Fulg de nea

de Victor Leahu

Acum, dragi copii, am să vă povestesc despre o picătură de apă care alerga fără grijă, alături de surioarele
ei, într-un pârâiaş de munte subţirel, ce se strecura, săltând şi spumegând printre pietre şi prundiş. Şi era o
picătură veselă, care nu ştia nici de unde vine, nici unde se duce. Dar, pe măsură ce trecea timpul, vedea că
în jurul ei se înghesuie tot mai multe surate, iar pârâiaşul devine pârâu, apoi râu, apoi fluviu. Şi într-o zi, aşa
din senin, se trezi picătura întrebând:

-Dar unde ne ducem?

Un peştişor cu solzii argintii, care înota prin apropiere, auzi întrebarea şi se opri o clipă mirat:

-Cum unde vă duceţi? zise el. La mare vă duceţi. Ce, n-ai mai fost nici o dată la mare?

-Nu, n-am fost.

-Dar de unde vii? O iscodi curios peştişorul.

-Vin din izvorul cel mic din munţii îndepărtaţi. Dar cum am ajuns acolo n-aş putea să-ţi spun. Suratele mele
bănuiesc că ne-am fi născut în adâncul muntelui.

-Ei, nu-i nimic, îi răspunse peştişorul. Ai tot timpul să cunoşti lumea.

Zicând aceastea, o zbunghi înotând cu repeziciune.

-Să cunosc lumea? se întrebă mirată picătura. Grozav lucru trebuie să fie şi ăsta!

Şi din clipa aceea începu să fie foarte atentă la tot ce se petrecea în jurul ei. Şi într-adevăr, avea ce vedea!
Mai întâi, pe zi ce trecea, fluviul devenea tot mai lat, iar într-o dimineaţă se trezi într-o lărgime
nemaipomenită, de nu se mai vedeau nici un fel de maluri.

-Asta o fi marea? întrebă picătura.

-Asta-i, se grăbi să-i răspundă o meduză molatică.

-Hm, e cam inghesuială aici, zise picătura şi se săltă mai la suprafaţă, unde dădu de lumina şi căldura
soarelui.

-Ce frumos, ce frumos! Se veseli ea şi sări pe o creastă de val, ca să poată vedea mai bine ce se petrece pe
mare. Şi, dintr-o dată se pomeni mai uşoară, tot mai uşoară, se desprinse de celelalte picături şi începu să
plutească în sus. Dar acum nu mai semăna cu o picătură obişnuită de apă, ci era un abur străveziu şi uşurel,
care se înălţa către albastrul cerului.

-Vai, ce uşoară m-am făcut! se miră ea. Şi ce multe lucruri se văd de aici, de sus!

Dar cum nu era singura picătură de apă plecată din mare, peste puţină vreme aburii cei mici se adunară la o
parte şi formară un nor gros şi alb.

-Iar e înghesuială, zise picătura şi se strădui să ajungă mai la marginea norului. Între timp trecuseră multe
zile şi nopţi, şi norul cel gros şi alb străbătuse cale lungă, împins de vânt. Şi iată că într-o zi se făcu frig şi
picătura noastră, sau mai bine zis firicelul nostru de nor se strânse şi se zgribuli, până când se pomeni că are
altă înfăţişare. Era acum un fulg de nea, o steluţă mică, albă şi nespus de frumoasă. Se desprinse de nor şi
începu să plutească uşurel spre pământ. Cum însă, în ultima vreme, Fulg-de-Nea devenise foarte curios, se
gândi să călătorească niţel pe aripile vântului cel rece al iernii şi să cunoască lumea. Şi după ce trecu peste o
pădure, peste un lac îngheţat şi peste încă o pădure, văzu pe o cărăruie săltând un iepuraş, cu urechile
ciulite.

-Hei, iepuraşule, zise Fulg-de-Nea, hai să ne jucăm un pic.

-Bine, îi răspunse iepuraşul. Mai întâi şi mai întâi, dacă vrei, să mergem să vedem cum s-au pregătit de iarnă
prietenii mei. Hai iute! Şi Fulg-de-Nea pluti mai departe de-a lungul cărăruii.

Şi peste puţină vreme se întâlniră cu o veveriţă.

-Bună ziua, Tiţa-Veveriţa! Uite, a venit pe la noi Fulg-de-Nea şi vrea să vadă cum ne-am pregătit pentru
iarnă.

-Foarte bine, foarte bine! Zise Tiţa-Veveriţa. Tocmai am fost prin cămară şi am văzut că am alune bune până
la vară.Dar sunt tare îngrijorată de soarte lui Ursuleţ-Pufuleţ. Chiar acum a fost în zbor, pe aici, Corbul-cel-
mare-cu-pliscul-tare şi mi-a spus că în pădure s-a rătăcit puiul de urs. Şi am dat zvon în toată lumea să-l
caute şi să-l trimită de urgenţă la bârlog, unde familia Mormăilă îi plânge de milă.

-Fulg-de-Nea, să ne grăbim, zise iepuraşul. Poate-l găsim.

-Hai, zise Fulg-de-Nea. Şi alergară mai departe până se întâlniră cu Vulpea-cea-roşcată.

-Bună ziua, Vulpe roşcată, zise iepurele. Uite, a venit Fulg-de-nea să vadă cum ne-am pregătit pentru iarnă.
Şi cum am fost pe la Riţa-Veveriţa ne-a spus că a auzit de la Corbul-cel-mare-cu-pliscul-tare că prin pădure
s-a rătăcit Ursuleţ-Pufuleţ. Nu cumva l-ai văzut, pentru că Familia Mormăilă îi plânge de milă?

-Păi să vedeţi, zise vulpea, eu tocmai vin din sat de la vînat, de unde am furat o raţă şi un curcan îndopat şi
am auzit o vrăbiuţă spunând că Ursuleţ-Pufuleţ ar fi trecut prin poiana cea mare unde a stat şi s-a jucat cu
două căprioare.Vă sfătuiesc să fugiţi într-acolo, poate-l găsiţi.

-Hai, Fulg-de-Nea, mai departe, zise iepuraşul. Şi alergară mai departe până când, în poiana cea mare, se
întâlniră cu cele două căprioare.

-Bună ziua, căprioarelor, zise iepuraşul. Uite, Fulg-de-Nea a venit pe la noi ca să vadă cum ne-am pregătit
pentru iarnă. Şi am fost pe la Tiţa-Veveriţa, care ne-a spus că a auzit de la Corbul-cel-mare-cu-pliscul-tare că
prin pădure s-a rătăcit Ursuleţ-Pufuleţ pe care familia Mormăilă îl plânge de milă. Apoi Vulpea-cea-roşcată
ne-a spus că auzit o vrăbiuţă ciripind că ar fi la voi.

-E adevărat, noi tocmai ne pregăteam de iernat şi am strâns fânul în stoguri şi rămurele în snopi. Şi a venit
apoi pe la noi Ursuleţ-Pufuleţ. A stat o vreme şi ne-am jucat. Pe urmă a plecat, uite încolo, spre sat.

-Hai Fulg-de-Nea să-l căutăm mai departe, zise iepuraşul.

-Să mergem, să mergem, zise Fulg-de-Nea. Şi alergară ei, alergară, străbătură o câmpie, apoi o vie, o livadă,
până nimeriră într-o ogradă. Ei, şi ce credeţi că le fu dat să vadă? Pufuleţ cel jucăuş se da huţa-ntr-un căuş şi
făcea mii de şotii de se prăpădeau de râs o grămadă de copii.

-Ce ne facem, Fulg-de-Nea? întrebă iepuraşul. Eu nu mă pot duce între poznaşii din ogradă, că de mă văd,
ăştia mă prind, şi-i prăpăd.

-Nu te pierde cu firea, zise Fulg-de-Nea.O să mă duc să-i şoptesc eu la ureche să se ducă acasă, pentru că-l
aşteaptă la masă, plângându-i de milă, toată familia Mormăilă.

-Hai iute, că uite, gerul se ascute!

-Fulg-de-Nea pluti uşor şi-i şopti lui Ursuleţ-Pufuleţ:

-Pui de urs, fugi acasă,

uite iarna cea geroasă;

nu mai sta şi joaca lasă!

Auzind una ca asta, Ursuleţ-Pufuleţ sări ca ars şi fugi peste cîmpii, printre vii, prin pădurea cea deasă, ca să
ajungă acasă.

Ei, şi se iscă în ogradă o larmă grozavă:

-Uite un fulg de nea! strigă un copil.

-Uite încă unul, încă unul! Ninge, ninge! strigară şi ceilalţi.

Vântul încetă deodată să mai bată şi Fulg-de-Nea se aşeză cuminte în bătătură, alături de fârtaţii săi, până
se aşternu un strat gros, alb şi pufos. Copiii făcură cocoloaşe peste cocoloaşe şi înălţară un om de zăpadă,
cu ochii de tăciune şi un nas dintr-un morcov gras. Şi se pomeni Fulg-de-Nea înghesuit într-un bulgăraş în
chip de ureche.

-Ce ne facem, fraţilor? întrebă el.

Un fârtat se burzului supărat:

-N-avem ce face, zise el, vom sta aşa până s-o desprimăvăra.

-Şi apoi, şi apoi?

-Va veni soarele, va topi omul de zăpadă, noi ne vom preface în picături de apă, vom intra în pământ, vom
ieşi prin izvor…

-Ştiu, ştiu cum va fi mai departe, zise Fulg-de-Nea. Vom fi pârâiaş….

Mos Ger si feciorul sau Gerulet

Poveste populară lituaniană

Avea Moş Ger un fecior nemaipomenit de lăudăros. Ce-şi zice odată flăcăiaşul: “A îmbătrânit tăticu şi nu
mai face treabă ca lumea. Să mă lase pe mine, care sunt tânăr şi voinic. Când i-oi răzbi eu pe oameni cu
frigul, o să îngheţe şi sufletul în ei. N-o să aibă scăpare! Pe nici unul n-am să-l iert!”

Porneşte Geruleţ la drum şi vede o căruţă trasă de un căluţ – pepenaş, nu alta. Iar în căruţă – un grăsan de
bogătan, înfofolit în blănuri şi cu picioarele învelite cu covor. Pe Geruleţ îl pufni râsul: “Degeaba te-ai
înfofolit, că de mine tot nu scapi!”

Şi se apucă să-l necăjească pe bogătan: se băga sub covor, i se strecura pe mâneci, după guler, îl ciupea de
nas.

“Dă-i bici – porunci bogătanul vizitiului – că îngheţ!”

Iar Geruleţ îl hărţuieşte şi mai rău, îl ciupeşte şi mai tare de nas, îi taie răsuflarea, îi înţepeneşte mâinile şi
picioarele.”

Bogătanului i-a pierit glasul, de rău ce îngheţase. Când a sosit la conac, l-au scos din căruţă mai mult mort
decât viu.

Iar Geruleţ vine într-un suflet la taică-său şi începe să se laude: “Ce zici de mine? Uite prin ce blănuri am
răzbit! Sloi de gheaţă l-am făcut pe bogătan!”

“Asta nu-i mare lucru! grăi Moş Ger, zâmbind în barbă. Uite colo un ţăran, cu cojocul rupt, care se duce cu
sania lui, trasă de o mârţoagă, la pădure, după lemne. Pe ăsta de-l răzbeşti, o să zic şi eu că eşti grozav!”
Când a ajuns în pădure, ţăranul se apucă să doboare copacii. Geruleţ îl prindea de braţe, de picioare, i se
strecura după guler… Ţăranul izbea mai vârtos şi până la urmă s-a încălzit atât de tare, că şi-a scos mănuşile.

Lui Geruleţ atât i-a trebuit: “Mă bag, zice, în mănuşile omului şi le fac ca de gheaţă. Atunci să-l văd!” Se
piteşte Geruleţ într-o mănuşă, iar ţăranul îi dă înainte, nu se încurcă.

A încărcat ţăranul sania cu vârf şi-şi spuse: “E timpul să mă întorc acasă.” Dar când să-şi pună mănuşile –
parcă ar fi de tablă. Geruleţ râde în sinea lui: “Până aici ţi-a fost!”

Ţăranul apucă zdravăn toporul şi prinse a bate cu sete mănuşile cu muchia acestuia, ca să le înmoaie.
“Aoleu!” se văita Geruleţ, la fiecare lovitură. Abia reuşi să scape.

Cu sania plină de lemne, ţăranul porni spre casă, îmboldindu-şi calul la drum. Iar Geruleţ veni la taică-său,
oftând din rărunchi şi abia târându-şi picioarele

Când îl văzu Moş Ger,îl întrebă: „Ce ai, fătul meu, de nu te ţin picioarele şi te vaiţi de mi se rupe inima?”
„Mi-a scos sufletul ţăranul acela, se căină Geruleţ, şi pe de-asupra, m-a şi cotonogit!”

Bătrânul îşi ascunse un zâmbet în colţul gurii şi grăi sfătos: „Să-ţi fie de învăţătură, băiete! Pe trântor îl
dovedeşti repede, dar omului vrednic nu-i poţi veni de hac! Munca îi ţine de cald!”
Povestea omului de zapada

Într-o iarnă friguroasă cu mult omăt, un copil a avut ideea să aşeze trei bulgări mai mari unul peste celălalt
ca să ridice un fel de turnuleţ în grădina din spatele casei.

În joacă, i-a pus apoi bulgărelui mai mic ochi din bucăţi de cărbune şi nas dintr-un morcov. Pe cap, o căciulă
de lână roasă de vreme şi în braţe, în chip de mână, un rest dintr-o mătură veche. Aşa a apărut primul om
de nea… Pe înserat, copilul a intrat în casă lăsând omuleţul singur în grădina îngheţată.

Zâna Iarna, care colinda lumea în sania ei trasă de cerbi albi, a zărit arătarea din grădină şi, în glumă, s-a
gândit să îi dea viaţă.

Când s-a aşternut liniştea, din pădurea din apropiere au început să sosească musafirii nopţii.

Două căprioare înfometate s-au apucat să scormonească omătul, căutând frunze de varză sau ştiuleţi uitaţi
prin grădină de gospodari. Hrana era greu de găsit. Omul cel alb le-a zărit şi s-a gândit să le ofere nasul său
cel roşu:

– Eu nu am nevoie de el, iar pentru voi poate fi o cină gustoasă…”

Căprioarele au primit bucuroase darul.

În aceeaşi vreme, câteva păsărele s-au aşezat pe capul omului de nea. Ar fi avut nevoie de câteva fire de
lână ca să-şi mai căptuşească cuiburile reci.

– Cu mare drag! le-a răspuns omul de zăpadă şi s-a grăbit să împartă toată lâna cu păsările cerului.

Cât a fost noaptea de lungă, omul de nea a făcut cadouri celor din jur: firele de paie din mătură le-a dat
unor iepuraşi iar cărbunii unor pitici ai pădurii. Spre dimineaţă, Zâna Iarna l-a observat stând cu totul
despuiat. Pentru bunătatea lui, s-a gândit să-i ofere ea un dar special: dragostea tuturor copiilor.

De atunci, omul de zăpadă este un simbol nelipsit al iernii. Când zăpada acoperă în strat pufos pământul,
toţi copiii se grăbesc să ridice oameni de zăpadă, pe străzi, în grădini sau în curţile caselor.
Povestea fulgului de zapada

de Trenca Brenciu

Era odată, demult, tare demult, o fetiţa care se numea Roua.

Ea se născuse în casa unui om bun şi harnic. Părinţii o iubeau ca pe lumina ochilor şi se gândeau la fericirea
ei ziua şi noaptea.
Mama îi ţesea rochiţe din culorile tuturor florilor, iar tata îi făcea coroniţe din cele mai frumoase pietricele.

Roua era tot atât de bună pe cât era de frumoasă. Privirile ei blânde alinau orice durere, părul ei mătăsos
atingea pământul. Mâinile ei erau aşa de îndemânatice că pereche în lume nu aveau.

Mama o scotea la plimbare numai seara, niciodată nu o lăsa să iasă afară în plin soare. În serile cu lună plină
îşi privea chipul în oglinda apei. Când nu era lună, licuricii îşi aprindeau felinarele şi se înşirau pe malul apei
ca să facă lumină în calea fetei.

Fiecare floare era socotită o fiinţă căreia Roua avea să-i spună ceva. Tuturor le spunea "Noapte bună",
mângâindu-le.

Într-o zi au venit la ea prietenele şi au întrebat-o de ce nu iese şi ea afară. Ea a alergat la mama ei s-o

întrebe. Mama i-a spus :

-În clipa în care te va atinge soarele, noi te vom pierde, aşa a vrut zâna.

Neliniştită, Roua s-a îmbolnăvit. Mama a îngrijit-o iar când s-a făcut bine i-a făcut o rochie din voal de
mătase, alb şi sclipitor. Când a îmbrăcat-o şi s-a uitat în oglindă, toate vietăţile au văzut că Roua este mai
frumoasă ca oricând.

Când mama pleca, ea îi spunea:

-Ai grijă de casă şi mai ales de tine.

Într-una din zile, după ce şi-a terminat toată treaba, s-a îmbrăcat cu rochia. S-a uitat în oglindă şi şi-a adus
aminte de sfatul mamei.

A doua zi, în capul fetei se înfiripă gândul să iasă afară şi iar se privi în oglindă.

A treia zi iar, dar nimic nu-i mai scotea din cap gândul de a ieşi la soare. Se suci, se mai învârti, privi pe
fereastra. Îşi luă inima în dinţi şi ieşi: ce încântare !

Începu să alerge, să cânte, să mângâie florile. Părul era numai din fir de aur în care sclipeau pietre scumpe.
Fericirea era nemăsurată. Roua se simţea uşoară parcă plutea.

Ce frumos se vedeau casele, grădinile !

Cum de n-a ieşit până acum afară ?

Roua se simţi din ce în ce mai uşoară. Începu să urce, sus, sus, tot mai sus, apoi simţi că-i este frig. Simţea că
se îngreunează, parcă ar avea ceva atârnat de picioare.

Văzu un palat numai din apă, era palatul lui Nor Cenuşiu unde erau mulţi copii: Nor Alb, Nor Pufuşor,
Noruleţ Cenuşiu, Noruleţ Albăstrui. Deodată norii se împrăştiară şi ea rămase în barba lui Bate Vânt care-i
spunea :

-Prinde-te bine că te duc eu la soare.

Vijelie Vânt auzise de la Nor Cenuşiu de fată şi o căuta să o ducă la Ger Năprasnic, căci avea nevoie de
cineva care să-i aprindă pipa şi să-i scuture pletele de brumă.

Vijelie Vânt o înşfacă şi plecă cu ea. Ajunşi la palatul de gheaţă bătu la porţi cu un ciocan de gheaţă.

Când au intrat, doi oameni de zăpadă făceau de strajă. Ger Năprasnic stătea pe un scaun din gheaţă învelit
cu o pătură de zăpadă, cu pipa din gheaţă în gură, iar când pufăia ieşea o pulbere ca bruma.

El o trimise să ia pieptenele şi să-i scuture bruma din păr :

-Ai grija, un fir de păr de-mi va lipsi, e vai de tine !

Ea slăbea din zi în zi şi era şi mai uşoară. Deschise fereastra şi, odată cu bruma de gheaţă sări.

-Aleargă iute după fata aceea !

Vijelie Vânt ieşi val vârtej pe uşa. Roua simţi că-i îngheaţă spatele şi c-o cuprinde un somn odihnitor. Se uita
pe pământ, florile nu mai erau, păsările plecaseră, era pustiu, totuşi şi-a recunoscut locurile dragi.

-N-am să te las moşule sa îngheţi pământul, gândi ea şi-şi prinse rochiţa întinzând-o.

Fiecare fir de ţesătură se prefăcu în câte un firişor sclipitor de zăpadă şi acoperi pământul, să-l încălzească,
să ocrotească seminţele care stăteau să încolţească.

De aunci, în fiecare fulguşor de zăpadă poţi vedea ochii strălucitori ai Rouăi, care zâmbesc copiilor şi-i îmbie
la joc.
Fetita de zapada

După o poveste rusească

Departe de aici, în îndepărtai Rusie, într-un sat la marginea pădurii locuia un bătrân şi o bătrânică. Ei nu
aveau copii, dar aveau câini şi pisici şi găini câte vreţi, dar tot degeaba dacă nu aveau copii.

-Ah !, spuse bătrânica, în toate celelalte case este atât de frumos, acolo râd şi strigă toţi: Saşa, Maşa,
Nataşa, Petruşca, numai la noi este atâta linişte. Ah ! dacă am avea şi noi un copil!

Odată, iarna, când copiii îşi făceau Oameni-de-Zăpadă şi Baba-Jaga, cei doi îşi spuseră:

-Ce-ar fi, spuse bătrânica, ce-ar fi dacă am ieşi şi noi afară să ne facem o Fetiţă-de-Zăpadă. Cine ştie, există
Dumnezeu cel Bun şi poate-i va da viaţă. Cine poate şti ? Spus şi făcut.

Când se înserase, merseră amândoi în curte şi începură să facă Fetiţa-de Zăpadă. Grijulii, rostogoliră
împreună zăpada; mai întâi i-au format căpşorul, burtica, apoi mânuţele şi picioruşele. Cea mai dragă şi cea
mai mică Fetiţă-de Zăpadă, stătea acum în linişte în strălucirea Lunii. Ochişorii şi guriţa îi erau închise.

-Ah ! spuse bătrânica, tu eşti cea mai dragă fiică a noastră, porumbelul nostru, totuşi deschide ochii, spune
ceva tăicuţului tău, râzi către măicuţa ta !

Dumnezeu fiind bun, le îndeplini dorinţa.

Fetiţa-de-Zăpadă deschise ochii şi buzele şi începu să râdă şi râsul ei răsuna ca un clopoţel; mişcându-şi
părul începu să danseze şi să cânte:

Sunt cel mai drag copil al Iernii

Veselă în cerc dansez

Pe zăpadă şi pe gheaţă

Cu vântul mă-mbrăţişez.

Bătrânii ziseră:

Acum te-avem fetiţă

Mereu rămâi la noi.

O, albă porumbiţă,

Te vom dori cu noi!

Fetiţa-de-Zăpadă le zise:

- În căsuţa voastră

Nu-mi găsesc eu rostul,

De căldură mă feresc

Şi cu gheaţă mă hrănesc.

Fetiţa-de Zăpadă stând pe băncuţă, la fereastră, zise:

-Dă-mi, te rog, un pireu cu gheaţă !

Asta era foarte uşor de pregătit, aveai nevoie de o bucăţică de gheaţă, un castronaş de lemn şi o bucăţică
de lemn ca să poată sparge gheaţa. Mâncarea era gustoasă.

Apoi trebuia să meargă la culcare, dar ea strigă:

-Nu, nu, eu sunt o fetiţă mică de zăpadă şi nu dorm ! Eu vreau noaptea să dansez în curte iar dimineaţa să
dansez şi să mă joc cu copiii. Duceţi-vă la culcare ! Eu voi sta mereu afară.

Într-adevăr, cei doi bătrâni s-au dus la culcare dar mereu se uitau pe fereastră, afară, cum fetiţa lor dragă
dansează la lumina Lunii, cântând:

Sunt cel mai drag copil al Iernii

Veselă în cerc dansez,

Pe zăpadă şi pe gheaţă

Cu vântul mă-mbrăţişez.

Dimineaţa a intrat în casă, a mâncat pireul de gheaţă, apoi i-a aşteptat afară pe copiii satului. Deja veneau:
Saşa, Maşa, Nataşa, Petruşca şi Mişutca şi cum i-o mai chema. Şi tare s-au mai bucurat când au văzut-o pe
Fetiţa-de-Zăpadă. Şi cântau şi se jucau cu ea, se dădeau cu sania, patinau, dansau.

Eu vin din nou la voi

Ca o steluţă strălucesc.

Când veselia e în toi

Copiii toţi mă îndrăgesc.

Sunt cel mai drag copil al Iernii

Veselă în cerc dansez,

Pe zăpadă şi pe gheaţă

Cu vântul mă-mbrăţişez.

Şi aşa a trecut toată iarna. Seara Fetiţa-de Zăpadă dansa singură iar în timpul zilei cu copiii. Dar către
sfârşitul iernii, merseră împreună departe de sat, până când ajunseră în pădure. S-au jucat de-a v-aţi
ascunselea toată ziua, dar deodată li s-a făcut dor de casă, spunând:

-Vino, Fetiţă-de-Zăpadă, trebuie să mergem la culcare, cum ne-au spus şi părinţii noştri.

Dar ea strigă:

-Nu, nu, nu, eu nu trebuie să dorm ! Eu de altfel dansez noaptea. Alergă imediat.

Copiii au aşteptat-o o clipă, după care au plecat supăraţi acasă. Ei erau copii cuminţi.

Când se întunecă foarte tare afară, Fetiţa-de-Zăpadă strigă şi-şi căută prietenii, dar nu-i răspunse nimeni.

S-a cocoţat într-un pom, uitându-se de acolo, dar nu a văzut pe nimeni şi a început să plângă.

Prin pădure tocmai trecea un urs care se opri chiar sub pomul unde plângea fetiţa.

-Fetiţă-de-Zăpadă, de ce plângi ? - întrebă ursul.

- Of, of, of, plâng pentru mica mea bucurie care s-a terminat ! Mi-e dor de măicuţa şi de tăicuţul meu !

-Vino jos şi aşează-te pe spinarea mea, vreau să te duc acasă !

- Nu, nu, nu, strigă Fetiţa-de-Zăpadă. Mi-e frică puţin de tine şi mă poţi strivi ! Ursul plecă mai departe
mormăind.

Imediat după el, apăru un lup.

-Fetiţă-de-Zăpadă, de ce plângi ? - întrebă lupul.

-Of, of, of eu plâng după micuţii mei prieteni şi mi-e tare dor de tăicuţul meu şi de măicuţa mea !

-Vino jos şi aşează-te pe spinarea mea. Vreau să te duc acasă.

-Nu, nu, nu, strigă Fetiţa-de-Zăpadă. Mi-e frică puţin de tine şi mă poţi mânca. Dar lupul plecă imediat.

Alergând, venea şi-o vulpe care se opri sub copac.

- Fetiţă-de-Zăpadă, de ce plângi ?

-Eu plâng după micuţii mei prieteni, şi vreau la tăicuţul meu şi la măicuţa mea, că mi-e tare dor de ei!

-Coboară şi aşează-te pe spinarea mea. Eu sigur te voi duce acasă.

-Da, da ! strigă Fetiţa-de-Zăpadă, de tine nu îmi este frică. Tu mă duci acasă. Foarte atentă, Fetiţa-de-
Zăpadă coborî din copac, se aşeză pe spinarea vulpii şi aceasta alergă cu ea prin pădure, până la căsuţă.

Bătrânul şi bătrânica erau tare supăraţi şi strigau:

-Ah, unde eşti draga noastră fiică, porumbelul nostru alb, unde

eşti ?

- Aici sunt ! strigă Fetiţa-de-Zăpadă. Vulpea m-a adus acasă, numai că trebuie acum să-i dăm ceva de
mâncare ! Sigur este foarte înfometată !

- Da, da, spuseră bătrânii. Putem să-i dăm o coajă de pâine.

- O coajă de pâine este prea puţin, spuse vulpea. Eu doresc o găină grasă, doar v-am adus fetiţa acasă.

- Bine, bine ! - spuseră cei doi bătrâni mergând în spatele casei, iar acolo au început să şuşotească.

- Avem din nou Fetiţa-de-Zăpadă.Trebuie să-i dăm o găină, şi grasă. Nu o sa facem asta. Ia să o păcălim noi
pe vulpe şi să punem altceva în sac.

Şi aşa, tocmai când să desfacă vulpea sacul să mănânce găina cea bună şi grasă, din sac apăru un câine
negru care începu să o fugărească pe vulpe până a ajuns în pădure.

-Asta am făcut noi foarte bine, spuseră cei doi bătrâni, iar când au intrat în casă au început să danseze şi să
cânte la foc.

Fetiţa-de-Zăpadă cânta şi ea:

- Ah, deloc nu mă iubiţi

Mai mult o găină acum preţuiţi.

Din cer am venit în cer mă întorc

Singuri rămâneţi cu sacul gol, cu tot.

Bătrânii au spus atunci:

-Rămâi, te rugăm fiica noastră dragă, porumbelul nostru alb, rămâi la noi! strigară ei.

Dar ea plutea sus de tot în norişori.

-Unde-ai zburat ?

-La tatăl Gerul şi la mama Zăpada, deasupra stelelor, departe. Acolo dansez toată vara pe marea-ngheţată.

-Ce-am făcut noi vulpei nu e bine ! Dacă-ar mai veni o dată am face cum se cuvine !

Văzîndu-i aşa de trişti pe bătrîni, Fetiţei de zăpadă i s-a făcut milă de ei. I-a iertat. Dar nu s-a întors atunci, ci
a venit abia în iarna următoare. Atunci şi-a adus cu ea multe surioare fetiţe-de zăpadă şi împreună dansau
şi cântau:

Suntem cei mai dragi copii al Iernii

Vesele în cerc dansăm.

Pe zăpadă şi pe gheaţă

Cu vântul ne îmbrăţişăm.

Noi venim din nou la voi

Când veselia e în toi

Ca steluţe strălucim.

Copiii toţi ne îndrăgesc.