luăm de la început. Crezi că ne putem da
unul altuia o nouă şansă?
— Oh, da! Vreau asta din toată inima! Îl privi cu un amestec de nădejde şi bucurie şi încă o dată
dragostea adâncă pentru el se oglindi limpede în ochii ei. Când o strânse în braţe, ea îl îmbrăţişă strâns;
simţea lacrimile ei fierbinţi udându​i pieptul.
— Vreau ca unirea noastră prin căsătorie să ne aducă fericire, spuse el. Vreau să ştiu totul despre
tine. La urma urmei, vei fi mama moştenitorului meu.
Îşi ridică privirea şi îl privi adânc.
— Dar dacă una dintre ţiitoarele tale va avea prima un fiu?
Îşi aduse aminte din nou de cuvintele lui Zaharia: „Când este vorba să asculţi Legea, nu poţi alege
după bunul tău plac.” Tora îl învăţa că bărbatul trebuie să fie credincios unei singure femei şi dacă era să
aleagă între Hefţiba şi celelalte ţiitoare, ştia deja ce doreşte să aleagă. Niciuna dintre celelalte nu întrecea
fineţea şi graţia ei... sau frumuseţea ei uimitoare.
Ezechia trase adânc aer în piept.
— Aceasta nu se va întâmpla. De acum înainte voi avea o singură soţie, după cum porunceşte
Tora.
Ea îl privi nedumerită.
— Majestate?
— E adevărat. Vei fi singura mea soţie.
Hefţiba scoase un strigăt de bucurie şi se aruncă în braţele lui şi îl îmbrăţişă strâns, tânjind să nu​l
mai lase niciodată să plece. Ezechia era uimit şi el de răspunsul pe care i​l dăduse. Cu siguranţă că în
trecut nu ar fi luat această hotărâre. Ţinând​o pe Hefţiba aproape şi mângâindu​i părul moale şi înmiresmat,
era la fel de uimit să îşi dea seama că nu îi mai păsa de celelalte femei din harem. Cum a putut să uite cât
de frumoasă e Hefţiba?
— Ştiu că vom avea un fiu când va veni vremea, spuse el. Poate anul viitor pe vremea aceasta.
Dar nu e nici​o grabă. Nădăjduiesc să trăiesc multă vreme, aşa că nu am nevoie chiar acum de un
moştenitor.
Când ea îl privi, zâmbind printre lacrimi, Ezechia fu copleşit din nou de farmecul ei.
— Îţi voi dărui un moştenitor. Promit! Dacă voi aduce jertfe necurmate zeiţei Aşera, ea...
— Oh, nu, suspină el. Hefţiba slăvea idolii. O eliberă din braţele lui.
— Cu ce am greşit? Ce s​a întâmplat? Întrebă ea.
Ezechia o văzu privindu​l cu spaimă, crezând că îl pierduse din nou. Dar, cu toate că era îngrozit de
idolatria ei, Ezechia nu s​ar fi putut îndura să o rănească. Pentru o clipă privi atent faţa ei fină, curbura
perfectă a nasului, adâncitura ochilor şi fierbinţeala pielii ei fine măslinii.
— Crezi în Iahve, Hefţiba? o întrebă el.
— Da. Familia mea m​a învăţat să îi aduc jertfe.
— Şi în alţi zei?
— Da.
— În care?
— În zeul Baal, zeiţa Aşera...
— Şi în Moloh? Simţi un gol în stomac.
— Nu, domnul meu. În Moloh nu.
Ezechia oftă. Îşi aminti încă o dată că ea fusese un dar din partea lui Ahaz, astfel credinţa ei în zei
nu îl uimea. Ştia că e liber să se despartă de o soţie care se închina la zei, iar apoi putea să​şi aleagă el
însuşi o alta, însă fu uimit să îşi dea seama că nu îşi dorea lucrul acesta. Poate pentru că simţea dragostea
adâncă ce i​o purta ea. Sau poate pentru că era atât de frumoasă. Ezechia nu înţelegea limpede de ce, dar
ştia că doreşte să îi ofere Hefţibei încă o şansă. Se simţea vrăjit de ea ca şi fluturele de flacără.
— Nu există decât un singur Dumnezeu, spuse el cu blândeţe. Acesta este singurul Dumnezeu
căruia ne vom închina în această ţară şi în această casă cât timp voi fi eu rege. Ceilalţi sunt dumnezei
făcuţi din lemn şi din piatră. Dacă vrei să mai rămâi soţia mea, va trebui să renunţi la Baal şi la Aşera şi
să i te închini numai Lui. Se întreba dacă nu cumva cere prea mult, prea devreme.
— Voi face orice pentru tine, spuse ea. Ochii ei trădau şi acum dragostea ce i​o purta. O credea.
Ezechia se întreba ce se va întâmpla dacă el îşi va deschide inima faţă de ea din dragoste. Nu îşi
iubise cu adevărat niciuna dintre ibovnice. Pune​ţi încrederea în ea. Ascult​o. Câştigă​i credincioşia şi
dragostea şi vei fi cel mai fericit om, îl încredinţase Zaharia. Dar cum va începe să clădească o viaţă
alături de ea? Ezechia nici nu o cunoştea. Ezechia aruncă o privire în jurul odăii, căutând un loc de unde
să înceapă şi zări o liră mică.
— Harfa aceea mică e a ta, Hefţiba? Ştii să cânţi?
— Da, spuse ea. Zâmbetul ei era sfios, dar senin.
— Vrei să​mi cânţi un cântec? Îmi place foarte mult muzica, dar nu cânt la niciun instrument.
Bunicul meu este un cântăreţ levit şi desigur strămoşul meu David era un cântăreţ, dar n​am moştenit
niciunul dintre talentele lor.
— Îmi dai voie să​ţi cânt?
— Da, mi​ar plăcea.
O privi cum îşi luă lira şi începu să atingă graţios strunele. Putea să spună din felul cum degetele
ei fine mângâiau harfa că era o cântăreaţă desăvârşită. Când începu să cânte, Ezechia fu surprins de vocea
ei care era cel mai frumos sunet pe care îl auzise vreodată. Cântecul plutea atât de duios şi de lin, încât
glasul ei făcea să pară că a cânta e cel mai uşor lucru din lume. O asculta fermecat, simţind cum
încordarea şi grijile zilei i se spulberă. Îi păru rău când cântecul se sfârşi.
Rămase tăcut pentru câteva clipe, bucurându​se de frumuseţea ei, lăsându​se copleşit de ea. Apoi,
spuse:
— Te rog mai cântă unul...
Ea îi zâmbi.
— Bine. Voi cânta încă unul care a fost scris de unul dintre strămoşii tăi. Ciupi câteva strune
dintr​un cântec cunoscut, apoi începu să cânte.
— „Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci toate dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul...
Trage​mă după tine! Şi haide să alergăm! Împăratul mă duce în odăile lui... Scoală​te, iubito şi vino,
frumoaso!”
Când ea încheie, Ezechia îi luă uşor lira din mână şi îşi îmbrăţişă soţia.

La sfârşitul unei zile lungi în care ascultase cererile poporului, regele Ezechia se aşeză din nou pe
tron.
— Am terminat pentru astăzi, Ioah? Îl întrebă el pe scribul regal.
— Aproape, Majestate! O suită de preoţi şi de leviţi de la Templu vor să vă vadă!
— Bine, trimite​i la mine. Se întoarse către Şebna care stătea la dreapta lui. Le​am poruncit să​mi
facă de cunoscut cum stau cu lucrările de curăţire a Templului. Să sperăm că de data asta vom primi veşti
bune.
Şebna privi posac.
— Ar trebui mai degrabă să ne ocupăm de luptele pentru putere din cetate. Se pare că avem multe
de felul acesta.
— Da. Ei bine, acum ştim de ce regele Solomon s​a rugat să primească înţelepciune.
Din solie făcea parte bunicul lui Ezechia, noul mare​preot, Azaria şi Şimei, levitul. De îndată ce
intrară în odaie, Ezechia recunoscu de pe chipul lor că aduceau veşti bune. Azaria, care slujise ca
mare​preot înainte de Urie, părea foarte bătrân şi uscăţiv. După ce se închină înaintea regelui, se ridică
anevoie pe picioare. Însă, când începu să vorbească, glasul îi era plin de avântul şi de însufleţirea unui om
tânăr care îşi dorea să ducă la bun sfârşit un lucru măreţ.
— Majestate, am terminat de curăţat Templul, spuse el scurt.
Ezechia se dezmetici, dându​şi seama de însemnătatea acestor cuvinte.
— Vrei să spui că aţi isprăvit totul? spuse el cu mirare.
— Da, totul. Am dres şi am sfinţit apoi altarul arderilor de tot şi toate cele trebuincioase pentru
slujbă şi am pus iarăşi masa pâinilor pentru punerea înainte. Mai mult, am adus înapoi toate uneltele
înlăturate de regele Ahaz când a închis Templul. Acum sunt lângă altarul Domnului, gata să fie folosite
din nou.
Ezechia nu îşi putu ascunde uluirea.
— Vrei să spui că totul e gata deja? Templul e curăţat?
— Da, Majestate.
— Nu​mi vine a crede. Am crezut că ne va lua luni întregi să îl refacem. Cum ai izbutit să faci totul
atât de repede? Cât timp a trecut de atunci? Puţin peste două săptămâni?
— Şaisprezece zile, Majestate, spuse Şimei. Dar unii dintre noi am aşteptat de o viaţă întreagă să
putem face acest lucru.
— Nu e doar o închipuire, spuse Zaharia, şi încă mai avem multe de dres, dar acum este curăţat
aşa cum porunceşte Legea. Acum poţi veni cu noi să​l vezi tu însuţi.
Ezechia tânjea să vadă cu ochii lui ceea ce i se spunea. Nu mai fusese la Templu din noaptea în
care a murit Urie.
— Condu​ne tu într​acolo, spuse el. Şebna rămase în urmă, iar Ezechia îi urmă pe cei trei bărbaţi.
În după​amiaza aceea posomorâtă, când ploaia cădea mărunt, Ezechia urca treptele drumului ce
ducea spre Muntele Templului. Deasupra văilor atârnau greoi şiruri de nori negri încolăciţi; Ierusalimul
părea plin de apă şi pustiit.
— Suntem la fel de uimiţi ca şi tine că Templul a fost terminat atât de repede, îi spuse Azaria
urcând dealul, dar am lucrat împreună toţi ca un singur om. Preoţii au scos din Templu tot ce a fost
necurat şi le​au pus în curte. Apoi, leviţii le​au dus de​a lungul văii Chedron şi le​au îngropat. În aproape o
săptămână am ajuns în curtea de afară şi am terminat toate celelalte în după​amiaza aceasta.
După ce ajunseră la intrarea în Templu, Ezechia se opri să admire curtea largă, deschisă şi
priveliştea magnifică din cel mai înalt loc al cetăţii. Apoi, o luă pe urmele celorlalţi prin curtea femeilor şi
prin curtea dinăuntru, oprindu​se la urmă chiar înăuntrul porţilor. Altarul asirian nu mai era acolo. În locul
lui era aşezat altarul lui Iahve, după cum fusese odinioară. Era atârnat deasupra lor, larg de 30 de picioare
pătrate [2,7 m2] şi înalt de cincisprezece picioare [4,6 m], Ezechia privi spre unul dintre preoţi care se sui
pe taluz să pună lemne pe focul care şuiera şi fumega în ropotul ploii.
— Cum aţi izbutit să mutaţi altarul înapoi? Întrebă el. E atât de uriaş, încât am crezut că va trebui
să fie cărat de sute de lucrători.
— Noul tău meşter, Eliachim, a găsit o cale ca o mână de oameni să mute altarul ca pe o pană,
spuse Azaria.
— Uimitor.
La stânga lui Ezechia, un grup de meşteri munceau să zidească temelia pe care avea să fie aşezată
marea de aramă, modelată după temelia cu doisprezece boi de pe vremea lui Solomon. Ligheanul uriaş
era aşezat înclinat tot pe temelia veche, meşteşugită. Picuri de ploaie se cufundau în cercuri pe suprafaţa
sticloasă a apei. Ezechia se apropie să arunce o privire şi pipăi una dintre funiile sclipitoare ale boului.
— Sunt uimitoare! spuse el. Nu le​am privit niciodată la adevărata lor valoare. Nu mi​ai spus tu că
boii de pe vremea lui Solomon au fost trimişi în Asiria? Îl întrebă el pe bunicul lui.
— Da. Astfel de comori să fie risipite pentru un rege păgân.
— Nu numai comorile noastre, ci şi bunăstarea noastră, libertatea noastră... Ezechia se simţea
încolţit de un soi de mânie, cu toate acestea era acum neputincios să schimbe starea pricinuită de tatăl lui.
Poate rededicarea Templului va aduce înapoi binecuvântările lui Iahve.
— S-au sfinţit toţi preoţii şi leviţii? Îl întrebă el pe marele​preot.
— S-au întors mai mulţi leviţi decât preoţi ca să slujească împreună cu noi, dar cu toţii am luat
parte la ceremonia de închinare în slujba Domnului după porunca lui Iahve. Suntem gata cu toţii.
Ezechia privi din nou în jur la rodul strădaniei preoţilor şi îşi aduse aminte de deznădejdea pe care
o simţise pentru prima dată când Zaharia îl aduse la Templu. Părea ca un ritual sec, fără splendoarea şi
măreţia pe care le merită Iahve.
— Cât timp a trecut de când s​au adus ultima oară jertfe aici? Întrebă el.
 — După cum porunceşte Legea lui Moise? Nu ştiu... mulţi ani... spuse Zaharia. Şi Iahve a
poruncit să se aducă jertfă dimineaţa şi seara pentru păcatele poporului.
— Trebuie să se fi adunat multe păcate de atunci până acum. Când putem reîncepe arderea
jertfelor?
— Mâine dimineaţă, spuse Azaria zâmbind.
— Cântăreţii sunt gata şi ei?
— Da, Majestate, spuse Şimei. Am rânduit totul după modelul regelui David, după cum aţi
poruncit. Toţi leviţii din seminţia lui Asaf, a lui Heman şi a lui Iedutun sunt gata. Avem cântăreţi, harfe,
lire şi chimvale. Am făcut şi repetiţii.
Ezechia îşi sprijini braţul pe umărul lui Azaria.
— Încă nu​mi vine a crede că totul e gata atât de curând. Aţi muncit cu toţii din greu. Vă
mulţumesc pentru asta.
Când dădu să plece, îl văzu pe Eliachim venind înspre el în grabă şi plecându​se înaintea lui.
Straiele îi erau îmbibate de apă, iar picurii de ploaie îi lipeau părul de creştet şi i se scurgeau pe barbă.
— Fiţi binevenit, Majestate. Sunteţi mulţumit de ceea ce am făcut până acum?
— Da. Sunt uimit de cât de multe s​au dus la bun sfârşit, Eliachim. Cum merge lucrul la temelia
Templului?
— Nemaipomenit, Majestate. Am o mână de oameni foarte zeloşi. Mai avem multe de dres, însă
temelia e trainică. Temeliile construite de Solomon au fost zidite cu multă dibăcie, iar fiecare a fost
şlefuită atât de bine, că nici nu a fost nevoie să fie lipită cu mortar şi... Eliachim se opri să strănute.
— Mă iertaţi, Majestate!
— Am încercat să​i spunem să stea înăuntru pentru o vreme să se păzească de ploaie, spuse Şimei,
dar n​a vrut să asculte.
Eliachim dădu din mână, nepăsător faţă de sfatul lui Şimei.
— Chiar şi marele cutremur de pe timpul regelui Ozia nu a reuşit să surpe temelia. Vom avea mai
mult de lucru cu lipirea mortarului care se scorojeşte, apoi să înlocuim stâlpii stricaţi şi să dregem ce a
fost distrus când aurul a fost smuls la porunca regelui Ahaz. Dar Templul poate fi folosit pentru arderi de
tot, spuse el, cu încă un strănut.
— Sunt veşti foarte bune, Eliachim. Apreciez zelul tău. Acum îţi poruncesc să mergi acasă şi să​ţi
schimbi hainele ude.
Eliachim se îmbujoră şi îşi reţinu un zâmbet.
— Prea bine, Majestate.
Pe când Ezechia trecea prin curte înapoi spre palat, o sclipire de metal îi atrase privirea. Se
întoarse într​o parte să privească mai de aproape şi zări statuia unui şarpe încolăcit pe lângă un stâlp de
aramă. Îl strigă pe Şimei.
— Ce e acesta?
— Este şarpele de bronz pe care Moise l​a ridicat în pustie. Se spune că şerpii veninoşi îi muşcau
pe israeliţi din pricina păcatelor lor, dar când ei priveau spre acest şarpe de alamă, Iahve îi tămăduia.
— L-am văzut ultima dată când am fost aici, dar am crezut că este unul dintre idolii tatălui meu.
Acesta a făcut parte din Templul lui Solomon?
— Ei bine, nu. Nu chiar.
Şimei îl privi mirat.
— Dar mulţi oameni se roagă lui şi unii cred că are chiar şi putere de tămăduire...
— Atunci oamenii îl întrebuinţează greşit. L-au preschimbat într​un idol. Este necurat şi vreau să​l
scoateţi afară de aici. Iahve este singurul care vindecă, nu acest idol.
— Dar, Majestate, oamenii îl consideră sfânt şi...
— Nu​mi pasă. Eu însumi îl voi sfărâma în bucăţi dacă tu nu vrei, dar şarpele nu va mai face parte
din Templu. Nu este sfânt. E doar o bucată de alamă. Închinarea trebuie să rămână curată.
— Aveţi dreptate, Majestate.
— Spune​le preoţilor că vreau ca jertfa pentru păcate să se facă de şapte ori mai mult decât în mod
obişnuit. Adu jertfă pentru întregul popor şi pentru locaşul de închinare pentru că a fost atât de pângărit.
Şi pentru poporul din Iuda... ba nu, pregăteşte jertfa pentru întreg Israelul şi pentru Iuda. Chiar dacă au
fost două ţări diferite, rămânem totuşi un singur popor.
— Totul se va face la porunca Majestăţii Voastre!
— Bine! Pe mâine, atunci!
Cerul înnorat începea să se lumineze spre răsărit. Regele Ezechia cobora de pe treptele întinse ale
palatului ca să îi salute pe nobilii şi pe bătrânii cetăţii care îl aşteptau în curte. Mulţimea ce se întindea
până la Templu părea mai mare decât îşi închipuise el, mai ales după valurile de nori cenuşii ce
prevesteau furtuna, care coborau încolăcindu​se în văi, de pe vârful munţilor din depărtare. Ploile de
primăvară fuseseră bogate în anul acela, iar Ezechia se întrebă încă o dată dacă Dumnezeu începuse să-Şi
binecuvânteze poporul.
În depărtare auzi behăitul animalelor aduse ca jertfă şi simţi mirosul arderilor. Sângele vărsat şi
ispăşirea îl făceau pe Ezechia să​şi vadă limpede păcatele, de parcă ar fi fost scrise pe el însuşi, ca să fie
văzute de toţi. Ştia că vina lui e foarte mare şi se întreba dacă se va simţi eliberat după aceea.
Azaria stătea lângă altarul jertfelor arse, îmbrăcat cu efodul şi cu mitra de mare​preot. Aerul ce
plutea deasupra altarului se unduia din pricina căldurii, iar Ezechia simţi căldura ce se apropia. Unul
dintre tăuraşi întinse de funie, încercând să se ferească de foc. Ezechia se simţea ca şi animalul acela care
încerca să scape, când îşi aminti de strădaniile lui disperate de a scăpa de oştenii care​l duceau silit
înaintea zeului Moloh. Aşeză mâna pe capul taurului şi pipăi blana lui aspră, ţepoasă, aducându​şi aminte
de mâna lui Urie care se odihnea pe capul lui Amaria, luându​l drept întâiul​născut. Taurul lua locul lui
Ezechia şi murea pentru păcatele lui. La fel cum fratele lui, Amaria, murise în locul lui.
Marele​preot îşi îndeplini slujba cu măiestrie şi cu dibăcie. Boul rămase fără vlagă, iar sângele lui
umplu vasul de jertfă. Apoi, începea forfota, iar preoţii jupuiau animalele pe care bătrânii cetăţii le
aduceau. Stârvurile se adunau grămadă în jurul altarului, iar preoţii turnau necontenit lighenele pline de
sânge jos lângă altar. Cuţitele scânteiau şi sclipeau, braţele şi veşmintele preoţilor se umpleau de sânge,
dar ei lucrau neobosiţi, măcelărind cei şapte berbeci, apoi cei şapte miei. Leviţii ajutau la jertfe,
îndepărtând grăsimea pe care preoţii o duceau pe rampa ce urca spre altar. Când totul fu gata, marele​preot
începu să cânte încet slujba, iar oamenii care îşi aminteau cuvintele începeau şi ei să cânte.
— „Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit!” Cu toţii se simţeau copleşiţi
în închinare ascultând cântecul preoţilor şi al leviţilor: „Mi​am mărturisit păcatul meu înaintea Ta şi nu
mi​am ascuns fărădelegea mea. Am spus: «îmi voi mărturisi păcatul meu înaintea Domnului.»„
Adunarea se ridică în picioare, iar marele​preot aşeză jertfa pe altar şi se trase îndărăt. Când
coloana de foc se ridică în aer, se auzi un strigăt de bucurie.
— „Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme
potrivită... Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz, Tu mă înconjori cu cântări de izbăvire.”
Ezechia simţea aceste cuvinte ca pe o făgăduinţă şi se întrebă dacă va avea într​o zi o credinţă atât
de puternică, încât să creadă că Iahve îi va izbăvi din mâna asirienilor. Privind la bunicul lui, îşi dădu
seama că Zaharia aşteptase şi se rugase ani la rând pentru această zi.
Când jertfa pentru păcate se încheie, Ezechia porunci să înceapă arderea de tot, iar cântăreţii​leviţi
se adunară pe treptele Sfântului Locaş cu instrumentele lor. Glasul lor şi instrumentele ce răsunau în
curte, împreună cu melodia profundă, îi trezeau amintiri dragi, de pe vremea copilăriei sale, când Zaharia
îi cânta şi îl mângâia. Ascultând cântecul ce se înălţa în aerul dimineţii, jertfele păreau a se preschimba. În
cadenţa muzicii, preoţii săvârşeau ritualul, ducând apoi sângele scurs şi jertfele una câte una. Nu se mai
asemuia cu priveliştea unui măcel, ci cu un act de închinare.
— „Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului. Slujiţi Domnului cu bucurie,
veniţi cu veselie înaintea Lui...” Mirosul cărnii arse umplu aerul, iar Ezechia simţi mireasma ei dulce. Era
mireasma pe care avea să o simtă în fiecare dimineaţă de acum înainte, fiindcă adierea vântului o aducea
de la Templu jos spre palat.
După ce se isprăvi cântecul, Ezechia se înfăţişă înaintea poporului.
— Acum, că v​aţi reînnoit legământul cu Iahve, puteţi să vă aduceţi jertfele de mulţumire şi de
laudă. Ezechia rămase uimit văzând sute de oameni care îşi aduceau darurile. Zaharia şi ceilalţi leviţi îi
ajutau pe preoţii istoviţi care primeau animalele aduse de mulţimea de oameni. Către amiază, o ploaie
neguroasă începu să ropotească peste credincioşii ce se închinau la Templu; lui Ezechia i se păru că ploaia
aceea curăţă întreaga cetate. Leviţii îşi continuară laudele şi cântecul în ciuda ploii, până ce ultima jertfă
fusese arsă.
Ezechia îşi plecă privirea când marele​preot împărţi binecuvântarea:
— „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine
şi să aibă milă de tine. Domnul să îşi întoarcă faţa spre tine şi să îţi dea pacea.”
— Amin, murmură Ezechia. Se simţea acum eliberat de o povară ştiind că se împăcase cu
Dumnezeu. Era acum în faţa unui nou început după atâţia ani irosiţi. Acum putea începe să cârmuiască
poporul pe calea lui Iahve.

Ieruşa deschise uşa cortului şi târî ulciorul greoi de apă spre vatră, strângându​şi ultimele puteri.
Picioarele o dureau şi se simţea îngrozitor de neputincioasă şi cuprinsă de greaţă. Ştia că nu are să
stârnească milă sau îndurare chiar dacă era bolnavă, aşa că se silea să lucreze în linişte, dorind să îşi
potolească stomacul care părea că îi clocoteşte.
Nişte muşte negre roiau în jurul mâncării, întrucât nu izbutea să le alunge cu mâna. Zburau peste
tot, lipindu​se de vase şi de oalele cu mâncare. În noua ei locuinţă totul îi părea ameninţător şi rău, de
parcă totul s​ar fi stins, lăsând în jur doar întunecimea. Corturile negre, mohorâte se întindeau în toate
părţile la nesfârşit. Chiar şi părul ondulat al asirienilor şi ochii lor plini de cruzime erau negri. Vulturii ce
zburau necontenit întunecau cerul şi acopereau soarele.
Ziua nu se mai auzea cântecul păsărilor care era înăbuşit de strigătele de durere şi de chin, de
zgomotele îndepărtate ale luptelor. Pe timpul nopţii, hienele şi şacalii hoinăreau prin întuneric,
încăierându​se şi desfătându​se peste trupurile celor ucişi. Ieruşa era înconjurată pretutindeni de duhoarea
putreziciunilor pe care asirienii o adulmecau ca pe un parfum dulce. Moartea era jocul lor, felul lor de
viaţă, dumnezeul lor. Viaţa ei începuse să devină un chin nesfârşit al robiei, în timpul zilei pregătind
mâncarea, iar în timpul nopţii fiind siluită de Iddina şi de tovarăşii lui soldaţi.
Pierduse măsura timpului, căci zilele şi săptămânile se amestecau fără sfârşit. Oare de cât timp era
ţinută în robie? O lună, şase luni? Nu mai ştia, nici nu​şi mai putea aduce aminte de bucurie, de râsete sau
de dragoste. Încercând să îşi închipuie casa şi familia ei, îşi dădu seama că amintirile se risipeau,
spulberate de suferinţa din jurul ei. Singura imagine a familiei care îi rămăsese în minte era aceea când îi
văzuse pentru ultima oară: tatăl ei acoperit de sânge, mama ei şi Maaca ascunzându​se îngrozite. Îşi aduse
aminte de priveliştea viilor şi de pădurile de măslini din ţara ei după ce fuseseră prădate şi arse. Nu mai
cunoştea acum decât moartea şi distrugerea.
— Ai face bine să te grăbeşti! Vocea mânioasă a Marei o aduse cu picioarele pe pământ.
 — Nu pot să muncesc mai repede, se văită ea. Mă simt îngrozitor.
Mara continuă să macine grâul în tăcere, arătându​se lipsită de milă. Încă de la început, Ieruşa
împărţise cortul cu cele trei încăperi şi toate treburile casnice cu Mara, însă, când Ieruşa nădăjduise să
primească puţină dragoste şi prietenie, fusese curând dezamăgită. Mara se retrăsese de multă vreme
înăuntrul ei, într​o lume necunoscută ca să scape de asirieni şi de condamnarea ei la moarte. Nu putea să îi
dea nimic Ieruşei, decât să o îndemne să​şi facă treburile de zi cu zi.
Ieruşa credea că Mara trebuie să aibă mai bine de treizeci de ani şi fusese uimită să afle că avea
douăzeci de ani. Semăna acum cu o femeie îmbătrânită, aspră, iar frumuseţea îi pălise şi tinereţea şi
puritatea i se stinseră de multă vreme. Din cuvintele rare şi silabisite pe care Mara i le adresa câteodată,
Ieruşa află că ea fusese prinsă de mai bine de un an, în timpul unei năvăliri a asirienilor cum fusese cea
din Dabeşet. Soţul şi copilaşul ei fuseseră măcelăriţi în faţa ei. Acum Mara se retrăgea adesea într​o lume a
ei, stând singură în cortul ei ghemuită ca o minge, clătinându​se necontenit, cu privirea pierdută în gol.
Odată ce se retrăgea într​acolo, devenea surdă, oarbă şi de neclintit.
— Ce ai astăzi? Întrebă Mara. De ce te mişti aşa încet?
— Stomacul. Cred că o să mă îmbolnăvesc.
Ieruşa simţi mirosul bălegarului ars şi nu îşi mai putu stăpâni greaţa. Aruncă deoparte aluatul pe
care​l frământa şi se duse în spatele cortului să vomite.
Când se întoarse târâş la lucrul ei, Mara o privi ţintă cu mâinile în şolduri.
— Ai rămas grea, ştiu eu. Nu era o întrebare, ci o acuză.
— Nu... nu se poate.
— De ce nu?
— Pentru că...
Ieruşa începu să spună că doar femeile măritate şi care aveau un cămin şi soţ puteau să aibă copii,
însă cuvintele i se topiră pe buze. Pentru o clipă îşi aminti cu durere şi amărăciune de logodna promisă cu
Avram şi de copilaşii îmbujoraţi pe care îşi închipuia că îi vor avea împreună. Tot ceea ce ceruse în viaţa
ei fusese doar un vis. Priveliştea aceea se risipi dându​şi seama unde este şi ce ajunsese.
— Chiar eşti însărcinată, spuse Mara. Ieruşa ştia că are dreptate şi îşi acoperi faţa şi izbucni într​un
hohot de plâns.
— Voi avea eu grijă de el în locul tău, îi spuse Mara apoi.
— Ce vrei să spui? Ieruşa nu îşi putea da seama de ce Mara cea rece şi nesimţitoare s​ar oferi să se
îngrijească de copilul ei.
— Ştiu cum să fac să nu se nască niciodată.
Ieruşa se trase îndărăt.
— Nu...
— E mai bine să​l omori acum înainte să crească.
— N-aş putea face niciodată aşa ceva.
Mara o privi cu silă.
— Descurcă​te. Dar să nu spui că nu te​am prevenit. Şi se întoarse la lucrul ei.
Ieruşa nu îşi închipuia cum ar putea viaţa ei să devină mai chinuitoare decât acum. Deja trăia
într​un coşmar din care nu se mai putea trezi, iar acum trebuia să poarte povara unui copil.
Un copil care a luat fiinţă în urma siluirii creştea în pântecele ei şi trebuia să​l aducă pe lume în
acest loc întunecat şi demonic. De ce o părăsise Dumnezeu în acest coşmar pe care îl trăia cu adevărat?
— Ai face bine să isprăveşti cu jelitul şi să treci la treabă, o preveni Mara. Dacă întârziem cu
micul​dejun, amândouă vom lua o bătaie zdravănă.
În cele din urmă, Ieruşa îşi şterse ochii şi luă bucata de aluat ca să o frământe mai departe. Nu mai
avea de ales.

— Oh, Miriam, ce bine e să fiu acasă din nou! Hefţiba îşi îmbrăţişă sora cu multă căldură. Ce ai
mai crescut, Miriam! Întoarce​te şi lasă​mă să te privesc.
Miriam o întrecuse pe Hefţiba la înălţime şi era aproape la fel de frumoasă, cu părul subţire, uşor
cârlionţat şi cu ochii castanii adânci, ca şi ai surorii ei.
— Ai devenit femeie peste noapte, spuse Hefţiba.
— Păi, am şaisprezece ani acum.
— Haide, să mergem în curte şi să stăm sub smochin şi să povestim ca odinioară. Îţi aduci aminte?
— Îmi pare că ai fost plecată de veacuri întregi, spuse Miriam, ieşind afară braţ la braţ. Şi iată că
acum soţul tău e rege! Încă nu îmi vine a crede. Chiar sora mea să fie căsătorită cu regele lui Iuda. Cum te
simţi astfel?
Hefţiba oftă mulţumită şi se aşezară pe bancă sub smochin. Iubea acel colţişor din grădină cu acei
pomi şi acele flori care îi aducea amintiri calde din copilărie. Aici îşi rostise jurămintele înainte de a se
căsători. Zâmbetul i se şterse când îşi aduse aminte de primele luni de căsnicie.
— Să spun drept, Miriam, la început m​am simţit foarte, foarte singură, deşi eram căsătorită. Nu
aveam prietene în harem, decât pe Merab şi îmi era dor de voi toţi foarte mult.
— Dar soţul tău? Credeam că după căsătorie îţi va trece dorul de familie.
— Ei, la început nu​l vedeam niciodată. Asta a fost partea cea mai rea. Era interesat mai mult de
restul ţiitoarelor din harem decât de mine şi mă simţeam nefericită. Nu ştiam ce făcusem de nu îi eram pe
plac.
Miriam îşi aşeză braţul pe umărul ei.
— De ce nu ne​ai spus că erai aşa de nefericită? Nici nu ne​a trecut prin gând că eşti singură.
— Mi​era prea ruşine să vin acasă, spuse ea închizând ochii. Nu doream ca tata să ştie că n​am fost
bună ca soţie.
— Şi eu care te invidiam pentru că te​ai căsătorit cu un bărbat de viţă împărătească.
— Ei, n​ai avut pentru ce mă invidia în trecut. Dar de când soţul meu a devenit rege, totul s​a
schimbat. Acum petrecem fiecare seară împreună.
— Aha, atunci spune​mi secretul tău. Cum l​ai făcut să îşi alunge ţiitoarele? Şi eu voi avea soţul
meu într​o zi.
— Aş vrea să cred că e ceva ce am făcut eu, dar adevărul este că n​am făcut nimic. Regele Ezechia
spune că este împotriva Legii lui Iahve ca regele să aibă mai multe soţii.
— Ce? Împotriva Legii?
— Asta mi​a spus, întări ea, ridicând din umeri. De acum înainte eu sunt singura lui soţie. Şi​a
alungat toate ţiitoarele. Şi mai ştii ceva? A spus că fiul nostru va fi următorul rege.
— Dar regii întotdeauna au haremuri uriaşe. Dar David şi Solomon? Haremurile lor sunt
binecunoscute!
— Ştiu, ştiu. Nu înţeleg de ce. Dar ştiu sigur că e minunat să îl am pe soţul meu acum numai
pentru mine.
Miriam rămase nedumerită.
— Nu are nici​o noimă ce​mi spui. Nu am mai auzit niciodată de porunca asta.
— Şi asta nu e singura poruncă. Regele Ezechia a spus că trebuie să învăţ tot felul de porunci şi
ritualuri, precum curăţarea, jertfele şi bucatele necurate. Vorbeşte uneori atât de mult despre Iahve, că
uneori devin puţin geloasă. Dar mi​a spus că dacă ascult aceste porunci, Iahve ne va binecuvânta cu un
fiu... cu mai mulţi.
Miriam o privi neîncrezătoare.
— Asta mi se pare o nebunie. N-am auzit niciodată ca Iahve să dăruiască fii. Toţi ştiu că trebuie să
te rogi zeiţei Aşera dacă vrei să ai copii.
— Sst! Te rog, Miriam! Nici măcar n​am voie să rostesc numele altui dumnezeu. Regele Ezechia
nu crede decât în Iahve şi eu trebuie să fac la fel.
— Atunci riscă destul de mult dacă vrea să aibă fii. Vei deveni stearpă dacă el o necinsteşte pe
zeiţa fertilităţii.
— Sst... ştiu, ştiu. Hefţibei îi părea uşor să creadă în Iahve când era împreună cu Ezechia la palat,
dar acum, că era acasă, îşi aducea aminte de vechile obiceiuri, de vechile tovărăşii şi se simţea vinovată
pentru că o părăsise fără milă pe zeiţa Aşera.
— Este adevărat că regele a dărâmat marele altar al lui Asur care era în Templu? Întrebă Miriam.
Şi că a distrus chiar şi şarpele sfânt al lui Moise?
— Da, e adevărat.
— Da, ştiu că tata a fost foarte mâhnit de toate schimbările pe care le face soţul tău. De fiecare
dată când vine acasă de la palat, e îngrozit de lucrurile oribile ce se vor întâmpla ţării noastre, din pricină
că regele necinsteşte toţi dumnezeii.
— Ştiu, şi pe mine mă sperie asta, recunoscu Hefţiba. Dar soţul meu refuză să creadă în alt
dumnezeu decât în Iahve.
— Tu mai crezi în ei?
Hefţiba se întrebase aceasta de multe ori în sinea ei. Îl încredinţase pe Ezechia că îi va lăsa pe toţi
ceilalţi dumnezei, dar uneori simţea o urmă de teamă, din cauză că îi părăsise. Dar dacă Iahve nu era
singurul Dumnezeu?
— Am hotărât să cred ceea ce crede şi soţul meu, spuse ea sfârşind vorba.
— Dar jurământul tău, Hefţiba? Ai promis că vei aduce ca jertfă o fată zeiţei Aşera – îţi aminteşti?
— Asta a fost înainte. Vreau să zic, de unde era să ştiu că soţul meu îmi va interzice să mă închin
zeiţei Aşera?
— Ce vei face?
— Păi, poate că odată ce vom avea un fiu, regele va fi mai îngăduitor şi va accepta să ne închinăm
şi altor zei. Dar pentru moment, doresc să​i fac pe plac, Miriam. Voi face orice îmi va cere.
— Îl iubeşti cu adevărat, nu​i aşa?
Hefţiba îşi aduse aminte de căldura braţelor lui, de pasiunea sărutărilor lui şi toate grijile i se
spulberară.
— Da. Mai mult ca orice pe lume.
Miriam oftă.
— Sper să învăţ să îl iubesc pe acela pe care tata îl va alege pentru mine.
— Vei reuşi. Aşteaptă numai şi ai să vezi. A căutat tata peţitori pentru tine?
— Nu cred. Aşteaptă să vadă cine va fi numit în vreo dregătorie înaltă la noua curte... Nu ştii dacă
sunt ceva bărbaţi buni de însurătoare între sfetnicii regelui?
Hefţiba se întinse să apuce o frunză din smochin.
— Ei bine, este Şebna, noul dregător al palatului. Nu e căsătorit, dar e prea bătrân pentru tine. Mai
este un meşter zidar nou pe nume Eliachim care devine destul de însemnat la palat. Nici el nu e căsătorit
încă.
— E chipeş?
— Da, şi pare a fi un om învăţat. Are fruntea lată, părul negru cârlionţat şi barbă, e zvelt...
— Şi eu vreau un soţ la fel de chipeş ca al tău.
Hefţiba o gâdilă cu frunza ce o ţinea în mână.
— Nu e cu putinţă. Nu mai este nimeni în cetate la fel de chipeş.
— Îţi aduci aminte când mi​ai spus să mă furişez şi să văd cum arăta prinţul Ezechia? o întrebă
Miriam.
Hefţiba pufni în râs.
— Cum aş putea uita? Dacă ar fi aflat tata, ne​ar fi împroşcat cu pietre pe amândouă.
— Spune​mi drept, spuse Miriam. Te temeai că regele ar fi o broască râioasă grasă şi urâtă ca şi
tatăl lui, nu​i aşa?
— Ei bine, mă poţi învinovăţi? Dar când l​am văzut în ziua aceea, era aşa de înalt şi chipeş cu ochii
lui negri... mi​am dorit să fiu soţia lui mai mult decât orice pe lume. Mi​a fost aşa de teamă că regele Ahaz
avea să se răzgândească şi că nu voi cunoaşte niciodată cum e să fiu ţinută în braţele lui.
— Dar acum ştii, oftă Miriam.
— Da. Zeiţa a răspuns rugăciunilor mele.
— Şi este aşa de frumos precum ţi​ai închipuit tu că va fi ca soţie a lui?
Hefţiba zâmbi.
— Chiar mai frumos. Într​o zi vei afla şi tu, surioară. Ştiu că soţul meu nu mă iubeşte încă la fel de
mult cât îl iubesc eu pe el. Dar voi face tot ce​mi stă în putinţă ca să mă iubească într​o zi... cu orice preţ.
— Chiar dacă asta înseamnă să o dai uitării pe zeiţa Aşera şi să urmezi nişte porunci şi ritualuri
fără noimă?
— Da. Cu orice preţ. Şi de îndată ce​i voi dărui un moştenitor, voi şti că va fi cu adevărat al meu,
pentru totdeauna.

Ezechia urmări uşor cu degetul arătător de sus în jos pe sulul îngălbenit, apoi se opri.
— Aici ne​am oprit ieri?
— Da, aici, spuse Zaharia. Citeam despre Moise şi despre urgiile din Egipt.
Ezechia îi zâmbi bunicului lui.
— Îmi amintesc de când eram copil, şi mi​ai spus pentru prima dată povestea cu Paştele israeliţilor.
— Da. Ţi​a plăcut mai ales urgia cu broaştele, îţi aduci aminte?
— Da, pentru că îmi închipuiam ce spaimă trebuie să fi fost în harem când femeile se trezeau cu
broaşte în paturile lor. Izbucniră amândoi în râs.
Începuse să cerceteze Tora împreună cu bunicul lui, în odaia în care petrecuse mult timp împreună
cu Şebna, dascălul lui. Munceau împreună în fiecare zi. Zaharia îi arăta înţelesul poruncilor lui
Dumnezeu, iar Ezechia transcria sulul, scriindu​l cu mâna lui. Munca aceasta îi lega mai strâns ca şi
înainte.
— Îmi aduc aminte şi cum m​ai rugat stăruitor să te iau cu mine la unul din praznicele de Paşte,
spuse Zaharia. Dar, desigur, nu a mai fost niciun praznic. De fapt, nu a mai fost de mult, mult timp.
— Acum, că Templul a fost curăţat şi aducem din nou jertfe necurmate, am putea începe din nou
zilele de sărbătoare? Întrebă Ezechia.
— Cu siguranţă că am putea. De fapt, Tora spune... hai să vedem... unde scrie? Zaharia desfăcu
pergamentul şi căută ceva, preţ de câteva minute.
— Aici scrie! Pasajul acesta descrie prima sărbătoare a Paştelui şi spune aşa: „Şi pomenirea
acestei zile să o păstraţi şi s​o prăznuiţi printr​o sărbătoare în cinstea Domnului.”
Ezechia îşi mângâie barba..
— Înseamnă că Iahve ne porunceşte să ţinem această sărbătoare?
— Da. Şi cred că aceasta i​ar uni pe oameni şi le​ar întări credinţa, dacă le​am aduce aminte de acele
clipe măreţe din istoria poporului nostru.
Ezechia se simţea însufleţit de cuvintele bunicului său.
— Când se sărbătorea Paştele pe vremuri?
— E prea târziu. Tocmai a trecut, spuse Zaharia mâhnit. Trebuia să se ţină luna aceasta în ziua a
paisprezecea, dar noi curăţam încă Templul pe atunci.
— Vrei să spui că va trebui să mai aşteptăm încă un an ca să putem sărbători?
— Mă tem că da.
Ezechia simţi cum deznădejdea i se preface în mânie.
— Sărbătoarea aceasta ar fi grăbit toate schimbările pe care vrem să le facem, chiar mai repede
decât jertfa înnoirii legământului.
— Da, cred că ai dreptate. Oamenii sunt gata pentru un nou început. Ştiind că Paştele e o aducere
aminte a izbăvirii pe care ne​a dat-o Dumnezeu, poate că ar fi lepădat idolii o dată pentru totdeauna.
Ezechia se ridică din jilţul lui şi privi pe fereastră jos spre cetatea Ierusalimului. Zgomotele din
cetate se ridicau până sus în odaia lui. Copiii ţiuiau în jocul lor, roţile carelor huruiau pe străzile pietruite
şi se auzeau strigăte de salut sau blesteme. Şi​ar fi dorit să le poată aduce aminte acestor oameni ceea ce
făcuse Dumnezeu pentru ei în vechime.
— Măcar de n​am avea de aşteptat un an întreg!
— Aşteaptă o clipă, spuse Zaharia. Cred că​mi aduc aminte de... Luă sulul Torei şi începu să caute
în el încă o dată. Dă​mi un răgaz să încerc să​l găsesc.
Ezechia privi la bunicul lui care se uita chiorâş la literele mărunte scrise de mână şi băgă de seamă
cât de istovit părea. Faţa obosită îi era palidă, iar mişcările lui păreau încetinite şi greoaie. Muncise din
greu să cureţe Templul, apoi se sili să ajute la jertfele din ziua înnoirii legământului. Fusese o sarcină
istovitoare chiar şi pentru preoţii mai tineri, să înjunghie peste trei mii de animale – însă Zaharia avea
aproape şaptezeci de ani. Cu toate acestea, nu se văitase niciodată şi avea aceeaşi râvnă pentru înnoirile
pe care dorea să le facă Ezechia.
— Aici e! Pe faţa lui Zaharia se ivi un zâmbet victorios. Aici e răspunsul. Unii dintre israeliţi au
pierdut prima sărbătoare a Paştelui pentru că erau necuraţi. Ei l​au întrebat pe Moise ce să facă şi... Uite,
aici scrie. Citeşte tu.
Îi întinse pergamentul, iar Ezechia se aşeză şi începu să citească cu voce tare.
— „Dacă cineva dintre voi sau dintre urmaşii voştri este necurat din pricina unui mort sau este
într​o călătorie lungă, totuşi să prăznuiască Paştele în cinstea Domnului. Şi să le prăznuiască în luna a
doua, în ziua a paisprezecea, seara.” Îşi ridică privirea. Crezi că putem face şi noi astfel?
— Da, cu siguranţă că da. Ca şi noi, aceşti oameni nu s​au sfinţit după Legea lui Moise la începutul
sărbătorii. Însă Iahve le​a mai dat încă o şansă în luna a doua.
— Atunci hai să ţinem această sărbătoare! Vom anunţa că Paştele se va prăznui anul acesta în ziua
a paisprezecea a lunii a doua. Crezi că putem face toate pregătirile până atunci?
— Dacă ne străduim, cred că vom reuşi.
Ezechia nu mai avea stare.
— Voi trimite alergători să dea de ştire în fiecare cetate. Voi răspândi vestea aceasta şi seminţiilor
lui Israel de la miazănoapte.
— Da. Timpul se potriveşte întocmai. Calendarul sărbătorilor pentru seminţiile din nord este cu o
lună în urma calendarului nostru. Dacă îl vom sărbători aici cu o lună mai târziu, se va potrivi exact cu
Paştele din Israel.
— Atunci totul e hotărât. Ezechia se îndreptă către fereastra deschisă şi privi din nou spre cetatea
plină de forfotă. Ierusalimul este locul de închinare ales de Dumnezeu pentru poporul Lui, spuse el.
Altarele din «cetate şi înălţimile vor trebui dărâmate o dată pentru totdeauna. Paştele va fi începutul
acestor lucruri. Voi aduce aminte poporului de istoria noastră – şi a Dumnezeului nostru.

Trimisul regelui Ezechia călărea fără oprire pe timpul zilei, trecând prin munţi şi ajungând în vale,
la colinele joase. Oamenii primeau în moduri diferite vestea praznicului Paştelui. În unele sate oamenii
întâmpinau vestea cu bucurie, în alte locuri, cu nepăsare.
Ziua de​abia începea să se răcorească, când solul ajunse în Lachiş, una dintre cele mai mari cetăţi
ale lui Iuda. Sui pe povârniş şi intră pe poarta cetăţii, ştiind că acolo avea să​l găsească pe Ghedalia, noul
dregător al cetăţii, stând acolo cu bătrânii din Lachiş, judecând pricinile şi certurile din ţinut şi din cetate.
Îşi struni calul şi înaintă încet, ca să nu împrăştie un nor de praf în jur. Dregătorul se ciorovăia cu un om
cu părul negru, îmbrăcat în straie de ţăran şi, astfel, preţ de câteva clipe nu băgă de seamă sosirea
călăreţului. În cele din urmă solul descălecă, iar când Ghedalia zări însemnul regelui David pe steagul
calului, se opri din vorbă. Solul scoase sulul din sânul mantalei şi i​l înmână lui Ghedalia.
— Asta e pentru domnia ta, din partea regelui Ezechia.
Ghedalia privi nedumerit.
— Acum ce mai vrea? Începu să citească scrisoarea cu voce tare, pe un ton zeflemitor. „Din partea
lui Ezechia pentru toţi oamenii din Iuda. Întoarceţi​vă la Domnul, Dumnezeul lui Avraam,
Isaac şi Israel, pentru ca să Se întoarcă şi El la voi, rămăşiţă care aţi scăpat. Nu fiţi ca părinţii şi ca
fraţii voştri care au fost necredincioşi Domnului şi pe care de aceea i​a dat pradă pustiirii după cum
vedeţi...” şi aşa mai departe. Hai să trecem la ce e important... Ah, aici este: „Haideţi să prăznuim
sărbătoarea Paştelor împreună în a paisprezecea zi a lunii a doua, în Ierusalim. Căci aceasta este ziua în
care Domnul a scos pe poporul Israel din Egipt...” şi aşa mai departe. Cam atât.
— Regele va sărbători Paştele? În Ierusalim? spuse uimit ţăranul cu părul negru ca tăciunele.
— Asta spune.
Ghedalia îi înmână sulul trimisului regelui care îl răsuci şi îl îndesă înapoi în pulpana hainei.
Ardea de nerăbdare să ducă vestea în următorul sat. Dacă ar putea ajunge în Arad şi în Beer-Şeba în
următoarele zile, ar putea să se întoarcă din nou spre casă. Se îndreptă spre cal şi se grăbi să încalece.
Deodată, ţăranul ridică mâinile spre cer şi strigă:
— Binecuvântat să fie Iahve. Braţul stâng îl lăsă mai jos şi îl îndoi în chip ciudat.
— „Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai
înalt munte;” strigă el, se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el.
Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: «Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa
Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.» [...] Din săbiile lor îşi vor
făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu
vor mai învăţa războiul.” „Pe când toate popoarele umblă fiecare în numele dumnezeului său, noi vom
umbla în Numele Domnului, Dumnezeului nostru, totdeauna şi în veci de veci!”
Solul stătea ca vrăjit, ascultând cuvintele bărbatului. Auzise zvonuri cum că prorocii lui Iahve
începuseră să prorocească din nou în Iuda, dar aceasta era prima dată când auzea unul. Regretă că profeţia
se încheie, în vreme ce bătrânii din Lachiş păreau împietriţi la auzul cuvintelor lui. Dregătorul Ghedalia
se întoarse furios spre profet.
— Acum ascultă​mă tu pe mine, Mica. Avem şi noi înălţimile şi preoţii noştri aici în Lachiş – şi nu
e nevoie să ne suim pe munte la Templul din Ierusalim.
— Este porunca lui Iahve, spuse Mica. El a ales ca Ierusalimul să fie locul unde întregul popor să
ţină praznicele.
— Nu cred asta, spuse Ghedalia. Fratele meu foloseşte Paştele ca pe un prilej de a ne smulge
puterea cetăţii şi libertatea. Vrea să stăpânească peste toţi.
— Greşeşti! Regele face totul după cum spune Legea lui Iahve – şi la fel ar trebui să faci şi tu.
Însă tu le dai voie oamenilor să se închine într​un templu al zeului soare – chiar în mijlocul cetăţii tale!
 — Locuitorii din Lachiş sunt liberi să se închine cărui zeu vor, spuse Ghedalia. Au făcut pace cu
zeii ţării. De ce să ne schimbăm obiceiurile şi să ne suim la Ierusalim doar ca să sărbătorim nişte rituri
vechi?
Trimisul regelui urmări cum Ghedalia şi profetul se încăierară într​un schimb de vorbe tot mai
aprins. Apoi, încălecă.
— Dacă te împotriveşti să dărâmi templul tău păgân şi nu te vei întoarce la Iahve, judecata lui
Dumnezeu va cădea peste această cetate, îl înştiinţă Mica. Îşi deschise braţele larg şi începu să
prorocească: „Iute! Înhamă​ţi caii cei iuţi la car, locuitoare din Lachiş; tu ai fost cea dintâi pricină de păcat
pentru fiica Sionului, căci în tine s​au găsit nelegiuirile lui Israel. Mai apoi toate cetăţile Iudeei au făcut ca
tine. Tânguieşte​te, tânguieşte​te, din pricina copiilor tăi căci sunt târâţi în robie departe de tine.”
Ghedalia îl îmbrânci pe Mica să se oprească.
— Pleacă. Du​te la moşia ta din Moreşet. Cetatea noastră locuieşte în pace, iar tu vorbeşti ca un
nebun despre robie. Du​te acasă! Nu te vrem în Lachiş!
Solul îşi cârmi calul şi se îndreptă spre miazăzi, lăsându​l pe dregătorul cetăţii Lachiş să se înece în
norul de praf ce rămase în urma lui.

Ierimot tatăl Ieruşei, îngenunche pe pământul pietros din via lui şi prinse cu grijă mlădiţele tinere,
verzi prin împletitura de nuiele. Cu câteva luni în urmă credea că aceste cioturi nu vor mai putea creşte
niciodată, însă noile tulpini verzi şi frunzele care răsăreau din butucii înnegriţi dădeau roadă chiar dacă
fuseseră gata să piară. Acum, viile îi şopteau încetişor lui Ierimot, spunându​i că trebuie să​şi ducă mai
departe traiul, să semene şi să culeagă roadele din nou, în ciuda pustiirii din jurul lui. În fiecare an,
primăvara, văzuse natura trezindu​se la viaţă după îngheţul crunt al iernii şi se agăţa şi acum de speranţa
noii vieţi.
Se ridică încetişor pe picioare şi privi la rândul pe care tocmai îl îngrijise. Apoi, căută pipăind
peste umăr capătul keffieh-ului pe care​l purta ca un turban strâns uşor în jurul capului şi îşi şterse
broboanele de sudoare de pe faţă şi de pe gât. Faţa îi era brăzdată asemeni câmpului şi purta urmele
adânci ale anilor de arat şi semănat, de aşteptare şi de griji.
Ierimot îşi ridică ochii şi privi îndelung spre locul unde drumul bătătorit se pierdea în zare. Veghea
cu grijă la orice nor de praf ameninţător şi la tropotul de copite care ar fi vestit apropierea unui nou atac
asirian. Însă de data aceasta drumul se întindea tăcut şi liniştit, tulburat parcă numai de o adiere blândă
care ridică un nor de praf şi de mierlele care scormoneau ţărâna în goana lor după insecte.
Casa de piatră cu patru colţuri a lui Ierimot era ridicată pe cel mai înalt loc al moşiei lui, umbrită
de doi smochini bătrâni. El se născuse în casa aceea, sub acei pomi, la fel ca şi tatăl lui. O privi pe soţia
lui, Hodeş, care cobora scările de pe acoperişul neted al casei, ţinând în mână un sul de in uscat ce​i
folosea ca să acopere curtea dinăuntru unde lucra împreună cu fiica lor. Micuţa Maaca se străduia să
coasă la războiul de ţesut, hotărâtă să exceleze în această îndemânare pe care fusese silită să şi​o
însuşească. Braţele şi picioarele îi erau subţiri ca şi suveica pe care se străduia să o treacă pe dinapoi şi pe
dinainte prin găurile războiului de ţesut. Ea ar fi trebuit să se joace cu păpuşile din paie, pieptănând inul
pentru părul păpuşilor, se gândea Ierimot, însă acum era silită să înveţe munca unei femei, ca să ia pe
umerii ei sarcinile Ieruşei.
Amintirea Ieruşei străpunse inima lui Ierimot, deschizând o rană care nu se vindecase niciodată.
Îşi pipăi cicatricea de pe frunte şi se cutremura aducându​şi aminte de strigătele ei care îi sfâşiau inima. Nu
va putea niciodată să accepte pierderea ei sau să​şi alunge durerea din inimă. Găsiseră atunci trupurile lui
Serah şi Tirţa, fiicele lui Saul. Ierimot îl ajutase pe fratele lui să sape mormintele lor în pământul maroniu,
moale; însă oricât de mult l​ar fi durut aceasta, Saul începuse să accepte moartea lor şi să înţeleagă, în cele
din urmă, că nu le va mai vedea niciodată. Dar Ieruşa? Neştiind nimic de soarta ei şi închipuindu​şi tot ce
era mai rău, Ierimot se chinuia cumplit. Nu avea să ştie niciodată dacă a fost omorâtă în chinuri ori dacă
trăia undeva, suferind grozăvii cumplite. Ierimot se cutremură şi îşi şterse faţa din nou cu capătul keffieh-
ului înfăşurat deasupra capului. Te rog n​o face să sufere, se ruga el încetişor. Te rog n​o răni pe Ieruşa,
ciocârlia mea veselă.
Pe când era gata să se întoarcă la lucru, zări un rotocol de praf în depărtare spre miazăzi care se
ridica de pe drumul ce ducea spre satul Dabeşet.
— Hodeş, Maaca, fugiţi în casă!
Hodeş azvârli legătura de in şi o apucă pe Maaca de mână, trăgând copila speriată în urma ei şi
trecând în grabă curtea de​a curmezişul, ca să intre în casă. Ierimot pregătise acolo un bazin gol sub
podele, cioplit în stâncă. Acolo putea să le ascundă pe soţia şi pe fiica lui de năvălirea asirienilor. Acum
nu le mai avea decât pe ele, iar el era hotărât să le apere de acest duşman care distrugea fără milă tot ce
avea el mai de preţ.
Urcă iute spre casă, dădu la o parte capacul greoi de piatră şi le ajută să coboare înăuntru. Apoi,
potrivi capacul la loc, unde se lipeau celelalte lespezi de piatră din podea. După ce aşeză covoraşul
împletit deasupra ascunzişului, Ierimot se îndreptă spre uşă şi coborî la drum din nou. Norul de praf era
prea mic ca să poată fi o ceată de soldaţi asirieni. Se simţi caraghios când îşi dădu seama că asirienii
năvăleau dinspre miazănoapte, nu dinspre miazăzi. Totuşi, avea de gând să îşi mai ţină încă familia în
ascunziş. Îşi făcu de lucru la umbra umedă a teascului de struguri, pe când norul de praf se apropia tot mai
mult.
Tropotul calului răsuna pe drumul bătătorit la fel ca şi bătăile inimii lui Ierimot, iar el aruncă o
privire grăbită într​acolo. Călăreţul singuratic era un oştean, însă nu unul asirian. Cu siguranţă nu era nici
din ţara lor, Israel. Bărbatul încetini când se apropie de şirurile de cedri care ocroteau hotarele moşiei lui
Ierimot, apoi descălecă aproape de fântână. Când Ierimot se apropie şovăind de străin, acesta îl salută
evreieşte.
— Şalom! îmi îngădui să îmi adăp calul din fântâna ta? Faţa îi era acoperită de broboane de
sudoare şi de praf, iar pe chipul lui se citea truda. Calul gâfâia de căldură.
— Eşti din Iuda? Îl întrebă Ierimot recunoscând însemnul regelui lui Iuda cusut pe unul din
steagurile calului.
— Da, vin din Ierusalim cu o înştiinţare din partea regelui Ezechia. Tocmai am dus vestea
bătrânilor din Dabeşet, iar acum sunt în drum spre celălalt sat.
Ierimot se întreba dacă nu cumva oştile din Iuda se strângeau laolaltă să îi ajute să lupte împotriva
asirienilor.
— Ai bătut tot drumul până în Israel? Cu o singură veste?
— Da, şi mă voi întoarce în Ierusalim prin ţinuturile seminţiilor lui Manase şi a lui Isahar. Regele
îi cheamă pe toţi, de la Beer-Şeba până la Dan.
Ierimot coborî frânghia în fântână şi umplu găleata până la gură. O goli apoi într​o adăpătoare pe
care o folosea pentru animale de ani de zile şi lăsă calul ostenit să​şi potolească setea, înainte să​i întindă
burduful cu apă străinului. Soldatul îl goli până la fund, apoi îşi aruncă apă pe faţa prăfuită. După ce îşi
potoli setea, străinul privi în jur şi arătă către pământul pârjolit al lui Ierimot.
— Asirienii au făcut asta? Ierimot încuviinţă.
— Ruşine! Am auzit că uneori tâlhăresc moşiile ce sunt aşezate la hotarul ţării.
— Am suferit cumplit de pe urma lor în ultimele luni, spuse Ierimot. Câteodată mă gândesc că
Iahve ne​a uitat de ne​a lăsat să îndurăm toate acestea.
Soldatul ciuli urechile.
— Crezi în Iahve?
Ierimot şovăi. Nu era înţelept să mărturiseşti unui străin zeul căruia i te închini, însă cuvintele deja
îi alunecaseră de pe buze.
— Da, cred în El.
— Atunci vei fi dornic să auzi scrisoarea regelui Ezechia. Scoase, apoi, sulul din pulpana hainei şi
i​l dădu lui Ierimot să îl citească, în timp ce calul lui încă se adăpa.
Copii ai lui Israel!
Întoarceţi​vă la Dumnezeul lui Avraam, rămăşiţă care aţi scăpat din mâinile împăraţilor Asiriei!
Nu fiţi ca părinţii şi fraţii voştri care au fost necredincioşi Domnului şi pe care, de aceea, i​a dat pradă
pustiirii, cum vedeţi. Veniţi la sfântul Lui locaş, pe care Dumnezeu l​a sfinţit o dată pe vecie. Slujiţi
Domnului, Dumnezeului vostru, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la voi. Dacă vă veţi întoarce
la Domnul, atunci fiii voştri vor găsi milă la cei ce i​au luat robi şi se vor întoarce în ţară...
Scrisoarea continua, însă îl podidiră lacrimile şi nu mai putu citi mai departe. Sulul îi tremura în
mână. În toţi aceşti ani în care îşi lucrase pământul, îşi îngrijise recoltele şi copiii, niciodată nu fusese la
Ierusalim să îi aducă lui Iahve daruri de mulţumire. Ierimot îl uitase pe Dumnezeu, până când viaţa lui
începu să se clatine. Acum, cu mânie şi cu disperare, striga către cer de unde nu primea niciun răspuns,
întrebându​se de ce l​a uitat Domnul. Ţinea acum în mâini răspunsul şi nădejdea lui.
— Ei bine, crezi că vei merge? Întrebă ostaşul.
Ierimot ridică privirea, pierdut printre gânduri.
— Ce ai spus?
— Vei merge la Ierusalim la praznicul Paştelui?
Ierimot îşi şterse ochii şi isprăvi de citit sulul.
Căci Domnul, Dumnezeul vostru este îndurător şi plin de milă. Nu​şi va întoarce faţa de la voi
dacă vă veţi întoarce la El.
Veniţi să sărbătorim sărbătoarea Paştelui în a paisprezecea zi a lunii a doua în Ierusalim.
— N-am sărbătorit niciodată sărbătoarea Paştelui, îi spuse Ierimot oşteanului.
— Nici noi. Nu a mai fost sărbătorită în Iuda dinainte de domnia regelui Ahaz. Însă regele
Ezechia a schimbat multe lucruri în ultima vreme. Acum vom prăznui toate praznicele, începând cu
Paştele. Se pare că nu sunt prea mulţi oameni din ţara noastră care să fie interesaţi de aceasta. Bătrânii din
Dabeşet nu mi​au dat nici măcar apă să​mi adăp calul.
Ierimot citi încă o dată în grabă cuvintele uimitoare, întipărindu​le în mintea lui: „Dacă vă veţi
întoarce la Domnul, atunci fiii voştri vor găsi milă la cei ce i​au luat robi şi se vor întoarce în ţară...”
— Da, spuse Ierimot, dându​i sulul. Da, mă duc la Ierusalim la sărbătoarea Paştelui.
— Bine. Mulţumesc pentru apă.
Solul încălecă, iar Ierimot îl privi întorcându​se şi suind pe drumul prăfuit ce ducea spre
miazănoapte. Când călăreţul dispăru în zare, Ierimot se grăbi să ajungă înapoi în casă, dădu la o parte
pledul şi deschise ascunzătoarea. Ieşind din bazin, Hodeş suspină adânc. Se îngriji, apoi, de Maaca,
curăţând noroiul din hainele şi din părul ei. Însă, în câteva clipe, îl zări pe Ierimot cu faţa brăzdată de
lacrimi.
— Ce s​a întâmplat? aruncă o privire spre vie şi spre păduricea de măslini, apoi se întoarse spre
Ierimot. Ce s​a întâmplat? Cine a fost?
— Mergem la Ierusalim de Paşte! spuse el.
Hodeş îl mângâie pe obraz, ştergându​i cu duioşie lacrimile ce​i şiroiau pe barbă.
— Despre ce vorbeşti, Ierimot?
— Dacă ne întoarcem la Iahve, El o va aduce pe Ieruşa înapoi acasă.

10
 Regele Ezechia se bucura din toată inima să o viziteze pe Hefţiba în fiecare seară. Era copleşit de
felul în care ea asculta îngrijorată întâmplările lui de peste zi şi îl ajuta să uite de greutăţile şi de poverile
cârmuirii. Părea că ştie întocmai cum să​l înveselească, să​l sprijinească şi să​l aline. Frumuseţea şi
agerimea ei întrecea şarmul oricăreia dintre ţiitoarele lui. Ezechia se bucura de o tovărăşie şi de o
apropiere pe care nu le cunoscuse niciodată înainte. Începea să înţeleagă de ce Zaharia spunea că
Dumnezeu dă o soţie mai mult decât pentru plăcerile trupeşti. Ezechia aştepta cu nerăbdare în fiecare zi să
o privească şi să o asculte cântând cu harfa. Oricât de ocupat ar fi fost într​o zi, tot o vizita pe Hefţiba,
întrucât ea devenise ca o patimă pentru el. Astfel, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Paştelui, se
îndreptă nerăbdător spre odaia ei cu dorul, care îi era atât de cunoscut, de a o ţine în braţe.
— Arăţi aşa de obosit, domnul meu, spuse ea, conducându​l spre divan.
— Sunt obosit. Însă avem multe de făcut şi de pregătit.
Ezechia se cufundă între perne, însă mintea lui împovărată nu înceta să chibzuiască la cele
trebuincioase.
— Trebuie să te linişteşti, arăţi prea încordat astă seară.
Se minună încă o dată de cât de micuţă şi de plăpândă era soţia lui, precum un vas frumos şi fin.
Îşi dorea să uite totul şi să stea împreună cu ea, însă mai avea multe de rânduit înainte de praznic.
— Încă nu pot să mă liniştesc, îi spuse el. Până când totul va fi gata. În câteva zile cetatea va musti
de pelerini – cel puţin aşa nădăjduiesc eu.
Se întrebă cât de departe se răspândiseră înnoirile pe care le făcuse şi cum vor fi primite de
oameni. Neputându​se linişti, se ridică de pe divan încă o dată şi începu să îi vorbească, păşind prin
încăpere cu mintea împresurată de frământări.
— O dată mă întfeb unde îi vom primi pe toţi, altă dată mă îndoiesc că se va arăta cineva la
această sărbătoare. Dacă sunt prea cufundaţi în idolatrie...
— Vor veni, îl mângâie ea păşind alături de el prin odaie. De ce să nu vină?
— A trecut multă vreme de când Paştele n​a mai fost sărbătorit. Îţi dai seama ce poate însemna
aceasta pentru oameni?
Hefţiba se cocoţă pe vârfuri, îşi puse mâinile pe umerii lui şi îl împinse uşor înapoi pe divan.
— Nu. Ce înseamnă asta? Poţi să​mi desluşeşti, domnul meu? Îşi ţinu mâinile pe umerii lui,
frământându​i uşor muşchii încordaţi. Ezechia simţi cum încordarea începe să i se topească.
— Hmm... e plăcut. Nu te opri! Părea că ştie tot ceea ce el avea nevoie înainte ca să​i ceară. Îi
zâmbi, în ciuda stării lui apăsătoare.
— Unde am rămas?
— Doreai să​mi spui ce însemnează Paştele.
— Hmm... Paştele... Este sărbătoarea izbăvirii, Hefţiba, aducerea aminte a eliberării poporului
nostru din robie. Iahve ne​a auzit strigătele şi ne​a eliberat de sub robia egipteană ca să îi slujim Lui.
Oamenii din Iuda au muncit din greu tot anul să​şi câştige traiul, dar, când vine Paştele, ei pot lăsa
deoparte lucrul lor vreme de opt zile, să se odihnească, să sărbătorească şi să​i aducă mulţumiri lui
Dumnezeu.
— Şi cum vor prăznui opt zile dacă poporul nostru e sărac? Îl înveselea felul ei de a​şi mişca
privirea într​o parte când îi punea câte o întrebare.
— Bună întrebare, doamna mea! spuse el zâmbind. De aceea am fost aşa de ocupat. Voi deschide
vistieria împărătească şi voi dărui animale din propriile mele turme de animale. Vreau să fiu încredinţat că
oricine va veni, fie bogat, fie sărac, va avea opt zile de odihnă şi va putea petrece şi sărbători bunătatea lui
Iahve.
— Dacă tu eşti acela care va dărui bucatele mi se pare potrivit ca ei să mulţumească, în schimb,
pentru bunătatea regelui.
— Nu, eu nu sunt Mesia, spuse el oftând. S-ar putea să fiu în stare să hrănesc oamenii pentru o
săptămână, însă în restul anului suntem încă robi asirienilor. Ei cer tot mai multe biruri în fiecare an şi...
— Sst... Hefţiba îl opri, atingându​i buzele cu degetele. Vei avea o zi întreagă să te îngrijeşti de
aceste lucruri. Acum e timpul să uiţi de toate.
El o trase pe divan lângă el.
— Ai dreptate. Ajută​mă să uit. Sărutându​i gâtul, simţi pielea ei fierbinte, catifelată şi parfumată.
Ea surâdea uşor.
— Ce e aşa amuzant? Întrebă Ezechia.
— Barba ta mă gâdilă. Îl trase ştrengăreşte de barbă şi Ezechia începu să râdă şi el.
— Ah, Hefţiba. Eşti prea bună pentru mine. Zâmbetul tău, dragostea ta... sunt tot ce am nevoie.
Ţinând​o aproape de el, îşi dădu pentru prima dată seama cât de preţioasă devenise pentru el în
ultimele luni.
— Aceasta e cea mai frumoasă parte a zilei pentru mine, şopti Hefţiba, să fiu cu tine. Dar timpul
nostru împreună e mereu atât de scurt.
— Da. Şi mă tem că va fi şi mai scurt în noaptea aceasta. Nu pot rămâne decât preţ de câteva
minute.
— Oh, nu...
— Îmi pare rău, dar am prea multe de făcut.
— Nu se pot ocupa slujitorii şi dregătorii tăi de unele dintre treburi? Chiar trebuie să faci totul
singur?
— Încă nu pot fi sigur în cine pot avea încredere şi cine aşteaptă un prilej să mă trădeze. Îţi aduci
aminte de Urie? o întrebă el, împungând​o uşor în spate cu degetul arătător. Am făcut multe schimbări
într​un timp aşa de scurt şi probabil că am acum şi mulţi duşmani. Oamenii nu pot fi schimbaţi atât de
uşor. De altfel, cârmuitorii tatălui meu au fost atât de stricaţi, încât, pentru a fi sigur că lucrurile sunt
făcute aşa cum trebuie, e nevoie să le fac eu însumi.
— Iarăşi ai privirea încruntată, domnul meu. Ea îi netezi uşor fruntea cu degetele. Nu ar trebui să
vorbeşti despre toate problemele tale, îţi aminteşti?
— Şi tu ar trebui să mă ajuţi să uit de problemele mele, îţi aminteşti?
— Atunci cred că ar fi timpul să​mi fac partea mea de slujbă. Ea îi luă faţa în mâini şi îl sărută,
alungând gândul Paştelui departe din mintea lui.

Ierimot oftă şi se trase de barbă, cercetându​şi încă o dată via.

— Cred că totul va fi bine până ne vom întoarce.
— Va fi bine, spuse Hodeş. Haide. Părea nerăbdătoare în timp ce îl aştepta în car împreună cu
Maaca.
Ierimot înconjură încă o dată carul încărcat şi privi îndeaproape roţile, boii înjugaţi şi legăturile
jugului. Căută să vadă dacă mielul de primăvară pe care​l alesese din turma lui era legat bine la
încărcătură, apoi se întoarse către flăcăul pe care​l numise să privegheze moşia lui cât timp era plecat.
— Vei ţine minte tot ce ţi​am spus? Întrebă el. Te vei îngriji să vezi de fiica mea, Ieruşa? Se va
întoarce în curând, ştii.
— Voi fi cu băgare de seamă, domnule.
Ierimot suspină şi, apoi, năpădit de griji, privi încă o dată spre moşia lui şi porni împreună cu soţia
şi cu fiica lui în călătoria spre Ierusalim. Ierimot ţinea în viaţă o sămânţă de speranţă ce se cuibărise în
inima lui, agăţându​se de făgăduinţa regelui Ezechia, că asirienii aveau să o elibereze pe Ieruşa dacă el se
va întoarce la Iahve. Ierimot şi familia lui porniră spre miazăzi spre Dabeşet, ocolind satul şi amintirile lui
dureroase, apoi trecură prin satele Cabul şi Rimon. Curând drumul o luă spre răsărit, iar ei trecură peste
colinele vălurite către Migdal ce era aşezat lângă strălucitoarea Mare a Galileei.
Ierimot întâlni o caravană de pelerini care se îndreptau şi ei spre Ierusalim şi li se alătură pentru
restul călătoriei, trecând prin câmpiile mănoase de​a lungul malurilor râului Iordan. În a patra zi se opriră
la oazele de lângă Ierihon, fiindcă se simţeau trudiţi şi ajunşi la capătul puterilor, iar gâtul li se uscase de
la praful înecăcios. Palmierii aplecaţi din Ierihon îi adăposteau la umbră şi chiar şi apele amare şi
albăstrui ale Mării Moarte păreau îmbietoare. După o noapte de odihnă, porniră la drum în ultima parte a
călătoriei lor, urmând drumul spre Ierusalim, pe o cale muntoasă nebătătorită. Urcau fără oprire, trecând
printre văile secate şi prin trecătorile adânci de munte. Picioarele îi dureau de parcă ar fi până la ceruri.
Târziu spre amiază, când convoiul se opri să adape animalele, Ierimot zări pentru întâia oară Ierusalimul
în depărtare.
— Priveşte, Hodeş! strigă el deodată. Acolo el
Privind chiorâş în depărtare, desluşi zidurile aurii ale Cetăţii Sfinte care era adăpostită printre
dealurile verzi​maronii. Desluşi chiar şi licărirea acoperişului auriu al Templului, ridicat pe cea mai înaltă
culme. Văzând capătul drumului lor, călătorii trudiţi erau îndemnaţi să suie mai departe urcuşul. Porniră
din nou la drum şi ajunseră la porţile Ierusalimului cu un ceas înainte de asfinţit. Paştele avea să înceapă
după apusul soarelui.
Carele se împrăştiară îndată ce intrară în cetate şi fiecare familie se grăbi să​şi caute prietenii sau
rudeniile pentru a înnopta acolo. Numai după ce intrară în Ierusalim, Ierimot îşi dădu seama că nu avea
unde să stea pe timpul sărbătorii. Oraşul ticsit îi părea uriaş şi straniu, simţea că zidurile îl ţineau închis şi
i se făcea dor de câmpurile nemărginite şi de cerurile întinse de acasă. Rătăci pe străzile ce îi erau străine,
trudit şi buimăcit, căutând o odaie la un han, până aproape de asfinţit. Pelerinii se înghesuiseră peste tot şi
toate odăile erau acum pline. Se simţea disperat, văzând​o pe fiica lui stând în car, palidă şi speriată. Soţia
lui aproape izbucnea în plâns.
— Ce căutăm aici, Ierimot? Întrebă Hodeş. Nici nu cunoaştem pe nimeni.
— Vom fi bine, Hodeş. Unul dintre hangii mi​a spus să încerc la hanul unde poposesc caravanele în
piaţă. Va trebui să dormim afară sub cerul liber, dar acum este cel mai bun loc pe care​l putem găsi.
Hodeş privi îngrijorată spre Maaca.
— Oare vom fi în siguranţă acolo? Nu vor fi şi pelerini străini pe acolo?
— Vom merge şi vom vedea, spuse el obosit. Nu ştiu ce altceva să fac. Mai mult, va trebui să
cumpărăm câte ceva de la piaţă, nu​i aşa? Haide.
Ajunşi în piaţă, Ierimot o trimise pe Hodeş să vândă ceva să primească în schimb de​ale gurii, iar el
căută un loc unde să aşeze carul pe timpul nopţii. Însă, auzindu​i pe birjarii caravanelor aşezându​se la
locurile lor, auzind glumele urâte şi vorbele lor murdare, îşi dădu seama că nu putea să​şi lase soţia şi fiica
să doarmă în acel loc. Nu ştia ce să facă. Păşi mai departe până în capătul uliţei unde dughenele erau mai
dichisite şi îngrijite, căutând o casă liberă unde să se adăpostească. Ierimot auzi râsete vesele de la o
dugheană din apropiere şi se îndreptă într​acolo.
Un bărbat gras şi chel şi slujitorul lui râdeau cu poftă şi închideau o dugheană cu ţesături fine
aduse din alte ţări. Ierimot se opri la câţiva paşi de tarabă şi îi privi rugător. Negustorul vesel se întoarse
spre Ierimot.
— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule? Tocmai închideam dugheana până ce se va
încheia praznicul, dar dacă vă pot ajuta cu ceva...
Ierimot nu dorea să se uite la ţesături. Nu​şi găsea cuvintele. Îl privi ţintă pe negustor pentru o clipă
frecându​şi mâinile aspre.
— Sunt din Israel, spuse el în cele din urmă. Am venit să sărbătoresc Paştele.
— Minunat, minunat! Numele meu este Hilchia şi dacă eşti un ucenic al lui Iahve, atunci eşti deja
prietenul meu. Ai avut o călătorie plăcută?
 — Nu am un loc unde să poposesc, răbufni Ierimot.
— Aha, înţeleg. Călătoreşti singur?
— Nu, am venit cu soţia şi cu fiica mea. Arătă spre carul care era oprit într​un colţ al pieţei. Fiica
lor, care şedea cocoţată peste desagi, îi părea aşa de trudită şi de oropsită.
— Aha, înţeleg, spuse blând Hilchia. Cum te numeşti, prietene?
— Ierimot.
— Ei bine, Ierimot, eu sărbătoresc Paştele împreună cu fiul meu şi ar fi o cinste pentru noi să vă
avem pe tine şi familia ta ca oaspeţi. Îi zâmbi atât de călduros, încât Ierimot îi răspunse şi el cu un zâmbet
obosit. Atunci, accepţi? Întrebă Hilchia.
— Da, mulţumesc. Am adus şi un miel din turma mea. Mi​ar face plăcere să​l împart cu tine.
— Atunci, totul e hotărât. Eu nu locuiesc departe de aici. Dă​mi voie să închid dugheana şi plecăm
îndată.
Ierimot se grăbi spre car, unde îl aşteptau Hodeş şi Maaca.
— Am găsit un loc unde să stăm, spuse el. Haideţi!
— Unde? La han?
— Vom fi oaspeţii lui Hilchia negustorul şi ai fiului lui.
— Cine?
— Hilchia are o dugheană. Chiar acolo. Vezi?
— Un străin? Întrebă Hodeş. Accepţi invitaţia unui străin?
— Haide, Hodeş. Vei vedea.
— Asta nu îmi place deloc.
Ierimot arătă către birjarii caravanelor care stăteau în jurul lui în piaţă.
— Va fi mai bine decât aici, nu crezi? Soarele aproape apune. Unde putem pleca în altă parte?
Hodeş îl urmă îngrijorată pe Ierimot care o ducea spre dugheana ticsită de ţesături a lui Hilchia.
Amândoi se ploconiră înaintea lui.
— Soţia mea Hodeş şi cu mine suntem foarte mulţumitori, domnul meu.
— Hai, lăsaţi asta, îl întrerupse Hilchia. Mă bucur să te întâlnesc, Hodeş, dar trebuie să​mi spui
Hilchia. Putem să mergem? Sper că cina e gata pentru că sunt lihnit de foame.
Negustorul se bătu peste pântecele rotofei şi o luă înainte pe deal, conducându​i spre casa lui.

După jertfa de seară, regele Ezechia stătea pe acoperişul palatului cu bunicul lui, privind la
şuvoiul de oameni care intra în cetate pentru a sărbători. Simţi un junghi de foame şi îşi aduse aminte de
fratele lui mai mare, Eliab. Ezechia nu mâncase nimic din zori, după obiceiul postului întâiului​născut, în
amintirea fratelui său.
— Speram să văd atât de mulţi oameni venind aici, îi spuse el lui Zaharia, privind de sus de pe
acoperiş la o altă caravană ce intra pe poartă. Totuşi nu​mi vine a crede.
— Da, e o privelişte minunată, nu​i aşa?
Ezechia întrezări o urmă de neîncredere în glasul bunicului său.
— S-a întâmplat ceva?
— Oarecum da. Oamenii trebuie să se sfinţească înainte să sărbătorească.
— Pentru ce? Ce vrei să spui?
— Printre altele, toţi bărbaţii trebuie să fie tăiaţi împrejur.
— Şi crezi că unii dintre ei nu sunt?
— Sunt sigur că mulţi dintre ei nu sunt, spuse Zaharia, mai ales cei tineri care s​au născut pe
timpul domniei tatălui tău, după ce a fost închis Templul. Şi dacă unii dintre ei au venit din Israel,
probabil că nu cunosc Legea. Nu este vina lor, desigur. Nu au fost învăţaţi niciodată, dar...
— Atunci care este cel mai mare păcat – să vii la Paşte nepregătit sau să nu vii deloc?
Zaharia ridică din umeri.
— Dacă tânjesc în inima lor să se întoarcă la Iahve, cu siguranţă că El e milostiv, chiar dacă nu au
împlinit Legea...
Ezechia se simţi stânjenit de răspunsul lui Zaharia, ce părea mai degrabă o întrebare. Dorea să aibă
răspunsuri clare din partea lui Dumnezeu, porunci clare pe care să le poată urma cu hotărâre. Dacă
Zaharia nu cunoştea răspunsurile, cum putea să le ştie Ezechia?
Soarele era aproape spre apus, dar pelerinii năvăleau încă pe porţile cetăţii. Oare câţi oameni erau
acolo? De cât de departe veniseră? Ezechia se gândea la călătoria lungă şi anevoioasă a unora dintre ei şi
se frământa ca nu cumva Iahve să îi respingă fiindcă nesocoteau Legea.
— Putem face ceva pentru ei? Întrebă el. Zaharia tăcu o clipă, apoi se ridică şi îşi aşeză pe cap
şalul pentru rugăciune.
— Ne putem ruga pentru ei.
Stând împreună pe acoperişul palatului, Ezechia îl urmă pe bunicul lui întocmai. Rugăciunea era
încă ceva nou pentru Ezechia, aşa că nu ştia prea bine cum să înceapă. Însă, gândindu​se la oamenii care
veniseră de atât de departe şi de încurcătura pe care o crease din pricina nesocotinţei lui, începu să se
roage zicând:
— Dumnezeule, Te rog să ierţi pe oricine se hotărăşte să Te urmeze, chiar dacă nu este sfinţit aşa
cum ar trebui pentru această sărbătoare.
Ezechia continuă rugăciunea mult timp după apusul soarelui şi după sfârşitul postului. Pe când el
şi Zaharia încheiară, primele stele luminau strălucitor în văzduh.
Ezechia privi încrezător spre bunicul lui.
— Iahve aude?
 — Da, aude. Legea spune că atunci când ne întoarcem şi ascultăm de El cu toată inima şi cu tot
sufletul, El va avea milă de noi.
Ezechia privi spre dealurile întunecate care înconjurau cetatea şi murmură:
— Te rog, Iahve... ai milă de noi.

Eliachim privea mânios în timp ce împlinea împreună cu tatăl lui ceremonia spălării mâinilor
înainte de masa de seară. Nu era la fel de încântat ca şi tatăl lui să primească nişte străini în casa lor şi era
necăjit fiindcă tatăl lui nu​l întrebase mai înainte despre toate acestea.
— De unde ai spus că sunt oamenii aceştia, ava?
— Sunt din Israel, fiule. Din ţinutul de miazănoapte al Israelului, îi azvârli lui Eliachim ştergarul
şi, astfel, îi curmă vorba.
Eliachim îl apucă pe tatăl lui de manta şi îl trase înapoi.
— Nici măcar nu​i cunoşti, ava, nu​i aşa?
— Îi cunosc, fără​ndoială – sunt oameni credincioşi lui Iahve, binecuvântat să fie El.
— Ava, ştii ce vreau să spun. Ai chemat străini în casa noastră din nou.
— Se închină lui Iahve. Ce nevoie ai să ştii mai mult de atât?
— Şi Mica a fost un om care se închina lui Iahve şi îmi aduc aminte prin ce necazuri am trecut
fiindcă l​ai poftit în casa noastră.
— Nu ne​a răsplătit Dumnezeu îndoit pentru tot ce am dat?
— Da, şi am ajuns să îl preţuiesc pe Mica şi cred că a fost bine că l​am ajutat, dar...
— Şi sunt sigur că îi vei îndrăgi pe Ierimot şi pe Hodeş şi, de asemenea, pe copila lor.
— Ascultă, trebuie să recunoşti că soldaţii au pricinuit casei noastre un mare necaz în noaptea
aceea, să nu mai vorbim de faptul că era cât pe ce să îmi taie gâtul.
Îşi pipăi cu grijă cicatricea lungă de pe gât.
— Eliachim, îţi dau cuvântul meu. Oaspeţii mei nu îţi vor tăia gâtul. Bine? Hai să mâncăm.
— Ava, vrei să mă asculţi?
— Tora spune că e o mare binecuvântare să găzduieşti pe străin în casa ta de Paşte. Amin.
Eliachim îşi privi tatăl neîncrezător.
— Tora spune asta?
— Te îndoieşti? Nu ne​a trimis Cel Veşnic belşug de binecuvântare pentru că l​am ajutat pe Mica?
Nu lucrezi tu însuţi pentru rege acum?
— Ei bine, da, dar...
— Amin. Şi vei vedea ce mult ne va binecuvânta Iahve în schimb şi de data aceasta. Nu vom
putea niciodată dărui îndeajuns pentru cât primim noi de la Iahve. Să nu uiţi asta niciodată.
Hilchia rostea fiecare cuvânt împungându​l cu degetul arătător în piept. Îi zâmbi, iar Eliachim îşi
dădu seama că discuţia lor se sfârşea aici. Intră împreună cu tatăl lui în casă, întrebându​se dacă Tora
spunea într​adevăr că era o binecuvântare să îi ajuţi pe străini sau dacă Hilchia încropise aceste vorbe doar
ca să îşi dea dreptate lui însuşi.
Oaspeţii lor erau aşezaţi deja pe perne în jurul mesei joase. Eliachim căută să îşi ascundă uimirea,
văzându​i pe oaspeţii lor îmbrăcaţi sărăcăcios, privind trudiţi şi speriaţi. Oare unde îi găsise tatăl lui?
Hilchia îi întâmpină cu multă căldură.
— Prieteni, vreau să vi​l prezint pe fiul meu, Eliachim. El este Ierimot, soţia lui, Hodeş, şi fiica lor,
Maaca.
— Mă bucur să vă cunosc, spuse Eliachim. Străinii îşi plecară capetele în faţa lui ca şi când ar fi
întâlnit un om de viţă regală. Se simţi ruşinat.
Hilchia rosti binecuvântarea şi începură să mănânce. Eliachim nu dorea să privească stăruitor la
acei străini aşa că, printre înghiţituri, îi privi pe furiş. El băgă de seamă că se simţeau stânjeniţi văzând
tacâmurile fine, pernele de mătase aşezate pe podea şi bucatele alese. Ierimot îi aducea aminte de Mica;
era ars de dogoarea soarelui şi bine clădit, cu braţele înăsprite de muncă. Părul negru, aspru şi stufos era
încărunţit pe ici​colo, iar ochii lui verzi priveau trişti. Soţia lui scundă şi îndesată părea făcută pentru
muncile grele. Înfăţişarea ei era cu totul străină în casa dichisită a lui Hilchia ce era mereu plină de
slujitori. Fiica lor era palidă ca o umbră – o fiinţă aievea, atât de subţire, încât numai cosiţele ei groase
păreau adevărate. De oriunde ar fi venit, Eliachim se hotărî să fie binevoitor cu ei.
— Tatăl meu mi​a spus că eşti din Israel, spuse el întinzându​i pâinea lui Ierimot. Locuieşti aproape
de hotarul cu Aram?
Ierimot dădu din cap.
— Nu foarte departe de acolo.
— Am auzit că asirienii au ocupat acum tot ţinutul acela. Oştile lor au ajuns în miazăzi până în
satul vostru?
Ierimot tresări de parcă ar fi fost împuns. Când îşi atinse semnul care​i brăzda fruntea, scăpă bucata
de pâine din mână. Eliachim citi durerea din ochii oaspetelui său şi îşi dori să nu​l fi întrebat niciodată
despre aceasta.
— Da, am văzut oştile lor, spuse Ierimot în cele din urmă. Cu glasul tremurând, căuta să​şi vină în
fire. În urmă cu câteva luni au tâlhărit şi satul nostru. Au distrus aproape toate recoltele mele şi... au luat​o
pe fiica noastră Ieruşa.
— Îmi pare rău, prietene, spuse Hilchia. Se ridică să se apropie de Ierimot şi îi puse mâna pe
umăr. Îmi pare rău...
Însă Ierimot părea că nu aude. Privea în gol zărind parcă amintiri din trecut pe care numai el le
putea vedea.
 — Asirienii nu au inimi de carne ca şi noi, spuse el cu glasul stins. Nu sunt mişcaţi de milă sau
înduplecaţi când li se cere îndurare. Au năvălit peste hotarele noastre ca o revărsare de ape şi au lăsat în
urma lor pământul plin de sânge. Sunt surzi la durere şi orbi la suferinţa omenească. Dacă ceri milă, ei îţi
vor tăia limba. Dacă ridici mâinile să ceri îndurare, ei ţi le vor reteza. I-am văzut smulgând copii din
braţele mamelor lor şi zdrobindu​i sub copitele cailor. Îi pot chinui pe cei pe care​i iubeşti chiar în faţa ta,
apoi să îţi scoată ochii, lăsându​te cu amintirea acelor clipe pentru totdeauna.
Cu cât un sat le ţine piept mai înverşunat, cu atât primeşte o pedeapsă mai mare. Cu cât ceri mai
multă milă, cu atât mai grea îţi va fi tortura. Cunosc sute de căi ca să prelungească moartea – încet,
groaznic – iar soldaţii asirieni sunt mai numeroşi decât nisipul deşertului. Zidurile unei cetăţi nu sunt în
stare să îi ţină departe, nici​o oaste nu e îndeajuns de puternică să îi doboare. Pot duce în robie sate întregi
de oameni şi nimeni nu mai ştie nimic de cei care sunt luaţi robi.
Când Ierimot încheie, se aşternu tăcerea. Lui Eliachim îi era frică să mai rostească vreun cuvânt.
Chiar şi Hilchia părea că nu​şi mai găseşte cuvintele să aline durerea lui Ierimot.
Însă, în cele din urmă, Ierimot oftă, apoi îşi îndreptă privirea spre Hilchia care era îngenuncheat
lângă el.
— Regele Ezechia a făgăduit că, dacă vom sărbători Paştele, Iahve Se va îndura şi fiica mea se va
întoarce acasă.
Eliachim se tulbură la auzul acestei nădejdi deşarte ce o nutrea Ierimot. Nu putea să aibă o
credinţă atât de simplă. Iahve nu putea împlini toate dorinţele unui om care doar se roagă. Deşi tatăl lui,
care era un om al rugăciunii, avea o credinţă puternică în Iahve, Eliachim o văzuse pe mama lui şi pe cei
doi fraţi mai mici murind din cauza unei febre, unul după celălalt. Rugăciunile fără rost ale tatălui lui s​au
înălţat către ceruri fără să primească răspuns. Îşi aducea aminte cum îngenunchease lângă tatăl lui,
rugându​se fierbinte ca mama lui să nu moară şi, cu toate acestea, a murit. Eliachim ştia că Dumnezeu nu
poate răspunde rugăciunii lui Ierimot. Nu avea să​şi mai vadă fiica niciodată. Ar fi mai bine dacă s​ar
împăca cu acest adevăr.
— Ascultă, nu cred că are rost să speri, începu Eliachim, însă Hilchia îi tăie vorba.
— Ne vom ruga şi noi pentru aceasta, prietene. Iahve e milostiv şi plin de îndurare. Şi ştiu că El
răspunde rugăciunilor.
— Dar, tată...
Hilchia îl opri cu o privire dojenitoare, apoi se întoarse către Ierimot.
— Dragul meu prieten, mâine vom duce mielul tău de Paşte la Templu şi eu şi fiul meu ne vom
ruga pentru tine. Iahve îţi va răspunde. Ştiu că o va face.
Eliachim simţea că se umple de mânie fiindcă tatăl lui făcuse o făgăduinţă atât de pripită – mai
mult, îl implicase şi pe el.
Dumnezeu nu putea să răspundă unei rugăciuni atât de imposibile ca şi aceasta. Asirienii nu​şi
eliberau niciodată robii prinşi. Fără îndoială că fata era moartă deja.
Eliachim îşi adânci privirea în talger, ciugulind tăcut din bucate, în timp ce toţi ceilalţi se ospătau
– toţi, afară de micuţa Maaca. Cât timp Ierimot vorbise, ea stătuse neclintită ca o stâncă, cu ochii larg
deschişi, privind parcă aceleaşi privelişti ca şi tatăl ei. Eliachim îşi dădu seama că ea trebuie să fi fost de
faţă la locul despre care Ierimot le povestise şi i se făcu milă de această copilă hăituită. Hilchia făcuse
bine să îi poftească în casa lor, dar greşea încurajându​le nădejdile deşarte.
La sfârşitul mesei, Hilchia se întoarse spre fetiţă şi îi vorbi blând:
— Maaca, acum trebuie să fac ceva foarte important. Crezi că m​ai putea ajuta?
Ea stătea nemişcată şi tăcută, privind ţintă la mâinile ei aşezate în poală.
— Într​o gospodărie, numai copiii se pot ocupa de aceasta, spuse Hilchia, dar, după cum vezi, fiul
meu e deja mare. Îi făcu semn arătând către Eliachim. Mi​ar fi de folos ajutorul tău, Maaca. Este primul
lucru pe care îl facem la începutul praznicului Paştelui şi...
Când pomeni despre Paşte, ea îşi ridică privirea.
— Te voi ajuta, spuse ea blând, pentru Ieruşa.
Eliachim sări de la locul lui, furios fiindcă tatăl lui îl cuprinse şi pe acest copil chinuit în
închipuirile lui. Cu siguranţă că suferise îndeajuns.
— Ava, aşteaptă o clipă. Pot să vorbesc ceva cu tine?
— Nu acum, Eliachim. Vezi, Maaca, Iahve ne​a cerut să ne curăţim casele cu deosebită grijă,
înainte de Paşte. Nu avem voie să lăsăm nici cea mai mică urmă de drojdie. Asta pentru că părinţii noştri
n​au mai putut aştepta să dospească pâinea, atunci când au ieşit din Egipt. În aceste săptămâni, slujitorii
mei au curăţit casa de sus până jos, dar dacă din greşeală au scăpat ceva cu drojdie?
Încercă să pară îngrozit, însă veselia din ochii lui îl trăda. O îmboldi pe Maaca, ajutând​o să se
ridice pe picioare.
— Când Eliachim era mic, întotdeauna mă ajuta să caut drojdia în ajunul Paştelui şi ştii ce? Cred
că ochii unui copil sunt mai ageri decât ai unui om mare, pentru că el întotdeauna găsea ceea ce îmi scăpa
mie.
Eliachim se lăsase păcălit de acest şiretlic ani de zile înainte să​şi dea seama că drojdia pe care o
găsea era ascunsă acolo anume pentru el. Însă Maaca părea a crede totul şi se arăta dornică să ajute.
Hilchia îi dădu o lingură de lemn şi o pană ca să adune drojdia ascunsă.
— Însă mai întâi trebuie să rostim binecuvântarea, spuse Hilchia. Închise ochii şi îşi ridică mâinile
către cer. Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Dumnezeul nostru, Regele universului care ne​ai cerut să nimicim
drojdia. Amin.
El şi Maaca începură să caute prin casă, lăsându​l pe Eliachim cu părinţii ei.
— Se pare că a trecut multă vreme de când şi eu căutam drojdia la fel ca şi ea, spuse Eliachim.
Tatăl meu a încercat să păstreze câteva dintre obiceiurile de Paşte, deşi Templul a fost închis, însă n​am
reuşit să sărbătorim aşa cum se cuvine. Cred că întotdeauna a avut o credinţă puternică în Iahve. Le zâmbi
celor doi, însă Ierimot nu îi răspunse.
— Ai o fată minunată, spuse Eliachim, încercând să​l înveselească din nou.
În cele din urmă, Ierimot îl privi cu ochii lui trişti.
— Da, ea e tot ce mi​a rămas, spuse el încetişor. Tot ce mi​a rămas.

11

Regele Ezechia stătea singur pe acoperişul palatului, privind în sus, pe coline, unde era aşezat
Templul lui Solomon. Tocmai se întorsese de la jertfa de seară, unde fusese adânc mişcat de cântece şi de
închinare. „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul”, cântau leviţii. „El este turnul meu de scăpare,
nicidecum nu mă voi clătina.”
Când era pătruns adânc de slujba de laudă şi de închinare, lui Ezechia i se părea uşor să creadă
într-un Dumnezeu viu şi să creadă că are un rol în planul Lui veşnic. Pe Muntele Templului, deasupra
cetăţii, prezenţa lui Dumnezeu părea aievea, iar Ezechia putea uita cu uşurinţă de sărăcia şi de foametea
ce bântuia în popor. Cântecele şi slujba îl duceau departe de starea tristă în care zăcea Iuda. Însă acum
laudele se sfârşiseră, iar mulţimile se întoarseră la casele lor. Jertfa necurmată ardea mocnit pe altar.
Ezechia se vedea acum înaintea strâmtorării prin care trecea ţara lui Iuda, iar prezenţa lui Dumnezeu
părea că se spulberase odată cu încheierea cântecelor.
Cu o săptămână în urmă, stătuse în faţa mulţimii pline de bucurie, în ultima zi a Paştelui. Îşi
ridicase mâinile să liniştească mulţimea, însă strigătele de veselie răsunară pentru multă vreme. Ezechia
glăsuise înaintea soborului:
— Mi​aş dori ca Sărbătoarea Paştelui să dureze veşnic, le spusese el. Apoi, auzise printre chiote şi
strigăte de veselie:
— Da, încă o săptămână, încă o săptămână de Paşte! Dorinţa lor arzătoare îl uimise pe rege.
Zaharia se grăbise să le povestească leviţilor ce s​a întâmplat în trecut. Prima sărbătoare în noul
Templu construit de Solomon adusese atâtea roade, încât regele Solomon a hotărât să se sărbătorească
încă o săptămână.
— Atunci hai să facem şi noi la fel, spusese Ezechia. Vom prăznui şi noi Paştele pentru încă şapte
zile.
Bucuria fusese atât de mare, încât părea că cerurile se deschiseseră şi oştirile de îngeri se uneau cu
oamenii să aducă laude lui Iehova. Era atât de uşor să crezi atunci. Dar acum?
Şezând singur pe acoperiş, Ezechia se simţea foarte departe de Iahve. De ce oare începuse aceste
schimbări, această întoarcere la Dumnezeul lui Avraam? Îşi aduse aminte de ziua în care fusese încoronat,
de ceea ce se întâmplase în noaptea aceea şi ştia că, în parte, recunoştinţa îl împinse să facă acest lucru.
Avea o datorie faţă de Iahve pentru că îl scăpase din flăcările lui Moloh.
Însă, mai întâi de toate, făcuse aceasta pentru că dorea să aducă din nou poporul la bunăstare şi
linişte. Dacă îi va sluji lui Iahve, El îi va da în schimb binecuvântările Lui. Se ruşina de ţelurile lui
egoiste.
Era spre sfârşitul celei de​a doua săptămâni de sărbătoare şi Ezechia auzea încă jos, pe străzi,
cântece şi jocuri. Oare ce îi însufleţea pe aceşti oameni? De ce călătoriseră de atât de departe ca să ajungă
la Ierusalim? De ce jucau şi cântau cântece de laudă pe străzi? Pentru că le dădea hrană din belşug? Oare
pentru că aşteptau şi ei binecuvântările lui Iahve? Îşi aduse aminte de Mica şi de bătaia cruntă pe care o
îndurase pentru că vestise Cuvântul lui Iahve. Ce îl motiva pe el să îl slujească pe Iahve? Ce îl însufleţise
pe Zaharia să stea mulţi ani închis pe nedrept pentru Iahve, iar apoi, la vârsta lui înaintată, să îl slujească
pe Iahve ajutând la înjunghierea miilor de animale aduse la Templu?
Dacă l​ar întreba pe bunicul lui sau pe Mica, Ezechia ştia ce vor răspunde: au făcut totul pentru că
îl iubesc pe Iahve. Ezechia însă ştia că în inima lui nu simte o dragoste la fel de adâncă pentru Dumnezeu.
Simţea recunoştinţă pentru că Iahve îl izbăvise de Moloh şi se simţea îndatorat să îl slujească. Însă nu îl
cunoştea cu adevărat pe Iahve. Cum putea spune că îl iubeşte?
Cântecul de pe străzi se sfârşi şi, în liniştea ce se aşternu, Ezechia auzi paşi care urcau pe treptele
ce duceau spre acoperiş. Se întoarse şi îl văzu pe Zaharia care venea să i se alăture. Ce mult îl iubea pe
acest munte de om, dar totuşi plăpând! Stătură unul lângă altul tăcuţi pentru câteva clipe, apoi Zaharia îl
întrebă:
— Ce te frământă, fiule?
— Chiar atât de uşor mi se citesc gândurile? Ezechia oftă şi se întoarse din nou să privească în jos,
spre cetate. Mă gândeam la prima poruncă pe care am învăţat​o de la tine: „Să iubeşti pe Domnul,
Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” M-am străduit din greu să
împlinesc toate poruncile lui Iahve, să ţin toate jertfele, toate datinile sfinte, însă nu pot spune că am
împlinit cu adevărat prima poruncă pe care am învăţat​o. Cum pot învăţa să-L iubesc pe Iahve?
— Tu deja îl iubeşti.
Ezechia clătină din cap. Cu făţărnicia lui îl amăgise chiar şi pe bunicul lui.
— Crezi că fiindcă am reînnoit legământul poporului cu Iahve îl iubesc pe El?
— Da. Un semn care ne spune că îl iubim este că păzim poruncile Lui. De aici începe fiecare
dintre noi. După cum spune psalmistul, Iahve îi iubeşte pe cei ce păzesc legământul Lui.
Ezechia nu îl putea încă privi în ochi pe Zaharia.
— Am cercetat Legea Lui şi încerc să păzesc fiecare literă a Legii cât mai bine cu putinţă. De ce
îmi pare că nu e de ajuns?
— Când te​ai căsătorit cu soţia ta, ai făcut un legământ cu ea, dar nu o iubeai încă. Dragostea cere
să vă încredeţi unul în celălalt, să vă deschideţi inimile şi să vă dedicaţi viaţa unul celuilalt. Îţi trebuie
multă trudă să clădeşti o legătură trainică. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Iahve. Odată cu această
sărbătoare de Paşte ţi​ai reînnoit jurămintele, însă de​abia acum începe truda, când înveţi să-L iubeşti pe
Dumnezeul tău. Dragostea pentru Dumnezeu nu apare niciodată din senin. Trebuie să crească, să devină
tot mai profundă ca şi oricare altă dragoste. Lupta se dă întotdeauna cu propria ta voinţă.
— Dar de ce mă simt ca un făţarnic, slujind unui Dumnezeu pe care de​abia Îl cunosc?
— Dumnezeu S- arătat poporului Israel prin Lege pe muntele Sinai. Pe măsură ce vei învăţa să
păzeşti Legea, vei învăţa să-L cunoşti mai bine.
— Nu înţeleg.
— În momentul în care ai adus jertfa pentru păcate la Templu şi ai pus mâna pe capul animalului,
cum te​ai simţit?
Ezechia retrăi acele clipe, simţind din nou ploaia rece şi deasă care îi şiroia pe faţă şi căldura
blănii aspre a animalului de sub palma lui.
— M-am simţit... nevrednic.
— Atunci, într​adevăr îl cunoşti pe Iahve. Când ne simţim nevrednici în prezenţa Sa este pentru că
privim la sfinţenia Lui. Tu ai ascultat de porunca Lui, iar El ţi​a arătat sfinţenia Lui. Ezechia încuviinţă
uşor, aducându​şi aminte de vedenia în care Isaia îl văzuse pe Dumnezeul cel sfânt. Iar acum, la Paşte,
continuă Zaharia, când ai mâncat mielul de Paşte aşa cum îţi cere Legea, ce ai simţit?
Ezechia cugetă pentru o clipă încercând să explice în cuvinte ceea ce simţise.
— Am simţit că fac parte dintr​un plan mult mai măreţ, un plan care a început cândva, care
continuă în prezent şi care va propăşi în viitor. Am simţit că fac parte dintr​un ţel măreţ pe care acum îl pot
vedea limpede.
— Aşa e. Când ai împlinit Legea şi ai sărbătorit Paştele, Iahve ţi s​a descoperit ca fiind Cel Veşnic,
Cel al cărui plan cuprinde toate veacurile. De aceea au vrut oamenii să sărbătorească. Iahve li S-a
descoperit şi lor şi ei au tânjit să-L cunoască mai mult. Atâta timp cât continui să îl cauţi, fiule, dragostea
ta va continua să crească. Şi, pe măsură ce îţi vei arăta dragostea ascultându-L, El ţi Se va descoperi tot
mai mult.
— Voi avea vreodată o credinţă ca şi a ta?
— Aceasta depinde de tine. Singura cale de a înainta în această privinţă este să​ţi pui credinţa la
încercare. Trebuie să te laşi în braţele Lui şi să îl laşi să-Şi arate credincioşia. Dacă nu te vei încrede în El,
nu vei cunoaşte niciodată că Iahve este credincios.
— Vrei să spui să cred că Dumnezeu îi va înfrânge pe asirieni, nu​i aşa?
Zaharia pregetă o clipă înainte să​i răspundă.
— Ezechia, îţi aminteşti ce a promis Iahve cu mult timp în urmă în valea Hinom? „Dacă vei trece
prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te
va aprinde. Căci Eu sunt Iahve, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!”
Ezechia privea uluit şi străpuns în inimă de cuvintele bunicului său.
— Profeţia aceea nu era numai pentru mine, nu​i aşa?
— Nu, fiule. Este pentru oricine se încrede în El şi îşi pune nădejdea în El prin credinţă.
Zgomotele de veselie de pe străzi se stingeau încet​încet, iar oamenii se îndreptau către casele lor
pentru masa de seară. Ezechia se aplecă peste pălimar şi îi privi îndepărtându​se. Când se întoarse, Zaharia
plecase deja. Ezechia rămase acolo până la asfinţitul soarelui, cugetând la hotărârea pe care nu ar fi vrut
să o ia. Nu mai putea să o amâne pentru multă vreme. Se apropia timpul când Iuda trebuia să plătească
birul Asiriei.
Poporul lui era apăsat de o povară foarte grea, chiar dacă Iahve îi scosese din robie mai înainte, la
primul Paşte. Cel mai dureros lucru era că regele Asiriei primea zeciuiala care i se cuvenea lui Iahve. Din
aceste două pricini, Ezechia era încredinţat că ar face o greşeală dacă le​ar trimite birul. Însă acum mai
avea o a treia pricină. Dacă într​adevăr credea că Dumnezeu aude strigătele de suferinţă ale poporului şi
credea cu tărie tot ceea ce spune Tora despre El şi despre legământul pe care îl făcuse cu poporul, atunci
de ce nu credea că Iahve îl poate izbăvi din mâna Asiriei? Era împăratul Asiriei mai puternic decât Iahve?
Zaharia îl sfătuise să​şi încerce credinţa, însă putea oare să-L pună pe Iahve la încercare când viitorul
poporului era în joc? Era oare drept să pună în primejdie vieţile acestor oameni? Oare putea Dumnezeu să
Se implice în frământările de la cârma ţării sale?
Ezechia avea impresia că se clatină pe muchia unei streşini şi, la o singură greşeală – un pas greşit
– avea să se prăbuşească cu repeziciune. Chiar dacă ar fi hotărât să trimită tribut sau nu, poporul avea să
fie greu încercat. Nu mai avea nevoie decât de un îndemn, de un imbold uşor, ca să poată hotărî în care
parte să încline – să îngăduie ca poporul lui să se cufunde şi mai adânc în sărăcie şi în datorii sau să îi lase
să cadă în mâinile lui Dumnezeu. Când Ezechia auzi din nou paşi urcând pe trepte, se întoarse şi îl văzu
pe Şebna îndreptându​se spre el.
— Majestate, masa e gata şi le​am spus slujitorilor că o să vă chem. Eu... eu voiam să vă vorbesc.
Ezechia rămase uimit să îl vadă pe Şebna luptându​se să îşi adune cuvintele. Nu i se mai
întâmplase aşa ceva de când se cunoşteau.
— Ce s​a întâmplat, Şebna?
— Majestate, doresc să​mi cer iertare. Ştiţi că la început n​am fost de acord cu toate înnoirile
religioase pe care vreţi să le faceţi.
— Da. Ştiu.
— Îmi pare rău. M-am înşelat. Acum văd că aţi făcut totul cu înţelepciune.
 — Aceasta înseamnă că ai ajuns să crezi în Iahve?
— Nu, Majestate. N-aş putea spune că acum cred. Însă în scurtul timp de când aţi urcat la tron, am
văzut acest popor năpăstuit care a strâns rândurile ca printr​o minune. E uluitor! N-am văzut niciodată un
popor atât de unit de patriotism, unit de trecutul ce îl leagă. Aţi folosit aceeaşi strategie ca şi strămoşul
Majestăţii Voastre, regele David. El şi​a întărit domnia aducând chivotul la Ierusalim.
Acum, sărbătorind Paştele, aţi unit poporul care vă va sprijini de​a lungul domniei. E o cale
nemaipomenită, Majestate. Niciun rege nu a mai fost atât de bine văzut după moartea regelui David. Aţi
putea face orice acum, să le cereţi orice şi ei vă vor urma.
— Asta crezi? Întrebă Ezechia îngrozit. Că am început aceste înnoiri cu... cu un asemenea ţel?
Pentru propriul meu câştig?
Nu mai era nevoie ca Şebna să​i dea niciun răspuns. Ezechia ştia că prietenul lui era departe de
adevăr. Dorinţa lui era aceea de a sluji – dorea să îşi salveze împărăţia ce era în pragul sărăciei şi era
cârmuită în neorânduială. Şi Iahve, care cunoştea inima tuturor oamenilor, ştia, de asemenea, acest adevăr.
— Te rog fă să nu fie adevărat, spuse Ezechia în şoaptă.
— Mă iertaţi, Majestate?
— Greşeşti, Şebna, spuse Ezechia cu glas domol. David a adus chivotul la Ierusalim pentru că el
voia să aibă o mărturie a prezenţei lui Dumnezeu.
— Nu înţeleg.
Nu, desigur că nu, îşi spuse Ezechia în sinea lui. Nu ai putea înţelege decât dacă ai crede. Ezechia
simţi imboldul de care avea nevoie, acel avânt care îl făcea să dea la o parte zidul nehotărârii. În cele din
urmă, se hotărî.
— Şebna, ştiu că mai demult nu ai fost de acord cu asta, de aceea vreau să fii primul care află.
Egipteanul părea cuprins de frică.
— Ce să aflu, Majestate?
— La vremea strângerii roadelor, când va trebui să plătim asirienilor birul, nu îl vom trimite.
Poporul nostru este în mâna lui Iahve acum.
— Majestate, nu! Sunteţi sigur că vreţi să faceţi asta? Nu puteţi crede că un dumnezeu nevăzut va
fi în stare să vă apere dacă vă veţi răzvrăti împotriva asirienilor!
Încă o dată Ezechia îşi aduse aminte de cuvintele profetului: Când vei trece prin foc, nu te va
arde... pentru că Iahve este Dumnezeul tău!
— Ba da, Şebna, răspunse el liniştit. Chiar cred asta.

Prinţul Ghedalia îl îmbrânci pe slujitorul lui Şebna şi dădu buzna în odaia acestuia. Şebna, care
tocmai lua cina, se opri să​l privească pe musafirul nepoftit. Faţa lui Ghedalia era aprinsă, iar trupul îi
tremura de furie. Şebna recunoscu îndată pentru ce venise.
— Nu poţi să​l laşi să facă asta! urlă Ghedalia. Se răscoală împotriva Asiriei? V-aţi pierdut minţile
amândoi?
Şebna lăsă din mână bucata de pâine şi dădu talgerul deoparte.
— N-am avut de ales, spuse el, stăpânindu​şi mânia. Regele nu mi​a cerut deloc sfatul. A luat
hotărârea de unul singur.
— Ei bine, dar de ce n​ai trimis să mă cheme îndată? Puteam strânge o solie şi să aducem înaintea
regelui nemulţumirea noastră. Sunt mulţi care nu sunt de acord cu Ezechia. L-am putea convinge să ne
asculte.
Şebna îşi aduse aminte de privirea hotărâtă a lui Ezechia şi se arătă neîncrezător.
— Nu cred...
— Ba da. Sunt destui oameni de seamă care cred că ar trebui să rămânem sub ocrotirea Asiriei.
Ştiu că birurile sunt mari, însă am trăit în pace de când tatăl meu a încheiat alianţa cu ei. De ce să călcăm
învoiala aceasta?
— Nu mai ridica aşa glasul la mine şi stai jos. Vreau să spun că regele nu m​ar fi ascultat nici pe
mine, nici pe tine, nici​o întreagă ceată de dregători.
— Atunci cine i​a sucit minţile? Bunicul meu?
Şebna îşi aduse aminte că îl întâlnise pe Zaharia pe treptele care duceau spre acoperişul palatului,
chiar în seara în care Ezechia luase această hotărâre.
— Poate că da.
— Ştiam eu, strigă Ghedalia. Bătrânul acela şi profeţii lui au mai multă putere la cârma ţării decât
tine.
— Greşeşti. Nu au nici​o putere.
— Oh, da? Atunci fă un înconjur al ţării, dacă nu mă crezi. Aceşti fanatici fac necazuri peste tot.
Am unul pe nume Mica care încearcă să dea lucrurile peste cap în Lachiş şi ne cere să dărâmăm templul
zeului soare. Tatăl meu ştia bine cum să se poarte cu aceşti fanatici: nu le​a tolerat niciodată mizeriile lor
religioase.
Şebna îl lăsă pe Ghedalia să bată câmpii şi să strige până când împroşcă afară tot veninul
dinăuntrul lui.
— Ai terminat? Întrebă el.
Ghedalia blestemă şi se trânti pe un scaun.
— Ascultă​mă tu pe mine, Ghedalia. Îl cunosc pe fratele tău foarte bine şi, crede​mă, nu va căuta să
hotărască după judecata minţii. Aceasta este o încercare la care se supune pentru a​şi dovedi lui însuşi că
are credinţă în Dumnezeul lui.
Ghedalia se proţăpi din nou înaintea lui.
 — Ce?! Încearcă să​şi dovedească lui ceva, punând toată ţara în primejdie?
Şebna păşi înaintea lui Ghedalia, privindu​şi sfredelitor oaspetele nepoftit.
— Ascultă ceea ce încerc să​ţi spun. E imposibil să îl faci să se răzgândească. Mai bine ai căuta
alte căi.
Ghedalia se aşeză iar, cu fruntea încreţită şi cu trupul încordat.
— Sunt căpetenia uneia dintre cele mai mari cetăţi ale lui Iuda. Poate am putea pune la cale o
învoială cu alte cetăţi de seamă şi împreună să ne răsculăm împotriva regelui şi să devenim cetăţi
neatârnate. Atunci am putea plăti noi înşine tribut Asiriei.
— Nu va merge niciodată.
— De ce nu?
— Regele Ezechia este mult prea iubit de popor. Nu vei putea niciodată să porneşti mulţimile de
oameni să se răscoale împotriva lui. Ei te​ar sfâşia în bucăţi dacă ai încerca. Sunt sigur că ai auzit ce s​a
întâmplat în toată ţara după sărbătoarea Paştelui – în drum spre casele lor, bărbaţii din Iuda au dărâmat
toate altarele lui Ahaz şi înălţimile. Aşa s​a întâmplat peste tot până la Arad.
— Ştiu, spuse Ghedalia. Au căutat să distrugă şi templul meu din Lachiş, însă nu i​am lăsat să o
facă.
— Şi crezi că poţi lupta împotriva unui om atât de iubit şi împotriva acestui avânt patriotic de
peste tot din Iuda?
— Dar dacă am convinge oştile să ne sprijinească?
Lui Şebna îi scăpă un hohot de râs.
— Care oşti? Dacă vorbeşti de garda regală, trebuie să ştii că Ionadab, căpetenia oştirii, şi​ar pune
viaţa la picioarele regelui şi ar fi în stare să moară pentru el. El v​a pregătit pe tine şi pe Ezechia când aţi
fost copii, îţi aduci aminte?
Ghedalia blestemă din nou cuprins de disperare.
— Ei bine, dacă regele va înainta cu această revoltă sinucigaşă, atunci măcar îl putem convinge să
încheie o înţelegere cu alte popoare. Nu putem ţine piept singuri asirienilor.
— Exact asta încerc să fac, spuse Şebna.
— Şi fratele meu te ascultă?
Şebna se aşeză din nou la masă şi începu să se joace cu pâinea.
— Nu e chiar aşa de uşor. Timpul nu e niciodată prielnic. Pe lângă asta, nu pot să îi ofer sfatul
meu regelui decât atunci când mi​l cere domnia sa.
— Te poticneşti, Şebna. Nu vrei să​ţi pierzi preţioasa slujbă, nu​i aşa?
— Nu are nimic de​a face cu asta.
— Vrei să te lupţi pentru ceea ce crezi sau ai de gând să​ţi schimbi convingerile doar ca să îţi
păstrezi traiul plăcut?
Şebna izbucni.
— Nici măcar nu ştiu de ce stau să te ascult. Ştiu ce urmăreşti: vrei să fii tu rege. Ei bine, nici
nu​mi trece prin gând să te ajut. Fratele tău domneşte cu destoinicie, dacă e să privim la haosul ce domnea
peste tot înainte ca el să urce la tron. Şi cine ştie? Poate că o va scoate la capăt şi de data asta. Poate că
totuşi va reuşi în răscoala împotriva asirienilor.
— Sau poate că nu!
— Asiria are alte probleme înăuntrul imperiului. Este prea ocupată ca să se mai îngrijească şi de
mica noastră ţară. Fără îndoială că, dacă nu vom mai trimite tribut, ţara noastră va putea agonisi mult mai
mult din belşugul de roade.
— Văd că ţi​au sucit şi ţie minţile, nu​i aşa? spuse Ghedalia cu amărăciune. Mai lipseşte acum să
spui că eşti credincios lui Iahve.
— Nu va fi aşa, însă cred cu adevărat în regele Ezechia. Ţara noastră va avea cu siguranţă de
câştigat dacă va izbândi în această răscoală.
— Da, iar dacă nu vom izbândi, vom fi fără îndoială nimiciţi cu desăvârşire.

12

Când primele licăriri de lumină ale zorilor se strecurară prin cusăturile cortului greoi, Ieruşa se
trezi îndată. Starea apăsătoare care plutea peste tabără devenea de nesuportat şi ea nu reuşise să se
odihnească decât foarte puţin. În orice clipă, uriaşii berbeci de fier ai asirienilor ameninţau să străpungă
prin zidurile cetăţii împresurate. Poate că ziua aceea tocmai sosise şi soldaţii deveneau însetaţi după
război, adulmecând cu nerăbdare mirosul prăzii. Ca şi animalele sălbatice care ştiu că prada lor e
încolţită, războinicii mişunau prin tabără, gata să se năpustească asupra prăzii şi să omoare.
Şezând pe rogojină, Ieruşa simţea cum copilaşul se zvârcoleşte şi loveşte înăuntrul ei. Îşi mângâie
blând pântecele, încercând să​şi liniştească copilul ca să poată adormi, însă el lovea tot mai puternic. Era
oare parte din firea asirienilor să se lupte şi să se zbată chiar şi înainte de a se naşte? Oare copilul ei care
trebuia să se nască în acea lume a morţii şi a nimicirii era blestemat să devină ca şi ei? Se cutremură,
închipuindu​şi că ar putea naşte un fiu după chipul şi asemănarea lui Iddina.
Iddina. Însuşi numele lui o umplea de groază. Tot ce era în el părea mai mult animalic decât
omenesc: trupul lui puternic şi vânjos, mişcările lui şirete ca ale unei feline de pradă şi sălbăticia lui
înfiorătoare. Putea să chinuie şi să ucidă un om la fel de nepăsător ca un copilaş care smulge aripile unei
muşte.
Ieruşa nu mai nutrea nici​o nădejde să scape. Unii dintre bărbaţii robi încercaseră asta, însă soldaţii
i​au prins din nou cu uşurinţă. Asirienii savurau provocarea unei vânători şi îşi hăituiau sclavii fugari ca şi
într​un joc, pariind pe reuşita lor. Întotdeauna îşi capturau din nou robii. Nimeni n​ar fi putut scăpa vreodată
din mâinile lor. Pedeapsa aspră care îi aştepta pe fugari era cumplită, deoarece asirienii lungeau agonia
victimelor lor zile întregi şi chiar săptămâni. Ieruşa nu ar fi încercat niciodată să scape. Astfel nu ar fi
făcut decât să​şi grăbească moartea.
În cele din urmă, se ridică de pe rogojină şi începu să pregătească micul​dejun. Târî oalele greoaie
de lut afară din cort, aprinse focul şi fărâmă grâul între pietre pentru a face făină. Se uită împrejur după
Mara şi o găsi ghemuită în cort, privind în gol, tăcută, înlemnită de frică. Ieruşa trebuia să facă toate
treburile de una singură.
Iddina şi celelalte căpetenii se treziseră mult mai devreme să se întâlnească cu preoţii şi să întrebe
zeii despre semnele ce prevesteau răul. În timp ce lucra, Ieruşa auzea în depărtare bătaia tobelor preoţilor
şi freamătul monoton al descântecelor. Cu toate că încă nu se oprise bubuitul tobelor, când Iddina se
întoarse să mănânce, câteva clipe mai târziu, Ieruşa ştia că prevestitorii răului promiseseră victorie.
Cetatea măreaţă împrejmuită de ziduri era blestemată.
Ochii lui Iddina sclipeau plini de ură şi însetaţi de luptă. Fiecare muşchi îi era încleştat, gata să
ucidă. Ieruşa îl mai văzuse în starea aceasta şi înainte şi privise cu oroare cum, pentru o mică greşeală,
Iddina omorâse un sclav, frângându​i gâtul cu mâinile goale. Văzându​l, Ieruşa simţi un fior prin şira
spinării. În timp ce îi punea înainte de​ale gurii, mâinile îi tremurau necontrolat. Când, în cele din urmă,
Iddina plecă, Ieruşa începu să plângă, eliberată de acea uriaşă încordare.
Ieruşa ascultase întreaga zi zgomotele bătăliei ce se auzeau în depărtare. Pe când scotea apă
proaspătă de la izvor, auzi o bubuitură ca de tunet când o parte din zidul spart se prăbuşise, în timp ce
spăla ulcioarele şi talgerele, asculta strigătele asurzitoare de luptă şi primele ţipete ale torturii care
străbătură văzduhul şi ajunseră până în cortul ei. Încerca să nu îşi închipuie suferinţa victimelor prinse în
cetate ce n​aveau nici​o şansă de scăpare.
Întreaga zi copilaşul se zvârcolise în pântecele ei, tânjind parcă să meargă la război. Duhoarea
aceea de scrum şi moarte îi făcea silă şi se întreba dacă nu cumva copilul o simţea – şi dacă nu cumva îi
otrăvea sufletul chiar de pe acum, din pântecele ei. Cerul împânzit de corbi părea asemenea unei adunări
de pelerini îmbrăcaţi în veşminte negre ce se strângeau la o mare sărbătoare. Ieruşa privea şi asculta acele
zgomote zile în şir. Era singură, fiindcă soldaţii nu se întorseseră încă de la jocul lor crud. Mara nu ieşise
din cort, nici nu se mişcase de la locul ei.
Râvnea adesea să rămână în împietrire la fel ca Mara. Locuitorii înrobiţi, aproape duşi la
înfometare, erau torturaţi, li se tăiau mădularele, erau traşi în ţeapă, decapitaţi sau jupuiţi de vii. Copiii
orfani, pierduţi şi înspăimântaţi, se tânguiau strigând după părinţii lor. Pe când lucra sau stătea culcată în
cort, Ieruşa auzea răsunând zi şi noapte gemetele, vaietele şi strigătele condamnaţilor. Atunci îl implora
pe Iahve să îi ia auzul. Unde era El? Oare nu îi mai auzea strigătele? Oare nu​i păsa?
În cea de​a treia noapte, Iddina şi celelalte căpetenii se întoarseră împleticindu​se în corturile lor,
îmbătaţi de fiorul izbândei, îmbibaţi cu sângele vrăjmaşilor lor. Iddina ţinea în mână două trofee de
război, capetele retezate ale nobililor vrăjmaşi pe care le atârnă de ramurile copacului de lângă cortul lui.
Credea că au putere magică.
Ieruşa îşi aduse aminte cum, într​o zi de vară, tatăl ei se întorcea de la vie radiind de mulţumire
când aducea familiei sale în dar primii struguri copţi. Viaţa ei devenise o batjocură a vieţii adevărate, un
coşmar chinuitor din care nu se putea trezi. Ieruşa era înconjurată de semnele morţii – o vedea, o mirosea,
o putea auzi. Nu mai ştia de ce se zbate să supravieţuiască, însă ştia că rămânând în viaţă era singura cale
prin care putea să câştige lupta cu asirienii. Viaţa ei devenise un lucru de mare preţ, viaţa ei şi a
copilaşului ce se zbătea în pântecele ei.
Cumva, avea să îi înfrângă pe asirienii ce o robeau. Va găsi o cale să ajungă acasă şi să se bucure
din nou de adevărata viaţă.

13

Un strop de sudoare se ivi pe fruntea lui Ezechia şi picură apoi pe sulul care era desfăcut înaintea
lui. Îşi şterse faţa şi îşi turnă o gură de apă din ulcior. După oprirea ploii, khamsinul pătrunse în Ierusalim
din deşertul Arabiei, aducând o dogoare arzătoare şi nori de praf fin ce părea că se furişează prin orice
fereastră şi uşă ferecată. În urmă cu două zile, câmpul era înverzit, florile sălbatice erau înflorite, însă de
îndată ce khamsinul începu să bată, aerul deveni înecăcios, iar pământul fu ars şi, apoi, acoperit de o
pătură cenuşie de praf.
Ezechia îşi ridică privirea spre bunicul lui. Părea că nu se simte bine. Săptămâni întregi, Ezechia îl
rugase să încetinească lucrul, însă totul fusese în zadar. Ezechia se rezemă de spătar şi se întinse,
încercând să îşi ascundă îngrijorarea.
— De ce nu încheiem pe ziua de astăzi? spuse el. E mult prea cald să mai putem munci.
Zaharia nici măcar nu îşi ridică privirea.
— Dacă mergem mai departe, am putea termina a cincea carte a lui Moise.
— Nu ai vrea mai degrabă să te odihneşti? Întrebă Ezechia.
Zaharia făcu un semn nerăbdător şi Ezechia se întoarse la lucrul lui, transcriind cu grijă ultimele
porunci ale lui Moise pentru poporul Israel. Transcrise repede, abia cugetând la însemnătatea cuvintelor
şi, când încheie, strânse sulul în grabă. Zaharia îl opri, punându​şi mâna peste a lui.
— Fiule, aş vrea să păstrezi adânc în inima ta aceste cuvinte ale lui Moise. Ele sunt făgăduinţele
lui Iahve pentru Iosua atunci când se pregătea să conducă poporul Lui. Acestea vor fi şi făgăduinţele Lui
pentru tine: „întăreşte​te şi îmbărbătează​te... Iahve însuşi va merge înaintea ta, El însuşi va fi cu tine, nu
te va părăsi şi nu te va lăsa. Nu te teme şi nu te înspăimânta.”
— Au fost vremi în viaţa mea când am fost foarte deznădăjduit, spuse Zaharia, şi a fost chiar şi un
timp când m​am depărtat cu totul de Iahve. Dar ştiu un lucru – El nu m​a părăsit niciodată. Ai în faţa ta o
îndatorire uriaşă. Va trebui să conduci poporul înapoi la Dumnezeu şi vei fi silit să iei nişte hotărâri grele
şi primejdioase. Iahve nu a promis niciodată că viaţa ta va fi fără necazuri. Însă cugetă la ceea ce El ţi​a
făgăduit. Cuvintele acestea îţi vor da putere. Dumnezeu nu te va lăsa şi nu te va părăsi niciodată. El îţi
porunceşte să nu​ţi fie teamă, fiindcă a fi fricos înseamnă să te îndoieşti de Dumnezeu şi acest lucru este
un păcat.
Ezechia privi la mâna zbârcită a bunicului său care era aşezată pe mâna lui şi îşi aduse aminte de
atingerea caldă şi mângâietoare a lui Zaharia pe când era un ţânc. Avea încredere în bunicul lui mai mult
decât în oricine şi ştia că Zaharia avea să​i dea un răspuns sincer la întrebarea care bântuia gândurile lui
Ezechia ca un refren fără sfârşit. El îşi oglindi privirea în ochii limpezi şi blânzi ai lui Zaharia.
— Fac o greşeală dacă nu trimit tribut Asiriei? Întrebă Ezechia.
Zaharia îl privi îngândurat pentru multă vreme fără să răspundă.
— Fac o greşeală? repetă Ezechia.
— Nu, fiule. Niciodată nu e o greşeală să te încrezi în Iahve. Îi scutură mâna îmbărbătându​l, apoi
îşi adună sulurile la un loc. Uneori s​ar putea să te simţi foarte singur, mai ales după ce eu voi pleca...
— Ce vrei să spui, după ce vei pleca?
— Dar Iahve va fi cu tine. El niciodată nu te va părăsi. Ezechia ştia că prin aceste cuvinte bunicul
lui dorea să​i aducă mângâiere, însă acestea îi stârneau mai degrabă un sentiment de nelinişte, ca şi când ar
fi fost cuvintele de despărţire ale lui Zaharia, nu ale lui Moise.
Ar fi vrut să​l mai întrebe multe lucruri, dar Zaharia adună sulurile şi se ridică în picioare.
— Ai dreptate, fiule. Este prea cald ca să putem lucra. Să încheiem pe astăzi.
Ezechia îl însoţi până la uşă şi, când îl îmbrăţişă, simţi cât de preţios era bunicul lui pentru el.

Suind dealul spre Templu, Zaharia se opri de câteva ori să​şi tragă răsuflarea. Respirând aerul
înăbuşitor, simţea cum praful îi arde plămânii. Când ajunse în odaia lui, care era una dintre încăperile
aşezate cu faţa spre Templu, se simţi buimac. Se aşeză pe pat să se odihnească preţ de câteva clipe, însă
curând îl simţi pe prietenul lui, Şimei, care îl scutura să se trezească.
— Zaharia, te​am căutat peste tot. E timpul să pregătim jertfa de seară.
— De seară? Vrei să spui că am dormit toată după​amiaza? Se simţea năucit şi încurcat. Nu reuşi
să se ridice de pe pat.
— E din pricina căldurii, prietene. Nu​ţi face griji. E prea cald ca să mai poţi face altceva decât să
te odihneşti. Se poate ocupa altcineva de îndatoririle tale dacă...
— Nu, mulţumesc, Şimei. Sunt bine. Vin imediat.
După ce plecă Şimei, Zaharia închise ochii pentru câteva clipe, adunându​şi puterile pentru
îndatoririle ce trebuia să le facă. Îşi aduse aminte de o vreme când se simţea viguros şi puternic, când
drumul vieţii încă îi stătea în faţă. Pe vremea aceea era alături de scumpa lui soţie şi era un dregător cu
vază în slujba regelui Ozia. Însă părea că trecuse o veşnicie de atunci şi până în ceasul de faţă.
Chiar şi spre asfinţit, căldura era încă dogoritoare. Zaharia, împreună cu ceilalţi, se spăla în curtea
Templului, în apa călduţă din marea de aramă. Soarele se cocoţa pe crestele munţilor din partea de apus a
cetăţii. Sabatul începea odată cu apusul soarelui, iar Zaharia trebuia să se îngrijească şi de cele
trebuincioase pentru această sărbătoare.
Muncea alături de Azaria la pregătirea jertfei de seară, având impresia că pluteşte, iar mişcările
parcă le făcea în vis. Când slujba se sfârşi, Zaharia aduse pâinile şi un borcan cu ulei de măsline ca să
umple candelele. Ceilalţi leviţi îl ajutară să​şi spele mâinile şi picioarele încă o dată înainte să intre în
Locul Sfânt, făcând mare forfotă căci soarele era aproape spre asfinţit.
Când intră în Locul Sfânt, Zaharia rămase uimit de simetria şi de perfecţiunea acestei încăperi.
Totul fusese construit după porunca lui Iahve şi acum, că era refăcut, totul oglindea strălucirea rânduielii
şi a frumuseţii lui Dumnezeu. Zaharia aprinse mai întâi sfeşnicul de aur, înlocuind mucurile arse şi
turnând ulei până la gură pentru ca flăcările să ardă toată noaptea. Înlocui apoi pâinea veche cu pâine
proaspătă, lucrând la licărul de lumină al sfeşnicului.
Pe când se pregătea să plece, lui Zaharia i se păru că aude un fâlfâit ce venea din spatele perdelei
dinăuntrul Templului. Se opri să asculte. Părea că o pasăre ar fi intrat în Sfânta​sfintelor. Însă cum ar fi cu
putinţă aşa ceva? Apoi, în liniştea aceea tainică, încăperea se lumină încet​încet ca şi când soarele ar fi
răsărit de după nori.
Dar soarele asfinţise deja.
Zaharia auzi din nou foşnetul ce îi părea precum susurul unei şoapte. Ştia că niciunul dintre preoţi
nu intrase în Sfânta​sfintelor, dar totuşi şoapta se auzea de după perdea. Legea nu îi dădea voie să păşească
în Locul Preasfânt. Dacă se ivea ceva, numai marele​preot avea dreptul să păşească acolo.
Zaharia se apropie de perdeaua subţire şi ascultă din nou. Încăperea era luminată acum şi mai
puternic de lumina ce strălucea de dincolo de perdea. Zaharia se cutremură. Auzi din nou acel zgomot ca
foşnetul uşor al mătăsii.
Zaharia... Iahve Şi​a adus aminte.
„Iahve Şi​a adus aminte” – aceasta era însemnătatea numelui lui. Căzu pe genunchi şi începu să
tremure. Odaia se lumină atât de tare, încât Zaharia închise ochii, orbit de strălucire. Lumina strălucea
mai tare ca soarele, mai tare decât zece mii de sori. Simţi cum lumina i se strecoară pe sub mantie şi îi
atinge pielea, scăldându​l şi cufundându​l în valuri necontenite de strălucire şi de iubire.
 Era o dragoste ce​i copleşea fiinţa.
N-ar fi putut niciodată să exprime în cuvinte acele simţăminte. Era asemenea dragostei pe care o
purta pentru copiii şi pentru nepoţii lui. Era apropierea tandră a îmbrăţişării soţiei lui. Era dragostea pe
care o simţise când era copil, strâns la sânul mamei lui sau adăpostit în braţele ocrotitoare ale tatălui său.
Era o dragoste mai profundă decât toate acestea la un loc.
Iahve.
Val după val, prezenţa lui Iahve îl năpădi pe Zaharia până când se simţi mistuit cu totul. Îşi plecă
fruntea pe podea, simţindu​se nevrednic să primească o astfel de dragoste. Întinse mâna să se agaţe de
ceva şi se prinse de capătul perdelei. Ar fi vrut să privească în sus să-L vadă pe Iahve faţă în faţă, însă îi
era frică.
— Zaharia.
Un alt val de dragoste îi năpădi fiinţa.
— Nu​ţi fie frică, Zahario, priveşte în sus.
În clipa aceea, frica i se spulberă. Ridică uşor capul şi deschise ochii.

După masa de Sabat, Ezechia o conduse pe Hefţiba în sus pe treptele şerpuite ce duceau la
acoperişul palatului. Ziua fusese neînchipuit de fierbinte, însă spera ca odată cu apusul soarelui să se
răcorească pe acoperiş, cu adierea vântului răcoros de seară ce venea dinspre Marea Mediterană. Spre
apus mai zăbovea încă o pată palidă de lumină, însă peste Muntele Măslinilor primele stele sclipeau deja
pe cerul întunecos.
— Ai mai fost vreodată până aici sus? o întrebă Ezechia.
— Nu. Priveliştea e uimitoare!
O privea pe Hefţiba care se uita în jur şi se minuna de şuviţele din părul ei ce îi conturau faţa şi de
pielea ei măslinie ce lucea precum fildeşul în lumina palidă a stelelor. Era nespus de încântată de bolta
cerului spre apus, de casele în patru muchii unde lumina candelelor licărea la geam şi de dealurile din
depărtare care se topeau în noapte ca nişte năluci. Ezechia se bucura că hotărâse să petreacă un timp
împreună cu ea în locul lui preferat.
— Vin aici adesea, spuse el, doar să​mi limpezesc gândurile sau uneori să mă rog. Locul acesta îmi
aduce întotdeauna aminte de strămoşul meu, regele David. Şi lui îi plăcea să stea pe acoperişul palatului.
Ea îl privi cu ochii ei negri, strălucitori. Ezechia îi cuprinse mijlocul subţire şi o apropie de el.
— Priveşte în sus, spuse el. Uneori stelele par atât de aproape, încât poţi să le atingi.
Stăteau unul lângă celălalt, bucurându​se de cerul necuprins şi de stelele care împânzeau bolta.
— Întotdeauna mă simt atât de măruntă când privesc cerul, murmură Hefţiba.
— „Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale-”, spuse Ezechia, „luna şi stelele pe care le​ai
aşezat la locul lor, mă întreb ce este omul ca să te gândeşti la el?” Întotdeauna cuget la aceste cuvinte
când privesc stelele. Poate că David a scris acest psalm într​o noapte ca şi aceasta, când stătea pe acoperiş.
O aduse mai aproape de el şi îşi lipi obrazul de părul ei parfumat.
— Vreau să​ţi spun ceva, şopti ea.
— Ce oare?
— Nu doream să​ţi spun până nu eram sigură, dar...
Ezechia surâse gândindu​se la ceea ce urma să​i spună ea.
— Spune​mi oricum.
— Ei bine, cred că eu... vreau să zic, noi... vom avea un copil. El o îmbrăţişă strâns.
— Nu ţi​am spus eu că Iahve ne va da un moştenitor?
— Ei, eu cred că a avut puţin ajutor şi din partea ta, îl tachină ea. Când Ezechia se aplecă să o
sărute, i se păru că aude un foşnet în umbră, apoi sunetul unor paşi care se apropiau urcând pe trepte.
— Să​mi fie cu iertare... Majestate! strigă o voce răguşită. Era prea întuneric să desluşească cine îl
striga. Ezechia o lăsă pe Hefţiba din braţe şi se apropie de omul din umbră.
— Da? Cine e?
— Şimei, levitul. Să nu vă fie cu supărare, domnul meu. Auzind vocea tremurândă a lui Şimei,
Ezechia simţi un nod de teamă care îi împunse stomacul.
— Da, ce s​a întâmplat, Şimei?
— Majestate... e vorba de Zaharia...
Ezechia închise ochii şi aşteptă. Simţi cum Şimei îşi trase înfiorat răsuflarea.
— L-am trezit înainte de jertfa de seară. Chiar am vorbit cu el, dar nu a ieşit deloc în curte. A
trebuit să aducem jertfele fără el. Pe când Zaharia trebuia să îndeplinească îndatoririle de Sabat, m​am dus
din nou în odaia lui să​l caut. La început am crezut că încă doarme. L-am strigat... dar nu s​a mişcat.
Ezechia dorea să strige, să spună că Şimei minte, însă aşteptă tăcut ca el să încheie.
— Era mort, Majestate... zăcea acolo în tihnă. Probabil că a murit în somn înainte de jertfa de
seară. Însă faţa lui... când am privit strălucirea de pe faţa lui...
Şimei nu​şi mai găsea cuvintele.
Ezechia se cufundă într​o tăcere chinuitoare. Nu mai putea rosti vreun cuvânt sau striga. Zaharia
murise. Bunicul lui drag plecase pentru totdeauna. Nu putea fi adevărat. Avea nevoie de Zaharia. Câte
întrebări mai aşteptau răspuns, câte lucruri mai avea de învăţat – şi câte ar mai fi dorit să​i împărtăşească!
De azi înainte nu va mai avea niciodată prilejul.
Ezechia ştia că era vina lui. Îl convinse pe Zaharia să intre înapoi în slujbă şi să slujească din nou
la Templu. Însă era şi vina lui Iahve. Zaharia muncise din greu pentru El. Prea mult peste puterile lui.
Deodată simţi dorinţa să strige către Dumnezeu şi să​I ceară socoteală, să-L învinovăţească pentru că i​l
furase pe Zaharia, acum când avea mai mare nevoie de el. Cum putea Iahve să lase să se întâmple una ca
asta?
— Mulţumesc că ai venit, Şimei, spuse el în cele din urmă. Vorbea apăsat, luptându​se cu
amărăciunea ce creştea înăuntrul lui. Poţi să pleci.
După ce Şimei coborî încet scările, Ezechia îşi apucă tunica de pe piept şi trase de ea cu toată
puterea. Sfâşie pânza în bucăţi până când îi atârna numai zdrenţe. Însă inima lui era cu adevărat sfâşiată.
Hefţiba şovăi, ţinându​şi răsuflarea, neştiind dacă ar trebui să se apropie de el sau nu. Stătea
încremenit la câţiva paşi de ea, cu mantia zdrenţuită pe piept. Rămase cu ochii închişi, iar Hefţiba îl privi
îndurerată cum se lupta cu durerea şi cu zbuciumul dinăuntrul lui. Era atât de vesel în urmă cu câteva
clipe când îi spusese despre copilul lor. Acum bucuria aceasta i se risipise. Dorea să îl ţină în braţe, să îl
mângâie, însă aştepta ca el să o cheme, ştiind că va face astfel. Preţ de câteva minute, el rămase mut şi
nemişcat, ca şi o statuie împietrită de amărăciune şi de deznădejde.
— Hefţiba, aş vrea să rămân singur, spuse el în cele din urmă.
Ea se întoarse. Coborând în linişte scările, auzi bocetul lui chinuitor în întunericul din urma ei.

14

Durerea mistuitoare o sfâşia pe Ieruşa pe dinăuntru, învăluind ca în ceaţă tot ce se petrecea în jurul
ei. O apucă pe Mara de mână şi gemu.
— Haide, urlă! Toate femeile fac aşa, spuse Mara. Însă Ieruşa scrâşnea din dinţi şi îşi înăbuşea
strigătele, nedorind să îşi arate slăbiciunea în faţa duşmanilor ei.
— Nu mai durează mult, îi spuse Mara.
Chinul părea că nu mai conteneşte, însă, când se domolea, în timp ce Mara îi stropea faţa cu apă
rece, Ieruşa privea prin uşa cortului la stelele răsfirate pe bolta cerului. Durerile naşterii începuseră după
masa de dimineaţă şi păreau să nu se mai isprăvească. Ajunsese la capătul puterilor.
Când durerea începu să ardă ca un foc nestins, Ieruşa nu îşi mai putu stăpâni strigătele. Cu o
ultimă sforţare de care nu se credea în stare, chinul ei cumplit se sfârşi. Apoi, printre urletele hienelor şi
vocile soldaţilor strânşi în jurul focurilor, Ieruşa auzi un ţipăt subţire şi jalnic.
— Copilaşul meu, şopti ea. Lacrimile de bucurie şi izbândă îi inundară ochii. Adu​mi copilaşul!
Mara spălă iute copilaşul care ţipa şi îl frecă cu sare. Faţa îi părea aspră şi neîndurătoare.
— E fată, îi spuse ea Ieruşei. Vorbea de parcă Ieruşa primise un blestem.
— Lasă​mă s​o văd, lasă​mă să o ţin în braţe. Îşi întinse mâinile rugător spre ea.
Mara înfăşură copilul într​o pătură veche şi ruptă şi îi azvârli nepăsătoare copilul în braţe.
Copilaşul plângea sfâşietor, revoltat parcă de umilinţele pe care mama lui le suferise.
— Sst... nu plânge, micuţo. Nu plânge, o linişti Ieruşa.
Fetiţa avea părul negru, lung şi mătăsos, iar buclele se răsuceau uşor pe chipul ei. Arăta ca o
asiriană. Părul, ochii şi pielea negricioasă semănau cu ale lui Iddina şi ale celorlalţi bărbaţi. Ieruşa îi ridică
mânuţa desăvârşită. Când degeţelele ei gingaşe le cuprinseră pe ale ei, Ieruşei îi dădură lacrimile. Avea
mâinile mamei ei, zdravene şi pătrăţoase. Ieruşa mângâie nasul delicat şi ascuţit ce semăna cu al surorii ei
Maaca.
Oare cum era cu putinţă? Cum se putea ca acest copil neajutorat şi nevinovat să fie o împletire atât
de uimitoare a familiei ei dragi şi a înfricoşătorilor ei duşmani? Cum era posibil ca, din sălbăticie şi ură,
să dai naştere unei vieţi noi, neîntinate?
Ieruşa îşi aşeză fetiţa la sân, iar ea se opri din plâns şi începu să sugă.
— Nu face asta, spuse Mara cu asprime.
Ieruşa îşi strânse copilul mai aproape.
— Dar îi e foame.
— Dacă faci asta vei ajunge să o îndrăgeşti. Scutură din cap şi se repezi să iasă afară din cort ca să
golească lighenele. Ieruşa mângâie părul negru şi catifelat al fiicei ei.
— Deja te iubesc, şopti ea.
Ieruşa zăcu în cort ore în şir. Era istovită, însă nu putea să adoarmă. Privea îndelung la copilaşul ei
la lumina pâlpâitoare a candelei, uimită de această minune desăvârşită. Trecuse multă vreme de când nu
mai avusese putere să iubească, iar emoţia o copleşea ca şi când ar fi trăit acest simţământ pentru întâia
oară. De mai bine de un an, viaţa ei nu însemna decât supravieţuire, nu mai cunoştea decât frica şi ura.
Acum, ca şi când ar fi înviat din morţi, viaţa ei căpătase din nou un sens. Cineva avea nevoie de ea, era
cineva pe care să iubească şi care o va iubi la rândul ei. Copilul ei îi aducea familia înapoi şi îi deschidea
în faţă un nou viitor.
În cele din urmă, Ieruşa adormi, ţinându​şi copilaşul strâns în braţe.
Ieruşa se trezi când o revărsare bruscă de lumină pătrunse prin deschizătura cortului. Privi ameţită
şi toropită de somn spre lumina orbitoare şi îl văzu pe Iddina stând deasupra ei. Înainte ca ea să se poată
împotrivi, Iddina se aplecă spre ea, îi smulse din braţe copilul care dormea, apoi ieşi.
— Nu, ţipă ea. Oh, Te rog, Dumnezeule, nu!
Se sforţă să se ridice din aşternutul de paie şi alergă după el, însă Mara se proţăpi în uşa cortului,
tăindu​i calea.
— Dă​te la o parte! strigă Ieruşa. O lovi pe Mara cu pumnii, încercând să treacă de ea ca să​şi
salveze copilaşul, însă Mara stătea neclintită ca o stâncă. Copilaşul meu! Mi​a luat copilaşul! Fă​l să mi​l
aducă înapoi!
Mara o plesni pe Ieruşa văzându​i sforţarea.
— Opreşte​te! Dacă nu taci va veni înapoi şi vei primi o bătaie zdravănă!
 — Nu​mi pasă! Copilaşul meu – mi​a luat copilaşul! Când Mara o lovi din nou, Ieruşa se prăbuşi pe
genunchi, tremurând, istovită şi cuprinsă de groază.
Iddina şi copilul ei nu erau nicăieri.
— Oh, Dumnezeule bun... unde mi​a dus fetiţa? Ce vrea să​i facă?
— Nu întreba. Nu vrei să ştii.
Chipul aspru al Marei nu trăda niciun semn de milă. O înşfăcă pe Ieruşa de subsuori şi o târî
înapoi spre patul ei.
— Oh, Iahve, Te rog nu​l lăsa să o omoare! Fă​l să mi​o aducă înapoi!
— Taci, urlă Mara. Copilaşul tău a murit!
— Nu... nu...
Ieruşa zări învelitoarea copilului ei pe care Iddina o lăsase în urmă şi âşi îngropă faţa în ea. Simţea
încă mirosul fin şi dulce al fiicei ei.
— Fetiţa mea... copilaşul meu...
Ieruşa jeli cuprinsă de chin, vărsându​şi toată amărăciunea şi ura. Pentru o singură noapte, simţise
din nou dragostea, doar pentru a​i fi răpită într​o clipă. Iahve nu îi salvase copilul, iar acum Ieruşa era
convinsă că Iahve nici nu există. Nu dorea să se mai roage vreodată.
Câteva ore mai târziu, ochii îi erau secaţi de lacrimi. Părea că inima ei încetase să mai bată, lăsând
în pieptul ei numai o durere apăsătoare. După o vreme, o zări pe Mara stând lângă ea, mângâindu​i părul.
Ieruşa se întoarse să o privească. Liniile aspre de pe faţa Marei păreau mai blânde, iar ochii ei erau umezi.
— Proastă mică, şopti Mara. Chiar credeai că te va lăsa să o păstrezi? Uită​te în jur. Vezi vreun
copil în acest loc? Vreo urmă de dragoste sau de milă? Bucurie sau fericire? Nicidecum. Numai ură şi
ucidere, sălbăticie şi moarte. Ei nu ştiu decât atât. De aceea îmi omor copiii înainte ca să se nască în acest
loc blestemat. Am încercat să​ţi spun despre toate acestea. Doream să te cruţ, dar n​ai vrut să mă asculţi.
Mara îşi alungă repede lacrimile, ca şi când ar fi regretat că arătase o urmă de milă. Se ridică să
plece, apoi se opri la uşa cortului.
— Ar fi bine să ne apucăm de pregătit prânzul. În curând vor veni să mănânce.
Ieruşa o privi pe Mara ieşind. Nu îi păsa de prânzul lor. Nu îi mai păsa de nimic. În penumbra
sufocantă, Ieruşa se târî ca un animal schingiuit în cel mai îndepărtat colţ al cortului şi se ghemui ca o
minge. Îşi strânse genunchii la piept şi îşi trase pătura zdrenţuită peste faţă. Apoi, începu să se clatine uşor
înainte şi înapoi privind în gol cu ochii pierduţi.

15

Regele Ezechia îl jeli multă vreme pe bunicul său, îmbrăcându​se în sac zi după zi, târându​se,
copleşit de întristare, până la Templu ca să rostească rugăciunea celor îndoliaţi. Jertfele zilnice deveniseră
un chin dureros pentru el. Zaharia luase parte atât de des la pregătirea jertfelor, încât Ezechia se aştepta
să​l zărească pe bunicul lui acolo, stând lângă altarul pentru jertfă sau lângă marea de aramă. Lipsa lui era
atât de izbitoare; golul pe care îl lăsase nu mai putea fi umplut. Dragostea adâncă a lui Zaharia pentru
Iahve fusese scânteia care ţinuse aprins focul închinării la Templu şi, fără el, slujba părea goală şi lipsită
de viaţă.
Ezechia simţea că e mânios pe Dumnezeu. De ce nu îngăduise El să rămână mai multă vreme
alături de bunicul lui după ce fuseseră despărţiţi vreme de atâţia ani? Avea nevoie acum, mai mult ca
oricând, de credinţa puternică şi statornică a lui Zaharia, fiindcă luase hotărârea să se răzvrătească
împotriva Asiriei. Îi părea că Iahve îl lăsase să vâslească singur, fiind condamnat să se scufunde fără
niciun ajutor sub valul tot mai puternic al îndoielii. Zaharia fusese sprijinul lui la cârmuirea ţării. Acum
nu mai avea pe nimeni. Chiar şi Isaia era prea prins în lucrarea lui Iahve.
Lucrarea lui Iahve. Mai întâi pricinuise întemniţarea îndelungată a bunicului său, iar acum îi
adusese moartea. Zaharia muncise mult prea mult pentru un om de vârsta lui, drese Templul lui Iahve şi
rânduise toate jertfele şi praznicele. Acum Iahve nu îl lăsase nici măcar să se bucure de rodul muncii lui.
Moartea părea o răsplată nedreaptă. Ezechia se răzvrătea împotriva lui Iahve şi Îl întreba: De ce?
Trecuse mai bine de o săptămână până ce Ezechia o vizită pe Hefţiba. Când intră în odaia ei, nu se
simţi în stare să îi împărtăşească povara apăsătoare a durerii lui. Nici chiar cântecul ei nu putea să​i aducă
alinare. Deşi se chinuia să​şi ducă la bun sfârşit îndatoririle zilnice, simţea că nu mai cârmuieşte la fel de
bine ţara. Tot ce putea să facă era să lase povara cârmuirii pe umerii lui Şebna. Egipteanul luă tăcut totul
asupra lui, împlinind toate îndatoririle lui Ezechia şi ajutându​l să ascundă mâhnirea lui adâncă.

La câteva săptămâni după Paşte, Ezechia şedea în camera lui, privind cu tristeţe pe fereastra
deschisă. Valuri de pelerini se revărsau în Ierusalim la Sărbătoarea Secerişului. Ştia că nu poate să
conducă această sărbătoare a bucuriei şi a recunoştinţei. Nu avea nici​o pricină să fie mulţumitor. Aruncă o
privire înapoia lui şi îl văzu pe Şebna intrând, apoi se întoarse să privească din nou pe fereastră.
— Ce e, Şebna? Întrebă el posac.
— Se pare că vor fi şi mai mulţi pelerini decât la Sărbătoarea Paştelui.
— S-ar putea.
— Aceasta ar trebui să vă îmbucure, domnul meu.
— Mi​aş dori ca bunicul să fi trăit să poată vedea toate acestea.
Şebna oftă, apoi trase adânc aer în piept.
— Majestate, chiar de vă voi mânia, trebuie să vă spun ceva.
Ezechia se întoarse spre prietenul lui şi îl văzu pe acesta privind îngrijorat cu ochii lui negri.
 — Ce s​a întâmplat? Întrebă el.
— Aţi dus acest popor atât de departe într​un timp foarte scurt, iar acum mă tem că totul va fi în
van. Toate schimbările pe care le​aţi făcut vor fi în zadar dacă nu veţi putea trece peste această durere.
— Dar ţara e cârmuită destul de bine. Ce vrei să spui?
— În ultimele săptămâni am luat asupră​mi multe din îndatoririle Majestăţii Voastre, însă nu pot să
vă iau locul la această sărbătoare. Ştiţi că nu îmi e îngăduit să păşesc dincolo de curtea neamurilor.
Majestate, trebuie să​i conduceţi pe pelerini la rugăciunea de mulţumire.
Ezechia se întoarse şi privi din nou pe fereastră. Se simţi stânjenit când Şebna îl mustră părinteşte
ca şi pe un copil, însă, în inima lui, ştia că Şebna îi vorbea ca şi un prieten.
— Nu sunt sigur că pot face asta, spuse Ezechia în cele din urmă.
— Dar trebuie. I-aţi făcut pe aceşti oameni să îşi lepede idolii şi să îşi reînnoiască legământul cu
Iahve. La Paşte le​aţi adus aminte de trecutul lor şi i​aţi îndemnat să păzească poruncile Dumnezeului lor.
Acum urmează aceste legi şi îşi aduc zeciuielile şi darurile la Templu. Majestate, i​aţi adus până aici. I-aţi
făcut să vină aici în ziua aceasta, o zi de mare bucurie pentru popor. Dacă nu îi conduceţi şi nu​i sprijiniţi
în ceea ce fac, toată strădania bunicului Majestăţii Voastre va fi în zadar.
Ezechia ştia foarte bine că Zaharia ar fi vrut ca el să continue lucrarea de reaşezare a credinţei.
Dar cum putea cineva aştepta ca el să conducă o sărbătoare a bucuriei şi a recunoştinţei, când inima lui
era plină de mânie şi de amărăciune faţă de Dumnezeu? Ezechia era încredinţat în inima lui că nu avea
motive să​I ofere lui Iahve o jertfă de mulţumire. El îi datora lui ceva în schimb pentru că i​l luase pe
bunicul lui pentru a doua oară.
— Nu pot face asta, Şebna. Ar fi o minciună.
— Foarte bine, spuse Şebna încet. Dar, rogu​vă, vreţi să mă însoţiţi într​o scurtă plimbare până la
Templu? Vreau să vă arăt ceva acolo.
— La Templu? Ezechia îşi dădu seama de amărăciunea ce​i răzbătea din glas. Chiar e nevoie să fac
asta?
— Da, vă rog.
Urcară treptele în linişte pe aleea regală ce ducea spre Muntele Templului. Când ajunseră la curtea
neamurilor, Şebna se opri.
— Nu pot merge mai departe, însă priviţi...
Arătă deasupra Templului spre odăile lăturalnice şi spre cămări. Ezechia îşi umbri privirea de
lumina strălucitoare a soarelui şi zări câteva mormane uriaşe de nisip, adunate în grămezi lângă cămări.
— Ce sunt toate „astea?
— Vă rog – vă rog fierbinte să priviţi, Majestate. Nu am voie să vă însoţesc.
Ezechia trecu nerăbdător prin curte spre grămezi, lăsându​l pe Şebna în urmă. De îndată ce se
apropie, întrezări o grămadă uriaşă de vase stivuite şi mai multe grămezi aurii de nisip în spatele
celorlalte. Rămase uluit să vadă că în grămezile acelea nu era nisip, ci grâne. Azaria şi alţi câţiva leviţi
stăteau lângă grămezi şi se îndeletniceau cu numărătoarea.
— De unde sunt toate astea? Îl întrebă Ezechia pe marele​preot.
— Acestea sunt zeciuielile, Majestate.
Azaria părea la fel de uimit.
— Am mâncat din aceste cămări pline cu mâncare timp de multe săptămâni şi ele continuă să
crească. Dumnezeu a binecuvântat pământul nostru cu o recoltă îmbelşugată şi a mişcat inimile
oamenilor, astfel încât ei şi​au adus zeciuiala în dar lui Iahve ca semn de mulţumire.
— Şi asta nu e tot, Majestate, adăugă Conania. Oamenii n​au dăruit numai a zecea parte din grâul
lor, dar şi din vinul proaspăt, uleiul de măsline, vite, oi, argint şi aur. Nu putem cântări toate acestea.
— De vreme ce bogăţiile nu mai merg către Asiria, oamenii dăruiesc mai mult decât zeciuielile
lor, spuse Azaria. Acum aduc şi daruri de bunăvoie. N-am mai văzut niciodată una ca asta – cu siguranţă
nu pe vremea domniei tatălui tău sau a regelui Iotam. Este ca şi în epoca de aur a regelui Ozia.
Ezechia purta peste tot pe unde mergea povara pierderii pe care o suferise, însă deodată se linişti
aducându​şi aminte de ziua când în pădurea de măslini, aproape de Izvorul Ghihon, Zaharia îi povestise
despre regii care au domnit înaintea lui. „Semeni mult cu Ozia, fiule, spunea bunicul lui.” Apoi, Ezechia
îşi mai aduse aminte de vorbele lui Zaharia – regele Iotam fusese distrus de amărăciunea lui.
Încetul cu încetul, Ezechia începea să​şi dea seama ceea ce Şebna încerca să​i spună cu disperare.
Noul legământ cu Iahve şi bunăstarea ţării pe care o avea ca mărturie înaintea ochilor erau gata să se
năruie din pricina amărăciunii lui. La fel ca şi regele Iotam, lăsase resentimentele faţă de Iahve să îi
primejduiască domnia. Ezechia nu putea înţelege încă de ce Zaharia trebuise să moară, însă, deodată, îşi
dădu seama ce înseamnă, de fapt, toate aceste grămezi strânse din zeciuiala oamenilor. Acesta era
începutul binecuvântărilor lui Iahve pentru poporul Lui. Iahve începuse să-Şi îndeplinească făgăduinţele
legământului faţă de popor, după cum îl încredinţase Zaharia că se va întâmpla. Dovada făgăduinţelor
împlinite ale lui Iahve stătea chiar înaintea ochilor săi. Însă Iahve dăruise un asemenea belşug, încât
cămările lor nu mai puteau cuprinde grămezile.
Apoi, Ezechia îşi aduse aminte despre ce vorbise cu Zaharia în dimineaţa aceea rece şi umedă:
dorea să ia înapoi pământul pe care Ahaz îl pierduse în lupta cu filistenii şi cu amoniţii. „Cu Iahve totul
este posibil”, spunea Zaharia. „Totul.” Dacă Ezechia era silit să accepte moartea lui Zaharia ca fiind voia
lui Iahve, atunci credea că El îi datora în schimb victoria în faţa vrăjmaşilor lui. Ezechia era gata să​şi
ceară acest drept.
Ca şi când s​ar fi trezit deodată dintr​un somn lung, Ezechia se întoarse către Azaria cu un avânt
proaspăt şi cu hotărâre.
— Ridicaţi mai multe cămări, spuse el. Eliachim va plănui zidirea lor şi va priveghea peste
lucrările ce se vor face. Conania, tu şi fratele tău, Şimei, vă veţi ocupa de toate cămările. Fiţi cu băgare de
seamă ca zeciuielile să fie împărţite egal între preoţi şi leviţi peste tot în Iuda.
Oamenii păreau uimiţi de noua hotărâre a regelui.
— Da, Majestate, murmurară ei.
Apoi, fără să mai stea pe gânduri, Ezechia străbătu curtea şi se îndreptă către Şebna care​l aştepta.
Coborând dealul, Ezechia îi povesti lui Şebna de planul de a construi mai multe cămări şi citi uimirea şi
mulţumirea de pe chipul prietenului său.
— Găseşte​l pe Ionadab, căpetenia oştirii, şi spune​i să se înfăţişeze în iatacul meu, spuse Ezechia
când ajunseră la palat. Întorcându​se să plece, zări un zâmbet larg pe faţa lui Şebna.
— Ah, şi Şebna...
— Da, Majestate?
— Mulţumesc.
Ezechia nu mai avea o clipă de pierdut. De îndată ce Şebna se întoarse împreună cu Ionadab,
începu să pună la cale planul de luptă, păşind neliniştit înaintea lor, vorbind şi gesticulând cu hotărâre.
— Noi trei vom pune la cale un plan de bătălie împotriva filistenilor, ca să câştigăm înapoi ţinutul
din câmpie şi ţinutul Neghev. E timpul să ne luăm înapoi pământul.
Şebna rămase surprins şi Ionadab era încântat de toate acestea.
— Şebna, ştii cât de grabnic avem nevoie de câmpie dacă vrem să intrăm din nou în negoţul cu
ţările dimprejur. Amândoi ştiţi cât de însemnate sunt pentru noi acele cetăţi întărite. Dacă le luăm înapoi,
vom stăpâni cele mai de seamă căi ce duc de la Ierusalim până la Marea Mediterană. Credeţi că vom
putea face toate acestea?
— Da, Majestate. Eu sunt gata, spuse Ionadab. Dacă ar fi purtat o sabie, ar fi fost gata să atace.
Şebna schiţă un zâmbet în colţul gurii, apoi se plecă uşor înaintea regelui.
— Da, Majestate. Sunt sigur că veţi putea face asta.
— Prea bine. Acum cămările şi vistieriile se vor umple cu zeciuielile care înainte erau trimise
Asiriei. Vom folosi aceste bunuri ca să putem făuri arme şi să avem hrană destulă pentru oştile noastre.
Ionadab, în următoarele luni vreau să​mi strângi o oaste, din tot poporul care se înscrie de bunăvoie.
Pregăteşte​i şi dă​le arme – să​mi dai de veste apoi când vor fi gata. Lachiş este cea mai puternică cetate
întărită din Iuda. Va fi locul de pornire de unde​i vom ataca pe filisteni în câmpie şi pe amoniţii din
Neghev. Voi conduce lupta de acolo.
— Majestate, veţi intra în luptă? Întrebă Şebna.
— Da, voi fi în fruntea oştirii. Vreau să strângeţi acolo rând pe rând cele trebuincioase pentru
hrana oştenilor în Lachiş. Ionadab, pregăteşte​ţi oştirea cât mai în taină. Fără​ndoială, oastea filistenilor e
mai numeroasă ca a noastră şi va trebui să ne folosim de efectul​surpriză cu orice preţ.
Avântul plin de însufleţire al lui Ezechia deveni molipsitor astfel încât Ionadab abia mai putea să
stea aşezat.
— Majestate, vom reuşi! Putem lua înapoi acele cetăţi şi după ce le vom întări le vom folosi ca să
apărăm ţinutul din jurul Ierusalimului. Filistenii vor fi o pradă uşoară.
— Şi dacă ne vom recăpăta câmpia aceea bogată şi roditoare, spuse Şebna, vom putea vinde
roadele în alte ţări şi, astfel, vom putea cumpăra şi noi tot mai multe bunuri din ţările vecine.
— Întocmai. Ionadab, trimite​i pe cei mai buni oameni ai tăi să iscodească ţinutul. Spune​le să se
înfăţişeze mai întâi înaintea mea şi să​mi facă de cunoscut ce au aflat. Vom pune la cale un plan de luptă.
În săptămânile următoare plănuirea ţinu zile în şir, iar Ezechia îşi uită amărăciunea. Treptat, planul
bătăliei începea să prindă contur. Iscoadele se întoarseră cu veştiie proaspete, iar Şebna se ocupă de
strângerea proviziilor în cămările din Lachiş. Ionadab făuri arme şi pregăti o oştire puternică.
Când totul fu gata, regele Ezechia îşi conduse oastea în luptă. Oştile i​au pus îndată pe fugă pe
filistenii din Iuda ce erau nepregătiţi şi i​au urmărit până la cetatea Gaza la Marea Mediterană. Ezechia şi
oştirea iudeilor rămaseră uimiţi de izbânda obţinută.
Pierderile erau mult mai mici faţă de câştig: luaseră înapoi cetăţile din câmpie şi Neghevul care
aparţinuseră odată lui Iuda.
Filistenii părăsiră multe dintre cetăţi de bunăvoie, ţinutul câmpiilor fusese distrus foarte puţin, iar
pădurile de măslini şi viile rămaseră neatinse. Lui Ezechia îi părea că izbânda lui era luată din paginile
cronicilor străvechi, când filistenii au luat​o la fugă din faţa armatelor eroului său din copilărie, regele
David. Simţea o mulţumire adâncă fiindcă oastea pe care o pregătise avusese parte de o izbândă aşa de
mare.
După ce luase toate ţinuturile înapoi, Ezechia se întoarse la Ierusalim împreună cu oştirea şi cu
prada de război, încrezător în puterea şi în destoinicia lui. Domnia îi era întărită, puterea lui era
recunoscută atât de poporul lui, cât şi de ţările vecine. Acum nu se mai temea de o răscoală din partea
nobililor, pentru că le câştigase preţuirea şi credincioşia.
În ziua de Sabat, Ezechia se sui la Templu ca să se închine pentru prima dată după multe
săptămâni. Stând înaintea altarului lui Iahve şi sărbătorind victoria, îşi dădu seama că Îl pusese la
încercare pe Dumnezeu şi că El se dovedi credincios legământului, aşa cum îi făgăduise Zaharia. Acolo,
preoţii înjunghiau animalele pentru jertfă, iar cântăreţii​leviţi înălţau laude şi se închinau cu bucurie
înaintea Domnului. Ezechia începu el însuşi să Îl laude pe Iahve şi să i se închine, eliberat de mânia faţă
de El şi descătuşat de povara din inima lui.

În seara în care Ezechia intră în odaia ei, Hefţibei i se păru că, după multă vreme, soţul ei era mai
vesel. În cele din urmă, norul deznădejdii ce plutise deasupra lui se risipise. Hefţiba îl privi cum se lungi
confortabil pe divanul de fildeş, cu picioarele lui lungi sprijinite de spătarul unui scaun. Pielea îi era arsă
de soare, iar în lumina sfeşnicului desluşea prin barba şi părul lui cârlionţat şi închis la culoare câteva
sclipiri argintii. Părea schimbat de când se întorsese din luptă, simţea că războiul îl oţelise, îl făcuse mai
puternic, mai statornic. Hefţiba era uimită de felul în care se schimbase şi, uneori, îi venea greu să se uite
la el ca la soţul ei, nu ca la regele lui Iuda.
Cu fiecare zi ce trecea, Hefţiba se bucura tot mai mult de copilaşul pe care îl purta în pântece, însă
nu​i mai vorbise lui Ezechia despre toate acestea din noaptea în care bunicul lui murise. Dorea să
împărtăşească împreună cu soţul ei bucuria aceasta, însă se întreba dacă Ezechia îşi mai aducea aminte de
vestea pe care i​o dăduse. Poate că vestea groaznică a morţii bunicului lui îi şterse din minte vorbele ei. În
noaptea aceasta, când văzu bucuria de pe chipul lui şi simţi copilaşul care îi tresări uşor în pântece, hotărî
să împartă din nou bucuria aceasta împreună cu soţul ei.
— Vreau să îţi cânt un cântec, domnul meu, spuse ea.
— Mi​ar plăcea. Mi​a fost dor de cântecele tale cât timp am fost plecat.
Hefţiba îşi luă lira şi începu un cântec de leagăn pe care mama ei i​l cântase când era copilă.
— Mmm... a fost minunat, spuse el când ea isprăvi.
Aşeză lira jos şi se ghemui în braţele lui, punându​şi capul pe pieptul lui.
— Crezi că îi va plăcea şi copilaşului nostru?
— Da, sunt sigur că​i va plăcea. Ezechia răsuci o şuviţă din părul ei. Sunt foarte fericit pentru
copilaşul nostru, Hefţiba. Ştiu că se pare că am uitat, însă nu e aşa.
Ea şovăi o clipă, neştiind dacă era nimerit să îi vorbească despre asta, dar, în cele din urmă, îi
spuse, privindu​l în ochi:
— Dacă va fi băiat, cred că ar trebui să​i punem numele Zaharia, dacă eşti de acord. Îşi ţinu
răsuflarea, aşteptând reacţia lui la numele lui Zaharia, însă Ezechia păru la fel de mulţumit.
Ochii lui castanii, calzi nu erau pătrunşi de nici​o urmă de mânie sau de întristare.
— Da, spuse el. Mi​ar plăcea foarte mult.

16

Ierimot se întoarse acasă de la Sărbătoarea Paştelui, cu încredinţarea că Ieruşa îl va aştepta acasă.

Deschise larg uşa casei şi o strigă, însă nu auzi decât răspunsul speriat al slujitorului lui. În fiecare zi,
Ierimot se abătea de la lucrul lui şi privea în zare. De data aceasta nu se mai uita să îi vadă pe
înfricoşătorii soldaţi asirieni, ci pe fiica lui care era în drum spre casă. Înainte să îşi încheie lucrul în
fiecare seară, privea îndelung înspre drumul pe care soldaţii plecară împreună cu Ieruşa. O mai aştepta
multă vreme după apusul soarelui, până când nu mai putea zări hotarul viei lui în lumina palidă a primelor
stele ce scăpărau pe cer. Ierimot rămânea treaz noaptea târziu, aşteptând să audă în întuneric zgomotul
paşilor Ieruşei pe drumul bătătorit. Când mijea de ziuă, se grăbea să se suie pe cel mai înalt vârf al moşiei
lui şi privea în zare să îi dea de urmă fiicei lui.
Făcuse la fel şi când se întoarse acasă după Sărbătoarea Secerişului, însă Ieruşa nu apăruse de
nicăieri.
După ce se termină strânsul recoltei şi Ierimot îşi aşeză în hambare ultimele grâne, şi el, şi familia
lui porniră din nou spre Ierusalim la Sărbătoarea Corturilor ca să aducă a zecea parte din câştigul lui ca
jertfă de mulţumire lui Iahve. Încă o dată poposiră în casa lui Hilchia şi, la fel ca şi ceilalţi pelerini,
dormiră în corturi, afară pe acoperiş, ca o aducere aminte a lungilor pelerinaje ale strămoşilor lor prin
pustie. Sărbătoarea Corturilor era un prilej al bucuriei, iar în ultima noapte bărbaţii cântau, jucau şi
fluturau crengi, lăudându-L pe Iahve cu bucurie.
Totuşi, Ierimot nu se putea veseli la fel ca şi ceilalţi oameni. Era nerăbdător să ajungă acasă, ca să
se poată reîntâlni cu fiica lui. Ştia că ea are să​l aştepte acasă. Jucând alături de Hilchia, Ierimot se ruga
necontenit, în tăcere, ca fiica lui să se întoarcă acasă.
În ultima noapte a sărbătorii, cu mult după lăsatul serii, Eliachim se întoarse de la praznic cu
ceilalţi bărbaţi. Picioarele îl dureau fiindcă jucase în sandalele lui noi şi se pregătea să se ducă la culcare.
Însă tatăl lui şi Ierimot se pare că uitaseră de ora târzie, în loc să se culce, ei se aşezară în camera de
oaspeţi şi povesteau la lumina candelei.
— Îmi vine greu să cred că sărbătoarea s​a încheiat deja, glăsui Ierimot.
— Da. A trecut repede, spuse Hilchia. Mâine e deja ultima zi de praznic. Cred că după aceasta vei
pleca spre casă, nu​i aşa?
— Da. Vom pleca odată cu ceilalţi drumeţi.
— Nu​mi face plăcere deloc să te văd că pleci, prietene. Mă bucur foarte mult de fiecare dată când
ne revedem. Ochii plini de bunătate ai lui Hilchia sticleau în lumina candelei. Ca de obicei, eu şi Eliachim
aşteptăm cu nerăbdare să ne vedem din nou la primăvară la Sărbătoarea Paştelui. Nu​i aşa, fiule?
— Desigur, spuse Eliachim. Oricât de mult nu i​ar fi plăcut să recunoască, tatăl lui avea dreptate
încă o dată. Eliachim îi îndrăgise foarte mult pe Ierimot, pe Hodeş şi pe micuţa lor. Îl stânjenea doar stafia
aceea, fiica lor pierdută despre care se vorbea întruna.
— Atunci rămâne hotărât, nu? Întrebă Hilchia. Vei veni să ne vizitezi din nou la primăvară?
Ierimot zâmbi obosit, însă rareori bucuria se zărea pe chipul lui mohorât.
— Mulţumesc. Sunt onorat să poposesc în casa voastră. Primăvara următoare o să o cunoaşteţi pe
fiica mea Ieruşa.
— Va fi oaspetele nostru de onoare! spuse Hilchia. Vom aduce jertfele de mulţumire la Templu şi
vom ţine o mare sărbătoare, nu​i aşa, fiule?
Eliachim rămase tăcut. Cei doi nu păreau să bage de seamă răspunsul lui, trăncănind necontenit şi
făcându​şi planuri să serbeze întoarcerea Ieruşei acasă, primăvara următoare. Eliachim dorea să meargă la
culcare, însă, ascultându​i, îşi puse în gând să nu mai amâne până nu va vorbi o dată pentru totdeauna cu
tatăl lui despre nădejdile deşarte ale lui Ierimot. Nu dorea să stârpească credinţa lui Hilchia în Iahve, însă
discuţiile despre Ieruşa deveniseră de nesuportat pentru el. Era timpul ca Hilchia să recunoască adevărul:
Ieruşa nu va mai veni niciodată înapoi. Eliachim privi posac în podea cu capul sprijinit în mâini, până
când Ierimot le spuse noapte bună şi se retrase în cortul lui de pe acoperiş.
Hilchia căscă şi se întinse.
— Oh, ce târziu el Cred că mă voi duce şi eu la culcare.
— Ava, aşteaptă puţin. Vreau să vorbesc mai întâi ceva cu tine.
— Ce e? Ce s​a întâmplat?
— Ava, nu ştiu cum să​ţi spun... nu vreau să te rănesc, dar nu ne putem lua rămas​bun de la Ierimot
până când nu îndreptăm lucrurile.
— Să îndreptăm? Ce să îndreptăm?
— Nu pot să mai suport seri ca şi aceasta, ava! Pur şi simplu nu mai pot!
— Despre ce vorbeşti? Am petrecut o seară minunată.
— Nu înţelegi? Nu mai pot suferi să te aud vorbind cu bietul om despre închipuirea pe care ai
creat​o şi ai sprijinit​o atâta vreme. Îl încurajezi întruna pe Ierimot ca şi cum... ca şi cum Ieruşa ar putea să
intre pe uşa noastră în orice clipă.
— Închipuire?
— Da, asta este – o închipuire. Ieruşa nu se va întoarce înapoi, ava! Nici acum, nici primăvara
viitoare, niciodată!
Hilchia privea buimăcit şi tulburat ca şi când Eliachim ar fi vorbit o limbă necunoscută.
— Cum poţi să spui una ca asta?
— Nu, tată! Întrebarea este: cum poţi tu să continui să vorbeşti despre ceva atât de caraghios?
Ierimot nu​şi va mai vedea fiica niciodată! Cu siguranţă ştii lucrul acesta în inima ta.
Eliachim îşi aşeză mâna pe umărul lui încercând să​l facă să​i priceapă vorbele. Hilchia părea uluit
de ce îi auzeau urechile. Apoi, zâmbetul lui atât de obişnuit se preschimbă în mânie, cum arareori se
întâmpla. Scutură mâna lui Eliachim de pe umărul lui.
— Eu nu ştiu de aşa ceva. Ceea ce ştiu în inima mea e că Iahve răspunde rugăciunilor.
— Da, da. Iahve răspunde unor rugăciuni, dar nu tuturor rugăciunilor. Nu tot timpul. Nu mă
îndoiesc că ştii că ceea ce aştepţi tu nu e cu putinţă, tată!
— Nici eu nu mă îndoiesc că ştii şi tu că Iahve este Dumnezeul minunilor! Oare nu te​am învăţat
eu nimic despre credinţă?
— Tată, fii înţelept. Gândeşte​te. Ea a fost răpită în urmă cu un an. Asirienii le​au omorât pe
celelalte fete...
— Dar nu şi pe Ieruşa. Trupul ei n​a fost găsit.
— Da, dar chiar dacă ar mai fi încă în viaţă, asirienii nu​şi eliberează robii niciodată. Niciodată! Şi
nimeni n​a scăpat vreodată ca să se întoarcă acasă, cu atât mai puţin o femeie. Cum poate Iahve să
răspundă rugăciunilor tale?
Faţa lui Hilchia se umplu de o mânie ce sta gata​gata să răbufnească.
— Nu​mi pasă că nimeni n​a mai scăpat vreodată din mâna asirienilor! Există o primă dată pentru
orice. Şi după cum spune Tora, „este oare ceva prea greu pentru Iahve?”
— Dar nu eşti drept faţă de Ierimot. Dacă eşti prietenul lui, ar trebui să​l ajuţi să se împace cu acest
adevăr şi să​şi vadă de viaţă. Nu e drept să îi încurajezi această nădejde deşartă că...
— Şi crezi că este drept să îi furi această nădejde? Asta îmi ceri să fac?
— Nu, tată, dar...
— Ce atunci?
Eliachim izbucni.
— Ierimot are o soţie minunată şi încă o fiică pentru care să trăiască. Vreau să spun că ar trebui să​l
ajutăm să vadă asta, să​l ajutăm să accepte adevărul că Ieruşa s​a dus. A murit. Trebuie să recunoască asta
şi să​şi continue viaţa.
— Ierimot are dreptul să aibă credinţă în Dumnezeu!
— Ei bine, atunci! Bine, strigă Eliachim. Lasă​l pe Ierimot să creadă ce vrea, nu contează cât de
fără noimă este speranţa lui! Însă nu trebuie să​l încurajezi, tată! Doar nu poţi crede că o va vedea pe
Ieruşa vreodată; astfel, cum poţi să mergi la Templu împreună cu el tot timpul şi să aduci ca jertfă câteva
rugăciuni jalnice şi fără rost? Eşti un făţarnic!
Faţa plină de furie şi uluire a lui Hilchia deveni înfricoşătoare. El îşi trase braţul înapoi vrând să​şi
lovească fiul – pentru prima dată în viaţa lui – apoi se opri. Glasul îi era înecat de furie.
— Mă rog pentru Ieruşa cu credinţă! Deoarece cred că Iahve răspunde rugăciunilor! Şi dacă
într​adevăr este făţărnicie în acest cămin, Eliachim, aş putea să te întreb de ce iei tu parte la rugăciunea de
dimineaţă şi la cea de seară în fiecare zi dacă nu crezi în ele!
— Atunci, de ce a murit mama? strigă el. Amândoi ne​am rugat, dar tot a murit, tată! A murit! La
fel şi fraţii mei! Unde a fost Iahve atunci? De ce nu a răspuns El rugăciunilor noastre?
Eliachim se opri, uimit de asprimea vocii lui, înfricoşat de privirea îngrozită şi plină de durere de
pe chipul tatălui său. Lucrurile merseseră prea departe. Amândoi spuseseră lucruri dureroase, cuvinte care
nu mai puteau fi niciodată luate înapoi. Însă, înainte ca Eliachim să poată vorbi, auzi în spatele lui vocea
tremurândă a lui Ierimot.
— Vă rog... nu vreau să mai fie vorbe de mânie şi de dezbinare în casa voastră din pricina mea.
Eliachim simţi cum i se strânge stomacul de ruşine.
 — Ierimot, îmi pare rău... eu...
Însă Ierimot îi făcu semn şi îl opri pe Eliachim.
— Iertaţi​mă, prieteni. Nu voiam nicidecum să trag cu urechea. M-am întors să vă spun ceva şi
v​am auzit strigând. Oftă greoi, iar ochii lui verzi şi trişti păreau mai îndureraţi ca niciodată.
— Dacă aş fi ştiut că voi crea o prăpastie între tată şi fiu, nu aş fi pus piciorul în casa voastră
niciodată. Aşa că, ascultaţi​mă, vă rog. Eliachim, până când voi muri voi crede că Iahve poate să răspundă
rugăciunii mele. Cumva, cândva, El va face imposibilul şi o va aduce pe Ieruşa înapoi. Chiar dacă Hilchia
ar fi de acord cu tine, deşi ştiu că nu e, nu mi​ar putea lua niciodată această încredinţare. Niciodată. Şi
Hilchia, dragul meu prieten, te rog să nu fii atât de aspru cu fiul tău. Lasă​l să se îndoiască de credinţa lui.
Lasă​l să-şi spună îndoielile. L-ai învăţat bine, atât cu cuvântul, cât şi cu fapta. Ce mult te invidiez,
Hilchia! Ce mult îmi doresc ca Eliachim să fi fost fiul meu!
Tăcerea apăsătoare umplu odaia. Eliachim îşi pironea mut privirea în pământ. Niciodată nu mai
trecuse printr​o ruptură atât de groaznică şi de nevindecat între el şi tatăl lui. Cel mai însemnat lucru în
viaţa lui Hilchia era credinţa, iar Eliachim pusese la îndoială acest lucru. Mai mult, îl numise şi făţarnic.
Ierimot rupse din nou tăcerea.
— Vă rog... iertaţi​mă că mă amestec, dar vă rog să vă împăcaţi, de dragul meu.
Eliachim îşi ridică încet privirea, fiindu​i teamă să îl privească pe tatăl lui şi să ceară iertarea pe
care nu o merita.
— Ava... îmi pare rău... începu el. Nu mai izbuti să spună nimic altceva, pentru că Hilchia îl
strânse cu putere în braţe.

Pe când era încă întuneric, Hefţiba se trezi din somn fără să ştie de ce. Simţi apoi o durere
sfâşietoare în pântece şi îşi trase genunchii la piept ca să​şi aline durerea. Când durerea se mai potoli,
rămase nemişcată pentru o clipă, ascultând în întuneric răsuflarea lui Ezechia care dormea lângă ea. La
scurtă vreme, durerea izbucni din nou pe negândite, mai puternică decât înainte. Era aşa cum îşi
închipuise ea mai înainte că trebuie să fie cu durerile naşterii, însă copilul nu trebuia să sosească aşa de
devreme. Teama clocotea înăuntrul ei.
Aşteptă să se domolească durerea, apoi se strecură încet jos din pat. Îl acoperi cu învelitoarea pe
soţul ei care încă dormea şi zări sânge îmbibat în aşternut. Cu un ţipăt, se prăbuşi pe podea lângă pat.
Ezechia tresări şi se ridică.
— Hefţiba, ce e? Ce s​a întâmplat?
Înainte să poată răspunde, durerea o străpunse din nou şi începu să ţipe. Ezechia aruncă
învelitorile la o parte şi se ridică din pat.
— Merab! Să vină cineva repede! strigă el.
Merab veni împleticindu​se din odaia ei, învelită cu o mantie. Când ajunse lângă Hefţiba, spuse
gâfâind:
— Oh, nu, doamna mea, doamna mea!
Alţi slujitori năvăliră în odaie şi o ridicară pe Hefţiba înapoi pe pat. Îl văzu pe Ezechia stând
deasupra ei, privind cutremurat şi încremenit. Merab îl apucă de mână şi îl îndemnă să iasă.
— Mai bine aţi pleca acum, Majestate.
Hefţiba simţi din nou durerea sfâşietoare şi începu să ţipe.
Ezechia se întoarse în odaia lui, dar nu mai putea adormi. – Dumnezeul meu, Te rog n​o lua şi pe
Hefţiba, şopti el. În noaptea întunecată, Ezechia privea afară pe fereastră, îngrijorat de soarta ei, tot
gândindu​se la sângele de pe aşternut. Se ruga lui Iahve să nu o ia de lângă el. Fusese atât de greu să
accepte moartea lui Zaharia, încât nu şi​ar fi putut închipui să o piardă pe Hefţiba. Îi era aşa de apropiată,
încât dacă ar fi pierdut​o s-ar fi smuls şi o parte din el. Hefţiba însemna pentru el mai mult decât oricine –
îi era confidentă, tovarăşă, iubită, prietenă. Cum ar putea trăi fără zâmbetul ei, cântecul ei, frumuseţea ei,
dragostea ei? O iubea. Nu recunoscuse niciodată aceasta, însă ştia că simţămintele lui sunt adevărate şi
era copleşit de gândul că ea ar putea muri. Ezechia se prăbuşi pe genunchi, sprijinindu​se în pumni şi
începu să se roage.
După răsăritul soarelui, Ezechia nu mai putu îndura agonia aşteptării. Se întoarse în odaia Hefţibei
şi bătu la uşă. Merab întredeschise uşa.
— Hefţiba e bine? Întrebă el.
— Da, domnul meu. Doarme. Va fi bine în câteva zile.
— Oh, mulţumesc lui Dumnezeu. i se înmuiară genunchii şi fu cuprins de uşurare.
— Însă copilaşul s​a dus. Îmi pare rău, Majestate.
Pentru o clipă, Ezechia părea că nu înţelege ce îi spune Merab. Se îngrijorase mult pentru Hefţiba
şi nu se mai gândise la copilaşul din pântecele ei. Deodată, îşi veni în fire.
— Lasă​mă s​o văd, Merab. Nu o voi trezi.
Ezechia se furişă în iatac şi se aşeză lângă patul ei. Hefţiba părea atât de firavă şi de palidă stând
culcată pe perne, însă îşi aduse aminte de cuvintele de încurajare ale lui Merab. Hefţiba va fi bine. Nu va
muri. Cu toate acestea încă mai simţea frica de a o pierde.
— Te iubesc, şopti el. Era uimit să​şi dea seama cât de mult o iubeşte. Hefţiba îşi flutură genele şi
deschise ochii. Lacrimile începură să​i şiroiască lin pe obraji.
— N-am vrut să te trezesc, şopti el. Îmi pare rău.
— Nu. Mă bucur că eşti aici.
— Cum te simţi? Era o întrebare nelalocul ei, însă nu ştia ce altceva să spună.
— Goală. Mă simt atât de goală. De parcă viaţa s​a scurs din mine şi nu mai sunt decât o scoică
goală.
 — Nu plânge... vom mai avea şi alţii. Vom mai avea...
Cuvintele lui păreau uşuratice şi seci, însă nu ştia ce altceva să spună.
— Nu pot să încetez să mă gândesc la copilaşul nostru, spuse ea blând, şi mă gândesc cum ar fi
arătat, dacă avea părul tău... ochii tăi...
— Hefţiba, nu mai spune cuvintele astea.
— Mi​au spus că era băiat.
Rămase uimit de vestea ei. Pentru prima dată pricepu că acel copil fusese o fiinţă, un copilaş viu,
fiul lui. Acum era mort. Ezechia ştia că amărăciunea Hefţibei era mult mai adâncă, dar în acea clipă
împărtăşea o mică parte din suferinţa ei împreună cu ea. Fiul lor era mort.
— Pot face ceva pentru tine, Hefţiba?
— Ţine​mă în braţe, te rog. Îşi întinse braţele subţiri spre el. Părea atât de copleşită de întristare,
atât de pierdută în mormanele de perne şi de cuverturi, încât inima i se frânse înăuntrul lui. Vedea cât de
mult are nevoie de el. Apoi, şovăi, aducându​şi aminte de altceva.
— Hefţiba, nu pot. Îmi pare rău.
— De ce nu? Ochii ei îl rugau fierbinte, însă el era nevoit să o respingă.
— Pentru că Tora interzice aceasta până... până când te vei simţi mai bine. Apoi, pentru încă şapte
zile.
Vedea cât de mult o rănesc cuvintele lui reci şi nemiloase.
— După aceea va trebui să mergi la preot şi să aduci doi porumbei, unul pentru jertfa pentru păcat
şi celălalt ca ardere de tot.
— Dar de ce? Cu ce am păcătuit? Este păcat că mi​am dorit ca fiul nostru să trăiască?
Ezechia nu ştia de ce Tora interzice acest lucru. Ştia doar că este scris.
— Tora spune...
— Copilul nostru a murit, iar tu îmi spui că am păcătuit? Unui astfel de Dumnezeu te închini?
Tulburarea glasului ei îi străpunse adânc inima.
— Nu, Hefţiba. Iahve nu este deloc aşa.
— Atunci de ce a îngăduit ca fiul nostru să moară? Poţi să​mi spui de ce? Şi de ce vrea să îi aduc şi
mai mult sânge? Cu ce am păcătuit?
Ezechia nu putea să​i dea niciun răspuns. Nu ştia ce să​i răspundă.
— Nu voi aduce o jertfă pentru păcat, spuse ea mâhnită. Nu am păcătuit.
Ezechia simţi că stomacul îi fremăta la fel cum el se lupta cu îndoielile lui. Încă nu putea înţelege
toate legile lui Iahve, ştia cum e să fii furios pe El şi ce simţi, când moartea îţi răpeşte pe cineva drag.
Însă, în cele din urmă, trebui să se resemneze cu pierderea şi să primească aceasta ca fiind voia lui
Dumnezeu, fie că înţelegea, fie că nu. Hefţiba va trebui să facă la fel.
El îşi pironi privirea în pământ, prea ruşinat să o privească în ochi. Se temea că Hefţiba ar putea
vedea dincolo de ascultarea desăvârşită pe care o arăta şi ar descoperi îndoielile şi întrebările ce îl
frământau. Tânjea să se apropie de ea, să o ia în braţe şi să îi aline durerea, însă, dacă ar fi atins​o, ar fi
rămas necurat până seara. Nu ar mai fi putut să se închine în Templu în acea zi. Ca rege al lui Iuda,
trebuia să conducă adunarea de obşte la încheierea Sărbătorii Corturilor.
Stătea lângă patul Hefţibei, sfâşiat între dragoste şi datorie. Apoi, când în depărtare se auzi sunetul
şofarului care chema poporul la închinare, Ezechia se întoarse şi ieşi din odaie.

PARTEA A DOUA

De aceea Domnul S-a mâniat foarte tare împotriva lui Israel şi i​a îndepărtat de la Faţa Lui. – N-a
rămas decât seminţia lui Iuda: şi chiar Iuda nu păzise poruncile Domnului, Dumnezeului lui, ci se luase
după obiceiurile rânduite de Israel. – Domnul a lepădat tot neamul lui Israel; i​a smerit, i​a dat în mâinile
jefuitorilor şi a sfârşit prin a​i izgoni dinaintea Feţei Lui.
2 Împăraţi 17:18-20

17

Odată cu lăsatul serii, când lumina palidă a candelelor miji în casele de sub fereastra palatului,
întunericul se aşternu şi peste sufletul Hefţibei. Îşi aducea aminte de întâmplări dragi împreună cu familia
ei de când era copil şi îşi închipui că astfel se întâmpla şi în căminele din cetate. Familiile se adunau la
cină, cu feţele radiind de bucurie la lumina candelelor şi îşi împărtăşeau unul celuilalt cele petrecute peste
zi. Apoi, copiii, proaspăt îmbăiaţi şi somnoroşi, erau trimişi în paturile lor la culcare.
Dacă fiul ei ar fi trăit, ar fi avut trei ani acum şi poate că într​o vreme ca aceasta l​ar fi legănat să
adoarmă, cântându​i un cântec de leagăn. Însă copilul ei murise, iar Hefţiba rămăsese cu braţele goale.
— Doamna mea, nu îţi face bine aerul răcoros de seară, spuse Merab. Vei răci. Haide, dă​mi voie
să aprind focul.
Hefţiba închise obloanele şi plecă de la fereastră. O privi pe slujnica ei cum se chinuia să aprindă
focul în mangal, suflând zgomotos cărbunii până se aprinseră.
— Gata, am izbutit. Poate că se va încălzi până când vine regele.
Merab se plimbă de colo​colo prin odaie, umflând pernele şi îndreptând covoraşele, apoi se opri să
o privească pe Hefţiba.
— Ce e, doamna mea? Ce s​a întâmplat?
 — Oh, Merab, sper ca soţul meu să fie ocupat şi să nu mai vină astăzi.
— Doamna mea! De ce ţi​ai putea dori aşa ceva?
Hefţiba îşi eliberă amărăciunea din suflet şi izbucni în lacrimi.
— Pentru că sunt la rânduiala femeilor iarăşi.
— Oh, să nu începi să plângi. Ochii ţi se vor înroşi şi se vor umfla. Trebuie să sosească regele în
orice clipă.
Merab îi şterse uşor lacrimile cu o batistuţă.
— Nu vreau să​i spun, M£rab. Mi​e atât de frică...
— Frică de ce?
În disperarea ei, Hefţiba îşi dezvălui frica ei cea mai mare.
— Dacă se va despărţi de mine?
Merab o privi neîncrezătoare.
— Ce? Să se despartă? Dar regele este îndrăgostit de tine, doamna mea! Nu vezi cum te priveşte,
cum ochii lui nu se mai deslipesc de tine? Mai degrabă şi​ar tăia o mână decât să se despartă de tine!
Hefţiba ştia că Ezechia o iubeşte. În cei trei ani de când copilaşul lor murise, simţise dragostea lui
care creştea şi se adâncea tot mai mult, iar el îi mărturisise de multe ori aceasta.
— Va fi nevoit să se despartă de mine, Merab. Pentru că sunt stearpă. Nu​i pot dărui un moştenitor.
— Nu eşti stearpă! Nici să nu te gândeşti la una ca asta!
— Atunci de ce nu pot rămâne însărcinată? După atâta vreme?
Merab o cuprinse pe Hefţiba în braţe şi începu să o mângâie ca şi pe un copil.
— Ssst... nu mai fi supărată, draga mea. Vei rămâne însărcinată din nou. Ştiu asta. Regele Ezechia
te iubeşte prea mult ca să se despartă de tine.
— Dar dacă nu îi voi da un moştenitor, va trebui să se despartă de mine. Este o ocară foarte mare
ca regele să nu aibă niciun urmaş la tronul său.
— Îşi poate lua oricând o altă soţie sau ţiitoare...
— Dar nu va face asta. Legea lui Iahve nu îi îngăduie să aibă mai mult de o singură soţie. Iar
seminţia lui David trebuie să propăşească.
— Însemni mult mai mult pentru el decât acea lege învechită şi fără noimă, spuse Merab,
ştergându​i ochii umezi. Însă Hefţiba îşi aduse aminte că în noaptea în care copilaşul lor murise el refuzase
să o ia în braţe şi ştia că Merab nu are dreptate.
— Gata cu plânsul, spuse Merab. Vine soţul tău. Faţa ta va fi toată răvăşită.
Hefţiba încercă să se adune, stăpânindu​şi lacrimile ce îi brăzdau faţa. Se stropi cu apă rece, apoi o
lăsă pe Merab să îi pieptene părul lung şi gros. După câteva minute recunoscu bătaia în uşă a soţului ei şi
îşi ridică privirea. Ezechia stătea în dreptul uşii, cu trupul robust şi umerii laţi. Părea atât de măreţ în
mantia lui auriu​purpurie. Era atât de chipeş când zâmbea, încât tânjea să alerge la el, să simtă îmbrăţişarea
şi mângâierea braţelor sale puternice. Dar ea se trase la o parte.
— Este împotriva Legii să mă atingi, domnul meu. Ura Legea lui Iahve pentru că o făcea să se
simtă ca şi o leproasă, fiindcă îi interzicea chiar lucrul de care avea nevoie cel mai mult. Legea crea de
data aceasta o prăpastie între ea şi soţul ei, iar Hefţiba se temea ca nu cumva într​o zi aceasta să fie pricina
care​i va despărţi pentru totdeauna.
— Nu încălcăm Legea dacă vorbim, murmură Ezechia.
Hefţiba îl privi şi recunoscu dragostea din ochii lui, la fel cum îi spuse Merab.
— Îmi pare rău că te dezamăgesc, domnul meu.
— Ţi​am mai spus, Hefţiba. Pentru mine nu contează asta. Avem tot restul vieţii înainte să putem
avea copii. Iahve ne​a promis un fiu.
Hefţiba se trase îndărăt. Ea nu mai aduse jertfa pentru păcat ce i se ceruse, învinovăţindu-L pe
Iahve pentru moartea copilului ei. Îi era teamă ca nu cumva Iahve să o fi pedepsit să rămână stearpă
pentru că încălcase Legea. Totuşi refuza cu încăpăţânare să aducă în dar şi mai mult sânge. Iahve îi luase
copilul şi era de​ajuns.
Ezechia se aşeză aproape de foc şi îşi întinse mâinile deasupra cărbunilor să se încălzească. Când
îşi ridică privirea, zări pe chipul lui o urmă de frământare. Hefţiba uită într​o clipă toate promisiunile lui,
încredinţată fiind că el îşi pusese în gând să o părăsească.
— Ce s​a întâmplat, domnul meu?
— Sunt îngrijorat de o veste pe care am primit​o din Israel în după​amiaza aceasta. Asirienii s​ar
putea să pornească la luptă din nou. Cu fiecare an ce trece, împărăţia lor se măreşte şi se pare că nu se vor
mulţumi până când nu vor cuceri fiecare popor până în Egipt. Problema este că drumul spre Egipt străbate
ţara noastră.
— Ce vei face dacă vor năvăli peste noi?
— Ei bine, voi avea de ales: pot încerca să le ţin piept sau pot să îi domolesc alăturându​ne
împărăţiei lor şi să devenim iarăşi o ţară sub stăpânire.
— Pe care o vei alege?
— Nu ştiu. Pe niciuna, doar dacă voi fi nevoit. Războiul nu a început încă, însă zvonurile spun că
nimic nu​i mai poate opri, spuse el, încleştându​şi pumnii în timp ce vorbea.
Ascultându​l, Hefţiba privea la crestăturile adânci de pe chipul lui şi simţea primejdia în care se
aflau, însă nu putea să se îngrijoreze pentru o viitoare cotropire închipuită, din partea unui vrăjmaş de
departe. Gândul i se îndrepta doar la braţele ei goale ce tânjeau să primească îmbrăţişarea lui.
— Îmi pare rău, Hefţiba, spuse el, privind​o. N-am vrut să te împovărez cu problemele mele. Poate
că zvonurile nu sunt adevărate. Poate că asirienii vor face cale întoarsă şi se vor îndrepta din nou spre
casă.
 — Nu m​ai împovărat, domnul meu. Nu din această pricină eram îngrijorată.
— Ce s​a întâmplat, iubirea mea? De ce eşti tristă astă seară?
Lacrimile scânteiau în ochii ei năpădiţi de plâns.
— Sunt doar... dezamăgită. Asta e tot. Mă gândeam că poate acum... luna aceasta...
Când Ezechia se întoarse spre ea, Hefţiba se gândi pentru o clipă că o va lua în braţe şi va deveni
necurat de bunăvoie de dragul ei. Însă el se opri înainte să o atingă. Braţele îi atârnau pe lângă corp.
— Pot să fac ceva pentru tine? Întrebă el neajutorat.
Nu dorea să​i ceară să o ţină în braţe ştiind că dacă l​ar fi silit să aleagă între ea şi Dumnezeul lui, ea
nu ar fi câştigat niciodată, îşi şterse pe furiş lacrimile.
— Nu, domnul meu.
— Eşti sigură? Hefţibei i se părea că povara domniei atârna greoi pe umerii lui şi se simţea
străpunsă de vină. De data aceasta Ezechia era cel care avea nevoie de mângâiere, nu ea. Încercă să îi
zâmbească.
— Vrei să​ţi cânt, domnul meu?
— Da, mi​ar plăcea.
Îşi luă lira şi începu să​i cânte unul dintre cântecele lui preferate. Însă, în mijlocul cuvintelor şi al
melodiei, tristeţea şi deznădejdea învălui sufletul ei. Se opri, nemaiputând isprăvi şi îşi acoperi faţa.
— Hefţiba... crezi că ar fi mai bine să plec? o întrebă el duios.
Dorea să strige: Nu, nu pleca. Ia​mă în braţele tale! Însă nu o făcu.
— Da, domnul meu, spuse ea în schimb. Îl auzi ridicându​se şi plecând în linişte, închizând uşa în
urma lui.

Ieruşa se aşeză pe genunchi înaintea vetrei şi măcină încet, între pietre, grâul pentru făină. În zare,
soarele picta cerul cu umbre fine roze şi purpurii, însă Ieruşa de​abia dacă băga de seamă ce se petrece în
jur, măcinând odată cu grâul ura şi amărăciunea dinăuntrul ei. Aceasta era ultima zi pe care o petrecea în
acea tabără. Cetatea care fusese asediată de mai bine de doi ani în cele din urmă se năruise. Ca într​un vis,
Ieruşa privise miile de oameni neajutoraţi, femei şi copii bătuţi până la moarte, decapitaţi, torturaţi, traşi
în ţeapă, jupuiţi de vii sau duşi în robie.
Ieruşa simţea că îşi va pierde minţile în curând dacă va mai continua să trăiască mult timp în
mijlocul acelei sălbăticii. Vedea deja primele semne ale nebuniei, fiindcă sufletul ei era zdrobit în fărâme
ca şi o buturugă putrezită. De când Iddina îi omorâse pruncul, nu mai zâmbea, nu mai râdea, nici nu mai
simţea vreun alt simţământ afară de frică şi ură. Se gândea la amărăciunea de gheaţă a Marei, la trăsăturile
ei aspre şi neprietenoase şi ştia că începe să devină la fel ca şi ea. Asirienii nu o priveau pe Ieruşa ca pe o
fiinţă omenească – era doar obiectul lor, o jucărie pe care să o folosească şi, apoi”, să o arunce. Mai mult,
îi era frică să nu rămână grea din nou. Nu putea să​şi omoare copilul în pântece, la fel cum făcuse Mara,
însă nu putea nici să mai suporte chinul de a vedea cum copilul îi e smuls din braţe. În scurt timp, ar fi
silită să aleagă, însă amândouă alegerile îi stârneau fiori.
Turnă făina cernută în covată, scoase încă o mână de grâu pe care o aşeză între pietre şi începu să
macine. Ziua următoare se desfăceau corturile, iar armata va mărşălui fără oprire mai departe, ca să
nimicească încă o ţară şi să robească alt popor neajutorat. La fel şi viaţa Ieruşei trebuia să se macine mai
departe fără nădejde, neavând de ales decât să se supună prădătorilor ei sau să moară. Nu mai ştia de ce
îşi doreşte să trăiască şi îşi amintea adesea cuvintele Marei, de când sosise pentru prima dată în tabără:
Mori, proastă mică! Mori cât mai ai şansa să mori repede! De ce oare n​o ascultase?
Ieruşa măcină a doua grămadă de făină şi o turnă în albie. Îi era de ajuns pentru a frământa aluatul,
de îndată ce Mara se întorcea cu apa. Însă, când Mara se întoarse grăbită de la izvor cu ulciorul de apă,
citi pe chipul ei o urmă de mâhnire.
— Ce s​a întâmplat? o întrebă Ieruşa.
— Am aflat unde va porni la luptă oştirea asiriană.
Mara aşeză ulciorul pe jos, se prăbuşi pe genunchi şi bâigui:
— Vor invada Israelul. Şi de data aceasta nu vor trimite numai trupe care vor iscodi ţara, ci vor
trimite întreaga oştire.
Ieruşa amuţi. Vestea că avea să vadă cu ochii ei nimicirea sălbatică a patriei şi a poporului ei izbea
sufletul ei care era prea împietrit să mai simtă durerea. Pentru o clipă aproape că vedea din nou dealurile
verzi şi domoale ale Israelului, frumoasa vale a Iordanului şi sclipitoarea Mare a Galileei. Închise, apoi,
ochii să nu îşi închipuie nimicirea ce o vor aduce asirienii.
În toţi aceşti ani, în ciuda a tot ce​i stătuse împotrivă, Ieruşa nutrea o nădejde în inima ei – precum
o sămânţă firavă – nădejdea că într​o zi se va întoarce acasă şi îşi va revedea familia. Acea nădejde îi
hrănea dorinţa arzătoare de a supravieţui. Cu toate acestea, asirienii ameninţau acum cu moartea întregul
Israel. Căminul şi familia ei vor fi distruse pentru totdeauna. Mugurele plăpând de speranţă al Ieruşei se
ofili şi pieri, odată cu dorinţa ei de a​şi trăi viaţa. Reuşise să trăiască fără dragoste, însă n​ar putea niciodată
să supravieţuiască fără nădejde. În cele din urmă, îi fusese distrus şi singurul lucru care îi mai rămăsese
Ieruşei.
În tăcere, Ieruşa făcu o scobitură în mijlocul făinii, adăugă apă şi ulei de măsline şi începu să
frământe. Aşa precum aluatul lua formă în mâinile ei, în inima ei se contura o hotărâre limpede. Nu voia
să trăiască şi să ia parte la nimicirea Israelului şi la înrobirea poporului ei. Nu mai putea îndura nici​o zi
din viaţă fără nădejde.
Pe când soarele se înălţa tot mai sus pe cer, Ieruşa trebăluia lipsită de vlagă, fără să ia în seamă ce
se petrece în jurul ei. Împachetă vasele şi proviziile de mâncare şi, după ce îşi strânse cortul, Ieruşa
încercă să se hotărască cum şi unde avea să​şi pună capăt zilelor.
 Spre seară, când mai avea de aşezat în car cortul ei şi aşternuturile, Ieruşa se hotărî. Dorea să
moară chiar la noapte când una dintre căpetenii va veni în cortul ei. Întotdeauna îşi aduceau armele cu ei
şi le ţineau la îndemână, ca şi când ar putea fi oricând trădaţi unul de celălalt. Dacă se mişca iute, ar putea
lua unul dintre cuţitele lor şi să se omoare înainte ca ei să o poată opri.
O ajută pe Mara să pregătească cina, însă ea nu putu mânca. Stând faţă în faţă cu necunoscutul,
era năpădită de fiori de groază. Privise mii de ucideri, însă acum venise rândul ei şi se întreba cum avea să
fie. Totuşi, îşi spunea ea, moartea nu poate fi mai rea decât viaţa pe care o trăiesc acum.
Mâinile îi tremurau necontenit în timp ce o ajuta pe Mara să spele vasele după cină şi să
împacheteze oalele de gătit. Apoi, Ieruşa se întoarse în cortul ei şi rămase să aştepte. Pentru prima dată de
când o răpise Iddina, îşi dorea ca una dintre căpetenii să vină în cortul ei în noaptea aceea. Lunga
aşteptare părea că nu se mai sfârşeşte şi simţea paravanul întunecat al cortului plutind ameninţător
deasupra ei precum un giulgiu. Strânse lângă obraz pătura copilaşului ei ca să prindă curaj, ştiind că în
curând va fi alături de fiica ei în moarte.
În cele din urmă, Ieruşa auzi paşi apropiindu​se de cort. Îşi ţinu răsuflarea. Când uşa se deschise, o
rafală de vânt rece năvăli în cortul înăbuşitor. Iddina stătea în faţa uşii, cu trupul lui puternic şi vânjos.
I se părea potrivit ca Iddina să fie acela care o priveşte cum moare, fiindcă el fusese şi cel care o
răpise cu mult timp în urmă. Nu​şi dorea decât să​l fi lăsat să o omoare în acea primă zi, în loc să îi
lungească zilele în toţi aceşti ani. Iddina ocoli cortul şi se bălăngăni înspre ea. Putea spune din felul în
care se clatină şi din mersul lui şovăielnic că băuse. Ieruşa era mulţumită fiindcă băutura îi încetinea
mişcările şi, astfel, nu putea să o oprească.
Privi îndelung spre cuţitul lui strâns la cingătoare. În fiecare dimineaţă îl ascuţea pe piatra de
şlefuit ca să​şi poată păstra lama tăioasă. Ura sunetul acela teşit şi scrâşnit al metalului care atingea piatra,
însă acum era mulţumitoare pentru osteneala lui. Dorea ca el să se grăbească şi să​l ia în mâini. Era gata.
Prinse îndeajuns curaj. Măcar de l​ar fi aşezat undeva să poată ajunge la el.
Îşi aduse aminte că nu trebuie să şovăie, ci să înfigă cuţitul cu putere şi cât mai adânc. Sinuciderea
ei l​ar înfuria pe Iddina şi, dacă n​ar muri pe loc, el i​ar prelungi moartea ca să o tortureze. Pentru el, Ieruşa
nu avea niciun drept să se omoare – acest privilegiu îi aparţinea doar lui.
Însă, în seara aceasta, Iddina nu se grăbea. În ochii lui se citea o scânteire pizmaşă ca şi când ar fi
râs de o glumă pe care numai el o ştia. Se prăvăli lângă ea, atât de aproape, încât îi simţea răsuflarea pe
faţa ei şi mirosul vinului de struguri pe care îl băuse. Ieruşa simţea că se înăduşeşte. Gândul acela
chinuitor îi ţiuia în urechi, însă se silea să fie răbdătoare. Nu putea să pună mâna pe cuţit până ce el nu​l
aşeza jos. Oare de ce nu​l scotea? Îi era teamă să​l privească, teamă că el va citi în ochii ei legământul pe
care îl încheiase cu moartea.
— Am o surpriză pentru tine, căţeluşul meu, spuse el într​un târziu.
Ieruşa se gândi la trofeele lui însângerate care atârnau afară agăţate de ramurile copacilor şi începu
să tremure. El îi apucă faţa între palmele lui aspre, silind​o să îşi întoarcă privirea spre el.
— Nu ştiu dacă ar trebui să​ţi spun în noaptea aceasta despre surpriza mea sau să te las să aştepţi
până mâine.
Ieruşa ştia că nu va mai vedea niciodată ziua de mâine. Privi în ochii lui negri, necruţători şi când
ea îi răspunse, Iddina rămase uimit de sfidarea din glasul ei.
— Spune​mi acum.
Iddina zâmbi cu dinţii lui ascuţiţi ca de lup.
— Mai bine te​ai bucura de ultima ta noapte cu mine...
Ultima noapte? A aflat deja! Cumva Iddina reuşise să îi citească gândurile! De aceea încă mai
purta pumnalul la el.
— ... pentru că mâine îţi voi da drumul.
Pentru o clipă Ieruşa simţi cum inima i se opreşte în loc. Cu siguranţă înţelesese greşit. Nu vorbea
limba lui atât de bine. Trebuia să fie o greşeală.
— Ce ai spus? Îngăimă ea.
— M-ai auzit. Mâine vei fi liberă. Liberă ca şi o pasăre... să zbori spre cuibul tău.
Ieruşa îşi înăbuşi strigătul. Iddina minţea. Era o minciună – o glumă oribilă, crudă. Iddina n​ar
elibera​o niciodată. Cumva aflase de planul ei şi puse la cale această amăgire ca să o oprească să se
omoare. De abia mai putea suferi zbârnâitul ce răsuna necontenit în auzul ei. Apoi, încet, aproape fără
vlagă, Iddina îşi scoase cingătoarea şi aşeză pumnalul lângă rogojina pe care dormea. Mânerul lustruit
sclipea. Era chiar la îndemâna ei. Putea să​l apuce oricând.
Dar dacă Iddina spunea adevărul? Dacă mâine dimineaţă, dintr​un oarecare motiv, o va elibera?
Ieruşa tresări când Iddina îi mângâie obrazul cu mâna​i aspră.
— De ce priveşti atât de trist, dragul meu căţeluş? Vestea mea nu te face fericită?
Ea clătină din cap.
— De ce nu? Ai vrea mai degrabă să rămâi aici cu mine?
Stomacul i se întorcea pe dos de silă. Privi la pumnal, ca să ştie că e încă acolo.
— Nu cred că m​ai elibera, spuse ea.
Fără să mai stea pe gânduri, Iddina o lovi cu pumnul în faţă, iar ea se prăvăli pe spate într​o latură a
cortului. Zăcu acolo înfricoşată, cu obrazul pulsând de durere.
— Cum îndrăzneşti să mă faci mincinos? Îşi ridică mâna din nou.
— Nu! Îmi... îmi cer iertare... mişcându​şi cu greu falca ce o durea. N-am vrut să spun asta. Mă
întrebam doar din ce pricină. De ce îmi dai drumul?
Iddina lăsă pumnul jos şi o privi atent, întrebându​se dacă să îi spună sau nu.
— Pentru că mă vei ajuta să fiu înălţat în rang, căţeluş prost.
 Fără nici​o altă lămurire o apucă de braţ şi o trase spre el.
Câteva ore mai târziu, Ieruşa stătea în întuneric cugetând la cuvintele lui, întrebându​se ce vruse să
spună şi ce trebuia să facă mai departe. În cele din urmă, Iddina adormi lângă ea. Pumnalul era aşezat
dincolo de el şi putea să​l folosească. Era timpul să​şi ducă la îndeplinire planul.
Dar dacă spunea adevărul? Dacă într​adevăr peste câteva ore avea să fie liberă din nou? Ieruşa
rămase trează aproape întreaga noapte ce părea să nu se mai sfârşească, întrebându​se ce vruse Iddina să
spună şi întrebându​se ce ar trebui să facă.
Apoi, când zarea începea să se lumineze şi şacalii se strecurau înapoi spre vizuinele lor, Ieruşa îşi
dădu seama că acea licărire de nădejde cu care Iddina o momise fusese îndeajuns pentru ea. Dorinţa de a
supravieţui se strecurase din nou în inima ei. Avea să mai trăiască încă o zi.

Ierimot se opri din lucru şi, rezemându​se în sapă, urmări un alt convoi de fugari ce trecea huruind
pe drum, pe lângă moşia lui. Numără patru... cinci... şase care încărcate cu unelte, copii, ulcioare şi
merinde şi şase ţărani cu nevestele lor care mergeau alături, trudiţi.
Apoi, Ierimot luă din nou sapa şi plivi buruienile care încolţiseră în petecul lui de grădină. Nu se
mai grăbea să treacă dealurile şi să ajungă la drum să îi întâmpine pe drumeţii ce treceau pe acolo. Ei i​ar
fi povestit aceleaşi lucruri pe care le auzise de la alţii în ultimele câteva săptămâni: asirienii strângeau
rândurile ca să năvălească în Israel. Cu toţii fugeau să scape, unii în cetatea întărită a Samariei, alţii
părăsind Israelul cu totul, plecând înspre miazăzi, în ţara lui Iuda. Dacă l​ar fi întâlnit, ei ar fi stăruit de el
să li se alăture, să scape cât încă se mai poate.
În vreme ce ţara lui trecea printr​un timp de mari frământări, Ierimot privea cum zilele liniştite de
semănat şi de recoltat pe vechea lui parcelă se apropiau de sfârşit. Ca şi tremurul dinaintea unui cutremur,
mulţimile de fugari aveau să fie urmate în curând de o gloată şi mai mare de oameni. Nu mai rămânea
nici​o speranţă pentru Israel. Ierimot trebuia să hotărască ce va face mai departe. Pe acest pământ se
născuse, dar, dacă va rămâne aici, fără​ndoială va muri şi el.
După ce convoiul trecu, Ierimot zări într​o dâră şerpuită de praf un om singuratic ce sosea încet pe
drumul dinspre miazăzi. Când bărbatul se apropie, Ierimot îl recunoscu pe fratele lui mai mic, Saul. Se
grăbi la fântână să​l întâmpine şi scoase o găleată cu apă proaspătă.
— Oh, mulţumesc, spuse Saul, trudit. Ţinu burduful cu apă de băut cu stângăcie între mâna
dreaptă şi ciotul urât al mâinii lui stângi. După ce îşi potoli setea, îşi înclină capul pe spate şi se stropi cu
apă. Ierimot bănui de ce venise Saul. Rămaseră în tăcere, fără să se grăbească niciunul dintre ei să înceapă
vorba.
Saul mai luă o înghiţitură de apă şi îşi şterse buzele.
— Nu mai putem aştepta, Ierimot. Va trebui să plecăm până nu e prea târziu.
— Mai aşteptăm încă o săptămână.
— Ai spus că este ultima săptămână şi săptămâna trecută. Nu mai putem aştepta. Îşi freca ciotul
mâinii, neliniştit, în timp ce vorbea.
— Dar Ieruşa? Poate că va...
— Ieruşa a murit. Nu ţi​ai dat seama încă?
Ierimot nu îi răspunse. Acelaşi lucru i​l spusese şi Eliachim, însă Ierimot nu putea crede. Ştia că
fiica lui e încă în viaţă. Ştia pur şi simplu.
Saul oftă adânc, obosit parcă să repete aceleaşi vorbe la nesfârşit.
— Ascultă, Ierimot. Asirienii ne vor omorî şi pe noi dacă nu ne vom adăposti cât de repede într​un
loc sigur.
— Dar cum mă va mai găsi Ieruşa dacă...
Saul nu mai aşteptă ca Ierimot să încheie. Oftă adânc şi sui povârnişul spre casa lui Ierimot. Hodeş
ieşi în prag să​l întâmpine.
— Nu mai e timp de aşteptat, îi spuse Saul lui Hodeş. Te rog fă​l să judece limpede.
— Ia​le atunci pe soţia şi pe fiica mea cu tine, spuse Ierimot, ce venea înapoia lui. Am hotărât să o
aştept aici pe Ieruşa.
— Chiar dacă asirienii o ţin pe Ieruşa, chiar dacă ea e încă în viaţă, cum ai putea să o salvezi? Nu
vrei să​ţi vii în fire? Gândeşte​te. Sunt mii şi mii.
— Iahve a făgăduit...
— Destul. Am auzit deja toate astea. Acum e timpul să fugim să ne adăpostim. Vino cu mine,
Ierimot, şi vei salva ce a mai rămas din familia ta!
Ierimot tăcu. Era îngrijorat pentru Hodeş şi pentru Maaca şi totuşi se temea că Ieruşa se va
întoarce şi va găsi o casă goală.
— Da sau nu? spuse Saul. Pentru Numele lui Dumnezeu, nu ştii îndeajuns de multe încât să
renunţi?
— Cum să renunţ la fiica mea?
— Eu mi​am pierdut amândouă fiicele. Tu încă mai ai una. Nu vrei să o salvezi?
Maaca apăru deodată din umbra casei întunecate şi îl cuprinse pe Ierimot de mijloc cu braţele ei
subţiri. Avea aproape cincisprezece ani şi, în curând, avea să devină femeie, însă rămase zveltă şi
subţirică.
— Nu putem pleca încă, ava. Trebuie să o aşteptăm pe Ieruşa.
Saul suspină adânc şi îl preveni pe fratele lui.
— Voi mai aştepta încă două zile, Ierimot. Două zile, atât. Chiar dacă Ieruşa se va întoarce acasă
sau nu, va trebui să plecăm a treia zi. Vei avea timp îndeajuns ca să încarci totul şi să ne întâlnim în
Dabeşet.
 — Da. Da. Bine. Ierimot îşi trăgea barba privind în ochii mâhniţi ai fratelui său.
— Te​ai gândit încotro ar trebui să ne îndreptăm?
— Va trebui să ieşim din Israel, spuse Saul. Chiar şi Samaria nu va fi un loc sigur dacă asirienii o
vor ataca. Cred că ar trebui să mergem spre miazăzi, în Iuda.
Ierimot încuviinţă.
— Am prieteni acolo – Hilchia negustorul şi fiul lui. Poate că ne vor ajuta să ne reaşezăm undeva
– la marginea cetăţii.
— Da, mi​ai mai vorbit despre Hilchia. Este un plan bun.
Saul întinse mâna şi o mângâie pe Maaca pe obraz, în timp ce ea îşi îmbrăţişa tatăl.
— Mi​e dor de fetele mele, spuse el. Apoi, privi spre Ierimot care stăruia de el fierbinte. Încă două
zile, Ierimot. Dacă nu vei fi în Dabeşet pe atunci, va trebui să plec fără tine.

18

Când primele raze ale dimineţii se strecurau prin cusăturile cortului, Iddina se zvârcoli în somn şi
apoi se trezi. Cu o mişcare iute, îşi apucă pumnalul şi îl încinse la brâu. Ieruşa ştia că trecuse prilejul de
a​şi curma viaţa într​un mod rapid. Era amorţită de istovită ce era. Rămăsese trează aproape întreaga
noapte, întrebându​se ce însemnau cuvintele lui Iddina, încercând să​şi închipuie din ce pricină ar dori să o
elibereze.
Ieruşa se ridică din aşternutul de paie şi începu să pregătească micul​dejun, să macine grâul pentru
făină şi să frământe aluatul lipicios. Se simţea ameţită, iar falca unde o lovise el îi era umflată şi o durea.
Tabăra era cuprinsă de forfotă, întrucât armata se pregătea să pornească la luptă cu Israel, însă Ieruşa
de​abia băga de seamă ce se întâmpla în jurul ei. Privind la pâinişoarele subţiri şi rotunde care se coceau
pe bucăţile de cremene, mintea îi era hăituită de speranţa deşartă că ar putea fi eliberată. Asirienii se
bucurau de lupta ce chinuia mintea victimelor lor şi poate că de aceea şi Iddina născocise această
minciună. Era felul lor cel mai crud de tortură. Ieruşa se îmbărbătă ca să nu se lase cuprinsă de
deznădejde, jurând să nu​l lase pe Iddina să o vadă suferind din cauza minciunilor lui.
După ce pregăti masa, Ieruşa o ajută pe Mara să întindă rogojina pe pământ, sub copac şi să aşeze
bucatele înaintea căpeteniilor. Apoi, se aşeză lângă ea să alunge muştele negre care roiau peste tot. Când
Iddina şi celelalte căpetenii se apropiară de ea, Ieruşa îi văzu râzând şi şoptind pe ascuns, aruncând priviri
curioase către ea.
Mara, care plesnea muştele, se opri cu mâna ridicată.
— Pun ceva la cale, spuse ea. Ceva diabolic.
Inima Ieruşei începu să bată gata să​i sară din piept, totuşi era hotărâtă să nu îşi dezvăluie frica, şi
nici speranţa. Căpeteniile se aşezară şi, când Ieruşa îi aduse lui Iddina bucatele pe masă, el o apucă brusc
de mijloc.
— Eşti gata să zbori, ciocârlia mea? spuse el rânjind.
Ieruşa ar fi vrut să strige la el. Tatăl ei întotdeauna o numea ciocârlia lui veselă. Cum îndrăznea
Iddina să folosească aceste cuvinte? Ura răbufni în ea şi îşi pironi privirea în pământ, privind la picioarele
ei goale.
— Da, domnul meu. Sunt gata! spuse ea.
Iddina şi ceilalţi izbucniră într​un râs zgomotos şi batjocoritor, iar Ieruşa simţi cum un hohot de
plâns îi zbuciuma în piept. Iddina o minţise. Nu o vor elibera niciodată. Trebuia să fi murit noaptea
trecută cât încă mai putea. Privi spre el.
— Atunci du​te şi strânge​ţi lucrurile, ciocârlia mea! Iddina arătă spre cort. Curând va fi timpul să
zburăm.
Una dintre căpetenii mormăi ceva apoi toţi izbucniră în râs. De ce o chinuiau în felul acesta? De
ce să o amăgească cu speranţa eliberării dacă nici nu le trecea prin gând să facă asta? Erau maeştri ai
torturii care îşi savurau jocul.
Ieruşa zori spre cortul ei ca să se ferească de privirile lor zeflemitoare, apoi privi în jur,
întrebându​se ce să împacheteze. Aceasta cu siguranţă făcea parte din jocul lor, silind​o să se pregătească,
apoi batjocorind​o din nou. Mai mult, ce ar putea lua cu ea? Avea doar rochia aspră şi strâmbă pe care o
purta şi pătura zdrenţuită cu care o înfăşase odată pe fiica ei. Cu toate acestea, ştia că ei o vor sili să joace
jocul lor crud până la sfârşit.
Desfăcu cu grijă pătura şi împachetă nişte mâncare în ea: pâinea pe care o frământase cu o zi
înainte, o bucată de brânză, o prăjitură cu curmale, o bucată de carne afumată şi uscată şi o mână de
smochine. Umplu un burduf mic cu apă. Era îndeajuns pentru trei sau patru zile, chiar o săptămână dacă o
drămuia bine. Apoi, păşi din nou afară să dea piept cu cei care o torturau. Acum nu mai râdeau, ci se
ciorovăiau straşnic.
— Vrei să laşi şi mai mult din aurul tău preţios? strigă Iddina.
— Pune mizele cât de mari vrei, Iddina. Dar dacă vei paria totul, vei pierde totul!
— Atunci voi creşte pariul tău! Pentru că ştiu că nu voi pierde! Iddina se întoarse către Ieruşa. N-
am dreptate, drăguţa mea? Eşti talismanul meu norocos, nu​i aşa?
Bărbaţii se ridicară în picioare şi o conduseră pe Ieruşa spre tabără în locul unde îşi aveau corturile
pedestraşii. Preţ de o jumătate de ceas, căpeteniile o purtară prin faţa rândurilor aşezate. Ieruşa nu putea
pricepe ce fel de joc nemilos jucau. Se simţea tulburată şi năucită văzând miile de ochi negri şi reci ce îşi
opreau îndelung privirea asupra ei, încercând parcă să​şi întipărească în minte chipul ei.
Apoi, dintr​odată, totul căpătă sens. Ieruşa aproape că începu să urle când îşi dădu seama, cu
groază, de planul lor. O eliberau doar ca să o vâneze din nou! Ea era obiectul pariului lor. Căpetenia care
o prindea probabil câştiga înălţarea în rang despre care Iddina îi spusese seara trecută.
Ieruşa simţi că se scufundă în ape reci şi întunecate. Ei aveau să o hăituiască şi să o vâneze ca pe
un animal sălbatic doar pentru desfătarea lor, apoi aveau să o prindă din nou. Cât de mult ar putea spera să
rămână în libertate când patru cete de soldaţi asirieni erau în urma ei şi o căutau? Ar fi vrut să ţipe. De ce
nu îşi curmase viaţa noaptea trecută aşa cum plănuise? De ce nu îşi dăduse seama că Iddina plănuia ceva
oribil? Ştia că firea lui rea n​ar putea niciodată să se îndure de cineva. Însă, înainte să se dezmeticească, ei
ajunseră la marginea taberei şi la drumul mare care ducea spre miazăzi, spre Israel.
Iddina o aşeză în mijlocul drumului.
— Zboară ciocârlie mică! Zboară spre casă! Te​am găsit prima dată şi te pot găsi din nou.
Se întoarse cu faţa spre el, tânjind să se arunce la picioarele lui şi să îl implore să nu îi facă asta. El
însă rânji ca un lup şi flutură din mâini, strigând:
— Zbârr, zbârrr, zboară, pasăre mică! Arde focul în tine, drăguţo, arde în tine dorinţa fierbinte ca
să trăieşti. Ştiu că vei fi o pradă bună.
Auzind cuvintele lui, soldaţii care se holbau izbucniră în râs. Buimăcită, Ieruşa se întoarse şi porni
împleticindu​se orbeşte pe drum, ţinând strâns desaga la piept. Hohotele lor de râs îi vâjâiau în urechi.
Era în zadar să fugă. Nu era liberă faţă de ei şi niciodată nu va fi. Avea să rătăcească pe un pământ
străin singură şi desculţă în timp ce ei o hăituiau cu carele de luptă, cu caii şi cu mii şi mii de pedeştri.
Dorea să se cufunde în praf şi să aştepte să fie prinsă, fără să mai joace jocul lor sălbatic. Însă astfel
Iddina s​ar fi înfuriat şi ar fi torturat​o fără milă. Trebuia să joace până la capăt.
Ieruşa ştia că asirienii nu vor strânge tabăra, ci o vor lăsa să rătăcească vreme de câteva ore; însă,
odată ce porneau pe urmele prăzii, soldaţii bine pregătiţi puteau înainta cu o repeziciune uimitoare. N-ar fi
putut niciodată să alerge mai iute decât ei. De ce să încerce? Nu avea niciun motiv să continue să meargă,
doar fiindcă Iddina o silea. Astfel se târa cu greu înainte, fără să ştie încotro o ducea drumul.
Ieruşa umblă mai bine de o oră, fără să se uite nici măcar o clipă înapoi, când, deodată, se simţi
înconjurată de o tăcere adâncă şi înfiorătoare. Se opri în mijlocul acestei lumi necunoscute. Pentru prima
dată în aceşti ani nu mai auzea bubuitul îndepărtat al taberei armate, strigătele aspre ale vulturilor şi
vaietele condamnaţilor muribunzi. În locul lor, în tăcerea cu ecou, Ieruşa auzea zumzetul albinelor şi al
insectelor, ciripitul dulce al păsărilor cântătoare, vântul care şuiera blând prin crengile copacilor.
Nu mai auzise acest freamăt de atât de multă vreme, încât acum i se părea că ascultă un cântec.
Cu lacrimile şiroind pe obraji, Ieruşa se prăbuşi în mijlocul drumului ca să asculte. Trase adânc
aer în piept şi adulmecă mireasma pământului – proaspătă şi curată, neatinsă de duhoarea fumului, de
putreziciune şi de moarte. În locul negrului cu care se obişnuise atât de mult, era înconjurată acum de
culori luminoase – albastrul aprins al cerului, verdele luminos al copacilor şi al ierburilor ce se clătinau în
vânt, albul norilor pufoşi ca zăpada, galbenul şi violetul florilor gingaşe de pe câmp. Ieruşa uitase că mai
există o astfel de lume frumoasă.
Libertatea ei era doar o amăgire chinuitoare. Ei voiau să o lase să se bucure de ea, să o simtă
pentru o vreme, apoi să i​o răpească din nou.
— Nu! strigă ea. Niciodată!
Tânjea să Îl strige pe Iahve să​i vină în ajutor. El putea să o scape. Însă Ieruşa ştia că Iahve nu
există. Nu îi răspunse la celelalte rugăciuni şi, dacă îşi dorea libertatea, trebuia să şi​o dobândească
singură. Deodată îşi dădu seama cât de mult îşi dorea să rămână în libertate. Voia să câştige jocul lui
Iddina sau măcar să moară încercând. Îl ura, ura tot ceea ce el îi făcuse şi îşi jura ca, orice s​ar întâmpla, să
nu se întoarcă împreună cu el în acel iad de pe pământ.
Ieruşa îşi târî picioarele, cu inima zvâcnind în piept cu hotărâre. Trebuia să scape de el, dar cum?
Carele şi caii o vor ajunge din urmă. Singura ei speranţă era să părăsească drumul şi să urce pe dealurile
stâncoase unde nu o puteau urmări cu cai şi care. Părăsi, apoi, drumul şi începu să alerge orbeşte şi să
păşească împleticindu​se pe drumul nebătătorit, ca să se adăpostească între dealurile prăpăstioase şi
stâncile pustii. Şi​l închipuia pe Iddina ghemuindu​se la marginea drumului cercetând urma ei care ducea
pe colinele de sub munte şi zâmbind în sinea lui. Nu îl dezamăgise.
— Ei bine, Iddina, spuse ea, răbufnind de furie. Vei avea parte de vânătoare acum.

Regele Ezechia citea împreună cu Şebna dările de seamă zilnice. Soarele apuse de mai bine de un
ceas, iar slujitorii lui aprinseră toate sfeşnicele, mutând soclurile înalte de alamă mai aproape de el ca să
aibă mai multă lumină. Citirea literelor mărunte îi dădea dureri de cap şi, când Şebna îi înmână un sul cu
o înşiruire lungă de numere, el închise ochii şi clătină din cap.
— Citeşte​mi-l, Şebna.
— Este o dare de seamă despre recolta de grâu, Majestate, care ne arată că s​a strâns mai mult
decât în alte dăţi.
— Avem destul pentru a vinde în alte ţări şi pentru negoţul din cetate?
— Mai mult decât destul. Avem mai mult decât anul trecut.
Ezechia deschise ochii şi se aplecă înainte, cercetând sulul cu multă desfătare.
— Acelaşi lucru se întâmplă de trei ani la rând! Gândeşte​te la bunurile pe care le putem aduce în
ţară cu roade ca acestea!
— Bogăţiile ţării continuă să crească, domnul meu.
— Da, şi ştii de ce?
— Cu siguranţă că ştiu. Avem belşug fiindcă Majestatea Voastră a ştiut să caute cele mai bune căi
de negoţ! mai întâi aţi câştigat înapoi câmpia aceasta atât de preţioasă unde a crescut toată recolta din
acest an, apoi aţi hotărât să nu plătiţi tribut Asiriei.
 — Nu de aceea, Şebna.
— Ştiu, ştiu... Veţi spune că totul a fost cu ajutorul lui Iahve, Dumnezeul Majestăţii Voastre.
— Cum altfel am fi putut câştiga acel ţinut când filistenii au întrecut de zece ori oştile noastre de
oameni neîncercaţi? Chiar şi câmpia nu ne​ar fi folosit la nimic dacă nu ar fi fost ploile care fac recolta să
crească. Chiar în mâinile tale ai dovada că Dumnezeu a binecuvântat pământul de când am reînnoit
legământul cu El şi încă refuzi să crezi?
— Să​mi fie cu iertare, Majestate.
— Dar dovezile sunt atât de clare!
— Eu văd altfel această dovadă.
Capul lui Ezechia pulsa dureros, însă continua să îl lămurească pe Şebna, obosit de îndărătnicia
lui.
— Cum o vezi, atunci?
— Sunteţi un cârmuitor viteaz care e gata să înfrunte cele mai mari primejdii, să se lupte cu
filistenii şi să se răzvrătească împotriva Asiriei. Deşi ţara a fost în primejdie, aţi adus un mare câştig
poporului.
— Dacă nu te​aş cunoaşte mai bine aş zice că încerci să mă linguşeşti.
— Nu e adevărat.
— Atunci cum a putut iscusinţa mea de conducător să aducă trei ani de ploi bogate şi să facă să se
înmulţească recolta şi turmele peste măsură?
— Atunci ar trebui să măsor ploile care au fost în ţările care nu L-au slujit pe Iahve şi să compar
câştigul recoltei lor înainte să pun la socoteală că ar putea fi doar o întâmplare.
Ezechia suspină şi îşi frecă ochii obosiţi.
— E timpul să isprăvim, Şebna.
— V-am jignit, Majestate?
— Întrebarea corectă e – L-ai jignit pe Iahve?
Şebna rămase buimăcit.
— Vreţi să vă citesc următorul sul, Majestate?
— Nu. Chiar vreau să sfârşim pentru astăzi.
— Aşa devreme? Nu vă simţiţi bine?
— Sunt doar foarte trudit, iar cu durerea aceasta de cap nu pot chibzui îndeajuns de bine.
— Ei bine, mai este încă o problemă despre care am dorit să vă vorbesc de ceva timp, spuse
Şebna.
— Este important?
— Da. E o problemă de viaţă şi de moarte.
Ezechia închise ochii.
— Atunci, glăsuieşte!
Şebna trase adânc aer în piept.
— Ţara noastră e în primejdie să ajungă la mare strâmtorare acum, că oastea asiriană a cotropit
Israelul. Se află la doar o sută de mile [sau 160 km] depărtare de hotarul nostru şi...
— Ştiu foarte bine ce urmăresc.
— ... şi s​ar putea ca acum să pornească la luptă împotriva noastră. V-aş ruga fierbinte să legaţi o
alianţă de apărare cu unele dintre ţările noastre vecine. O ţară singură nu poate să ţină piept unei oşti
precum cea a asirienilor, dar dacă am avea un sprijin...
— Şebna, uiţi că motivul pentru care asirienii atacă Israelul este tocmai pentru că au încercat să
facă acelaşi lucru?
— Dar noi am putea fi mai iscusiţi ca şi ei, Majestate. Zâmbi şi îşi încrucişă braţele la piept,
simţindu​se foarte mândru de sine.
Ezechia răbufni trudit:
— Despre ce vorbeşti?
— După cum ştiţi, deja facem negoţ cu toţi vecinii...
— Ei şi?
— Astfel avem deja aşezate bazele pentru o alianţă militară. Avem înţelegeri, drumuri de legătură
şi întrajutorare în privinţa bunăstării ţării noastre. Spun doar că ar trebui să ducem aceste alianţe de negoţ
un pas mai înainte.
— Cum?
— Stabilind legături de rudenie.
Ezechia privi spre Şebna cu dispreţ.
— Vrei să spui să mă căsătoresc cu fiicele unor împăraţi străini?
— Gândiţi​vă pentru o clipă, Majestate. Închipuiţi​vă că aţi lua​o de nevastă pe fiica faraonului.
Dacă asirienii ar ameninţa Ierusalimul, el ar trimite oştile aici ca să​şi apere fiica şi nepoţii.
— Şebna, eu conduc ţara după Legea lui Iahve, iar Legea spune că regele trebuie să aibă o singură
soţie. Nici nu mă gândesc să îmi iau o altă soţie.
— Doar o clipă, vă rog. Am recitit acel pasaj, Majestate, şi spune aşa: regele nu trebuie să​şi ia
multe soţii. Asta nu vorbeşte despre o singură soţie.
— Îmi amintesc că am copiat acel pasaj cu bunicul meu. Sunt sigur că mi​a spus că înseamnă să ai
o singură soţie.
— Spune mai multe. Puteţi să citiţi şi singur. Chiar şi regele Solomon a legat o alianţă
căsătorindu​se cu fiica faraonului.
— Da, şi asta l​a dus spre cădere. Ai citit şi partea aceea?
 Şebna începu să​şi piardă calmul.
— Majestate, politica internaţională are multe laturi. Alianţele prin căsătorie sunt o necesitate a
vremilor noastre. Nu puteţi conduce ţara aceasta după nişte legi vechi de o mie de ani.
— Pot să fac asta şi aşa voi face.
— Dar...
— Nevestele străine aduc cu ele şi dumnezei străini, Şebna. Ele îi încurajează pe fiii lor, pe fiii
mei să se închine acestor idoli. Ce ar spune faraonul dacă m​aş împotrivi să o las pe fiica lui să se închine
lui Isis sau lui Ra sau oricărui alt idol al ei? Nu voi face asta!
— Dacă nu doriţi să luaţi de nevastă pe fiica unui rege străin, s​ar putea să rupeţi toată înţelegerea.
Şi va veni ziua când veţi avea nevoie de sprijinul ţărilor vecine.
— Ei bine, va trebui să găseşti o altă cale să le câştigăm sprijinul, Şebna, pentru că nu voi face
asta. Durerea de cap i se înteţise şi mai mult.
Şebna stătea încovoiat, adunând sulurile şi tăbliţele, cufundat într​o tăcere ca de gheaţă, privind
îngândurat cu ochii lui negri. Se opri apoi şi îl privi pe Ezechia cu o furie împotrivitoare.
— Îmi pare rău. Dar tot nu înţeleg refuzul Majestăţii Voastre. Nu văd cum ar putea fi încălcată
Tora.
Ezechia îl privi îndelung şi pătrunzător, stăpânindu​şi cu grijă mânia.
— S-ar putea să fii surprins, Şebna, dar îmi iubesc soţia foarte mult. Nu vreau să mă căsătoresc cu
altcineva – nici pentru faraon, nici pentru sprijinirea ţării, nici măcar pentru plăcere. Nu​mi pasă dacă Tora
îmi dă voie să am o sută de soţii.
Şebna îşi feri privirea.
— Înţeleg. Cu toate acestea, mă îndoiesc că sunt mulţi regi din lumea aceasta care v​ar da dreptate,
Majestate.
— Poate că ai dreptate în privinţa aceasta. Şi eu mă îndoiesc.

19

Ieruşa se târî printre tufărişurile stâncoase până când picioarele începură să îi sângereze. Cu toate
acestea, colinele înşelătoare nu păreau mai aproape decât atunci când părăsise drumul. Spre amiază
soarele lumina arzător pe bolta cerului, ca un vrăjmaş nemilos hotărât să o doboare. Burduful cu apă îi era
deja gol pe jumătate şi simţea nevoia disperată să​şi potolească setea, însă nu găsea nici​o urmă de apă în
ţinutul acela pustiu şi sterp. Părea în zadar să meargă mai departe. Nu putea să supravieţuiască acolo de
una singură.
Se odihni pentru o clipă, ameţită şi îngreţoşată de căldură. Privi spre cer să vadă dacă mergea
drept spre miazăzi, apoi îşi urni picioarele mai departe. Drumul nu se mai zărea acum, însă ştia că, dacă
va ţine răsăritul la stânga ei şi apusul în dreapta, nu se va rătăci. Din când în când ciugulea din mâncarea
ei ca să prindă putere, dumicând​o cu grijă.
Spre amurg, suind pe coasta uşor înclinată a unui deal, Ieruşa îşi dădu seama că ajunse în cele din
urmă la poalele muntelui. Nu mai putea zări munţii prin pădurea deasă ce se întindea înaintea ei. Dorea să
se aşeze acolo, să închidă ochii şi să doarmă, însă se silea să înainteze. Pe timpul nopţii, vrăjmaşii ei se
opreau din mers, însă fiecare ceas cu care înainta o îndepărta tot mai mult de ei.
Cu puţin timp înainte de a se înnopta, zări un râuleţ ce se strecura printre povârnişurile stâncoase
ale munţilor şi se aplecă lângă el ca să bea. După ce îşi potoli setea, îşi umplu burduful şi stătu o vreme
răcorindu​şi picioarele obosite în apă şi căutând un mod de a duce mai multă apă cu ea. Mintea ei
împovărată nu mai găsea nici​o cale. Pleoapele i se îngreuiau de somn, picioarele îi tremurau de istovire,
însă, aducându​şi aminte de Iddina, se ridică să pornească cu greu mai departe. Privi înapoia ei, aşteptând
parcă să îl vadă şi Îşi zări urmele pe unde încâlcise iarba din tufişurile dese. Iddina ar putea să meargă cu
uşurinţă pe urmele ei şi să o găsească.
— Oh, nu! Vocea ei răsună ca bubuitul unui tunet prin pădurea încremenită.
Îşi înăbuşi strigătul, simţind înăuntrul ei un glas de frică şi de disperare. Nu va putea scăpa
niciodată de Iddina. Putea la fel de bine să renunţe. Însă un alt glas, la fel de limpede, o îndemna să
meargă mai departe. Se mai lăsase o dată pradă fricii, alegând să fie roabă, însă acum primise un imbold
mai puternic decât frica: ura. Ar fi ales mai degrabă să moară decât să îl ajute pe Iddina să câştige pariul
lui drăcesc, mai degrabă să i se sfârşească viaţa suferind de foame şi de istovire, decât să trăiască lângă el
pentru tot restul vieţii.
Ieruşa se cufundă în apa rece ca gheaţa. Astfel îşi putea ascunde urmele şi, dacă ieşea de cealaltă
parte cu grijă, putea să zădărnicească planul asirianului. Înaintarea ei era mult mai înceată în apa până la
genunchi şi albia plină de pietre îi zgâria tălpile picioarelor.
Aproape de miezul nopţii, când îşi simţi picioarele înlemnite de frig, pe Ieruşa o cuprinse un
tremur de neoprit. Ieşi să se odihnească pe o lespede uriaşă şi îşi înveli picioarele îngheţate în păturică
adunându​şi genunchii la piept. Ieruşa ştia că pe acele înălţimi muntoase hoinăreau urşi şi lei, însă simţea
un curaj straniu. Niciun animal sălbatic nu îi părea la fel de fioros şi de sălbatic ca Iddina. Măcar putea să
moară în libertate.
Cu toate că se simţea toropită de somn, Ieruşa se ridică şi se târî înainte. Trebuia să ajungă pe
vârful muntelui înainte de mijirea zorilor. Odată ce se lumina, ei ar putea să​i dea de urmă pe colinele
pustii. Se cufundă încă o dată în apa îngheţată, mergând pe cursul râului, până ce curentul apei se înteţi.
Apoi, alese un mal stâncos ca să​şi ascundă urma, ieşi din apă şi începu să urce povârnişul stâncos către
vârf. Pe măsură ce soarele urca pe cer, Ieruşa urca anevoie pe stâncile colţuroase, deşi mâinile şi
picioarele o dureau şi îi sângerau. Când stelele palide se topeau pe cer, ajunse pe culme şi se târî dincolo
de vârful muntelui ca să nu mai poată fi zărită. Izbutise în cele din urmă!
Plângând de bucurie şi de durere, Ieruşa se prăbuşi printre stânci. Nu izbutise să urce numai un
munte de stâncă. Cucerise muntele dinăuntrul ei, ieşise din pustiul împietririi în care trăise atâta timp şi
simţea acum bucuria şi victoria pentru întâia dată de când o născuse pe fiica ei. Chiar şi durerea ei îi
spunea că trăieşte din nou şi nu mai este unul dintre lucrurile fără viaţă ale lui Iddina.
Însă, după ce soarele spulberă negura dimineţii, Ieruşa zări ţinutul care se aşternea înaintea ei, iar
triumful i se prefăcu în deznădejde. Nu reuşise să urce decât una dintre coline. Un lanţ uriaş de munţi se
întindea înainte, către miazăzi. Era cu neputinţă să urce toţi aceşti munţi.
Privind spre vârfurile nemiloase ce îi opreau calea spre libertate, lacrimile îi împăienjeniră ochii.
Dacă s​ar întoarce la drum ca să găsească o trecătoare muntoasă, nu ar putea scăpa niciodată de oştile
călare. Însă cum altfel ar putea străbate acel ţinut de nepătruns? Se cufundă în deznădejde, socotind
lanţurile de munţi pe care trebuia să​i străbată. Era cu neputinţă!
Apoi, pe cel mai îndepărtat pisc, Ieruşa zări o pată albă. Se ridică în picioare, privi chiorâş spre
orizont apoi scoase un strigăt de bucurie. Era muntele Hermon!
În zilele însorite, când se întorcea spre casă, zărea vârful acela înzăpezit. Tatăl ei spunea că
muntele Hermon era singurul munte din Israel acoperit cu zăpadă. Totuşi teama îi spunea că greşeşte.
Poate că nu era muntele Hermon şi nu va putea niciodată să ajungă atât de departe. Cu toate acestea,
semnul acela cunoscut îi reînvia speranţa. Ieruşa coborî iarăşi dealul stâncos şi se îndreptă spre casă.
Coborârea părea aproape la fel de grea ca şi urcuşul, fiindcă picioarele istovite i se încovoiau
mereu pe povârnişul prăpăstios. Cu toate acestea mergea fără oprire, tânjind să rămână în libertate, să
ajungă acasă. De trei ori soarele nemilos se cufundă în zare la dreapta ei şi de trei ori se ridică iute înapoi,
luptând parcă împotriva ei, arzând ca un foc pe cerul limpede. Soarele stoarse umezeala din corpul ei
până când limba i se umflă şi buzele îi crăpară. Se odihnea sau dormea doar pentru câteva minute, apoi îşi
urnea picioarele să înainteze, fără să privească în urma ei.
În a cincea zi, zări un drum ce se furişa printre coline, ce trecea o vale largă, apoi îşi risipea urma
după lanţul de munţi stâncoşi dinaintea ei. Se aşeză să ia ultima îmbucătură de mâncare şi să se hotărască
ce va face mai departe. Călătoria ar fi fost mai uşoară pe drum, dar dacă acela era drumul pe care​l
părăsise în urmă cu cinci zile? Atunci călătoria ei istovitoare prin pustie ar fi în zadar. Asirienii ar găsi​o
din nou. Oboseala îi făcea picioarele ca de plumb, deşi nu străbătuse decât primul şir de dealuri. Mai
mulţi munţi prăpăstioşi stăteau încă între ea şi vârful înzăpezit al muntelui Hermon – dacă acela era
într​adevăr muntele Hermon.
Deodată, Ieruşa zări pe drumul îndepărtat o mişcare. Asirienii! Cumva reuşiseră să o ajungă, chiar
dacă umblase fără oprire. Rămase nemişcată, silindu​se să desluşească formele acelea minuscule şi zări
pete de culoare în locul negrului. Apoi, văzu cămilele ce înaintau greoi pe drum. Era o caravană!
Ieruşa izbucni în lacrimi de uşurare şi, fără să mai stea pe gânduri, coborî iute povârnişul,
împiedicându​se şi împleticindu​se, strângându​şi ultimele puteri. Trebuia să ajungă caravana. Ei puteau să
o ajute să ajungă acasă.
Însă pe când Ieruşa ajunse bălăbănindu​se la drum, caravana dispăruse. Soarele înflăcărat, cocoţat
sus pe cer, îi făcea rău. Se simţea înfrântă de deznădejde şi de istovire. Nu mai avea nici apă, nici
merinde. Nu​şi putea struni picioarele tremurânde ca să mai facă nici măcar un pas. Ieruşa se târî sub un
pâlc de tufărişuri de pe marginea drumului să se odihnească, să cugete şi să se adăpostească de soarele
orbitor, înainte să pornească mai departe la drum. Însă, stând acolo istovită, îşi închise pleoapele
îngreunate şi căzu într​un somn adânc şi greu.
Se trezi câteva ore mai târziu, simţind şuierul unei răsuflări. Privi mai îndeaproape chipul
întunecat care se aplecă peste ea şi zări un chip, o barbă stufoasă şi doi ochi negri.
Ieruşa începu să ţipe.

Ierimot privea spre Hodeş care împacheta aşternuturile şi le lega la carul încărcat. Familia
mâncase de dimineaţă în tăcere, apoi Maaca termină de spălat vasele şi le aşeză în car. Ierimot aruncă încă
o privire pe drumul pustiu, apoi îşi conduse, posac, perechea de boi să iasă din staul şi îi înjugă la car. Nu
mai putea îndura aşteptarea chinuitoare a Ieruşei. Nu putea dormi, nici mânca, iar ochii îl usturau de la
stăruinţa cu care privise după Ieruşa. Zi şi noapte îl rugase necontenit pe Dumnezeu ca ea să se întoarcă
vie acasă. Însă fiindcă ea nu sosise încă, ştia că fratele lui nu va mai putea să aştepte.
Ierimot privi pentru ultima dată spre miazănoapte. Cerul palid de la răsărit era limpede şi, în zare,
vedea vârful înzăpezit al muntelui Hermon. Era timpul să pornească la drum. Trebuiau să plece din Israel.
Însă cum putea să o părăsească pe Ieruşa? Ierimot ştia că nu va putea pleca.
Se întoarse spre soţia lui, cu lacrimile şiroindu​i pe obraji.
— Hodeş, ascultă​mă. Te voi duce pe tine şi pe Maaca în Dabeşet ca să mergeţi voi împreună cu
Saul. Dar eu nu pot pleca fără Ieruşa.
— Ierimot, nu!
— Saul vă va duce în Ierusalim, unde veţi fi amândouă la loc sigur. Hilchia va avea grijă de voi
până vom veni eu şi Ieruşa.
Hodeş îşi întinse braţul şi îl mângâie pe obraz.
— Nu plec nicăieri fără tine, spuse ea blând. Saul o poate duce pe Maaca la Ierusalim, însă eu
rămân aici, cu tine.
Ierimot privi chipul soţiei lui care arăta o hotărâre de nestrămutat şi îşi dădu seama că era în zadar
să mai încerce să o înduplece. O trase în braţele lui.
— Bine, Hodeş, bine. Vocea i se îngroşă de emoţie. O voi duce pe Maaca în sat ca să poată pleca
împreună cu Saul.
— Ava, nu, strigă Maaca din spatele lui Ierimot. Nu mă sili să plec cu unchiul Saul, te rog!
— Mama ta şi cu mine vom veni pe urmă, cu Ieruşa!
— Dar şi eu vreau s​o aştept. Te rog nu despărţi familia noastră din nou. Te rog, ava!
Ierimot suspină adânc şi se rezemă de car. Măcar de​ar apărea Ieruşa ca printr​o minune, să pună
capăt chinului prin care trecea. Ierimot îşi dădea seama ce primejdie îi aştepta dacă rămâneau în Israel,
fiindcă asirienii purtau lupte tot mai aproape de ţinutul lor. Dorea să le trimită pe soţia şi pe fiica lui la
adăpost, însă nu le putea sili să meargă împotriva voinţei lor. Dar nici el nu putea pleca fără Ieruşa.
Pe când Ierimot se frământa ce să facă, Maaca desfăcu în tăcere aşternuturile, luă un braţ de oale
din car şi le duse înapoi în casă. Hodeş o privi intrând pe uşă, luă rogojina pe care dormea împreună cu
Ierimot şi intră şi ea.
În zare, o altă caravană de fugari venea tropotind pe drum dinspre miazănoapte. Ierimot privea
posac la caravanele ce treceau rând pe rând pe lângă moşia lui... şase care... şapte... opt. Numără
nouăsprezece copii cocoţaţi pe carele încărcate ca nişte turnuri, duşi pe umeri sau umblând trudiţi pe
lângă car. Apoi, pe când convoiul dispăru în norul de praf şerpuit, Ierimot dejugă perechea de boi şi îi
duse la păscut.

Ieruşa se ghemui înapoi în tufişuri, zgâriindu​şi braţele de crengi, încercând cu disperare să fugă de
bărbatul care se aplecase deasupra ei. Însă, în loc să încerce să o prindă, bărbatul îi întinse o cupă cu apă.
În acea clipă îşi dădu seama că nu era asirian.
Era de vârsta tatălui ei, îmbrăcat într​o tunică ţesută şi încălţat cu sandale. Ochii lui castanii păreau
blânzi şi îi vorbea cu bunătate, încercând parcă să liniştească un animal speriat, însă Ieruşa nu înţelegea ce
spune. Gura şi gâtul îi erau uscate şi, deodată, nu se mai gândi la ceea ce ar putea să​i facă acel străin. Luă
cupa cu apă şi o bău repede, apoi privi din nou spre omul acela. El îşi întinse braţul şi îi dădu o mână
plină cu smochine. Stomacul o durea de foame. i le smulse din mână şi savură fructele dulci.
— Mulţumesc, bâigui ea.
Bărbatul privi uimit.
— Israel? Întrebă el, arătând spre ea.
— Da, sunt din Israel.
Îi făcu semn şi se întoarse înapoi la drum. Ridicându​se încet pe picioare, Ieruşa văzu că bărbatul
călătorea singur cu un car tras de o pereche de boi. El se întoarse şi îi făcu semn din nou, arătând spre car.
Oare ce voia de la ea?
Ieruşa se gândi la tot ce i​ar putea face omul acela, de la înrobire la siluire, apoi îşi dădu seama că
nimic nu putea fi mai rău decât ceea ce i se întâmplase până acum. Chiar dacă ar ucide​o, măcar ar scăpa
astfel de asirieni. Mai mult, carul lui se îndrepta spre miazăzi. Nu avea nimic de pierdut, aşa că se
îndreptă spre drum.
Soarele ardea atât de fierbinte şi picioarele îi erau atât de obosite, încât simţi cum pământul începe
să se clatine şi se prăbuşi la câţiva paşi de drum. Străinul se grăbi într​acolo şi o urcă cu grijă în car. Plesni
uşor cu biciul boii înjugaţi şi carul se urni huruind la drum. Noul însoţitor al Ieruşei mergea alături. În
scurtă vreme, toropeala soarelui şi carul care se clătina încetişor o conduse într​un somn adânc.
Când se trezi, soarele era aproape la apus. Pământurile arate şi viile arătau ca nişte pete răzleţe
presărate pe colinele domoale ce mărgineau drumul, însă ţara părea pustiită şi straniu de tăcută. Asirienii
vor năvăli în curând. Localnicii plecaseră cu toţii. Boii târau carul greoi în josul drumului, iar Ieruşa îi
ruga mută să păşească mai repede.
Când se trezi, privi spre străinul care mergea răbdător la pas cu boii lui. Nu avea veşmintele şi
înfăţişarea unui israelit. După pielea lui arsă de soare şi după umerii lui vânjoşi părea a fi un ţăran sau un
muncitor. Îl privea ca şi pe un tâlhar, deşi nu o silise să meargă cu el. Cu toate acestea, de ce o ajuta? Ce
voia de la ea? Oare ce s​ar întâmpla dacă ar încerca să scape de el acum? Ieruşa era mult prea trudită să
mai alerge, prea recunoscătoare pentru prilejul de a călători cu carul, chiar dacă boii se mişcau
înnebunitor de încet.
Muntele acoperit de zăpadă se desluşea mai aproape acum şi, deşi nu putea spune cu siguranţă,
semăna cu vârful muntelui Hermon pe care​l cunoştea. Când bărbatul se întoarse spre ea, Ieruşa arătă spre
munte şi îl întrebă pe străin:
— Acela e muntele Hermon?
Bărbatul ridică din umeri şi dădu din cap, bolborosind într​o limbă pe care nu o înţelegea. Încercă
să îi spună câteva cuvinte în limba asiriană, însă el tot nu înţelegea. Cine era oare acest om? De ce pornise
la drum singur, când toţi ceilalţi plecaseră înainte să sosească asirienii?
Pe când soarele scăpăra la apus, străinul îşi îndreptă boii pe un drum lăturalnic, către un sătuc
ascuns între dealurile umbroase. Ieruşa ştia ce vor face asirienii cu acest sat. Zidurile subţiri ale satului
erau jalnic de slabe în faţa berbecilor de fier ai asirienilor. Dorea să alerge pe străzi şi să îi înştiinţeze pe
locuitorii care au mai rămas să fugă să îşi scape viaţa, însă ei vorbeau o limbă neînţeleasă şi nici ei nu
înţelegeau limba ei. Intrând pe poartă, zări străzile care erau aproape pustiite. Nici​o candelă nu licărea
prin obloanele caselor, nici​o dâră de fum nu se ridica din hornuri. Apoi, după ce porţile de fier uriaşe se
închiseră înapoia ei pentru noapte, Ieruşa se simţi prinsă înăuntru.
— Aşteaptă. Lasă​mă să ies, strigă ea, însă nimeni nu o asculta. Nu dorea să rămână închisă în
satul acela, nici măcar pentru o singură noapte. Însă porţile erau deja închise, iar ea era acum prizoniera
lor. Ieruşa îl urma tremurând pe străin, pe străzile înguste şi şerpuite. Nu mai ajunse într​un sat de când
fusese răpită şi i se părea că zidurile şi casele erau gata să se răstoarne peste ea, să o sufoce. Nu ar fi putut
să doarmă vreodată în una dintre aceste clădiri înfricoşătoare.
 Însă bărbatul ce o luase de pe drum o duse spre piaţa care era ferecată bine. Totul era pustiu, în
afară de câţiva călători trudiţi ca şi ei. Îşi dejugă boii ca să​i hrănească şi să​i adape, apoi pregăti nişte
bucate sărăcăcioase, împărţind totul pe din două cu Ieruşa. După ce mâncă, străinul îi întinse haina lui şi îi
pregăti un aşternut în car. El se aşeză să doarmă pe pământ în apropierea ei, să o păzească.
De ce făcea asta? Ce voia în schimb? Bărbatul îi aducea aminte Ieruşei de tatăl ei care, dacă ar fi
găsit un străin înfometat, pierdut sau singur, l​ar fi ajutat, fără să aştepte nimic în schimb. Oare putea fi
totul atât de simplu?
Ieruşa rămase trează pentru multă vreme, privind la cerul înstelat, până când se adânci într​un
somn plin de nelinişte.

20

Eliachim atinse mezuza din pragul uşii împlinind absent ritualul înainte de a intra în casă. Îl găsi
pe tatăl lui plimbându​se pe cerdacul de la intrare cu capul plecat, cu mâinile strâns încleştate şi
murmurând o rugăciune în şoaptă. Când intră Eliachim, Hilchia îşi ridică privirea.
— Iată​te în sfârşit. Ai ceva veşti?
Oboseala îl toropea pe Eliachim şi îi încetinea gândirea. Se îndreptă împleticindu​se spre bancă şi
se lungi pe ea.
— Veşti? Despre Ierimot vrei să spui?
— Da... ai auzit ceva?
— Nu, tată. Nimic. Nu l​am văzut pe Ierimot în această ceată de fugari, însă sunt atât de mulţi...
Eliachim oftă şi se aplecă să îşi dezlege sandalele.
— Dumnezeul lui Avraam, păzeşte​i pe prietenii noştri, murmură Hilchia.
Faţa îi era încordată, fără umorul lui vesel de altădată. Îşi răsuci mâinile, plimbându​se de colo​colo
prin odaie, apoi se opri şi îl privi pe Eliachim.
— Ce ţi s​a întâmplat, fiule?
— Ce vrei să spui?
— Arăţi de parcă o caravană ar fi dat peste tine.
— Chiar aşa mă simt. Se rezemă de perete şi închise ochii. În toată viaţa mea n​am muncit în halul
ăsta, tată. Şi fugarii din Israel parcă se revarsă peste noi. Ţara Israelului trebuie să fie pustie acum. Nu
mai avem odăi să​i adăpostim pe toţi.
— Regele Ezechia ştie, fără​ndoială, că eşti un bărbat destoinic, altfel nu ţi​ar fi încredinţat o
însărcinare atât de însemnată.
— Când am început, nu cred că şi​a dat seama că va fi atât de mult de lucru. Niciunul dintre noi nu
şi​a dat seama. Construim case pentru fugari, cât de repede putem, însă tot mai mulţi oameni dau năvală în
cetate.
— Pari istovit. Nu vrei să te speli şi să te odihneşti puţin înainte de jertfa de seară?
— Cred că ar fi bine.
Hilchia îl luă de mână şi îl ajută să se ridice pe picioare. Plecă în curte să se scalde în mikve şi se
învioră cu apa rece. După ce îmbrăcă veşmintele curate, se simţi înviorat şi cu poftă de mâncare.
Când intră înapoi în casă, un slujitor îi ieşi în întâmpinare.
— Stăpâne Eliachim, un străin stă la poartă şi întreabă de tatăl domniei voastre.
— A spus ce doreşte?
— Nu, domnul meu. Însă seamănă cu unul dintre acei fugari israeliţi care au intrat în cetate.
— Unde e tata?
— Se odihneşte încă.
— Bine. Pofteşte​l pe străin înăuntru în linişte şi nu​l trezi pe tatăl meu, altfel, până la cină, ne vom
trezi cu casa plină de străini.
Aşteptând acolo, Eliachim se aşeză în faţa unei oglinzi de aramă şi îşi netezi părul cârlionţat şi
umed. După scurtă vreme slujitorul se întoarse împreună cu un bărbat ce părea că vine din sălbăticie,
îmbrăcat în haine zdrenţuite şi cu picioarele umflate şi pline de noroi. Eliachim muncise să zidească
locuinţe noi şi să adăpostească mii de fugari în ultimele săptămâni, iar acum avea încă unul înaintea lui.
Era bucuros că Hilchia încă dormea.
— Sunt fiul lui Hilchia, Eliachim, spuse el murmurând. Cu ce te pot ajuta?
Străinul deschise gura fără să scoată un sunet. Se holbă la Eliachim, apoi privi în jur la odaia
cochetă şi se trase îndărăt de parcă ar fi intrat în altă casă decât cea pe care o căuta. Eliachim îl privi de
sus în jos, apoi se holbă mirat la mâna străinului care fusese tăiată.
Bărbatul îşi vârî mâna la spate când văzu uluirea lui Eliachim.
— Îmi... îmi pare rău.
— Nu, tu să mă ierţi, spuse Eliachim. Nu a fost cuviincios din partea mea să mă minunez aşa. Te
rog ia loc.
— Nu pot să rămân. Îmi pare rău că vă deranjez, domnul meu. Niciodată n​aş fi venit dacă aş fi
ştiut... vreau să zic, fratele meu nu mi​a spus niciodată... Privi stânjenit de jur împrejurul odăii. Eliachim
începu să​şi piardă cumpătul.
— Ce să​ţi spună? Cine e fratele tău?
— V-am văzut azi în tabăra fugarilor, domnul meu. Sunteţi mai​marele casei împăratului, nu​i aşa?
— Da, aşa e.
Bărbatul se furişă spre ieşire.
 — Să mă iertaţi că v​am deranjat. Ierimot nu mi​a spus niciodată că sunteţi aşa un om de vază.
Eliachim uită că tatăl lui dormea şi strigă:
— Ierimot! E aici cu tine?
— Nu, domnul meu.
— Ei, atunci unde este?
— E încă în Israel.
— Nu! De ce nu a plecat încă? Nu​şi dă seama ce primejdie îl aşteaptă?
— L-am implorat să vină cu mine, domnul meu. Apoi l​am aşteptat cât de mult am putut, dar n​a
vrut să vină cu mine.
— Dar familia lui, Hodeş şi Maaca?
— Le​am spus să vină cu mine, însă n​au vrut să plece fără el.
Eliachim recunoscu trăsăturile lui Ierimot ce se oglindeau pe faţa posacă a fratelui său. Îşi aduse
aminte de povestea lui Ierimot, despre ziua în care asirienii au răpit​o pe Ieruşa şi cum fratele lui îşi
pierduse mâna, încercând să​şi scape fiicele. Eliachim era copleşit de gândul că Ierimot şi familia lui vor
îndura o altă cotropire atât de sălbatică. Se împiedică de scaunul pe care i​l oferise străinului şi se tolăni pe
el.
— Du​te şi trezeşte​l pe tatăl meu, spuse el slujitorului, apoi îl privi pe străin din nou. Îmi pare rău,
cum te numeşti, prietene?
— Saul. Sunt din satul Dabeşet. Ierimot este fratele meu mai mare. Când îi vorbea, îşi freca
stânjenit ciotul mâinii retezate. Ierimot a moştenit pământul tatălui nostru din strămoşi şi astfel am ajuns...
am fost... olar de meserie. Îşi ascunse mâna la spate din nou.
— Să nu te întorci în tabăra de fugari, Saul. Eşti binevenit să stai aici ca oaspete al nostru. Vom
lua cina în scurtă vreme şi sunt sigur că tatăl meu va dori să vorbească cu tine. A fost îngrijorat de moarte
pentru Ierimot şi familia lui. Amândurora ne sunt foarte dragi.
Pe când Eliachim vorbea, Hilchia ajunse în odaie, clipind somnoros.
— Ce se întâmplă? Ceva veşti de la Ierimot?
— Ava, el este Saul, fratele lui Ierimot.
Hilchia îl apucă pe Saul de umeri.
— Ce s​a întâmplat cu el? Unde e?
— Este încă în Israel, domnul meu.
— Dar va veni în curând, nu​i aşa? Spune​mi că are de gând să plece de acolo!
— L-am implorat să plece, domnul meu. L-am aşteptat cât de mult am putut. El... el nu vrea să
plece.
— De ce nu? Întrebă Hilchia. De ce nu vrea să plece?
Saul îşi pironi privirea în pământ.
— O aşteaptă pe fiica lui. Încă e încredinţat că Ieruşa se va întoarce acasă.
— Oh, nu, suspină adânc Eliachim. Cum a putut fi atât de nesăbuit?
— Eliachim, spuse Hilchia ascuţit.
— Te​am prevenit, ava. Am încercat să​ţi spun să nu îndreptăţeşti speranţele lui Ierimot. Te​am
implorat să​l faci să se împace cu adevărul, totuşi...
— Saul, îmi pare rău, spuse Hilchia. Fiul meu nu înţelege.
— Fiicele mele au murit deja, spuse Saul, altfel şi eu aş fi rămas. Însă ei n​au găsit​o pe Ieruşa
niciodată şi asta îl face pe Ierimot să creadă că e încă în viaţă.
— Ştiu, Saul, ştiu. Dar, te rog iartă​l pe fiul meu. Încă nu are copii. Dacă ar fi avut, ar fi înţeles de
ce Ierimot... spuse Hilchia cu o voce stinsă. Ar înţelege dragostea adâncă a unui tată pentru copilul lui.
— Îmi pare rău, bălmăji Eliachim.
— Şi dacă ar înţelege asta, continuă Hilchia, arânţelege. Şi de ce Ierimot crede în dragostea
Tatălui ceresc. Îl îmbrăţişă pe Saul. Oh, bietul meu prieten. Ce mult trebuie să fi suferit! Binecuvântat fie
Iahve că ai ajuns cu bine până aici. Tot ce putem face acum este să ne rugăm pentru iubitul tău frate şi
pentru familia lui. Când şofarul răsună de pe Muntele Templului, Hilchia îl lăsă din braţe pe Saul şi îi
spuse:
— Se vesteşte slujba de seară. Vrei să vii cu fiul meu şi cu mine? Ne vom ruga ca ei să fie feriţi de
orice primejdie în drumul lor până aici.
Eliachim se ridică încet pe picioare.
— Îmi pare rău, ava. Nu mă pot ruga împreună cu voi.
— Ce?
— Nu mă pot ruga pentru ceea ce​mi ceri. Nu cred că este cu putinţă ca Iahve să îi mai ajute pe
Ierimot şi familia lui.

Când străinul o trezi pe Ieruşa, sute de stele străluceau pe cer. Groaza parcă îi umplu venele şi sări
iute din car, gata să fugă. Însă bărbatul ce înjuga boii şi pregătea carul o linişti în şoaptă. Ieruşa îşi dădu
seama că el încerca să​i spună că e timpul să plece.
Roţile carului huruiau precum nişte trăsnete pe uliţa pietruită şi pustie. Când Ieruşa zări porţile
cetăţii larg deschise, o podidiră lacrimile şi începu să plângă, descătuşată de teamă. Cei doi călătoreau
spre miazăzi, fără să mai privească măcar o dată înapoi spre satul osândit la moarte. La un ceas după
răsăritul soarelui, se opriră să se odihnească şi să mănânce nişte pâine uscată şi grăunţe prăjite ce le aveau
în car.
După ce porniră din nou la drum, Ieruşa se lăsă cuprinsă de frământare şi de nelinişte, văzând
mersul greoi al boilor. Îşi recăpătase puterea şi acum tânjea să alerge înainte, ştiind că asirienii ar putea să
ajungă degrabă boii ce abia se târau. Totuşi, nu voia să îl părăsească pe omul care o scăpase, simţind că îi
datora credincioşie pentru bunătatea lui. Străinul nu era numai omul care îi dăduse hrană şi o ajutase să​şi
recapete puterile, ci şi legătura dintre lumea rece a asirienilor şi o lume a bunătăţii şi a milei.
De fiecare dată când ajungeau pe vârful unei înălţimi, Ieruşa privea nerăbdătoare înapoia ei. Erau
atât de aproape de muntele înzăpezit, încât nu îl mai puteau zări mergând printre coline. Drumul urca pe
munte şi Ieruşa se coborî din car şi începu să meargă la pas ca să uşureze încărcătura boilor. Spre amiază,
când ţărâna de pe drum îi ardea tălpile goale, ajunseră la o încrucişare de drumuri. Drumeţul făcu câţiva
paşi pe cărarea din dreapta, însă Ieruşa se opri, căută să se îndrepte după mersul soarelui şi privi în zare ca
să vadă muntele Hermon.
Străinul opri boii şi o privi, apoi încercă să o lămurească şi să​i facă semn să o ia pe cărarea din
dreapta. Drumul acela ducea spre apus, spre Marea Mediterană; casa Ieruşei era aşezată la capătul
celuilalt drum, înspre miazăzi.
— Israel? Întrebă ea, arătând spre drumul din stânga.
Bărbatul o privi tăcut, îngrijorat de soarta ei. În cele din urmă, încuviinţă. Începu să o roage
stăruitor sporovăind nişte cuvinte neînţelese şi arătând spre drumul de unde veniseră. Văzând bunătatea
străinului, Ieruşa izbucni în lacrimi.
— Ştiu că vin, spuse ea. Dar vreau să merg acasă, în Israel.
O privi îndelung, muşcându​şi buzele, apoi se întoarse şi scotoci după ceva în carul lui. Ieruşa se
nelinişti şi se pregăti să fugă închipuindu​şi că omul va scoate vreun pumnal şi o va sili să rămână cu el.
Însă, o clipă mai târziu, el îi întinse un burduf cu apă şi pătura ei zdrenţuită plină cu merinde.
Lacrimile îi şiroiau încet pe obraji. Dorea să​i mulţumească, însă nu ştia cum. Nici măcar nu​i ştia
numele. El bolborosi ceva şi stărui de ea să primească merindele ce i le dăruia. Pentru prima dată de când
copilul ei murise, Ieruşa simţea semnele duioase ale dragostei.
— Mulţumesc, spuse ea în şoaptă. Şalom.
— Şalom.
Îi zâmbi trist şi o salută. Apoi, plesni din bici şi îşi îndreptă carul spre apus, lăsând​o pe Ieruşa
singură în mijlocul drumului.

21

După jertfa de dimineaţă, Ezechia mai întârzie o vreme pe platforma regală, tânjind să se cufunde
în atmosfera de închinare care umpluse Templul. Cântecele profunde şi mărturisirea zilnică a păcatelor îi
dădeau încredinţarea plină de pace a prezenţei lui Iahve, un simţământ care ar fi dorit să dureze întreaga
zi. Rareori însă se întâmpla aşa.
Curţile Templului, ticsite de cei care fugiseră din calea asirienilor, se goleau acum încet. Privind la
mulţimea de oameni, Ezechia începu să se frământe şi să se îndoiască de hotărârea de a se răzvrăti
împotriva Asiriei. Suspină adânc şi o luă pe aleea ce ducea spre palat, tânjind să aibă, la fel ca bunicul lui,
o credinţă de neclintit.
— Majestate, aşteptaţi, vă rog! Se întoarse şi îl văzu pe Eliachim alergând grăbit spre el, cu mantia
fluturând în vânt. Meşterul sări peste pragul ce despărţea platforma de curte. Majestate, îmi îngăduiţi o
vorbă cu domnia voastră?
— Nu este nici timpul, nici locul nimerit, Eliachim. Poţi să aduci rugămintea aceasta la palat,
vorbind cu Şebna. Se depărtă, iritat de îndrăzneala lui, însă Eliachim se grăbi să ţină pasul cu el.
— Vă rog, Majestate. Am încercat să fac astfel, însă Şebna mi​a refuzat cererea.
— Şebna are dreptul să vorbească în locul meu. Dacă ţi​a refuzat cererea, atunci nu te pot ajuta.
Ezechia îşi văzu de drum, sperând că Eliachim va avea bunul​simţ să îl lase în pace.
— Dar, Majestate, Şebna nu înţelege Legea lui Iahve.
Ezechia privi spre Şebna care aştepta în curtea neamurilor.
Şebna îi urmărea de dincolo de pragul pe care nu avea voie să​l treacă, cu chipul întunecat,
mocnind de furie.
— Oare merită treaba asta să mă înfurii? Întrebă Ezechia.
— Da, domnul meu, de aceea am făcut aşa. Să​mi fie cu iertare.
— Atunci, vino cu mine.
Îl conduse pe Eliachim pe alee până în curtea neamurilor. Îi făcu semn lui Şebna să tacă până ce
vorbeşte el.
— Îţi voi asculta cererea, Eliachim, doar pentru că ai muncit din greu şi mi​ai slujit cu credincioşie.
Să nu iei aceasta ca pe o îndreptăţire ca pe viitor să treci peste cuvântul lui Şebna. Te​am prevenit deja că
el este cel care are dreptul să vorbească în locul meu.
— Înţeleg.
Eliachim răsuflă adânc şi îşi netezi părul de pe frunte.
— Majestate, aş vrea să cer mai multe provizii pentru fugari. Arginţii pe care i​aţi pus deoparte
pentru adăposturi s​au isprăvit. Am îndrăznit să îi cer lui Şebna, dar...
— M-am împotrivit, spuse Şebna. Şi voi continua să mă împotrivesc.
— Însă valul de oameni care intră în ţara noastră de​abia de acum începe să crească! spuse
Eliachim. Oamenii năvălesc în cetate cu miile şi au nevoie de adăpost, de hrană şi...
— Nu este în interesul bunăstării ţării noastre să cheltuiască mai mult pentru fugari, spuse Şebna.
— Ba este. Oamenii aceştia vor fi de valoare pentru bunăstarea ţării noastre!
Şebna arătă spre curtea de afară, unde o mână de fugari îmbrăcaţi în zdrenţe cerşeau de milă de la
iudeii care intrau pe poarta Templului.
— Nu au nici​o valoare, spuse Şebna. Sunt cerşetori netrebnici care caută să primească ceva de
pomană.
— Nu ar fi nevoiţi să cerşească dacă mi​aţi da mijloace ca să​i ajutăm! Eliachim se întoarse să​l
roage pe Ezechia. Majestate, sunt siliţi să cerşească pentru că sunt disperaţi. Însă majoritatea dintre ei au
fost odată ţărani, olari, tăbăcari sau alt soi de meşteşugari. Şi​ar dori să muncească dacă le​aţi îngădui.
Ezechia privi la fugarii care cerşeau şi la iudeii înstăriţi care treceau nepăsători pe lângă ei.
— Ce propui, Eliachim?
— Să​mi daţi proviziile trebuincioase ca să​i hrănim şi să​i ajutăm pe oamenii aceştia să​şi clădească
un nou început în ţara noastră. Vă promit că vor munci ca să plătească înapoi.
Şebna izbucni mânios.
— Majestate, i​am oferit împrumuturi din vistieria ţării, dar le​a refuzat. Vrea să dăm totul de
pomană. Am făcut tot ce mi​a stat în putinţă ca aceşti oameni să nu dăuneze bunăstării ţării noastre, dar
pentru el nu a fost de​ajuns. De aceea am refuzat să vă aduc înainte cererea lui.
— Aşteaptă o clipă, spuse Ezechia. Lasă​mă să înţeleg. Dacă ai cerut provizii, Eliachim, de ce ai
refuzat împrumuturile?
— Pentru că sunt împotriva Torei.
— Să înţeleg că nu eşti numai meşter zidar, ci şi un neîntrecut cunoscător al Legii? Întrebă Şebna.
Eliachim zâmbi sfios.
— Ar trebui să fiu destoinic – tatăl meu mi​a vorbit din Scripturi încă din pruncie.
Şebna îşi încrucişă braţele.
— Atunci cum se poate ca un împrumut să fie împotriva Legii?
— În a treia carte a lui Moise ni se spune că, dacă un locuitor al ţării ajunge sărac şi nu poate să îşi
ducă traiul, ar trebui să îl ajutăm să îşi continue traiul alături de noi ceilalţi. N-ar trebui să tragem foloase
de pe urma lui în niciun fel...
— Nu sunt locuitorii ţării noastre, îl întrerupse Şebna.
— Suntem toţi fii ai lui Avraam. Şi mai spune, de asemenea, că, dacă împrumuţi bani unui om al
lui Dumnezeu care e în nevoie, să nu​i iei camătă...
— E lipsit de noimă ceea ce spui!
— Nu, are dreptate, spuse Ezechia. Tora ne spune că eram cu toţii robi, înainte de a fi
răscumpăraţi de Domnul şi, astfel, nu ar trebui să tragem foloase unul de pe urma altuia.
— Dar un împrumut fără dobândă înseamnă să dăm ceva pe degeaba! spuse Şebna. Ştii că nu vom
mai vedea aceşti arginţi!
— Ba da, îi vom vedea, stărui Eliachim. Tora spune: „Dacă vei asculta de glasul Domnului,
Dumnezeului tău, păzind şi împlinind toate poruncile Lui [...] Vei fi binecuvântat în cetate şi vei fi
binecuvântat la câmp [...] Dar, dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău [...] iată toate
blestemele care vor veni peste tine şi de care vei avea parte.”
— Destul, spuse Ezechia. Ştiu continuarea: „Vei fi blestemat în cetate şi vei fi blestemat pe câmp.
Coşniţa şi postava ta vor fi blestemate” şi aşa mai departe. Îmi pare rău să trec peste hotărârea ta, Şebna,
dar el are dreptate. Eliachim suspină de uşurare, însă Şebna mocnea de furie şi de ruşinea înjosirii.
— Continuă lucrul cu fugarii şi mă voi îngriji să fac rost de nişte împrumuturi fără camătă.
— Mulţumesc, Majestate. Nu veţi regreta – vă promit. Eliachim făcu o plecăciune şi dispăru iute.
Întreaga zi, până noaptea târziu, Ezechia îşi frământă gândurile cu o singură întrebare. Dacă
Eliachim nu ar fi îndrăznit să vorbească în numele fugarilor? Dacă ar fi renunţat după refuzul lui Şebna?
Dacă nu şi​ar fi ajutat poporul, Ezechia ar fi încălcat Legea lui Iahve – şi aceasta îl îngrijoră adânc.
Ezechia sprijinise la început hotărârea lui Şebna care părea întemeiată – cu toate acestea, Legea lui Iahve
nu se potrivea adeseori cu judecata omului. Nesocotind Legea, Şebna ar fi pricinuit o nenorocire – şi,
încrederea lui Ezechia în el era puternic zdruncinată. Deşi nu îi plăcea deloc aceasta, Ezechia trebuia ca
de acum încolo să ia aminte la hotărârile lui Şebna, pentru a nu mai lăsa să se întâmple astfel de lucruri.
Eliachim se jertfise mult de dragul fugarilor şi câştigase preţuirea lui Ezechia. În noaptea aceea,
treaz fiind, Ezechia îşi dădu seama că îl invidia pe Eliachim. Cinstea şi dăruirea meşterului zidar izvorau
dintr​un simţământ pe care Ezechia nu​l cunoscuse niciodată – mustrarea plină de dragoste a unui Tată
ceresc.

Iddina se aplecă la încrucişarea de drumuri şi privi atent urmele de paşi, aproape şterse, de pe
drumul prăfuit.
— Ea e. Ştiu că e ea.
Trei dintre cei mai aprigi urmăritori ai lui Iddina stăteau în jurul lui, privindu​l atent cu o supunere
plină de teamă.
— Să meargă unul din noi pe urmele carului cu boi, domnule?
— Nu. Ea a luat​o spre miazăzi. Pasărea a zburat spre cuibul ei.
Se ridică, îşi scutură mâinile de praf şi cercetă drumul brăzdat care îşi pierdea urma după o mică
movilă.
— E o vânătoare pe cinste, spuse el. E o pradă bună. Acum trebuie să fie aproape de casă şi e
lipsită de griji. Aproape că ne face treaba prea uşoară. Îşi răsuci talpa pe pământ, ştergând dâra slabă a
paşilor ei.
Pe când soarele cobora spre asfinţit, dar dogorind la fel de straşnic, Iddina încălecă pe cal şi îşi
desfăcu burduful cu apă. Înghiţi apa zgomotos, apoi îşi şterse gura cu dosul mâinii.
— A ajuns mai departe decât credeam, domnul meu, spuse unul dintre urmăritori. După felul cum
a pornit la drum în ziua aceea, am crezut că o vom prinde până la asfinţit.
— Nu mă miră. Are o dorinţă arzătoare de a trăi – şi numai zeii ştiu de ce. Mă întreb dacă celelalte
căpetenii au împresurat deja satul lor jalnic. Pot să cearnă prin gunoaie cu sita şi tot nu o vor găsi, spuse
Iddina izbucnind în râs.
— Multe care vin şi pleacă, de unde ştiţi că ea a părăsit satul?
Iddina îşi scoase pumnalul de la brâu şi îşi desfăcu ştergarul cu franjuri ca să​şi şteargă sudoarea
frunţii. Privi spre soldatul care îi puse întrebarea.
— Pentru că o cunosc. Îşi strânse iarăşi cingătoarea şi îşi vârî pumnalul la brâu. Prima lege într​o
vânătoare e să​ţi cunoşti prada – ce ar putea face şi cum ar gândi.
Îşi linse buza de jos şi îi privi atent pe cei trei urmăritori, desfătându​se de uluirea ce se citea în
ochii lor.
— O cunosc, repetă el, şi nu i​ar plăcea să fie închisă între zidurile unei cetăţi.
Iddina încălecă printr​o săritură iute şi vânjoasă. Ceilalţi bărbaţi porniră grăbiţi în urma lui.
— Suntem aproape acum, foarte aproape, spuse el. Căutaţi în fiecare casă şi hambar, sub fiecare
piatră şi tufiş, până când o vom prinde, aţi înţeles?
— Da, domnule.
— Ea mea. Îmi aparţine. Dar când o vom găsi, fiecare îşi va căpăta partea lui.

Ierimot se trezi înainte de mijirea zorilor şi rămase culcat pe rogojina lui, ascultând. Ceva îl făcuse
să tresară din somn. Se ridică pe coate şi încercă să asculte cu capul ridicat. Chiar se auzea ceva! aruncă
deoparte învelitoarea, se ridică în picioare şi privi amuţit spre Hodeş.
— Ce e?
— Sst! Ascultă! Fugi la fereastră să privească de​a lungul drumului, deschise larg obloanele, dar
era prea întuneric ca să poată întrezări ceva.
— Ai visat, Ierimot. Nu e nimic...
Însă, înainte ca Hodeş să încheie, Ierimot ieşi afară în grabă şi alergă prin vie ca să ajungă la
drum. Aşteptase atâţia ani să audă zgomotul slab al paşilor Ieruşei venind pe drumul prăfuit, încât şi​l
închipuise de multe ori înainte. Oare totul se petrecea doar în mintea lui? rămase în lumina palidă a nopţii,
în spatele viilor înfrunzite, cu ochii larg deschişi ca să îi dea de urmă.
Într​un târziu, Ierimot zări o siluetă, ca o nălucă ştearsă, o umbră mai întunecată decât bezna din
jur. Dar privind în lumina palidă a zorilor, Ierimot o recunoscu îndată.
— Ieruşa! Oh, binecuvântat fie Numele lui Iahve – Ieruşa mea!
Porni în grabă spre ea, împiedicându​se pe drumul nebătătorit. Silueta din întuneric încremeni,
uimită de sosirea neaşteptată a lui Ierimot. Apoi, începu să alerge spre el, cu braţele întinse.
— Ava, aval
Ierimot îşi îmbrăţişă fiica cu toată puterea. Nu o va mai lăsa niciodată să plece.
— Slăvit să fie Domnul! Oh, slăvit să fie Domnul. Şi​ar fi dorit să joace, să sară şi să strige de
bucurie. Iahve o aduse înapoi acasă. Oh, mulţumesc, Iahve, mulţumesc pentru Ieruşa mea!
Ieruşa era încă în viaţă! Se trase în spate să privească chipul ei mult iubit şi văzu cât de slabă era.
Simţea că ţine în braţe o adunătură de oase, în locul fiicei lui vesele şi voinice. Îi părea îmbătrânită, la fel
ca şi copacii care umbreau moşia lui de veacuri – nu la înfăţişare, ci înăuntrul ei. În ochii şi în sufletul ei
zdrenţuit se citea prezenţa morţii.
— Dumnezeule mare! Ce ţi​au făcut? suspină el. Ce i​au făcut fetiţei mele? O ridică în braţe şi o
duse în casă, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, împiedicându​se de viţa​de-vie ce o întâlnea în cale.
— Hodeş, priveşte! A venit acasă! Ieruşa a venit acasă!
Hodeş scoase un strigăt de bucurie şi o apucă strâns în braţe, prea copleşită ca să mai poată vorbi.
O clipă mai târziu, Maaca se grăbea să coboare scara ce dădea în pod.
— Ieruşa, chiar tu eşti? Oh, mulţumesc Domnului – tu eşti! Chiar tu eşti! O cuprinse în braţe şi
începu să plângă.
— N-am crezut că o să vă mai văd vreodată pe niciunul dintre voi! spuse Ieruşa hohotind de plâns.
N-am crezut că o să mai ajung vreodată acasă.
— Dar iată​te aici. Oh, Doamne, îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc! murmură Ierimot legănând​o în
braţe.
Iahve răspunse rugăciunilor lui şi făcuse imposibilul. Iahve îi aduse fiica mult iubită înapoi dintre
cei morţi.

22

Ieruşa visase la această clipă de atât de multă vreme, încât nu​i venea să creadă că totul se întâmpla
aievea. Totuşi, simţea braţele puternice ale tatălui ei care o strângea la piept, mirosea mireasma câmpului
în straiele lui şi simţea barba lui moale. Mâinile muncite ale mamei îi mângâiau părul, îi alintau faţa şi îi
ştergeau lacrimile. Nu era un vis.
— Mamă dragă... ava... nu m​am gândit că vă voi mai putea vedea vreodată, spuse Ieruşa, copleşită
de lacrimi.
Era acasă. Reuşise să ajungă din nou acasă. Totul părea neschimbat – mobila simplă, cioplită, boii
din grajdul din faţa casei lor, oalele cu pete de funingine, chiar şi legăturile cu ierburi aromate care
atârnau de grinzile casei păreau aceleaşi.
Totuşi totul părea atât de diferit. Tatăl ei părea mai bătrân, mai slab, iar umerii lui laţi erau acum
aplecaţi, apăsaţi parcă de o povară grea. Văzu cicatricea crestată de pe fruntea lui care se contura pe faţa
lui arsă de soare. Mama îi părea acum mai pipernicită şi scundă. În părul ei castaniu sclipeau fire argintii.
Maaca nu mai era o fetişcană subţirică de unsprezece ani, ci devenise o tânără femeie frumoasă. Ieruşa îi
recunoscu pistruii împrăştiaţi pe nasul ei cârn. Ce mult îşi iubea familia! Nu îi va mai scăpa niciodată din
ochi.
— Uite cum arăţi! spuse Ierimot, mângâindu​i picioarele umflate şi pline de băşici. Uită​te la bietele
tale picioare. Ai mers pe jos din Ninive?
— Nu, ava. N-am ajuns atât de departe. Am locuit cu oastea asiriană şi, în tot acest timp, au purtat
război la miazănoapte de ţinutul nostru. Am mers parte din drum pe jos, peste munţi, până când un străin
m​a luat şi am călătorit în carul lui.
— Un înger, Iahve Şi​a trimis îngerul Lui, murmură Ierimot. Ştiam că eşti încă în viaţă. Nu ţi​am
găsit trupul alături de celelalte...
Ieruşa îşi întoarse privirea ruşinată. Ce ar crede familia despre ea dacă ar şti cum supravieţuise?
Nu le​ar putea spune niciodată ce devenise. Ieruşa tremura, însă nu din pricina aerului umed şi răcoros ce
umplea casa. Un fior rece se strecură înăuntrul ei fiindcă trebuia să​şi mintă părinţii.
— M-au lăsat să trăiesc ca să le fac de mâncare – pentru căpeteniile lor.
— Şi acum ai fugit? Întrebă Ierimot.
— Nu, ava. Mi​au dat drumul. E ca şi o întrecere pentru ei, un joc crud. M-au eliberat ca să mă
poată prinde din nou.
— Au vânat​o pe fiica mea ca pe un animal?
Ieruşa ştia că tatăl ei n​ar putea înţelege niciodată cruzimea, sălbăticia şi desfrânarea lor. Se
cutremură din nou când îşi aduse aminte de răpitorii ei. Era acasă şi totuşi călătoria ei nu ajunsese la
capăt; era doar începutul. Se ridică greoi pe picioare şi îl trase pe Ierimot de mâini ca să​l ridice şi pe el.
— Ava, trebuie să plecăm de aici. Vor veni curând!
Ierimot o ţinu strâns la piept.
— Nu îi voi mai lăsa niciodată să pună mâna pe tine. Niciodată!
— Dar sunt chiar pe urmele mele – ca să mă prindă! Nu pot să mă opresc aici! Se dezlipi din
braţele lui. Va trebui să plecăm de aici, ava. Nu vreau să mă mai întorc la ei! mai degrabă aş muri!
— Asirienii te urmăresc încă?
— Da, aval Te rog, nu putem rămâne aici! Trebuie să ne grăbim!
Ierimot însă stătea înlemnit, ca şi când n​ar crede ceea ce auzea. Oare de ce stătea nemişcat? De ce
nu încerca să fugă?
— Vei fi în siguranţă aici, spuse el, în cele din urmă. Este o ascunzătoare sub casă. Dădu la o parte
covoraşul şi ridică lespedea de piatră ca să​i arate bazinul gol. Când vor veni asirienii, vă veţi ascunde
toate acolo. Nu vă vor găsi aici – veţi fi în siguranţă.
— Nu înţelegi! ţipă ea. Până acum, când veneau asirienii, nu erau decât un pâlc de ostaşi puşi pe
tâlhării. De data asta, întreaga lor oştire va năvăli peste noi! Nu ne vor lăsa aici, ava. Ne vor omorî pe toţi
sau, mai rău, ne vor face robii lor! Nu va mai rămâne nimic în Israel, totul va fi nimicit!
— Nu​mi voi părăsi moşia, spuse Ierimot cu glas domol. Dacă ceea ce spui e adevărat, atunci nu
mai este niciun loc sigur în care să mergem. Voi muri aici, pe pământul părinţilor mei.
Ieruşa se simţi năpădită de disperare. Silindu​se să​şi recapete răsuflarea, se întoarse spre mama ei
şi o apucă strâns de mâini.
— Mamă, te rog vorbeşte cu el, fă​l să mă asculte. Nu putem rămâne aici!
Hodeş îi făcu semn spre Ierimot care stătea în pragul uşii, privind la câmpurile şi la viile pe care le
îngrijise toată viaţa lui.
— Nu l​aş putea niciodată convinge să plece. Unde ar putea merge? Aici este pământul lui. Aici
sunt rădăcinile lui, la fel ca şi viile şi măslinii lui.
Ieruşa voia să strige.
— Cum te pot face să înţelegi? M-am luptat atâta timp să supravieţuiesc, să vin acasă şi să vă văd
din nou. Nu​i putem lăsa să câştige acum – nu putem!
Deodată, Ierimot înmărmuri.
— E prea târziu, spuse el, privind în zare. Vin. Văd în zare un nor de praf şi câţiva călăreţi înaintea
lui.
— NU! ţipă ea.
Asirienii au ajuns​o! Au dat de urma ei! Ieruşa fugi iute spre uşă, îngrozită să scape, însă Ierimot îi
tăie calea.
— Fereşte​te. Lasă​mă să plec, ţipă ea, lovindu​i pieptul, chinuindu​se să îl dea la o parte şi să iasă.
Dorea să fugă pentru totdeauna. Toţi trei o liniştiră să rămână înăuntru.
Ieruşa se prăbuşi pe podea, tremurând şi plângând de frică. Se ghemui cu genunchii la piept, iar în
mintea ei, gândurile începură să​şi piardă şirul. Auzea nedesluşit vocea tatălui ei care încerca să o facă să​şi
vină în fire.
— Te voi ascunde de ei, Ieruşa. Te voi păzi. Nu​i voi lăsa să te găsească din nou. Iahve este
îndurător. Mă va lăsa să mor pe moşia mea şi pe voi vă va păzi sub pământ.
Ieruşa îşi ridică privirea, desluşind cuvintele lui. Zări bazinul deschis şi îşi încleştă mâinile pe el,
cuprinsă de groază.
— Trebuie să te ascunzi şi tu, ava!
— Nu e suficient loc. Mai mult, nu vreau să trăiesc să văd ce fac moşiei mele.
— Ava, te rog, îl imploră Maaca.
— Nu, o avem pe Ieruşa înapoi, spuse el. Iehova a răspuns rugăciunilor noastre şi mi​e de-ajuns.
Iahve vă va păzi pe toate trei.
Hodeş clătină din cap.
— Eu rămân cu tine, Ierimot. Sunt soţia ta şi locul meu este lângă tine.
— Nu fi prostuţă. Cine va avea grijă de fetele noastre?
— Uite, spuse Hodeş, arătând spre bazin. Nu este loc nici pentru mine. Te rog lasă​mă să rămân cu
tine.
Ierimot o cuprinse în braţe.
— Bine, Hodeş, bine.
Ieruşa de​abia putea pricepe ce se întâmplă. Îi va pierde pe mama şi pe tatăl ei din nou! Se aruncă
în braţele lor, înecată de amărăciune, întipărindu​şi chipul lor în minte pe vecie. Viaţa pe care o împărţiseră
în acea casă veche de piatră ajunsese la capăt... de data aceasta pentru totdeauna. Se lipiră unul de celălalt
pentru ultimele clipe ce le​au mai rămas.
Apoi, Ierimot îşi şterse lacrimile.
— Destul. A sosit timpul. Iahve ne​a ajutat să supravieţuim, Ieruşa. Acum, făgăduieşte​mi că vei
avea grijă de sora ta.
Odaia părea că se învârte.
— Făgăduiesc, ava.
În timp ce Hodeş ducea în ascunzătoare fructe uscate, brânză şi pâine, Ierimot îşi aşeză duios
mâinile peste Ieruşa şi Maaca şi se rugă pentru ele.
— Oh, Dumnezeule Atotputernic, ţine​le în palma Ta. Ai grijă de fetele mele scumpe în locul meu.
Ai salvat​o pe Ieruşa cu un ţel, Doamne. Fă ca ea să cunoască acest ţel şi să fie o mărturie vie a bunătăţii şi
a îndurării Tale.
Îşi cuprinse amândouă fiicele şi le strânse la pieptul lui.
— Fiicele mele iubite! Aş fi dorit să rostesc binecuvântarea pentru fiecare dintre voi în ziua nunţii,
dar aceasta nu se va putea. Cumva – într​o zi – Dumnezeu va preface lacrimile de tristeţe din nou în
bucurie. Cu credinţa că acea zi va veni – cu credinţa că într​o zi vă veţi veseli, veţi cânta şi îmi veţi ţine
nepoţii în braţe – da, cu credinţă vă binecuvântez astăzi... „Iahve să vă binecuvânteze şi să vă păzească.
Iahve să facă să strălucească faţa Lui peste voi şi să aibă milă de voi. Să vă facă precum Sara şi Rebeca.
El să Se îndure de voi şi să vă dea pacea Lui. Amin.”
O sărută pe Ieruşa, apoi o depărtă de el. Mama ei o ajută să coboare în bazin, apoi Maaca se
strecură înăuntru lângă ea.
— Vă iubesc pe amândouă, şopti tatăl lor. Şalom.
Aşeză, apoi, lespedea la loc şi astupă gaura, lăsându​le pe fete în beznă.
Ierimot îşi şterse lacrimile şi ieşi din nou pe uşă. Norul de praf din zare se înteţea şi auzi un bubuit
ca şi trăsnetul unei ploi de vară. Patru soldaţi asirieni se opriră lângă via lui şi descălecară. Ierimot se
furişă în grajdul de lângă casă şi descuie poarta de afară, apoi plesni boii pe noade şi le dădu drumul ca să
scape.
Când se întoarse, o luă pe Hodeş şi o strânse tăcut în braţe. Îi ridică bărbia şi o privi în ochi,
ştergându​i duios lacrimile cu mâinile lui aspre.
— Te iubesc, Hodeş. Nu​ţi fie frică. Iahve e cu noi.
— Ştiu, încuviinţă ea.
— Fetele noastre vor supravieţui. Iahve le va purta de grijă. Ierimot o luă de mână şi ieşiră în
lumina soarelui. Trecând prin vie, Îl lăuda pe Iahve în şoaptă, apropiindu​se de pieire.

23

Iddina descălecă lângă vie şi se opri să cerceteze îndeaproape paşii pe care îi urmărise. Urmele se
opreau brusc în mijlocul drumului ca şi când fata ar fi dispărut în văzduh. Mai încolo însă zări mai mulţi
paşi strânşi la un loc care se îndreptau pe drumul care trecea prin vie. Fără​ndoială cineva o cărase în
braţe.
Stând pe loc, Iddina auzi şuieratul unei săgeţi şi un zgomot surd în momentul în care se înfipse în
carne, apoi un urlet de spaimă şi de durere. La scurt timp după aceea, o altă săgeată vâjâi, un alt sunet
înfundat se auzi când îşi atinse ţinta şi apoi din nou un geamăt de durere şi de groază. Se răsuci şi văzu
două trupuri ce zăceau pe pământul din vie. Când se întoarse spre oamenii lui, îl văzu pe unul dintre ei
care îşi punea arcul înapoi în tolbă.
— De ce i​ai omorât? strigă el mânios.
— Veneau spre noi, domnule. Mi​a fost frică să nu aibă unelte de luptă.
Iddina îl ridică pe soldat de tunică şi îl azvârli la pământ, apoi îi îndesă faţa în noroi.
— Uită​te la urme, prostule! E aici! Acei oameni probabil că ştiau unde este. Şi acum i​ai omorât!
Iddina îl trânti pe soldat pe spate, scoase pumnalul de la brâu şi îi spintecă grumazul. În timp ce
soldatul, zăcea în chinurile morţii, Iddina se întoarse spre ceilalţi doi.
— Să nu mai văd greşeli prosteşti! Împrăştiaţi​vă şi căutaţi în fiecare ungher de aici până când o
găsiţi.
Iddina străbătu calea bătătorită prin vie care ducea spre casa de piatră de pe culme. Se opri lângă
cele două trupuri – un bărbat şi o femeie – deşirate unul lângă celălalt într​o baltă întinsă de sânge. Îi
întoarse cu faţa în sus, îşi propti piciorul pe pieptul lor, smuci săgeţile şi le aşeză la loc în tolbă. Pentru o
clipă îl încercă un simţământ de stimă plină de ranchiună pentru soldatul pe care tocmai îl omorâse –
luptătorul trăsese săgeţile drept în inimă, omorându​i pe loc.
 Din pragul uşii, Iddina zări pedestrimea ce cobora pe drum. Trebuia să se grăbească înainte ca
hoarda de soldaţi să năvălească şi să şteargă orice rămăşiţă a urmelor ei. Se năpusti în casă şi începu să
spintece totul, spărgând oalele de mâncare şi ulcioarele, sfâşiind cu jungherul patul din paie şi
aşternuturile, iar în grajd lovi cu picioarele în baloţii de fân şi în gunoi. Focul din vatră ardea încă,
mâncarea era proaspătă, iar casa fusese de curând locuită, spre deosebire de casele pe care le pustiiseră în
drum până aici. După toate acestea, îl blestemă încă o dată pe soldatul neghiob pentru că îi omorâse pe cei
doi locuitori ai casei.
Deodată Iddina încremeni. Doi locuitori. Totuşi, tocmai sfâşiase trei paturi din paie, două jos şi
unul în pod. Toate trei erau desfăcute pe podea, părând să fi fost de curând folosite. Cu o răbdare plină de
chibzuinţă, Iddina căută fiecare colţişor al casei, cercetă fiecare crăpătură, mută fiecare piatră şi căută
vreo urmă care​i scăpase din priviri sau vreun ascunziş secret. Trebuia să o găsească. Jocul devenea
palpitant din nou. Trase aer pe nări ca să​i adulmece mirosul şi rânji cu desfătare, gândindu​se la ce va
urma.
Ieruşa se înghesui în groapa îngustă lângă sora ei şi începu să plângă. Prin marginile lespezii de
deasupra lor şi prin pereţii tencuiţi ai cisternei nu se strecura niciun licăr de lumină. Nu mai simţea dacă
ochii îi sunt deschişi sau închişi, iar întunericul şi locul închis o înfiorau. Se văita încercând să nu strige.
Era îngropată de vie!
Maaca o strânse de mână, simţind parcă frica ei.
— Va fi bine, şopti ea. Nimeni nu te va găsi aici.
Ştia că nu e adevărat. Iddina o va găsi. El niciodată nu​şi pierdea prada. Ieruşa îşi dorea să renunţe
şi să moară împreună cu părinţii ei, dar ştia ce i​ar face Iddina Maacăi. De dragul surorii ei, Ieruşa trebuia
să supravieţuiască. Îi promisese asta tatălui ei.
Era împietrită de oboseală. Năucită de amărăciune şi de spaimă, înconjurată de o întunecime ca de
smoală, Ieruşa tânjea să adoarmă. În clipa aceea auzi un bubuit şi simţi pământul tremurând sub picioarele
ei.
— Sunt aici, şopti ea. Asirienii sunt aici.
Zgomotul se înteţi tot mai mult până când pământul se zgudui ca la un cutremur.
— Trebuie să fie sute de soldaţi! spuse Maaca.
— Nu sute, ci mii. Zeci de mii.
Ieruşa se cutremură şi ea aducându​şi aminte de cetele numeroase de asirieni – pedeştri şi călare,
care şi maşinării de luptă care se întindeau în zare cât vedeai cu ochii. Zgomotul se înteţea, simţind cum
pământul aproape se crapă sub picioarele ei. Deasupra larmei, auzea nechezatul cailor în depărtare şi câte
un strigăt.
— Te rog, Dumnezeule... Te rog, Dumnezeule, se jelea Maaca.
Cu pielea lipicioasă de sudoare şi de lacrimi, Ieruşa o strângea pe sora ei în braţe, jelind amândouă
după părinţii lor. Şezând ghemuită în întuneric, îngropată de vie, Ieruşa încerca să nu îşi închipuie
cumplita nimicire a casei lor.
Iddina îngenunche să privească îndeaproape podeaua cu lespezi de piatră a casei, cercetând cu
grijă pietrele, căutând capacul unei ascunzători sau al unei pivniţe sub pardoseală. Au ascuns​o bine.
Pământul se cutremura sub tropotele miilor de soldaţi, însă Iddina nu băga de seamă hărmălaia din jur. Cu
jungherul încleştat între dinţi, continuă să privească cu băgare de seamă pietrele.
Nu după mult timp ceva greoi izbi acoperişul, apoi auzi un vâjâit de flăcări şi zări grinzile
tavanului de deasupra lui cuprinse de flăcări. O altă făclie nimeri prin fereastra deschisă la picioarele lui.
Aşternutul de paie pe care îl sfâşiase înainte izbucni în flăcări pârlindu​i părul de pe picioare. O alta
aprinse fânul de pe podeaua din grajd şi, în câteva clipe, flăcările împânziră întreaga gospodărie.
Iddina se trase înapoi prin norii înecăcioşi de fum. Pe când bâjbâia să caute ieşirea, bârnele de foc
se prăbuşiră pe podea. Ieşi împleticindu​se din casa cuprinsă de flăcări, cu ochii lăcrimând şi cu plămânii
umflaţi de fumul înecăcios.
— Cine a fost neghiobul care a dat foc casei? urlă el. Însă nimeni nu​l mai auzea de tropotele şi de
larma oştirii.
Cei doi urmăritori care veniseră cu Iddina urcară în grabă pe deal să​l ajungă.
— Sunteţi bine, domnule?
El clătină din cap, gâfâind de la fumul ce​i îneca plămânii.
— Aţi dat de urma fetei?
— Nu, domnule.
Iddina blestemă.
— A fost aici. Ştiu că a fost aici!
Fierbinţeala casei în flăcări îi încălzea spatele şi coborî de pe deal, să se depărteze de iadul acela
în flăcări. Cămările erau şi ele în flăcări, iar fumul de la presa de măsline se împrăştia până la măslinii
bătrâni. Coborând furios pe cărarea din vie şi zdrobind sub picioarele lui trupurile ce zăceau înaintea lui,
Iddina mai simţea încă fumul rotindu​se în jurul lui. Nu mai putea aştepta până ce focul se va stinge,
fiindcă trebuia să cârmuiască oştile. Va trebui să se întoarcă mai târziu să​şi isprăvească vânătoarea.
Încălecă din nou, plin de mânie că soldatul acela neghiob îi omorâse pe cei doi martori şi că
arcaşii nerozi aprinseseră casa înainte ca să​şi sfârşească căutarea. Dădu pinteni calului, gesticulând
nerăbdător către cei doi bărbaţi:
— Haidem să mergem. Poate că îi vom da de urmă pe drum.

Zgomotul care o înconjura pe Ieruşa din toate părţile părea că nu se va mai sfârşi vreodată. Soarele
trebuie să fie acum trecut de asfinţit. Totuşi, zgomotul era la fel de puternic şi pământul se cutremura fără
oprire.
Maaca înmărmuri.
— Ieruşa, miroase a fum! Oare vor da foc casei?
— Da! Vor arde totul!
— Dar vom muri aici dacă vor arde casa.
Ieruşa căută bâjbâind burduful cu apă, apoi pipăi pe întuneric veşmântul Maacăi şi îl umezi la
poale.
— Ţine partea udă peste faţă şi răsuflă prin ea, îi porunci ea. Ea făcu la fel şi cu poala ei.
Şuierul flăcărilor ce pârâiau şi mirosul de fum se înteţeau. La început, Ieruşa încercă să îşi înăbuşe
tusea, însă, când bazinul în care se ascundeau se umplu de fum, izbucni. Răsufla din greu. Căldura era
înăbuşitoare.
Maaca se strădui să se ridice.
— Va trebui să ieşim de aici! Vom muri – trebuie să ieşim!
— Nu, Maaca. Stai aici. Nu putem ieşi cât timp casa e în flăcări. Trebuie să stăm aici.
Ieruşa îi porunci surorii ei să stea jos ghemuită, însă şi ea se lupta înăuntrul ei cu groaza, în groapa
întunecoasă şi înăbuşitoare care se umplea de fum. Focul urla năprasnic deasupra lor, prefăcând bazinul
într​un cuptor care le ardea încet de vii. Cu toate acestea, Ieruşa ştia că e mai bine să moară în zăduful
acelei scorburi decât să fie prinsă din nou.
— Te rog ajută​ne, Iahve. Nu ne lăsa să murim, şoptea Maaca. Ieruşa era înfuriată de rugăciunile
fără rost ale surorii ei.
— Iahve nu există, spuse ea. Păstrează​ţi răsuflarea. Însă Maaca părea că n​o aude.
— Te rog, Dumnezeule... Nu vreau să mor... Te rog... Ieruşa o luă pe sora ei în braţe, legănând​o
uşor şi aşteptând sfârşitul.
Încetişor, pe nesimţite, zgomotul, căldura şi cutremurul pământului se potoliră. Ieruşa era încă în
viaţă, dar se simţea ameţită şi răsufla greoi. Trebuia să lase să pătrundă înăuntru aer curat. Se înspăimântă
dându​şi seama că Maaca nu se mai mişcase din locul ei de câtva timp. Îi promise tatălui ei că va avea
grijă de ea.
— Maaca! Să nu mori! o imploră ea, scuturând​o. Te rog să nu mori!
Maaca tresări şi tuşi încet. Ieruşa o aşeză jos şi bâjbâi deasupra capului să găsească lespedea de
piatră ce acoperea ascunzătoarea. Nu putea decât să spere că asirienii nu vor mai fi acolo. Însă, oricât de
tare ar fi împins, capacul de piatră nu se clintea. Era prea greu să​l poată urni singură şi nu îşi putea lua
avânt, şezând înghesuită. O scutură pe Maaca din nou.
— Maaca, trebuie să mă ajuţi. Trebuie să deschidem capacul.
— Ava... mormăi ea. Ava ne va ajuta să ieşim.
Ieruşa izbucni în lacrimi.
— Ava nu poate veni acum, spuse ea blând. Va trebui să mă ajuţi tu. Hai, încearcă, te rog.
Ieruşa o ajută pe sora ei să se ridice şi bâjbâiră împreună deasupra capului până când găsiră
lespedea de piatră.
— Acum, împingel
Piatra se urni lăsând să pătrundă un val de praf şi de funingine de sus. Când lumina palidă şi
înceţoşată a soarelui se strecura prin crăpătură, Ieruşa zări faţa mânjită de mizerie a surorii ei. Părea prea
trudită să mai poată împinge din nou.
— E destul deocamdată, spuse Ieruşa. Măcar putem lăsa să pătrundă înăuntru aer şi puţină lumină.
Găsi burduful şi îi dădu Maacăi să bea, apoi rupse două bucăţi de pâine ca să mănânce.
— Vom aştepta până la noapte. Vom fi mai în siguranţă după asfinţit. Să ne odihnim puţin. O luă
pe sora ei în braţe şi, în curând, adormiră, ţinându​se una de cealaltă şi de firul subţire al vieţii.
Ieruşa se trezi în bezna cumplită, simţind spaima înăbuşitoare din locul unde era îngropată de vie.
Îşi pipăi ochii să vadă dacă sunt închişi strâns şi îşi zări conturul şters al mâinilor. Cu siguranţă era
noapte. Se apropie de crăpătura subţire prin care se strecura lumina şi privi cu grijă afară. Acoperişul nu
mai era, iar stelele licăreau prin ceaţa fumului subţire. Rămase nemişcată să asculte, însă noaptea părea
înfiorător de tăcută. Capacul de piatră tot nu se urnea. O trezi pe sora ei.
— Maaca, Maaca, trezeşte​te. Ajută​mă să urnesc piatra.
Maaca tresări şi încercă să se ridice.
— De ce e aşa întuneric?
— E noapte. Soldaţii au plecat. Cred că putem ieşi acum, fără să fie pericol.
— Dar mama şi tata?
— Nu... nu ştiu. Haide, ajută​mă să dau capacul la o parte.
Împinseră amândouă piatra până când aceasta se urni, făcând destul loc încât Ieruşa să se poată
strecura afară. Apoi o trase afară şi pe Maaca. Stăteau acum în mijlocul casei lor pustiite, cu sufletul
năpădit de spaimă.
Printre ruinele ce ardeau mocnit, numai pereţii din piatră rămăseseră în picioare. O adiere uşoară
împrăştia cenuşă fierbinte sub picioarele ei. Privind spre cer, zări luna ca o pată argintie şi sclipirea miilor
de stele ce străluceau pe cer. Se întreba cum poate noaptea să fie atât de frumoasă, când lumea din jurul ei
fusese nimicită? Trase adânc aer în piept strângând curaj pentru ce avea de făcut.
— Stai aici până când voi vedea dacă suntem în siguranţă, îi spuse ea Maacăi.
— Nu... merg cu tine. Maaca o apucă strâns de braţ.
Dincolo de deschizătura unde fusese odată uşa, se vedea pământul distrus al tatălui ei, pustiit în
bătaia lunii. Hambarele erau acum un morman de pietre arse. Boii spintecaţi zăceau ca o grămadă de oase
şi măruntaie. Păduricea bătrână de măslini cu ramurile vechi de veacuri zăcea călcată în picioare şi arsă.
Asirienii îi nimiciseră teascul de vin din piatră şi îl lăsară dărâmat, arzând mocnit. Moşia lui şi toată
recolta erau acum negre şi fumegânde.
— Ieruşa, uite acolo! Maaca arătă spre ceva nedesluşit de pe cărăruia din vie.
— Stai aici, spuse Ieruşa, însă Maaca dădu din cap ţinând​o strâns de braţ.
În lumina palidă a stelelor, păşiră împreună prin vie şi îngenuncheară lângă trupurile părinţilor lor.
Mama şi tatăl lor aveau câte o rană sângerândă drept în inimă. Ieruşa le închise ochii ce priveau în gol,
apoi începu să îi jelească legănând capul mamei ei în braţe. Credea că nu i​au mai rămas lacrimi să poată
plânge, însă acum mama şi tatăl ei erau morţi şi îşi dorea să fi murit împreună cu ei.
Curând, îşi dădu seama că Maaca se oprise din plâns şi începuse să fornăiască încet. Ieruşa simţi
braţul ei pe umăr.
— Ava şi​ar fi dorit să fie îngropat pe pământul lui, spuse Maaca.
Ieruşa încuviinţă. Preţ de câteva ore se trudiră împreună să sape un mormânt puţin adânc lângă
vie. Îi îngropară pe Hodeş şi pe Ierimot unul lângă celălalt, apoi aşezară pietrele teascului într​o movilă
deasupra mormântului. Pe când încheiară, cerul începea să se lumineze.
Ieruşa se aşeză pe treptele de piatră ale casei şi privi îndelung la pustiirea ce i se aşternea înainte.
Asirienii curăţaseră totul de pe faţa pământului ca şi o urgie nemiloasă, ucigând pe oricine le ieşea în cale
şi lăsând în urmă doar o pildă a nimicirii şi a morţii – un adevărat măcel.
— Ce vom face acum? bâigui Maaca.
— Nu ştiu. Vom încerca doar să supravieţuim. Acesta era singurul ei ţel de când îşi mai putea
aduce aminte, însă acum nu mai ştia de ce anume. Îşi dorea ca pământul ars să se deschidă şi să o înghită.
— Poate că vom putea semăna din nou la primăvară, spuse Maaca. Putem să cultivăm destulă
mâncare să supravieţuim şi...
— Nu mai vreau să trăiesc. M-am săturat să mă chinui să supravieţuiesc – m​am săturat de tot.
Mama şi tatăl nostru au murit şi mi​aş dori să fi fost eu în locul lor. Nu mai vreau să trăiesc.
Maaca se întoarse spre ea furioasă şi o apucă de umeri, scuturând​o straşnic.
— Nu spune asta! Tata şi mama s​au rugat pentru tine! Nu au vrut să plece şi să se adăpostească
doar pentru că te aşteptau pe tine! Au murit pentru ca tu să trăieşti! Le datorezi viaţa, Ieruşa! Să nu mai
vorbeşti astfel niciodată! O cuprinse de gât şi o îmbrăţişă, hohotind de plâns. Te rog, te rog să trăieşti
pentru ei şi pentru mine. Nu vreau să mor.
— Bine, şopti Ieruşa. Bine, nu plânge.
Cumva trebuia să găsească o cale să supravieţuiască amândouă. Îi promisese tatălui ei. Ea şi
Maaca se aveau încă una pe cealaltă şi poate acesta era un motiv îndeajuns de întemeiat ca să trăiască.

24

Iddina şedea la marginea drumului şi privea la cărăruia bătătorită din via lui Ierimot. Trupul
soldatului pe care​l ucisese zăcea încă lângă drum, însă celelalte două trupuri dispăruseră. Locul unde
fuseseră ucişi era mânjit de sângele uscat. Nu mai găsise nici​o urmă a Ieruşei în jos pe drum şi după ce
oastea năvăli pe acolo, se întoarse cu oamenii lui în locul unde căutase, sperând să găsească o urmă care​i
scăpase. Însă locul unde cei doi fuseseră omorâţi era acum gol.
Dacă ar fi ars împreună cu toată gospodăria, tot ar fi rămas ceva urme. Cu toate acestea, nu se
vedea nimic. Nici măcar urmele unor animale care să​i fi sfâşiat. Iddina cercetă mai îndeaproape şi desluşi
o dâră netedă, semn că trupurile au fost târâte prin miriştea arsă. Când ajunse la capătul ei, găsi
mormântul acoperit cu pietre lângă teascul de vin.
Fiecare încheietură din trupul lui i se încleştă.
— Împrăştiaţi​vă! Căutaţi fiecare colţişor al moşiei, spuse el bărbaţilor. Cineva ne​a scăpat.
Răbufnind de furie, Iddina urcă grăbit dealul spre casa pustiită, întrebându​se ce ar putea găsi
acolo. Grinzile arse şi dărâmăturile erau împrăştiate pe pardoseală, însă, în mijlocul odăii, o lespede ce era
dată la o parte descoperea ascunzătoarea de sub pământ.
Iddina începu să urle de furie. Căţeluşul câştigase jocul! Iddina ura să piardă. Nu​i mai păsa de
înălţarea în rang. Nu mai era o vânătoare în joacă. Trebuia să se răzbune.
El şi oamenii lui căutară în fiecare ungher al casei, însă fetele erau de negăsit. Ziua se apropia de
amiază, iar Iddina ştia că trebuie să ajungă din urmă cetele de soldaţi. Trebuia să cârmuiască oastea şi să
împresoare cetatea Samariei. Pentru moment, nu mai putea pierde vremea cu fata. Însă, în sinea lui,
Iddina jură să o găsească şi să o facă din nou sclava lui, chiar dacă asta i​ar lua tot restul vieţii.

Cadavrele umflate, putrezite erau atât de numeroase, încât niciodată n​ar fi putut fi îngropate toate.
Ieruşa şi Maaca rătăciseră prin ţară zile în şir, căutând hrană, dormind în dărâmături pustii şi în peşteri,
căutând semne de viaţă sau pe cineva care ar fi supravieţuit prăpădului la fel ca şi ele. Însă tot ceea ce
găseau erau mormane mocnind, ţinutul pustiit şi înnegrit şi tăcerea sinistră a morţii. Ele erau singurele
care supravieţuiseră. Cu fiecare pas pe care​l făcea, cu fiecare trup ucis pe care​l vedea, Ieruşa simţea cum
vinovăţia se adânceşte înăuntrul ei. Nu merita să fie în viaţă. De ce ea supravieţuise când atâţia alţii au
pierit?
În cele din urmă, ea şi Maaca ajunseră în Dabeşet, în locul de unde începuse îndelungatul coşmar
al Ieruşei. Satul zăcea ars la pământ, strivit parcă sub călcâiul lui Dumnezeu. Vântul adia uşor pe străzile
pline de dărâmături; chiar şi păsările îşi încheiase demult trilul. Ieruşa stătea acum pe temelia casei
unchiului Saul, încercând să nu privească prin sat la trupurile jalnice trase în ţeapă ca să nu zărească
vreun chip cunoscut. Nunta verişoarei ei parcă se petrecuse cu veacuri în urmă şi făcea parte din altă lume
– a veseliei şi a cântecului, o lume pierdută pentru totdeauna.
— Nu ştiu unde am mai putea merge, îi spuse ea Maacăi. Am căutat la toate casele rudelor
noastre... la toţi prietenii noştri...
Maaca nu îi răspunse. Şi ea părea secătuită de lacrimi, înconjurată de grozăviile acelea. Îşi plecă
privirea şi închise ochii să se roage. Ieruşa se mânie pentru zădărnicia rugăciunilor ei.
— Ţi​ai pierdut minţile? Întrebă ea. Cum poţi să mai crezi în Iahve? El a fost surd la strigătele
acestor oameni! Este El orb să nu vadă ceea ce se întâmplă în Ţara Făgăduinţei? Îi pasă de toate acestea?
— Ieruşa, nu vorbi aşa. Tu...
— Oare ai înnebunit tu sau eu? Cum poţi să te rogi lui Iahve după ce ai văzut toate acestea?
— Dar ava a crezut şi...
— Ava nu a fost nevoit să vadă toate aceste cadavre aruncate ca o grămadă de lemne. Nu a simţit
miasmele morţii şi ale putreziciunii, zi după zi, n​a fost nevoit să strige către Dumnezeu să îl scape de
acest iad. Hai, roagă​te în continuare dacă vrei, dar crede​mă – n​are niciun rost!
Ieruşa coborî şi trecu nepăsătoare pe lângă Maaca. Apoi, se aplecă să​şi strecoare privirea printre
dărâmăturile casei unchiului ei până când îşi înnegri şi îşi mânji mâinile cu noroi. Găsi lama unui cuţit din
cremene şi un vas de lut cu seminţe. Boabele de grâu erau prea arse, însă alese câteva pe care să le
mănânce.
Maaca veni şi ea şi se ghemui lângă ea.
— Ieruşa, ştiu unde putem merge.
— Unde?
— La Ierusalim. Vom fi în siguranţă acolo. Ştiu drumul până acolo şi...
— Maaca, nu ştii...
— ... şi putem sta cu Hilchia şi cu Eliachim.
Ieruşa se zgâi la sora ei, ascultând parcă nişte vorbe străine.
— Cu cine?
— Ava ne​a dus la Ierusalim la toate praznicele, ca să ne rugăm pentru tine. Ştiu cum să ajungem
acolo. Avem prieteni acolo care ne vor ajuta.
Ieruşa simţi o silă apăsătoare, nu numai gândindu​se la o altă călătorie lungă, dar şi la zădărnicia a
tot ceea ce făcea. Cum puteau să călătorească atât de departe? Cum puteau să​i ocolească pe asirienii care
îşi aşezaseră tabăra între ţinutul lor şi Ierusalim?
Această încercare părea zadarnică. Ar fi fost mai bine să moară şi să scape de tot. Măcar de n​ar fi
promis.
— Asta vrei să facem? Întrebă ea obosită.
— Ştiu că vom reuşi.
— Ei bine, atunci. Vom merge la Ierusalim. Dar nu mă întreba cum. Se uită la boabele de grâu din
mâna ei şi le întinse, apoi, surorii ei.
— Uite. Trebuie să mănânci.
— La fel şi tu.
— Atunci le vom împărţi. Împărţiră boabele între ele, însă erau amare şi aveau gust de ars.
— Ce ai mai găsit? Întrebă Maaca.
Ieruşa îi dădu lama ruptă a cuţitului şi Maaca îngenunche şi începu să deseneze pe pământ,
învârtindu​şi cosiţa groasă după deget în timp ce desena.
— Îţi voi arăta cum să ajungem la Ierusalim. Mai întâi urmăm drumul spre Marea Galileei...
— Maaca, o întrerupse Ieruşa. Trebuie să ne tăiem părul.
Sora ei se opri din desenat şi o privi uimită pe Ieruşa.
— De ce?
— Va trebui să arătăm ca şi nişte băieţi. Vom fi mai în siguranţă aşa. Luă cuţitul din mâna ei. Vrei
să îţi tai ţie prima dată?
— Nu! Nu vreau să​mi tai părul deloc! Îşi apucă strâns, cu un aer protectiv, cosiţele.
— Va trebui, spuse Ieruşa blând. E spre binele tău. Îţi va creşte iarăşi părul. Uite – taie​l pe al meu
mai întâi.
Îi dădu lama, apoi îşi strânse părul uşor într​un ghemotoc şi i​l întinse Maacăi.
— Eşti sigură, Ieruşa?
— Da.
Maaca oftă şi, şovăind, începu să taie. Ieruşa privi cum părul ei lung castaniu cădea în şuviţe
subţiri la picioarele ei, iar unele îşi luau zborul în adierea vântului. Când îşi trecu mâna prin păr se simţi
uşurată, ca eliberată de o povară.
— Taie​l mai scurt, ca la un bărbat.
— Dar, Ieruşa...
— Vom purta haine bărbăteşti. Poate că vom lua unele de pe aceste cadavre.
— Eu nu pot, spuse Maaca înfiorată.
— Hai, curaj! apoi îmi vei arăta cum să ajungem la Ierusalim.

Urcând treptele înguste ce duceau în sus, pe zidul cetăţii, Ezechia zări pietrele albe ce străluceau
în lumina soarelui. Ionadab, căpetenia oştirii, sărea sprinten pe treptele dinaintea lui, cunoscând prea bine
denivelările lor lunecoase şi priveliştea ameţitoare şi întinsă a acoperişurilor. Şebna şi Eliachim îl urmau
înapoia lui, păşind cu grijă şi lipindu​se de zid de teama unei căzături de la acea înălţime de patruzeci de
picioare [12 m].
Ajunşi sus, Ezechia îşi umbri ochii să privească la noua cetate întinsă care se zidea pentru fugari.
Locul era cuprins de forfotă în timp ce bărbaţii lucrau să aşeze temeliile, să lipească pereţii din văiugă sau
să bătătorească acoperişurile din pământ cu nişte tăvăluguri greoaie.
— Nu mi​am închipuit că vor încăpea atât de mulţi fugari, spuse Ezechia. Ai construit o cetate
întreagă aici.
— Şi de două ori mai mulţi fugari s​au mutat în Neghev, îi spuse Eliachim. Au vrut să aibă pământ
pe care să​l cultive şi au fost mulţumitori cu acela, chiar dacă va trebui să se străduiască mult să scoată
roade de acolo.
Ionadab îşi şterse sudoarea de pe frunte.
— Dar casele acestea sunt în afara zidurilor şi nu sunt apărate.
— Nu mai avem loc în spatele zidurilor, îi spuse Eliachim.
— Aceşti oameni muncesc din greu să pună temeliile unei noi vieţi în ţara noastră, spuse Ezechia.
Nu am putea lărgi zidurile cetăţii ca să împrejmuim şi această parte a cetăţii?
— Ne​ar costa foarte mult, răspunse Şebna pripit şi nu ne​ar fi de mare folos. Aceşti oameni sunt
doar pentru o vreme aici şi s​ar putea să​şi facă bagajele şi să părăsească Ierusalimul la fel de repede cum
au venit.
— Ar fi mult mai probabil să rămână dacă le​am păzi vieţile, spuse Eliachim.
— Ce crezi, Ionadab? Întrebă Ezechia.
— Ei bine, nu​mi pasă atât de mult să apărăm fugarii, dar pe timp de luptă, două rânduri de ziduri
ar fi nişte apărători grozave. Iar partea aceasta dinspre apus a Ierusalimului a fost întotdeauna mai slab
apărată.
Ezechia înţelese degrabă strategia lui Ionadab:
— Când vrăjmaşul sparge primul zid, ne adăpostim în spatele celui de​al doilea.
— Întocmai, Majestate. Atunci va trebui să ia totul de la capăt şi să doboare celălalt zid, ceea ce le
va lua multă vreme în plus.
Ezechia se întoarse spre mai​marele zidarilor.
— Putem să​l isprăvim, Eliachim?
— Sigur că da. Vedeţi linia de apus a lanţului muntos? Eu aş construi acolo zidul – împrejurul
capătului acelei văi. L-am lipi de zidul vechi acolo – pe partea de miazănoapte a muntelui Templului.
Ezechia urmări degetul lui Eliachim care descria un arc întins.
— Aceasta ar dubla suprafaţa Ierusalimului!
— Întocmai! Şi vom avea loc îndeajuns şi dacă poporul se va înmulţi.
Ionadab îşi încreţi fruntea.
— Aşteaptă o clipă. Cred că mai întâi ar trebui să dregem zidurile vechi. Mai sunt câteva locuri
unde...
— De ce nu le putem face pe amândouă? Întrebă Eliachim.
— Pentru că resursele noastre sunt limitate, spuse Şebna. Vorbeşti aici despre mii de ore de lucru.
— Ei bine, iată​ţi mâna de lucru! spuse Eliachim arătând spre fugarii din vale. Sunt sigur că vor fi
plini de râvnă să​şi apere noile case.
— Şi asta va trebui să o ducem la bun sfârşit, suspină Ezechia. Zidurile vechi nu vor putea rezista
când asirienii vor împresura cetatea. Cu cât începem mai degrabă, cu atât vom fi mai pregătiţi dacă vor
decide să fim noi următorii pe care să​i atace. Cred că ar trebui să începem amândouă planurile cât mai
curând cu putinţă.
— Da, Majestate, spuse Şebna. Voi căuta câte un meşter care să privegheze fiecare lucrare.
— Dar doi constructori ar trebui să se întreacă mereu unul cu celălalt, ca să găsească lucrători şi
materiale, spuse Eliachim.
Pe Ezechia îl necăjea ciorovăiala nesfârşită dintre Şebna şi Eliachim. Se întreba care să fi fost
mărul discordiei dintre cei doi şi cum ar putea să​i împace.
— Vreau să munciţi amândoi la asta, le spuse el. Şebna, pentru aceasta trimite bani din vistieriile
împărăteşti. Eliachim tu te vei ocupa de amândouă lucrările. Cât de repede crezi că vei încheia lucrul cu
fugarii?
— Valul de fugari a încetinit acum, că asirienii au cotropit Israelul. Însă ne mai putem aştepta la
câteva sute.
— Ai pe cineva pe care să pui în locul tău?
— Da, slujitorul meu se poate ocupa de tot.
— Bine. Atunci întocmeşte schiţele ca să zidim noile ziduri şi să le întărim pe cele vechi.
Cercetaţi întregul ţinut. Căpetenia oştirii va lucra împreună cu tine şi te va sfătui în ceea ce priveşte
războiul. Aţi mai lucrat împreună până acum?
Cei doi bărbaţi priviră unul spre celălalt. Ezechia băgă de seamă că ei se cunoşteau deja, şi încă
ceva: Eliachim îl privea cu nepăsare, iar Ionadab se arăta stânjenit.
— Aşadar, vă cunoaşteţi unul pe celălalt? Întrebă Ezechia.
Ionadab îşi şterse fruntea din nou.
— Da, ne​am cunoscut. Eu i​am lăsat cicatricea de pe grumaz.
— Nu te pizmuiesc pentru asta, îl asigură Eliachim. A trebuit să împlineşti porunca.
— Porunca lui Urie, lămuri Ionadab. Nu aveam de ales.
— Lăsaţi totul în seama trecutului, bine? spuse Ezechia. Vreau să lucraţi împreună.
Eliachim îi întinse mâna lui Ionadab.
— Mie nu mi​e greu să uit asta. Ionadab întrezări un zâmbet fugar pe faţa lui Eliachim.
— Voi trei trebuie să vă uniţi pentru a pune la cale întăriturile ţării, le spuse Ezechia. Trebuie să
fim gata să ţinem piept unui atac din partea asirienilor. Mai aveţi alte sfaturi?
 — Ar trebui să zidim cetăţi întărite şi tabere de oşti armate prin Iuda să apărăm hotarele şi căile
cele mai de seamă ce duc spre Ierusalim, spuse Ionadab.
— Rămâne hotărât. Ezechia era furios cunoscând slăbiciunea ţării şi era hotărât să o ridice, cu
orice preţ. Tu şi Eliachim veţi cerceta zidurile de apărare ale Ierusalimului, apoi veţi merge din cetate în
cetate.
— Trebuie să ne ocupăm şi de trimiterea veştilor, spuse Eliachim. Aş vrea să construiesc turnuri
de străjeri care să trimită semnale de la o tabără la alta.
— Prea bine. Haideţi să ne apucăm de lucru.
Ezechia ştia că găsise trei oameni destoinici şi îi admira pe fiecare dintre ei pentru virtuţile lor.
Însă, privind la cicatricea de pe gâtul lui Eliachim şi la Şebna care murmura în şoaptă, şi​ar fi dorit ca şi
cei doi să se cinstească unul pe celălalt.

25

Mai bine de o lună, Eliachim şi Ionadab cercetară zidurile Ierusalimului şi întăriră colinele din jur.
Înainte să​şi încheie călătoria, asirienii au împresurat capitala de miazănoapte, Samaria. Eliachim ştia că
trebuie să se grăbească dacă voia ca Iuda să fie întărită înainte de căderea Samariei.
Stătea la masa de scris până noaptea târziu, căutând o cale să câştige timp şi munca să fie mai
rodnică. Lucra la lumina candelei, bâjbâind cu tăbliile de lut şi cu sulurile împrăştiate peste tot. Când se
aplecă peste schiţe, auzi paşi şi, ridicând privirea, îl văzu pe Hilchia îmbrăcat în cămaşa de noapte, ţinând
în mână o candelă.
— La ora asta lucrezi! Îl dojeni tatăl lui. Cum poţi să vezi ce faci acolo? Chiar trebuie să isprăveşti
totul în noaptea asta?
Eliachim se lăsă pe spate şi îşi frecă pleoapele.
— Aproape că am terminat, ava. Şi da, trebuie să fie gata până mâine. Ionadab şi cu mine vom
aduce înaintea adunării sfetnicilor planurile pentru zidurile cetăţii. Aruncă o privire! Hilchia se aplecă
peste umărul lui şi Eliachim îi arătă schiţele.
— Vezi? Aici sunt zidurile pe care le avem acum. Regele vrea să le lărgesc aşa...
— În jurul noii cetăţi?
— Întocmai. De când asirienii au împresurat Samaria, regele Ezechia a fost nerăbdător să înceapă
zidirea acestor două rânduri de ziduri. Niciunul din ei nu aduse vorba de Ierimot şi de familia lui, însă
Eliachim ştia că tatăl lui se gândea şi se ruga pentru ei. Aşadar, acum ştii ce mă ţine treaz în ceasul ăsta
târziu.
— Fiul meu – un om atât de însemnat. Să lucreze chiar în adunarea sfetnicilor împăratului! Cine
ar fi crezut? Ar trebui să​I mulţumeşti în fiecare zi lui Iahve pentru această binecuvântare!
Chipul lui Eliachim se făcu grav.
— Am muncit mult să ajung aici, ava!
— Ştiu, fiule. Ştiu că ai muncit. Însă adu​ţi aminte ce scrie psalmistul: „Căci nici de la răsărit, nici
de la apus, nici din pustie nu vine înălţarea. Ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El scoboară pe unul şi înalţă
pe altul.”
Eliachim nu părea convins de spusele tatălui său. Credea că Dumnezeu poate face multe lucruri,
dar credea la fel de mult în el însuşi. Era nemulţumit fiindcă tatăl lui Îi dădea tot meritul lui Iahve. Însă,
înainte ca să​i mai poată răspunde, un slujitor somnoros se ivi în pragul uşii.
— Stăpâne Hilchia, doi băieţi tineri tocmai au sosit la poarta din spate. Par a fi cerşetori, domnule,
dar au întrebat de domnia voastră pe nume.
Eliachim îşi ridică ochii plictisit.
— Alţi oameni care cer de milă. Nu ai leac, ava – încerci să hrăneşti întreaga lume. Încercă să
pară supărat, însă în cele din urmă zâmbi. Eşti uşor de dus de nas!
— „Cine are milă de cel lipsit, cinsteşte pe Ziditorul său”, ştii asta. Dar acum nu​mi pot închipui
cine poate să fie. Nu​mi aduc aminte de nişte băieţi cerşetori. Ieşi pe uşă în urma slujitorului, târându​şi
picioarele.
Eliachim se întoarse la lucrul lui. Apoi, gândindu​se că tatăl lui i​ar putea pofti pe străini să
poposească în casa lor, luă o candelă şi porni grăbit după el. În umbră stăteau doi tineri îmbrăcaţi în
zdrenţe, cu părul încâlcit şi îmbâcsit, cu trupurile murdare şi slabe ca nişte cadavre.
— Oh, bieţii copii! murmură Hilchia.
Unul din tineri începu să strige.
— Oh, unchiule Hilchia. Sunt eu, Maaca!
— Dumnezeule al lui Avraam! Candela îi scăpă din mână şi alunecă pe podea. Se clătină şi
aproape căzu în leşin, înainte ca Eliachim să îl prindă.
Eliachim o recunoscu pe Maaca, chiar şi fără cosiţele ei groase, însă acum părea uscăţivă şi
istovită. Arătă spre tânărul mai înalt care stătea lângă ea.
— Ea e sora mea, Ieruşa.
— Ce? strigă Eliachim. Nu e cu putinţă!
Aceea nu putea fi Ieruşa. Nimeni nu scăpa vreodată din mâna asirienilor. Era cu neputinţă! Nu
putea fi mai uimit nici dacă cineva i​ar fi spus că mama lui s​ar fi întors dintre cei morţi şi stătea chiar în
pragul uşii lui.
— Trebuie... trebuie... să fie o glumă, se bâlbâi el. Nu... nu se poate...
Simţea că izbucneşte în râs. Îl contrazisese pe tatăl lui spunând că Ieruşa nu se va întoarce
niciodată. Stăruise zicând că Iahve nu va răspunde niciodată rugăciunilor lui Ierimot. Îl implorase pe
Hilchia să se împace cu faptul că Ieruşa murise. Totuşi iat​o stând în pragul uşii lui, privindu​l cu ochii
verzi, scrutători – ochii lui Ierimot. Nu îşi putea crede ochilor.
Însă totul era adevărat.
Hilchia îşi veni în fire şi o luă pe Maaca în braţe.
— Oh, dragul meu copil! Slavă Domnului că eşti în viaţă! Intraţi! Intraţi!
O zori înăuntru, strigând:
— Trezeşte pe toţi slujitorii! Pregătiţi sărmanelor fete nişte mâncare! Sunt aproape moarte de
foame!
Eliachim se holba la Ieruşa care se târî în urma lui Hilchia spre odaia de oaspeţi. Avea o sălbăticie
neomenească înăuntrul ei – nu cruzimea unui vânător, ci privirea supusă, sfioasă şi sperioasă a unei prăzi.
Mergea şovăind, privind stânjenită la covoarele groase şi la sfeşnicele din bronz, la arzătoarele frumos
parfumate şi la dulăpioarele dichisite din fildeş. Părea stingherită să se aşeze pe unul dintre divane văzând
cât e de murdară şi îşi alese un loc pe podeaua rece de piatră, lângă covoraş. Eliachim se aşeză lângă ea.
Îşi dădea seama că se zgâieşte la ea stăruitor, însă nu​şi putea dezlipi privirea de la ea.
Slujitorii începură să mişune prin odaie, aprinseră candelele şi focurile în mangalul cu cărbuni şi
aduseră tăvi cu fructe. Hilchia porunci să se aducă mai multe bucate şi supă caldă. Eliachim se simţea
năuc, nefiind în stare să priceapă de ce tatăl lui mai cerea mâncare. Stafiile nu mâncau, iar cele două
schelete erau cu siguranţă nişte stafii.
— Chiar eşti Ieruşa? Întrebă el. Ea încuviinţă. Simţea nevoia să o atingă să vadă dacă într​adevăr
era aievea.
— Unde e Ierimot? Dar mama ta?
— Părinţii mei au murit. Când ea închise ochii, Eliachim văzu cât de istovită era.
— Nu! strigă Hilchia. Scumpii mei prieteni? Oh, Maaca! Îmi pare rău! O luă încă o dată în braţe şi
începu să plângă, adânc îndurerat de cele auzite. Dumnezeul lui Avraam, ţine​i în braţul Tău, se ruga el.
Ierimot a fost un om atât de bun. Mulţumesc că i​ai răsplătit credinţa.
Eliachim simţi gustul amărăciunii.
— Îmi... îmi pare rău, Ieruşa.
Ea însă părea împietrită, şezând tăcută cu privirea pironită în pământ. Ar fi vrut să o ţină în braţe
şi să o aline la fel cum tatăl ei o alina pe Maaca, însă şovăi, aducându​şi aminte că el era un străin pentru
ea.
— Cum aţi ajuns aici? Întrebă el în cele din urmă.
Ieruşa îşi ridică semeţ capul, înfruntându​l.
— Am venit pe jos.
— Dar... cum aţi scăpat de asirieni?
Îi întâlni privirea şi tresări văzând ochii ei sfredelitori şi goi.
— Mi​au dat drumul.
— Dar e imposibil – ei nu ar elibera niciodată pe cineva!
— Ei, de data asta au făcut​o, doar ca să mă poată prinde din nou, ca pe un animal. În ochii ei se
citea o sclipire de ură. Mama şi tatăl meu au murit încercând să ne ascundă de ei.
— Dar cum...
— Nu acum, fiule, spuse Hilchia, ştergându​şi lacrimile. Las​o să mănânce ceva mai întâi – şi să se
odihnească. Ah, uite aici nişte supă caldă.
Eliachim se silea să tacă privind la Ieruşa care mânca, însă tânjea să năvălească cu sute de
întrebări care se adunau în mintea lui. Ea stătea încordată şi atentă ca şi când ar fi fost gata să o ia la fugă
în orice clipă, însă, în ciuda foamei, mânca încet. Când lua bucatele, îşi mişca graţios braţele lungi, ca şi
un palmier care se apleacă în adierea duioasă a vântului. Mâinile ei subţiri erau aspre, dar graţioase; îşi
ţinea capul sus şi îşi ridica bărbia cum făcuse o clipă mai devreme, iar gâtul ei lung şi graţios era uimitor.
Eliachim văzu liniile ei rotunde sub hainele hidoase. Deşi avea părul scurt şi purta haine bărbăteşti, era
într​adevăr o femeie.
După mult timp, fiindcă atâtea întrebări ardeau înăuntrul lui, Eliachim nu se mai putu stăpâni.
— De fapt, ai locuit cu asirienii?
— Da, cu armata lor.
— Tot acest timp?
Ea încuviinţă, însă privirea ei pierdută îl descumpăni. Părea că se fereşte de fiecare dată de
privirea lui retrăgându​se în lumea ei. Nu mai întâlnise niciodată o fiinţă atât de nefericită şi de hăituită
până acum. Era limpede că i se furase tot ce era omenesc şi îi fusese zdrobită inima.
Deodată, lui Eliachim îi veni un alt gând.
— Ai văzut cum împresoară o cetate şi cum poartă un război?
— Da. Am trăit cu armata mai bine de trei ani.
— Mi​ai fi de mare ajutor, Ieruşa. Eu lucrez pentru rege şi...
— Eliachim... lasă asta, spuse Hilchia.
— Bine, bine... dar ai vrea să îmi vorbeşti despre toate acestea într​o zi? Întrebă el. După ce te
odihneşti? Poate peste câteva zile?
— Fiule, lasă asta, îl dojeni Hilchia.
Însă Eliachim ştia cât de importante erau cele cunoscute de ea şi o privi stăruitor până când, în
cele din urmă, ea încuviinţă.
— Mulţumesc. Cunoşti multe lucruri care ar putea fi foarte preţioase pentru noi.
— Oh, sărmanele, dragile mele fete, murmură Hilchia. Nici nu​mi pot închipui prin ce aţi trecut,
cât de mult aţi suferit. Dar acum s​a terminat. Sunteţi aici şi făgăduiesc că voi avea mare grijă de voi.
— Nu am avut unde să mergem în altă parte, spuse Maaca. Toţi au murit – toţi prietenii noştri,
toate rudele noastre...
— Nu toate rudele, spuse Eliachim. Unchiul vostru Saul a venit aici.
— Chiar aşa? Unde e? Întrebă Maaca.
Eliachim se repezi să răspundă.
— Am vrut să​l ajutăm, dar unchiul vostru este un om destul de trufaş.
— Da, i​am oferit să vândă la dugheana mea, spuse Hilchia, dar mi​a spus că nu poate să primească
de milă.
— A plecat în Neghev, încheie Eliachim, şi nu am mai auzit de el de atunci.
— Aceasta este casa voastră de acum încolo, spuse Hilchia. Noi suntem familia voastră. Măcar
atât putem face pentru tatăl vostru drag. Ah, Dumnezeul lui Avraam, ce dor îmi va fi de el... spuse Hilchia
cu glasul tremurând. Nu pot să cred că s​a dus cu adevărat.
Eliachim era îndurerat şi el pentru prietenii lui. Ştia că fiecare zi de sărbătoare, fiecare praznic îi
vor aduce aminte de Ierimot şi de credinţa lui neclintită în Dumnezeu – o credinţă care scotea în lumină
propria​i necredinţă. Iahve răsplătise, în cele din urmă, credinţa lui Ierimot. Acum Ieruşa stătea la câţiva
paşi de el, ca şi când ar fi înviat dintre cei morţi.
— Am pregătit o baie fierbinte pentru oaspeţii domniei voastre, stăpâne, şi aşternuturi curate, îi
înştiinţă un slujitor.
Se ridicară cu toţii şi, când Eliachim o îmbrăţişă pe Maaca, simţi fiecare os prin hainele ei subţiri.
— Mulţumesc că ne​aţi ajutat, spuse ea cu ochii în lacrimi.
— Nu trebuie să ne mulţumeşti, spuse Hilchia. Aceasta este casa voastră de acum înainte. Dau
slavă lui Iahve că sunteţi bine. Noapte bună şi somn uşor. Vom vorbi dimineaţă, după ce vă veţi odihni.
Când rămaseră singuri, Eliachim îşi aşeză palma pe umărul tatălui său.
— Eşti bine, ava?
Hilchia îşi ascunse lacrimile.
— Trebuie să mergem la Templu cu toţii – să rostim rugăciunile celor îndoliaţi.
— Da, desigur.
Se întreba dacă tatăl lui îi va reaminti de credinţa lui Ierimot sau îl va mustra pentru necredinţa lui
îndărătnică. Acum era momentul nimerit ca să​i spună: „Ţi​am spus eu.”
Însă Hilchia ieşi încetişor din odaie, fără să mai rostească un cuvânt.
Eliachim se întoarse în odaia lui de lucru. Ar fi fost mult mai uşor să se pregătească pentru un atac
al asirienilor dacă le​ar cunoaşte punctele tari şi slăbiciunile. Folosind cunoştinţele Ieruşei, va putea să
păzească Iuda de orice atac.
Ieruşa!
Ieruşa înviase dintre cei morţi. Era de necrezut. Cu neputinţă, în noaptea asta, Eliachim fusese
părtaş la un miracol.

Ieruşa se trezi cuprinsă de tulburare. Se ridică iute în picioare şi privi speriată la locul neobişnuit
unde se afla. Odaia dichisită părea ca un palat, cu oglinzi lustruite de alamă şi sfeşnice, covoare ţesute şi
ţesături iscusite, paturi de fildeş cu aşternuturi catifelate şi divane moi. Totul părea străin. Simţea că nu îşi
are locul aici.
— Ce s​a întâmplat? Întrebă Maaca somnoroasă.
— Nimic. Pentru o clipă am uitat unde sunt, asta e tot.
— Ştiu ce vrei să spui, oftă Maaca. Nici eu nu pot să cred că am reuşit să ajungem aici.
Ieruşa pipăi aşternuturile moi, uimită de atingerea lor pe pielea ei curată. Baia caldă pe care o
făcuse noaptea trecută părea un vis. Nu se mai simţise atât de curată de foarte multă vreme. Însă o
presimţire descumpăni sufletul ei, un simţământ de teamă şi de neîncredere, că Iddina ar putea năvăli pe
uşă în orice clipă şi să o prindă.
— Nu putem rămâne aici, spuse ea.
— De ce nu?
— Sunt atât de bogaţi. Sunt de viţă regească?
Maaca pufni în râs.
— Nu. Unchiul Hilchia e negustor, iar Eliachim e meşter zidar, în slujba regelui Ezechia.
— Soţiile lor nu se vor supăra dacă stăm aici?
— Soţia unchiului Hilchia a murit cu multă vreme în urmă, iar Eliachim e fecior.
— Dar nu este locul nostru aici, Maaca. Priveşte în jur. E ca un palat. Încercă să îşi scuture pletele
cu mâna, însă îşi simţi părul tăiat scurt.
— Unchiul Hilchia a spus că asta este casa noastră acum. Vrea să rămânem, stărui Maaca.
— De ce îi spui „unchi”? Aceşti oameni nu sunt din neamul nostru.
— Ba da, sunt. Ei bine, sunt aproape ca o familie pentru noi.
Ieruşa dădu din cap.
— Voi sta aici doar dacă ne vor lăsa să lucrăm ca slujnice.
Maaca se cocoţă în vârful patului.
— Ieruşa, ascultă​mă! Ava l​a iubit pe unchiul Hilchia. Au fost ca şi doi fraţi. Întotdeauna stăteam
aici ori de câte ori veneam la Ierusalim la praznice.
Ieruşa nu putea înţelege cuvintele Maacăi. În timp ce ea trecea prin acel iad, familia ei stătea aici
cu aceşti străini. Acea casă făcea parte dintr​o perioadă a vieţii ei pe care îşi dorea să o uite. Însă, înainte să
se mai poată ciorovăi, cineva bătu la uşă. Un servitor intră cu două legături.
 — Stăpânul Hilchia mi​a cerut să vă cumpăr ceva de îmbrăcat aşa că v​am adus aceste...
Ieruşa se holbă la slujitorul care desfăcu două rânduri de straie şi le aşeză pe divan. Şorţurile,
ţesute din in de un albastru aprins păreau fine şi mătăsoase. Mânecile lungi şi gulerul erau împodobite cu
broderie aurită foarte fină. Ieruşa nu mai văzuse niciodată nişte veşminte atât de frumoase. Rămase fără
cuvinte.
— Sper că vă plac, spuse slujitorul.
— Sunt foarte frumoase! strigă Maaca.
— Unde e unchiul Hilchia? Vreau să​i mulţumesc.
— El şi stăpânul Eliachim s​au dus la Templu la jertfa de dimineaţă. Se vor întoarce în curând. Vă
voi chema la micul​dejun când se vor întoarce.
După ce slujitorul ieşi, Maaca se dădu degrabă jos din pat şi se îmbrăcă cu noile straie,
admirându​se în oglinda înaltă de alamă.
— E aşa de frumoasă. Oh, Ieruşa, pune mâna pe ea!
Acest soi de straie şi vălurile erau purtate de femeile nemăritate – fecioare. Ieruşa se simţi ruşinată
când îşi aduse aminte de Iddina şi de celelalte căpetenii. Acel veşmânt ar fi o minciună. Ea nu mai era
fecioară. Siluirea nu era vina ei, însă ce a urmat după aceea a fost alegerea ei.
— Nu pot purta aşa ceva, Maaca. Nu pot primi un astfel de dar.
— De ce nu? spuse Maaca nedumerită.
Ieruşa nu mai găsea cuvintele potrivite ca să poată spune ce simte. Ar fi vrut să strige: Pentru că
nu sunt vrednică. Baia din noaptea trecută o curăţase pe dinafară, dar nimic nu ar mai putea​o curăţa pe
dinăuntru. Alesese să îşi vândă trupul. Cum ar putea trăi cu o astfel de ruşine?
— Ieruşa, de ce nu? Întrebă Maaca din nou.
— Pentru că... pentru că... Oh, ce caut eu aici? strigă ea. Nu e locul meu aici!
Maaca se aşeză lângă ea şi o ţinu aproape.
— Ava ne​a adus la Ierusalim de Paşte ca să ne rugăm pentru tine. Iahve ne​a călăuzit aici, la
această casă. Şi unchiul Hilchia s​a rugat întotdeauna pentru tine. L-a iubit pe ava la fel de mult ca şi noi.
Ar face orice de dragul lui. Vorbeşte sincer când spune că aceasta este şi casa ta acum.
Ieruşa asculta cuvintele surorii ei, însă acestea nu îi dădeau un rost pentru care ar merita să
trăiască – sau cum să trăiască purtând această ruşine. Maaca o apucă pe Ieruşa de mâini şi o trase jos din
pat.
— Haide, încearcă straiele. Te rog... Tot trebuie să te îmbraci cu ceva.
Şovăind, Ieruşa o lăsă pe Maaca să o ajute să se îmbrace. Simţea ţesătura atât de fină şi de moale
care se aşeza pe corpul ei în cute subţiri. Îşi înnodă eşarfa în jurul brâului, apoi o ajută pe Maaca să se
îmbrace.
— Ne​am ciuntit părul groaznic, spuse Ieruşa stând în faţa oglinzii.
— După cum ai spus tu, va creşte la loc. Tot eşti frumoasă, Ieruşa. Te poţi bucura că nu ai pistruii
ăştia îngrozitori ca şi mine.
Cineva bătu la uşă. Ieruşa deschise, aşteptându​se să​l vadă din nou pe slujitor. Însă în pragul uşii
stătea Eliachim, purtând o tichie brodată pe părul lui ciufulit şi cu şalul de rugăciune pe umeri. Ieruşa îi
ajungea la bărbie, iar după statură părea un om de vază dintre căpeteniile cetăţii. Ieruşa găsi de cuviinţă să
se ploconească înaintea lui. Eliachim rămase cu gura căscată de uimire, admirând​o.
— Nu​i aşa că e frumoasă? spuse Maaca.
— D... da... este, se bâlbâi el.
Înghiţi în sec, iar Ieruşa zări cicatricea lungă de pe gâtul lui. Apoi, îşi feri ochii, sfiindu​se de
privirea lui sfredelitoare.
— Amândouă sunteţi frumoase, spuse el. Iertaţi​mă că mă zgâiesc aşa la voi, dar sunt uluit de
schimbarea aceasta!
— Tatăl tău ne​a cumpărat aceste straie, spuse Maaca.
— Tata? Sunt minunate. Înghiţi din nou nodul din gât. Ascultă, Ieruşa. Trebuie să te rog ceva de
mare însemnătate.
Îşi ridică iarăşi privirea spre el şi îi întâlni ochii calzi şi blânzi. Era altfel decât oricare alt bărbat pe
care îl cunoscuse. Avram era vânjos şi bine clădit, un lucrător al pământului, la fel ca şi tatăl ei, iar Iddina
era crud şi sălbatic. Însă chipeşul Eliachim era un bărbat încântător şi un om învăţat cu o purtare aleasă.
Încă o dată Ieruşa simţi de cuviinţă să facă o plecăciune înaintea lui.
— E o rugăminte foarte importantă, spuse el. Ştiu că ai trecut printr​un chin îngrozitor şi ai nevoie
de timp ca să te odihneşti, însă ai putea fi un ajutor nepreţuit pentru mine. Astăzi mă întâlnesc cu regele să
punem la cale mijloacele de apărare a ţării. Dacă ai putea veni cu mine şi...
— Negreşit nu! Răsună glasul lui Hilchia din spatele lui Eliachim. Lasă​le pe fete în pace! Lasă​le
timp să îşi revină după toate prin câte au trecut. Ce fiu pot să am! Să le ceară aşa ceva!
— Dar ava, nu poate suferi amânare. Ea ne​ar putea spune...
— Fără​ndoială că nu. Poate aştepta. Hilchia năvăli peste el în odaie, stăruind de Ieruşa. Îl ierţi, te
rog, pe fiul meu? Niciodată nu e chibzuit.
Ieruşa îi surâse micului negustor binevoitor, iar simţămintele ei păreau că reînvie după ce fuseseră
stinse atâta timp.
Îşi aminti de străinul care o ajutase să scape şi, deodată, simţi dorinţa să îl ajute pe Eliachim, să
plătească în schimbul bunătăţii pe care ea o primise.
— Nu am de ce să​l iert, spuse Ieruşa. Voi merge cu Eliachim. Mi​ar face plăcere să​l ajut.

26
 Regele Ezechia privea chipurile posace ale sfetnicilor lui care se adunau să audă planul de apărare
a ţării.
— Sunt cu toţii aici? Putem începe? Îl întrebă pe Şebna, care era aşezat lângă el.
— Nu, Majestate, îl aşteptăm pe Eliachim. La el sunt schiţele.
O clipă mai târziu, Eliachim intră furtunos în sala tronului, cu braţele pline.
— Să​mi fie cu iertare pentru zăbava mea, Majestate, spuse el, aşezându​şi încărcătura pe o masă.
Dar am adus un oaspete – pe care ar trebui să​l ascultăm cu toţii.
— Ştii bine că, mai întâi, eu trebuie să încuviinţez venirea oricărui oaspete, spuse Şebna. E prea
târziu să ne schimbăm planul acum.
— Dar nici eu nu am ştiut mai devreme. Ne​am întâlnit pentru prima dată noaptea trecută. Rogu​vă,
Majestate, făgăduiesc că este un lucru foarte folositor pentru planurile noastre de apărare a cetăţii.
Ezechia şovăi, apoi hotărî să se încreadă în judecata lui Eliachim.
— Bine. Adu​l înăuntru,
— Ei bine, e... aăă... e o femeie, Majestate.
Şebna se împotrivi zgomotos.
— O femeie în sobor? Nu. Aşa ceva nu s​a mai auzit. Nu se poate!
Ezechia îi făcu semn să îşi curme vorba şi să nu mai cârtească cu sfetnicii lui.
— Eşti sigur că ne va fi de ajutor?
— Da. Foarte sigur.
Din nou, Ezechia şovăi să ia această hotărâre nemaiîntâlnită.
— Pofteşte​o înăuntru.
Şebna se afundă în jilţ, însă sfetnicii lui Ezechia se ridicară în picioare, curioşi. Eliachim îi făcu
semn oaspetelui său. Femeia care intră era îngrozitor de slabă, cu faţa atât de uscăţivă, încât pomeţii îi
ieşeau în afară. Ochii ei verzi, speriaţi erau larg deschişi, iar mişcările ei stângace erau pline de teamă.
Părea îngrozită de starea apăsătoare ce domnea în încăpere şi de feţele care se zgâiau la ea. Cum putea
această femeie aproape lihnită de foame să ajute la întăriturile lui Iuda?
— Puteţi începe, Eliachim, când sunteţi amândoi gata, spuse Ezechia.
— Majestate, ea e Ieruşa, fiica lui Ierimot. Este o fugară din Israel.
O tăcere sinistră se lăsă peste încăpere. Ezechia ştia că asirienii au jurat nimicirea Israelului, însă,
văzând o mărturie vie a acestui lucru în acea femeie lipsită de viaţă, rămase fără grai.
— Chiar faptul că Ieruşa este aici e un miracol, continuă Eliachim. Ea a fost răpită de asirieni şi a
trăit cu armata lor vreme de mai bine de trei ani.
Un murmur de uimire străbătu încăperea. Ezechia se înclină.
— Aş vrea să ne spui tot ceea ce ştii despre asirieni, Ieruşa, spuse el. Vrei să ne povesteşti ce ţi s​a
întâmplat?
Ieruşa de​abia se ţinea pe picioarele ei subţiri. Ezechia aşteptă, privind​o nerăbdător. Eliachim îi luă
braţul să o sprijinească, iar Ezechia îl auzi spunându​i încetişor: „Nu te grăbi. Ai trecut deja prin atâtea
întâmplări groaznice. Nu trebuie să te temi acum. Eşti printre prieteni.”
Ea încuviinţă şi începu să vorbească cu un glas atât de stins, încât Ezechia fu nevoit să se aplece
ca să o audă.
— Am locuit cu familia mea pe moşia tatălui meu până când asirienii au împresurat satul nostru.
Le​au prins pe două dintre verişoarele mele... şi... şi...
— E bine, nu te grăbi, o linişti Eliachim. Iartă​mă că te​am făcut să ne dezvălui toate acestea, dar
este de mare însemnătate pentru noi. M-ai înţeles, Ieruşa?
Ieruşa trase adânc în piept.
— Le​au omorât pe verişoarele mele, dar pe mine m​au lăsat să trăiesc să fiu... să fiu roaba lor. Am
pregătit mâncarea pentru patru căpetenii de oşti şi am călătorit cu ei pe oriunde purtau război.
Ezechia de​abia mai putea şedea în jilţul lui...
— Chiar ai trăit cu oastea asiriană? I-ai văzut cum năvălesc în cetăţi?
— Da. Vă voi spune tot ce pot despre ei.
— Ne​ar fi de mare ajutor, Ieruşa, spuse Ezechia, dar, mai întâi, sunt curios să ştiu cum ai scăpat
din mâna lor.
— Nu am scăpat. Mi​au dat drumul, doar pentru un joc. Au făcut o întrecere, ca să vadă cine mă
poate prinde din nou.
— Este de neînchipuit, strigă Ionadab, căpetenia oştilor. Ce fel de oameni ar face una ca asta?
Ezechia clătină din cap neîncrezător.
— Şi totuşi după cum se vede nu te​au putut prinde. Cum ai scăpat de ei?
— Am... am mers zi şi noapte, prin munţi. Şi am ajuns înapoi la pământul tatălui meu. Dar ei m​au
ajuns şi... Ochii ei goi se împânziră de lacrimi, ce începură să şiroiască încet pe faţa ei slabă. Sora mea şi
cu mine ne​am ascuns într​un bazin sub casa tatălui meu, dar asirienii i​au omorât pe părinţii mei şi ne​au
nimicit gospodăria. Am rătăcit peste tot, căutându​ne rudele, dar nimeni nu a mai rămas în viaţă. Ţara a
fost distrusă, mii de oameni au murit... E un adevărat măcel.
Ezechia îşi aduse aminte de profeţia lui Isaia: „Până când vor rămânea cetăţile pustii şi lipsite de
locuitori; până când nu va mai fi nimeni în case şi ţara va fi pustiită de tot.” Se lupta cu un soi de teamă,
aceeaşi teamă care îl dusese la pieire şi pe tatăl lui.
— Sora mea şi cu mine am venit pe jos până la Ierusalim, continuă Ieruşa, ca să stăm la prietenul
tatălui meu, stăpânul Hilchia. Am călătorit noaptea peste munţi, ocolind drumul şi oştile călare ale
asirienilor. Ne​a luat trei luni să ajungem aici. Ne ascundeam în peşteri şi în morminte, uneori chiar zile
întregi, până când puteam ieşi din nou. Armatele asirienilor mişunau peste tot prin Israel, însă, în cele din
urmă, am scăpat şi am trecut hotarul în ţara lui Iuda.
Bărbaţii priveau la ea cu uimire şi cu admiraţie.
— Te laud pentru curajul tău de neînchipuit, spuse Ezechia încet. Acum, spune​mi. Crezi că
asirienii vor fi în stare să cucerească Samaria?
— Da. Sunt sigură că da.
Ionadab se ridică.
— Stai puţin... Samaria este o cetate foarte mare, întărită cu ziduri puternice şi groase. Şi e zidită
pe un deal prăpăstios, mai înalt decât zidul cetăţii Ierusalim. Cum vor putea să o înfrângă?
— Asirienii folosesc mijloace de luptă puternice şi tot soiul de unelte care pot surpa chiar şi cele
mai puternice ziduri. Mai mult, ei nu se împacă niciodată cu înfrângerea. Nu i​am văzut niciodată să
piardă. Ei pot să aştepte mulţi ani până când o cetate piere prin înfometare sau din lipsă de apă.
— Şi aceasta este cea mai mare slăbiciune a Ierusalimului, spuse Şebna. Rezervele de apă. Nu am
putea niciodată ţine piept unui asediu al asirienilor.
— Are dreptate, încuviinţă Ionadab. Poţi să ne spui despre aceste mijloace de luptă?
— Au meşterit berbeci de fier pe roţi, întăriţi astfel încât să atace zidurile fără să aibă de suferit
din cauza focului care li se aruncă de sus. Oamenii care stau înăuntru au armuri care îi apără de săgeţi şi
de săbii şi berbecii de fier lovesc zidul până când se face o spărtură şi apoi întreg zidul se năruie.
— Dar dacă cetatea este construită pe un deal, ca şi Samaria, cum pot să ajungă la poalele
zidurilor? Întrebă Şebna.
— Trimit oameni înaintea oştirii să taie copacii şi să facă loc cetelor de pedeştri. Folosesc copaci,
pietre şi cărămizi de lut ca să construiască rampe şi să treacă peste ziduri. Au oameni care sunt instruiţi să
ridice aceste poduri din pământ şi să mânuiască mijloacele de luptă. Au alţi bărbaţi care sapă tuneluri sub
zid.
Ezechia se duse cu gândul la zidurile vechi şi dărăpănate ale Ierusalimului şi ştia deja că asirienii
le vor surpa.
— Şi ce alte unelte de război mai au? Întrebă el cu îndârjire.
— Fiecare ostaş este bine înarmat şi foarte bine pregătit. Disciplina este foarte importantă pentru
ei. Cruzimea este onorată. Pe lângă scuturi, toţi soldaţii poartă coifuri şi armuri. Soldaţii pedeştri
mânuiesc cu dibăcie arcuri cu săgeţi şi praştii. Tot timpul liber îl petrec pregătindu​se pentru război,
râvnind să​şi atingă ţelul pe viaţă şi pe moarte.
— Dar călăreţii? Întrebă Ionadab.
— La fiecare o sută de soldaţi pedeştri sunt zece călare. Ei sunt trimişi înaintea oastei să caute
pândaşii sau să măsoare puterea duşmanilor. Patrulele de cai sunt atât de iuţi şi de pricepute, încât pot
apărea şi dispărea într​o clipă, băgându​i în sperieţi pe vrăjmaşi. Unii au suliţe şi săbii, alţii au arcuri şi
săgeţi, dar toţi poartă un pumnal scurt pentru lupta corp la corp. Ei mânuiesc toate aceste arme cu
deosebită dibăcie, chiar şi când sunt călare şi aleargă cu mare iuţeală. Îşi mână caii cu genunchii, astfel că
amândouă mâinile le rămân libere să ţintească şi să lovească.
Şebna bolborosi un blestem, foindu​se în jilţ.
— Dar carele?
— Fiecare zece oameni călare au câte un car plin cu platoşe de fier. Fiecare car are trei oameni –
conducătorul, războinicul care este înarmat cu arcuri şi cu săgeţi şi al treilea bărbat care îi apără cu scutul.
Carele sunt trase de doi cai care aleargă foarte iute. Unele dintre ele mai au un cal legat dinapoia carului,
să fie la îndemână în caz că unul dintre cei doi ar fi rănit.
Ieruşa trase adânc aer în piept, adunându​şi puterile să continue.
— De obicei, carele merg la atac primele şi foarte puţine oşti pot rămâne în viaţă după acest prim
atac. Doar văzându​i şi auzind huruitul roţilor, vrăjmaşii o iau la fugă dinaintea lor. Carele se răspândesc
ca să împresoare prada, zdrobind orice duşman sub roţi.
— Ai zugrăvit foarte bine imaginea vrăjmaşilor noştri, spuse Ezechia. O mulţime de soldaţi
pregătiţi, disciplinaţi şi iscusiţi. Nu suntem gata pentru un asalt din partea unui duşman atât de puternic.
Ai putea să ne spui ce socotesc ei să facă după ce vor nimici Israelul?
— Nu, Majestate. Nu ştiu. Dar când sunt gata să pornească la luptă, pot alerga ca vântul.
— Şi sunt atât de sălbatici şi de setoşi de sânge după cum se spune? Întrebă Ionadab.
— Ei... ei... Ochii ei iscodeau primprejur, crezând că asirienii ar putea fi ascunşi în încăperea de
alături. Ezechia începu să întrezărească teama şi pe feţele palide ale sfetnicilor lui.
— Setea lor de sânge şi dorinţa lor de a chinui îi face să pară... animalici, spuse ea. Ei caută
slăbiciunea duşmanilor lor şi încep atacul asupra minţii acestora, făcându​i să se îngrozească şi abia apoi
încep cu adevărat războiul. După luptă, soldaţii construiesc piramide uriaşe din capurile retezate şi îşi
primesc plata pentru fiecare om ucis. Apoi, se ocupă de prinşii de război. Cei mai norocoşi sunt omorâţi
repede. Îi îngenunchează, iar oştenii le zdrobesc ţeasta cu bâtele. Alţii sunt duşi în robie ca şi mine. Cei
mai puţin norocoşi dintre captivi sunt nobilii şi regii... Deodată, aducându​şi aminte cu cine vorbea, se
opri.
— Nu​i nimic, o linişti Ezechia. Poţi continua.
Îşi frământa mâinile, speriată.
— Asirienilor le place să îşi tortureze prinşii de război. Le place să îi omoare încet şi în chinuri pe
dregători şi pe nobili, torturându​i vreme de câteva zile înainte să​i tragă în ţeapă şi să​i lase să moară încet.
Însă tortura regelui este cea mai cumplită. Îl... îl ţintuiesc la pământ şi... şi îl jupoaie încet de viu.
— Destul! strigă Şebna. Când se ridică de la locul lui, Ieruşa se trase îndărăt de spaimă.
— Nu trebuie să ridici glasul la ea, spuse Eliachim. Se întinse să o cuprindă, dar ea se feri şi de el.
— A spus ce a avut de spus, glăsui Şebna. Zvonurile despre măcelurile asirienilor sunt adevărate.
Nu mai e nevoie să continue.
Ezechia simţi încordarea ce plutea în sala tronului. Asirienii erau un vrăjmaş de neînvins care îşi
unea întreaga suflare într​o unealtă de luptă uriaşă. Nimeni nu i​ar putea opri. Cu toate acestea, el se
răzvrătise împotriva lor. Se străduia să se arate liniştit şi să​şi păstreze cumpătul.
— După cele spuse de Ieruşa, cred că toţi ne dăm seama în ce situaţie grea ne aflăm. Trebuie să
întărim şi să păzim cetatea noastră, la fel şi pe celelalte din Iuda...
Ezechia se opri, privind​o îngrijorat pe Ieruşa. Tremura de parcă ar fi fost scuturată de un vânt
puternic, faţa suptă îi era palidă, iar ochii, măriţi de groază. Părea că e gata să se prăbuşească,
— Haideţi să ne luăm un răgaz, spuse Ezechia. Eliachim, cred că ai face bine să o duci acasă pe
Ieruşa.
De​abia ţinându​se pe picioare, Ieruşa părăsi adunarea împreună cu Eliachim. Îl auzea vorbindu​i,
mulţumindu​i că venise cu el, spunându​i cât de însemnate au fost cuvintele ei pentru întreaga adunare, însă
aproape toate cuvintele lui erau înăbuşite de un zbârnâit straniu, ca şi un fâlfâit de mii de aripi.
Eliachim o conduse printr​un labirint de coridoare, apoi de​a curmezişul curţii dinăuntru, însă ea îl
urma cu picioarele ca de plumb. Trecând prin curtea de afară a cetăţuii, genunchii i se înmuiară ca ai unei
păpuşi din cârpe şi se prăbuşi pe pardoseala de piatră. Privirea i se îngustă şi se întunecă; Ieruşa zări
aievea mii de creaturi demonice ce se roteau în jurul capului ei, năpustindu​se şi ţintind spre ea cu suliţe
mânjite de sânge. Scoase un ţipăt şi închise ochii, ferindu​şi capul cu mâinile.
— Nu! Nu! Plecaţi de la mine!
Deodată se trezi înapoi în tabăra asiriană, în fumul şi duhoarea morţii, hăituită de ţipetele chinuite
ale muribunzilor, înconjurată de un chin nesfârşit şi de sălbăticie, de pădurile pline de trupuri măcelărite,
de mormanele de capuri retezate şi de vulturii ce se roteau în cerc. Începu să strige, să scoată ţipete de
groază care clocotiseră înăuntrul ei în toţi aceşti ani.
— Ieruşa! Ieruşa, ce s​a întâmplat?
Îl auzea pe Eliachim strigând​o, însă vocea lui nu era destul de puternică să o facă să​şi vină în fire.
Începu să se cufunde în întuneric, amintindu​şi tot coşmarul prin care trecuse: grozăvia primei siluiri, anii
petrecuţi în groapa iadului, ziua când Iddina îi smulsese copilul din braţe. Îşi aduse aminte de fuga ei,
când alerga orbeşte şi deznădăjduită, hăituită de oştirea asiriană, atunci când era aproape să fie arsă de vie
în ascunzătoarea înăbuşitoare, apoi când ţinuse în braţe trupul neînsufleţit al mamei ei.
Când Eliachim o ajută să se sprijine pe picioare, Ieruşa îşi aduse aminte de sălbăticia lui Iddina şi
începu să îl lovească fără oprire.
— Nu! Lasă​mă în pace! Nu mă atinge!
— Ieruşa, totul e bine! Eşti în siguranţă acum, totul e bine!
Se străduia să o liniştească, dar ea îl smucea şi îl lovea cu pumnii când el încerca să o potolească.
Eliachim îndură cu răbdare loviturile ei sălbatice până când izbuti să o ţină strâns în braţe.
— Totul e bine, Ieruşa. Nu​ţi fac niciun rău... Dumnezeule al lui Avraam, ajut​o!
Ieruşa de​abia îl auzea. Retrăia coşmarul care nu se mai sfârşea, umplând curtea de ţipete.
Încetul cu încetul, imaginile vii din mintea ei începură să dispară, iar ţipetele ei îngrozite se
înăbuşiră în suspine. Ca şi când s​ar fi trezit încet dintr​un somn adânc, Ieruşa întrezări cerul albastru
deasupra capului ei, simţi lespezile încălzite de soare de pe drumul pietruit şi văzu curtea unde se afla.
Eliachim era îngenuncheat lângă ea, ţinând​o strâns în braţe. Îşi odihnea obrazul pe părul ei. Braţele îi erau
pline de răni sângerânde, unde hidoşeniile acelea sălbatice din mintea ei îşi înfipseseră ghearele, însă
Eliachim răbdase cu dârzenie.
— Îmi pare rău, Ieruşa. Îmi pare rău... şopti el. N-ar fi trebuit să​ţi cer niciodată să dezvălui toate
acestea. Oare mă vei putea ierta vreodată?
Era atât de duios cu ea şi vocea lui era atât de blândă, încât ea rămase în braţele lui, cu faţa pe
pieptul lui şi plânse pentru multă vreme. La fel ca şi tatăl ei, el o făcea să se simtă în siguranţă şi îşi dorea
să rămână în braţele lui ocrotitoare. Zări, apoi, pâlcul de oameni ce se strânseseră împrejur, zgâindu​se la
ea.
— Plecaţi, spuse Eliachim mulţimii care se holba. Mergeţi în drumul vostru şi lăsaţi​ne în pace.
Ieruşa încercă să îngaime ceva, cu vocea răguşită de ţipete.
— Am retrăit acele clipe.
— Sst... este bine acum.
— Totul era atât de viu – toate acele stârpituri... idolii la care se închină... lucruri groaznice...
— Ieruşa, gata. Îi acoperi buzele cu degetele. Nu mai vorbi despre asta. S-a terminat şi nu te voi
mai sili să le dezvălui niciodată, făgăduiesc!
— Dar... dacă vor veni aici? Ieruşa se cutremură, dar Eliachim o strânse şi mai tare în braţe.
— Sst. Nu vor veni. Sunt departe de aici.
Ea ştia însă cât de iute pot să înainteze în luptă, cât de repede atacă, aproape pe nesimţite. Ei
niciodată nu pierdeau lupta. Ieruşa nu mai cunoscuse alte victime ale asirienilor, dar acum îl cunoştea pe
Eliachim şi îl văzuse pe regele Ezechia şi pe nobilii lui faţă în faţă. Se înfioră, ştiind cât vor suferi în
mâinile asirienilor. Pe nesimţite, şi​l închipui pe regele Ezechia înfipt în ţăruşi să fie jupuit de viu. Îl văzu
pe Eliachim tras în ţeapă şi lăsat să moară în chinuri. Încercase să​l prevină, însă mai​marele sfetnicilor o
oprise. Nu voise să audă despre aşa ceva.
Trase adânc aer în piept.
— Putem merge acasă. Sunt bine acum.
— Eşti sigură? spuse el, de teamă să o lase din braţele lui.
— Da. Voi... voi fi bine. O eliberă din braţele lui şi o ajută să se ridice pe picioare. Ieruşa îşi
simţea picioarele amorţite şi fără vlagă.
 — Vrei să ne plimbăm puţin-? Cred că ţi​ar prinde bine dacă ai respira aer curat. Nu ai văzut prea
multe din Ierusalim, nu​i aşa?
— Am ajuns pe întuneric, noaptea trecută.
— Atunci să purcedem.
O luă de mijloc şi o sprijini să coboare treptele de la palat.
— Că veni vorba, cum ai intrat pe porţile cetăţii în acel ceas târziu din noapte?
— Maaca a spus numele tău străjerului şi ne​a lăsat să intrăm.
— N-am crezut că sunt un om aşa de însemnat, spuse el râzând. Trebuie să fi fost cineva care mă
cunoaşte. Ştii, eu am cercetat toate zidurile cetăţii şi porţile.
O conduse în josul colinei de la palat, pe lângă turnul străjerilor, apoi păşi pe sub Poarta Apelor.
Coborând spre izvor, Eliachim îi arătă viile şi pădurile de măslini din valea mănoasă a Chedronului şi
parcelele udate cu grijă din grădinile împărăteşti lângă iazul de jos. Văzând şirurile verzi şi viile
înfrunzite, Ieruşa îşi aduse aminte de moşia tatălui ei, de felul cum arătase odinioară. Când ajunseră la
izvor, Eliachim ceru unei slujnice să le dea o cupă, din care îi dădu Ieruşei să bea.
— E bună, nu​i aşa?
— Mmm. Şi e aşa de rece. Ca şi apa din fântâna tatălui meu. Încerca să​şi stăpânească lacrimile
care​i izvorau din ochi. Când Eliachim dădu slujnicei cupa, Ieruşa zări rănile adânci de pe braţul lui. Îşi
desfăcu cingătoarea şi o înmuie în apă.
— Dă​mi mâna. Lasă​mă să curăţ sângele.
După ce Ieruşa termină şi îşi legă cingătoarea la brâu, Eliachim o întoarse cu spatele şi îi arătă
cetatea de pe deal ce se înălţa deasupra lor.
— Priveşte în sus, Ieruşa. Vezi? Acele stânci alcătuiesc cu adevărat un zid. Odată ce vom întări şi
zidurile ce le​am construit, asirienii nu vor putea niciodată să le surpe.
Ieruşa clătină din cap neîncrezătoare. Era adevărat că nu îi văzuse niciodată pe asirieni
împresurând o cetate ca şi Ierusalimul, construită pe un deal atât de prăpăstios, dar cu cât era mai greu de
cucerit, cu atât se luptau cu mai multă îndârjire. Era încredinţată că asirienii vor găsi cumva o cale.
— Eşti păzită aici, spuse Eliachim. Nu te vor mai prinde.
Ea îşi dori să​l poată crede. Amândoi urcară fără nici​o vorbă spre cetate, intrară pe porţi, iar
Eliachim o îndemnă pe Ieruşa spre piaţă.
— Vino. Vreau să​ţi arăt dugheana tatălui meu.
Ieruşa nu mai văzuse niciodată o piaţă ca a Ierusalimului, care era mult mai mare şi mai ticsită de
oameni decât micuţa piaţă din Dabeşet. Încetini aproape rămânând pe loc, încercând să cuprindă feluritele
privelişti, amestecul de miresme exotice şi zgomotele ascuţite. Zări mormane de castroane de lut, candele
cu ulei, coşuri de toate mărimile, grămezi colorate de fructe şi de legume, suluri cu pânzeturi fine şi
broderii, grămezi de mirodenii aromate. Peste toate se auzea gâlceava şi strigătele negustorilor care îşi
vindeau bunurile. Privi îndelung la podoabele de aur şi de argint care străluceau – cercei, coliere, brăţări
şi inele – împodobite cu o piatră verde​albăstruie pe care Ieruşa nu o mai văzuse niciodată.
Luă în mână un colier de argint împodobit cu o piatră ovală.
— Cum se numeşte piatra aceasta preţioasă? Îl întrebă ea pe Eliachim.
— Îţi place? Este o piatră de Elat. Se găseşte doar în ţinutul de miazăzi al lui Iuda, în minele de
cupru ale Elatului.
— E frumoasă. Pipăi piatra rece, netedă. Verdele pătrunzător îi aducea aminte de câmpurile tatălui
ei, stropite de ploaia de primăvară, iar albastrul o ducea cu gândul la cerul luminat într​o zi senină de vară
pe când se întorcea spre casă.
— Cât costă? Îl întrebă Eliachim pe negustor.
Când aurarul îi spuse preţul scump al podoabei, Eliachim îl privi uluit.
— Ce? Nu face nici jumătate pe atât!
— Hoţule! Tâlharule! Vrei să iei pâinea copiilor mei?
Începură să se tocmească, uneori, cu atâta îndârjire, încât
Ieruşa se temea că se vor lovi. Dar nu după multă vreme, aurarul cântări arginţii lui Eliachim şi
zâmbi, în timp ce Eliachim strânse preţiosul colier în jurul gâtului Ieruşei.
— Uită​te, parcă e făcut pentru ea, spuse bătrânul. Se potriveşte cu frumoşii ei ochi verzi.
Ieruşa se simţea copleşită.
— Oh, Eliachim, nu pot primi un astfel de dar! Nu... nu ştiu ce să spun.
— Nu spune nimic. Te rog primeşte​l, împreună cu scuzele mele. Vreau să ştii cât de rău îmi pare.
Bătrânul aurar oftă.
— Ah... tineri îndrăgostiţi.
Eliachim privi sfios spre el.
— Haide, Ieruşa. Îţi voi arăta prăvălia tatălui meu.
Printre oamenii care se înghesuiau, o conduse spre dugheana lui Hilchia care era ascunsă după
taraba unui negustor de tămâie din Arabia şi după o tarabă cu oale aduse din alte ţări. Slujitorul îi ieşi în
întâmpinare să îl salute.
— Unde e tata? Întrebă Eliachim.
— Tocmai a plecat, domnul meu. Dar dacă​l aştepţi aici, s​ar putea să îţi aducă veşti bune când se
întoarce.
— Ce fel de veşti?
— Oh, n​ar fi trebuit să îţi spun! mai bine l​ai aştepta pe stăpânul Hilchia. El îţi va spune. Bărbatul
rânji, sărind de pe un picior pe altul de veselie.
Eliachim îi zâmbi Ieruşei, apoi se întoarse către slujitor.
 — Ascultă, urăsc surprizele. De ce nu​mi spui mai bine unde s​a dus tatăl meu?
— La casa unui om foarte bogat. Din stirpea regelui, cred.
— Pentru ce? Omul ăsta cumpără ţesături de la tatăl meu?
— Oh, nu, nu, nu, stăpâne Eliachim! Tatăl tău nu vinde ţesături! Se tocmeşte pentru soţia ta!
Eliachim îl privi uluit, apoi începu să roşească. Ieruşa văzu cum obrajii i se înfierbântă, chiar şi
sub barba lui neagră şi cârlionţată.
— Haide, Ieruşa, spuse el încet Hai să mergem acasă.

După o zi lungă şi istovitoare, regele Ezechia se sui pe acoperişul palatului împreună cu Şebna, ca
să scape de zăduful odăilor. De obicei, priveliştea îl liniştea, însă în noaptea aceasta, zidurile şerpuite care
împrejmuiau Ierusalimul îi păreau firave, un stăvilar slab în faţa unui vrăjmaş mai bine înarmat – un
vrăjmaş care îşi aşezase tabăra la distanţă de trei zile de ei. Oastea lui Ezechia rămăsese prost înarmată şi
pregătită, fără rezerve de apă într​o vreme de război, iar starea lui era fără nădejde. Încercase din răsputeri
să cârmuiască bine în ultimii patru ani, să aducă din nou bunăstarea şi liniştea ce se pierduseră în timpul
domniei tatălui lui, dar acum se întreba dacă toate strădaniile lui se vor nărui din pricină că se răzvrătise
împotriva Asiriei.
— Planurile pentru noile ziduri arătau bine, Majestate, spuse Şebna. Ar trebui să sporească mult
apărarea ţării.
— Fac tot ce pot să întăresc ţara aceasta, spuse el. Sper doar că mai avem timp îndeajuns.
— Vă înţeleg graba. Imaginea pe care ne​a zugrăvit-o femeia aceea azi dimineaţă a fost foarte vie.
Asirienii nu au pierdut vremea şi au început să împresoare Samaria. Cât timp crede căpetenia oştilor că
vor sta acolo?
Ezechia ridică din umeri.
— N-am întrebat. Samaria are rezerve de apă înăuntrul zidurilor, ceea ce îi va ajuta să poarte
războiul multă vreme.
Îşi odihni braţul pe pălimar şi privi spre cetate, simţindu​şi inima înecată de deznădejde şi de
mâhnire.
— Şebna, am fost un nesocotit să nu le trimit tribut în aceşti ultimi ani?
Şebna şovăi înainte să​i răspundă.
— Ar fi foarte nepotrivit să​i spun regelui că a fost un prost, domnul meu.
— Nu sunt un copil, Şebna. Vreau să​mi spui adevărul.
Şebna îşi aţinti privirea în ochii lui.
— Bine. Adevărul este că nu am fost de acord cu hotărârea Majestăţii Voastre de la început. Chiar
şi aşa, trebuie să recunosc că bogăţiile care ar fi ajuns în mâna asirienilor au ajutat Iuda să înflorească din
nou. Dacă aţi fi continuat să trimiteţi tributul Asiriei, eram cu toţii sărăciţi acum.
— Ştiu. Şi vom putea să întărim zidurile de apărare cu o parte din aceste agoniseli.
Dar oare ce se va întâmpla cu poporul lui fiindcă el se răzvrătise?
Deodată, Ezechia tânji să​l aibă pe Zaharia lângă el. Bunicul lui ar fi fost convins că răzvrătirea era
singura cale. Zaharia murise şi nu mai era nimeni care să​l sprijinească, decât Şebna. Se aplecă peste
pălimar şi privi îngrijorat spre prietenul lui.
— Acum, că Samaria a fost împresurată, ce crezi că ar trebui să fac? Întrebă Ezechia. Simţi
frământarea din sufletul lui Şebna.
— Majestate, cred că ar fi un timp prielnic să trimitem un dar Asiriei. Numiţi​l un dar de pace.
Dacă veţi încheia o înţelegere cu ei acum, poate că se vor întoarce la Ninive după ce vor cuceri Israelul.
— Dar tatăl meu a făcut o înţelegere cu asirienii şi ştii unde l​a dus aceasta.
— Aş căuta cu bucurie să văd ce a mai rămas în vistieriile împărăteşti şi să cântăresc avutul ţării,
apoi să mă gândesc la birul ce l​am putea plăti. Aş putea chiar să trimit nişte soli în Asiria şi să le cer să
încheiem o alianţă dacă doriţi. Acesta este sfatul meu – să trimitem tribut cât mai curând.
— Dar cred că m​aş înşela pe mine însumi dacă aş crede că trimiţând tribut o singură dată voi
încheia toate problemele. Nu merge aşa. Am fi robii lor pentru veşnicie.
— Cu toate acestea, Majestate, să devenim robi este o alegere mai bună decât să fim nimiciţi cu
desăvârşire. Sfatul meu rămâne acelaşi. Să plătiţi tributul. Însă dacă alegeţi să nu urmaţi acest sfat, atunci,
de hatârul ţării, vă rog fierbinte să legaţi alianţe de apărare cu ţările vecine. Vă sfătuiesc să vă apropiaţi de
Egipt, apoi, poate, de fenicieni. Ţara lui Iuda nu poate ţine piept singură asirienilor.
Ezechia îşi trăgea barba cugetând la hotărârea lui, aducându​şi aminte că bunicul lui îl sfătuise să
nu încheie nici​o înţelegere cu alte ţări.
— Ce te face să fii atât de încrezător că un rege străin ar vrea să ne sprijinească? Asiria este ca un
leu flămând care se trezeşte dintr​un somn lung. Şi Iuda ar fi o pradă uşoară după Israel.
— Atunci împăcarea cu Asiria este singura cale de scăpare.
Sfatul lui Şebna i se părea înţelept, însă şovăia, fiindcă nu dorea să ajungă la acelaşi sfârşit la care
ajunsese regele Ahaz.
— Poate ar fi mai bine pentru poporul meu dacă aş plăti tributul, spuse el în cele din urmă. Poate
că i​ar cruţa de o cotropire, de vărsare de sânge... îngăimă el.
Hotărârea aceasta îl buimăcea. Părea că amândouă hotărârile se vor încheia cu un dezastru. Şedea
rezemat de zidul îngust, la fel cum stătuse în urmă cu patru ani când hotărâse pentru prima dată să se
răzvrătească. Cu toate acestea, nu vedea nici​o cale care să​i păzească de primejdie.
— Majestate, aş dori să merg înăuntru şi să încep să pun la cale noul tribut ce l​am putea plăti
asirienilor, spuse Şebna. Apoi, dacă veţi hotărî să trimiteţi birul, acesta va fi gata.
— Da, poate că ar trebui. Poţi să pleci, Şebna.
 Şebna se întoarse înapoi în iatacul lui, lăsându​l pe Ezechia singur. Pe când şedea privind spre
amurg, deznădăjduit şi întristat, o adiere blândă dinspre miazănoapte împrăştie mireasma de carne friptă
de sus de la Templu. Simţind mireasma jertfei de seară, Ezechia îşi aduse aminte de Iahve. În urmă, când
luase hotărârea de a nu mai trimite tribut Asiriei, o făcuse pentru că îşi pusese nădejdea în Iahve.
Ezechia încercă să îşi aducă aminte de noaptea aceea de Paşte, când fusese întărit de o credinţă
puternică. Se străduise mult să împlinească Legea lui Iahve de atunci încoace, curăţând ţara de idolatrie –
dar oare făcuse îndeajuns? Va cruţa oare Iahve ţara asta din pricina credincioşiei lui? Şi​ar fi dorit să ştie
răspunsul.
Se întoarse în locuinţa lui, rătăcind fără ţintă prin odăi, cu mintea tulburată. Făcuse oare „tot ce
putea pentru Dumnezeu? Ar fi trebuit să mai facă ceva? Scotoci printre sulurile lui până când găsi unul
scris împreună cu Zaharia, apoi se aşeză lângă sfeşnic şi căută ceva ce se putea să​i fi scăpat. Când citi
cuvintele: Nu trebuie să aibă mai multe soţii sau inima lui se va rătăci, se opri. În urmă cu patru ani îşi
alungase toate ţiitoarele pentru Hefţiba. Cu toate acestea, în afara copilului care murise, Hefţiba nu îi mai
dăruise copii. De ce nu îi dăruia Iahve un moştenitor?
— Oare unde greşesc? De ce se năruie totul? se întrebă el cu glas tare. Dumnezeu îl părăsise,
lăsându​l în mâna vrăjmaşilor.
Ezechia petrecu singur mai bine de o oră, lăsând ca vântul neputinţei să bată şi să strângă
necredinţa în sufletul lui. Credinţa lui în Iahve fusese în zadar şi făgăduinţele lui Iahve, o minciună, îşi
aminti de ultima amiază petrecută cu bunicul lui şi de cuvintele de despărţire ale lui Moise pentru Iosua,
care fuseseră şi ultimele cuvinte ale lui Zaharia: „Iahve va merge El însuşi înaintea ta şi va fi cu tine, nu te
va lăsa nici nu te va părăsi. Să nu​ţi fie teamă şi nu te înspăimânta.” Tânjea să aibă mai multă credinţă în
Iahve şi îşi aduse aminte cum Zaharia îi smulse sulul Torei din mână, spunându​i: „Ori te încrezi în Iahve
pe deplin, ori totul e în zadar.”
Ezechia îşi plimbă privirea peste sulurile Torei, cu gândul să descopere de unde izvora credinţa de
neclintit a lui Zaharia, căutând o făgăduinţă pe care să se poată sprijini. Se opri când găsi aceste cuvinte:
„Când vei merge la război împotriva vrăjmaşilor tăi şi vei vedea cai şi care şi un popor mai mare la
număr decât tine, să nu te temi de ei, căci Domnul, Dumnezeul tău care te​a scos din ţara Egiptului este
cu tine.”
Ezechia îşi plecă privirea şi se rugă să primească putere să poată crede acea făgăduinţă, să
primească curajul de a rămâne statornic în hotărârea de a nu trimite tribut şi să primească putere pentru a
deveni un om al credinţei.
„Lupta se dă întotdeauna cu propria ta voinţă”, îi spunea Zaharia. Ezechia tânjea să creadă aceste
cuvinte şi îşi jură în sinea lui să nu se mai îndoiască niciodată de Cuvântul lui Iahve. Lăsă sulul desfăcut
la făgăduinţa pe care o găsise şi, încercând să se îmbărbăteze, căută printre istorioarele eroului lui din
copilărie, regele David. Găsi cuvintele prorocului Natan care îi spunea lui David: „Casa şi împărăţia ta
vor fi veşnic înaintea Mea.” Era făgăduinţa lui Iahve – pentru David şi, acum, pentru Ezechia. Domnia lui
avea să dăinuiască, va avea un moştenitor.
Înfăşură sulul şi îl puse deoparte, apoi intră în odaia Hefţibei. Ea era oaza lui în deşert şi tânjea
după mângâierea braţelor ei. De data aceasta însă, Hefţiba nu alergă să​l întâmpine ca şi altădată. Nu se
mişcă de la locul ei de lângă fereastră. Se aplecă să o sărute şi îi văzu ochii plini de lacrimi.
— Hefţiba, ce s​a întâmplat? Ea nu îi răspunse, însă el îi ridică bărbia să o privească în ochi.
Spune​mi, te rog.
— Domnul meu, spuse ea, printre hohote de plâns. Mi​e atât de teamă!
Îşi aminti de vorbele îngrijorătoare ale Ieruşei din dimineaţa aceea şi simţi un nod în stomac.
— De ce ţi​e teamă, iubirea mea? Spune​mi. Ştii că aş face orice să te fac fericită.
— Chiar ai face orice? şopti ea.
— Spune​mi, iubirea mea.
Trase aer în piept, prinzând curaj.
— Domnul meu, mi​e atât de teamă că vei fi nevoit să te desparţi de mine fiindcă sunt stearpă. Te
implor, te rog intră la una dintre ţiitoarele tale în noaptea aceasta, în loc să vii la mine. Doar până când îţi
va dărui un fiu – doar până când vei avea un moştenitor. Copilul ar putea deveni al nostru. Vrei să faci
asta, domnul meu?
Credinţa lui Ezechia în promisiunile lui Iahve se ascunse după norul îndoielii. Hefţiba era stearpă.
Nu îi va putea da niciodată un moştenitor.
Se gândi pentru o clipă la ceea ce îi cerea ea. Apoi, răbufni de furie – furie faţă de el însuşi pentru
că se îndoise atât de repede, după jurământul lui de credinţă, furie faţă de hotărârile grele pe care trebuia
să le ia, furie faţă de propria lui neputinţă. Ura mai presus de toate neputinţa lui, fiindcă îşi aducea aminte
cum stătuse atât de neputincios înaintea lui Moloh.
— Nu! strigă el, întorcându​se către ea. Nu, nu, nu! Iahve a promis că seminţia lui David va dăinui
veşnic! Crezi că îşi va încălca promisiunea acum?
— Nu poate fi această promisiune împlinită printr​o ţiitoare? Întrebă ea. Încăpăţânarea ei îl înfurie.
— Nu, nu poate! Dumnezeu i​a promis lui Avraam un urmaş, dar el a ascultat de soţia lui şi a intrat
la Agar care a născut pe Ismael. Isaac a fost fiul cel promis, nu fiul unei ţiitoare! Nu te voi asculta. Chiar
nu poţi să ai pic de credinţă în Iahve? Ea îşi acoperi faţa, dar el îi smuci mâinile.
— De ce nu încetezi să​ţi plângi de milă şi să începi să te încrezi în Dumnezeu?
Ieşi furtunos din odaie, trântind uşa în urma lui. Întorcându​se în iatacul lui rămase uimit de
cuvintele grele pe care i le spusese Hefţibei. Era la fel de vinovat de necredinţă şi de amărăciune ca şi
Hefţiba. Cel mai tare era mânios nu pe soţia lui, ci pe sine însuşi.
 27

Eliachim scotoci printre suluri şi schiţe, răvăşind totul în odaia lui de lucru.
— Te aşteptăm cu toţii, strigă tatăl lui din odaia de oaspeţi. Mănânci micul​dejun cu noi sau nu?
— Începeţi fără mine, spuse Eliachim, privind la dezordinea pe care o făcuse. Sunt ocupat.
— E ocupat, spuse Hilchia, destul de tare încât să fie auzit, întotdeauna ocupat, dar să fii prea
ocupat şi pentru a mânca? Ei bine, nu contează. Vom mânca fără el, nu​i aşa, fetelor? Nu are rost să
răbdăm de foame.
Pentru câteva minute, Eliachim căută să pună lucrurile în rânduială, apoi intră în odaia unde
ceilalţi erau aşezaţi în jurul mesei joase. Se aplecă să ia o mână de măsline, apoi rămase în picioare lângă
masă, mestecând distrat, cu gândul la mulţimea de planuri pe care le priveghea.
— Ce mai e acum? Îl privi Hilchia încruntat. Eşti prea ocupat să stai jos?
— Ce ai spus, tată?
Hilchia se ploconi cu o politeţe exagerată înaintea lui, arătându​i lui Eliachim divanul gol.
— Binevoieşti să ni te alături?
Eliachim privi peste masă la Ieruşa în timp ce se aşeza şi el, apoi îşi feri repede privirea. Purta
colierul cu piatra de Elat pe care i​l dăruise şi rochia încântătoare de un albastru aprins pe care o purtase în
ziua când îl însoţise la adunarea sfetnicilor. Hilchia le cumpărase fetelor o mulţime de rochii noi, însă lui
Eliachim îi plăcea cel mai mult rochia aceea albastră. Admira foarte mult îndrăzneala ei din acea zi. Îşi
aduse aminte şi de spaima ei, când se prăbuşise în braţele lui, zbătându​se să​şi vină în fire, însă Ieruşa avea
o forţă uimitoare ce venea dinăuntrul ei. Nu mulţi oameni ar fi putut supravieţui chinului prin care trecuse
ea.
— La ce te gândeşti aşa mult de eşti prea ocupat ca să mai mănânci? Întrebă Hilchia.
Când îşi veni în fire, se simţi stânjenit şi înghiţi grăbit nişte lapte acru.
— La zidurile cetăţii. Mai sunt multe locuri care trebuie întărite, în afară de noile ziduri care...
Un alt gând îi veni în minte şi se opri. Ar putea​o lua pe Ieruşa cu el să cerceteze zidurile şi ea i​ar
putea lămuri felul în care asirienii ar putea să​i atace. Îşi ridică privirea cu gândul să îi ceară să​l însoţească,
apoi deodată se tulbură din nou. Părul ei crescuse, iar acum îi ajungea la bărbie, ondulându​se uşor pe faţa
ei frumoasă. Nu mai văzuse niciodată înainte o femeie cu părul scurt. Nu mai auzise de aşa ceva. Însă pe
Ieruşa o făcea foarte atrăgătoare.
— Ai înghiţit un sâmbure de măslină sau ce? Întrebă Hilchia.
Eliachim privi spre tatăl lui.
— Poftim?
— Ţi​ai curmat vorba înainte să termini ce ai început. Am crezut că poate te îneci cu mâncarea pe
care ai înfulecat​o repede. Te​ai sinchisit măcar să o guşti?
Eliachim îşi simţea faţa arzând. Dacă i​ar explica ceea ce făcea, doar ar înrăutăţi şi mai mult
lucrurile.
— Aăă... mâncarea este delicioasă. Şi noi aşezăm temeliile pentru noile ziduri.
Bâigui ceva şi apoi înfulecă mai multă mâncare, cugetând dacă să o ia pe Ieruşa cu el sau nu. I-ar
fi de folos, dar voia să aştepte până când pleca tatăl lui spre dugheană. Hilchia îşi apăra cu îndârjire fetele.
În cele din urmă, Hilchia se ridică de la masă.
— Ei bine, plec la dugheană, spuse el. Maaca îl însoţi către uşă, lăsându​l pe Eliachim singur cu
Ieruşa. Pe când ea aduna castroanele şi tacâmurile, el se gândea cum să îi ceară lucrul acesta, fără să îşi
încalce făgăduinţa că nu o va mai face să​şi aducă aminte de chinul prin care trecuse. Îşi aduse aminte de
trupul ei firav care tremura de groază şi îngăimă sfios:
— Ieruşa? Mă întrebam dacă...
Ieruşa se opri din adunatul vaselor şi îl privi, trecându​şi degetele peste colier. El dorea ca ea să
poarte o altă rochie.
— Tocmai... aăă... tocmai mi​a trecut prin minte dacă m​ai putea ajuta cu zidurile – dacă nu îţi e
greu, asta vreau să spun.
— Zidurile?
— Da. Mi​ar plăcea să vii cu mine şi să vezi ceea ce am făcut şi ce am plănuit şi poate... ştii... să​ţi
dai şi tu cu părerea – cum ar putea vrăjmaşul să ne găsească slăbiciunea.
— Nu ştiu nimic despre ziduri, Eliachim, dar voi veni cu tine dacă tu crezi că te va ajuta.
— Cred că ai fi de mare ajutor! Ascultă, trebuie să​mi strâng lucrurile, aşa că poţi să te pregăteşti
în câteva clipe – dacă vrei să mergi să​ţi schimbi straiele sau altceva...
Ieruşa privi speriată la rochia ei.
— S-a întâmplat ceva cu rochia mea?
— Nu, nu! E bună! Doar că e aşa de frumoasă, iar noi, ştii, ne vom urca pe ziduri...
Îşi lăsă vorba în vânt şi zori spre odaia lui de lucru ca să strângă desenele proiectului şi să​şi vină în
fire. El spera ca ea să​şi schimbe rochia aceea frumoasă care o făcea pe Ieruşa aşa de ispititoare. Când o
vedea îmbrăcată aşa, i se părea că nu poate să gândească limpede. Ieruşa reveni, însă cu o altă rochie ce îi
părea la fel de frumoasă. Oftă năucit şi se îndreptă spre uşă.
În prima parte a dimineţii, ei cercetară părţile vechi ale zidului care fuseseră distruse în timpul
domniei regelui Ahaz. Eliachim îi explică unele denumiri precum „zid dublu, întărit” şi „zid de cărămizi
ţesute”. Ieruşa era dornică să cunoască multe lucruri, întreba şi răspundea la cele ce ştia.
Cu toate acestea, Eliachim vedea încă în ea o răceală stranie, simţăminte ascunse care îl atrăgeau
şi îi stârneau curiozitatea. Eliachim încerca să o înveselească, să o facă să râdă şi să o însufleţească din
nou. Primul ei zâmbet îi aduse aminte de primele flori mărunte de pe câmp care înfloresc după o iarnă
friguroasă.
După​amiază o duse pe una dintre cele mai mari înălţimi ale zidului, deasupra stâncii râpoase ce
dădea spre valea Chedron. Admiră chipul ei în timp ce ea îşi rezemă braţele pe marginea zidului şi privi
de​a lungul văii frumoase ce duce spre Muntele Măslinilor. Adierea blândă a vântului îi foşnea rochia, iar
soarele strălucitor îi înţesa părul cu sclipiri aurii.
— E aşa de frumos aici, spuse ea. Uite cât de departe se poate ajunge cu privirea!
— Da. Aşa​i că e frumos? răsufla din greu de parcă ar fi urcat un deal prăpăstios. Se vede acolo
chiar şi pustia din Iudeea. Vezi?
Pe când Ieruşa privea în zare, Eliachim rămase cu suflarea întretăiată privind la gâtul ei lung şi
zvelt. Simţea o dorinţă de nestăpânit să o sărute pe adâncitura gâtului. Apucă parapetul cu mâinile pline
de sudoare, străduindu​se să privească în altă parte.
— Cred că o văd. Ea îi arătă departe în zare. Dealurile acelea maroniu​cenuşii?
— Aham. Acolo începe pustiul.
Coborându​şi mâna, Ieruşa atinse fără voie mâna lui Eliachim, iar Eliachim simţi un fior puternic
suindu​se pe braţul lui şi străbătându​l din creştet până​n tălpi. Nu mai simţise niciodată aşa ceva.
— Pare ciudat să priveşti în jos de pe înălţimea zidurilor în loc să fii în vale cu asirienii, spuse
Ieruşa. De aici de sus, cetatea pare atât de ocrotită, dar...
— Dar ce? Vorbeşte​mi. De aceea te​am chemat să vii.
— Asirienilor le pasă câtuşi de puţin de zidurile acestea. Sunt doar nişte lucruri neînsemnate care
stau înaintea ţintei lor.
Cuvintele Ieruşei prefăceau lunile de strădanie într​o muncă zadarnică, iar Eliachim se simţi
cuprins de un fior de teamă şi deznădejde.
— Dar nu se poate ca ei să ajungă cu berbecii de fier la poalele zidurilor! Uite ce prăpăstioasă e
stânca.
— Nu ar ataca aici. Ar alege un loc mai slab.
Eliachim îşi trecu degetele prin părul ciufulit.
— Ca şi partea de nord​vest. De aceea plănuiesc să întăresc acel loc şi să construiesc un zid dublu,
întărit. Ieruşa nu îi răspunse. Ei, ce crezi despre asta? Întrebă el nerăbdător.
— Munceşti atât de mult, Eliachim, şi toate întăriturile pe care le faci le vor încetini cu siguranţă
înaintarea...
— Să îi încetinească?
— Asirienilor nu le pasă cât timp va dura. Şase luni sau şase ani – nu înseamnă nimic pentru ei.
— Aşa că eu îmi pierd timpul şi averea regelui? Dacă vor hotărî să împresoare Ierusalimul, nimic
nu ne poate salva? Asta vrei să spui?
— Nu ştiu. Doar că nu i​am văzut niciodată să piardă.
— Aşa că dacă hotărăsc să ne atace – ce se va întâmpla? Nu mai avem nici​o speranţă?
Ieruşa privi în depărtare cu ochii larg deschişi. Când vorbea, vocea ei era cuprinsă de ceva mult
mai adânc decât o simplă teamă.
— Dacă aş auzi că asirienii vin să împresoare cetatea aceasta, aş fugi în deşert, undeva.
Vântul îi flutură părul pe chip şi ea îl dădu la o parte cu mâinile tremurânde. Eliachim se simţea
ruşinat de ceea ce făcuse şi se înspăimântă că ea se va prăbuşi din nou. Vocea ei însă părea liniştită.
— Îmi pare rău, Eliachim, dar ai vrut să ştii ce gândesc.
— Ar fi mai bine să te duc acasă, răbufni el. E aproape ora prânzului.
— Eliachim, aşteaptă.
Când Ieruşa îi atinse braţul, inima lui începu să​i zvâcnească în piept.
— Îmi pare sincer rău. Ai muncit din greu la aceste ziduri, iar eu am spus că sunt în zadar. Nu
sunt, doar că mi​e încă atât de frică. Îmi pare rău. Poţi să mă ierţi?
Când frumoşii ei ochi verzi fură năpădiţi de lacrimi, Eliachim simţi cum i se strânge inima.
— Eu ţi​am cerut părerea ta sinceră, iar tu mi​ai spus​o. Nu am de ce să te iert. Haide. Tata se va
îngrijora dacă întârziem. O luă pe Ieruşa de braţ şi o ajută să coboare treptele lunecoase ale zidului.

Hefţiba şedea în grădina părinţilor ei sub smochinul ei preferat, însă nu găsea alinare stând în
acele împrejurimi atât de cunoscute. Nici de data aceasta nu izbutise să dea naştere unui fiu, aşa că mai
degrabă venise acasă, decât să îndure amărăciunea de a nu fi ţinută în braţe de soţul ei. Mama ei o va
îmbrăţişa şi o va alina. Mamei nu​i păsa dacă încălca Legea fără noimă a lui Iahve.
— Ştiu că ar trebui să​mi văd de treaba mea, spuse mama mângâind duios părul ei bogat, dar poţi
să​mi spui de ce eşti atât de tristă? Încă jeleşti pentru fiul tău?
Hefţiba clătină din cap, stăpânindu​şi plânsul.
— De ce mă simt încă atât de goală? Au trecut aproape patru ani de zile.
Mama o aduse lângă ea.
— Ştiu, şi eu am pierdut un copil.
— Dar ai avut mai mulţi copii, mamă. Eu nu am niciunul.
— Vei avea, draga mea. Vei avea.
Mama Hefţibei tăcu pentru o clipă, apoi îngăimă:
— Ştiu că n​am vorbit niciodată despre viaţa voastră personală, dar, doar mă întrebam, îl vezi pe
soţul tău adesea?
Hefţiba ghici ce voia mama ei să o întrebe şi, fiindcă nu avea pe nimeni cu care să poată împărtăşi
temerile ei, îşi deschise inima înaintea mamei.
 — Soţul meu nu mai are alte soţii sau ţiitoare în afară de mine. Ar fi trebuit să nasc până acum, de
aceea nu mă mai simt bună de nimic.
— Regele nu are un harem? o întrebă uimită mama ei.
— Spune că e împotriva Legii lui Iahve. Simţea amărăciunea din glasul ei şi recunoscu fărâma de
gelozie când o auzea rostind numele Dumnezeului lui Ezechia.
— Eşti singura soţie a regelui? repetă mama ei.
— Spune că Legea lui Iahve îi porunceşte să aibă o singură soţie. Dar aceasta e problema, nu
vezi? Dacă nu îi voi dărui un moştenitor, va trebui să se despartă de mine şi să se căsătorească cu o femeie
care nu e stearpă.
Ura acest cuvânt. Îi amintea de pustiul fără viaţă din Iudeea şi îşi închipuia pântecele ei uscat şi
zbârcit ca şi o frunză ofilită care se sfărâmă la o simplă atingere.
— Nu i​ar putea da una dintre ţiitoare un fiu?
— Nu, s​a înfuriat foarte tare când l​am întrebat. Nu l​am văzut niciodată atât de furios. Mi​a spus
foarte clar că nu îşi va lua niciodată o ţiitoare.
— Mi se pare fără nici​o noimă.
— Îl iubesc atât de mult, mamă, totuşi nu mai găsesc plăcere să fiu cu el. De fiecare dată când
vine să mă vadă îmi doresc să plece, pentru că ştiu că din nou voi da greş. Totuşi, nu îmi doresc să plece!
Îl iubesc şi mi​e atât de frică că mă va părăsi pentru totdeauna. Nici nu ştiu dacă mă fac înţeleasă.
Hefţiba se văita suspinând fără glas în braţele mamei ei.
— Câteodată sunt plină de nădejde: poate de data aceasta, poate luna aceasta. Dar apoi îmi vine
iar rânduiala femeilor şi dau greş încă o dată.
Mama îi şterse lacrimile care îi şiroiau pe obraji.
— Crezi că Iahve mă pedepseşte?
— Să te pedepsească? De ce să te pedepsească?
— După ce copilul nostru a murit, trebuia să aduc o jertfă pentru păcat la Templu, dar nu am adus
nici​o jertfă. De ce ar fi trebuit să fac asta? Nu am păcătuit.
— Sigur că nu ai păcătuit. Unde ai auzit un astfel de lucru?
— Regele spune că asta este Legea lui Iahve.
— Ei bine, nu​mi pasă dacă soţul tău este regele – nu are dreptate! Cum poate să împovăreze o
singură femeie să​i dăruiască un moştenitor? În primul rând acesta este motivul pentru care regii au
haremuri. Cu toţii ştiu că de îndată ce soţul îşi ia o ţiitoare, soţia lui rămâne însărcinată. Isaac nu s​a născut
după ce ţiitoarea a avut un copil?
— Cred că da. Hefţiba era mulţumită pentru că putea avea încredere în mama ei. Se simţi eliberată
după ce îi împărtăşise simţămintele pe care le ţinuse ascunse atâta vreme.
— Ascultă, Hefţiba, mie nu mi​au adus niciodată prea multe foloase Iahve şi toate poruncile Lui.
Este un Dumnezeu mânios, plin de furie şi răzbunător. Aşera mi​a dat copii, nu Iahve. Zeiţa înţelege
femeile. Nu a răspuns oare şi rugăciunilor tale mai demult? Nu te​ai rugat lui Aşera când ai vrut să te
căsătoreşti cu prinţul?
— Ba da.
Mama ei cugetă pentru o clipă, apoi spuse:
— Mă întorc îndată.
Se întoarse după câteva minute cu o legăturică înfăşurată într​o ţesătură brodată. La început
Hefţiba crezu că este un copilaş şi se întreba de unde se ivise. Apoi, mama ei desfăcu statuia de aur a
zeiţei Aşera şi o puse în braţele Hefţibei.
— Uite. Ţi​o dau ţie. Ea a binecuvântat casa şi copiii noştri. Acum va binecuvânta şi casa ta.
— Dar regele mi​a interzis aşa ceva. Nu se va închina niciunui alt zeu decât lui Iahve.
— Şi i​a dat Iahve un fiu? Sigur că nu! Aşera este zeiţa fertilităţii, nu Iahve. Căsnicia ta nu aduce
rod pentru că regele a mâniat​o pe zeiţă. I-a întors spatele lui Aşera şi a dărâmat toate mormintele ei sfinte
şi altarele şi i​a alungat pe toţi preoţii care i se închinau. Fără​ndoială că acum îl pedepseşte. Iar tu suferi
din pricina aceasta. Dar dacă te vei închina ei cu credincioşie şi îţi vei reînnoi jurămintele faţă de ea,
poate că se va îndura de tine. Ia​o. Soţul tău nici nu trebuie să ştie despre ea.
Hefţiba şovăi, neştiind dacă astfel l​ar putea dezamăgi pe Ezechia. Dar dacă mama ei avea
dreptate? Dacă soţul ei o mâniase pe Aşera? Iahve părea atât de rece şi de ameninţător şi cerea să i se
aducă animale, jertfe şi sânge. Aşera era întruparea vieţii şi a dragostei. Zeiţa îi va dărui Hefţibei un fiu şi
nu i​l va smulge din braţe. Privi la statuia de aur ce avea pântecele rotund al unei femei însărcinate.
Înfăşură apoi idolul în ţesătura brodată şi îl strânse la piept.
— Mulţumesc, mamă, şopti ea.
—

28

Ieruşa stătea pe banca de piatră în mica grădină a lui Hilchia şi privea la cerul înstelat,
închipuindu​şi că e acasă. Se obişnuise cu viaţa închisă dintr​o cetate, dar inima ei tânjea încă după colinele
verzi, unduite şi după câmpiile întinse. Îşi aduse aminte de când era acasă şi privea la milioanele de stele
ce scăpărau pe cerul senin – tatăl ei le numea fiii lui Avraam. Îi era dor de vântul ce şuiera prin copacii de
sub fereastra ei, de zumzetul fin al insectelor, de foşnetul fânului în timp ce boii rumegau hrana în staulul
de sub cămăruţa ei. Zgomotele din cetate erau atât de diferite. Erau zgomote tăioase, grăbite sau
obositoare.
 — E o noapte frumoasă, nu​i aşa? spuse Eliachim, oprindu​se lângă ea. Îmi dai voie să mă aşez
lângă tine?
— Sigur că da. Se dădu la o parte să​i facă loc pe bancă. Şi ţie​ţi place să priveşti stelele?
— Da, dar trebuie să mărturisesc că nu de aceea am venit acum. Am venit aici cu gândul să scap.
— Să scapi de ce?
— De o altă propunere de căsătorie. Deja devin caraghioşi. Oftă, trecându​şi degetele prin părul
ciufulit.
— Nu vrei să te căsătoreşti?
— Ba da, dar cum ar trebui să aleg? Cel mai bun preţ? Cea mai frumoasă fecioară? Cel mai măreţ
tată? Totul e o zeflemea, iar eu am început să mă satur. Nu înţeleg de ce se tocmesc atâta pentru mine.
Oftă din nou şi se cufundă într​o tăcere adâncă. Nu mai privea stelele, ci stătea aplecat, cu braţele
sprijinite pe genunchi. Ieruşa înţelegea de ce toţi taţii mândri se luptau pentru un bărbat atât de chipeş şi
un om aşa însemnat ca Eliachim. Ca fiică de ţăran, Ieruşa ar fi fost mulţumită să se mărite cu Avram, un
ţăran sărac şi muncitor ca şi tatăl ei. Însă acum nu mai era potrivită ca soţie pentru niciun bărbat.
— De ce nu alegi una şi termini odată cu tot? spuse ea în cele din urmă. Pipăia piatra netedă de
Elat pe care i​o dăruise el, pizmuind​o, în sinea ei, pe fata pe care o va alege Eliachim.
— Poate că ar trebui. Tatăl meu s​a săturat de mine pentru că îi fac atâtea greutăţi cu treaba asta.
Însă alegerea unei soţii este o hotărâre importantă şi nu vreau să o iau în pripă. La urma urmei, această
alegere va fi pentru tot restul vieţii.
— Îţi place vreuna dintre ele?
El îşi plecă privirea şi cugetă la cele spuse.
— Vrei să​ţi spun drept? Toate sunt nişte copile slabe, răsfăţate şi prefăcute.
— Eliachim!
El izbucni în râs.
— Ei bine, asta​i adevărul. Oricum, nu le pot suferi pe niciuna dintre ele şi m​am săturat să vorbesc
despre asta. Hai să vorbim despre altceva.
— Cum merge lucrul cu zidurile?
— Minunat! Îţi aduci aminte de partea pe care ţi​am arătat​o aproape de Poarta Văii? Ar trebui să
vii să vezi ce fac acolo. Nici​o oştire întreagă nu​l va putea clinti din loc când va fi gata. Amândoi izbucniră
în râs ascultând ironia cuvintelor lui. Oricum, ştii ce vreau să spun.
— Da, ştiu. Dar noul zid din partea de nord​vest?
— Ei bine, plănuisem să construiesc un zid dublu şi întărit pentru acea parte, însă, după cele ce
mi​ai spus acum două zile, încă nu sunt încredinţat că va fi destul de puternic. Îşi scărpină barba adâncit în
gânduri. Nu ştiu ce voi face acolo. Ai vreo idee?
Eliachim era atât de binevoitor şi blând, atât de sobru şi totuşi cu un suflet de copil. Ieruşa ştia că
se poate îndrăgosti foarte uşor de el, însă nu trebuia să îşi îngăduie niciodată să facă un lucru atât de
nechibzuit. Era limpede că nu era de rangul lui, că ea era o sărmană fată orfană, iar el era unul dintre
mai​marii cetăţii. Eliachim merita o soţie pură şi neîntinată, iar Ieruşa fusese cu mulţi bărbaţi. Era o
nebunie să se îndrăgostească de el, o nebunie ce nu putea duce în cele din urmă decât la dezamăgire.
— Nu ştiu, Eliachim, îi răspunse ea. Cred că un zid dublu şi întărit ar fi îndeajuns de puternic, nu​i
aşa? Nu voia să îi mai amintească că niciun zid nu era îndeajuns de puternic încât să îi oprească pe
asirieni, odată ce ei erau îndârjiţi să cotropească o cetate. De ce nu​i împacă regele Ezechia trimiţând
tributul? Întrebă ea. Atunci n​ar mai trebui să se îngrijoreze de ziduri.
— Pentru că astfel nu ne​am mai bucura de libertate. Am fi sclavii lor.
Ieruşa îşi feri privirea.
— Adică regele Ezechia mai degrabă ar muri decât să fie sclavul asirienilor?
— Ei bine, e mult mai mult decât atât, însă da, de aici porneşte totul.
Ieruşa se ruşină adânc în sinea ei. Stătuse faţă în faţă cu aceste alegeri şi alesese să fie o laşă. Dacă
ar fi putut da timpul înapoi, l​ar fi lăsat pe Iddina să îi înfigă pumnalul în inimă decât să i se supună.
Începu să tremure.
— Ieruşa, ţi​e frig. Poate că ar trebui să intrăm în casă.
— Nu, sunt bine. Vreau să mai privesc încă puţin stelele.
— Eşti sigură? Tatăl meu cel mândru probabil a plecat deja. Poate că ar fi mai bine să mergem
înăuntru.
Zâmbetul şiret al lui Eliachim o făcu să zâmbească. Se grăbi să schimbe vorba, să spună ceva care
să spulbere farmecul ce o atrăgea spre el.
— Pot să te întreb ceva? spuse ea.
— Desigur... orice.
— E copilăresc, ştiu, dar mă întrebam de unde ai cicatricea aceea de pe gât.
— Asta? Îşi pipăi dâra subţire de sub mărul lui Adam.
— Se pare că cineva a încercat să​ţi taie gâtul.
— Chiar aşa s​a întâmplat, spuse Eliachim râzând. E mâna lui Ionadab, căpetenia oştilor regelui
Ezechia. Dar acum suntem buni prieteni.
— După ce era cât pe ce să te omoare?
— Ei bine, pe atunci credea că sunt un răzvrătit periculos care punea la cale să uzurpe tronul
regelui Ezechia.
— Tu?
Se ridică în picioare şi îşi îndreptă semeţ umerii.
— Da, eu!
 Şi​l închipui pe Eliachim, un om atât de blând şi de învăţat, uneltind o răzvrătire şi începu să râdă
în hohote. Fără să vrea şi fără să se mai poată împotrivi, se simţea atrasă de el din ce în ce mai mult. Ştia
că se poartă prosteşte. Când Eliachim se va căsători cu soţia lui bogată, ei i se va frânge inima, însă era
neputincioasă în faţa acestei ispite.
— Vrei să​ţi povestesc cum s​a întâmplat? o întrebă el.
— Mi​ar plăcea foarte mult.
Şi, pe când luna argintie se ridica pe bolta cerului, Eliachim îi povesti Ieruşei despre noaptea în
care Mica îi profeţise regelui.

Ezechia privea spre boii care se sileau să urnească o lespede uriaşă pentru noile ziduri ale cetăţii.
Când piatra fu aşezată la locul ei pe temelie, muncitorii scoaseră un strigăt de bucurie. În clipa aceea,
regele se simţi descătuşat de încordarea ce îi cuprinse fiinţa. Apropiindu​se şi pipăind suprafaţa aspră a
pietrei, i se părea de neînchipuit ca o oştire să răstoarne nişte pietre atât de mari. Asirienii năruiseră
numeroase ziduri şi asta dovedea uriaşa putere a vrăjmaşilor lui.
— Iahve, ajută​ne, şopti el.
Eliachim se căţără afară din tranşee, cu faţa şi gâtul arse de soare, acoperite de praf şi de sudoare.
Stătea cu mâinile în şolduri, aşteptând părerea lui Ezechia.
— E de necrezut, Eliachim. Acum hai să mergem undeva să ne adăpostim de soare.
Eliachim şi regele ajunseră la un petec de umbră sub cortul pătrăţos al căpeteniei lucrătorilor, unde
Şebna şi Ionadab îi aşteptau răcorindu​se. Amândoi păreau secătuiţi de vlagă, iar de pe capul chel al lui
Ionadab şiroiau picuri de sudoare.
— Nu aveţi nişte apă pe aici? Îl întrebă Ionadab pe Eliachim.
— Doar asta. Eliachim scoase un burduf de apă prăfuit şi îl scutură să vadă dacă mai rămăsese
ceva în el. Poate că e călâie...
— N-are nimic! Ionadab înşfăcă şi îl duse la gură, înghiţi zgomotos, apoi i​l întinse lui Şebna.
Deodată, Ionadab se îngrozi, băgând de seamă că îşi potolise setea înainte să îi dea regelui să bea.
— Să... să​mi fie cu iertare, Majestate, se bâlbâi el, ştergând gura burdufului de tunică. N-am vrut
să...
— Nu, mulţumesc, Ionadab, spuse Ezechia. Dar ai atins un punct despre care vreau să vorbim –
avem neapărată trebuinţă de apă. Zidurile duble, armele din cetăţuie, întăriturile pe care le zidim, toate
vor fi în zadar dacă vom muri de sete. Toţi patru vom merge la Izvorul Ghihon chiar acum şi vom găsi o
cale să păzim rezerva de apă.
Ezechia ieşi din cort şi trecu peste mormanele de pietre şi de dărâmături de la lucrările de zidire.
După ce trecură prin spărtura unde trebuia să fie aşezată poarta cea nouă, coborâră la izvor. Vitele păşteau
liniştite pe dealul râpos de lângă apeduct, iar lucrătorii de peste vale scuturau straşnic de pe crengi primul
rod de măsline. Viaţa mergea mai departe, în tihnă, ca şi când oastea asiriană n​ar fi existat. Cu toate aceste
semne de linişte din valea Chedron, Ezechia simţea nelinişte înăuntrul lui.
Când ajunseră la izvor, se aşeză ghemuit lângă apă, bău din căuşul palmelor şi apoi îşi stropi faţa
şi gâtul. Soarele ardea pe cerul înceţoşat precum flăcările lui Moloh. Ionadab găsi un loc umbros unde să
se aşeze, sub zidul scund al unei păduri întinse de măslini. Ezechia privi spre cetatea înălţată pe culme,
unde pietrele aurii sclipeau de fierbinţeala soarelui. Întrezări urma zidurilor de odinioară care
împrejmuiau vechea cetate, apoi zidurile lui Solomon, construite ca să apere dealul de sus şi Templul. De
jos, din vale, întăriturile păreau uluitoare.
Ionadab îşi înălţă şi el privirea spre cetate.
— E o cetate numai bună de apărat, Majestate, o fortăreaţă naturală, zidită pe vârful unui munte
atât de prăpăstios, încât oştile mele ar putea să o păzească necontenit dacă... se opri şi privi spre Ezechia.
— Ştiu, spuse Ezechia. Măcar de​am avea apă. Dar nu vreau să mă las înfrânt. Apărarea
Ierusalimului depinde de rezerva de apă.
Părul negru​albăstrui al lui Şebna sclipea de sudoare. Îşi şterse sprâncenele cu dosul mâinii.
— Am putea construi mai multe bazine în spatele zidurilor, să tragem apă şi să le umplem pe timp
de pace, apoi să folosim apa pe timp de război, spuse el.
— Şi asta e o posibilitate, spuse Ezechia, dar oamenii vor fi descumpăniţi la gândul că acest bazin
e doar o sursă de apă vremelnică. Ei ştiu că mai devreme sau mai târziu va seca, iar apoi vor începe să​şi
adune multă apă sau se vor călca în picioare să ajungă la ea.
— M-am gândit să construim ziduri în jurul izvorului, spuse Eliachim, dar ar fi imposibil să le
legăm de zidurile cetăţii. Costişele sunt prea prăpăstioase.
Ezechia îşi umbri ochii şi îşi înălţă privirea din nou spre cetate, încercând să vadă fortăreaţa prin
ochii vrăjmaşilor lui.
— Am fost aici când eram copil împreună cu bunicul meu, iar el mi​a spus povestea aceea când
armatele regelui David au cucerit Ierusalimul.
— Şi eu am auzit povestea, spuse Eliachim. Oamenii lui David au găsit o trecătoare ascunsă, care
i​a dus sus spre cetate. Nu​i aşa?
— Nu cred că trebuie să ne încredem prea mult în acele poveşti, spuse Şebna. Isprăvile regelui
David au fost mult exagerate după moartea lui până când au ajuns nişte mituri.
— Atunci cum au ajuns dincolo de ziduri? Întrebă Eliachim.
— Bună întrebare, spuse Ionadab. Ierusalim ar fi fost greu de cucerit prin mijloace obişnuite de
război, mai ales pe vremea regelui David.
Ezechia luă o piatră şi începu să se joace cu ea în mână în timp ce vorbea.
— Bunicul meu mi​a spus că iebusiţii au săpat un canal, astfel încât să ajungă la apă în vremurile
în care cetatea ar fi împresurată. Oamenii lui David au găsit intrarea aici la izvor şi au urcat pe canal în
sus spre cetate.
Şebna privi nedumerit.
— Dar muntele acela e din stâncă dură. Cum au putut să sape un tunel prin el?
Ezechia nu îi răspunse. Zărise, dintr​odată, o uşoară adâncitură în locul unde izvorul mărginea
coama dealului. Azvârli piatra din mână şi se ridică în picioare.
— Credeţi că tunelul mai e încă aici? Întrebă Eliachim, pe când ocolea împreună cu Ezechia
marginea apei.
— Nu ştiu. Însă bunicul meu a crezut că cronicile lui David Sunt adevărate.
Ezechia se apropie cât putu de mult de acea adâncitură mergând pe lângă apă, apoi îşi dădu jos
sandalele şi mantia de pe umeri, îşi îndesă capătul tunicii la brâu, apoi se cufundă în apa rece a izvorului.
Când ajunse la adâncitura aceea stranie de lângă deal, era leoarcă până la coapse.
Preţ de câteva minute, el şi Eliachim smulseră buruienile care atârnau şi îndepărtară pietrele până
când se ivi crăpătura îngustă a unei peşteri care se adâncea în coama dealului.
— Adu o făclie, strigă Ezechia.
Ionadab urcă în grabă la turnul străjerilor de la Poarta Văii. Aşteptându​l să se întoarcă, Eliachim şi
Şebna îl ajutară pe Ezechia să dea la o parte pietrele şi dărâmăturile care erau strânse la gura peşterii. Pe
când izbutiră să facă o deschizătură destul de mare ca să se poată strecura înăuntru, se întoarse şi Ionadab.
Eliachim luă făclia, se afundă prin deschizătură şi dispăru în coasta dealului.
— Majestate, strigă el. Trebuie să vedeţi asta!
Ezechia intră înăuntru pe urmele lui Eliachim şi ajunse la o deschizătură îngustă între doi pereţi
înalţi, de stâncă. Eliachim stătea la câţiva paşi în faţa lui, cu făclia în mână, dar dincolo de el pereţii se
cufundau într​o beznă adâncă. Ezechia simţea sub picioarele desculţe piatra aspră. Locul dintre pereţi, care
jos era de numai un picior [30 cm], se lărgea tot mai mult spre tavan, la doar câteva degete deasupra
capului lui.
— Şebna, vino să vezi, strigă Ezechia. Inaintă câţiva paşi ca să îi facă loc. În lumina palidă,
Ezechia îl văzu pe prietenul lui care privea în jur cu uimire.
Şebna se rezemă de zid şi spuse mormăind:
— Nu pot să cred!
— Cât de lung e, Eliachim?
— Nu ştiu, Majestate. Haideţi să vedem.
Eliachim se afundă în întuneric, iar Ezechia îşi croi drum în urma lui, fără să mai desluşească
locul, pipăind drumul de​a lungul zidurilor. Stânca părea să întunece şi licărul de lumină pe care​l mai
aveau, iar Şebna, care era aproape cufundat în beznă, se agăţa de brâul lui Ezechia pe când bâjbâiau prin
apa rece ca gheaţa ce le ajungea până la genunchi. Deschizătura făcută de curând şerpuia, adâncindu​se
pentru alţi câţiva iarzi în munte. Apoi, tavanul începu să coboare treptat până când dădu într​o altă intrare
sub forma unei bolţi joase, foarte aproape de suprafaţa apei. Eliachim se cufundă primul, lăsându​i pe
Ezechia şi pe Şebna în beznă pentru o clipă.
— Nu​mi vine să cred, strigă Eliachim. Trebuie să vedeţi asta! Ezechia intră într​o încăpere întinsă
ca o peşteră, aproape rotundă, cu pereţii mult mai netezi decât pereţii tunelului.
— E un bazin! strigă Eliachim. Pentru apă! Ridică făclia sus de tot ca să lumineze peste tot
împrejur. Uite! Acolo el Acolo a fost canalul!
Ezechia zări o adâncitură în mijlocul tavanului neted, lată cât umerii unui bărbat nu prea solid.
Cineva îl astupase bine cu pietre şi grohotiş.
— Probabil că regele David nu a vrut ca vrăjmaşii lui să găsească acest loc, spuse Ezechia.
Eliachim avea ochii mari de uluire.
— Iar eu am crezut că e doar o poveste de adormit copiii! Cine ar fi crezut?
— Cu siguranţă e făcut de om, spuse Şebna, pipăind pereţii.
— Se poate să fi fost cândva o peşteră, spuse Eliachim, şi iebusiţii să o fi lărgit. Piatra de calcar
din acest ţinut are multe peşteri naturale şi crăpături. Chiar şi izvorul vine de undeva din pământ.
Ezechia se minuna de cele ce vedea, neştiind ce îl uimea mai tare – să descopere o cale prin care
să asigure rezerva de apă sau să afle că povestea aceea veche e adevărată. Tunelul acesta îngust şi
întunecos, săpat în munte, îi reînvia speranţa, îi dădea un nou avânt şi îi întărea credinţa.
— Haideţi să mergem, spuse el. Apa rece îi amorţise picioarele până la durere. Ieşi în urma lui
Eliachim şi se aşeză la soare ca să se încălzească.
Şebna simţi un fior de încântare.
— Dacă acela este într​adevăr un canal care duce spre cetate, atunci acesta ar putea fi răspunsul
nostru. Am putea să​l redeschidem şi...
— N-aş crede, spuse Ionadab prevăzător. Ar trebui să scoatem apeductul şi să ascundem izvorul,
altfel vrăjmaşul ar putea să găsească tunelul la fel de repede ca şi noi. Nu mi​ar plăcea să ne punem astfel
în primejdie.
— Mai mult, poporul nostru este de zece ori mai mare decât iebusiţii din Ierusalim, spuse
Eliachim. Fără izvor sau iazul de jos n​am putea niciodată să strângem apă îndestulătoare pentru întreaga
cetate dintr​un canal îngust.
— Poate că vom putea lărgi canalul, spuse Şebna.
Eliachim cugetă pentru o clipă.
— Poate, dar cred că cetatea este aşezată la mai bine de o sută de coţi [cca 45 m] deasupra
izvorului. Nu am putea scoate apă de la o aşa adâncime în fiecare zi.”
— Nu va trebui să o folosim decât în vreme de război, îl contrazise Şebna.
 Ionadab dădu din cap.
— Nu, nu​mi place asta. De vreme ce izvorul şi iazul de jos rămân descoperite, vrăjmaşii ar putea
găsi canalul. Şi dacă l​am lărgi, ei s​ar putea strecura mult mai uşor în el.
— Haide să ne gândim la aceasta, spuse Ezechia. Dacă iebusiţii au putut săpa un tunel în această
stâncă tare, de ce n​am putea şi noi? Cu siguranţă că avem unelte mai bune decât au avut ei acum trei sau
patru sute de ani. Haideţi să lăsăm canalul şi să lărgim tunelul acesta. Am putea îndrepta apa în pământ
spre un alt iaz în spatele zidurilor.
— Atunci am putea să nu mai folosim apeductul şi să ascundem izvorul sub pământ! Nu vor şti
niciodată că a fost cândva un izvor aici! spuse Eliachim zâmbind.
Ionadab îşi şterse fruntea cu mâneca.
— Aş vrea să văd cât vor supravieţui asirienii aici dacă ei vor fi cei care vor suferi din lipsă de
apă.
Ezechia se întoarse spre Eliachim.
— Crezi că am putea face asta?
— Mă gândesc la câteva piedici, îi răspunse Eliachim. Îşi încreţi fruntea lată, cugetând la cele
spuse. Dar nu spun că este cu neputinţă. Aş vrea să mai aduc câteva torţe şi să cercetez locul cu mai mare
băgare de seamă. Apoi, vă voi da un răspuns mulţumitor.
— Dacă este posibil, spuse Ionadab, atunci aş spune că ideea regelui de a săpa un canal de
scurgere a apei sub pământ este nemaipomenită!
Urcând dealul, Ezechia se simţea plin de un avânt pe care nu​l mai cunoscuse de câteva luni
încoace şi era nerăbdător să înceapă lucrul. Bărbaţii se strânseră în odaia sfatului împărătesc, ca să vadă
planul cetăţii întocmit de Eliachim.
— Sunt impresionat de iscusinţa iebusiţilor, spuse Eliachim. Trebuie să fi fost foarte greu să sape
în stâncă tare cu unelte primitive.
Ezechia încuviinţă.
— Înţeleg că fenicienii sunt pricepuţi să facă astfel de săpături. Voi trimite pe mai​marele
vistiernicilor la Tir să facă rost de uneltele de care avem nevoie.
Şebna părea neobişnuit de tăcut şi de stânjenit.
— La ce te gândeşti? Întrebă Ezechia.
— Cred că ideea cu tunelul este foarte bună, Majestate, dar nu cred că ne va ajunge timpul pentru
săpături. Mai întâi, ar trebui să ne strângem puterile să redeschidem canalul. Astfel, vom avea un plan de
apărare de rezervă.
— Dar de ce să pierdem timpul cu o rezolvare vremelnică? spuse Eliachim. Ne​ar lua mai mult de
lucru să desfundăm un canal de jos în sus, pentru că nu putem vedea urma capătului lui aici, sus, în cetate.
Iar dacă săpăm de jos în sus, tot pietrişul se va nărui peste noi.
— Eliachim are dreptate, spuse Ezechia. Dacă tot vom prăpădi aurul şi timpul cu săpături, atunci
aş vrea să săpăm un nou tunel care ar aduce apa aici. Îi arătă pe hartă un loc în zidul din partea de miazăzi
a cetăţii. Am putea să​l facem?
Eliachim privi atent desenul.
— Ei bine, văd cel puţin trei piedici, Majestate. Mai întâi, am avea foarte mult de săpat – aş spune
o treime dintr​o milă, poate mai mult. Săparea tunelului ar lua mult timp şi ar trebui să cărăm pietrişul
până la suprafaţă.
— Ce am putea face cu acel grohotiş? Întrebă Şebna. Dacă săparea tunelului o vom face în taină,
atunci grămezile de pietriş din vale ne vor da cu siguranţă de gol.
— Al doilea lucru: ar fi greu să respirăm aer curat într​un tunel atât de lung, continuă Eliachim. Iar
făcliile noastre ar lua şi mai mult din aer. Dacă am săpa canale de aerisire, ne​ar lua ani de zile să ducem la
bun sfârşit acest plan.
Ezechia se încruntă şi spuse:
— Nu ne putem permite să irosim atâta timp.
— Canalul iebusiţilor este săpat deja, stărui Şebna. Ar trebui să săpăm mai multe bazine şi să
folosim canalul atunci când acestea se vor goli.
— Dar dacă îl vor descoperi vrăjmaşii? Întrebă Ionadab.
Şebna îl privi cu asprime.
— Numai un soldat poate urca odată, Ionadab. Cu siguranţă oamenii tăi se pot feri de ei. Mai
mult, un tunel ar putea fi găsit la fel de uşor.
— Nu, dacă am avea un tunel, spuse Eliachim, am astupa izvorul sub pământ.
Şebna se oţărî spre el.
— Atunci de ce să nu astupăm izvorul şi să folosim canalul? Deja este săpat.
Eliachim ridică şi el glasul.
— Pentru că izvorul ţâşneşte singur din pământ. Apa împroaşcă cu putere, iar cursul lui trebuie să
fie îndreptat undeva. De aceea avem nevoie de apeduct şi de un iaz sub pământ. Dacă am săpa un tunel,
s​ar forma un iaz în interiorul pereţilor care ar stăvili cursul apei.
Ezechia îşi pierdu răbdarea.
— Poate am găsi o cale dacă voi doi aţi înceta să vă ciorovăiţi. Ai spus că sunt trei piedici,
Eliachim. Care este a treia?
— Dacă privim la cursul de sub pământ, cea mai scurtă şi dreaptă cale ar trebui săpată chiar pe
aici...
— Înţeleg, spuse Ezechia suspinând. Ne stau în cale mormântul regelui David şi cel al regelui
Solomon.
 — Din păcate, da.
— Chiar şi aşa, voi ţine seama de acest plan, stărui Ezechia.
O rezervă de apă este de mare trebuinţă în vremuri de război, dar eu ştiu că avem bărbaţi iscusiţi
care să ducă la îndeplinire planul acesta şi să sape tunelul. La urma urmei, iebusiţii au reuşit. Continuaţi
să lucraţi, Eliachim. Mai adu oameni dacă e nevoie. Dar, orice vom hotărî, haideţi să nu uităm un lucru:
tabăra asirienilor se află la mai puţin de cincizeci de mile [80 km] depărtare. S-ar putea să nu mai avem
timp îndeajuns să găsim o cale.

29

Eliachim îşi dorea ca masa de seară să nu se mai sfârşească. Ieruşa şi Maaca făceau parte atât de
mult din viaţa lor de zi cu zi pe care o împărţise atât de mult timp cu tatăl lui, încât părea că făcuseră
dintotdeauna parte din familie. Însă, când fetele se ridicară să le ajute pe slujnice să strângă masa şi să
privegheze lucrul din bucătărie, Eliachim se ridică fără vlagă de la locul lui ca să se întoarcă în camera de
lucru.
— Oh, nu, nu pleci nicăieri, îi spuse tatăl lui, trăgându​l înapoi. Nu te ridici de la masă până când
nu​mi dai un răspuns.
— La ce întrebare?
— Eliachim, tu asculţi vreodată ce spun sau cuvintele mele pur şi simplu îţi intră pe o ureche şi​ţi
ies pe alta?
— Îmi pare rău, ava. Am multe lucruri pe cap. Mai pune​mi o dată întrebarea.
— Ei bine, spuse el, afişând o îndelungă răbdare. După cum ţi​am spus de dimineaţă, am doi taţi
nerăbdători care aşteaptă răspunsul tău. Vrei să te căsătoreşti cu fiicele lor sau nu?
— Cu amândouă? Trebuie să mă însor cu două soţii acum? Întrebă Eliachim, zâmbind.
Hilchia nu părea amuzat deloc.
— Eliachim, sunt din familii bune. Niciuna dintre ele nu e pe placul tău?
— Dar de ce atâta grabă? De ce te zoreşti să mă însori? Ca de obicei, discuţiile acestea îl supărau
foarte tare.
— Să înţeleg că nu vrei să te însori deloc?
— N-am spus asta. Mă întrebam doar de ce atâta grabă. Sunt eu ultimul fecior bun de însurătoare
din Ierusalim?
— Vrei să îi refuz pe amândoi?
— Poţi face asta? Şi să nu​mi mai aduci alte propuneri pentru o vreme, ava. Vreau să uit de aceste
lucruri fără noimă.
— Dacă asta vrei... Hilchia” oftă şi se tolăni pe perne. Eliachim privi către tatăl lui să vadă dacă e
furios, însă, spre surprinderea lui, Hilchia zâmbea.
— Ce e aşa amuzant?
— Nimic! Doar că peţitul ăsta e treabă serioasă! Însă, cu ochii licărind de voioşie, Hilchia începu
un şir lung şi întortocheat de vorbe despre greutăţile ce le întâmpinase în căutările lui şi câte piedici îi
punea Eliachim.
Eliachim însă se gândea la planul regelui Ezechia cu rezerva de apă. Era nerăbdător să se întoarcă
în odaia lui şi să înceapă lucrul, ştiind că trebuia să aducă în curând un plan înaintea regelui, altfel se va
alege planul lui Şebna, acela de a redeschide canalul iebusiţilor. Eliachim nu​şi putea închipui să se
întâmple una ca asta. Îi promise Ieruşei că asirienii nu vor intra nicidecum în cetate, iar planul lui Şebna
era prea primejdios. După o vreme, Eliachim îşi dădu seama că tatăl lui îi vorbea încă.
— ... şi se pare că au făcut întotdeauna parte din căminul nostru, nu​i aşa?
— Mda? Ce ai spus, ava?
— Fetele, Ieruşa şi Maaca. Hilchia arătă spre bucătărie. Eliachim auzea glasurile şi râsetele lor în
timp ce privegheau slujitorii.
— Ei, da, ava – nu​mi mai aduc aminte cum a fost fără ele.
— Da, cu siguranţă se va aşterne din nou liniştea după ce vor pleca. Hilchia oftă şi clătină trist din
cap.
Deodată, Eliachim tresări.
— Să plece? Unde pleacă? Doar nu pleacă înapoi în Israel?
— Nu fi caraghios. Vreau să spun, când se vor căsători şi se vor muta la casele lor.
— Despre ce vorbeşti? Eliachim se simţi cuprins de o nelinişte pe care nu o putea pricepe.
— Ei bine, sunt tatăl lor adoptiv, aşa că e datoria mea să veghez ca ele să​şi găsească soţi. Vor fi
nişte soţii minunate, nu? Sunt nişte fete aşa de frumoase, nu​i aşa? Mai ales acum, că s​au mai întremat
puţin.
— Da, sunt minunate. Dar de ce graba asta, ava? Cred că te laşi puţin dus de val cu toată treaba
asta cu peţitul. Ţi​au spus ele că vor să se mărite?
— Ei, nu, dar au deja vârsta. Şi la urma urmei este vreo tânără sănătoasă care să nu vrea să se
căsătorească şi să aibă o familie? Doar pentru că tu vrei să rămâi fecior nu înseamnă că toţi ceilalţi vor
asta.
Eliachim se trase de barbă, tot mai neliniştit din pricina vorbelor tatălui său.
— Poate aşa o fi...
— Aşa că am început să mă interesez de soţi pe ici, pe colo şi...
— Ce ai făcut?
 — ... şi dacă le voi pune deoparte o zestre bunicică, s​ar putea să fie foarte uşor să găsesc soţi
potriviţi pentru amândouă.
— Ava, de ce te grăbeşti cu asta? Fetele par să fie împăcate aici.
— Da, sunt. Şi Ieruşa a început să te ajute destul de mult la săpăturile tale, nu​i aşa?
— Înţelege totul, ava. Este foarte isteaţă şi plăcută la vorbă. Nu e prostuţă şi uşuratică, ca şi
celelalte fete...
Hilchia izbucni în râs.
— Ce e aşa nostim? Ce am spus? se miră Eliachim.
Hilchia se şterse la ochi şi înălţă mâinile către cer.
— Dumnezeule al lui Avraam! Cum e cu putinţă ca propriul meu copil, un meşter zidar atât de
iscusit să fie aşa de nerod?
— Nerod? Râzi de mine pentru că am spus că Ieruşa este isteaţă? Cum crezi că a supravieţuit? Ai
vorbit vreodată cu ea? Am petrecut mult timp cu ea în ultimele luni şi voiam să spun că e o femeie
frumoasă, isteaţă şi minunată care...
Eliachim se opri brusc. Hilchia pufni din nou în râs, ţinându​se de pântece şi clătinând din cap,
— Ava, de ce râzi aşa de Ieruşa?
— Nu râd de Ieruşa. Râd de tine!
— De mine? De ce?
— Pentru că eşti îndrăgostit de ea şi eşti prea nătâng ca să​ţi dai seama!
Eliachim amuţi. Nu se gândise la una ca asta până acum. Oare de aceea era cuprins de nelinişte
când tatăl lui îi vorbea de plecarea ei? Încercă să îşi închipuie serile lungi fără să vorbească cu Ieruşa şi,
când se gândea că ea ar putea să se căsătorească cu un alt bărbat, inima i se strânse de frică. Îl privi pe
Hilchia uimit.
— Oare aşa să fie?
— Da, nerodule. De ce altfel ai refuza aceste căsătorii grozave?
Eliachim nu îşi putea închipui să se căsătorească cu o altă femeie. Niciuna nu se putea asemui cu
Ieruşa.
— Eu... eu nu ştiu ce să spun. Poate că ai dreptate, ava.
— Aha, în sfârşit! Hilchia se aplecă peste masă spre el. Acum, ce ar trebui să facă minunatul meu
fiu, meşter zidar, ai?
— Să o cer în căsătorie?
— Ei bine, m​ai scuti de agoniseala unei zestre dacă ai face asta.
Eliachim îl privi pe tatăl lui nedumerit.
— Chiar ai căutat să îi găseşti Ieruşei un soţ sau a fost parte a complotului tău ca să mă dai în
vileag?
Hilchia se ridică de la locul lui şi îl bătu pe Eliachim pe umăr.
— După cum spune zicala: „Un fiu înţelept face bucurie tatălui său.” Apoi, ieşi fluierând pe uşă.
Eliachim rămase singur la masă pentru câteva clipe, cugetând la cele spuse de Hilchia. Întreaga
conversaţie părea fără noimă. Trebuia să îşi termine lucrul. Întors în odaia lui, Eliachim nu se mai putu
apleca asupra lucrului lui, căci gândul îi zbura mereu la Ieruşa. Când luă în mână o tăbliţă de lut şi îşi
înmuie degetul în castronaşul cu apă ca să o şteargă, mâna îi tremură, iar picurii de apă se împrăştiară
peste sulurile de pergament. Se mustră pe sine pentru că se purta atât de prosteşte şi îşi şterse mâinile
asudate de tunică. Era acum un bărbat în toată firea, nu un tinerel îndrăgostit. Nu se mai comportase
niciodată aşa. Dar nu întâlnise niciodată o femeie atât de atrăgătoare ca şi Ieruşa. Luă din nou tăbliţa. Dar
dacă tatăl lui avea dreptate? Dacă Ieruşa se hotăra să se căsătorească cu altcineva? Ieruşa, în braţele altui
bărbat? Era de neînchipuit!
Îşi aduse aminte de parfumul ei dulce, de glasul ei, de fiorul straniu pe care​l simţise când lucrase
alături de ea. Îşi aminti cât de prostesc şi de neîndemânatic se purtase când li se atinseseră mâinile şi de
dorinţa de nestăpânit de a o săruta pe gât. Tânjea mereu să stea în apropierea ei şi, când îşi dădu seama că
ea probabil era acum în grădină, inima începu să​i zvâcnească în piept. Tatăl lui avea dreptate. Era
îndrăgostit de ea. Dintr​odată îşi dori să afle dacă şi ea îi împărtăşea aceleaşi simţăminte de dragoste.
Deodată sări în picioare şi se privi în oglindă. Ea n​ar putea să îl iubească niciodată. Era prea slab,
cu fruntea prea lată, iar părul nu îi stătea niciodată cum se cuvine. În schimb Ieruşa era atât de frumoasă.
Încercă să îşi netezească părul ciufulit, însă acesta nu se aşeza cu niciun chip. Eliachim se strădui să se
aranjeze frumos, îşi trecu degetele prin barbă îşi potrivi veşmintele, apoi alergă pe nerăsuflate spre
grădină, în speranţa că o va găsi pe Ieruşa stând acolo singură. O găsi aşezată pe banca de piatră, privind
primele stele ce scăpărau pe cer.
— Ieruşa... îmi dai voie să stau cu tine? Glasul îi tremura.
— Desigur.
Se dădu la o parte, iar Eliachim se aşeză lângă ea, ştiind că emoţiile i se citeau pe chip. Îi era
teamă să o privească, teamă că inima îi va sări din piept dacă ochii ei verzi i​ar întâlni privirea, îşi drese
glasul.
— Pari atât de tăcută în seara asta, spuse el. La ce te gândeşti?
Ea îşi dădu la o parte părul ce îi venea înaintea ochilor.
— Îl auzeam pe tatăl tău râzând şi m​am gândit la tatăl meu. Chiar mi​e dor de el.
Eliachim se juca cu poala tunicii.
— Tatăl tău a fost un om bun, Ieruşa, şi un bun prieten pentru noi. Şi mie mi​e dor de el. Mi​a spus
odată că... şi​ar fi dorit ca eu să fiu fiul lui.
Stând în tăcere, Eliachim se simţea stânjenit fiindcă nu​şi găsea cuvintele alese. Dorea să​i spună
Ieruşei frumos şi răspicat ce simte faţă de ea, însă mintea îi era tulburată.
— Ieruşa... începu el, înghiţind în sec. M-am hotărât cu cine vreau să mă căsătoresc.
Se întoarse către el, uimită.
— Într​adevăr?
— Da. Mi​aş dori să fiu mai priceput la vorbă, dar nu sunt, aşa că o să​ţi spun simplu. Te... te
iubesc. Vreau să mă căsătoresc cu tine. Se întinse să o apuce de mână.
— Eliachim, nu! sări de pe bancă, smucindu​şi mâna ca arsă. Se trase îndărăt, apoi îşi duse mâna la
gură şi începu să plângă.
Eliachim privi uluit la mâinile lui goale. Simţea o durere puternică în stomac.
— Oh, Eliachim, îmi pare rău, suspină ea, dar nu mă pot căsători cu tine. Nu mă voi putea căsători
niciodată cu nimeni.
Văzând suferinţa de pe chipul ei, şi​ar fi dorit să o ţină în braţe şi să o mângâie.
— Dar... dar de ce nu?
Se sili să îngaime câteva cuvinte, ca şi când şi​ar fi smuls săgeţi din carne.
— Pentru că nu sunt o soţie potrivită pentru tine. Am... am fost cu mulţi bărbaţi.
Eliachim înghiţi amărăciunea ce i se suise ca un nod în gât, gata să​l înece.
— Asirienii te​au siluit?
— Da.
— Ieruşa, nimeni nu te poate învinovăţi pentru asta... începu el. Ea însă părea că nu aude cuvintele
lui. Cu ochii şiroind de lacrimi, Ieruşa îi mărturisi totul.
— A fost mai mult decât o siluire, Eliachim. Acesta a fost doar începutul. Nu am fost doar o fată
care le pregătea mâncarea. Am fost ţiitoarea lor. Am avut un copil. Nici măcar nu ştiu... care dintre ei... a
fost tatăl ei.
— Oh, Dumnezeul lui Avraam, se înfioră Eliachim, simţind cuvintele ei ca pe nişte lovituri în
stomac.
— Era o fetiţă atât de frumoasă, atât de micuţă, de desăvârşită... cu ochii negri, mari ca şi ai lor şi
cu părul moale şi ondulat, de un negru atât de lucios...
— Ieruşa... şopti el. Ar fi vrut ca ea să se oprească. Vedea că aceste amintiri îi stârneau din nou
durere şi simţea durerea împreună cu ea.
— Dar mi​au luat copilul chiar a doua zi după ce s​a născut şi... n​am mai văzut​o niciodată. Ei au
ritualuri pentru zeii lor. Iau pruncii nou​născuţi şi...
— Ieruşa, nu... spuse el aspru, apoi vocea i se îmblânzi. Te rog.
— N-am mai spus nimănui niciodată despre ea. Nici măcar Maaca nu ştie.
Eliachim îşi dori să o ţină în braţe la fel ca în acea primă zi, însă mâhnirea că ea se ferise de
atingerea lui era încă vie şi tăioasă.
— Ieruşa, nu contează pentru mine. Ai fost siluită – nu ai avut de ales.
— Nu, Eliachim. Nu e adevărat. Nu ştii cum sunt eu cu adevărat. Nu ştii ce mi​au făcut.
— Nu contează... Eliachim o iubea şi nu putea îndura să audă ce i​au făcut asirienii. Dar Ieruşa îi
mărturisea totul, iar cuvintele ei străpungeau inima lui ca nişte ţepuşe fierbinţi.
— I-am lăsat să mă facă ţiitoarea lor. Mi​am vândut trupul. I-am lăsat să facă din mine ce au voit
pentru că am fost o laşă. De aceea eu am trăit, pe când celelalte verişoare ale mele au murit.
Eliachim îşi acoperi faţa.
— Oh, Dumnezeule, nu... nu...
— N-am vrut să mor, aşa că i​am lăsat să mă folosească după cum au voit pentru plăcerile
trupurilor lor. Dar şi eu am murit, Eliachim. Sufletul meu a murit.
— Ieruşa, te rog opreşte​te. Nu voia să creadă cuvintele ei.
— Nu ai putea să mă doreşti vreodată ca soţie şi ca mamă a copiilor tăi. Nu ştii câtă murdărie simt
pe dinăuntru. Şi nu voi mai putea niciodată să fiu pură şi curată. Te​aş pângări. Meriţi pe cineva mai bun
decât mine. Sunt murdară – sunt ca un gunoi.
— Dar nu ai avut de ales. Asta voia să creadă.
— Oh, ba da. Am avut de ales, spuse ea cu amărăciune. Şi am ales să​mi vând trupul.
Eliachim se simţea cuprins de silă.
— Dumnezeule mare... suspină el. Nu e adevărat.
— Îmi pare rău, dar este adevărat. N-am vrut să te rănesc niciodată, Eliachim. Dar am ştiut că nu
vei putea niciodată să spui că mă iubeşti dacă ai şti adevărul despre mine. M-ai urî la fel de mult cât mă
urăsc eu însămi.
Eliachim îşi împietri sufletul de amărăciune şi de furie. Asirienii au folosit​o şi i​au prăpădit viaţa
acestei fete frumoase pe care el o iubea atât de mult. Furia şi ura creşteau în inima lui până când simţea că
înăbuşă toată bucuria şi dragostea pe care o simţise vreodată. Dorea să îi măcelărească pe asirieni, de la
mii la zeci de mii, pentru ceea ce îi făcuseră Ieruşei şi lui, de asemenea, pentru că se simţea la fel de
pângărit ca şi ea. Se va răzbuna şi îi va face să plătească, într​un fel sau altul.
— Eliachim, te rog... căsătoreşte​te cu una dintre miresele alese de tatăl tău – cu o fecioară, cu
cineva cu care ai putea avea parte de un cămin fericit. Faci parte din adunarea sfetnicilor regelui. Nu te
poţi căsători cu o femeie stricată.
Eliachim o privea, însă gândul că Ieruşa se culcase cu atâţia bărbaţi era de nesuportat. Se ridică de
pe bancă şi intră tăcut în casă.
După ce Eliachim plecă, Ieruşa rămase singură în curte. Privea tăcută cu faţa împânzită de lacrimi,
la stelele ce sclipeau deasupra ei, plutind pe toată bolta cerului. Luna, din zare, strălucea aproape precum
soarele, lăsând o lumină palidă, gălbuie, în locul unde se aşezase Eliachim.
 Eliachim cel blând, cu părul lui negru, ciufulit, cu ochii lui castanii plini de căldură... Ieruşa îl
iubea. Deşi luase o hotărâre şi se străduia să nu mai simtă asta, Ieruşa îl iubea – atât de mult, încât îi
spusese ceea ce ascunsese de familia ei: adevărul despre ea însăşi. Ieruşa suferise pierderea copilului ei, a
părinţilor, a libertăţii şi a viselor ei. Simţise rănile adânci ale morţii, ale durerii şi ale amărăciunii.
Cunoscuse chinul, disperarea şi durerea. Dar în această noapte chinuitor de frumoasă, niciunul dintre
aceste simţăminte nu îi părea mai dureros decât dragostea. Eliachim o iubea. Dar ea nu va putea fi
niciodată a lui. Va trebui ca tot restul vieţii să trăiască fără el.
Eliachim se trânti la masa de lucru şi privi chiorâş desenele din faţa lui, ascultând cuvintele Ieruşei
ce răsunau dureros în inima lui. „Mulţi bărbaţi... am ales să​mi vând trupul.” Ura pe care o nutrea pentru
asirieni era un simţământ nou pentru el şi totuşi atât de puternic, încât îl împietrea. Se închipuia ţinând o
sabie în mână şi spintecând pe mulţi dintre ei, răzbunând ruşinea ce i​o făcuseră Ieruşei. Nu vor trece
niciodată peste zidurile făcute de el. Nu vor mai pune niciodată mâinile lor blestemate pe ea.
Dar Eliachim nu era un luptător. Nu putea să lupte împotriva asirienilor cu o sabie. Singura lui
armă era mintea lui ageră şi iscusinţa de a plănui şi de a zidi. Ţinând desenele înaintea ochilor, Eliachim
îşi dădu seama cum poate să îi învingă pe asirieni: săpând tunelul pentru apă.
Probabil că iebusiţilor le luase ani de zile să lărgească peştera naturală şi să formeze un sistem
folositor pentru a ajunge la apă, totuşi tunelul despre care vorbea regele Ezechia era de aproape patru ori
mai lung şi părea cu neputinţă de săpat. Cum ar putea munci destul de repede ca să​l isprăvească înainte ca
asirienii să mărşăluiască spre miazăzi, spre Ierusalim? Dar dacă i​ar spune regelui că nu poate fi făcut,
acesta ar redeschide canalul iebusiţilor. Iar acum Eliachim ştia că nu va putea risca niciodată ca vreun
asirian să se strecoare în sus pe canal în cetatea lui.
Luptându​se cu chinul şi cu amărăciunea, Eliachim mai aprinse trei candele şi se aplecă să
cerceteze schiţele cu un nou avânt. Va găsi o cale să facă ceea ce părea cu neputinţă, o cale să aducă apă
în cetate, o cale să îi înfrângă pe blestemaţii de asirieni. Îşi va face dreptate în felul lui.
Către mijirea zorilor, Eliachim aproape că sfârşi lucrul. Auzind zgomote în bucătărie şi pe cei ai
casei fremătând de colo​colo, mai schiţă un ultim desen. Era gata să înfăţişeze planurile înaintea regelui.
— Eliachim, eşti gata să plecăm? Îl strigă Hilchia din tinda odăii lui. Era timpul să meargă la
jertfa de dimineaţă, însă Eliachim ştia că nu va putea merge să se închine cu tatăl lui. Nu se putea ruga,
nici nu putea mulţumi. Nu avea niciun motiv să se roage decât pentru răzbunare.
— Va trebui să sar peste jertfa din dimineaţa asta, răspunse el. Mergi înainte fără mine. Ar fi
trebuit să ştie că o clipă mai târziu Hilchia va da buzna în odaia lui.
— De ce nu? Ce s​a întâmplat? Eşti bolnav?
— Nu, doar că...
— Arăţi groaznic! spuse Hilchia uluit.
Eliachim se ridică în picioare şi aruncă o privire în oglindă. Arăta palid şi obosit, iar ochii înroşiţi
aveau cercuri învineţite dedesubt. Ar fi putut să născocească foarte uşor că e bolnav, dar nu îl minţise pe
tatăl lui niciodată.
— Am lucrat toată noaptea la aceste planuri, spuse el, dându​şi părul de pe frunte. Trebuie să mă
spăl înainte să mă înfăţişez la palat înaintea adunării. Mergi fără mine.
Hilchia îl privi iscoditor, apoi privi spre masa plină de lut şi, apoi, iarăşi spre fiul lui.
— Ai cerut​o în căsătorie, nu​i aşa? spuse el blând. Eliachim încuviinţă din cap. Şi se pare că a spus
nu. Îmi pare rău, fiule. Chiar îmi pare rău.
Oare atât de uşor i se citea mâhnirea pe chip? Oare tatăl lui sau oricine altcineva din Ierusalim
putea privi drept în inima lui şi să​i vadă inima zdrobită? Singura cale prin care putea trece peste această zi
şi peste zilele şi lunile care urmau era să facă ceea ce făcuse toată noaptea – să facă din acel tunel ţelul lui
de a trăi, obsesia lui.
Sunetul şofarului spulberă tăcerea.
— Vei întârzia, ava, spuse el răguşit. Mergi fără mine.
Fără să mai spună vreun cuvânt, Hilchia se întoarse şi plecă.
Tăcut, Eliachim îşi strânse într​o legăturică schiţele la care lucrase toată noaptea. Ele nu erau doar
modelul unui tunel pentru apă. Era vorba de planul lui de răzbunare. Izbi cu toată puterea cu pumnul în
masă.
— Îi urăsc. Blestemaţi fie cu toţii!
Eliachim se îndreptă spre spatele casei şi se strecură pe uşa slujitorilor, de teamă ca nu cumva să
se întâlnească cu Ieruşa în tindă sau pe trepte. Dacă numai gândindu​se la ea îi provoca o suferinţă atât de
mare, cum ar putea suporta să o privească în ochi? Îi chiorăia stomacul în timp ce îşi târşâia picioarele
urcând spre palat, însă gândul la mâncare îi făcea silă.
Şambelanul de la curte îl iscodi cu privirea când ajunse în sala tronului.
— Aţi ajuns prea devreme ca să vă întâlniţi cu regele, anunţă el. Întotdeauna merge la jertfa de
dimineaţă, iar apoi...
— Voi aştepta. Eliachim găsi o bancă lângă sala tronului şi se tolăni pe ea. Era istovit, însă totul se
va sfârşi după o noapte de somn odihnitor. Cu toate acestea, durerea adâncă dinăuntrul lui poate că nu va
trece niciodată. Aşteptând acolo, apucă unul dintre suluri în mâini, îl rulă strâns, apoi îl desfăcu din nou.
Când îşi aminti că trebuie să dea ochii cu Şebna, încremeni. Şebna îl ura. Cu siguranţă că va sta împotriva
oricărui plan al lui Eliachim – mai ales împotriva acestuia. Însă Eliachim ştia că planul lui va da roade.
Trebuia să fie aşa.
În cele din urmă, un scrib apăru din spatele uşii închise şi îi făcu semn lui Eliachim să intre.
Zgomotul paşilor lui răsuna în sala înaltă. Îşi aduse aminte de ziua în care o aduse pe Ieruşa aici şi simţi
încă o dată lovitura aceea în pântece. Se ploconi înaintea regelui şi începu iute să vorbească despre planul
lui.
— Majestate, cu îngăduinţa domniei voastre, aş dori să încep de îndată lucrarea pe care eu am
numit​o „Tunelul Siloamului”. După cum aţi cerut, apa va curge pe sub pământ de la Izvorul Ghihon spre
un nou iaz, în spatele zidurilor cetăţii.
Desenă o schiţă, arătând spre locul noului bazin pe care îl numise iazul Siloamului.
Regele părea surprins, dar totodată încântat.
— Să înţeleg că ai găsit rezolvare la toate piedicile despre care am vorbit, Eliachim?
— Da, Majestate, am găsit. Şi cred, de asemenea, că putem termina tunelul în mai puţin de un an.
— Chiar aşa? spuse Şebna. Sună prea bine ca să fie adevărat.
— Da, chiar aşa, aprobă Ezechia. Cum vei putea duce toate acestea la bun sfârşit?
Eliachim încercă să pară încrezător.
— Prima piedică sunt mormintele regilor. Deoarece ar fi un sacrilegiu să le dezgropăm, vom săpa
pur şi simplu tunelul pe alături.
— Dar asta ne va lua şi mai mult timp, spuse Şebna.
— Aşa este, dar mai am două idei care ne vor ajuta să câştigăm timpul pierdut. Acestea vor
rezolva şi cea de​a doua piedică, lipsa aerului curat de sub pământ.
Regele Ezechia se aplecă în jilţul lui, cercetând cu de​amănuntul desenele lui Eliachim.
— Să le ascultăm.
Eliachim era atât de trudit, încât îi părea că odaia pluteşte. Simţea că de abia izbutea să îngaime
cuvintele. Trase aer în piept, tremurând.
— Vechiul tunel al iebusiţilor pare să şerpuiască fără ţintă, după cum vă aduceţi aminte, iar la
început m​am întrebat de ce. Însă, când l​am cercetat îndeaproape, am descoperit că iebusiţii au urmat
crăpăturile naturale din piatra de calcar şi o vână a unei roci mult mai fine şi mai poroase. Bazinul şi
canalul fac parte din această peşteră care probabil era deja acolo.
— Probabil că şi ei se grăbeau, spuse Ezechia.
— Da. Şi dacă urmăm crăpăturile naturale şi folosim peşterile, ne va ajuta să săpăm tunelul mai
repede. Acum, după cum ne​a spus Şebna, grohotişul care se va strânge ar putea să ne descopere
ascunzătoarea. Ca să rezolvăm aceasta, am întocmit o nouă schiţă a zidului de nord​vest...
Acela era zidul despre care Ieruşa spunea că este cel mai uşor de cucerit. Deodată, imaginea
Ieruşei îi năpădi mintea istovită. Stătea pe zid lângă el, privind jos spre cetate, cu părul fluturând uşor în
vânt. Iubita lui Ieruşa – o femeie stricată. Eliachim tuşi să​şi dreagă vocea.
— După cum ştiţi, acea parte a zidului este foarte slabă în faţa unui atac al berbecilor de fier ai
asirienilor. Aşa că, în locul unui zid dublu, gol pe dinăuntru, vom umple zidul gros de douăzeci de
picioare [6 m] cu grohotişul din tunel. Când berbecii de fier îl vor sparge, grohotişul se va prăbuşi peste
ei.
— Minunat! spuse Ezechia mulţumit şi chiar şi Şebna arătă o stimă plină de ranchiună.
Eliachim ştia însă că ultima lui propunere va stârni cea mai mare împotrivire. Îşi drese glasul.
— În cele din urmă, ca să avem aer proaspăt într​un tunel atât de lung şi să se poată săpa mai iute,
propun să începem să săpăm deodată la amândouă capete ale tunelului ca acestea să se întâlnească la
mijloc.
De data aceasta, soborul amuţi. Şebna şi Ezechia îl priveau neîncrezători.
— Astfel am avea mai puţine probleme cu aerul curat în cele două tuneluri mai scurte decât
într​unul lung, spuse el în pripă.
Şi două grupe de lucrători care să sape zi şi noapte ar putea face de două ori mai mult.
Ezechia îşi mângâie barba cufundat în gânduri.
— Înţeleg asta, Eliachim, dar cum îi vei putea face să se întâlnească la mijloc?
— Mai ales dacă urmăm crăpăturile naturale în stâncă în loc să săpăm în linie dreaptă, adăugă
Şebna.
Eliachim schiţă încă un desen.
— Priviţi. Tunelul care va începe la noul iaz al Siloamului va înainta aproximativ de la apus spre
răsărit fiindcă ocoleşte mormintele. Iar tunelul care începe de la Izvorul Ghihon se va curba astfel şi va fi
îndreptat de la miazănoapte spre miazăzi. În cele din urmă, se vor încrucişa la mijloc.
Şebna îşi încruntă privirea neîncrezător.
— Nu neapărat. Dacă urmezi crăpăturile naturale în stâncă, la fel cum au făcut iebusiţii, tunelul se
va curba şi o va lua în toate direcţiile. Cum naiba vei face două tuneluri şerpuite să se întâlnească în
mijloc? Nu ai şti unde se află sub pământ.
— Nu, domnul meu, sunt sigur că va merge, spuse Eliachim sfidător. Ştia că nu le poate explica
puterea urii dinăuntrul lui care îl va conduce până va isprăvi. La început, vom săpa canalul numai atât de
larg şi de înalt cât să se poată strecura un lucrător prin el. Apoi, odată ce tunelurile se unesc, le putem
lărgi şi putem potrivi unghiul de înclinare astfel încât să curgă apa, iar eu voi face măsurători precise la
toate laturile şi voi însemna toate ocolişurile şi cotiturile pe o hartă. Pe măsură ce ne apropiem, vom putea
auzi zgomotul bătăilor de la celălalt capăt. Ştiu că va merge, Majestate, ştiu asta.
Ezechia îi luă sulul din mână şi îl cercetă cu atenţie. Eliachim aşteptă încordat şi totuşi năpădit de
somn. Singurul sunet pe care îl mai auzea era ciripitul păsărelelor în copacii din curtea palatului. Sunetul
nu îi dădea pace, crezând în sinea lui că nici ele nu au dreptul să fie atât de fericite. Apoi, o vrabie începu
să cânte fără oprire refrenul care îi răsunase în urechi toată noaptea: mulţi bărbaţi... mulţi bărbaţi... mulţi
bărbaţi.
În cele din urmă, regele luă cuvântul.
— Să sapi un tunel în stâncă tare ar fi un plan cutezător pentru oricine. Dar să sapi două tuneluri
diferite care să se încrucişeze la mijloc pare să fie aproape de neînchipuit. Nu am putea găsi altă cale să...
— Nu! Eliachim se simţea copleşit de furie şi de deznădejde. Ştia că nu se cuvine să se contrazică
cu regele, însă nu îi mai păsa ce are să se întâmple cu el. Nu, Majestate! Dacă vom face cum aţi spus, ne
va lua mult timp! Nu avem timp! Dacă noi vom fi următorii cotropiţi de asirieni... Se opri, uluit că striga
acum înaintea regelui. Coborî glasul. Ştiu că pot face asta, Majestate. Ştiu că pot. Vă rog îngăduiţi​mi.
Regele aruncă o privire spre Şebna, apoi spre Eliachim.
— Cu toţii înţelegem primejdia unei ameninţări din partea asirienilor şi nevoia disperată de apă pe
timpul unui asediu.
Ezechia se opri, iar Eliachim aşteptă chinuit ca el să încheie. Deşi în sala tronului era răcoare,
Eliachim simţea sudoarea care îi şiroia pe faţă şi pe ceafă.
— Dacă eşti încredinţat că aceasta este singura cale, Eliachim, prea bine. Ai îngăduinţa mea să
sapi tunelurile de care grăieşti.

— „Sunt a iubitului meu, iar el e al meu”, cânta Hefţiba. Vocea ei dulce avea puterea de a​l linişti şi
de a​l aprinde pe Ezechia. Se culcă pe perne să asculte, copleşit de dragostea ce i​o purta.
Ezechia regretase mult că îşi pierduse cumpătul înaintea Hefţibei şi se străduise să o încredinţeze
din nou de dragostea lui.
— Nu​mi pasă de moştenitor, îi spuse el. Eu sunt al tău. Gândul de a se împărţi pe el însuşi cu
altcineva îi făcea silă, la fel cum nu ar fi vrut nici să o împartă pe Hefţiba cu un alt bărbat.
— „Pune​mă ca o pecete pe inima ta”, cânta ea, „ca o pecete pe braţul tău. Căci dragostea este tare
ca moartea şi gelozia, neînduplecată ca locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului.”
Privea la mâinile ei fine care ciupeau corzile harfei şi se gândea la ceea ce bunicul lui îi spusese
odată – Iahve locuieşte într​o familie plină de dragoste. Ezechia Îi mulţumea lui Dumnezeu în taină pentru
că ajunsese să o iubească pe Hefţiba. Dacă n​ar fi ascultat de poruncile date regelui, probabil că ar fi avut
multe ţiitoare, dar n​ar fi cunoscut niciodată dragostea. Pentru întâia dată, Ezechia nu mai vedea Legea lui
Iahve ca pe o grămadă de porunci istovitoare, ci ca pe dovada dragostei Lui pentru poporul Său.
— „Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n​ar putea s​o înece; de ar da omul toate
averile din casa lui pentru dragoste, tot n​ar avea decât dispreţ.”
Ascultând​o pe Hefţiba cântând acele cuvinte frumoase, Ezechia fu cuprins de o mulţumire adâncă.
Cunoştea dragostea, bucuria şi binecuvântările din belşug ale lui Iahve, iar poporul lui continua să
înflorească. Numai Asiria stătea ameninţătoare ca un nor întunecat peste împărăţia şi fericirea lui.
Hefţiba încheie cântecul şi lăsă jos harfa.
— Ce este, domnul meu? Păreai atât de mulţumit stând acolo, apoi deodată te​ai îngrijorat. Se
cuibări aproape de el, topindu​se în braţele lui ca şi când ar fi fost una cu el.
— Nu e nimic, iubirea mea, nimic, murmură el. Îi simţea braţele strânse în jurul gâtului lui şi
pielea ei rece şi fină.
— Te iubesc, domnul meu.
Ezechia suspină. Auzind​o pe soţia lui iubită care îl numea „domnul meu” se simţea mâhnit şi nu
ştia de ce.
— Câteodată mă simt atât de singur ca rege, Hefţiba. Toţi trebuie să păstreze distanţa faţă de mine
şi mă simt de parcă sunt înconjurat de un zid – ca şi pragul ce înconjoară piedestalul la Templu. Nimeni
nu îndrăzneşte să îl treacă. Nimeni nu cutează să fie cinstit cu mine. Nimeni nu cutează să mă înfurie. Îmi
spun doar ce cred ei că aş vrea să aud. Cred că este nevoie de toate acestea, dar uneori mă fac să mă simt
singur. Chiar şi cei apropiaţi mie ca şi tine, Şebna şi Ionadab – cu toţii îmi spuneţi „Majestate” sau
„domnul meu” şi nu se poate trece niciodată de acest stăvilar.
Se opri şi clătină din cap, neştiind ce să spună.
— Câteodată mă gândesc la Iahve. Mă întreb dacă într​adevăr îşi găseşte plăcerea în toate
obiceiurile şi ritualurile noastre religioase sau dacă sunt nişte oprelişti care ne ţin la depărtare faţă de El.
Mă întreb dacă nu ar vrea mai degrabă dragostea noastră simplă, dintre un tată şi copiii lui, în locul celei
dintre un rege şi supuşii lui. Înţelegi oare ce vreau să spun?
Hefţiba îi luă faţa în palmele sale şi îi mângâie duios barba lui groasă. Îl sărută blând, apoi privi în
ochii lui.
— Da, înţeleg. Şi te iubesc din toată inima, Ezechia.
Noaptea târziu, după ce Ezechia plecă, Hefţiba îngenunche lângă cufărul cioplit din lemn, ce era
aşezat lângă patul ei. Desfăcu legătura mică înfăşurată într​o ţesătură brodată şi luă două beţişoare
parfumate şi un sfeşnic aurit. Întinse cu grijă ţesătura pe cufăr şi aşeză în mijloc statuia aurită a zeiţei
Aşera. Apoi, rosti în şoaptă rugăciunile închinate idolului şi aşeză darurile de grâu, ulei şi mirodenii
înaintea zeiţei care zâmbea. Privind spre pântecele rotund al zeiţei, tânji tot mai mult ca şi ea să​i dăruiască
lui Ezechia un fiu, un moştenitor care să domnească după moartea lui în ţara pe care o iubea atât de mult.
— Te rog, doamna mea, se ruga ea. Îl iubesc atât de mult! Te rog iartă​i necredinţa şi dăruieşte​i un
fiu.

PARTEA A TREIA

Ezechia a făcut ce este bine, ce este drept, ce este adevărat, înaintea Domnului, Dumnezeului său.
A lucrat cu toată inima şi a izbutit în tot ce a făcut pentru Casa lui Dumnezeu, pentru Lege şi pentru
porunci, ca să caute pe Dumnezeul său.
2 Cronici 31:20-21
 30

Regele Ezechia se furişă în cortul căpeteniei lucrătorilor de lângă Izvorul Ghihon.

— Am venit să facem acel tur despre care mi​ai vorbit, Eliachim. Meşterul zidar stătea aplecat pe
un scăunel în spatele unei măsuţe înseilate, ticsite de grămezi de suluri, tăbliţe de lut şi bucăţi de piatră.
Îşi ridică privirea uimit, apoi se ridică în picioare să facă plecăciunea cuvenită înaintea regelui.
— Desigur, Majestate. Am terminat deja o mare parte. Cuvintele lui Eliachim erau reci, iar el arăta
slab şi uscăţiv. Umerii îi erau încovoiaţi ca şi când ar sta încă aplecat peste masă.
— Eşti bolnav, Eliachim? Nu vrei să te odihneşti?
— Nu, sunt bine. Cu toate acestea, nu mai avea zâmbetul acela copilăresc, iar ochii îi erau
încercănaţi.
— Bine, atunci. Condu​ne tu. Ezechia se dădu la o parte. Aşteptându​i afară, Şebna lovea cu
piciorul într​un morman uriaş de pietre.
— Credeam că ştii cum să scapi de tot grohotişul ăsta, Eliachim.
— Da, ştiu. Umplem noul zid care este lipit de cel din nord​vest şi facem un zid trainic şi gros de
douăzeci de picioare [6 m],
— Atunci de ce mai ţii încă grămezile astea aici?
— Ei bine, nu putem să ducem pietrişul deodată. Este un proces lung şi anevoios şi avem nevoie
de foarte mulţi lucrători, între timp, îl adunăm aici jos.
Un grup de lucrători ieşi din tunel cu altă încărcătură de pietriş şi îl descărcă peste morman,
întărind cele spuse de Eliachim. Şebna clătină din cap cu dispreţ.
Ezechia nu îşi putea închipui pricina zâzaniei dintre Şebna şi Eliachim, însă era sătul de acest
lucru. Eliachim era singurul bărbat din sfatul lui care era la fel de priceput ca Şebna şi ei ar putea izbuti
multe lucruri dacă ar munci împreună. Cu toate acestea, ei nu încetau să se duşmănească.
— Şi la celălalt capăt faceţi o grămadă ca asta? Întrebă Şebna.
— Da, dar n​am ce face. Totul va fi folosit în cele din urmă ca să umplem zidul. Nu văd care e
problema.
— Ne va da în vileag toată taina noastră, spuse Şebna. Dacă am săpa piatră pentru umplerea
zidurilor, nu am scoate la suprafaţă mai mult grohotiş decât putem folosi.
— Trebuie să sap acest tunel cât mai repede cu putinţă şi...
— Strânge mai mulţi oameni ca să​l care de aici, îl întrerupse Ezechia, dar nu încetini săpăturile.
Acum am venit să vedem tunelul.
Mergând de​a lungul apei, ocoliră grămezile de unelte şi alte mormane de grohotiş şi se opriră din
nou ca Eliachim să le desluşească ceea ce voia să facă. Deşi era istovit, pe chipul lui i se citea zelul pentru
acel plan.
— Începem de la o crăpătură naturală şi săpăm un tunel îndeajuns de lat şi de înalt pentru ca un
singur om să se poată târî prin el. Apoi, a doua grupă de lucrători lărgeşte tunelul. Oamenii mei muncesc
zi şi noapte – nu facem deosebire. Fiecare echipă face şi lucrul celeilalte; o vreme sapă, apoi cară
grohotişul, apoi se odihneşte. Totul merge strună!
— Vom sta aici toată ziua sau ne vei lăsa să intrăm în tunel? Întrebă Şebna.
— Trebuie mai întâi să iasă afară muncitorii. După cum ţi​am spus, nu încape înăuntru decât un
singur om.
Ezechia îl fulgeră pe Şebna cu o privire scrutătoare, iar Eliachim intră în tunel ca să le
poruncească muncitorilor să se odihnească puţin. Numai lucrătorii de la celălalt capăt puteau să​şi
continue lucrul. Când tunelul se eliberă, Eliachim intră primul ca să îi conducă. Lărgise intrarea şi tăiase
crestături în pereţi la distanţă de câţiva coţi ca să agaţe candele în ele.
— Pare mai luminat aici faţă de ultima dată când am vizitat locul, spuse Ezechia. De unde ai luat
candelele?
— Eu le​am făcut. Le putem purta aşa, vedeţi? Sau să le aşezăm în crestături. Îi dădu fiecăruia câte
una în mână.
— Dar acestea îţi consumă aerul pe care​l respiri, spuse Şebna nemulţumit.
— Da, dar e mai bine decât să te împiedici prin întuneric şi să te loveşti de pereţi. Vrei să le sting
ca să vezi cât de întuneric e?
— Nu, nu e nevoie, spuse Ezechia. Îmi aduc aminte ce întuneric era.
Se strecurară prin deschizătura îngustă din stâncă până când ajunseră la vechiul iaz al iebusiţilor.
Apa de​abia le ajungea la genunchi. În stânga lui Ezechia era intrarea închisă a noului tunel, iar apa
izvorului era oprită de un mic stăvilar.
— Ar trebui să o stăvileşti pe dinafară, spuse Şebna. Atunci ai putea ţine locul acesta uscat.
Eliachim clătină din cap.
— Când tunelul va înainta vreau să las nişte apă să se strecoare prin crăpăturile naturale, astfel
încât să pot găsi scurgerile din celălalt tunel.
— Tot nu înţeleg cum crezi că se vor întâlni.
— E treaba mea. Ştiu ce fac.
Ezechia se obosise să îi mai asculte pe cei doi.
— Ciorovăiala asta e fără rost, spuse el tăios. Condu​ne, Eliachim.
Când cei trei bărbaţi coborâră în tunel, Ezechia trebui să îşi aplece capul să nu se lovească de
stânca de deasupra. Chiar şi cu candelele cu ulei care le luminau drumul, tunelul părea întunecos şi
sinistru. Umerii lui laţi atingeau amândoi pereţii. Se răsuci într​o parte de teamă să nu rămână înţepenit.
Tunelul era atât de îngust, încât se întreba dacă se va mai putea răsuci încă o dată sau dacă va putea să se
întoarcă. Faţă de tunelul aspru al iebusiţilor, aici pereţii şi tavanele erau ciopliţi cu grijă. Pipăind peretele,
atinse crestăturile săpate cu târnăcopul.
— Am avut doar una sau două abateri de la drumul drept, spuse Eliachim pe când ajunseră la o
adâncitură cioplită pe o parte a stâncii. Am întâlnit o vană de stâncă tare şi, după ce am săpat mai bine de
un cot, a trebuit să schimbăm direcţia.
După câţiva paşi, ocoliră prima dată la dreapta, apoi, la stânga, până când Ezechia se buimăci.
Auzea în depărtare dăngănitul unui târnăcop care săpa în piatră.
Eliachim se opri când intrarea se micşora până la înălţimea genunchiului. Bătaia ritmată a
ciocanului şi a daltei se auzea foarte aproape.
— Până aici se poate merge în picioare – de aici trebuie să ne târâm.
— Nu, mulţumesc, spuse Ezechia. E prea strâmt pentru mine. Aproape că simţea greutatea
muntelui ce îi apăsa capul şi îşi vedea slăbiciunea, pusă alături cu tăria muntelui.
— Cum pot să stea muncitorii aici? bombăni Şebna.
— Ne​am obişnuit cu toţii, cred.
— Ei bine, e prea sufocant pentru mine, spuse Şebna. Eu ies.
Izbutiră să se întoarcă, iar Şebna, care fusese ultimul, mergea acum înainte.
— Sunt foarte încântat, îi spuse Ezechia meşterului când ajunseră din nou afară la aerul cald. Ai
înaintat foarte mult în ultimele patru luni.
Eliachim zâmbi trudit.
— Vă mulţumesc, Majestate. Nu am ajuns nici la jumătatea drumului până unde cele două
tuneluri trebuie să se întâlnească.
— Dacă se întâlnesc, mormăi Şebna. Aţi săpat la fel de mult şi de partea cealaltă?
— Nu, lucrul la celălalt capăt e mult mai anevoios. Iebusiţii ne​au făcut un avans la capătul acesta,
dacă îţi aduci aminte.
Dincolo, a trebuit să curăţăm locul, apoi să săpăm un canal în jos până la nivelul de început, apoi
să găsim o peşteră cu o vână de piatră de calcar moale. Săpăm şi noul iaz al Siloamului ca să adunăm apa
acolo, odată ce tunelul va fi gata.
Eliachim se întoarse către Şebna.
— Mai doriţi să vedeţi şi altceva, domnul meu? Şebna dădu din cap. Ezechia îl cunoştea destul de
bine pe egipteanul misterios încât să​şi dea seama că îşi ţine gândurile pentru el, orice părere ar avea.
— Bună treabă, Eliachim, spuse Ezechia. Mulţumesc că ne​ai condus.
— Oricând, Majestate.
În soarele dogoritor al amiezii, Ezechia şi Şebna o luară pe poteca neumbrită sus spre cetate. În
acele clipe, Ezechia şi​ar fi dorit într​adevăr să fie în locul muncitorilor care lucrau în tunelul răcoros. Când
ajunse la Poarta Apelor, se întoarse în cele din urmă spre egipteanul ranchiunos.
— Ei bine, Şebna, spune​mi ce gândeşti.
Şebna clătină din cap.
— Nu va reuşi niciodată, Majestate. Aţi văzut cum coteşte tunelul. Se va târî ca un om orb
încercând să dea de celălalt capăt.
Ezechia se opri din mers să​şi tragă răsuflarea:
— Ce e între voi doi? Ce ai împotriva lui Eliachim?
— Nu e nimic personal. Doar o diferenţă de păreri.
— Te cunosc de multă vreme, Şebna, şi cred că e ceva mai mult de atât. Îi mai porţi încă duşmănie
pentru treaba aceea cu fugarii, când Eliachim a venit la mine la Templu?
Şebna o luă iarăşi din loc, iar Ezechia îşi potrivi pasul cu el.
— Poate ar trebui să îl întrebi pe Eliachim de ce nu m​a cinstit niciodată.
— Mi​aş dori ca voi doi să vă ajutaţi unul pe celălalt, în loc să vă ciorovăiţi tot timpul. Chiar nu
poţi să uiţi de diferenţele dintre voi şi să îl ajuţi? Avem nevoie de acest tunel.
Şebna se opri brusc.
— Nu pot să fac nimic să​l ajut. Am cercetat aceste planuri şi nu va putea niciodată să facă aceste
tuneluri să se întâlnească. Vrea să facă imposibilul.
Ezechia îşi aduse aminte cât de şerpuit era tunelul şi se întrebă dacă Şebna are dreptate – dacă
găsirea celuilalt tunel însemna într​adevăr să bâjbâiască în întuneric ca un orb. „Iahve luminează
întunericul meu”, rosti el în sinea lui. Spera că şi Eliachim se roagă.
— Vă mai pot fi de vreun folos, Majestate? spuse slujitorul lui Ezechia, ajutându​l să-şi dea jos
mantia.
— Nu. Îl aştept pe Şebna să​mi aducă nişte hrisoave, apoi mă duc la soţia mea.
Ezechia se tolăni în jilţul de la fereastră şi îşi întinse picioarele lungi. Ziua fusese dogoritoare şi
toate obloanele din iatacul lui erau deschise ca să pătrundă înăuntru aerul răcoros de seară. Adierea
vântului aducea mireasma jertfei de la Templu, iar Ezechia închise ochii, încercând să îşi aducă aminte de
cuvintele rugăciunii de seară: „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul, de la El îmi vine ajutorul.
Da, El este Stânca şi Ajutorul meu, turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina.”
Cuvintele psalmilor lui David îl mângâiau, de aceea el se străduia în fiecare noapte să le citească
şi să şi le întipărească în minte pe unele dintre ele. Luă sulul Torei şi îl desfăcu.
— Majestate, dregătorul Şebna este aici, îl înştiinţă slujitorul.
— Bine. Trimite​l înăuntru.
— Să​mi fie cu iertare că dau buzna astfel, spuse Şebna, când îl văzu pe Ezechia tolănit în jilţul lui
cu Tora în mână. Am pus la cale planul de călătorie, dar poate să aştepte şi până mâine.
 Ezechia aşeză sulul deoparte.
— Nu, te aşteptam. Vreau ca Eliachim şi Ionadab să pornească mâine în zori. Lasă​mă să văd.
Ezechia citi numele cetăţilor pe care cei doi trebuiau să le viziteze, cetăţi împrăştiate peste tot de​a
lungul căilor pe unde puteau năvăli asirienii. Bărbaţii aveau porunca să cerceteze zidurile şi să​i înveţe pe
oameni cum să le întărească. Ca de obicei, Şebna se îngrijise şi de cele mai mărunte lucruri, iar zapisul
era gata pentru a fi însemnat cu pecetea regală.
— Crezi că le va lua două luni, atunci? Întrebă el.
— Cel puţin două luni, Majestate.
— Pare nemaipomenit, Şebna. Ezechia pecetlui cu inelul lui bucăţica de ceară, apoi i​o dădu
înapoi. Şebna părea istovit.
— Munceşti prea mult, prietene. Ar trebui să încerci să te odihneşti. Vrei să​ţi dau un răgaz?
Şebna clipi uimit.
— Nu, desigur că nu.
Ezechia îşi aduse aminte că Eliachim îi dăduse acelaşi răspuns şi îşi dădu seama ce mult se
asemănau cei doi. Mai​marele lucrătorilor îi spuse regelui că Eliachim mergea rareori acasă şi stătea în
tunel aproape zi şi noapte. Poate că i​ar prinde bine o călătorie.
— N-ai vrea să mergi şi tu în această călătorie? Îl întrebă pe Şebna.
Şebna clătină repede din cap.
— Drumeţiile nu sunt pentru mine. Prefer să dorm în patul meu noaptea. Şi va trebui să priveghez
lucrarea cu zidurile şi tunelurile cât timp va lipsi Eliachim.
— Ştiu că pun multe sarcini pe umerii tăi, Şebna, dar Eliachim mi​a spus despre căpeteniile
lucrătorilor că sunt toţi oameni destoinici. Am isprăvit toate lucrările de început.
— Desigur, domnul meu. Mă bucur să vă fiu de folos.
Ezechia zâmbi.
— Ştiu că nu eşti prea încântat de tunelul lui Eliachim...
— Este tunelul Majestăţii Voastre şi trebuie dus la bun sfârşit.
— Mă bucur că îl vezi astfel, prietene.
Când Ezechia se ridică să se întindă, unul dintre slujitori intră grăbit în iatac.
— Majestate. Ionadab, căpetenia oştirii, doreşte să vă vadă îndată.
Şebna se întoarse spre el.
— Dacă nu e vorba de o năvălire a vrăjmaşilor, atunci poate să aştepte. Regele e trudit, iar
Ionadab nu are voie să dea buzna în iatacul regelui.
— Dar căpetenia oştilor a spus că nu suferă amânare...
— Nu face nimic, trimite​l înăuntru, spuse Ezechia. Nu cred că Ionadab ar veni la ora asta târzie,
dacă nu ar fi important. Poate că este vorba de călătoria de mâine. Se aşeză să aştepte la locul lui de la
fereastră.
Când intră, Ionadab părea adânc cutremurat. Era un soldat călit de război, însă Ezechia îi citi
întristarea pe chip când acesta se străduia să lege cuvintele.
— Să​mi fie cu iertare, dar ceva îngrozitor s​a întâmplat în seara asta.
— Ia loc, Ionadab, şi nu te grăbi. Căpetenia oştilor rămase în picioare.
— Majestate, unul dintre străjerii mei de la Poarta Văii a văzut un bărbat şi o femeie părăsind
cetatea după asfinţit ţinând în mână o legăturică. Au luat​o spre valea Hinom şi, în scurtă vreme, străjerul a
văzut un foc ce se înălţa dintre stânci.
Ezechia se simţi străpuns de un fior rece.
— Oh, nu...
Ionadab trase aer în piept, tremurând.
— Îmi pare rău, dar a fost prea târziu. Când am ajuns, copilaşul era mort. Asta e tot ce a mai
rămas.
Îi întinse lui Ezechia un vas mic de lut în care erau aşezate câteva oase mici şi înnegrite. Ezechia
citi cu silă inscripţia iscălită pe el. Copilaşul fusese sacrificat zeiţei Aşera ca împlinire a unei juruinţe.
— Unde sunt cei doi acum?
— Lângă sala tronului.
— Să mergem într​acolo.
Ezechia se aşeză pe tron, iar soldaţii lui Ionadab îi aduseră pe captivi. Cei doi erau îmbrăcaţi de
parcă ar fi luat parte la o mare sărbătoare, iar femeia era împodobită cu podoabe scumpe.
Se făcură mici înaintea regelui, ţinându​şi capetele în pământ, iar feţele lor albe ca varul vădeau
spaima. Femeia îşi scutura umerii, tânguindu​se cu suspine.
— De ce aţi făcut asta? Întrebă Ezechia. Nu primi răspuns. V-am întrebat de ce v​aţi jertfit copilul!
strigă el. Răspundeţi​mi!
În cele din urmă, bărbatul îşi ridică privirea. Vocea lui era semeaţă ca şi a unui bărbat care ştie că
va fi osândit şi nu mai are nimic de pierdut.
— I-am făcut o juruinţă sfântă zeiţei noastre în urmă cu un an. Ea a răspuns rugăciunilor noastre şi
ne​a dat ce am cerut, aşa că ne​am ţinut partea din juruinţa pe care i​am făcut​o.
— Aţi jurat să vă omorâţi propriul copil?
— Este fiul nostru. Nu suntem liberi să facem ce vrem cu el?
Stăpânindu​şi cu greu mânia, Ezechia strânse urna funerară până când încheieturile degetelor i se
albiră. Nu era nevoie să se sfătuiască cu leviţii. Ştia limpede ce spune Tora. Când îi dădu rămăşiţele
copilaşului înapoi lui Ionadab, mâinile îi tremurau.
— Faceţi​i micuţului o înmormântare omenească, apoi duceţi​i pe părinţii lui afară din cetate şi
omorâţi​i cu pietre.
— Nu! ţipă femeia. Se aruncă pe genunchi. Ai milă de noi, te rog!
— Aceeaşi milă pe care aţi avut​o voi faţă de fiul vostru? Întrebă Ezechia. L-aţi ars de viu, iar
acum cereţi milă?
— Mai avem alţi copii acasă, îl imploră ea când soldaţii o ridicară pe picioare.
— Ar fi trebuit să vă gândiţi la ei înainte să îl omorâţi! Pedeapsa rămâne în picioare. Să fie
omorâţi cu pietre.
Oştenii o târâră afară, iar strigătele ei se topiră încetul cu încetul. Ionadab rămase în urmă, ţinând
urna strâns în mână. În odaia tăcută, Ezechia încerca să îşi adune din nou puterile.
În cele din urmă, Şebna, care nu vorbise în tot acest răstimp, îi spuse lui Ionadab:
— Ar fi trebuit să aştepţi până mâine pentru asta. Legea este foarte limpede în acest caz. Un
judecător al cetăţii ar fi putut să​i judece fără să îl deranjezi pe rege.
— Nu, a făcut ce trebuia, spuse Ezechia încet. I-am spus să mă înştiinţeze personal de fiecare dată
când este vorba de idolatrie.
— Dar de ce să vă necăjiţi cu treburi care pot fi uşor judecate de către...
— Pentru că eu sunt cel care a început aceste înnoiri religioase şi este important ca ele să fie duse
la îndeplinire. Este important şi pentru poporul nostru. Încă nu înţelegi asta? Ştia însă că Şebna nu
pricepe. Ezechia oftă şi ieşi pe vestibul împreună cu cei doi bărbaţi. Mergi acasă şi odihneşte​te, Ionadab.
A fost o seară lungă pentru noi toţi.
Pe când Ionadab se întoarse să plece, Ezechia îl opri.
— Aşteaptă. Asigură​te mai întâi că ceilalţi copii au toate cele trebuincioase.
— Prea bine, Majestate.
Ezechia rămase profund tulburat de întâmplarea aceasta. Un ceas mai târziu tremura încă şi se
întreba dacă ar trebui să meargă la Hefţiba sau nu. Avea nevoie de ea să îşi şteargă din minte cele
întâmplate, dar nu dorea să o împovăreze cu acea îndatorire ce îi stârnise atâta mâhnire. În cele din urmă,
se hotărî să meargă, dar să nu îi dezvăluie nimic din ceea ce fusese silit să facă.

— Ce s​a întâmplat, iubirea mea? Întrebă ea, îngrijorată, când îl văzu. Ce s​a întâmplat?
Ezechia o luă în braţe şi o ţinu strâns.
— N-ai vrea să ştii.
— Spune​mi, te rog. Poate te va ajuta dacă vorbeşti despre asta.
El o lăsă din braţe, iar ea îl duse pe o grămadă de perne în faţa mangalului gol. Se aşeză şi privi cu
silă la petele de funingine de pe cuptorul de alamă în timp ce Hefţiba îi masa uşor umerii.
— A trebuit să poruncesc ca doi părinţi să fie omorâţi, spuse el în cele din urmă.
— Din ce pricină?
— L-au jertfit pe fiul lor zeiţei Aşera. Pentru o clipă, Hefţiba simţi cum mâinile îi încremenesc pe
umerii lui. Îmi aduc aminte ce mult am jelit când fiul nostru a murit, continuă el. Amândoi ne​am dorit un
fiu, şi eu... eu pur şi simplu nu pot... Nu ştiu cum cineva ar putea face una ca asta, Hefţiba. Să îşi
jertfească propriul copil unei... lespezi de piatră fără viaţă.
Ezechia nu se mai gândise la fraţii lui de multă vreme, iar chipurile lor se şterseră odată cu
scurgerea vremii. Totuşi îşi aducea bine aminte de flăcările arzătoare, de groaza ce o simţise şi de
duhoarea trupurilor arse. O strânse pe Hefţiba la piept şi îşi deschise inima faţă de ea, sperând să se
elibereze de amintirile lui dureroase.
— Când eram copil, tatăl meu a poruncit preoţilor să fiu adus ca jertfă lui Moloh.
— Ezechia, nu!
— Mai întâi l​a jertfit pe fratele meu Eliab, iar eu a trebuit să​l privesc cum moare. Şi asta nu a fost
îndeajuns. A poruncit ca şi eu să fiu omorât. Când Hefţiba se agăţă strâns de el, îşi aduse aminte cum se
agăţase şi el de mama lui, căutând cu disperare ocrotirea ei. Cineva a făcut o greşeală, iar ei l​au sacrificat
pe fratele meu, Amaria, în locul meu. El a murit în locul meu, Hefţiba. Dar eu am fost fiul cel mai mare.
Eu ar fi trebuit să mor – să fiu ars de viu – ca şi micul copilaş care a murit în seara asta.
Privind în gol spre mangalul negru şi rece, Ezechia auzea bubuitul tobelor.
— Propriul meu tată... a poruncit ca fiii lui să fie omorâţi pentru că el ajunsese la ananghie. Cum
ar putea cineva să facă aşa ceva, Hefţiba – propiii copii?
Deşi nu îi răspunse, îi simţi lacrimile fierbinţi pe pieptul lui.
— Acum s​a întâmplat asta. Am crezut că am alungat astfel de urgii din ţara mea. Am crezut că am
distrus toţi idolii. Am crezut... am crezut că poporul meu poate face ceva mai bun decât să se închine unor
pietre lipsite de viaţă.
Fu copleşit de amărăciune şi îşi acoperi ochii.
— Dacă ai fi văzut acele oase micuţe, era atât de mic, atât de mic şi neajutorat...
Vocea i se topea, dar inima lui striga împotriva acestei nedreptăţi groaznice.
— Noi ne dorim atât de mult un copil, spuse el în cele din urmă. Ne​am rugat şi ne​am încrezut în
Iahve că ne va dărui unul... iar eu a trebuit să osândesc doi oameni la moarte pentru că şi​au omorât fiul.

31

Eliachim se aplecă şi se foi puţin ca să​şi potrivească mai bine trupul în şa, încercând să se aşeze
comod. După ce călărise timp de trei zile nu mai avea stare.
— Tot în urmă am rămas cu vizitele noastre? Îl întrebă el pe Ionadab.
 Ionadab zâmbi uşor.
— De ce? Vrei să mergem puţin pe jos?
Eliachim încuviinţă sfios. Descălecară, iar Eliachim oftă adânc de uşurare.
— Îmi pare rău, dar eu sunt un tânăr crescut în cetate. Călăritul este ceva nou pentru mine.
Ionadab pufni în râs.
— Nu​i nimic. Cred că Şebna vrea să ne omoare pe amândoi cu toate sarcinile astea istovitoare.
Nici măcar nu ne​a dat răgaz să ne bucurăm de împrejurimi.
Drumul se unduia după malul şerpuit al râului Sorec, având de jur împrejur colinele verzi şi
domoale din ţinutul Şefelah. Era plăcut să simtă din nou pământul sub picioare.
Eliachim trase adânc aer în piept şi simţi aroma dulce a viilor din Sorec.
— Nu încape îndoială că e o ţară frumoasă, zise el cu un oftat.
— Eu am condus oştirea în luptă când am câştigat acest ţinut, recuperându​l din mâna filistenilor –
una dintre cele mai înţelepte hotărâri pe care le​a luat vreodată regele Ezechia. Este la fel de mănos ca şi
Grădina Edenului. Nevastă​mea e de undeva de pe aici. Deja mi​e dor de ea. Dar tu nu cunoşti astfel de
lucruri. Când vrei să te căsătoreşti ca să ştii ce pierzi?
Eliachim nu se mai gândise la Ieruşa de câteva zile, iar deznădejdea lui începea să se stingă,
pentru prima dată după atâtea luni. Însă tachinarea blândă a lui Ionadab îi aduse aminte de Ieruşa şi simţi
din nou acel junghi ascuţit în stomac. Mulţi bărbaţi.
— Îmi cer iertare, cred că nu e treaba mea, murmură Ionadab.
Eliachim oftă şi îşi trecu degetele prin păr.
— Nu, e bine. Eu... aăă... s​ar putea să mă căsătoresc când ajung acasă.
— Nu pari prea fericit. E urâtă?
Gândindu​se la frumoasa Ieruşa, pe chipul lui răsări un zâmbet.
— Nu prea ştiu. Tatăl meu are câteva planuri pentru mine. Nu sunt sigur pe care o vom alege.
Mergând alături, Ionadab îl privi îndelung.
— Dar tu eşti îndrăgostit de altcineva, nu​i aşa? Iar tatăl tău e împotriva ta. Sau poate tatăl ei?
— Ceva asemănător.
— Îţi spun ceva: te pot învăţa să te lupţi cu sabia şi când ajungi acasă poţi să mergi călare până la
ea acasă şi să fugi împreună cu ea. Ionadab îl lovi tovărăşeşte pe spate. Ce zici?
— După ce ajung acasă nu mă voi mai sui niciodată pe un cal.
Ionadab izbucni în râs, dar când privi chipul aspru al lui Eliachim, redeveni serios.
— Chiar nu mai e nici​o speranţă? Cu iubita ta, vreau să zic.
Eliachim îşi pironi privirea în pământ.
— Nu. Nu mai e nici​o speranţă.
— Păcat. Îmi pare rău.
Umblară amândoi tăcuţi pentru câteva minute, ascultând tropotitul greoi al cailor şi trilul dulce al
păsărilor.
— Ascultă, Eliachim, dacă asta te poate mângâia, eu n​am întâlnit​o pe soţia mea până în ziua în
care ne​am căsătorit. Tatăl meu a ales​o pentru mine. Însă acum o iubesc din toată inima mea. Avem cinci
copii şi trei nepoţi până acum. Poate că ar trebui să​i dai o şansă uneia dintre miresele pe care le​a ales tatăl
tău.
— Mulţumesc. Poate că voi face asta. Însă, călătorind mai departe, Eliachim se întreba dacă ar
putea învăţa să iubească pe cineva la fel cum o iubise pe Ieruşa.
La scurt timp după apusul soarelui, mergând din nou călare, dar cu câteva ceasuri rămaşi în urmă
faţă de planul stabilit, se apropiară de zidurile cetăţii Lachiş.
— Mi​e silă de această vizită, spuse Ionadab.
— De ce?
— Căpetenia cetăţii Lachiş este fratele regelui, prinţul Ghedalia. L-ai întâlnit vreodată?
Eliachim clătină din cap.
— L-am instruit să intre în oaste, la fel ca şi pe rege. Dar Ghedalia este foarte diferit de regele
Ezechia după cum vei vedea în curând şi... ei bine, poate că ar trebui să te las să te convingi singur.
— Mai bine mi​ai spune acum, fiindcă vom lucra cu el îndeaproape.
Ionadab îşi scărpină barba.
— Nu mi​a plăcut niciodată de Ghedalia. N-am avut niciodată încredere în el. Mi​e greu să​ţi spun
de ce. Regele Ezechia are ceva... regesc în el. El dă o poruncă şi simţi că trebuie să o împlineşti. Şi fratele
lui dă porunci, însă mă umplu de înverşunare numai când le aud. E ca şi cum ai dezmierda un câine de la
coadă spre cap – înţelegi ce vreau să spun?
— Cred că da.
— Întotdeauna am ştiut că regele este un om drept, chiar şi când hotărârile au fost grele. Dar
Ghedalia? Întotdeauna face ceva numai pentru el însuşi. E un prâslea lacom, la fel ca şi tatăl lui. Aş pune
pariu că şi​a ticsit vistieriile binişor de când a fost numit căpetenie a Lachişului.
— Regele ştie ce face fratele lui?
Ionadab ridică din umeri.
— E greu de spus. Oricum, prietenul tău Şebna l​a sprijinit să fie înălţat la rangul de căpetenie.
— Prietenul meu?
Ionadab chicoti.
— Într​o zi va trebui să​mi dezvălui de ce voi doi vă urâţi atât de mult unul pe celălalt.
— Nu e chiar aşa de grav.
— Haide, tu şi Şebna nu puteţi sta în aceeaşi încăpere fără să vă luaţi imediat la harţă.
 Eliachim suspină.
— Nu prea ştiu bine cum a început totul cu Şebna. Niciodată nu l​am plăcut, iar el la fel nu m​a
plăcut pe mine. Cu toate acestea, s​a răzbunat pe mine prin această călătorie. Eliachim se foi stânjenit în
şa. Dar să nu cumva să​i spui asta.
— Secretul tău va fi îngropat aici.
— Nu ştiu. Poate e din pricina credinţei lui Şebna – sau a necredinţei, ar fi mai bine spus. Nu
cinstesc pe oamenii care nu cred în Iahve. Poţi să​l învinovăţeşti pe tatăl meu pentru că mi​a insuflat o
astfel de prejudecată.
— Atunci n​o să-ţi placă nici de Ghedalia.
— E necredincios?
— Mai rău. S-ar închina la orice ca să​şi ducă la îndeplinire ţelurile lui egoiste.
— Ai dreptate. E mult mai rău.
Pe când treceau prin cele trei porţi ale Lachişului, Eliachim era convins că va trebui să​şi mănânce
cina stând în picioare. Fuseseră întâmpinaţi de Ghedalia, iar apoi conduşi să vadă întăriturile impunătoare
ale cetăţii.
— Lachişul pare o cetate bine pregătită pentru un atac al asirienilor, spuse Eliachim când încheiară
ocolul cetăţii şi se întoarseră la palatul fastuos al căpeteniei.
— Sunt sigur de asta, spuse Ghedalia. Este o cetate de seamă, care apără întreaga vale. Asirienii
n​o vor putea cuceri niciodată.
— Ar fi o greşeală foarte primejdioasă să îi subestimăm, îl preveni Ionadab.
— Ei nu vor înfrânge niciodată Lachişul, repetă Ghedalia. Dar gata cu treburile dregătoreşti. E
timpul să ne odihnim. Cât de mult vreţi să rămâneţi în vizită? Aş vrea să vă fac o găzduire aşa cum se
cuvine.
— Ne​am gândit la două zile, spuse Ionadab.
— Staţi cât de mult vreţi. Am numit nişte slujnice ca să se îngrijească de toate nevoile voastre.
Spuneţi​mi dacă aveţi nevoie de ceva.
— Doar un singur lucru, spuse Eliachim. Am înţeles că acest ţinut se ocupă cu olăritul. Încerc
să​mi găsesc un prieten, un olar pe nume Saul din Dabeşet. E un om venit din Israel.
Ghedalia se întoarse spre un slujitor şi pocni din degete.
— Ei, vezi de asta.
Dincolo de ferestrele palatului, Eliachim auzi sunetul şofarului care suna la fel ca şi cel de la jertfa
de seară de la Templul din Ierusalim. Ghedalia zâmbi.
— Ah, e timpul jertfei de seară, vreţi să mă însoţiţi?
Eliachim se zgâi spre el.
— Cum poţi să ţii o jertfă acolo? Regele a spus că închinarea nu se va face decât la Ierusalim.
— Unele dintre obiceiurile noastre sunt de veacuri, de când Lachişul era sub stăpânire egipteană.
Fratele meu este naiv să creadă că poate schimba veacuri de închinare cu o singură poruncă.
— Ăsta e motivul pentru care localnicii se închină altor zei, spuse Eliachim. Dar tu?
— Eu sunt căpetenia lor. E doar un semn că mă supun datinilor lor.
— Crezi cumva că îi ţii locul regelui Ezechia? Poate că ar trebui să faci un semn care să arate că te
supui dorinţelor lui. El nu ar fi niciodată de acord ca tu să ierţi idolatria luând parte la ea.
Privirea de gheaţă a prinţului îi spunea lui Eliachim că îşi făcuse un duşman. Ionadab avusese
dreptate.
— Fiindcă văd că nu binevoiţi să mă însoţiţi la închinare, spuse Ghedalia, va trebui să mă scuzaţi.
Slujitorii vă vor conduce în iatacurile voastre.
După ce prinţul plecă, Eliachim se întoarse spre Ionadab şi îl întrebă:
— Eşti sigur că el e fratele regelui?

Ieruşa stătea la masa de seară lângă Maaca şi îl asculta pe Hilchia rostind rugăciunea de
binecuvântare pentru bucate. Însă ea nu îşi pleca privirea să săvârşească acest obicei din fiecare seară şi
nici nu se ruga. Nu credea în Iahve.
Hilchia încheie rugăciunea şi, pe când începură să mănânce, auziră uşa din faţă deschizându​se. O
clipă mai târziu, Eliachim se năpusti în odaie.
— Fiul meu! strigă Hilchia. Sări să îl îmbrăţişeze şi îl sărută pe obraji. Bine ai venit acasă! Uită​te
la tine! Oh, ce dor ne​a fost de tine!
— Şi mie, ava! Eliachim îl îmbrăţişă şi el cu căldură. O salută cuviincios pe Ieruşa fără să o
privească în ochi.
Ieruşei i se părea că Eliachim este mai în vârstă, mai matur şi întrezări crestături fine ivite în jurul
ochilor lui obosiţi. Însă călătoria părea că îi priise. Trupul lui slab era acum zvelt, iar pielea măslinie îl
făcea mai chipeş decât înainte.
— Pari obosit, fiule. Tocmai ai ajuns?
— Nu, am sosit de ceva vreme. M-am oprit să văd tunelurile mai întâi.
— Bine, uite aici, stai jos, stai jos. Tocmai ne​am rugat şi suntem gata să cinăm.
— Nu mi​e prea foame.
Eliachim părea încordat, însă tatăl lui îl împinse spre masă şi îl sili să se aşeze la locul lui în faţa
Ieruşei.
— Stai jos şi povesteşte​ne. Spune​ne pe unde ai fost şi ce ai făcut. Nu te​am mai văzut de luni de
zile! Oh, arăţi minunat, fiule! Minunat! Şi toţi îmi spun ce om de vază este fiul meu acum.
Eliachim rămase, straniu de supus. Privi jos spre masă, apoi sus spre tatăl lui şi Ieruşa băgă de
seamă că el se ferea de privirea ei, ca şi când n​ar putea suferi să o vadă.
— Ei bine, pe unde ai fost în tot acest timp? Întrebă Hilchia.
— Am fost peste tot, ava, de la Bet-Horon până la Elat.
— Până la Elat? Povesteşte​mi. Cum e acolo?
— Frumos. Dar foarte cald. Aproape de nesuportat.
Ieruşa îşi duse mâna la gât şi pipăi prin ţesătura rochiei conturul colierului cu piatra de Elat pe
care i​l dăruise Eliachim.
— Am înţeles că acum este un port însemnat, spuse Hilchia, cu corăbii care vin şi pleacă de peste
tot.
— Aşa este. Le​am văzut pe unele dintre ele descărcând, dar n​am putut rămâne acolo decât pentru
câteva zile.
Hilchia îi întinse coşul cu pâine.
— Uite, mănâncă ceva. Nu mănânci.
— Nu m​am spălat, ava.
— Bine, dar unde​mi sunt slujitorii? Să​i aducă cineva nişte apă!
Ieruşa nu îl mai văzuse pe Hilchia atât de îmbujorat şi vesel de luni de zile şi îşi dădea seama cât
de singur trebuie să se fi simţit fără fiul lui. Cei doi avuseseră o relaţie strânsă înainte ca să apară ea între
ei. Slujitorii aduseră un lighean şi un ulcior cu apă. Privindu​l pe Eliachim săvârşind ritualul, turnând apă
peste mâinile lui înăsprite de lucru, îşi aduse aminte de noaptea în care acele braţe puternice se întindeau
ca să le cuprindă pe ale ei.
— În câte zile te​ai întors din Elat? Întrebă Hilchia.
— Am făcut multe popasuri şi am pierdut şirul zilelor, ava. Ne​am întors prin Arad şi prin Beer-
Şeba, apoi, în sus, prin ţinutul Neghev.
Vocea lui era seacă şi Ieruşa vedea că, în ciuda călătoriilor lui, era la fel de doborât de deznădejde.
Chiar şi Hilchia părea că nu poate să îl atragă în discuţiile lor calde şi însufleţite pe care le aveau odată.
— Dar unchiul Saul? Întrebă Maaca. Aţi reuşit să​l găsiţi?
— Nu. Am întrebat peste tot pe unde am fost, dar sunt atât de mulţi oameni care s​au mutat, încât
totul a fost în zadar.
— Ei, dar el e olar, spuse Hilchia. Ai încercat să îl cauţi în satele unde oamenii se îndeletnicesc cu
olăritul?
— Da, dar nu văd cum ar mai putea să lucreze în continuare ca olar.
— Ce vrei să spui? Întrebă Ieruşa. Eliachim nu îi răspunse, iar ea îşi aminti deodată de lovitura
cruntă de sabie a soldatului şi de mâna tăiată şi însângerată a unchiului ei.
— I-au tăiat mâna! strigă ea. O tăcere stranie se aşternu în odaie.
În cele din urmă, Hilchia îşi drese glasul.
— Credeam că vei izbuti să​l găseşti şi să îl rogi să vină să locuiască cu noi. Nici măcar nu ştie că
are două nepoate aici.
— Am încercat, ava.
În timpul mesei, discuţia rămase apăsătoare, iar Ieruşa ştia că totul era din pricina ei. Eliachim se
ferise să vină acasă ca să nu o întâlnească şi ea se simţea vinovată pentru că intrase în viaţa unei familii
care fusese cândva fericită. Măcar de l​ar putea găsi pe unchiul Saul. Măcar de ea şi Maaca ar găsi un alt
loc unde să poată merge. Când Eliachim se scuză şi se ridică de la masă, ea îşi mai furişă încă o dată
privirea spre el. Însă după cum băgase de seamă, Eliachim nu o privise nici măcar o dată.
După cină, Eliachim plecă iute în odaia lui. Tânjise să ajungă acasă de multe ori în timpul
drumeţiilor lui, însă acum, că era acasă, se simţea ca un străin. Era atât de greu să o vadă pe Ieruşa din
nou, atât de greu să stea în aceeaşi odaie cu ea. Spera ca sentimentele pentru ea să se risipească cu timpul,
dar când o văzuse la masă, dorinţa lui părea mai arzătoare ca niciodată. Eliachim mai avea două zile
libere înainte de a​şi continua călătoriile, însă ştia că nu le poate petrece acasă.
Îşi adună straiele în grabă şi le înghesui într​o desagă de piele la un loc cu sulurile lui, apoi se opri
să chibzuiască ce mai trebuie să împacheteze. Auzind o bătaie în uşă, simţi un gol în stomac.
— Cine e?
— Pot să intru? Întrebă Hilchia. Sau am nevoie de înştiinţare ca să te văd?
Când Eliachim deschise uşa, se simţi uşurat să vadă că tatăl lui era singur.
— Sigur că nu, ava. Intră.
— Dacă am fi ştiut că vii acasă în noaptea asta am fi pregătit o petrecere pentru tine şi... Zâmbetul
i se topi. Ce faci?
— Împachetez câteva lucruri.
— Vrei să pleci iarăşi?
— Da, eu...
— Când?
— În noaptea asta.
— Dar tocmai ai sosit acasă! Ai fost plecat câteva luni, iar acum ne părăseşti din nou? Unde mai
trebuie să pleci de data asta?
— Înapoi la Timna şi apoi...
— Cât timp vei fi plecat?
— Nu ştiu. Până termin, spuse el stânjenit.
— Şi, apoi, cu siguranţă vei lucra toată ziua şi după miezul nopţii la tunel?
Eliachim îşi scutură şalul de rugăciune şi îl îndesă în desagă.
— Poate.
 — Fiule, trebuie s​o iei mai încet. Ştiu de ce te pui pe drumuri, dar...
— Nu mă pun pe drumuri, ava. Asta e slujba mea.
— Slujba ta îţi cere să lucrezi zi şi noapte şi să nu vii niciodată acasă?
— Da. Regele are planuri de construcţie peste tot prin ţară şi slujba mea este să le priveghez.
Întărim o mulţime de cetăţi. Lachişul este o cetate importantă acum şi am început şi acolo un sistem de
apă subteran. Şi mai trebuie să mă opresc la Timna pentru câteva zile să cercetez noile lor întărituri şi...
— Am obosit doar ascultându​te. Şi sunt îngrijorat în privinţa ta.
— Ei, nu fi. Apreciez grija ta, dar mă bucur de munca mea. Mă împlineşte foarte mult. Nu era
tocmai adevărat. Deşi simţea o adâncă mulţumire slujind astfel, Eliachim ştia că golul dinăuntrul lui nu va
putea fi umplut niciodată.
— Şi munca asta prea multă te scuteşte să vii acasă şi să dai ochii cu Ieruşa, nu​i aşa? Întrebă
Hilchia cu glas scăzut.
Eliachim oftă şi se trânti pe pat.
— Probabil că, în parte, da. Răsuci un fir subţire de pe cuvertură. Cred că nu am uitat​o încă.
Faţa lui Hilchia trăda dragostea şi grija lui. Lui Eliachim îi era dor să stea alături de tatăl lui, să
râdă împreună cu el, să împartă lucrul cu el şi să meargă la Templu împreună. Fiindcă dorea să stea
departe de Ieruşa trebuia să se îndepărteze şi de tatăl lui.
— Poate că îmi voi lua un timp liber când mă voi întoarce, spuse el. Nu am mai vorbit de multă
vreme şi am multe să​ţi spun despre tunel.
— Cum merge treaba?
— Minunat. Ar trebui să te opreşti pe acolo şi să îl vezi. Ca de obicei, Eliachim vorbea cu multă
însufleţire despre tunelul lui. Va fi o adevărată capodoperă de construcţie când va fi gata. Aş spune că am
terminat trei pătrimi aşa că vom termina sistemul de apă în mai puţin de un an, aşa cum i​am promis
regelui. Când mă voi întoarce în câteva săptămâni, vom începe să trimitem semnale ca să putem asculta
zgomotele din cele două părţi. Voi izbândi, ava. Voi dovedi că Şebna nu a avut dreptate. Cele două
tuneluri se vor întâlni.
— Atunci ce se va întâmpla cu vechiul apeduct?
— Odată ce apa va curge sub pământ în noul iaz al Siloamului, vom înlocui vechiul apeduct şi
vom îndrepta Izvorul Ghihon în subteran. Nici nu se va cunoaşte că a fost acolo. Totul va fi atât de bine
ascuns, încât asirienii nu​l vor găsi niciodată.
— Regele Ezechia crede că ţara noastră va fi următoarea care va fi atacată?
— Nimeni nu ştie. Dar muncim să întărim mai mult de patruzeci de cetăţi din Iuda, aşa că vom fi
gata să le ţinem piept.
— Dumnezeul lui Avraam, mă rog ca acea zi să nu vină niciodată.
— Şi eu, ava. Îl privi pentru o clipă pe tatăl lui cu duioşie, apoi îndesă în desagă capetele şalului
de rugăciune care atârnau. Acum, te rog să mă ierţi, dar trebuie să plec.
— Bine, fiule. Înţeleg. Arătă spre desaga îndesată a lui Eliachim şi zâmbi. Însă te sfătuiesc să le
dai voie slujitorilor să îţi împacheteze lucrurile cum se cuvine sau altfel vei ajunge să arăţi şi mai în
neorânduială decât până acum.

Înăuntrul grânarului fără ferestre era răcoare şi umezeală, însă pentru Ezechia era un adevărat
adăpost de soarele arzător. Cu lumina palidă a unei torţe, păşi înapoia lui Eliachim şi apoi ajunse la o
grămadă înaltă de ulcioare din lut aşezate pe laturi ca şi lemnele pentru foc. Fiecare toartă era însemnată
cu pecetea lui Ezechia – „aparţine regelui” – şi numele cetăţii unde trebuiau trimise.
Eliachim se sprijini de unul dintre ulcioare.
— Construim cămări peste tot prin ţară pentru rezerva de unelte de luptă. Vom fi bine pregătiţi
pentru un atac al asirienilor.
— Spune​mi despre Lachiş, spuse Ezechia. Am înţeles că tu şi Ionadab aţi petrecut câteva zile
acolo. Ezechia auzise zvonuri îngrijorătoare despre felul în care fratele lui cârmuia cetatea şi avea
încredere că Eliachim îi va spune adevărul.
— Lachiş este o fortăreaţă foarte impunătoare, Majestate, una dintre cele mai puternice cetăţi din
Iuda.
— Cum este fratele meu Ghedalia?
Eliachim şovăi să​i răspundă, îndepărtând, chipurile, o dâră de praf de pe ulcioare.
— E bine. Trăieşte bine. Este o cetate foarte prosperă.
— Să înţeleg că este un bun cârmuitor?
Eliachim îşi şterse mâinile de tunică.
— Nu se cuvine ca eu să judec. Sunt doar un zidar.
— Îţi cer părerea sinceră, Eliachim. Uită că e fratele meu, vreau să ştiu adevărul.
— Totul pare să meargă bine în cetate şi poporul duce un trai îndestulător, dacă asta arată
destoinicia lui în calitate de cârmuitor. Eliachim îl privi ţintă pe Şebna. Dar, personal, nu sunt de acord cu
toate hotărârile pe care le​a luat. Şi eu cred că nici Majestatea Voastră.
— Ce fel de hotărâri?
— Le îngăduie oamenilor să se închine într​un templu al zeului soare.
— Nu este o treabă atât de simplă, Majestate, îl întrerupse Şebna. Bătrânii din Lachiş sunt oameni
foarte puternici, iar Ghedalia trebuie să se poarte cu grijă cu ei. Majoritatea dintre ei n​au fost niciodată de
acord cu schimbările religioase impuse de Majestatea Voastră şi s​ar răzvrăti împotriva fratelui Majestăţii
Voastre dacă le​ar porunci să se supună cu totul.
Eliachim privi încurcat.
 — Mie mi s​a părut că nu doar le făcea pe plac, Majestate. Mă întreb serios dacă Ghedalia chiar vă
sprijineşte în toate aceste schimbări cu privire la idolatrie.
— Vrei să spui că fratele meu e un închinător la idoli?
— Se închină în templul zeului soare – de două ori pe zi.
— Poate că este silit, strigă Şebna. Ai face la fel în locul lui.
— Nu, aş renunţa la slujba aceasta, înainte ca să mă închin idolilor, spuse Eliachim.
Şebna îşi încrucişă braţele la piept.
— Ascultaţi​mă, Majestate. Sunt sigur că Lachişul nu este singura cetate care mai are încă un
templu străin.
— Este singurul pe care l​am găsit eu şi Ionadab, spuse Eliachim. Oamenii le​au distrus pe toate
celelalte. În Beer-Şeba nu numai că au dărâmat templul, ci mi​au adus altarul păgân ca material pentru
lucrările de zidire. L-am folosit ca să întăresc zidul cetăţii.
Ezechia zâmbi.
— Asta înseamnă să​l dai spre folosinţă. Se hotărî să îndrepte discuţia în altă parte. Ionadab a cerut
un timp de odihnă înainte să îşi pregătească oastea de luptă. Ai nevoie şi tu de un timp liber, Eliachim?
— Nu, e nevoie de mine jos la tuneluri. Suntem foarte aproape de mijloc.
— Să​mi dai de ştire de îndată ce auzi semnalele din cealaltă parte.
În timp ce ieşeau din nou în lumina soarelui, Ezechia se simţi însufleţit de nădejde. Avea oameni
destoinici care lucrau pentru el, fără ca el să se trudească prea mult. Când planurile vor fi duse la bun
sfârşit, fiecare locuitor din Iuda va putea ajunge cu uşurinţă într​o cetate bine întărită şi cu multe provizii.
La primul semnal al unui atac asirian, ei puteau să se retragă în spatele zidurilor întărite şi să aştepte
începerea războiului. Acum, tot ce putea face Ezechia era să se roage ca să nu fie niciodată nevoie de
planurile şi de întăriturile cetăţilor.

32

Eliachim se ghemui în tunelul în care se simţea ca într​un Sicriu, având cu el o sfoară de măsurat şi
tăbliţele de lut şi îşi revăzu socotelile pentru a treia oară. În depărtare, se auzea zgomotul daltelor care
loveau piatra, iar unul dintre muncitori fredona fără oprire în timp ce lucra. Eliachim se aplecă aproape de
candelă să desluşească schiţele, însă fumul uleios îi înţepa ochii. Socotelile nu puteau fi adevărate! Oare
unde se strecurase greşeala? Îşi şterse ochii înfierbântaţi de istovire şi socoti din nou.
— În locul unde ne​aţi spus să săpăm, lovim într​o stâncă tare, domnule.
Eliachim îşi ridică privirea şi îl văzu pe mai​marele lucrătorilor, un bărbat voinic, stând în faţa
tunelului. Ciocănitul şi cântecul se opriră.
— Nu din nou!
— Mă tem că da, domnule. Crăpătura din piatra de calcar coteşte din nou înspre stânga.
— Arată​mi.
Eliachim dădu la o parte sfoara şi tăbliile şi fruntaşul le porunci lucrătorilor să se odihnească.
Apoi, Eliachim o luă înainte, târându​se pe mâini şi pe genunchi spre peretele de piatră de la capătul
tunelului. Nu mai lumina decât o candelă mică, înfiptă într​un perete la câţiva paşi în spatele lor. Umbrele
lor încreţite se împrăştiau sinistru pe perete. În întunecimea de smoală, Eliachim nu putea vedea
crăpăturile din stâncă. Luă un ciocan şi lovi în perete ascultând diferitele zgomote. Poate căpetenia se
înşela. Poate că vâna de calcar pe care o urmau ei continua în linie dreaptă. Dar, după mai multe sforţări,
Eliachim îşi dădu seama că tunelul va trebui să cotească mult spre stânga.
Aruncă ciocanul pe jos şi se ghemui în lumina palidă, odihnindu​şi fruntea în pumnul încleştat. În
tunel se aşternu tăcerea. Murmurul muncitorilor se opri, iar acum nu mai auzea decât răsuflarea greoaie a
fruntaşului. Aerul era umed, iar pielea îi era lipicioasă.
— Ce vreţi să facem acum, domnule?
Eliachim încercă să îşi amintească ultimele măsurători şi să socotească în mintea lui, însă istovirea
îl încetinea şi îl umplea de deznădejde.
— Nu ştiu – săpaţi în stânca mai moale, cred. Când se răsuci spre ieşire, se lovi zdravăn cu capul
de stânca ce forma tavanul în tunel.
— Dar, domnul meu, dacă urmăm vâna, nu ne vom îndepărta de celălalt tunel din nou?
Eliachim nu ştia unde se afla celălalt tunel. Aceasta era problema. După socotelile lui, cele două
tuneluri erau perfect aliniate la o distanţă de câţiva coţi. Dar de fapt tunelurile nu păreau să se potrivească
cu socotelile lui. Îşi frecă cucuiul din vârful capului şi se trase puţin îndărăt. Îşi lipi urechea de perete ca şi
un doctor curios pe pieptul unui om muribund şi ascultă în câteva locuri zgomotele de la celălalt capăt.
Dacă erau atât de aproape pe cât credea el, ar fi trebuit să simtă vibraţiile de la celălalt tunel, prin piatră.
Nu simţea însă nimic.
— Eşti sigur că sapă înspre noi? Întrebă el.
— Pot să mă uit să văd...
— Nu contează. Hai să dăm semnalele din nou. Vom asculta aici, apoi aici, unde sunt vinele mai
moi.
— Primul lucru mâine dimineaţă, vreţi să spuneţi?
— Nu, chiar acum! Cum altfel putem săpa?
— Dar e miezul nopţii...
— Nu​mi pasă!
— Dar va trebui să sune şofarul ca să ne anunţe când sunt gata să înceapă semnalele. Nu putem
sufla în şofar acum. Vom trezi întreaga cetate. Vor crede că se năpustesc asirienii.
Asirienii. Ei erau pricina pentru care el se apucase de această grozăvie. Eliachim se prăbuşi înfrânt
pe piatra rece.
— Nici nu​mi pot aduce aminte dacă e zi sau noapte.
Mai​marele lucrătorilor răsucea nerăbdător ciocanul în mână.
— Domnule, îmi puteţi spune să​mi văd de treaba mea, dar cred că ar trebui să mergeţi acasă şi să
vă odihniţi. Poate că lucrurile vor fi altfel mâine dimineaţă.
— Făcliile, strigă deodată Eliachim. Putem da semnalul cu făcliile în loc să sunăm din şofar.
Se strecură pe lângă el şi se târî prin tunel pe palme şi pe genunchi ca să împartă porunci.
— Trimite un om să fugă la celălalt capăt, să le spună să dea semnalul de două ori. Spune​le să
aprindă o făclie când sunt gata să înceapă şi să o stingă când au terminat. Noi vom face la fel. Ai înţeles?
Eliachim îşi şterse noroiul de pe genunchi şi se târî înapoi spre mai​marele lucrătorilor.
— Tu asculţi acolo, iar eu ascult aici, apoi vom schimba.
Sudoarea ce şiroia pe tovarăşul lui îmbibă tunica lui Eliachim în timp ce se aşezară la locurile lor,
lipiţi unul de celălalt, într​un loc în care nu se putea înghesui decât o singură persoană. Tavanul era la doar
câteva degete deasupra capului lui Eliachim, iar mirosul sărat al bărbatului îi făcea greaţă.
În cele din urmă, primiră de veste că va începe semnalul. Eliachim îşi lipi urechea de peretele
rece, care era umezit de respiraţia lui caldă, şi ascultă.
Nu se auzea nimic.
Privi faţa încruntată a lucrătorului ce îl privea ţintă, stând aproape lipit de el. Când semnalul se
încheie, bărbatul clătină din cap.
— E bine. Schimbăm locurile, porunci Eliachim.
În graba lui, Eliachim se lovi iarăşi cu capul de stânca tare şi icni de durere. Ascultând a doua oară
semnalele, ştia că dacă va închide ochii va adormi acolo, pe piatra rece. Era lipicios de sudoarea lui şi a
tovarăşului lui de lucru şi murdar din cap până​n picioare. După ce va încheia semnalele va merge acasă,
să se spele şi să doarmă. Era în zadar.
În cele din urmă, semnalul se încheie. Nu auzise nimic. Mai​marele lucrătorilor îi dădu ciocanul.
— Vreţi să porniţi domnia voastră semnalul sau eu?
— Dă​l tu. Eu ies afară să iau puţin aer. Se târî afară din tunel unde îşi lăsase schiţele, apoi se
sprijini de perete să se odihnească şi adormi îndată.
Când deschise ochii, lucrătorul, ghemuit lângă el, îl scutura ca să se trezească.
— Nu putem săpa până nu ne spuneţi unde, domnule. Nici ei nu au auzit semnalele la celălalt
capăt. Privind la măsurători vedea totul ca printr​o ceaţă deasă.
— Urmaţi vâna rocii mai moi.
— Dar asta înseamnă să...
— Atunci faceţi ce vreţi! Nu mai contează. Mă duc acasă să mă odihnesc puţin.

Hilchia stătea în pat, privind în întuneric, ascultând. Eliachim promise că se întoarce acasă la cină,
dar era aproape trecut de miezul nopţii şi el nu sosise încă. Încerca să nu îşi închipuie vreo prăbuşire în
tunel sau vreo altă nenorocire. Trecuseră luni la rând de când îi spusese lui Eliachim să o ia mai încet, dar
el nu făcuse decât să lucreze şi mai mult. Îşi săpa tunelul ca să​şi îngroape inima zdrobită.
Hilchia nu îşi mai putea aduce aminte când fusese ultima oară împreună cu Eliachim la Templu
sau când râsese sau zâmbise ultima oară. Deznădejdea lui era la fel de adâncă şi de întunecată ca şi
tunelul din munte. Taţii înstăriţi se înşiruiau mereu la uşa lui Hilchia, cu dorinţa să îşi căsătorească fiicele
cu Eliachim. Poate că inima lui s​ar vindeca mai repede dacă Hilchia i​ar aranja o căsătorie. Însă Eliachim
fusese atât de tulburat în ultima vreme, încât nu îndrăznea să​i aducă aminte de acest lucru.
În cele din urmă, Hilchia auzi uşa din faţă deschizându​se, apoi trântindu​se la loc. Se dădu jos din
pat, îmbrăcă grăbit o manta, apucă o candelă şi ieşi din odaie. După chipul lui Eliachim ştia că nu are
veşti bune.
— Ava, de ce eşti încă treaz?
— Îmi făceam griji pentru tine. Ai spus că vei fi acasă la cină.
— Da... ei bine, îmi pare rău. Cred că am uitat. Pierd şirul zilelor şi al nopţilor când sunt în tunel.
— Te​am aşteptat la masă şi suntem cu toţii îngrijoraţi din pricina ta.
Eliachim îşi dădu jos mantia murdară şi o lăsă să cadă la pământ.
— Nu ai nimic mai bun de făcut decât să te îngrijorezi din pricina mea? Ai două fete acum.
Îngrijeşte​te de ele.
Eliachim mirosea a sudoare râncedă. Părea istovit, dar umbla neostoit, împleticindu​se prin
veranda casei, privind de jur împrejur cu ochii înroşiţi.
— Uite, dacă vă pricinuiesc atâta îngrijorare şi necaz, poate că ar trebui să mă mut de​a binelea.
Atunci nu va mai conta când vin şi plec şi nu vei mai pierde nopţile din cauza mea.
— În cazul de faţă cu greu s​ar putea spune că tu locuieşti aici.
— Am mai vorbit despre asta, grăi el obosit. E slujba mea, ştii asta.
— Şi e slujba mea ca tată al tău să mă îngrijorez pentru tine.
Când Eliachim îşi frecă ochii, Hilchia văzu că mâinile îi tremurau.
— Îmi pare rău, ava. Poate că după ce voi termina tunelul ne vom putea odihni din nou.
— Se aude vreun zgomot de la celălalt capăt? Întrebă Hilchia, stânjenit.
— Nu. Nimic.
— Dar scurgerile de apă?
— Trebuie să fim pe​aproape! De aceea întârzii atât de mult. L-am măsurat tot din nou şi ar trebui
să le auzim deja! Nu mai înţeleg!
— N-am înţeles niciodată cum ai putea face două tuneluri înguste, şerpuite şi să se întâlnească.
— Parcă ai fi Şebna. El e încredinţat că nu voi reuşi, dar ştiu că sunt pe aproape. Ştiu asta!
Eliachim îşi strânse pumnii cu putere.
— Atunci de ce eşti aşa îngrijorat? Ar trebui să fii mulţumit.
Eliachim se opri din mers şi tot trupul i se încovoie.
— Regele Ezechia a primit de veste astăzi că au fost zăriţi asirieni în ţinutul Iudeei.
Inima lui Hilchia se opri în loc.
— Ne vor împresura?
— Nu încă, dar nu sunt semne bune.
— Iscodesc ţinutul Iudeei, unchiule Hilchia. Vocea venea din spatele lui, iar el sări în lături ca ars.
Ieruşa stătea în umbră, ţinându​şi mantia strâns în jurul ei. Arăta frumoasă în lumina palidă a candelei, cu
părul lung atârnând lejer pe umeri. Nu era de mirare că fiul lui era îndrăgostit lulea.
— Războiul din Samaria trebuie să se termine în curând, spuse ea. De aceea trimit iscoadele.
— Oh, Ieruşa. Eşti sigură? Întrebă Hilchia.
— Da, sunt sigură. Iscodesc următoarea ţintă pentru când se încheie războiul.
Hilchia îşi frângea mâinile.
— Dumnezeule al lui Avraam! E vremea ca poporul să strige spre Tine. Tora spune că uneori Cel
Sfânt trimite necazuri ca să ne trezească. Unii oameni strigă către El numai atunci, iar Tora spune şi că...
Hilchia se opri când zări chipul fiului lui. Era palid şi părea că se va prăbuşi la pământ.
— Eliachim, ce s​a întâmplat? Eşti bine?
— Trebuie să merg înapoi în tunel.
— Să mergi înapoi? E miezul nopţii. Nu se poate...
— Le​am spus să sape în stânca moale, dar ar trebui să meargă drept înainte! Eliachim ridică
mantia şi se strădui să şi​o aşeze pe umeri. Nu îşi mai putea stăpâni mâinile tremurânde. Înainte ca Hilchia
să​l poată opri, Eliachim ieşi în grabă pe uşă.
— Dumnezeule al lui Avraam, Te rog ajută​l. Când mai mănâncă? Când mai doarme? Ce pot să fac
pentru fiul meu? Se întoarse spre Ieruşa. Părea la fel de palidă şi de speriată ca şi Eliachim.
— Ieruşa, ce s​a întâmplat?
— Cum am putut crede că voi scăpa vreodată de ei? Întrebă ea. Iddina mă pândeşte, ştiu asta... şi
nu mai am unde să mă ascund!
Hilchia o luă în braţe şi o lăsă să îşi verse amarul. Dumnezeule al lui Avraam... ce se va întâmpla
cu ei toţi?

33

Regele Ezechia şedea în jilţul lui, ţinând sfatul după rânduială, dar înăuntrul lui, credinţa şi
necredinţa se luptau ca două oşti într​o luptă pe viaţă şi pe moarte. Soldaţii asirieni fuseseră văzuţi în
ţinutul Iudeei, iar Ezechia ştia că are de​a face cu unul dintre cele mai mari necazuri din domnia sa. În
curtea palatului nu se mai simţea nici​o adiere de vânt. Ramurile nu fremătau, păsările nu cântau de parcă
natura ar fi împietrit în chinul aşteptării. Zgomotul ciocanelor răsuna pe străzile unde lucrătorii munceau
să isprăvească zidurile din jurul cetăţii regale şi a fortăreţei militare. Zgomotul acela răsuna precum
berbecii de fier ai asirienilor care dărâmau zidurile Samariei înspre miazănoapte. Când scribul anunţă
sosirea lui Ionadab, Ezechia cunoştea dinainte pricina cu care venise.
— Majestate, războiul din Samaria s​a încheiat, spuse Ionadab. Tocmai am primit de veste că
cetatea a fost cucerită de asirieni cu trei zile în urmă.
În tăcerea ce umplea sala tronului, Ezechia fu năpădit de o tristeţe copleşitoare. Israelul fusese
răpus. Tot ţinutul care aparţinuse odată celor zece seminţii de la miazănoapte era cucerit. Cum puteau să
piară toţi acei urmaşi ai lui Avraam care fuseseră odată atât de numeroşi ca stelele cerului?
— Era de aşteptat, spuse Ionadab. Nimeni nu i​a învins vreodată pe asirieni. Samaria le​a ţinut piept
cu străşnicie timp de trei ani, însă locuitorii care au mai rămas aproape că au murit de foame în ultimele
zile. Au sfârşit prin a se mânca unii pe alţii.
— Cum a ajuns vestea până aici? mormăi Şebna.
— Asirienii vor să se asigure că fiecare om din Iuda aude despre toate acestea, spuse Ionadab.
Face parte din planul lor să insufle groaza în duşmanii lor, şi aceştia să capituleze. Asirienii sunt pricepuţi
la asta. Vor ţine câteva dintre victimele lor în viaţă până când vor ajunge în următoarea cetate. Vor trage în
ţeapă aceste biete suflete în apropierea zidurilor şi le vor lăsa acolo să moară. Îţi poţi închipui ce
înfiorător este aceasta pentru oamenii care privesc din spatele zidurilor?
— Da, şi dacă Iuda va fi următoarea lor ţintă, acei prizonieri israeliţi ne vor aduce aminte că
Israelul a fost întotdeauna mai mare şi mai puternic decât poporul nostru. Ezechia îşi şterse faţa.
— Mai e şi altceva, Ionadab?
— Asirienii îi vor duce în robie pe cei care supravieţuiesc. Pe când vor sfârşi, nu va mai rămâne
niciun israelit în ţară. Va fi ca şi cum vor dispărea de pe faţa pământului.
Ezechia simţi un tremur rece. Isaia profeţise despre lucrurile acestea în primul an al domniei lui.
Se întreba acum dacă, al şaptelea an al domniei lui, va fi şi ultimul.
— Ştie cineva unde vor ataca asirienii în continuare? Întrebă el.
— Nu, Majestate. Se pare că nimeni nu ştie.
Ezechia trase aer în piept şi privi încruntat spre cei doi bărbaţi.
 — Folosiţi semnalele de foc să​mi daţi de veste despre înaintarea asirienilor. Vreau să aflu de
îndată ce vor porni la luptă. După cum văd, avem doar două căi: să ne supunem şi să devenim robii
Asiriei din nou sau să găsim nişte aliaţi şi să ne pregătim de luptă.
Şebna îşi rodea unghiile cu furie.
— Orice veţi hotărî să faceţi, ar fi bine să faceţi repede. Odată ce asirienii ne trec hotarul, va fi
prea târziu să mai plătim tribut.
— Ar fi bine să strângem aliaţii şi oştile îndată, spuse Ionadab.
— Suntem pregătiţi de luptă, Ionadab?
— Nu atât de bine pe cât aş dori. Ne va mai lua timp să încheiem fortificaţiile şi să ne pregătim
oştile. Dar este vorba de ţara noastră, Majestate. Bărbaţii din Iuda vor lupta cu mult zel să​şi scape ţara din
mâinile lor.
Şebna privea în podea şi clătina din cap.
— Dragostea lor pentru pământ nu va fi niciodată îndeajuns. Suntem un popor de ţărani şi de
meşteşugari, pe când asirienii sunt războinici pricepuţi. Fără aliaţi, suntem sortiţi pieirii, căci asirienii sunt
de o sută de ori mai mulţi decât noi.
— Este robia mai bună decât nimicirea? se întrebă Ezechia cu glas tare. Oare bărbaţii din Iuda ar
prefera mai degrabă să trăiască, să muncească pe câmpul lor pentru nişte stăpâni străini pentru tot restul
vieţii lor?
— Ştiind că nu au de ales, cred că asta ar face, spuse Şebna.
— Nu! Numai laşii ar alege să se supună, spuse Ionadab. Am fost mai puţini la număr şi când i​am
înfrânt pe filisteni. Ar trebui să luptăm pentru ceea ce ne aparţine de drept.
Ezechia îi privi îndelung pe cei doi bărbaţi.
— Nu eu trebuie să iau hotărârea asta, spuse el în cele din urmă. E hotărârea lui Iahve. Nu voi face
nimic până nu ştiu care este voia Lui. Găsiţi​l pe rabi Isaia. Rugaţi​l să îl întrebe pe Iahve ce să fac.
Spuneţi​i că voi face tot ce va spune El.
Şebna se trânti în jilţul lui şi îşi pironi privirea în pământ. Ionadab înmărmuri.
— Nu ar trebui să mobilizăm trupele, doar în caz că...?
— Nu, până nu voi avea o stare de vorbă cu Isaia. Dar între timp, ne putem ruga. Spune​le preoţilor
şi leviţilor să rânduiască o slujbă deosebită la Templu. Apoi, chemaţi​l pe Eliachim. Acum avem mare
nevoie de rezerva de apă.

Şofarul răsună, vestind începerea slujbei la Templu. Eliachim stătea ghemuit la capătul tunelului
dinspre miazăzi, ascultând în zadar vreun sunet din celălalt capăt. Când un sol îi aduse vestea, îi trimise la
casele lor pe toţi lucrătorii, iar el se grăbi spre casă să​şi schimbe straiele. Maaca îl întâmpină în uşă.
— Ce se întâmplă, Eliachim? De ce sună şofarul?
— E o adunare deosebită la Templu.
— Dar de ce să vă cheme acum, în toiul zilei?
Samaria trebuie să se fi prăbuşit. Nu putea fi altă pricină. Ieruşa şi Maaca vor afla în cele din
urmă, însă Eliachim nu dorea ca el să le dea această veste. Trecu pe lângă Maaca.
— Nu ştiu. Am fost în tunel toată dimineaţa. Iartă​mă, dar trebuie să mă pregătesc.
Eliachim se scăldă în mikveh, apoi îşi luă straie curate. Pe când trecea grăbit prin curte, auzi glasul
îngrozit al Ieruşei, de sus de la fereastra deschisă.
— Îmi iau nişte merinde şi apă şi plec! Nu mai rămân în Ierusalim, Maaca. Nu mai rămân!
— Nu putem pleca, mai ales după tot ce a făcut unchiul Hilchia pentru noi! grăi Maaca. Mai mult,
unde să mergem?
— Îl vom căuta pe unchiul Saul şi vom sta cu el.
— Dar dacă Eliachim nu l​a găsit, cum îl vom putea găsi noi?
— Nu ştiu! Nu​mi pasă! Trebuie să plecăm de aici!
— Dar suntem în siguranţă în spatele zidurilor cetăţii...
— Nu, nu suntem! Asirienii se pot căţăra cu uşurinţă pe ziduri. I-am văzut făcând asta!
Eliachim primi cuvintele ca pe un cuţit ce i se răsucea în stomac. Suspină adânc şi se rezemă de
zidul casei.
— Maaca, i​am văzut atacând ziduri mult mai groase ca ale Ierusalimului. Am fost martoră la toate
grozăviile pe care le fac odată ce dărâmă acele ziduri. Mi​a fost milă de oamenii care au fost prinşi
înăuntru şi nu vreau să ajung ca unul dintre ei! Nu vreau!
Eliachim simţi o mână ce îl atinse pe umăr.
— Eşti gata să mergem, fiule? Îl întrebă tatăl lui. Eliachim încuviinţă. Nu mai voia să audă nimic
din toate acestea.
Se alăturară mulţimii care stătea înaintea Templului, aşteptând cu nerăbdare cuvântarea regelui.
Când Ezechia se urcă pe piedestal, murmurul încetă.
— În urmă cu trei zile, Samaria a căzut în mâinile asirienilor. Vocea lui puternică era cutezătoare
şi stătea cu umerii drepţi şi cu capul semeţ. Trebuie să ne aducem aminte de fraţii noştri şi să ne rugăm
pentru ei. Şi trebuie să ne rugăm şi pentru noi.
În timp ce Eliachim se închina în curte, un singur gând îi copleşea mintea: tunelul lui nu era gata.
Trecuseră opt luni de când începuse să sape şi, după socotelile lui, trebuia să fie spre sfârşite. Dar spre
sfârşite nu era îndeajuns. Lunile de săpat se vor risipi în vânt. Asirienii vor câştiga din nou.
În curtea Templului, preoţii înălţau mâinile spre cer şi cereau ajutorul lui Iahve, însă Eliachim era
prea speriat ca să se poată ruga. Mintea lui rătăcea fără încetare, încercând să​şi dea seama unde greşise şi
cum ar putea face ca tunelurile să se întâlnească.
 Preoţii jertfeau animalele, iar Eliachim se ridică împreună cu ceilalţi bărbaţi şi se adunară în jurul
altarului. Nu mai auzea cuvintele preoţilor, ci se silea deznădăjduit să​şi aducă aminte ultimele măsurători
ale tunelurilor şi să numere câţi coţi mai aveau de săpat. Încă o dată îşi puse întrebarea care îl bântuise zi
şi noapte: de ce nu auzeau semnalele?
Focul se înălţa spre cer şi leviţii începeau cântecele de laudă la adresa lui Iahve: „Voi cânta
puterea Ta, dis​de-dimineaţă voi lăuda bunătatea Ta, căci Tu eşti un turn de scăpare pentru mine, un loc
de adăpost în ziua necazului meu.”
Înainte ca Eliachim să​şi vină în fire, slujba se sfârşi. Cum putea ca acea slujbă lungă să fi trecut
atât de repede încât să nu fi auzit niciun cuvânt? Pe când bărbaţii se înghesuiau pe porţile Templului să
meargă acasă, îl cuprinse un fior de disperare. Regele Ezechia cu siguranţă va întreba de lucrările la tunel.
Timpul se scurse, iar planul lui Eliachim eşuase.
Uitând de tatăl lui, Eliachim se îmbulzi prin mulţimea care înainta greoi, împingându​i pe oameni
la o parte. Ieşind pe porţile Templului, fugi pe străzi spre cortul mai​marelui lucrătorilor, la tunelul dinspre
miazăzi. Ajunse primul acolo şi, când îşi dădu seama că lucrul încetase pentru ca oamenii să ia parte la
slujbă, luă un ciocan şi o daltă şi se târî jos pe canal să înceapă să sape. Apoi, îşi aduse aminte că trebuia
să​şi facă socotelile înainte de a se înfăţişa înaintea regelui şi aruncă uneltele şi o luă grăbit înapoi la cort.
Stând aplecat deasupra sulurilor în zăduful cortului, sudoarea îi şiroia pe frunte şi în jos, pe grumaz.
Apoi, îi auzi pe muncitori întorcându​se la lucrul lor şi zgomotul uneltelor începu din nou. După
câteva minute, Eliachim auzi paşi apropiindu​se. Îşi şterse sudoarea de pe frunte şi îşi ridică privirea.
— A sosit un trimis de la palat, domnul meu. Regele Ezechia vrea să vă vadă îndată.

— Ce spui? Că nu​l poţi găsi pe Isaia? Întrebă Ezechia, zgâindu​se la solul lui ca şi când ar fi înţeles
greşit.
— Casa învăţătorului e goală, Majestate. Vecinii lui spun că a plecat de acasă acum o săptămână şi
jumătate.
— Şi nimeni nu ştie unde s​a dus? Întrebă Şebna.
— Nimeni, domnule. Dar vom continua să​l căutăm.
Ezechia suspină adânc. Nu mai era timp să îl aştepte pe profet, trebuia să ia o hotărâre. Ar fi vrut
să facă ceva în mijlocul acestei strâmtorări, să împartă porunci în loc să stea şi să​l aştepte pe Isaia. Dar
dorea să afle mai întâi voia lui Iahve. Se întreba dacă profetul plecase fiindcă aflase că Iuda va fi
împresurată. În acele clipe îl simţea pe Iahve foarte departe.
— Trebuie să​l găsiţi pe Isaia! spuse Ezechia, încleştându​şi pumnii. Cineva trebuie să ştie unde
este. Sporiţi căutările. E important, am nevoie de el.
În vreme ce Ezechia se frământa gândindu​se ce să facă mai departe, meşterul zidar se înfăţişă
înaintea lui. Eliachim intră cu capul plecat şi cu umerii atârnând greoi înainte. Încrederea sfidătoare pe
care o arătase când îşi dezvăluise pentru prima dată planul pentru tunel se spulberase de pe chipul lui.
Înainte ca să întrebe, Ezechia ştia că tunelul nu era gata. Neliniştea se cuibări înăuntrul lui.
— Bănuiesc că ai auzit vestea despre Samaria, îi spuse el lui Eliachim. Aş dori să ne spui cum
stăm cu lucrările de la tunel.
Eliachim înghiţi în sec.
— După socotelile mele, cele două tuneluri sunt la câţiva coţi depărtare.
Şebna se aplecă înainte.
— Lucrătorii au auzit semnalele din cealaltă parte?
— Păi, nu... încă nu le​am auzit, dar...
— Atunci această unire dintre cele două tuneluri despre care ne vorbeşti este numai o bănuială.
— Avem toate semnele că...
Şebna aproape începu să strige:
— Ne poţi garanta că vom avea un sistem de apă pe care să​l putem folosi în următoarele câteva
zile sau nu?
— Nu. Nu pot.
Şebna îşi pocni încheieturile.
— Nemaipomenit! Asirienii nu numai că vor folosi rezerva noastră de apă, dar poate că vor
termina de săpat tunelul în locul nostru. Le​ai oferit o intrare bună în cetate, aşa că nu vor mai avea nevoie
de berbecii de fier!
— Lasă​l să încheie, Şebna, spuse Ezechia. Eliachim, cât crezi că va mai dura?
Eliachim oftă şi îşi netezi părul cârlionţat.
— Majestate, sunt sigur că suntem foarte aproape. Am aşteptat ca tunelurile să se întâlnească de
mai bine de o săptămână. Mai trebuie câteva zile şi...
— Şi asirienii îşi vor aşeza tabăra şi te vor ajuta să sapi! Încheie Şebna. Mai mult, ştii măcar dacă
tunelurile sunt în linie dreaptă? Cum ştii dacă se vor întâlni? Poate că au trecut deja unul de celălalt!
Şebna dădea din mâini, fluturându​le pe dinaintea lui Eliachim.
— Destul, Şebna! Îl opri Ezechia.
— Să​mi fie cu iertare, domnul meu. Se aşeză din nou cu picioarele încrucişate.
Eliachim privea ţintă în podea.
— Eliachim, presupunând că vei uni tunelurile mâine sau poimâine, spuse Ezechia, cât timp ne va
lua până când vom putea folosi tunelul?
— Noul iaz al Siloanului este gata deja. Am putea probabil să începem de îndată să oprim apa ce
curgea în vechiul apeduct.
— Problema este că nu putem ascunde izvorul până când nu e gata tunelul, nu​i aşa?
 — Da, Majestate.
— Şi dacă nu va fi gata în următoarele două zile, continuă Ezechia, nu vom mai avea timp să îl
ascundem aşa cum trebuie. Şebna are dreptate. Asirienii vor ajunge aici şi ne vor ajuta să săpăm. Îl văzu
pe Eliachim închizând ochii şi lăsându​se păgubaş. Acum, în următoarele două zile, am putea să săpăm
sperând ca tunelurile să se întâlnească sau putem petrece acest timp ascunzând toate urmele planului
nostru încheiat pe jumătate. Şebna, tu ce spui?
— Nu sunt omul căruia îi place să mizeze, Majestate. Haideţi să uităm de tunel şi să ne pregătim
de luptă.
— Eliachim, tu ce crezi?
— Cele două tuneluri ar fi trebuit să se unească până acum, murmură el. Nu ştiu de ce nu s​a
întâmplat nimic încă. Eu... eu nu mai pot da alt sfat.
Ezechia se simţea sfâşiat în două părţi. Aveau nevoie disperată de apă dacă asirienii vor împresura
cetatea, dar oare putea să lase ca vrăjmaşul să găsească tunelul neîncheiat?
Tânjea din nou ca Isaia să fie aici şi să​i spună care este voia lui Iahve. Dar profetul nu era acum
aici. Ezechia trebuia să ia o hotărâre.
— Mergeţi înapoi şi continuaţi săpăturile, spuse Ezechia în cele din urmă. Vă voi da de veste dacă
mă răzgândesc.
Şebna se năpusti furios şi deznădăjduit înapoi în iatacul lui. Regele Ezechia făcea o greşeală
îngrozitoare. Le va lua muncitorilor zile întregi să ascundă toate urmele de la tunelurile începute, însă, în
loc să le poruncească să înceapă acest lucru imediat, Ezechia le îngăduise să continue să sape în zadar. Ce
risipă groaznică de timp preţios! Tunelurile nu se vor întâlni niciodată. Regele ar fi trebuit să asculte
sfatul lui Şebna şi să redeschidă canalul de apă. Cel puţin acel plan ar fi fost gata până acum. Lui Şebna i
se părea că regele şovăie în mijlocul strâmtorării ce se abătea peste cetate, nefiind în stare sau nedorind să
ia o hotărâre. Ezechia îl dezamăgise profund şi pentru prima dată de când îl cunoştea, Şebna ar fi vrut să
se îndepărteze de rege şi să rămână singur. Însă când deschise uşa odăii lui, prinţul Ghedalia şi bătrânii
din Lachiş îl aşteptau.
— Vrem să ne adunăm la sfat cu regele, spuse Ghedalia în pripă.
Şebna îşi încrucişă braţele la piept.
— Pentru ce?
— Cu siguranţă ai auzit veştile, Şebna. Samaria a fost înfrântă, iar noi s​ar putea să fim
următoarele victime. Trânti un înscris în braţele lui Şebna. Prin rugămintea aceasta cerem regelui să
trimită tribut până când nu vom fi şterşi de pe faţa pământului ca şi fraţii noştri din miazănoapte.
— Cum aţi ajuns la Ierusalim atât de repede?
— Vestea s​a răspândit peste tot în Iuda şi au fost văzute iscoade ale asirienilor peste tot în ţinutul
nostru. Nu am aşteptat să fim nimiciţi. Am hotărât să venim cu rugămintea noastră de îndată. S-a
întâmplat să ajungem la timp să auzim veştile. Ei bine, primim intrare la rege sau nu?
— Ar fi o pierdere de timp. Rugămintea voastră nu va cântări în niciun fel. Şebna i​o înmână
înapoi lui Ghedalia.
— Tu nu te​ai săturat de el încă? urlă Ghedalia. Nu vezi că fratele meu nu este potrivit să
cârmuiască ţara?
Şebna recunoscu de pe feţele mânioase ale bătrânilor că ei îl sprijineau pe prinţ. După nehotărârea
lui Ezechia de azi dimineaţă, Şebna se întreba dacă nu cumva ei au dreptate. În vreme ce Ghedalia dorea
să pună la cale o răscoală, Şebna nu vroia să aibă martori care să afle că lua parte la acest complot.
— Voi face tot ce îmi stă în putinţă ca regele să primească cererea voastră. Acum, dacămai ai ceva
de vorbit cu mine, Ghedalia, va trebui să o facem între patru ochi.
— Oh, termină cu jocurile tale prosteşti. Cu toţii ştim că te​ai scârbit de Ezechia la fel ca şi noi toţi.
— Greşeşti.
— Serios? Atunci de ce ai lucrat până în miez de noapte, nopţi la rând, la planuri de a plăti bir
asirienilor şi de a face înţelegeri cu alte popoare vecine?
Şebna se cutremură la gândul că era urmărit.
— Am întocmit acele înscrisuri doar în caz că regele va hotărî să le folosească. Nu am de gând să
le duc la îndeplinire eu însumi.
Ghedalia se întoarse spre bătrânii cetăţii.
— Aţi face bine să mă lăsaţi să vorbesc cu el între patru ochi. E chiar îndărătnic.
Bărbaţii ieşiră din odaie cârtind nemulţumiţi.
— Ei bine, spuse Ghedalia când rămaseră singuri, putem să lăsăm deoparte toată treaba cu
credincioşia şi să vorbim lucruri serioase?
— Depinde. Ce vrei, de fapt, de la mine?
— Am crezut că eşti ager la minte, Şebna. Dar dacă vrei să te lămuresc, asta voi face.
Începu să strige, iar Şebna se dădu în lături.
— Mai e puţin şi vom fi cotropiţi de unul dintre cele mai puternice popoare de pe pământ, din
pricină că Ezechia a devenit un fanatic religios şi nu mai trimite tribut. Oricărui rege nu i​ar mai rămâne
decât un singur lucru – fie să trimită tributul împreună cu iertăciunile umile sau să găsească nişte aliaţi
foarte puternici cât de repede.
— Asta l​am sfătuit să facă. Mai bine spus, l​am implorat să facă asta.
— Dar nu ascultă, nu​i aşa? Chiar şi sfetnicii lui de război îl sfătuiesc să se suie la luptă, dar
ascultă? Ţi​am spus, nu e în stare să cârmuiască ţara!
— Dacă mai aduci o astfel de acuză, jur că voi...
— Atunci ce aşteaptă? Vrea să fie şters de pe faţa pământului?
 Şebna şovăi, nevrând să descopere pricina pentru care Ezechia stătea în aşteptare. Şebna ştia că
regele e un conducător foarte priceput, chiar dacă nu era întotdeauna de acord cu hotărârile lui. Se
săturase de acuzele pe care le aducea prinţul.
— Regele Ezechia îi cere sfatul Dumnezeului lui în fiecare hotărâre pe care vrea să o ia. Îl
aşteaptă pe Isaia ca să​i spună ce vrea Iahve să facă.
Chiar rostind aceste cuvinte, Şebna îşi dădea seama de nerozia hotărârii pe care o luase Ezechia.
Niciun dumnezeu nu​i va răspunde, nici nu​i va veni în ajutor. Regele nu avea dreptul să primejduiască
viitorul poporului, crezând într​o legendă.
Ghedalia împroşcă un şir de blesteme.
— Dar cine conduce poporul acesta? Ezechia sau Isaia? Şi dacă se presupune că tu eşti mai​marele
sfetnicilor, de ce nesocoteşte sfatul tău şi caută pe altcineva?
De data aceasta, cuvintele lui Ghedalia îşi atinseră ţinta. Ezechia ignorase sfaturile lui Şebna de
săptămâni întregi şi nici​o rugăminte nu​l făcuse să​şi schimbe părerea. Chiar şi în dimineaţa aceasta regele
ceruse sfatul lui Şebna pentru tunel, apoi totodată îl nesocotise. Totuşi, Ezechia n​ar ignora sfatul lui Isaia.
Şebna simţea cum furia şi deznădejdea îi otrăveau întreaga fiinţă.
— Ce mă sfătuieşti, Ghedalia?
— Nu este doar sfatul meu. Toţi bătrânii cetăţii sunt de acord şi chiar şi unii dintre mai​marii
oştilor. Dacă regele nu va da ascultare judecăţii înţelepte, atunci va trebui să alegem un alt rege.
Şebna se întoarse cu spatele la Ghedalia şi aruncă o privire pe fereastra deschisă spre cadranul
soarelui adus de Ahaz. Era măcinat de amărăciune şi de ranchiună şi pentru prima dată în viaţă părea că
nu gândeşte limpede.
— Îl veţi omorî? spuse el în cele din urmă.
— Nu aş putea niciodată să​mi omor propriul frate, rosti Ghedalia cu o voce lunecoasă ca uleiul de
măsline. Şebna ştia că minte.
— Cine vor aceşti bătrâni să fie noul rege? spuse el mâhnit.
— Mai întâi, ca rege al lui Iuda, aş face întocmai cum ne​ai sfătuit tu, Şebna – să trimit tribut
Asiriei ca să oprim o nenorocire care atârnă peste ţara noastră. Spre deosebire de fratele meu, eu aş lua
sfatul tău foarte în serios. Îţi cer să slujeşti ca dregător al palatului.
Şebna amuţi. Îl ura pe Ghedalia. Prinţul era un trădător însetat după putere, dar avea şi dreptate.
Poporul va fi nimicit dacă Ezechia nu va face nimic. Prietenia şi credincioşia lui pentru Ezechia dura de
mai bine de douăzeci de ani. Îl cinstea foarte mult pe rege pentru cinstea şi dârzenia lui, virtuţi pe care nu
le​ar găsi la Ghedalia. Însă ranchiuna pe care o simţea fiindcă sfatul lui nu fusese luat în seamă în ultimele
luni făcuse ca relaţia lor să slăbească. Era înfuriat la culme fiindcă Ezechia, în vreme de mare necaz
pentru popor, căuta sfatul lui Isaia.
Şebna ştia ce va urma dacă îl sprijinea pe Ghedalia şi dacă înţelegerea lor nu va izbândi. Însă ştia,
de asemenea, ce va urma dacă va rămâne credincios lui Ezechia şi planul lui va aduce roade. Trebuia doar
să pună rămăşag pe care frate va câştiga – sau să hotărască pentru care frate vrea să moară. Se simţea
prins în capcană.
— Eşti cu noi sau nu? Întrebă Ghedalia.
— Când va avea loc?
— Nu sunt atât de nerod încât să​ţi spun totul, până când nu ştiu de partea cui eşti.
— Am nevoie de timp să mă hotărăsc. Singura cale prin care Şebna ar putea scăpa de această
capcană era să îl găsească pe Isaia şi să spere ca sfatul profetului să​l îndemne, în cele din urmă, pe
Ezechia să se hotărască.
— Şovăieşti! spuse Ghedalia.
— Nu! Tu îmi ceri să​mi pun viaţa în primejdie! Îţi voi spune hotărârea mea mâine. Nu mai
devreme.
— Nu putem aştepta atât.
— Dacă vreţi sprijinul meu, va trebui să aşteptaţi. Acum, afară cu voi!

34

Eliachim părăsi palatul şi coborî dealul, ameţit de remuşcare şi de deznădejde. Văzuse nerăbdarea
şi dezamăgirea de pe faţa lui Ezechia şi ştia că era doar vina lui. Fusese atât de sigur că va putea face ceea
ce părea a fi cu neputinţă. Acum era înfrânt. Regele îi spusese să continue săpăturile, dar ce rost mai
avea? Eliachim ştia că cele două tuneluri nu se vor întâlni.
Trecând pe sub Poarta Apelor şi coborând pe povârnişul abrupt spre izvor, văzu frumoasa vale a
Chedronului întinzându​se înaintea lui. Însă, în locul parcelelor de grădini şi a pâlcurilor de măslini,
Eliachim zări mii de asirieni tropotind pământul sub carele lor, umplând izvorul cu sânge. Simţind o
durere mistuitoare în stomac, se îndreptă spre intrarea în tunel unde îl găsi pe mai​marele lucrătorilor.
— Va trebui să măsor tunelul din nou, îi spuse Eliachim. Trebuie să ne fi abătut de la drum cumva
şi va trebui să ne întoarcem înapoi la drumul drept.
Eliachim încercă să pară încrezător, însă orice ar încerca, ar fi ca şi cum ar căuta acul în carul cu
fân. Părea în zadar să continue să sape, însă nu ştia ce altceva să facă decât să asculte porunca regelui.
— Spune​le lucrătorilor să se oprească. Trimite​i afară, ca să nu​mi stea în cale. Am nevoie de loc ca
să măsor bine.
— Chiar şi pe bărbatul care sapă la capăt, domnul meu?
— Da. Şi scoate toate făcliile afară ca să se păstreze aerul. Devine sufocant aici. Nu am nevoie
decât de o candelă.
Lucrătorul dădu din umeri.
— Cum spuneţi domnia voastră. Sunteţi cârmuitorul nostru.
Eliachim se aşeză să aştepte, tânjind să nu fi fost niciodată cârmuitorul lor. După ce ieşiră toţi
muncitorii, Eliachim se strecură cu grijă în tunel, remăsură cu grijă, asemuind măsurătorile cu cele din
schiţele lui „Calea curbată a crăpăturii era probabil cea care îngreuia toată lucrarea. Ocolul uriaş pe care îl
făcuse ca să nu ajungă la mormintele regilor îl îndepărtase de celălalt capăt. Şi​ar fi dorit de sute de ori să
fi săpat tunelul drept în loc să fi săpat după urma crăpăturilor.
Stând chircit în întunecimea care îl apăsa şi îl sufoca, ştia că nu va găsi nici​o greşeală în socoteli.
Greşeala lui era trufia, încrederea oarbă în sine, hrănită de ură. Îngâmfarea îl făcuse să creadă că va putea
săpa două tuneluri de la capete diferite care să se întâlnească la mijloc. Răzbunarea îl împinse să se
înhame la această faptă de vitejie de neînchipuit. Era un nerod îngâmfat.
Cuprins de disperare, Eliachim înaintă încet în tunelul întunecos şi înăbuşitor şi măsură cu grijă,
trăgând după el candela şi desenele. Cum tavanul era tot mai jos, îşi afundă capul între umeri şi începu să
se târască pe coate şi pe genunchi pe ultimii câţiva coţi până ce tunelul se termină deodată în faţa unui
perete de stâncă. Se ghemui în tunelul înalt de aproape trei picioare [cca 1 m] şi lat numai cât umerii lui,
fiind înconjurat din trei părţi de stâncă solidă. O stâncă de neclintit şi de nepătruns. Până la urmă nu
săpase un tunel, ci un mormânt – asemeni gropilor în care erau înmormântaţi oamenii din Ierusalim. Era
înfrânt.
— NU! strigă el. Pereţii întunecaţi înghiţeau sunetul glasului lui şi se strângeau tot mai mult în
jurul lui. NU! NU! NU!
Izbi cu pumnii în peretele tăcut şi colţuros şi se juli până la carne vie.
— Unde eşti, tunel blestemat? striga el apucând pietrele şi încercând să le smulgă din perete. Vrei
ca ei să câştige? Acei sălbatici vor câştiga din nou! Unde eşti?
Piatra crestată îi jupuia pielea, dar el nu simţea durerea, ci lovea peretele fără oprire. În cele din
urmă, se prăbuşi la pământ, istovit şi înfrânt. Pieptul îi zvâcnea de la sforţare şi simţea gustul amar al
înfrângerii. Zăcea închis în propriul lui mormânt.
Privind la tavan, îi părea că pereţii întunecaţi şi nesimţitori se coborau încet spre el. Locul unde
şedea întins părea că se strânge tot mai mult. În scurtă vreme, pereţii îl vor strivi.
Inima îi bătea sălbatic, iar spaima îi creştea. Plămânii tânjeau să răsufle. Simţea că se sufocă.
Trebuia să iasă afară! Pereţii se micşorau! Tunelul nu mai avea aer!
Smuci candela şi stinse flacăra. Numai atunci Eliachim îşi dădu seama de greşeala pe care o
făcuse. Începu să urle de groază, cufundat în întunericul de nepătruns.
— Ajutor!
Pereţii îi înghiţeau strigătele. Încercă să se sprijine pe picioare, dar se izbi de stânca rece şi tare în
toate părţile. Bâjbâi în întuneric ca un om orb, lovindu​şi capul de stâncă, pipăind pereţii ca să găsească
ieşirea. Nu o mai putea găsi. Era îngropat de viu.
— Oh, Dumnezeule! Ajută​mă!
În cele din urmă, Eliachim găsi ieşirea şi se căţără spre capătul tunelului târându​se cu faţa la
pământ. Gura îi era plină de noroi, iar gâtul şi plămânii îi tânjeau să respire. Când tunelul se lărgi, izbuti
să se ridice în picioare. Se sprijinea cu greutate pe picioarele tremurânde. i se tăia răsuflarea. Simţea încă
tavanul care îl strivea şi pereţii care îl îngrădeau. În orice clipă ar putea fi strivit sub greutatea de
neînchipuit a stâncilor.
Eliachim se împletici înainte prin beznă cu braţele întinse. Însă ocolişurile bruşte şi cotiturile în
unghi drept ale tunelului păreau că se ivesc mereu în calea lui, iar el se lovea de pereţii de piatră, parcă la
nesfârşit.
— Să mă ajute cineva!
Bâjbâi înainte, într​o orbire care​l scotea din minţi, căutând ieşirea, însă negăsind niciuna. Nu mai
era într​un tunel, ci într​un labirint nesfârşit şi fără ieşire. Nu mai putea răsufla. Cu siguranţă va pieri. Îşi
săpase propriul mormânt.
— Oh, Iahve! strigă el. NU!
Deodată Eliachim se împiedică şi căzu cu capul înainte. Apa rece şi murdară îi împroşcă faţa, apoi
îl împrejmui şi îl înghiţi cu totul. Atingerea bruscă de gheaţă îl făcu să îşi vină în fire. Se sili să se ridice
pe genunchi, tuşind şi înecându​se, încercând să răsufle. Acum ştia unde este – se împiedicase de digul
care stăvilea izvorul de apă şi căzuse cu faţa în vechiul iaz al iebusiţilor. Ieşi din apă, se propti de perete şi
vărsă. Când stomacul i se domoli, Eliachim rămase îngenuncheat lângă iaz pentru multă vreme, respirând
aer cu nesaţ, aşteptând ca spaima să i se potolească. Deşi tremura, încercă să se spele de vărsat şi de
sânge, apoi se ridică încetişor şi păşi clătinându​se spre lumina orbitoare a soarelui.
Mai​marele lucrătorilor şi muncitorii care stăteau în apropiere amuţiră când Eliachim ieşi din tunel,
cu apa şiroind de pe el. Văzându​i cum îl priveau iscoditor, îşi dădu seama că nu însemnase locul unde
trebuiau să sape. Nici măcar nu avea la el desenele şi măsurătorile. Se întoarse şi se îndreptă cu paşii
împleticiţi înapoi spre tunel, însă, când îşi aduse aminte de spaima îngrozitoare prin care trecuse, ştiu că
n​ar mai putea niciodată să se târască înăuntru. Eliachim se întoarse spre oamenii care​l aşteptau. Fierea îi
ardea gâtul, iar mâinile sângerânde îl dureau. Bărbaţii îl priveau curioşi, zgâindu​se la el. Înghiţi în sec,
neştiind dacă poate să îngaime ceva şi îşi trase mâinile la spate, ca să îşi ascundă sângele ce i se scurgea
din carnea jupuită.
— Nu e... aăă... nu e nevoie să schimbăm direcţia. Doar... aăă... săpaţi tot înainte până când...
aăă... până când vom încerca semnalele din nou.
Căpetenia lucrătorilor păşi cutezător spre el.
 — Sunteţi bine, domnule?
— Da, răspunse Eliachim pripit. Da... aăă... da, sunt bine. Se trase îndărăt.
— Dar, domnule, sunteţi...
— Mă găsiţi la celălalt tunel dacă aveţi nevoie de mine. Eliachim continuă să se depărteze de ei.
Nimeni nu se urni. Oare de ce se holbau la el?
— Nu mai pierdeţi vremea! strigă el. Mergeţi înapoi la muncă!
Eliachim o luă la vale, trecu prin poarta joasă şi prin noua cetate unde iazul gol al Siloamului
însemna intrarea în celălalt tunel. Rămase în cortul mai​marelui lucrătorilor întreaga zi până spre înserat,
fără să mănânce nimic, abia îngăimând câteva vorbe, împietrit de înfrângere şi de vină. Picioarele îi
tremurau de multă vreme şi refuză să se mai strecoare în vreunul dintre tuneluri ca să asculte semnalele.
— Auziţi la fel de bine ca şi mine, bombăni el, când lucrătorii îl întrebară. Aştepta să se întoarcă
acasă, măcar după ora cinei ca să nu dea ochii cu Ieruşa. Cum putea da ochii cu ea acum, ştiind că
asirienii vor câştiga? Ea va deveni sclava lor din nou. Cu toţii vor deveni sclavi.
Când intră târându​se pe uşă, tatăl lui începu să se plimbe îngrijorat de colo​colo pe lângă el,
stăruind ca slujitorii să îi pregătească ceva de mâncare. Stomacul lui Eliachim i se întoarse pe dos doar la
gândul de a mânca.
— Nu vreau să mănânc nimic, bombăni el.
— Dar ce e cu tunica ta? Ce ai făcut cu mâinile tale? E sânge? Îl întrebă Hilchia îngrijorat.
— Da, eu... aăă.. Am alunecat şi am căzut pe nişte stânci alunecoase. Nu îi mai păsa dacă minte.
— Bine, stai jos. Lasă​i pe slujitori să te ungă cu puţin balsam pe mâini. Hilchia încercă să​l
convingă pe Eliachim să stea jos pe un divan, însă el îl dădu la o parte. Nu suporta ca tatăl lui să stăruie
de el.
— Lasă​mă în pace! N-am nevoie de nimic.
— Fiule...?
— Lasă​mă în pace!
Un slujitor intră cu o tavă de mâncare şi i​o întinse lui Eliachim.
— Am spus că nu vreau, strigă el şi o azvârli din mâinile slujitorului.
Talerele se sparseră de pardoseală, împrăştiind mâncarea peste tot. Eliachim se întoarse şi se
năpusti în odaia lui, trântind uşa în urma lui.
Lui Ezechia îi părea​că ziua aceasta mohorâtă, lungă şi plină de veşti tulburătoare nu se mai
termina. Samaria căzuse. Tunelul rămăsese neisprăvit. Nimeni nu ştia cu siguranţă unde vor ataca asirienii
în continuare. Peste toate, profetul Isaia nu fusese găsit încă nicăieri. Grijile lui se adunau grămadă, unele
peste altele, ameninţând să se prăbuşească şi să îl zdrobească sub greutatea lor. La asfinţit se dusese pe
metereze şi stătuse acolo cu străjerii, aşteptând semnalul de foc. Mesajul sosit nu îi vesti nimic nou.
Asirienii tăbărau încă în Samaria. Nu începuseră să mărşăluiască.

În noaptea aceasta, Ezechia avea nevoie de soţia lui mai mult ca oricând. Ea alergă în braţele lui,
însă el se simţea prea neputincios să o mai poată săruta.
— Domnul meu, nu te​am văzut niciodată atât de deznădăjduit. Pot face ceva pentru tine? El tăcu.
Nu ştia ce să​i răspundă. Vrei să​ţi cânt? Întrebă ea.
— Doar dacă ştii un cântec de jale.
Zâmbetul ei încântător se stinse.
— Îmi pare rău, spuse el, trăgând​o mai aproape. Dar nu pot să nu jelesc Israelul. Au fost fraţii
noştri şi acum au pierit cu toţii.
Părul ei îi atingea faţa cu o mireasmă plăcută de flori. Încercă să desluşească aroma ei, dar
mireasma se spulberă.
— Ai fost vreodată până în miazănoapte, în Israel? o întrebă el.
— Nu... cum e acolo?
— Am fost acolo o singură dată, cu mult timp în urmă, pe vremea când tatăl meu era rege. Era un
ţinut frumos pe atunci, mult mai roditor ca şi al nostru şi mai puţin stâncos. Au un lac care se unduieşte la
fel ca şi mica ta harfă şi în care se găsesc o mulţime de peşti delicioşi.
— Haide. Aşază​te şi povesteşte​mi, iubitul meu. Îl conduse pe divanul de la fereastră şi se aşeză
lângă el cu capul sprijinit pe pieptul lui.
— Departe înspre miazănoapte este muntele Hermon acoperit cu zăpadă. Acolo aerul poartă
mireasma cedrului. Râul Iordan izvorăşte de acolo şi, după ce se îndreaptă spre miazăzi spre ţara noastră,
trece printr​un ţinut de câmpie foarte bogat şi mănos.
— Sună atât de frumos, murmură ea.
— Mmm... a fost odată. Gândul la Israel ca la un ţinut ce a fost cândva i se părea straniu şi îl
copleşea cu mâhnire. Ai fost vreodată până la râul Iordan, Hefţiba?
— Nu, n​am călătorit niciodată atât de departe de Ierusalim.
— Atunci înseamnă că nu cunoşti în ce ţară frumoasă trăieşti?
— Spune​mi despre ea.
— Bine, dar mai întâi îţi promit că într​o zi – pe vremuri mai bune – vom merge în toate aceste
locuri şi le vom vedea împreună.
Ea îi aduse mâna pe obrazul ei şi îi sărută degetele.
— Mi​ar plăcea foarte mult.
— Mai întâi vom merge în jos, spre Ierihon. Şi vreau să spun în jos, pentru că se află în cea mai
adâncă vale pe care am văzut​o vreodată. Este o oază, chiar în mijlocul unui deşert pustiu. Vom şedea pe
înălţimile zidurilor cetăţii şi îţi voi citi povestea în care Iahve l​a ajutat pe Iosua să cucerească Ierihonul
înfăptuind o minune. Apoi, vom merge chiar mai departe, la Marea Moartă. Este albastră ca şi cerul într​o
zi însorită, însă apele ei sunt amare şi pustii. Nici​o vieţuitoare nu trăieşte acolo.
— De ce nu?
— A fost otrăvită prin judecata lui Iahve asupra Sodomei şi asupra Gomorei. Pustiul Iudeei
înconjoară Marea Moartă, dar chiar dacă pare pustie şi fără viaţă, are o frumuseţe pe care cu greu o poţi
descrie în cuvinte.
— Cum ar putea ceva mort şi pustiu să fie frumos?
— Nu ştiu, spuse el ridicând din umeri, dar cred că e foarte frumoasă. Poate pentru că este creată
de Dumnezeu sau poate pentru că face parte din ţara mea – nu ştiu. Dar ţi​o voi arăta şi atunci îmi vei
spune cum ţi se pare.
— Apoi, vom trece prin Araba şi în jos, spre Elat, la Marea Roşie. Acolo ancorează corăbii de
peste tot din lume care aduc fildeş şi mirodenii exotice din locuri îndepărtate. Vom sta o vreme lângă apa
caldă şi limpede şi vom privi corăbiile care vin şi pleacă. Închizând ochii, Ezechia aproape că desluşea
sunetul valurilor care izbeau uşor ţărmul. Apoi, ne vom îndrepta din nou spre miazănoapte unde vom
vizita Neghevul şi îţi voi arăta preriile unde adierea vântului vălureşte lanurile de grâu ca pe o mare
aurită.
Se opri şi, când privi în ochii strălucitori ai Hefţibei, văzu genele ei lungi şi negre umezite de
lacrimi.
— Îţi iubeşti cu adevărat ţara, nu​i aşa? spuse ea.
— Din toată inima. Îşi înghiţi tristeţea care îl copleşea şi îi mângâie obrazul moale. Apoi, ultima
dată, înainte să ne întoarcem pe dealurile stâncoase ale Iudeei, vom trece prin câmpia întinsă, unde vom
vedea păduri de smochini şi livezi cu migdali, rodii, măslini şi viţă​de-vie. Vom sta împreună în valea
Elatului şi vom privi la câmpia unde un copilaş pe nume David l​a chemat la luptă pe uriaşul din cauza
căruia regii şi oştile lor au luat​o la fugă. „Tu vii împotriva mea cu sabia şi suliţa...”, rosti Ezechia încet.
„Dar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor... şi tot pământul va şti că Israel are un
Dumnezeu.”
Şebna ar fi spus că este doar o legendă, isprăvile fantastice ale unui rege de demult. Ezechia tăcu
pentru multă vreme, apoi o strânse pe Hefţiba în braţe.
— Eşti comoara mea de preţ, Hefţiba. Te iubesc. Orice s​ar întâmpla, vreau să ştii asta.
Ar fi vrut să​i spună că îi pare rău şi că, dacă ţara lui va avea acelaşi sfârşit ca şi Israelul, ar fi
numai vina lui. Însă el doar o îmbrăţişă strâns şi se întrebă în taină ce se va întâmpla cu ei amândoi.
După ce plecă Ezechia, Hefţiba rămase multă vreme bocind pentru ceea ce ar putea pierde. Îl
iubea mult pe Ezechia şi se temea pentru viaţa lui mai mult decât se temea de grozăviile unei lupte. Dacă
ţara va cădea în mâinile asirienilor, pedeapsa lui va fi cea mai aspră. Ar fi făcut orice, ar fi jertfit totul,
numai ca soţul ei să poată cârmui ţara pe care o iubea atât de mult. Însă ea nu avea nici​o putere pentru a​l
ajuta. Hefţiba credea că înţelege puţin din neputinţa pe care o simţea şi el.
În cele din urmă, îngenunche înaintea cufăraşului cioplit de lângă patul ei. Scoase lucrurile din el
şi aprinse, cu frică şi cutremur, candelele şi beţişoarele înmiresmate, aşezându​le înaintea statuii
zâmbitoare a zeiţei. Apoi, Hefţiba se închină înaintea ei cu fruntea până la pământ.
— Oh, zeiţă Aşera, te rog iartă necredincioşia soţului meu, se rugă ea. Te rog păzeşte​l de o
cotropire şi ai grijă de împărăţia lui. Fă ca el să domnească multă vreme...
Deodată Hefţiba se opri. Nu avea nimic ce să îi ofere zeiţei în schimb. Trebuia să aducă o jertfă ca
să fie sigură că Aşera va răspunde rugăciunilor ei. Numai o singură jertfă ar fi fost potrivită, cel mai mare
dar de dragoste şi credincioşie.
Hefţiba alergă în odaia alăturată, unde dormea slujnica ei.
— Trezeşte​te, Merab. Vreau să mă ajuţi.
Merab o privi somnoroasă.
— Acum? În puterea nopţii?
— Am nevoie de o urnă nouă. Caută​mi una repede.
Merab îşi luă repede mantia şi îşi netezi părul înainte să pornească în grabă. După un timp se
întoarse cu unul dintre vasele regelui în care era aşezată pecetea lui regală.
— Doar asta am găsit, doamna mea.
— E numai bună.
Hefţiba scoase un cărbune din vatră. Ţinând urna strâns în mâini, îngenunche din nou înaintea
Aşerei. Mâinile îi tremurau, gândindu​se la grozăvia pe care era gata să o facă şi la primejdia ce o pândea.
— Oh, zeiţă Aşera, dacă ai face ca soţul meu să domnească în ţara lui, făgăduiesc, jur pe ce am
mai scump, că îţi voi aduce ca jertfă primul copil pe care mi​l vei dărui, întâiul​născut al pântecelui meu.
Deschise ochii şi desenă cu negru însemnele în urna unde avea să pună rămăşiţele fiului ei:
Însemnul Aşerei, semnul jurământului sfânt, semnul întâiului​născut şi semnul morţii. Apoi, cu mâinile
mânjite, Hefţiba îşi acoperi faţa şi începu să plângă.

35

văzându​l pe fiul lui plecând grăbit în odaia lui, suferinţa lui Hilchia se adânci şi mai mult.
Eliachim de​abia se mai ţinea pe picioare, iar Hilchia bănui că mâinile lui tremurânde nu erau zgâriate şi
pline de sânge din pricina unei căzături. Neliniştea pentru acele tuneluri şi amărăciunea din pricina Ieruşei
îi istovise întreg trupul şi mintea.
Cei ai casei se pregăteau de somn, însă Hilchia ştia că nu poate să adoarmă. În loc să meargă în
odaia lui, păşi în întuneric prin casă, apoi ieşi în curte. Era o noapte desăvârşită, tăcută şi senină, iar
adierea vântului răcorea aerul. Milioane de stele străluceau pe cerul senin. Însă în loc să privească în sus,
se trânti pe banca de piatră şi îşi îngropă faţa în mâini.
— Dumnezeule al lui Avraam, ce mă voi face? Vezi cum suferă fiul meu. Ştii cât de mult sufăr
împreună cu el şi cât mă doare să îl văd astfel. Dar cum să​l ajut? Dacă l​aş putea cruţa de durerea aceasta
sau să o iau asupra mea, aş face​o cu drag. Ce mult îmi doresc să sufăr eu în locul iubitului meu fiu!
Hilchia îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii, apoi îşi aţinti din nou privirea la perdeaua luminoasă
de stele care se unduia pe bolta cerului. Deodată, Hilchia Îl simţi mai aproape pe Iahve. Adierea vântului
era răsuflarea Lui, tăcerea, glasul Lui, iar stelele, lumina înţelepciunii Lui. Duhul lui Dumnezeu alina
inima mâhnită a lui Hilchia şi îi dădea şi lumină să înţeleagă pricina tuturor lucrurilor.
— Dumnezeule al lui Avraam... şopti el. Fiul meu nu Te​a chemat, nu​i aşa? Nu a cerut
înţelepciunea şi ajutorul Tău. Sclipirea tăcută a stelelor răspunse frământărilor lui. Da, da, asta este.
Eliachim a dorit să facă totul de unul singur pentru ca el să primească toată gloria. Însă acum are nevoie
de ajutorul Tău, Doamne, şi este prea mândru ca să​l ceară.
Hilchia îşi acoperi faţa din nou.
— Îmi pare rău, Dumnezeule. Am încercat să​l cresc şi să îl învăţ să creadă în Tine. Nu ştiu unde
am greşit... Arată​mi ce să fac!
Umerii i se scuturau în timp ce jelea pentru durerea lui Eliachim şi apoi şi pentru durerea sa din
pricină că îl dezamăgise pe Iahve. Tânjea să meargă la fiul lui, să îi ceară să se întoarcă la Dumnezeu şi să
se roage, însă ştia că nu poate face asta. Eliachim era acum un bărbat şi, oricât de mare ar fi fost credinţa
lui Hilchia în Dumnezeu, oricât de mult îl iubea pe fiul lui, Eliachim trebuia să stea el însuşi faţă în faţă
cu Dumnezeu.
Hilchia era atât de adânc cufundat în rugăciune, încât nu băgă de seamă că Ieruşa i se alăturase în
curte, până când simţi mâna ei caldă pe umărul lui. Îşi ridică privirea.
— Ce s​a întâmplat, unchiule Hilchia? Pot să fac ceva să te ajut?
— Nu, copila mea, nu. Nu plâng pentru mine, ci pentru fiul meu. Ai văzut cum a ajuns – cum
arată. Este un bărbat înfrânt.
Îşi şterse ochii şi oftă adânc.
— Din pricina tunelului, Ieruşa. Timpul s​a scurs, iar tunelul nu e gata încă. Va trebui să se
întâmple o minune. Trebuie să se roage.
Hilchia închise ochii, aducându​şi aminte de noaptea în care Eliachim se certase cu el din pricina
lui Ierimot şi de vorbele amare pe care i le aruncă atunci fiul lui: De ce a murit mama? De ce nu a
răspuns Iahve rugăciunilor noastre?
— Dar Eliachim nu vrea să se roage, spuse Hilchia. Nu crede că Iahve răspunde rugăciunilor.
Privind la Ieruşa care îl mângâia duios pe umăr, deodată îşi dădu seama că ea este răspunsul lui
Dumnezeu. Ea era singura care îl putea ajuta pe Eliachim.
— Ieruşa, spuse el murmurând, el nu vrea să mă asculte, dar pe tine te va asculta.
— Dar nici eu nu cred în rugăciune. Iahve nu mi​a răspuns niciodată la rugăciuni.
— Scumpa mea copilă! Cred că El ţi​a răspuns, însă tu nu vrei să recunoşti aceasta.
Ea privea uluită, de parcă ar fi primit o palmă.
— Iartă​mă, Ieruşa. Chinul tău trebuie să fi fost cumplit, nu încape îndoială, dar priveşte în jurul
tău! mai eşti sclavă acum? Cel Sfânt te​a ridicat dintre cei morţi! Ai ieşit înapoi din mormânt datorită
rugăciunilor iubitului tău tată. Ai viaţă din nou şi dragoste, dar nu vrei să vezi asta. În mintea şi în inima
ta eşti încă sclava asirienilor. Păstrezi înăuntrul tău toată ura în loc să te eliberezi de ea, iar ura aceasta te
ţine încă închisă. Dar, ce este mai rău e că îi furi lui Dumnezeu gloria care i se cuvine.
— Întâi de toate, Iahve m​ar fi putut păzi să nu fiu prinsă! spuse ea furioasă. Dar nu a făcut​o! De ce
a îngăduit să sufăr astfel? A fost cumplit!
— Oh, copila mea. Nici nu​mi pot închipui ce mult ai suferit. Lumea este un loc unde domneşte
păcatul din cauza alegerilor oamenilor, nu din vina lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ştiu că la fel cum tatăl
tău a suferit şi a jelit pentru tine, la fel cum eu jelesc şi împărtăşesc durerea lui Eliachim, Tatăl cel ceresc
a simţit toată suferinţa ta şi a suferit durerea împreună cu tine.
— Atunci de ce a lăsat să mi se întâmple toate acestea?
Hilchia trase adânc aer în piept şi, cu o voce stinsă, începu:
— Când mama lui Eliachim şi cei doi fii ai mei mai mici au murit, am întrebat: „De ce?” Ştii care
a fost răspunsul lui Iahve? „Priveşte în sus!” Există un Dumnezeu al cerurilor şi al pământului, fiica mea.
El aşază toate stelele în drumul lor şi luna care creşte şi descreşte. El trimite ploaia şi răsăritul şi face ca
pământul să rodească. Astfel că, dacă există o rânduială şi un ţel în tot ceea ce El a făcut, atunci cu
siguranţă ne putem încrede în El că ştie să rânduiască şi vieţile noastre, fără să ştim de ce.
— Dar nu pot să uit ce mi​au făcut – sau ce am ales să devin.
— Ceea ce ţi​au făcut nu poate fi schimbat niciodată. Dar acum eşti din nou în faţa unei alegeri,
Ieruşa. Cum îţi vei trăi restul vieţii? Poţi să laşi ca trecutul să te amărască şi să te facă neiertătoare şi
neiubitoare. Sau poţi să prefaci durerea în ceva frumos prin voinţa ta.
— Nu văd cum.
— Dragul meu copil, în seara asta când m​ai văzut că plâng, ai avut milă de mine. De ce? Pentru că
tu însăţi ai plâns ore în şir. Ştii bine ce înseamnă suferinţa. Fiindcă ai trecut prin toate acestea, poţi să
ajungi la inima altora – numai că, mai întâi, trebuie să încetezi să te gândeşti doar la tine. Oare tatăl tău şi
mama ta au murit ca să​ţi scape viaţa şi ca apoi tu să trăieşti tot restul zilelor tale plângându​ţi de milă? Ea
nu îi răspunse.
— Ieruşa, Eliachim are nevoie de tine – ca prietenă. Nu vreau să​ţi cer să​i fii mai mult de atât. Nu
are încredere că Iahve îi va răspunde rugăciunilor, dar ştie – ştie că tu eşti în viaţă datorită rugăciunilor
tatălui tău. Dacă vrei să mă ajuţi, te implor să te duci la el. Tu eşti ca o mărturie vie pentru el, Ieruşa. Are
nevoie să i se aducă aminte de credinţa puternică în Iahve a tatălui tău, să i se aducă aminte că El
răspunde cu adevărat rugăciunilor. Vrei să faci asta, Ieruşa?
Ea îşi aţinti privirea în pământ. Nu dorea să​l privească în ochi.
— N... nu pot, spuse ea în cele din urmă. Apoi, plecă grăbită înapoi în casă.
Ieruşa rămase în pat pentru o bună bucată de vreme, strângând în braţe rămăşiţele din învelitoarea
fetiţei ei şi ascultând răsuflarea domoală a surorii ei care dormea. Vedea cât de mult suferă Eliachim, cât
de istovit şi descumpănit arăta şi i se frângea inima. Îl iubea. Însă el o ocolise din noaptea în care o ceruse
în căsătorie şi era sigură că o urăşte. Cum putea să meargă la el acum?
„Eşti o mărturie vie că Iahve răspunde rugăciunilor”, îi spuse Hilchia. Tatăl ei crezuse în Iahve şi
se rugase pentru ea în tot timpul în care ea trecuse prin acel iad.
— Oh, ava! suspină ea, aducându​şi aminte de zâmbetul lui, de braţele lui puternice, arse de soare,
de ochii lui verzi şi calzi. Îi spunea mereu ciocârlia mea veselă. Dar asta a fost înainte ca ei să​i fure
cântecul, înainte să fi fost silită să fie martoră la moartea cumplită a mii de oameni. O cuprinse un fior,
aducându​şi aminte de zilele nesfârşite de muncă silnică, de nopţile lungi de suferinţă. „Să prefaci durerea
în ceva frumos.”
Dar cum?
Plângând cu pătura lipită de obrazul ei, Ieruşa îşi aduse aminte de fetiţa ei care se născuse
desăvârşită şi atât de frumoasă – şi aceasta în urma siluirii şi a durerii. Oare Hilchia avea dreptate? Era
oare cu putinţă să faci ceva frumos din suferinţă? Îşi înălţă capul şi privi îndelung împrejurul odăii ca şi
când ar fi văzut​o pentru prima dată. Hilchia era mult mai înstărit decât ar fi visat vreodată tatăl ei. Casa
lui fastuoasă era ticsită cu de toate, iar el îi aşezase totul înainte, fără să​i ceară vreodată ceva în schimb –
până în noaptea aceasta.
Se gândea la cuvintele aspre ale lui Hilchia. Oare era ea chiar atât de oarbă, de nemulţumitoare şi
plină de amărăciune după cum spunea el? Oare chiar există Iahve până la urmă – un Dumnezeu care o
poate ierta pentru ce făcuse, un Dumnezeu care a îngăduit ca ea să sufere astfel încât să o poată folosi mai
târziu prin mila ce o arată ea faţă de ceilalţi?
Deodată îşi aduse aminte de ultima rugăciune a tatălui ei în care a binecuvântat​o şi a sărutat​o de
rămas​bun, înainte de a pleca să înfrunte moartea în schimbul vieţii ei. „Ai salvat​o pe Ieruşa cu un ţel...
Fie ca ea să cunoască acest ţel şi să fie o mărturie vie a bunătăţii şi a îndurării Tale.”
Ieruşa se îndreptă spre fereastră şi privi în sus spre puzderia de stele.
— Dacă exişti într​adevăr, Dumnezeule... Te rog ajută​mă. Eu... eu nu ştiu ce să​i spun!

În noaptea aceea, Eliachim rămase treaz în iatacul lui până noaptea târziu, încercând să cugete,
deşi mintea îi era bântuită de gânduri. Toate schiţele erau împrăştiate în faţa lui, iar acum îşi cerceta din
nou socotelile. Însă şi de data aceasta ajunse la acelaşi capăt ca de multe ori înainte. Cele două tuneluri
erau perfect aliniate. Acum ar fi trebuit să se unească. Lovi cu pumnii în masă şi rănile de pe mâinile lui
julite şi zgâriate se deschiseră din nou. De ce oare nu se auzeau semnalele?
Era trecut de miezul nopţii, iar lumina palidă a candelei îi obosea ochii. Nu mai putea face nimic.
Eliachim o stinse şi urcă treptele pe acoperişul întunecat. Noaptea era luminată de stele, însă el privea în
jos la clădirile şi la casele din jur. Casa tatălui său era construită sus, pe colina cetăţii, chiar lângă palatul
regelui. De la acoperişul lui pornea o costişă abruptă de cel puţin treizeci de picioare [cca 9 m],
Eliachim ştia că tunelul nu va mai putea fi isprăvit la timp. Greşeala lui nu se mai putea îndrepta.
Nu dorea să vadă cum mii de soldaţi înconjoară Ierusalimul, o cetate rămasă fără apă din cauza lui. Nu ar
putea să îi audă pe asirieni izbind zidurile cetăţii până ce vor putea pătrunde între ziduri, până ce îl vor
înfrânge încă o dată. Au distrus​o pe Ieruşa şi, în curând, vor distruge şi ţara lui. Nu mai vedea niciun rost
pentru care să trăiască.
Încercă să smulgă o piatră din pălimarul care mărginea acoperişul neted. De dragul tatălui său, va
face ca moartea lui să pară întâmplătoare, ca şi când peretele s​ar fi prăbuşit, iar el ar fi căzut, însă nu
izbutea să o smulgă cu mâna. Izbi cu piciorul în pietrele înţepenite, apoi le împinse cu toată puterea
înainte, dar ele nu se clinteau din loc. Ca şi stânca din capătul tunelului, piatra rece şi cenuşie părea că ia
în râs toate strădaniile lui. Va trebui să se urce pe ele şi să sară. Îşi ridică un picior.
— Eliachim, nu!
Se întoarse înapoia lui. Ieruşa stătea la doar câţiva paşi de el. Era atât de frumoasă în lumina
palidă a lunii, cu părul ei lung fluturând în vânt, încât în mijlocul disperării, Eliachim simţi încă o dată
dorul acela atât de cunoscut şi de dureros de a fi aproape de ea.
— Să nu faci asta, Eliachim, te rog...
— Ce să nu fac? Doar nu putea ghici ce e în mintea lui.
— Ai vrut să sari.
— Nu, nu​i aşa. Eu... mormăi el şi se propti de perete. Dar oare de ce se mai sinchisea să mintă
acum?
— Din pricina tunelului?
Eliachim râse scurt.
— Minunatul meu tunel! O bijuterie de construcţie! Cele două canale ar fi trebuit să se întâlnească
cu multe zile în urmă, dar acum e în zadar. Tot ce pot să fac e să bâjbâi încoace şi încolo – să sap şi iar să
sap, zi şi noapte. Se opri, neştiind ce să spună.
— Atunci este doar o chestiune de timp, nu​i aşa? Vor trebui să se întâlnească mai devreme sau mai
târziu.
 — Dar nu mai este timp, nu înţelegi? Nu mai este timp! Cât timp le va lua asirienilor să
mărşăluiască din Samaria până aici? Spune​mi, Ieruşa! Tu ştii asta! Timpul nostru s​a scurs! Se întoarse cu
spatele şi privi încă o dată la prăpastia de treizeci de picioare care îi putea sfârşi chinul într​o clipă.
— Cu siguranţă regele nu dă vina pe tine, nu​i aşa?
— Ar trebui. Eu i​am promis că​l vom putea folosi. Eram atât de încrezător. Se întoarse din nou cu
faţa spre ea. Eu n​aş fi putut lupta împotriva lor decât astfel, nu vezi? Nu sunt un ostaş. Nu mă pot lupta cu
săbii şi suliţe. Numai aşa m​aş fi putut răzbuna pe ei. Dar mă vor înfrânge oricum. Ştii asta la fel de bine
ca şi mine. Vor surpa zidurile mele şi vor câştiga. Şi nu vreau să trăiesc ca să văd asta.
Ieruşa îl privi tăcută preţ de o clipă.
— De ce îi urăşti atât de mult, Eliachim?
După o îndelungă tăcere, Eliachim izbucni, cu glasul plin de înverşunare.
— Pentru ceea ce ţi​au făcut. Ţi​au frânt inima şi ţi​au distrus toată dragostea – ţi​au furat speranţa.
Nimeni nu are dreptul să facă asta cuiva. Fără dragoste nu mai e niciun motiv pentru care să trăieşti, decât
pentru ură.
Ieruşa scoase un strigăt de uimire.
— Oh, Eliachim, şi eu ţi​am făcut la fel! Ţi​am distrus dragostea şi am preschimbat​o în ură! Nu sunt
mai bună decât ei! Lacrimile îi împânzirăgochii.
— Nu, Ieruşa, nu e vina ta. Nu e vina ta pentru ce ţi​au făcut. Tânjea să se apropie de ea, să o ia în
braţe şi să o ţină aproape de el. Îşi dorea să simtă părul ei pe obrazul lui, să o aline ca şi atunci în prima zi
în curtea palatului – dar nu putea. Îşi dorea să fi sărit înainte ca Ieruşa să ajungă pe acoperiş. Acum s​ar
învinovăţi pentru moartea lui. Însă Eliachim ştia că totul era din pricina îngâmfării lui. Trebuia să​l fi
ascultat pe Şebna şi să fi deschis canalul iebusiţilor.
— Nu e vina ta, spuse el din nou. Eu am luat hotărârea să sap tunelurile de la ambele capete. Eu
am făcut planurile şi socotelile. Eu am vrut toată slava – să fiu omul care a salvat cetatea. Însă greşeala a
fost a mea – numai a mea. Nu pot accepta vina mea, dar nu pot trăi cu înfrângerea – nu, când va trebui să​i
privesc pe toţi oamenii pe care​i iubesc murind din cauza mea.
— Eliachim, te rog...
— Ieruşa, du​te în odaia ta. Vreau să fiu singur. Nu eşti vinovată. Te rog crede asta.
Cei doi rămaseră nemişcaţi. Ieruşa îl privi îndelung, cu lacrimile şiroindu​i pe obraji. Apoi, îi spuse
şoptind:
— Eliachim, ştiu cum e să nu mai ai nici​o speranţă. Am simţit asta odată. Am vrut să fac la fel ca
şi tine, am vrut să mor.
Îi părea atât de frumoasă şi îi purta o dragoste atât de adâncă, încât nu putea privi suferinţa de pe
chipul ei şi din glasul ei.
— Am început să caut o cale ca să​mi curm viaţa, spuse ea, însă ziua în care am hotărât să mor a
fost ziua în care m​au eliberat pentru rămăşagul lor crud. Ei mi​au dat speranţă – un motiv ca să​mi doresc
să trăiesc, dar a fost doar o bătaie de joc. Cum am îndrăznit să cred că voi scăpa din mâinile lor?
Eliachim se simţea stânjenit.
— Ai trecut prin mai multe decât mi​aş putea închipui eu vreodată...
— Nu. Lasă​mă să închei. Mi​am dat seama de un lucru în noaptea aceasta: nu mai sunt o sclavă.
Sunt liberă. Şi locuiesc aici în casa aceasta frumoasă cu o familie care mă iubeşte. De ce am fost eliberată
când atâtea mii de oameni au murit sau au rămas în robie? Cum aş fi putut găsi drumul spre casă? Nimeni
nu scapă vreodată din mâinile asirienilor, Eliachim. Atunci cum este cu putinţă să fiu aici?
— Puterea şi curajul tău... îngăimă el.
— Nu. Ştiu că nu e adevărat. Am fost o laşă. Mi​aş fi curmat viaţa într​o altă zi. Acesta nu este
curaj. Sunt aici pentru că tatăl meu s​a rugat, iar Iahve i​a răspuns la rugăciuni. Nu poate fi altfel. Crezi
asta, Eliachim?
Eliachim îşi aduse aminte cum se ciorovăise cu tatăl lui, crezând că este cu neputinţă ca ea să se
întoarcă. Ştia că doar prin minunea lui Dumnezeu Ieruşa scăpase cu viaţă. Nu ar putea tăgădui lucrul
acesta niciodată.
— Ce încerci să​mi spui, Ieruşa? Ce are asta a face cu... se opri, nemaiputând vorbi despre tunelul
lui.
— Te​ai rugat? Întrebă ea. I-ai cerut ajutor lui Dumnezeu?
— Nu.
Era adevărul cel mai simplu şi onest. Nu mai putea spune nimic. Închise ochii, ruşinat. Iahve era
un Dumnezeu viu pentru Hilchia şi Ierimot, un Dumnezeu la care puteau să vină să ceară ajutor. Însă, în
afara faptului că Eliachim lua parte la jertfe şi la praznice an de an şi nu şi​ar fi plecat genunchiul înaintea
unui idol, Iahve rămăsese un Dumnezeu rece şi necunoscut pentru el. Şi niciodată nu i​ar fi trecut prin
minte să​I ceară ajutorul. Îl scosese afară pe Dumnezeu din viaţa lui, trăind după placul lui, sprijinindu​se
pe puterile lui. Dar aceasta era mândrie plină de îngâmfare. Îşi ridică privirea încă o dată spre Ieruşa.
— Nu, nu m​am rugat.
— N-aş fi îndrăznit niciodată să cred că Iahve îmi va da toate aceste lucruri, spuse ea, gesticulând.
Dar sunt aici. De când m​au dus în robie, am fost plină de ranchiună faţă de Dumnezeu pentru că a lăsat să
mi se întâmple una ca asta. Iar amărăciunea mea m​a făcut să nu văd tot ce mi​a dat El înapoi.
Eliachim îşi aduse aminte de mâhnirea adâncă pe care o simţise când mama luijnurise, în ciuda
rugăciunilor lui fierbinţi. Se simţise trădat şi nu Îi mai ceruse lui Dumnezeu nimic altceva de atunci,
ascunzându​şi cu grijă amărăciunea şi necredinţa în spatele unor obiceiuri religioase.
— Eliachim, nu m​am rugat de când mi​au luat copilul. Dar vreau să mă rog acum, cu tine, dacă îmi
dai voie.
 Îi întinse mâna, însă Eliachim nu se simţi în stare să o apuce, îşi acoperi faţa de ruşine.
— Oh, Dumnezeule! strigă el.
Apoi, copleşit de păcatul, de mândria şi de necredinţa lui, se prăbuşi cu faţa la pământ. Şi, pentru
prima dată de când fusese copil, Eliachim începu să plângă.

36

Pe când cerul era încă întunecat, Ezechia se trezi. Somnul îi fusese neliniştit şi se simţea de parcă
n​ar fi dormit deloc întreaga noapte. Îngrijorarea îl apăsa de parcă ar fi prins într​un teasc pentru ulei de
măsline, până ce capul începu să​l doară de încordare. Astăzi trebuia să ia o hotărâre fie că îl găseau pe
Isaia, fie că nu. Singura soluţie care părea să fi rămas era să trimită birul Asiriei. Nu mai putea tărăgăna
multă vreme.
Ezechia se ridică şi, abia apucă să îşi îmbrace straiele la lumina slabă a candelei, că auzi o bătaie
în uşă. Cu siguranţă că erau veşti proaste la ora aceasta din zori. Slujitorii lui încă dormeau, aşa că se
îndreptă spre uşă s​o deschidă. Se simţi uşurat când îl zări pe Isaia înaintea uşii.
— Rabi, intră! Am încercat să te găsesc de când...
— Da, am auzit. Să​mi fie cu iertare, Majestate, că a trebuit să mă aşteptaţi vreme atât de
îndelungată. Mă bucur că dregătorul palatului a reuşit să dea, în sfârşit, de mine. Şebna m​a găsit ieri
noaptea târziu şi a trimis de veste că vreţi să mă înfăţişez degrabă la palat.
— Da, rabi, aşa este. Iahve ţi​a descoperit ce se va întâmpla cu ţara noastră, cu poporul?
Chipul profetului se preschimbă, de parcă ar fi zărit ceva uluitor şi înfricoşător, minunat şi
groaznic totodată.
— Da, spuse Isaia. „Dar cine a crezut în ceea ce ni se vestise şi cine a cunoscut braţul Domnului?”
Dumnezeu mi​a arătat lucruri pe care nu sunt sigur că le înţeleg pe deplin. Am văzut sămânţa promisă a lui
Avraam, Slujitorul cel drept al lui Iahve, o Lumină a neamurilor şi o piatră de poticnire pentru poporul
nostru – pe Mesia care va domni pe tron în vecii vecilor.
— Dumnezeu îl va trimite pe Mesia acum – ca să ne scape de Asiria?
Întrebarea părea săjl necăjească pe Isaia.
— Nu înţelegi. El va fi urmaşul tău, dar tu şi cu mine nu îl vom vedea. Şi când va veni El, mulţi îl
vor auzi, dar nu-L vor înţelege.
— Rabi, dar ce ştii de strâmtorarea în care suntem? Ai auzit că Samaria a căzut în mâinile
asirienilor şi că oştenii lor au fost văzuţi în ţinutul Iudeei?
— Nu, n​am ştiut asta.
Nici nu părea să​i pese. Părea că e învăluit de o altă lume, ca şi când descoperirea viitorului părea
să îl elibereze de clipa de faţă. Ezechia tânjea, cuprins de deznădejde, să​l facă să înţeleagă starea disperată
în care se aflau.
— Am aşteptat să vorbesc cu tine despre ce ar trebui să fac. Am făurit arme şi am întărit ţara şi
suntem gata să luptăm împotriva Asiriei dacă este voia lui Iahve. Sau poate că a fost o greşeală să ne
răzvrătim. Ar trebui să legăm pace din nou şi să le trimit tribut sau să caut să fac înţelegeri cu alte
popoare? Trebuie să iau o hotărâre astăzi, dar care să fie după voia lui Iahve.
Aşteptă nerăbdător răspunsul lui Isaia, însă profetul rămase tăcut preţ de câteva minute. Când
începu să vorbească, părea adânc împovărat şi mâhnit.
— Vă cinstesc mult pentru că aţi căutat voia lui Dumnezeu, spre deosebire de înaintaşii Majestăţii
Voastre. Fie ca Dumnezeu să vă dea harul să ascultaţi şi să înţelegeţi.
Înfăţişarea lui Isaia se preschimbă iarăşi şi, deodată, Ezechia se înfricoşă gândindu​se la cuvintele
pe care i le va spune Iahve. Oare vedenia pe care o avusese Isaia se va împlini acum şi va însemna
sfârşitul poporului său? Trebuia să ştie.
— Grăieşte, rabi.
Profetul îl privea cu ochii lui albaştri, pătrunzători şi limpezi.
— Ai strâns oştile şi, când ai văzut că cetatea lui David are multe spărturi în zidurile de apărare, ai
dărâmat case ca să întăreşti zidurile. Ai construit un iaz între cele două ziduri şi un tunel pentru apă, dar
nu te​ai uitat la Cel ce ţi​a zidit făptura... Cel care a plănuit totul cu multă vreme în urmă.
Ezechia simţea cuvintele de mustrare din partea lui Iahve ca împunsătura unei săbii.
— Dar rabi, Iahve vrea ca să rămânem fără apărare când ţara ne este în primejdie? De ce a fost
rău să strângem armele şi să întărim fortăreţele – sau să încercăm să păzim rezerva de apă?
— Ai căutat voia lui Dumnezeu înainte să faci toate acestea?
— Nu, dar am văzut starea în care se află ţara şi am crezut că trebuia să iau aceste măsuri. A fost
îndatorirea mea să fac asta.
— Aşa că ai mers mai departe şi ai început săpăturile şi ţi​ai făcut planuri, iar acum Îi ceri lui Iahve
să le binecuvânteze? Acum, când eşti în strâmtorare? Nu ai întrebat care e voia lui Iahve, rege Ezechia. I-
ai cerut să aleagă unul dintre planurile pe care deja le​ai început tu.
— Nu... dar... oftă Ezechia. Înţeleg ce vrei să spui.
Încercase să se încreadă în Iahve şi totuşi să​şi ţină frâiele vieţii, străduindu​se să împace cele două
părţi dinăuntrul lui: Încrederea în sine şi credinţa în Dumnezeu. Deodată îşi aduse aminte că bunicul lui îl
înştiinţase odată că nu va putea niciodată să le facă pe amândouă.
— Iahve a adus acest necaz peste popor, Majestate. L-a pus la cale cu mult timp în urmă, pentru a-
Şi îndeplini ţelurile. Schimbările Majestăţii Voastre au îndepărtat idolatria din ţară, dar aceasta nu este
decât jumătatea drumului. Închinarea înaintea lui Iahve fără un legământ făcut din inimă nu va duce decât
la un ritual gol, fără viaţă. Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi
cu buzele, dar inima lui este departe de Mine şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de
datină omenească.”
— Atunci, dacă voi încerca să iau apărarea lui Iuda în mâinile mele înseamnă că lucrez împotriva
lui Iahve?
— Da – împotriva planului Lui de a pedepsi poporul Lui.
Ezechia suspină.
— Şi ce ar trebui să fac acum?
— Ai credinţă îndeajuns încât să te încrezi în Iahve pe deplin şi să nu te bizui pe puterea ta?
Ezechia trebuia să fie sincer cu el şi cu Dumnezeu.
— Nu, probabil că nu. Dar nu am multe de ales, nu​i aşa? Armele asirienilor sunt mai puternice
decât ale noastre şi chiar şi noile noastre ziduri s​ar putea să fie dărâmate de berbecii de fier. Nici tunelul
nostru nu e gata încă. Astfel că puterea mea e jalnică, în ciuda strădaniilor mele.
— Domnul este puterea ta, rege Ezechia. Iar cuvântul lui Iahve pentru tine este să aştepţi.
Ezechia îl privi neîncrezător.
— Să aştept? Şi să nu fac nimic?
— „Cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc,
umblă şi nu ostenesc.”
— Atunci nu trebuie să fac nimic în această strâmtorare?
— Uite ce îmi zice Iahve: „Cum mugeşte leul şi puiul de leu asupra prăzii, în ciuda tuturor
păstorilor strânşi împotriva lui şi nu se înspăimântă de glasul lor, nici nu se sperie de numărul lor, aşa Se
va pogorî şi Domnul oştirilor să lupte... Cum îşi întind păsările aripile peste puii lor, aşa va ocroti Domnul
oştirilor Ierusalimul, îl va ocroti şi​l va izbăvi, îl va cruţa şi​l va mântui... Şi asirianul va cădea ucis de o
sabie, dar nu a unui om: Îl va nimici o sabie, dar nu este a unui om.”
Cuvântul lui Iahve ar fi trebuit să​l liniştească pe Ezechia, însă nu era aşa. Păşea nerăbdător
înaintea profetului, întrebându​se dacă va putea să se supună cuvântului lui Dumnezeu şi dacă va putea sta
nepăsător într​o strâmtorare aşa de mare fără să facă nimic. Nu avea nici​o mărturie care să arate că vorbele
lui Isaia erau adevărate, nici​o dovadă pe care putea să o vadă şi care să​i spună că se poate încrede în
Iahve.
Însă, atunci când credem doar în lucrurile pe care le putem vedea cu ochii şi le putem pipăi, este
închinare la idoli. Credinţa în Iahve însemna să crezi nevăzutul.
— Doamne, dă​mi credinţă să cred... îngăimă el. În depărtare, sunetul şofarului îl chemă pe
Ezechia la jertfa de dimineaţă. Vrei să te închini împreună cu mine la Templu, rabi? Întrebă el.
— Da, sigur că da, Majestate.
Acum, că ştia răspunsul lui Dumnezeu, Ezechia dorea să ţină seama de cuvântul Domnului. Nu va
trimite tribut, nu va trimite oştile la luptă şi nu va căuta aliaţi. Va aştepta şi nu va face nimic.
Însă acesta avea să fie cel mai greu lucru pe care îl făcea în viaţa lui.

Soarele strălucea în spatele norilor ca şi tăciunii aprinşi de pe altar în timp ce Eliachim urca
anevoie dealul spre Templu, împreună cu tatăl lui. Când şofarul sună, lui Eliachim i se păru că Dumnezeu
însuşi îl cheamă să se înfăţişeze înaintea Lui. Eliachim se strecură prin porţile înguste ale Templului,
umăr la umăr cu ceilalţi bărbaţi, trecând prin curtea neamurilor şi prin curtea femeilor în curtea dinăuntru.
Când se apropie de lighene ca să se spele, se simţi mai murdar ca niciodată. Păcatele îl ardeau pe
dinăuntru ca şi fierbinţeala a o mie de sori: amărăciunea, necredinţa şi, cea mai rea, trufia. Îl luase pe
Iahve de pe tronul care îi aparţinea de drept şi îl înlocuise cu lucrările mâinilor lui, luând propriile lui
hotărâri, alegând propriile lui căi. Eliachim rămase multă vreme cu mâinile în apă, însă se simţea tot
pângărit. Tatăl lui îi scoase mâinile din apă şi îl îmboldi să se mişte, însă el tot se simţea nevrednic să se
apropie de altarul Domnului.
Cântecele de laudă ale leviţilor se ridicau în aerul liniştit, de dimineaţă, iar preoţii înjunghiau
jertfele: „Laudă-L pe Domnul, suflete al meu. Tot ce este în mine să laude Numele Lui cel sfânt.”
Eliachim nu auzise niciodată un cântec atât de măreţ. Era tocmai strigătul din adâncul sufletului
lui. Iahve domnea – măreţ şi minunat, vrednic de laudă! Eliachim ar fi vrut să cadă cu faţa la pământ
înaintea lui Dumnezeu.
„Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi nu uita niciuna din binefacerile Lui! El îţi iartă toate
fărădelegile tale... şi îţi izbăveşte viaţa din groapă.”
Iahve. Dumnezeul lui Avraam. Sfântul lui Israel. Eliachim auzise din pruncie aceste nume la tatăl
său, însă niciodată înainte nu înţelese pe deplin adevărul acestor cuvinte. Cine era vrednic să se apropie
de Iahve? Cum putea un păcătos ca şi el să îndrăznească să stea în Templul cel sfânt al lui Iahve, în
prezenţa Lui sfântă?
Preoţii, în veşmintele lor albe, ieşiră în faţă, legănându​se uşor în cadenţa melodiei. Eliachim simţi
mireasma dulce a tămâii şi auzi clinchetul slab al clopoţeilor care atârnau de mantia marelui​preot.
Marele​preot ducea în mâini un bol de aur, plin cu sângele jertfei, cu sângele ispăşirii. Prin el, Eliachim
putea fi iertat şi păcatul îi era ispăşit. Corul leviţilor cânta, iar Eliachim nu îi mai aşteptă pe ceilalţi
bărbaţi, ci se prosternă înaintea lui Dumnezeu, cerând milă şi iertare.
„Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate... Nu ne face după
păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre.”
Toată slava şi cinstea Îi aparţineau lui Dumnezeu, nu omului, totuşi Eliachim căutase slavă pentru
lucrările mâinilor lui. Răzbunarea venea din mâna Lui, totuşi Eliachim căutase să se răzbune împotriva
asirienilor. Merita să moară pentru păcatul lui şi aştepta, prosternat, ca pedeapsa lui Dumnezeu să cadă
asupra lui. Dorea să o primească, tânjea după ea. Însă cuvintele minunate ale psalmului îi atingeau
sufletul şi inima lui se umplea de dragoste şi de laudă pentru Dumnezeu.
„Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât de mare este bunătatea Lui pentru cei ce se tem
de El. Cât este de departe răsăritul de apus, aşa de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.”
În toţi anii în care venise la Templu, Eliachim nu​şi putea aduce aminte de vreo slujbă ca şi aceasta.
Dar venise el oare vreodată să îşi aducă inima înaintea lui Dumnezeu? Crezuse că slujbele erau menite să
împlinească nevoile lui şi, când jertfele au fost oprite cu mult timp în urmă, Eliachim era furios pentru că
el se simţea înşelat, nu pentru că Iahve fusese înşelat. Dorea să stea cu faţa la pământ de ruşine, însă tatăl
lui îl ridică în capul oaselor.
„Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din
ce suntem făcuţi, îşi aduce aminte că suntem ţărână... Dar bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce
se tem de El.”
Preotul aşeză jertfa pe altar şi, când flacăra se ridică în văzduh, Iahve i se descoperi lui Eliachim.
Se trase îndărăt, copleşit şi simţi prezenţa blândă, atotputernică a lui Dumnezeu. Ca şi un om orb care îşi
recapătă vederea, Eliachim îl recunoscu pe Iahve, Creatorul universului, ca Tată – un tată blând şi iubitor.
La fel ca şi Hilchia, Iahve îl primea pe Eliachim cu dragoste înapoi în braţele Sale şi îl ierta, deşi îl rănise
cumplit. La fel ca şi Ierimot, Iahve îşi aşteptase răbdător copilul în toţi aceşti ani, dorind ca el să se
întoarcă. Iahve era un Tată care Şi​ar fi dat viaţa pentru copiii Lui, la fel cum făcuse Ierimot pentru fiicele
lui.
Dumnezeu umblase alături de Eliachim toată viaţa, la fel cum Hilchia fusese cu el, însă el era cel
care nu îl văzuse pe Dumnezeu.
— Ava! strigă Eliachim cu lacrimile şiroind pe obraji. Ava! Dumnezeule Tată!
Strigătul de laudă răsuna, parcă venind din ceruri, iar Eliachim îşi ridică mâinile, punându​şi viaţa
în mâna lui Dumnezeu.
„Binecuvântaţi pe Domnul, îngerii Lui... Binecuvântaţi pe Domnul, toate oştirile Lui...
Binecuvântaţi pe Domnul, toate lucrările Lui, în toate locurile stăpânirii Lui. Binecuvântează, suflete, pe
Domnul!”

După jertfa de dimineaţă, Ezechia aşteptă în iatacul lui să se adune sfetnicii în sala tronului.
Mantia lungă, purpurie pe care o purtase la Templu părea că e fierbinte şi o simţea greoaie pe umeri, în
timp ce atârna pe podea în urma lui. În cele din urmă, Şebna sosi să îl cheme.
— Sfetnicii sunt gata şi te aşteaptă în sala tronului, Majestate. Arăta de parcă n​ar fi dormit.
— Şebna, aşteaptă. Vreau să​ţi mulţumesc că l​ai găsit pe rabi Isaia noaptea trecută. Şebna clătină
uşor din cap. Ascultă, nu​mi fac întotdeauna timp să​ţi spun ce mulţumit sunt pentru tot ce faci, dar îţi sunt
foarte recunoscător. Ai fost mai mult decât mâna mea dreaptă – ai fost un adevărat prieten pentru mine.
Şebna îşi ferea privirea, nefiind în stare să​l privească pe Ezechia în ochi.
— Atunci să cred că rabi Isaia ţi​a spus ce voiai să ştii?
— Da. Şi vreau să auzi ce mi​a spus înainte să le spun celorlalţi. Nu voi trimite tribut... nici oştile
la luptă, nici nu voi căuta aliaţi.
— Ce spui?
— Isaia mi​a spus să aştept şi să îmi pun încrederea în Iahve.
— Nu! Şebna se năpusti spre Ezechia, pierzându​şi cumpătul pentru prima dată de când se
cunoşteau. Apucă mantia de pe pieptul lui Ezechia, scuturându​l şi stăruind de el, înfricoşat. Nu fi prost,
Ezechia! Te rog! Trimite tributul – te implor! Te vor omorî. Ca prieten, îţi spun că viaţa îţi e în primejdie.
Te rog!
Ezechia se cutremură adânc de izbucnirea lui Şebna. Te vor omorî. Îşi aduse aminte de imaginea
vie pe care o zugrăvise Ieruşa despre pedeapsa asirienilor pentru un rege prins şi simţi cum genunchii
încep să​i tremure. Însă, o clipă mai târziu, se înfurie pe Şebna pentru necredinţa lui faţă de cuvântul lui
Iahve. Smuci mâinile lui Şebna de pe mantia lui.
— Nu. Nu voi deveni iarăşi robul Asiriei. Ţara noastră este în mâinile lui Iahve. Acum adună​te,
Şebna. Vreau ca tu să fii alături de mine în hotărârea mea. Am nevoie să mă bizuiesc pe tine.
Şebna îşi îngropă faţa în mâini.
— Te vor omorî, icni el.
— Şebna, opreşte​te! E timpul să plecăm.
Mai mult ca orice, Ezechia dorea să se încheie acest sobor. Păşi apăsat pe coridor spre sala
tronului, iar Şebna se târî înapoia lui, doborât de amărăciune. Se aşeză pe tron simţindu​se împovărat şi
istovit. Aruncă o privire scrutătoare peste adunarea sfetnicilor. La fel ca şi Şebna, cei mai mulţi dintre ei
nu vor înţelege niciodată hotărârea lui. Nu ştia dacă va putea să îi lămurească, dar trebuia să încerce.
— Rabi Isaia s​a întors la Ierusalim, începu el, vrând să pară încrezător. L-am întâlnit în zorii zilei
şi, astfel, am hotărât să nu trimit birul Asiriei.
Cârmuitorul oştirii se ridică în picioare.
— Voi porni oştile la luptă, Majestate.
Ezechia dădu din cap.
— Săbiile noastre nu vor ieşi la luptă. Nu vom avea nevoie de ele. Câţiva dintre mai​marii oştilor
murmurară nemulţumiţi, însă Ezechia nu îi luă în seamă. Nici nu vom căuta să ne aliem cu ţări vecine mai
puternice pentru că...
— E o nebunie, strigă Ghedalia ridicându​se în picioare, tăind spusele lui Ezechia. De ce îl asculţi
pe un fanatic ca Isaia? Ne vei duce pe toţi la pieire. Vom fi nimiciţi, la fel ca şi Israelul!
Izbucnirea fratelui lui îi tăie toate puterile. Când acesta se opri, bătrânii din câteva cetăţi ale Iudeei
se ridicară în picioare şi se îmbulziră în jurul lui Ghedalia, strigând la Ezechia şi glăsuind că sunt de
partea lui Ghedalia. Ezechia nu se aşteptase la o împotrivire atât de mare, iar asta îl descumpănea.
— Nu sta acolo, Şebna – spune​i! urla Ghedalia peste învălmăşeala din jur.
— Ce să​mi spui? Ezechia se întoarse spre Şebna, trăgând nădejde că se va putea sprijini pe
ajutorul prietenului lui, chiar dacă acesta nu era de acord cu el. Însă faţa lui Şebna era cenuşie, iar mâinile
îi tremurau în timp ce îşi ştergea sudoarea de pe frunte.
— Ce să​mi spui? repetă Ezechia.
Şebna rămase multă vreme tăcut, însă când începu, Ezechia rămase uluit de răspunsul lui.
— Fratele Majestăţii Voastre are dreptate. Va trebui să faceţi ceva. Să stăm şi să aşteptăm ca
asirienii să năvălească peste noi e ca şi cum ne​am omorî singuri.
Ezechia simţi cum furia clocoteşte înăuntrul lui.
— Astfel fac ceva! Dumnezeu a promis că ne va izbăvi din mâna asirienilor, iar eu am ales să
aştept şi să mă încred în făgăduinţa Lui.
— Lăsaţi oştile să mărşăluiască, să ne apere hotarul, îl imploră Ionadab. Vă aduceţi aminte cum
Iahve ne​a ajutat să îi înfrângem pe filisteni? Şi ei au fost mai puternici decât noi.
— Fără oşti, Ionadab. Iahve ne poate izbăvi fără sabia omului. Tora spune...
— Astea sunt poveşti prosteşti! răcni Ghedalia cu faţa aprinsă de mânie. Tu cârmuieşti o ţară
adevărată cu oameni adevăraţi!
Şebna îl apucă pe Ezechia de mână, stăruind de el.
— Fără​ndoială că nu vă puneţi încrederea în poveştile de demult ale strămoşilor voştri!
— Sunt doar poveşti de adormit copiii! strigă Ghedalia. Dar acesta nu este un joc de copii!
Sala tronului se umplu de zarvă, fiindcă aproape toţi sfetnicii lui Ezechia dădeau glas
nemulţumirilor lor. Ezechia rămase înmărmurit de răbufnirile lor. Cu toţii se alăturau răscoalei, chiar şi
cei mai apropiaţi prieteni, Şebna şi Ionadab. Furia îi înăbuşi răspunsul lui Ezechia.
Şebna continua să stăruiască de el fierbinte, cu o voce stinsă.
— Sunt mulţi care vă stau împotrivă. Vă rog, înainte să vă omoare, vă rog să vă schimbaţi
hotărârea!
Deodată, Ezechia îşi dădu seama ce însemnau cuvintele lui Şebna. Ei aveau să​l omoare – nu
asirienii, ci propriii lui dregători. Dacă nu va ceda înaintea lor, ei vor porni o răscoală. Dar dacă se
răzgândea acum, ar pierde domnia în Iuda şi, odată cu ea, şi domnia lui Iahve peste poporul Lui.
— Nu! Nu voi mai schimba nimic, strigă el. În sală începu să se aştearnă din nou tăcerea, iar
sfetnicii rămaseră zgâindu​se către el. Ascultaţi​mă! În timpul domniei tatălui meu, când asirienii au năvălit
acum douăzeci de ani, Isaia i​a spus să aştepte şi să creadă că Dumnezeu îl va izbăvi. Însă Ahaz n​a vrut să
asculte, în loc să aştepte ca să treacă strâmtorarea, a trimis tribut Asiriei şi, astfel, am devenit cu toţii robi.
Încă o dată, Iahve ne spune să aşteptăm. Am făcut un legământ cu El şi îl voi asculta, oricât de primejdios
pare.
Murmurul de nemulţumire se porni din nou, iar bărbaţii furioşi forfoteau în jurul lui Ghedalia.
Şebna clătină uşor din cap.
— Nu ne poate salva niciun dumnezeu.
Ezechia îi auzi murmurul, însă aceste cuvinte îl făcură să răbufnească de mânie.
— Linişte! strigă el. Într​o clipă, se aşternu liniştea peste mulţime. Şebna, dacă tu şi toţi ceilalţi
spuneţi că nu există Dumnezeu, atunci vă voi întreba – ce rost mai are viaţa aceasta? De ce să cârmuim
ţara sau să ne trăim vieţile după nişte porunci şi legi? De ce să nu trăim în neorânduială? De ce ar trebui
să luăm hotărâri chibzuite dacă viaţa este lipsită de rânduială şi lipsită de sens, dacă nu există o ordine în
lumea asta?
Nimeni nu se mişca. Nimeni nu scotea niciun cuvânt.
— Sau... dacă există un Dumnezeu şi nu este îndeajuns de puternic să ne izbăvească, atunci cine
va putea? Jalnicele noastre oşti, Ionadab? Alte popoare din jurul nostru? Cum poate braţul omului să
biruiască dacă Dumnezeu nu e în stare să facă asta?
Se ridică încet de pe tron şi rămase în picioare înaintea lor.
— Dar... dacă există un Dumnezeu care ţine cerurile şi pământul într​o rânduială şi domneşte cu
bunătate peste toată creaţia Sa, dacă a lucrat cu adevărat în vechime în istoria poporului nostru şi ne​a scos
din robie şi ne​a aşezat pe pământul acesta, atunci ce putem face altceva decât să ne încredem în El şi să​I
slujim Lui? Cum am putea spune vreodată că ştim mai multe decât ştie Iahve, Dumnezeul nostru? Toate
planurile noastre, toate sforţările noastre sunt în zadar – sunt nimicuri – în faţa înţelepciunii şi a planurilor
Lui.
Privi pentru o clipă la feţele posace şi împietrite.
— Iahve mi​a dat cuvântul Lui să stau liniştit şi să aştept izbăvirea Lui. Am ales să ascult acest
cuvânt şi nu mă voi răzgândi! Ghedalia, Şebna, toţi ceilalţi care nu puteţi sprijini această hotărâre, ieşiţi
afară! Nu am nevoie de voi!
Arătă spre uşă, înfruntându​i. În încăpere se aşternu o tăcere apăsătoare. Pe feţele lor se citea furia
şi nemulţumirea, iar el se întreba dacă vor urzi o răscoală, dacă unii dintre ei încă îl mai sprijineau – dacă
chiar Ionadab şi Şebna îi vor întoarce spatele. Apoi, îşi aduse aminte că Dumnezeu îl alesese pe el să
domnească şi o pace de neînchipuit îi cuprinse inima. Viaţa lui era ocrotită în mâinile lui Dumnezeu. Era
îndeajuns să ştie asta.
— Nu mai am nimic de spus. Adunarea a luat sfârşit.
Ieşi în grabă din sala tronului.
După ce ieşi regele, Şebna nu se urni din loc, ci rămase înmărmurit de groază. Regele pe care îl
admirase nespus şi căruia el se străduise să​i facă pe plac, tocmai făcuse o greşeală nespus de mare.
Cuvântarea lui plină de râvnă nu convingea pe nimeni. Nu făcea decât să îi pecetluiască osândirea la
moarte. Măcinat de amărăciune, Şebna se prăbuşi în jilţ cu faţa în palme, uitând de bolboroseala şi de
ciorovăiala celorlalţi sfetnici care dădeau să plece.
— Eşti cu noi, Şebna?
Îşi ridică privirea spre Ghedalia.
— Da sau nu? Avem nevoie de răspunsul tău acum.
Şebna închise ochii, tânjind să se ascundă de grozăvia pe care o va face.
— Când? şopti el.
— La noapte. În timpul somnului.
— Laşilor. Mai degrabă aţi omorî un om în patul lui decât să vă luptaţi cu el faţă în faţă?
— Vei pleca mâine în zori cu solia ca să duci tributul nostru pentru Asiria, spuse Ghedalia. Şebna
tăcu.
Ghedalia privi îndelung la şirurile de străjeri care stăteau aproape de el.
— Că veni vorba, nu încerca să ne tragi pe sfoară. Eşti urmărit.

37

După jertfa de dimineaţă, Eliachim rămase istovit şi zdrobit înăuntrul lui. Se întreba cum va face
faţă zilei. Se aşeză în cortul mai​marelui lucrătorilor, aproape de iazul gol al Siloamului, şi privi spre cer.
Nu mai voia să cerceteze schiţele şi nici socotelile. Nu putea să afle nimic nou. Tot ce putea face era să
aştepte – să aştepte ca Iahve să​l ierte şi ca El să​i răspundă rugăciunilor.
Afară auzi pe unul dintre lucrători bombănind nemulţumit că vor săpa până în Şeol. Apoi
mai​marele lucrătorilor se ivi în deschizătura cortului.
— Suntem gata să ascultăm semnalele, domnul meu.
— Mulţumesc. Voi fi acolo într​o clipă. Eliachim privi pe schiţele de pe masa din faţa lui şi închise
ochii. Căldura prezenţei lui Dumnezeu îi umplea sufletul.
— Doamne, Dumnezeule – Ava - călăuzeşte​ne prin întuneric, se ruga el. Nu de dragul meu, ci
pentru slava Ta.
Eliachim se ridică să îl urmeze pe înaintaş – apoi încremeni. Numai gândul de a se târî iarăşi în
tunelul înăbuşitor îi făcea greaţă. Nu mai putea intra acolo. Altcineva va trebui să asculte semnalele.
Eliachim nu ar mai putea intra acolo vreodată. Ieşi din cort să​i spună mai​marelui lucrătorilor să o ia
înainte fără el şi fu uimit să​l vadă pe regele Ezechia stând afară.
— Majestate!
— Am venit să văd ce ai izbutit să faci până acum, Eliachim. Apoi, putem hotărî împreună ce să
facem mai departe. Vocea îi era blândă, paşnică, însă regele arăta de parcă povara împărăţiei apăsa greoi
pe umerii lui. E un timp prielnic să​mi arăţi?
Ieri, sosirea neaşteptată a regelui l​ar fi speriat pe Eliachim, însă astăzi se simţea straniu de calm.
— Desigur, Majestate, dar lucrul s​a oprit ca să putem încerca semnalele din nou.
— Atunci aş vrea să merg înăuntru şi să ascult împreună cu tine.
Inima lui Eliachim clocotea de frică. Nu putea să meargă înăuntru. Dar cum i​ar putea spune
regelui aşa ceva?
— Sunteţi binevenit să ascultaţi, Majestate, dar este foarte strâmt acolo jos la capăt. Poate că ar
trebui să aşteptăm aici şi să​l lăsăm pe mai​marele lucrătorilor...
— Nu mă deranjează locurile strâmte. Ezechia îşi dădu jos mantia şi i​o dădu slujitorului.
Condu​ne, Eliachim.
— Aveţi nevoie de o candelă.
Cu mâinile tremurânde, Eliachim luă o candelă, o aprinse şi i​o dădu regelui. Aprinse una şi pentru
el, apucă un ciocan cu care să lovească în perete, apoi se cufundă în întunecimea tunelului. De îndată ce
intră în canal, inima începu să îi bată cu putere. După ce înaintă câţiva paşi, Eliachim îşi dădu seama că
nu poate merge mai departe. Trebuia să iasă afară. Se întoarse, însă Ezechia îl urma îndeaproape. Canalul
era prea îngust, iar regele era prea înalt şi lat în umeri pentru ca Eliachim să se strecoare pe lângă el. N-ar
fi putut ieşi decât dacă l​ar fi pus la pământ pe Ezechia şi ar fi călcat peste el.
— Ce s​a întâmplat, Eliachim?
— Aăă... nimic.
Eliachim se întoarse şi păşi mai departe, ruşinat să îşi mărturisească teama care​l stăpânea. Fiori de
groază îl copleşeau pe când se silea să se adâncească tot mai mult în labirint. Simţea povara muntelui
apăsându​l în creştet şi se simţea din nou prins între pereţii tunelului ca într​o capcană. Răsufla greoi şi era
atât de asudat, încât candela cu ulei aproape că îi aluneca din palmele umede. Totuşi, înaintă, iar regele îl
urma.
Aproape de capătul tunelului, când tavanul ajunse să fie foarte jos, Eliachim şovăi din nou.
Trebuia să se plece pe coate şi pe genunchi pentru a se târî şi ştia că nu era în stare de asta. Nu mai putea
intra în canalul ce semăna mai degrabă cu un sicriu – însă nici nu avea cale de ieşire. Se simţea prins ca
într​o capcană. Scrâşni din dinţi să nu strige şi îşi repeta în gând necontenit că pereţii stâncii nu îl vor
strivi. Apoi, se ghemui şi se târî pentru ultimii câţiva iarzi. Când ajunse la peretele din capătul tunelului,
Eliachim se simţi ameţit şi îngreţoşat.
— Înţeleg ce vrei să spui despre locuri strâmte. Vocea puternică a lui Ezechia răsuna ca un tunet.
Eliachim înghiţea cu repeziciune fiecare gură de aer, dar, dacă regele băga de seamă, nu spunea nimic.
— Ce facem acum? Întrebă Ezechia.
 Cuprins de spaimă, Eliachim se strădui să​şi aducă aminte.
— Ăăă... şofarul va suna şi... aăă... vor lovi de zece ori în celălalt tunel şi... noi vom asculta.
Mâinile lui Eliachim tremurau atât de tare, încât atunci când îşi aşeză jos candela, aproape că o
scăpă din mână. Ar fi vrut cu disperare să fugă afară, însă se silea să rămână acolo. În cele din urmă, se
auzi sunetul şofarului. Eliachim se întinse într​o parte şi îşi lipi urechea pe perete să asculte. Dorea să
termine totul odată şi să iasă la lumină. Ezechia se înghesui lângă el şi rămaseră lipiţi unul de altul,
ţinându​şi răsuflarea şi ascultând. Eliachim nu mai auzea decât bătaia inimii lui care îi bubuia în urechi.
Nimic altceva. Peretele tăcut de piatră ascundea încă secretul celuilalt tunel.
Pentru câteva minute, fiecare muşchi şi încheietură din trupul lui se încleştară să asculte. Semnalul
trebuie să se fi încheiat deja. Nu auzise nimic. Apoi, în depărtare, şofarul anunţă sfârşitul semnalelor.
Ezechia se ridică alături de el.
— Ai auzit ceva, Eliachim?
— Nu, Majestate.
— Nici eu. Acum ce facem?
— Vor sufla din nou din şofar şi va fi rândul nostru să dăm semnalul.
Eliachim apucă ciocanul cu amândouă mâinile ca să îl poată mânui, apoi, tremurând, lovi cadenţat
în perete. Repetă semnalul de zece ori, apoi se târî spre partea cea mai înaltă a tunelului ca să aştepte
împreună cu regele. Urechile îi ţiuiau, iar braţele îl dureau de la efortul făcut. Sudoarea îi şiroia de pe
frunte, răsuflarea i se potolise şi, deşi simţea încă greaţa, spaima aproape i se spulberase. Peste puţin timp
auzi paşi care se îndreptau către ei.
— Majestate, domnul meu, îi strigă mai​marele lucrătorilor, îmi pare rău, dar oamenii de la celălalt
capăt nu au auzit semnalul domniilor voastre.
— Nici noi nu l​am auzit pe al lor, spuse Eliachim.
O deznădejde amară năpădi în sufletul lui. Fusese atât de sigur că Dumnezeu îi va răspunde
rugăciunilor. Acum nu mai ştia ce să facă. Oare trebuia să​i lase pe lucrători să sape în continuare? Trebuia
să măsoare totul din nou? Oare ce rost mai avea dacă asirienii erau porniţi la luptă împotriva lor?
Deznădejdea lui Eliachim ajunse la culme. Dorea să iasă din acel tunel închis înainte să îl sufoce cu totul.
Îşi luă candela.
— Vreţi să coborâm la celălalt tunel acum, Majestate?
În licărul candelei, Eliachim desluşi uimirea de pe chipul lui Ezechia. Regele rămase înmărmurit,
cu privirea aţintită spre el.
— Mai spune o dată, Eliachim.
— Păi... vreţi să mergem jos la...?
— Jos! strigă Ezechia. Ai spus jos la celălalt tunel!
Eliachim nu putea pricepe vorbele regelui.
— Da, Majestate, eu...
Ezechia îl apucă de umeri. Degetele lui se încleştau dureros în braţele lui Eliachim.
— Eliachim, ascultă. Este posibil ca tunelul acesta să fie mai sus decât celălalt şi motivul pentru
care nu s​au întâlnit să fie acela că unul este undeva dedesubt? Acolo jos? Arătă spre stânca de la
picioarele lor.
— Da, murmură Eliachim. Da, desigur! Asta este!
Era atât de simplu. Eliachim fusese prea buimac ca să se gândească la aceasta, însă, alergând de la
un tunel la altul în fiecare zi, simţise în sinea lui că tunelul din vale era mai jos.
— Acesta trebuie să fie răspunsul, Majestate! Eliachim se întoarse spre mai​marele lucrătorilor.
Spune​le să repete semnalele. Dar de data aceasta spune​le să lovească în stânca de deasupra. Repede!
Eliachim se aruncă pe braţe şi pe genunchi şi se târî din nou până la capătul tunelului, iar regele îl
urmă îndeaproape. Îşi aşeză candela pe jos şi se ghemui lângă Ezechia să aştepte. Şi​l închipuia pe solul
lor alergând pe uliţe spre poarta de jos, apoi de​a lungul văii Chedron, spre izvor. Apoi, bărbatul va intra
înapoi în celălalt tunel. Probabil vor crede că Eliachim a înnebunit, dar de data aceasta trebuiau să bată în
sus.
La sunetul şofarului, Eliachim şi Ezechia îşi lipiră urechea de piatra din partea de jos a tunelului
ca să asculte. Dumnezeule al lui Avraam, Te rog...
Apoi, Eliachim auzi un sunet slab, stins. Îşi ţinu răsuflarea. Aproape de nedesluşit la început, el
auzi un bocănit în depărtare. Boc​boc. Apoi din nou boc​boc. Îşi aşeză urechea într​o altă adâncitură şi auzi
bătaia cadenţată mai limpede. De opt ori, de nouă ori, de zece ori. Apoi, tăcere. Îşi ridică capul şi privi
spre rege, de teamă să nu fi fost doar o închipuire.
— Aţi auzit, Majestate?
— Da, Eliachim. Binecuvântat să fie Iahve!
Ezechia îl îmbrăţişă strâns şi îl bătu tovărăşeşte pe spate. Apoi, regele se grăbi să iasă din tunel
înaintea lui Eliachim, strigând vestea bună. Afară şofarul începu să sune, iar lucrătorii scoaseră chiote de
veselie care se poate să fi fost auzite în toată cetatea.
Însă Eliachim rămase în tunel cu faţa la pământ, scăldat în lacrimi şi slăvind pe Dumnezeu.

În acea dimineaţă, Ieruşa stătea pe acoperişul casei lui Hilchia şi privea mijirea zorilor ca şi când
ar fi zărit asta pentru prima oară. Umilinţa şi mâhnirea lui Eliachim de noaptea trecută o mişcase atât de
adânc, încât simţea că are multe lucruri de mărturisit înaintea lui Dumnezeu.
După ce Hilchia şi Eliachim plecară la lucrul lor, Ieruşa coborî de pe acoperiş şi păşi agale pe
uliţe, în sus, spre Muntele Templului. Nu mai fusese acolo niciodată şi se simţea ca o străină, rătăcind
printre oamenii care împânzeau curtea neamurilor. Un levit stătea într​un colţ al curţii învăţându​i pe
ucenici. Oamenii treceau prin porţi aducându​şi darurile, iar ea şi​l închipuia pe tatăl ei venind cu un miel
din turma lui ca să se roage pentru ea.
Se strecură pe una dintre porţi şi se îndreptă spre curtea femeilor, care era pustie. Se îndreptă spre
zidul scund care despărţea curtea femeilor de curtea bărbaţilor. Dincolo de zid era aşezată jertfa de
dimineaţă pe altarul uriaş, iar mireasma urca încet spre ceruri. Mirosul cărnii fripte îi aducea aminte
Ieruşei de nunţi şi de praznice, când familia şi vecinii ei pregăteau un viţel întreg sau un miel.
Ieruşa privi îndelung la mielul aşezat pe altar; părea atât de mic ca să poată spăla păcatele ei. Se
prăbuşi pe genunchi şi închise ochii, mărturisindu​şi în taină păcatele, ura şi ranchiuna din suflet,
pângărirea trupului ei şi necredinţa ei. Unul câte unul, îşi aducea toate păcatele înaintea lui Dumnezeu. La
fel ca în ziua când Maaca îi tăiase părul, se simţea uşurată, eliberată, odată ce povara păcatelor căzuse de
pe umerii ei.
— Vrei să aduci o jertfă?
Ieruşa deschise ochii şi îşi ridică privirea. Un preot înalt, cu o robă albă stătea de cealaltă parte a
zidului. Îşi şterse lacrimile pe furiş.
— Ce​aţi spus?
— Te​am întrebat dacă vrei să aduci o jertfă. Faţa lui zbârcită părea blândă.
— Da... da. Am păcătuit. Cum... ce trebuie să fac?
— Va trebui să aduci un viţel sau un miel ca jertfă pentru păcat.
— Dar nu am nimic. Nu... nu am niciun bănuţ.
— Cei săraci pot aduce o turturea sau un porumbel.
Clătină din cap.
— Nu pot... nu am nici măcar...
— Dacă eşti foarte săracă, poţi aduce a zecea parte dintr​o efă de făină.
Ieruşa ştia că Hilchia i​ar fi dat cu bucurie cele trebuincioase pentru o jertfă, însă nu dorea să​i
ceară. Un dar care nu o costă nimic nu se putea numi o jertfă. Iahve îi dăruise totul Ieruşei. Oare ce putea
să​l dăruiască Lui în schimb?
Preotul zâmbi.
— Voi veni înapoi mai târziu, când te vei hotărî.
Ieruşa îl văzu plecând şi ochii i se umplură de lacrimi.
— Îmi pare rău, Dumnezeule. Dar asta este tot ce am. Vârî mâna între faldurile rochiei şi scoase
bucata zdrenţuită din învelitoarea cu care o înfăşurase odată pe fetiţa ei. Era tot ce o mai lega de fiica ei –
şi de trecutul ei. Cu lacrimile şiroind pe obraz, Ieruşa o întinse înaintea lui Dumnezeu.
— E tot ce am, Dumnezeule. Dar Ţi​o dăruiesc. Te rog primeşte jertfa mea. Te rog iartă​mă şi
înnoieşte​mă. Ţinu învelitoarea lângă obraz şi îşi şterse lacrimile cu ea, trăgând în nări mireasma lânii
pentru ultima dată. Apoi, Ieruşa o împături şi o îndesă uşor între pietrele zidului Templului.
După ce se întoarse acasă, Ieruşa rămase în grădină pentru mult timp, ascultând ciripitul
păsărelelor, bucurându​se de adierea blândă care​i mângâia faţa, savurând mireasma smochinelor din
grădina lui Hilchia. Îşi aduse aminte că simţise că primise o nouă viaţă în momentul în care fu eliberată de
asirieni, însă de data aceasta simţământul era de o mie de ori mai plăcut. De data aceasta era cu adevărat
liberă. Dumnezeu o iertase, iar acum putea începe să se ierte pe ea însăşi.
Deodată, Ieruşa auzi o uşă trântindu​se. Se ridică grăbită în picioare şi, o clipă mai târziu, Eliachim
năvăli în grădină. Hainele îi erau prăfuite, faţa îi era mânjită de noroi, însă un zâmbet larg îi strălucea pe
chip. O trase în braţele lui şi o ridică de la pământ.
— Ieruşa! Iahve a răspuns rugăciunilor noastre! Se vor întâlni! Cele două tuneluri se vor întâlni!
Ieruşa începu să râdă cu ochii în lacrimi.
— Oh, mulţumesc Domnului!
— În sfârşit am auzit semnalele prin stâncă! Un tunel este mai sus decât celălalt, dar se vor
întâlni! Nu va mai dura decât în jur de o zi! Juca împreună cu ea în cerc, strângând​o atât de tare, încât ea
de abia putea să​şi tragă răsuflarea. Dumnezeu a răspuns rugăciunilor noastre, Ieruşa!
— Sunt atât de bucuroasă pentru tine! Atât de bucuroasă!
Deodată, Eliachim se crispă tot şi aproape o scăpă pe Ieruşa la pământ. Se trase înapoi, îngrozit de
ceea ce făcuse.
— Oh, Ieruşa, îmi pare rău! Nu mi​am dat seama ce fac! Îmi pare rău!
Privi la faţa lui trudită, mâzgălită de noroi şi văzu teama şi vinovăţia din ochii lui.
— Nu​i nimic, Eliachim. Îi luă mâna şi o strânse între mâinile ei. El tremura.
— Ieruşa, ai greşit, spuse el în şoaptă. Nu tu eşti cea nevrednică, ci eu. Eu sunt un păcătos. Am
pus mândria, dorinţa după slavă şi răzbunarea înaintea Dumnezeului universului. Nu sunt vrednic de tine.
Aşeză mâna lui aspră şi plină de răni pe obrazul ei, lăsând lacrimile să şiroiască peste ea. Eliachim
o privi duios şi ochii i se umplură de lacrimi.
— Nu eşti o femeie stricată, Ieruşa. Şi niciodată nu ai ales să fii asta. Tu ai ales să trăieşti. Orice
om din lumea aceasta ar fi făcut la fel, chiar şi verişoarele tale. Dar ele nu au putut să aleagă. Dacă ai fi
murit, Ieruşa... înghiţi în sec, lăsând lacrimile să​i curgă pe obraji. Dacă ai fi murit, nu aş fi văzut niciodată
puterea lui Iahve.
Dar tu eşti darul lui Dumnezeu pentru mine, ca să​mi arate că El are putere să răspundă
rugăciunilor. De aceea ai trăit. A fost alegerea lui Dumnezeu, Ieruşa. Nu a ta.
Ochii lui castanii, calzi căutară privirea ei, apoi îi luă faţa în mâini şi o sărută. Atingerea buzelor
lui pe ale ei era cel mai frumos simţământ pe care îl cunoscuse vreodată. Ce mult îl iubea pe Eliachim, pe
acest bărbat blând care săpase pentru ea un tunel într​un munte de stâncă tare.
În cele din urmă, Eliachim se dădu îndărăt.
 — Te iubesc, Ieruşa! Nici nu​mi pot închipui restul vieţii fără tine. Te rog căsătoreşte​te cu mine.
El o luă în braţe şi o ţinu strâns, iar Ieruşa îşi aşeză obrazul pe pieptul lui prăfuit. Nici ea nu​şi
putea închipui să trăiască restul vieţii ei fără el.
— Te iubesc, Eliachim, şopti ea. Şi da... vreau să mă căsătoresc cu tine.

38

Lui Ezechia i se părea că ziua nu se mai sfârşeşte, în timp ce se ocupa de treburile ţării, încercând
să nu ţină seama de strâmtorarea în care se găsea. Locul lui Şebna de lângă el era gol şi mai​marii ţării,
care de obicei ticseau sala tronului dispăruseră, lăsând curţile palatului straniu de tăcute. Ezechia nu se
simţise niciodată atât de singur şi părăsit în toată viaţa lui.
După jertfa de seară, porunci să îi fie adusă cina în iatac. Mâncă singur, jucându​se cu mâncarea,
dorindu​şi ca Isaia să​i fi spus cât de mult va trebui să aştepte. Când slujbaşul îi dădu de veste că Şebna
dorea să îl vadă, o mulţime de simţăminte, de la uşurare la furie, se învălmăşiră în sufletul lui.
— Spune​i să intre, spuse el.
Şebna se apropie, şovăind, de Ezechia, fără să îşi ridice privirea, apoi se închină până la pământ.
— Am venit să renunţ la slujba de dregător al palatului, spuse el cu o voce stinsă. După cum ştiţi,
nu sprijinesc hotărârea Majestăţii Voastre sau credinţa pe care o aveţi în Iahve. Îmi pare rău.
Ezechia îşi muşcă buza, luptându​se să​şi stăpânească furia faţă de Şebna care nu îl sprijinise în
adunarea sfetnicilor şi care acum îl părăsea. Cel mai apropiat prieten îl dezamăgise şi dorea să îl mustre
aspru pentru toate acestea.
— De ce, Şebna? De ce mă părăseşti acum când am mai mare nevoie de tine?
Şebna îşi ţinti privirea în podea şi îngăimă:
— Pentru că nu cred că aveţi dreptate. Cred că faceţi o greşeală îngrozitoare. Şi locul meu trebuie
să​l ocupe cineva care este de acord cu hotărârea pe care aţi luat​o.
— Cine? spuse Ezechia deznădăjduit. A mai rămas cineva care mă sprijineşte?
— Rabi Isaia.
— Ei bine, el e singurul atunci. Şi nu doreşte să ocupe această dregătorie. I-am cerut asta cu şapte
ani în urmă, îţi aduci aminte? Îşi împinse talerul cu mâncare la o parte.
Şebna tuşi să​şi dreagă glasul, apoi începu să grăiască sacadat, ca şi cum vorbele i​ar ieşi din gură
împotriva voinţei lui.
— Eliachim are aceeaşi credinţă. Acum, că acest tunel a fost izbutit, fără​ndoială va fi bucuros să
îmi ia slujba la palat.
Ezechia văzuse greutăţile pe care le​a întâmpinat Eliachim cu tunelul şi cât de mult îi primejduise
sănătatea. Eliachim avea nevoie de o odihnă îndelungată înainte ca să fie gata să ia pe umeri sarcinile
grele ale lui Şebna. Ezechia nu putea să​şi ascundă că era învrăjbit cu Şebna, însă avea nevoie de el. Nu
mai avea pe nimeni altcineva.
— Nu te pot împiedica să pleci, dacă asta ţi​e voinţa, dar nu pot primi plecarea ta în noaptea asta.
Îţi dau trei zile să cugeţi la aceasta. Poate pe atunci... se opri, simţind în sinea lui un fior de teamă. Poate
până atunci strâmtorarea ţării va trece.
Şebna tăcu. Privea îndelung în podea, cuprins de amărăciune, în ciuda furiei, Ezechia dorea să
facă ceva ca să vindece ruptura dintre ei. Nu avea în nimeni atâta încredere ca şi în el, în afara Hefţibei.
Ezechia îşi împinse jilţul înapoi şi se ridică. Prin fereastra deschisă, zări primele stele care scăpărau pe
bolta cerului.
— Mă voi urca pe zidul dinspre miazănoapte să priveghez semnalele de foc. Vino cu mine, Şebna.
Ezechia văzu tristeţea din ochii lui Şebna.
— Prea bine, Majestate.
Ieşiră din palat tăcuţi şi urcară dealul spre Muntele Templului. Sub ei, cetatea părea straniu de
tăcută şi încremenită. În loc să intre în curte, păşiră în partea de răsărit a Templului, urcară treptele
abrupte spre meterezele zidului cetăţii şi spre partea de răsărit a temeliilor Templului. Se întoarseră în
colţul de nord​est al zidului şi păşiră mai departe până la turnul străjerilor construit de Eliachim. Costişa
văii Chedron era ameţitoare, dar de acolo, de sus, puteau să vadă desluşit semnalul de foc de la următorul
turn de pază dinspre miazănoapte. La apropierea lui Ezechia şi a lui Şebna, trei soldaţi tineri din Iudeea,
care stăteau de strajă, se opriră din chicotele lor şi se ploconiră sfioşi.
— S-a dat deja vreun semnal? Întrebă Ezechia.
— Nu, Majestate. Este încă prea lumină.
— Bine. Vom aştepta.
Deşi stelele străluceau deasupra Muntelui Măslinilor dinspre răsărit, Ezechia mai vedea încă
lumina palidă a amurgului dinspre munţii din apus.
— După veştile pe care le​am primit noaptea trecută, asirienii încă nu şi​au ridicat tabăra, îi spuse el
lui Şebna. Dar mă aştept în orice clipă ca primele oşti să se suie la luptă.
Se rezemă de zid, odihnindu​şi mâinile pe marginea parapetului şi privi spre umbrele întunecate ale
munţilor dinspre miazănoapte. O aşteptare tainică se lăsă peste cei doi, un simţământ de încordare care îi
era bine cunoscut lui Ezechia. Îşi aduse aminte cum stătuse pe platformă înaintea lui Moloh, aşteptând,
agăţându​se de singura lui nădejde, de făgăduinţa de izbăvire vestită de Isaia. Aştepta atunci, într​un chin
nesfârşit, ca o mână să​l apuce şi să​l azvârle în pieire. Însă mâna lui Iahve îl izbăvise.
Acum stătea în faţa unui alt vrăjmaş şi încă o dată făgăduinţa lui Isaia din partea lui Iahve era
singura licărire de nădejde care îi mai rămăsese. În timp ce lumina soarelui se risipea încet în întuneric,
asculta înlemnit de spaimă sunetele nopţii din valea ce se aşternea înaintea lui.
Deodată, unul dintre oşteni arătă spre ceva.
— Acolo, Majestate! Arătă spre o lumină ce licărea în zare. Ezechia îşi simţea inima în piept ca pe
o piatră rece. Nu ştia cum să citească semnalele. Nu putea decât să aştepte încremenit ca unul dintre
oşteni să i​l desluşească.
— Primele oşti de asirieni au ridicat tabăra. Au început să mărşăluiască...
— Încotro? şopti Ezechia.
Aşteptă – o clipă cât o veşnicie – însă vârful muntelui din depărtare rămase la fel de întunecat.
Apoi licărul de lumină se arătă din nou.
— Spre nord​vest! strigă oşteanul. Mărşăluiesc spre nord​vest! Înapoi spre Ninive.
Soldaţii care stăteau în spatele lui Ezechia începură să chiuie de bucurie; Ezechia închise ochii şi
se sprijini de zid, copleşit de uşurare. „Când vei trece prin foc, nu te va arde. Flăcările nu te vor atinge.
Căci Iahve este Dumnezeul tău. Sfântul lui Israel este Mântuitorul tău.”
Soldaţii se veseleau, îmbrăţişându​se unul pe celălalt şi bătându​se tovărăşeşte pe spate. Şebna
părea straniu de palid, gata să se prăbuşească la pământ.
Ezechia îl privi cu ochi sfredelitori.
— O altă întâmplare, Şebna?
— Poate că nu, şopti el.
Şebna îi găsi pe Ghedalia şi pe bătrânii din Lachiş la palat, punând la cale noii cârmuitori pe care
aveau să îi numească în curând. Şebna năvăli în odaie, izbind uşa de perete, aproape scoţând​o din ţâţâni.
Bărbaţii uimiţi îl priviră înfricoşaţi. Înainte să înceapă să vorbească, şofarul se auzi răsunând de pe
zidurile Templului.
— Acesta este sunetul înfrângerii tale, Ghedalia. Asirienii nu vor mai cotropi ţara noastră, aşa cum
a făgăduit Dumnezeul fratelui tău.
Ghedalia se zgâi la el, prea uluit ca să mai poată vorbi. Strigătul triumfător al şofarului răsuna
prelung de sus de la Templu.
— Calul tău a fost înşeuat. Ia​ţi oamenii şi ieşi. Pleacă în Lachiş acum – în noaptea aceasta! Sau jur
pe Dumnezeul lui Ezechia că te voi omorî cu mâna mea!
Ezechia rămase singur pe zidul cetăţii după ce toţi ceilalţi plecară, privind din turnul străjerilor
spre dealurile întunecate. La doar patruzeci de mile [cca 60 km] înspre miazănoapte, ţara lui Israel zăcea
distrusă. Dacă n​ar fi fost îndurarea lui Dumnezeu, ţara lui Iuda ar fi avut aceeaşi soartă.
Şofarul de la Templu răsună, anunţând veştile de bucurie. Ezechia privea spre cetatea care revenea
la viaţă şi la oamenii care dădeau năvală din casele lor pe străzi să sărbătorească. În câteva minute avea să
coboare ca rege şi să îi conducă în închinare. Însă mai întâi îngenunche sub cerul înstelat şi îşi plecă
fruntea la pământ înaintea împăratului cerului.
„Dumnezeule, am auzit cu urechile noastre şi părinţii noştri ne​au povestit lucrările, pe care le​ai
făcut pe vremea lor, în zilele de odinioară. Cu mâna Ta, ai izgonit neamuri, ca să​i sădeşti pe ei, ai lovit
popoare, ca să​i întinzi pe ei. Căci nu prin sabia lor au pus mâna pe ţară, nu braţul lor i​a mântuit, ci dreapta
Ta, braţul Tău, lumina Feţei Tale, pentru că îi iubeai.
Dumnezeule, Tu eşti împăratul meu: porunceşte izbăvirea lui Iacov! Cu Tine doborâm pe
vrăjmaşii noştri, cu Numele Tău zdrobim pe potrivnicii noştri. Căci nu în arcul meu mă încred, nu sabia
mea mă va scăpa; ci Tu ne izbăveşti de vrăjmaşii noştri şi dai de ruşine pe cei ce ne urăsc. Noi, în fiecare
zi, ne lăudăm cu Dumnezeu şi pururea slăvim Numele Tău.”
„Ascultă o Israele, Iahve este Dumnezeul nostru. Numai Iahve.”

EPILOG

Ieruşa se aşeză pe scaunul împodobit cu flori din grădina lui Hilchia, având un covor de petale
aşternut la picioare. Ascultând muzica veselă a alaiului mirelui, recunoscu cântecul – era acelaşi pe care îl
cântase în dimineaţa nunţii verişoarei ei, cu mult timp în urmă. Maaca stătea alături de ea şi, când alaiul
se apropie, se aplecă să o îmbrăţişeze pe Ieruşa.
— Eşti atât de frumoasă! Mi​aş dori ca mama şi tata să te fi putut vedea. Ar fi atât de mândri şi de
fericiţi că te căsătoreşti cu Eliachim.
Curând, muzica se opri. Eliachim stătea în pragul porţii de la curte. Părul lui negru, cârlionţat era
ciufulit ca de obicei, însă arăta ca un prinţ în straiele de sărbătoare. Când o văzu pe Ieruşa, faţa lui chipeşă
se lumină de un zâmbet ştrengăresc, iar ea ar fi dorit să alerge în braţele lui. Lângă el stătea Ionadab,
purtând straiele oştii împărăteşti. Zeci de rudenii ale lui Hilchia şi oaspeţi se îngrămădeau în curte înapoia
lor.
Cu ochii fermecaţi de privirea ei, Eliachim o luă de mână şi o strânse duios. Ieruşa se ridică şi se
aşeză lângă el, mulţumind în taină lui Dumnezeu pentru tot ceea ce făcuse pentru ea – pentru miracolul
noii vieţi. Pentru iertare. Şi pentru cea mai mare minune: dragostea lui Eliachim.
În locul lui Ierimot, ca tată al miresei, şedea Hilchia cu lacrimi de bucurie şiroindu​i pe obraji. Ce
mult îl iubea Ieruşa pe acel negustor mic de statură! Hilchia îşi aşeză mâna pe capul ei la fel cum făcuse
tatăl ei odată, iar ea îşi aduse aminte de cuvintele tatălui ei: „într​o zi Iahve va preface aceste lacrimi în
bucurie.”
Pe capul ei se afla mâna lui Hilchia în timp ce rostea binecuvântarea, însă Ieruşa auzea vocea
tatălui ei: „Iahve să te binecuvânteze şi să te păzească. Iahve să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să
aibă milă de tine. Să te facă la fel ca Sara şi Rebeca. Să​şi înalţe Faţa peste tine şi să-Ţi dea pacea. Amin.”
Iată tunelul. Şi aceasta a fost povestea săpării tunelului, în timp ce pietrarii învârteau târnăcopul,
fiecare în dreptul tovarăşului său şi, pe când mai erau doar trei coţi de săpat, s​a auzit vocea unui om
strigând către tovarăşul său. Roca s​a crăpat de la sud la nord. În ziua străpungerii tunelului, pietrarii au
ţinut fiecare să îşi întâlnească tovarăşul, secure către secure. Apele s​au revărsat de la sursă spre bazin pe
o lungime de o mie două sute de coţi. Iar înălţimea stâncii de deasupra capului pietrarilor era de o sută
de coţi.
Veche inscripţie evreiască datată din secolul VIII î.H., inscripţionată în tunelul Siloamului,
Ierusalim

CRONICILE REGILOR – CARTEA A TREIA

Tăria braţului său

Tăria braţului Său povesteşte despre ultimii ani ai domniei regelui Ezechia şi despre evenimentele
culminante ale invaziei asirienilor. Dumnezeu îi aduce multă bogăţie şi putere. Însă, chiar şi după mulţi
ani, Ezechia nu are niciun moştenitor. Soţia lui, cuprinsă de disperare, îi face un alt jurământ Aşerei, zeiţa
fertilităţii, trădând tot adevărul în care crede şi pentru care luptă Ezechia.
După ce faima lui creşte peste hotare, Ezechia este ispitit să se alăture Egiptului şi Babilonului
într​o alianţă militară împotriva Asiriei, o alianţă pe care profetul Isaia îl avertizează să nu o facă. Pe
măsură ce asirienii mărşăluiesc spre apus cu sete de răzbunare şi de cucerire, Ezechia va descoperi dacă
credinţa lui în Dumnezeu îl va sprijini împotriva unui duşman de neînvins.