Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într -o zi
ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală.
 Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă: 

 —  De unde eşti, măi creştine? 

 —  Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală. 
 — Din care sat de la voi?
 —  Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal. 
 — Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu. 
 —  Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
 —  Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat? 
 —  Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti?
Iar satu-l botează popa într -o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi. 

 Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală. 

 —  Dar cum te cheamă pe tine? 

 —  Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

 Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă: 

 —  Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă? 

 —  Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală. 

 Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă: 

 — Dar ce bucate se fac acolo la voi?

 —  Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală. 
 —  Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte. 
 — D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
 — Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele. 
 — Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală. 
 — Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci
aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului. 
 —  Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ,
îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf. 
 —  Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr 
şi eu. 
 —  De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori
altăceva. 
 —  Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă? 
 — Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf,
apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci. 
 — Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti! 
 — Dar ce f el mă-ntrebi? zise Pâcală. 
 

 —  Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei? 

 —  Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei. 

 Negustorul, supărat, îl mai întrebă: 

 — Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

 —  U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi
alţii. 
 —  Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat? 
 — Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu
mâna la umărul său. 
 —  Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa. 
 —  Dar cum? zise Pâcală. 
 —  Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat? 
 —  I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să
cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el. 
 —  Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
 — Ei, cum?
 — Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult. 
 —  Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem,
mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro
apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să
mugească, sparie chiar şi copiii din sat. 
 —  Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu
Spaima- pădurei? 
 —  Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu
cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi. 
 —  Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau
dogari în sat la voi?
 — Avem.
 — Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc. 

Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale,
 ba nici în spitale.
 

Pacala si Tandala

Alexandru Mitru

Păcala şi Tândală au mers împreună prin lume o bună bucată de timp. Şi, iacătă, într -o noapte,
după ce străbătuseră un drum plin de hârtoape, pe când erau sfârşiţi de oboseală, au ajuns într -un
sat. În sat, oamenii se culcaseră. Nici o luminiţă nu mai sclipea pe la ferestre.

- Am ajuns prea târziu! s-a oprit locului Păcală.

- Ca să mai supărăm pe cineva la ceasul acesta ar însemna să ne facem un mare păcat, şi-a dat cu
 părerea Tândală.

- Mai bine ştii ce mă gândesc? Să dormim în biserică.

- Aşa e. Bine zici. Tot nu e nimeni acolo, acum, în miezul nopţii.

- Ne odihnim pe cinste, pe una din rogojinile din biserică.

- Şi, dis-de-dimineaţă, pornim mai departe.

- Dar unde-o fi biserica?

- Uite-o pe culmea dealului. Chiar lângă cimitir...

- Să nu-i trezim pe morţi!

- Să nu-i trezim pe oameni, c-or fi trudiţi de muncă. Şi urcară ei, amândoi, ca nişte umbre, pe
deal. Ajung la cimitir. Străbat pe o potecă, printre morminte, dar când să păşească în biserică,
răsună o voce groasă:

- Să împărţim sacul cu galbeni în zece ! Vocea venea, neîndoios, dinăuntru.

- Dec, tu ce zici, Păcală, ce-o fi ? şuşoteşte, mirat, Tândală.

- Zic că se petrece aici un lucru foarte ciudat.

- Să ne dăm mai aproape şi s-ascultăm temeinic. S-apropie ei, uşor, şi în lumina ferită sub obroc
a unei făclii, prin crăpătura uşii, zăresc mai mulţi bărbaţi. Unul din ei rostea:

- De ce să-mpărţim galbenii-n zece, când noi toţi suntem nouă?

 

- Suntem nouă, e drept, glasuia iar acela care avea vocea groasă, însa cum este îndeobşte legea la
noi, tâlharii, căpitanului bandei i se cuvin nu una, ci două părţi din pradă !

- I-o bandă de tâlhari ! mai şopteşte Păcală. Au săvârşit un jaf şi-şi împart galbenii. Numai că
socoteala de-acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg...

Şi îl învăţă, îndată, pe Tândală ce trebuie să facă. Şi fiindcă în tindă, sub masă, se aflau niste
giulgiuri, îşi iau de-acolo două şi se învelesc cu ele.

Pe urmă, Tândală, cu glasul înfundat, începe să rostească:

- De ce ieşirăţi, mai, voi, mortii, din morminte?

- Păi cum să nu iesim ? îi răspunse Păcală, la fel de infundat, că noi, cât am trăit, am fost lipsiţi
de bunătaţile lumii. Şi-acu am auzit, ne-a spus un spiriduş, că s-ar găsi în biserică nişte tâlhari
stăpâni pe-un sac cu galbeni jefuiţi de la oameni...

- Şi voi ce doriţi ? Câte-un galben ?

- Da, dorim fiecare dintre noi câte-un galben. Şi pe cei nouă hoţi am pofti să-i avem lânga noi în
morminte, acoperiţi cu ţărână de vii, ca să se-nveţe minte să nu mai jefuiască pe nimeni.

Tâlharii din biserică, când a început să glăsuiască Tândală, împietriseră. Dar când 1-au auzit şi pe
Păcală că ei, cei răposaţi, ar pofti să-i aduca pe hoţi alăturea, în morminte, şi să-i îngroape de vii,
au început să ţipe:

- S-a isprăvit cu noi ! Pe unde să fugim ? Şi care mai de care s-au năpustit pe uşa din dosul căreia
Tândală, la ieşire, le da cate-un picior în spate, ca să-i ajute să se prăvălească pe povârniş mai
lesne...

Când au rămas numai ei singuri, Păcală şi Tândală au intrat în biserică, râzând de se ţineau cu
mâinile de pântece.

 Năstruşnici răposaţi şi plini de voie bună erau! 

 

Pacala si Tandala in padure

Pacala si Tandala mergeau printr-o padure. Intr-un copac, ei vazura o pasare.
- Mai, Tandala, uite o pasare! Hai s-o prindem, s-o frigem si s-o mancam boiereste, zise Pacala
lingandu-si degetele.
- Ca bine zici. Dar cum s-o mancam fara sare? Sa stai tu s-o pazesti ca sa nu zboare si eu dau
fuga in sat sa aduc niste sare! Cand voi veni, va fi vai de mama ei si halal de noi.

Fugi Tnadala cat il tineau picioarele in sat dupa sare, iar cel ramas se gandeste ca n-ar fi rau pana
atunci sa se suie in copac si sa prinda fripturica. Tocmai cand se apropiase de pasare, nebagand
 bine seama, aluneca de sus de pe craca si cazu.

Pasarea zbura in departare, lasandu-l pe Pacala sa se vaiete. Iata ca soseste si Tandala cu sarea.
Vazand ca pasarea nu este nicaieri si auzind pe Pacala ca se vaieta, zise:

- Vezi ma, prostule, ca daca ai mancat nesarat te-ai imbolnavit?!

Pacala si Tandala - Snoava Popasul

 In snoava populara "Popasul", Tandala ajunge sa fie tras pe sfoara de Pacala din cauza faptului
ca fixeaza drept reper al miscarii lunii pe cer carul in care se culca, un lucru miscator, usor de a
 fi mutat intr-o alta pozitie. Privind dintr-o mai larga, filozofica, perspectiva, aceasta povestire
 pare a ne trage atentia asupra necesitatii de ne alege in viata puncte de referinta ale sinelui cat 
mai stabile, capabile a ne jalona si a ne indruma evolutia personala. Altfel spus, "asa cum iti
asterni, asa dormi", si asa te trezesti, intr-o lume sigura ori derutanta, invaluita sau nu de
 pacaleli...

Odata Pacala si Tandala s-au pornit cu carul la un drum indepartat. Apucandu-i noaptea intr-o
 padure, s-au gandit sa steie la popas. Si ca sa nu deie vreo jivina peste dansii, au hotarat: unul sa
doarma, iar altul sa pazeasca.

Bun! Si cum este o vorba, ca cel dezbracat e gata sa deie zece ierni pe-o vara, asa si Tandala - ar 
fi dat si gospodarie, si tot, numai sa-i fie somnul deplin si tihnit. Rasturnandu-se in car, ii zise lui
Pacala:
- Mai vere! Uite colo, ce luna plina rasare! Amu ea ii la picioarele mele. Cand a ajunge la cap,
atunci sa ma trezesti. Si incolo te-oi pazi eu pan in ziua.
 

- Bine, Tandala. Asa sa fie! Culca-te si dormi in pace.

Dar si Pacala - nu degeaba ii zic Pacala. Credeti ca asa si-a atintit ochii la luna s-o vada trecand
dintr-un capat al cerului intr-altul?

A asteptat de a adormit mai strans Tandala, apoi a intors carul de protap pana a potrivit luna
drept capul luiTandala si a prins a racni:
- Scoala, mai frate, ca a ajuns luna la cap!!Tandala holbeaza ochii. Intr-adevar, asa era.
Amintindu-si invoiala, s-a sculat si s-a pus de paza.
- Amu-i randul meu sa dorm, zise Pacala.
- Da, frate. Culca-te si dormi.
- Apoi... iata: ma culc jos, pe iarba, tot cu picioarele la luna. Si cand a ajunge la cap, atunci sa ma
scoli.

S-a culcat Pacala jos pe iarba si Tandala l-a pazit cat a fost noaptea de mare.

Pacala si ursul - Snoava populara

Intr-o noapte, Pacala isi cauta somnul prin toate ungherele casei, dar nici pomina sa dea de el.
Iacata ca il apuca foamea si i se facu pofta de mere. Nici un gospodar din sat nu mai avea poame
in livada, asa ca ce si-a zis? "Ia sa ma duc pana la padure, ca si merele padurete is tare dulci!" Zis
si facut! Nici nu ajunsese bine in padure si incepuse sa se infrupte dintr-un mar imbelsugat ca
vine un o matahala de urs si se urca pofticioasa in pom. Pacala intepenise de frica si tot dadea sa
se ascunda in umbra lighioanei. Era luna plina si nici o urma de nor, asa ca Pacala incepu sa vaza
 pe pamant cum umbra ursului se indrepta catre umbra lui, vrand parca sa ii dea mere. Cu frica in
san, Pacala incepu a sopti:"Nu vreau mere, mai, nu vreau!" Asa, cu teama in suflet, a petrecut
intreaga noapte! Spre dimineata, ursul s-a urcat pe o craca subtire dupa un mar mai rumen si a
cazut mort la pamant. Pacala, vazand ca ursul a trecut pe cealalta lume si-a zis ca-i mare pacat de
 blana lui, si-a scos de la brau briciul si a jupuit-o. Apoi, a plecat, din cale afara de mandru si
voios, catre sat.

Cum a pasit in casa, a aruncat in graba blana intr-un cui si s-a dus sa traga un pui de somn, ca nu
inchisese nici un ochi toata noaptea. Nevasta, nici gand sa-i dea pace sa atipeasca, si tot il
 pisolagea:"Zi, mai barbate, de unde imi adusei blana ceea?" Pacala, pe jumatate treaz a alungat-o
de langa pat zicandu-i:"Fugi de-aicea pana nu te jupoi si pe tine ca pe Mos Martin!" N-a apucat
Pacala sa traga doua-trei sforaituri ca au inceput a latra cainii prin ograda. Pe jumatate adormit,
Pacala i-a zis nevestei:"Vezi, fa, cine ma cauta la ora asta!" Nevasta, cercand si sa il traga si ea
odata pe sfoara, ii zise:"Scoala, Pacala, ca a sosit ursoiaca si intreaba de barbatul ei!" Pacala, asa
atipit cum era, gasi repede un raspuns:"Du-te si zi-i ca nu i-am facut eu de petrecanie, ci l-am
gasit cu moartea intr-insul!"

Snoava Pacala avocat

 

 In snoava Pacala avocat, mucalitul personaj popular nu-si mai gaseste, ca de obicei, un
musteriu pe care sa il traga pe sfoara, ci isi foloseste istetimea pentru a lua partea unui om
nevoias, pe cale a ajunge victima inselaciunii ingenioase a unui lacom hangiu. Pacala dovedeste
ca poate juca cu succes rolul de avocat, invingandu-l, in fata judecatorului, pe avarul hangiu
 printr-o logica la fel de stramba ca si a acestuia. Daca din cele cinci oua mancate de omul 
nevoias s-ar fi nascut cinci gaini care ar fi facut alte oua, de ce nu ar fi rodit in camp si graul 
 fiert? Inca o ilustrare a intelepciunii ghiduse adeseori intalnita in floclorul romanesc. 

Cica era intr-un sat un om tare nevoias. De nevoias ce era, si-a lasat casa si a plecat sa-si cerce
norocul in lume.
Mergand el incotro il duceau ochii, deodata il apuca o foame nebuna. A tras la un han sa caute
de-ale mancarii, insa el nu avea la el nici o para chioara.
 — Jupane, fa-ti bine si-mi da colea de-ale halelii, ca-mi ghioraie stomacul, duca-se si el la
naiba ! Bani nu am insa cand ma intorc din drum, iti platesc.
Hangiul a fiert cinci oua, a taiat o bucata de paine si a dat omului.
Dupa ce si-a pus stomacul la cale, a plecat in lume. Dupa vreo douazeci de ani, s-a intors acasa si
a dat pe la hanul unde ospatase el. Intra in han si spuse hangiului:
 — Jupane, iti mai aduci aminte ca am ospatat aicea, acum vreo douazeci de ani, si nu ti-am
 platit ? Ei, acuma am venit sa-ti platesc si vreau sa stiu cat costa.
 — Da, da. Imi aduc aminte. Ai mancat cinci oua si o bucata de piine.
 — Da, intocmai. Cat costa ?
 — Apoi, masa aceea costa doua mii de lei.
 — Cum vine asta, jupane ?
 — Da, asa vine. Caci daca nu-ti dadeam dumitale acele cinci oua, eu scoteam cinci gaini, care
cresteau mari. Gainile, la rindul lor, scoteau pui, si daca socotesti din fir in par, este intocmai
doua mii de lei.
 — Nu se poate asta, eu nu-ti dau dar nimica.
 — Daca nu dai, sa stii ca te trag la judecata. Omul a iesit, si mergea posomorat spre casa, cand
numai ce se intalneste cu Pacala.
 — Da ce ai, romane, de-ti ploua asa ?
 — De, ca omul; fiecare cu necazurile lui.
 — Se poate sa stiu si eu ? Pe mine ma cam intereseaza toate fleacurile.
Omul ii insira de la inceput toate cate se intimplase si cum, in cele din urma, il dase in judecata.
 — Fii pe pace ! Pentru asta trebuie sa fii tu asa posomorit ? Ia-ma pe mine avocat.
 — Te iau insa eu n-am fost niciodata la judecata.
 — Nu-i nimic. Da-mi mie hartie la mina.
Zis si facut !
Dupa un timp de vreme, numai ce se pomeneste Pacala cu citatie, insa nu se duce la judecata.
Vine a doua citatie. Acum lasa toate treburile balta si se duse. Cind se duse in fata judecatorului,
 judecatorul, cam rastit, il intreba:
 — De ce nu ai venit la primul proces, domnule ?
 — Sa vedeti de ce nu am venit, domnule judecator. Tocmai fierbeam niste grau ca sa-l saman,
si nu puteam sa las graul pe foc, caci se strica.
 — Da cum vine asta ? Tu fierbi graul, si pe urma il sameni ?
 — Da, il fierb.
 — Si rasare ?
 

   — Da, dupa cum si ouale care le-a fiert jupanul au scos pui, si puii s-au facut gaini, si gainile
au facut iar oua si asa mai departe.
Judecatorul, auzind asta, a achitat procesul.

Tandala la panda-snoava populara

Cei doi, Tandala si Pacala se intalnira dupa multa haladuiala prin lume si pusera la cala sa
mearga la vanat.

Zis si facut! S-au sculat cu noaptea in cap si fiind iarna, s-au imbracat
mai grosut, au luat pustile cu ei si au iesit din sat.
Intr-un loc numai bun pentru vanat iepuri, Pacala ii zise lui Tandala:
- Culca-te aici, la pamant si stai cu degetul pe tragaci.Eu o sa ma duc sa fac un ocol si sa gonesc
iepurii spre
tine. Tu, cand ii vezi,tragi in ei.
-N-ai nici o grija, asa voi face!
Pleca Pacala si cauta, dar nu vazu nici picior de iepure.
In timpul acesta, Tandala, mai de frig, mai de plictiseala, apasa pe tragaci si atunci se auzi o
impuscatura de vuira zarile.
Pacala, cand auzi impuscatura, se intoarse repede la Tandala si-l intreba:
-Ai impuscat ceva?
-Nici gand!
-Atunci de ce ai tras?
-Ca sa-mi iau de-o grija. Sa nu mai am nevoie de tras cand apar iepurii..

Pacala si zarzarele boierului-snoava populara

Undeva, intr-un sat, un boier avea intr-un pom doua zarzare.

De fapt,zarzarul facuse mai multe fructe, dar tot mancandu-le, ramasesera numai astea doua,
undeva pe o craca, foarte sus.
Atunci si-a chemat argatul, care era insusi Pacala, in carne si oase.
- Mai Pacala, zise boierul din cerdac,ia urca-te tu in copac si scoboara cele doua zarzare.
- Indata,cucoane.
Se urca,ajunse la zarzare si vazandu-le cat sunt de coapte si malaiete, nu-l rabda inima si scapa
una pe gat, aproape nemestecata.
Se dadu jos din pom si-i intinse boierului zarzarea ramasa teafara.
 

- Dar, unde-i zarzarea cealalta , mai Pacala?

- Am mancat-o, cucoane!
- Cum ai mancat-o, Pacala?
- Asa, bine, cucoane!
- Cum bine, Pacala?
-Uite-asa, cucoane!
Si hap! o inghiti si pe a doua

Snoava Boierul si Pacala

 In snoava Boierul si Pacala, cel dintai isi doreste neaparat sa fie tras pe sfoara de vestitul 
 personaj popular. Nu degeaba se spune: "Ai grija ce dorinta iti pui, ca nu cumva sa se
indeplineasca"! Pentru ca cineva sa cada cu adevarat prada unei pacaleli, nu trebuie sa isi dea
 seama de mrejele inselaciunii ce sunt pe cale a-l prinde in plasa. Asa ceva i se intampla si
boierului asteptand sa fie pacalit! Este vorba aici despre o finete, o subtilitate aleasa a spiritului
 si umorului popular romanesc. Nu pot sa nu remarc realitatea paralela a inselaciunii, in care
boierul si ai lui intra cu naivitate, acceptandu-i fara a cracni regulile absurde. In lumea
imaginara propusa de Pacala, o bucata de lemn trebuie sa se odihneasca si sa fie bine tinuta,
 pentru a nu se clatina, iar izvodirea unei pacaleli nu se poate face chipurile decat prin
mijlocirea unui fabulos instrument numit cum altfel decat "pacalitor"! 

Odata, Pacala statea la marginea unei paduri. Deodata vede o trasura venind spre el. Repede se
scoala, ia un trunchi mare de copac, si-l ridica drept in sus. In trasura era boierul, cucoana si
vizitiul, care mana caii.

Boierul, vazand pe Pacala, spuse vizitiului sa opreasca trasura:

- Buna ziua!
Pacala raspunde:
Multamim!
Dar ce faci aici?
- D-apoi, cucoane, ia, am pus si eu lemnul ista sa se hodineasca olecuta, ca apoi il duc acasa. Da'
dumneavoastra unde va duceti?
- Eu am auzit de unul Pacala, care pacaleste oamenii, si ma duc sa-l gasesc, sa ma pacaleasca si
 pe mine.
Pacala ii zice boierului:
- Nu te mai duce, cucoane, ca eu sunt Pacala. Dar acum nu pot sa va pacalesc, ca am uitat
 pacalitorul acasa.Dati-va jos din trasura, sa-mi aduc pacalitorul. Dumneavoastra, cucoane, tineti
lemnul ista bine, sa nu se clatine, ca eu vin indata.

Cand boierul tinea cat putea trunchiul sa nu se clatine, Pacala se sui in trasura si pleca. Se face
noapte, si Pacala nu mai vine. Stau asa toata noaptea si a doua zi dupa-amiaza.

 Numai ce trece un om.

- Buna ziua! zice omul.
 

- Buna ziua! ii raspunde boierul.

- Dar de ce stati dumneavoastra acolea?
- Asteptam sa vina Pacala de-acasa cu pacalitorul, sa ne pacaleasca. Mi-a spus ca vine degraba cu
trasura, si nu mai vine.
Atunci omul spune boierului:
- D-apoi, cucoane, nu-i destula pacaleala asta, ca s-a dus cu trasura si cu cai cu tot?
Si asa ramase boierul pacalit si fara trasura

Pacala si Tandala- frati de cruce- snoava populara

Daca vrei sa citesti snoava in care s-au cunoscut Pacala si Tandala si cum au devenit ei frati de
cruce trebuie sa stii ca era o vreme in care cei doi erau mari gospodari fiecare in satul lui.
Satui de matrapazlacurile si hotiile care se faceau in lumea lor si-au luat lumea in cap si au
 plecat care unde vedea cu ochii.

Pacala,care se gandea numai la pacaleli,pleacase de acasa cu un sac plin de coji de nuci si

incepuse sa strige cat il tinea gura:
- Hai la nuuuci!.
Din celalalt capat al drumului apare Tandala care ducea si el un sac,insa sacul era plin cu
matasea broastei si incepe sa strige cat il tinea gura:
- Hai la mataasa!
Pacala intra in vorba cu Tandala si-l intreaba daca nu vrea sa faca schimb de marfa cu el.
Tandala ,dupa ce s-a scarpinat putin in cap, a primit sa faca targul. Si s-au dus: unul in susul
drumului, celalalt in josul drumului.
Si s-au umplut de bucurie cand au vazut castigul .
- Mai! Al naibi-ii si omul ista- a spus unul.
- Al naibii-i si drumetul ista! zise celalalt.

Si dupa cum sunt rostuite lucrurile pe pamant, cei doi s-au reintalnit:
- Noroc bun, mai frate ! striga de departe Tandala razand.
- Ma rog,cum iti zice? Ca bine ne-am potrivit noi!
- Pe mine doar Pacala ma cheama!-zise razand acesta.Dar tie cum iti zice?
- Mie, Tandala..
Si dupa ce s-au cunoscut mai bine,cei doi s-au prins frati de cruce.
- Mai Pacala!- zise Tandala- de vreme ce suntem freti de cruce, hai sa ne bagam amandoi la un
stapan si sa nu ne mai despartim niciodata.
- Hai, mai Tandala!- zise celalalt. Si au intrat in slujba la un preot.
Si cum era vara, preotul l-a trimis pe Tandala sa munceasca la arie, iar pe Pacala la pascut vacile.
Vaca preotului era, sa te fereasca Dumnezeu, sperioasa!
 Numai ce prindea sa pasca si pe urma cand isi umfla coarnele-n vant, fugea animalul de calca
sapte hotare si numai dupa aceea se oprea.
Asa ca bietul Pacala trebuia sa alerge dupa ea toata ziua..
 Nici lui Tandala nu-i era prea bine: toata ziua umbla umbla de-a valma cu caii preotului la
treierat..si-i mana preotul!
Seara, cei doi s-au reintalnit la masa.
 

- Ei, mai Tandala, cum a fost la arie? - l-a intrebat Pacala.

- Doamne, mai!- raspunse Tandala, intre noi fie zis, preotul asta al nostru nu stie nimic ce-i pe
lume! Uite, cat a fost ziua de lunga, am stat degeaba, am dat de vreo doua ori cu matura dupa ce
l-a vanturat, iar la treierat e ca la dormit: nici mancare nu ti-o platesti!..
- D-apoi la pascut vaca, mai frate!- zise Pacala, dormi toata ziua: numai o perna sa-mi iau de
acasa, ca altfel vaca paste si eu n-am ce face!
-Asa?
-Chiar asa!
-Apoi, lasa-ma sa merg eu cu vaca maine, mai Pacala! Tu, vei sta la arie, ca vorba ceea, tot de un
somn ti-i!
-Bine, mai Tandala!
Si chiar asa au si facut!
A doua zi,Bietul Pacala era sa-si iasa din minti umbland de-a valma cu caii la arie, iar Tandala
era sa-si lase sufletul pe dealuri, alergand dupa vaca!
- Mai, al naibii e si Pacala aista!- zise Tandala.
- Mai nu-i chip cu Tandala aista!- zise si Pacala.
Si cand au dat ochii unul de altul,seara, nu mai puteau de ras..

Si cum le pierise cheful de slujba, de unde si pa na unde, s-au gandit ei cum sa-i fure banii
 preotului, care erau ingropati adanc in ocolul vitelor. Dupa ce au sapat putin, nu stiau care sa
vare sapa mai adanc, pana la caldarea cu bani.
- Vara-te tu si-i scoate!- zise Pacala.
- Ba vara-te tu!- face Tandala.
- Ba tu!
- Ba tu!
Si in sfarsit, s-a varat Tandala, a scos caldarea cu bani si cum era noapte...tuleo tata! Si Pacala
..dupa el!
Si au fugit pana au ajuns intr-o padure, unde au intrat ca sa fie la adapost si ca sa se odihneasca.
Tandala si-a pus caldarea cu bani sub cap..(asa e povestea!) si a adormit.
Pacala s-a sculat incetisor, i-a ridicat capul lui Tandala de pe bani si i-a pus in locul lor un cap de
cal (pe care nu stiu de unde-l avea), apoi s-a culcat cu banii intr-un loc mai ferit.
Spre dimineata, Tandala se trezeste si vede ca banii nu-s, Pacala nici atat...
Ia si el capul de cal si cateva bucatele de tabla pe care le gasise pe jos si prinde sa pocneasca din
 bici, prefacandu-se ca mana caii..Batea mereu din tablele acelea si pleznea din cand in cand
capatana de cal de ziceai ca se aud rotile unei caruti in miscare.
Si striga cu voce tare:
- Hii, alba tatii cea deocheata,
Ca de musterii nu esti speriata!..
Pacala, care se afla pitit intr-o tufa si care se gandise sa fuga cu banii , chiar avea nevoie de un
carutas ca sa duca caldarea grea cu bani. Si crezand ca e vreo caruta prin apropiere a strigat:
- Hei! Mai cu alba de la rai
Ai loc in caruta, ori nu mai ai?
-Am, am!- striga Tandala. Aici imi erai? Bine, ca altfel cine stie cat aveam sa te caut!
Si cand s-au vazut la ochi, au avut de ce rade amandoi!
Ei, acuma, le ramanea sa imparta banii frateste..
I-au impartit ei frumos, dar de la o para era acum tot buclucul,ca era o para in plus.
 

- Mie mi se cuvine!- striga Pacala.

- Ba mie!- striga Tandala.
Si..A ramas ca s-o tina unul trei zile si unul trei zile, ca sa fie egalitate!
Intai, a luat-o in stapanire Pacala.
Dupa trei zile, vine bietul Tandala acasa la Pacala sa-si ia paraua.
Cand colo, femeia lui Pacala ii spune ca nu-i barbatu-sau acasa, ci e la targ.
- Sa vii maine, i-a zis ea.
Pacala insa, era ascuns in pod.
A doua zi cand trebuia sa vina Tandala, s-a prefacut mort.
- Unde-i Pacala?
- Hei saracu,Dumnezeu sa-l odihneasca! El ...a murit..! Si tocmai l-am ingropat- a raspuns
femeia, plangand cu sughituri.
- Asa? Si unde l-ai ingropat? macar sa vad si eu unde hodineste frate-miu, Dumnezeu sa-l ierte!-
zise Tandala.
Femeia l-a dus la cimitir si i-a aratat groapa unde Pacala se asezase si se acoperise cu putin
 pamant proaspat ...
Atunci, Tandala prinde a boncalui si a mugi ca buhaiul si a scormoni cu picioarele mormantul!
- Ho, haramule! Ho! Inapoi, nea!- striga Pacala crezand ca-i un buhai adevarat!

Si asa s-au reintalnit cei doi frati de cruce, si nu mai puteu de ras cand s-au vazut!
Cu atat se mai luau si ei, ca niste stingheri si prosti ce erau , in lumea aceea de cuminti.
Pe urma, au taiat paraua cu un fierastrau si s-au imprastiat fiecare pe la casa lui.

 
I on argat 

 Ion,un taran intre doua varste,cu mancarime la limba si poznas nevoie mare,era,cica,sluga la
un boier tare hapsan. 
- Mai Ioane,du sacii la moara! 
- Sa traiesti,boierule,nu-i duc! 
- Mai Ioane,pleaca la prasit! 
- Sa traiesti,boierule,n-oi pleca! 
- Mai Ioane,sa nu te puna pacatul sa pleci de-acasa cumva! 
- Ba am sa plec,boierule! 
 Daca vazu boierul ca argatul sau face totul pe dos,incepu sa dea porunci si el tot pe dos. 
 Intr-o zi boierul pleca de acasa cu Ion.Mergand ei asa,intalnesc un parau cam mare,peste care
trebuiau sa treaca.Punte nu era.Atunci Ion se descalta,ia pe boier in carca si intra cu el in
apa.Boierul simtea putina racoare la picioare. 
- Mai Ioane,zice el atunci,ia sa-mi dai drumul in parau,sa fac si eu o baie! 
- Hai,boierule,sa te-ascult si eu o data si sa fac cum spui mata! zise Ion si dadu buf! cu
boierul in apa.

Un a mie... 

Cica se intovarasisera candva un roman si un tigan pentru a-si gasi impreuna de lucru.Astfel 
intelesi,ei purcesera la drum catre un sat din apropiere. 
 

Cum treceau ein prin padure,vorbind de una,de alta,numai ce se pomenisera deodata in fata
lor cu un hot.acesta statea pitit intr-o tufa si-si numara gologanii furati. 
 Dand cu ochii de straini,hotul o rupse la fuga,lasand tot banetul balta in mijlocul 
 padurii.Tovarasii nostri ramasera mai intai nedumeriti,apoi romanasul,mai tare din fire,se
apropie de bani si zise: 
- Bun chilipir,mai tigane,ce zici?Hai sa-i impartim pe din doua! 
- Fie,bre romane!zise tiganul cu multumire,in vreme ce romanul incepu sa numere
banii,hartie cu hartie,punandu-le langa el si spunand de fiecare data:"Una mie,una mie..."  
- Pai,stai ,bre romane!sari de colo tiganul iute cu cloanta.Stai!Pai,asta ti-i imparteala
?spusesesi parca pe din doua,ori tu...! 
- Ai putintica rabdare,mai vere!il potoli romanasul nostru.Tu nu vezi ce scrie pe fiecare din
aceste hartii?"Una mie,una mie..."Cand o scrie "una tie",abia atunci vor fi banii tai!ii explica el 
 ,infundandu-si hartiile in chimir... 

Dascăl prost 
de  Ion Luca Caragiale 

Foarte de dimineaț ă, într -o mahala depărtată, bat la ușa amicului meu Pricupescu, profesor de
cursul secundar  —  predă istoria în clasele inferioare la un liceu. 

Deși foarte buni prieteni, n-am fost niciodată la el acasă; așa, nu mă mir că i se pare ciudat a mă
vedea la dânsul.

 — Ei! ce cauț i tu prin mahalaua noastră așa de dimineaț ă? 

 — Am trecut pe aici — zic eu —  și am intrat să-ț i dau bună ziua... Știu că pe la ceasul ăsta pleci
de-acasă... și... zic: haide să văz... o fi plecat Pricupescu? dacă o fi plecat, bine; dacă nu, merg cu
el până-n târg... Azi o să fie o căldură... mai teribilă ca ieri... S-a pus pe călduri... O să ne topim
în vara asta...

Pricupescu este un om bănuitor; zice: 

 —  Fac prinsoare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă rogi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș,
 pentru vreun ticălos... 

 — Aș! zic eu...

 —  Măi! adaugă el... mai am doi ani până să ies la pensie... douăzeci o să mi se pară... Uf! să mă
văz odată scăpat de canonul ăsta, care a ajuns de la o vreme nesuferit... Uite! până viu eu, citește!

Și zicând acestea, scoate din buzunar un vraf de scrisori, mi le trântește dinainte pe masă și iese.
 

Pricupescu este indiscret.

De vreme ce mi-a dat voie, m-apuc să-i citesc scrisorile.

„Iubite domnule Pricupescu, 

Știț i că de când am fericirea a vă cunoaște, și e cam mult de atunci, nu v-am supărat cu vreo
rugăciune de favoare, fiindcă nu-mi place să importunez pe cineva în îndeplinirea datoriilor sale,
mai ales când îl știu de o corectitudine exemplară ca dv. 

Crez că a venit momentul ca, mai ales în școală, de la care depinde viitorul naț iunii noastre, noi
românii să încetăm odată cu nenorocita sistemă a favoritismului, a îngăduielii, a hatârului. 

Când mai cu seamă ne aflăm în faț a unui bărbat devotat datoriei, cum sunteț i dv., și conștiinț ios,
făra nici o umbră de bănuială, trebuie să-l lăsăm a-și îndeplini misiunea așa cum crede el, în
matura lui judecată nepărtinitoare. 

Profesori ca dv. fac onoarea unei școli, ei sunt o garanț ie că tinerele generaț iuni cari le trec prin
mână, când vor deveni cetăț eni, vor fi perfect educate și solid instruite, și vor face fala naț iunii.

Pentru aceea, când frate-meu Ghiț ă Postolache, deputatul, m-a consultat în ce liceu să-și dea
copilul la București, i-am spus numaidecât:

 —  Dacă vrei să înveț e o bună creștere și carte ca lumea, dă-l la liceul unde este profesor amicul
meu d. Pricupescu... acolo poț i fi sigur și-n privinț a educaț iunii și-n privinț a instrucț iunii!

Băiatul, Costică Postolache, după cum știț i, stă la mine; eu îi ț iu loc de tată; prin urmare,
înț elegeț i de ce mă interesez, și de ce-mi permit, în puterea prietiniei ce mi-aț i acordat-o
totdeauna, a vă importuna cu o mică rugăminte. 

 Nepotul meu, precum veț i fi observat cu perspicacitatea ce vă caracteriză, este foarte timid; pe
lângă aceasta, a fost și cam bolnav în anul acesta, a trebuit să-i scoatem o măsea, așa că are o
mare frică de examen. 

 Ne-aț i îndatora foarte mult și pe frate-meu și pe noi mai ales, pe mine și pe soț ia mea, căci în
grija noastră am avut pe copil, dacă aț i fi, nu indulgent, aceasta nu v-o putem cere, dar nici prea
sever cu el, care nu știț i câtă iubire vă poartă și cu cât respect pomenește totdeuna de dv.

De aceea, fiindcă vedem cât ț ine Costică la d-voastră, ne-am hotărât sa vă luăm pe d-voastră ca
meditator, începând chiar din vacanț ă. Știț i ca mergem la ț ară, la munte. Am fi fericiț i dacă aț i
 primi, cum n-aveț i îndatoriri de familie, să veniț i cu noi, neavând altceva mai bun de făcut,
 bineînț eles. Am dori ca și-n vacanț ă să se mai ocupe cu cartea. 
 

 N-ar f i rău prin urmare să ne vedem cât mai curând, ca să aranjăm această afacere. Până atunci,
 primiț i, stimate domnule Pricupescu, cele mai afectuoase salutări din partea soț iei mele și din
 partea

devotatului dv.
 Nicu Postolache
senator"

Halal de Pricupescu! zic în gândul meu, eu, care cunosc bine și pe nenea Nicu Postolache și
moșia lui și gospodăria lui, și pe madam Postolache... în paradis îl invită nenea Nicu și
consoarta! mâncare, băutură, aer, călărit... plus două sute de lei pe lună cel puț in... Oameni cu
dare de mână! 

Dar nu mai vine Pricupescu!... Să citim mai departe: 

„Amice Pricupescule, 

Mâine încep la voi examenele. În interesul tău îț i atrag atenț ia încă o dată, nu fi sever cu băiatul
 persoanei cunoscute. Ar fi o prostie din partea ta să faci exces de zel, când știi bine că, și fără să
vrei tu, băiatul tot va trece. Pentru ce tu, un dăscălaș, numai ca să te faci grozav, să indispui pe
niște oameni cu atâta influenț ă? Nu e mai bine să ț i-i faci binevoitori?

Aseară am prânzit acolo. Era o sumă de oameni mari. Toată vremea la masă s-a vorbit rău de
 profesori, cari, după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali și mojici, mai ales cu copiii
de familii bune.

La plecare, cucoana a spus că dacă cumva persecuț i pe mititelul, n-are să-ț i meargă comod.

Eu am garantat pentru tine. Ia seama, în interesul tău. 

Amic

 N.N."

Alta:

„Dragă Bică, cocoșelule moț at,

Dacă ai ț inut tu vreodată la mine măcar a suta parte din cât mi-ai spus, sper că n-ai să mă refuzi.
A venit Miț a Popescu la mine cu lacrimi în ochi, și m-a conjurat pe tot ce am mai sacru, să-ț i
vorbesc în privinț a baiatului ei, Octavian Popescu, care zice că tremură toț i băieț ii de frica ta, că
ești prea sever, și el are groaza când se gândește la ziua de mâine.
 

Biata Miț ă este desperată, fiindcă Octavian i-a spus curat că, dacă rămâne repetent, se împușcă.
Pune-te tu în locul ei, ca mamă. 

Astă-seară, nu se poate... Dar mâine seară la ceasul știut, negreșit, cocoșelule moț at. Când ăi
veni la puiculiț a ta, să-i spui că l-ai trecut pe Octavian.

P u i c u l i ț  a"

Bravo, domnule Pricupescu! gândesc eu... Cine să fie puiculiț a?

A! un plic rose-pâle cu un blazon aurit într-un colț ... Să vedem. 

 —  Sunt gata; aide, că e cam târziu; am treabă la școală. 

 — Uite, frate Pricupescule, de ce venisem eu la tine, zic eu și înghit în sec... apoi, îmi iau inima-
n dinț i.

 — De ce?

 —  Venisem să te rog să-mi faci un mare hatâr.

 — Am înț eles... Nu ț i-am spus eu?... ghicisem...

 — Ei! nu fi și tu așa de... cum să zic... de sever... Știi că de când te cunosc... și de! slavă
domnului! ne cunoaștem din copilărie... mi te-am supărat cu vreo rugăminte, fiindcă nu-mi place
să importunez pe cineva, cât de prietin să-mi fie, în îndeplinirea datoriilor sale, mai ales când îl
știu de o corectitudine exemplară, cum ești tu...

 — Apoi, atunci...

 — Firește, nu zic; trebuie să ne hotărâm odată, mai ales când e vorba de școală, de la care
depinde viitorul naț iunii noastre, noi românii, să încetăm, mă-nț elegi...

 — Astea le-ai citit undeva.

 — Pe onoarea mea, nu. Ei bine tu... tu ești un bărbat devotat și conștiinț ios, fără nici o umbră de
 bănuială, care trebuie în misiunea lui să fie, mă-nț elegi...

 — Îț i spun eu că le-ai cetit undeva.

 —  Zău, nu... Uite ce e: un băiat... timid... și a fost cam bolnăvior iarna asta... a trebuit să-i scoaț ă
o măsea... 

 — Când îț i spun eu...

 

 — Pe ochii mei!... și în sfâr șit, ce mai una-alta?... ce să mai umblu cu mofturi?... De colea ar fi
 pentru tine, un dăscălaș pârlit, pe timp de vară cinci sute de lei? 

Am aruncat vorba cea mare...

Pricupescu e nebun!... a început să zbiere la mine... să-mi spuie că: nu mi-e rușine! prieten vechi!
Dar eu, cuminte, zic:

 — Nu-ț i cunoști interesul! de ce să te pui cu niște oameni mari, cari au atâta influenț ă?... De-aia
v-a ieșit vorba la toț i dascălii că sunteț i mojici și brutali, mai ales cu copiii de familie bună! . —  
A! strigă Pricupescu... Iar? 

 —  Secule! am strigat eu... Dacă e vorba de zbierete, apoi zbier și eu... Un băiat cu atâtea rude,
cari ț i-ar fi de mare sprijin...

 — Ești un prost! strigă Pricupescu.

 — Ba tu ești prost!... Mă-sa e văduvă, bogată, frumoasă și de familie mare... în loc să te iei cu
 binele, să te ia meditator!... 

Am strigat degeaba; a fost peste putinț ă să-l scot pe pedant din ale lui.

Mare dobitoc d. Pricupescu!...

Cum se înțeleg țăranii 

de  Ion Luca Caragiale 

Straja satului vine la casa unui ț ăran și-i bate în geam. Se încinge o conversaț ie:

 —  Hei, mă din casă! 

 — Cine?
 — Tu!
 — Eu?
 —  Păi cine! 
 — Ce-i?
 — Cum ce-i?
 —  Păi ce-i?
 — Ai o scrisoare!
 —  Cine, mă? 
 — Tu.
 — Eu?
 —  Păi cine. 
 — Ad-o-ncoa!
 —  Ce, mă? 
 

 — Scrisoarea.
 — Ce scrisoare?
 —  Știu eu ce scrisoare?
 —  Trebuie să plătești!
 —  Ce, mă? 
 — Cum ce?
 —  Ce să plătesc? 
 — Porto.
 — Cine?
 — Tu.
 — Eu?
 —  Păi tu. 
 —  Ce porto, mă? 
 — Iaca, porto.
 — Cum așa?
 —  Păi, știu!
 — Nu-i plătită? 
 — Ce?
 — Scrisoarea.
 — Ehei!
 — Cum ehei?
 —  Ai să dai, măi! 
 — Ce?
 — Bani.
 — Ce bani?
 — Porto.
 —  Cât, mă? 
 — Ce cât?
 — Câț i bani, mă? 
 — 15.
 — Cum 15?
 —  Păi! 
 —  Dar de ce, mă? 
 — Nu știu.
 — Iaca 15.
 — Așa.
 —  Ei, dă-mi-o!
 —  Ce, mă? 
 — Scrisoarea.
 — Ce scrisoare?
 — Care ai adus-o.
 —  Eu, mă? 
 —  Păi cine? 
 — N-am adus-o.
 —  Păi cum? 
 — Nu-i la mine.
 

 — Asta-i!
 — Cum asta-i?
 — Unde-i, mă? 
 — Cine?
 — Scrisoarea.
 —  La primărie. 
 — Ba la dracul!
 — Ba, așa.
 —  Păi, cum? 
 —  Să te duci să ț i-o iei.

Cele trei zeițe 

de  Ion Luca Caragiale 
Poemă pedagogică 

Junele Mișu Guvidi dă examenul de clasa VII... Trei profesori infami îl persecută. Mișu cade la
trei obiecte: la Matematice, la Istorie și la Morală. 

Junele Mișu declară mamiț ii că e hotărât a se sinucide. 

Dar Mișu are trei zeiț e protectoare: una mai mult decât acheii, două mai mult decât troienii. Trei
zeiț e: pe Juno, pe Minerva și pe Venus.

Juno e mamiț a lui; Minerva, sora mai mare a mamiț ii, și Venus, sora ei mai mică. 

Și câtetrele zeitele ț in sfat.

Și mândra Juno zice:

 — Cunosc pe Popescu, profesorul de istorie: el are un frate, care nu-i împământenit și care
dorește a fi; eu am un bărbat care e deputat, orator, Jupiter Tunătorul. Mă însărcinez cu d-l
Popescu!

Și a plecat mândra zeiț ă; și l-a găsit pe Popescu, și scurt: Popescu a schimbat pe 5 în 6. E așa de
ușor a face pe șase din cinci!

Minerva cea cu socoteală a zis: 

 

 —  Știu bine că Vladimirescu, profesorul de Matematice, a pierdut aseară la poker o sumă-

nsemnată și că n-are cu ce pleca la băi în vacanț ă. Mă însărcinez eu cu Vladimirescu.

Și a plecat înț eleapta zeiț ă; și a găsit pe Vladimirescu, și scurt: Vladimirescu a schimbat pe trei

în opt. E așa de ușor să faci pe opt din trei! 

Mai a rămas Morala... 

Și Venus zice:

 — Asta e partea mea — Morala. Îl cunosc bine pe Mititelul Parisache, profesorul, el nu e în stare

să reziste poruncilor mele... Mă-n-sărcinez eu cu Morala și cu Parisache.

Și a plecat frumoasa zeiț ă... și a găsit pe Parisache, și mai mult sau mai pu ț in scurt: Parisache a
schimbat pe 1 în 10. O ! când îț i ordonă Venus, e așa de ușor să faci din unul zece! 

Despre cometă 
de  Ion Luca Caragiale 
Prelegere populară 

D. Mariu Chicoș Rostogan, distinsul nostru pedagog și director al școalei model „Ulpiu Traian",
este destul de cunoscut tutulor acelora cari se interesează de mișcarea noastră culturală, așa ca să
ne scutim de a-i mai face vreo reclamă. Ne mărginim doar să dăm aci, cu sf inț enie, prelegerea pe
care d-sa a ț inut-o, în faț a școlarilor săi, asupra cometei de luni 1, mar ți  la 2 noemvrie.

Pentru ca să guste cititorul și mai bine această producț iune, trebuie să-i amintim că vechea
noastră cunostinț ă, eminintele pedagog d. Mariu Chicoș Rostogan, totdeauna, înainte de e și i,
 pronunț ă pe: n ca gn franț uzesc; t ca k; d ca gh; g ca j; c ca șș, etc. Pe ici, pe colo, pentru a ț inea
deșteaptă această amintire, transcriem cât se poate mai exact felul de pronunț are a eminintelui
 pedagog, lăsând cititorului să suplinească păr ți  le din cale-afară originale. 

Iată prelegerea d-lui Mariu Chicoș Rostogan:

Profesorul: Am primit ghe la onoratul ministeriu următorul ț ircular:

„Domnule director, 

În apropierea zilei de prima novembre, lumea toată și mai cu seamă masele populare sunt adânc
mișcate de profeț ia savantului Falb asupra sfâr șitului lumii prin întâlnirea pământului cu cometa
lui Biela.
 

Ministeriul vă invită dar cu onoare a face copiilor din școala dv. o prelegere populară despre
comete în genere și despre falșitatea prevederilor sinistre, adică despre imposibilitatea unei
ciocniri a planetei noastre cu un alt corp ceresc.

Știm cu toț ii că influenț a generaț iunilor cari trăiesc simultaneu este reciprocă. Astfel, copiii,
mergând pe la căminurile lor, ar duce îmbărbătarea de care au astăzi atâta nevoie masele
 populare ignorante, a căror imaginaț ie este totdeauna pornită la superstiț iuni și la credinț ă în
supranatural.

Primiț i, domnule director, distinsa noastră consideraț iune."

 No! auzit-aț i numa cum se esprime onoratul ministeriu cătră migne, mă?... „cu onoare!" și...
„ghischinsa noastră considerăț iune!..." Numa voi, niște râtagni, nu cunoașteț i răș pectul, și doar 
ghestul vă muștruluiesc...

 Ne vom îngheplini aședar misiugnea și vă vom face o prelejere ghespre comeată. 

Școlarul Ionescu: Apoi, a trecut...

Profesorul (aspru): Nu fă larmă, spurcăciune!... Silenț ium și atenț iune, că-z intrăm în makerie! 

 Numele „comeată" iaște ghe jănul femenin: o comeată, două comeate, și gherivă ghe la coma,
coamă, capelură, pleate lunji, reș pective: comată, comeată, astru pletos, vulgo stea cu coadă. 

Apăriț iunea comeatelor au esăr ți  tat togheauna înrâurire asupra maselor populare, asupra
 prostimii, cu atâta mai mult că aceea apăriț iune au fost preț esă ghe bolizi, mecheori, așteroizi,
cari se arată ca o ploaie ghe steale și cari...

Școlarul Otopeanu (ridicând mâna-n sus): Dom'le!...

Profesorul: No ! ai vreo observăț iune de făcut?... 

Școlarul Otopeanu (în picioare): Dom'le, mama-ntr-o seară, iarna trecută, a văzut ploaie de stele,
afară... 

Profesorul (impacientat): He!... că-z doară nu era să le vază-n bordei...

Școlarul: Și eu și cu taica eram culcaț i, și când a intrat mama în casă și ne-a spus să ieșim afară
să vedem, taica n-a vrut.

Profesorul (mai impacient): Ha!

Școlarul: Zice taica: „Nu ies din plapumă pe gerul ăsta, să știu de bine că plouă și cârnaț i..."
(Școlarii râd.)
 

Profesorul (foarte impacientat): Tată-tău este un azin, carele nu știe să-ț i ghea o educăț iune
zolidă. (Copiii râd mai tare; profesorul foarte aspru:) — No! basta!

Merem mai gheparte și intrăm în ghemonstrăț iune. (Coboară la tablă, ia tibișirul și desinează, nu

tocmai exact, o elipsă cu focarele foarte departate.) No, acuma, Bîrsăscule, tu carele ai mai multă
aplicăț iune la machemachică, spune-ne doară ce am vrut eu să prezent aici? 

Școlarul Bîrsescu: Un... castravete, domnule.

Profesorul (stăpânindu-și un zâmbet simpatic): Mâncă-l cu mumă-ta! (Schimbând repede tonul:)

Tot la foale ț i-i gândul, să le-n-dopi!... Nu-i castraveche, mâncăule!... e o elipsă, o curbă
lunguiaț ă, care are duplu ț entrum; unul aici în punctul omicron, și alt ț entrum togma dincoace, la
ceilantă estremitache, în punctul omega. Aceasta-i calea comeatii.

 No, acuma pornim, mă rog, cu comeata de dincolo de punctul omicron pe calea ei, și merem,
merem, mereu merem cătră soare, carele iaște în primul ț entrum, omega. (Urmând, după metoda
intuitivă, cu creta pe linia elipsei, profesoml simulează creșterea și descreșterea mersului
cometei.)

Cu cât se apropie ghe soare, astrul pletos își acț elărează amăsurat mersul său, neț ăsare cresț endo,
simț ind acea atracț iune puchearnică, ca un școler diliginche când s-apropie de focarul luminii
intelectuale și morale, de scoala și de profesorele său... Apoi, cu cât se depărtează de la primul
ț entrum și mere cătră al doilea ț entrum, se leneveaște amăsurat și îmblă-ncet și tot mai încet,
descresț endo ca un școler puturos și fără aplicăț iune (cu dezgust), carele preajetă la dătorinț ă. 

Exempla doț ent: bunăoară, întăi ca Bîrsăscu Sț ipiogne, și al doilea ca Ioanescu Agnibal alias
agnimal! (Râsete.) Silenț ium!...

Pentru aceea doară, cu toate calculăț iunile și operăț iunile alghebraice asupra proț esului mehanic,
că a plus b musai că este, mă rog, ecval cu t, comeata nicighecât nu vine preț ize.

Școlarul Ionescu : Zicea că vine ieri seara, dom'le. 

Profesorul: Au zis tată-tău... 

Școlarul: Nu, dom'le; Falb...

Profesorul: Ai văzut tu pe Falb... 

Școlarul: Nu, dom'le, era în Universul și-n toate gazetele...

Profesorul (grav): Ugniver zul, doară și toate gazetele cvotighiene nu sunt competente în cauză;
 pântru așa un lucru trebuie să conzultăm publicăț iunile ș peț iale, cum e bunăoară Mundus oder 
Țodiacon, „Univerzal-transț edental-cosmologhișe-astronomișe-meteorologhișe Flighende
Bleter" acea publicăț iune de fală care apare o dată la lună și în care se arată ț ălebritatea
 

erughiț iunii germâne, pântru carea, ca s-o poată cineva pricepe, musai să aibă științ ă ghespre
răț iunea pură, musai să știe jugheca ca Kant. (Școlarii râd tare.)

Faveke lingvis! vitelor și grobianilor, când caut să vă scot din acele credinț e rătăcite, a căror 
consecvenț ie este ignoranț ia și imbeț ilitachea!... Căci au fost proști și neghiobi, ștultorum
numerus infignitus !cari au crezut cum că orice comeată iaste un sămn, o ameninț are, o piază
rea...

Școlarul Otopeanu: La noi, la Otopeni, spune, dom'le, tata, că s-a stârpit toate vacile când a venit
cometa ailaltă. 

Profesorul: Dar mumă-ta de ce nu s-au stârpit, boule?...

 No, merem mai gheparke... fără collocvium! Să vedem numa care este posibilitatea de o întâlnire
a globului terestru cu cometa lui Biela.... (Hotărât:) Apoi, asta nu-i slobod, asta nu se poate,
deoarece toț i erughiț ii au proboluit negativa! (Cu siguranț ă:) Natura non faț it zaltus, mă
 prostovanilor! Ea au pus doară ghestul ș paț , ca să aibă loc corpurile cerești să îmble care-ncătrău
în univerz, fără coliziune, fără craval: să aibă fiecarele pântru trubuinț ele reș pective
comoghitachea lui! (Școlarii râd foarte tare și fac zgomot.)

Profesorul: Nu larmă, râtanilor inconștii! nu râdeț i ca ruralii, cari n-aveț i decât inștincturi
chelurice și nu simț iț i penetrăț iune la contâmplăț iunea naturii carea (cu multă elevaț iune) după
cum lucră este, mă rog, pântru ș pectatoriul cu per ș picaț itache, un ș pectacol plin de admirăț iune
și venerăț iune!...

 No! acuma văz't-aț i că ieri nu s-au întâmplat nimica... De ce n-aț i vin't la scoală ieri, să azistaț i
împreună cu profesorele vost'?... 

Școlarul Bârsescu: Ni-era frică de cometă... 

Profesorul: Frică, ha?... No, du-che!

Școlarul Ionescu: Eu am venit, dom'le, cu Popescu Ion și cu Otopeanu Marin, și-am stat de la
două până la patru, și dumneata n-ai venit.

Profesorul: Ha!

Școlarul: Și când i-am spus mamii, a zis că n-ai venit de frica cometii.

Profesorul (supărat, cu humor amestecat cu dispreț ): Pe mine să mă-nvăț aț i corajul, tu și cu

mumă-ta, niște loaze! pe mine? care, în cătane, la Zolfărino, unde au fost și cu franț ozul și cu
talianul, am avut un frache mai mare undrofiț ir în gavaliri și un unchiu de pe mamă fetfebel la
granatiri!... Voi! pe migne! Vezi numa! (Transportat, cântă cu mult avânt eroic:) 

„La Zolfărino ghe vale, 

Mere-un ghenăral călare 
 

Și tot strigă-n gura mare:

Împărache înălț ache!
Pugne pașe, nu che bache,
Că-ț i perzi cătagnele toake!
...und zo waiter ..."

(Copiii aplaudă și râd.)

Profesorul: Nu larmă, vitelor, cari n-aveț i respect ghe istoria neamului!...

Merem acu mai departe, să vorbim de tempratura comeatii și apoi de conzistenț ia ei, pentru ca
mai apoi, la urmă, s-ajungem, mă rog, la concluziunea aceea, cum că nicicând n-avem să ne
temem de sfâr șitul lumii, carele nu se poate.

 No! temp'ratnra! (cu multă volubilitate:) 

Vremea, mă rog, se-mparte, după cum au proboluit Țelzius, în două păr ți  , cari se despart una de
alta la acel fixum, carele se cheamă zero-graduri sau nul... De-acolo, aceea care mere-n sus —  
Bîrsescule, fii atent! —  este partea călduroasă, și aceea care mere-n jos —  Ioanescule, nu căsca
gura, că intră musca! —  este partea friguroasă, iar la nul, mă rog, apa —  Popăscule, vrei să
mânci bătaie!  — apa prinde pojghiț ă. 

De aceea, iaște iarnă și vară, după cum arată la termometrul lui Țelzius, reș pective ț entigrad, iar 
acei cari știu carte, iar nu ca poporul de rând, numesc căldura plus și frigul minus. Prin urmare, e
 proboluit cu metoaghele moghearne cum că comeata este totdeuna în minus: despre o
inflămăț iune dară nu poate fi vorba. 

 No! acum conzistenț ia. (Și mai volubil:)

Conzistenț ia comeatii conzistă din materia cea mai faină din toate puncturile de vedere a
senzurilor noastre; mutachis mutanghis, mai faină decât o beșică de săpun, mă rog! 

Materia în jenăre e doar ceva, mă rog, carele nu esistă, ci e mai apoi numa o însușire a lucrului în
sine carele iaste o enerjie, carea nu se știe și pe carea semper ignorabimus ! ... Aceea apoi nu-i
ghe nasul vost', niște mucoși! că e prea înalt; aceea o veț i ștudui când veț i îmbla la
Univerzitache, cum am îmblat si eu. De nasul vost' este doar aceea care vă spun eu, cum că
destulu-ț i-i vorba măiastră a marelui jeniu Neftone, că o comeată cât de mare, măcar ca de-aici
 pân' la Budopeșta, prin condensăț iune, o poate vârî într-un... într-un... fingherhut ... pălăria
ghejetului... ghejătar... vulgo năpărstoc. 

 No, acuma, concluziunea.

Mereț i acasă și spuneti tată-tău și mumi-ti, reș pective părinț ilor voștri ignoranț i, să nu mai fie
neghiobi să aibă frică ghe fignis munghi, că cine crede în superstiț iuni devine ridiculos faț ă cu
științ a și merită ghespreț ăluit. 
 

(Școlarii râd, Ionescu mai tare ca toț i.)

Profesorul (dând din cap cu dispreț  către Ionescu): Las' pe alț ii să râdă; nu râghe tu, urecheatule,
că eu che urechesc înc-o toană; che fac numa apoi să vezi steale și comeache ziua miaza mare!
înț ălesu-m-ai?

(Copiii devin din ce în ce mai impacienț i și mai zgomotoși.)

Profesorul: De aceea trubuie că să avem pântru științ ă cel mai nalt reș pect, dar totdeodată cu
ceea mai profundă moderăț iune, mă rog. Că-z științ a nu trubuie tractată în mod excluzivist, nici
ca pe o zeiț ă ce stă în ceriu, cum spune Schiller, nici ca pe un dobitoc ghe muls !

(Copiii devin și mai impacienț i, și mai zgomotoși.)

Profesorul (ridicând emfatic tonul pe măsură ce crește zgomotul școlarilor): Aignem ist ghi
visenșaft, ghi hohe, ghi himlișe Ghiotin... măgarilor! ghem anghern, ghi tiuhtighe Kuh... boilor!
ghi in mit Butern fersorct... porcilor!

(Profesorul iese cântând „La Zolfărino ghe vale"; copiii ies foarte veseli după el, făcând un
zgomot nemaipomenit.)

ustiție 
de  Ion Luca Caragiale 
1893

 Judele de ocol: Care va să zică, d-ta Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase... 

 Leanca: La Hanu Dracului...

 Jud.: Știu... Lasă-mă să-ntreb.

 Leanca: Plătim licenț a, domn' judecător... 

 Prevenitul: Oleo!

 Jud.: Tăcere! 

 Leanca: ...E păcat pentru mine, domn' judecător... 

 Jud.: Lasă-mă să te-ntreb...

 Leanca: Te las...
 

 Jud.: Care va să zică, d-ta Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase, ce reclami de la

 prevenitul Iancu Zugravu?

 Leanca (cu emoț iune treptată): Eu, să trăiț i, saru' mâna, domn' judecător, eu sunt o fomeie
sârmană, Dumnezeu mă știe cum mă chinuiesc pentru o pâine... De-aia și pusesem de gând de la
sfântu Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atâtea angarale pentru ca să mai
mănânce o bucăț ică de pâine, și nu ne mai dă mâna să plătim licenț a.

 Prevenitul: Licenț a o plătește domn' Mitică. 

 Leanca: Domn' Mitică?... să fie al dracului care minte? 

 Jud.: Tăcere! Nimini n-are voie să vorbească până nu-l întreb eu.

 Leanca: Dacă zice dumnealui că domn' Mitică!... Eu, domn' judecător, săru'mâna, poci să jur că
sunt curată la sufletul meu! 

 Jud.: Nu e vorba de asta!... Spune cum s-au petrecut lucrurile și ce reclami de la prevenit?

 Leanca: Eu, domn' judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, și clondirul cu trei
chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn' Marinescu Bragadiru din
 piaț ă, încă chiar domn' Tomiț a zicea să-l iau în birje...

 Jud.: Pe cine să iei în birje? 

 Leanca: Clondirul... că zicea... 

 Jud.: Cine zicea?

 Leanca: Domn' Toma... se sparge...

 Jud.: Cine se sparge?

 Leanca: Clondirul, domn' judecător! 

 Jud. (impacientat): Femeie, ce tot bârâi?... Răspunde odată lămurit la ce te-ntreb eu! Ce pretinzi
d-ta acuma de la prevenit?

 Leanca (cu volubilitate): Onoarea mea, domn' judecător, care m-a-njurat dumnealui, pardon
facu-ț i și dregu-ț i, și mi-a spart clondirul, că nu vrea să-mi plătească... (Cu obidă.) Că eu sunt o
fomeie sârmană, și e păcat! vine dumnealui gol pușcă și bea până se face tun, și pe urmă, dacă
am vrut să chem vardistul, dumnealui zice că mă sulemenește cu chinoroz și vrea s-o tulească, ș-
a căzut peste tarabă și s-a făcut praf. 

 Jud.: Ce s-a făcut praf ?

 

 Leanca: Clondirul cu mastică; și pe urmă vrea să fugă. 

 Jud.: Cine?

 Leanca: Dumnealui.

 Jud.: Ei, ce pretinzi?

 Leanca: Onoarea mea și trei chile de mastică prima... 

 Jud.: Bine; șezi și taci.

 Leanca: Care vine dumnealui...

 Jud.: Taci!

 Leanca: Tac, da...

 Jud.: Taci odată! 

 Leanca: Am tăcut. 

 Jud.: Iancu Zugravu! Ce ai d-ta să răspunzi la pretenț iile reclamantei?

 Prevenitul (e afumat ș i pronunț ă foarte îngălat): Eu, domnule judecător, dumneaei zice, pardon,
iar ai venit, mă porcule? că dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de mușterii. Eu zic... daca
domn' Mitică... 

 Jud.: Cine-i domn' Mitică? 

 Leanca: Domn' judecător, uite, săru'mâna, ș-acuma e beat...

 Jud.: Taci! nu te-ntreb pe d-ta. (Către prevenit:) Cine-i domn' Mitică? 

 Prev.: Domn' Mitică?... nu-l cunoști pe domn' Mitică? (Râzând ironic.) Al dracului domn'
Mitică! 

 Jud.: Vorbește serios! Cine-i domn' Mitică? 

 Prev.: Care va să zică, domn' Mitică de la pricepț ie. (Cu un zâmbet de fină intenț ie.) Pricepi
dumneatale acușica cum vine vorba noastră. (Face cu ochiul.) 

 Jud.: Ce-are-a face domn' Mitică? 

 Prev.: Dacă i-a plătit licenț a.

 

 Leanca: Să fie-al drac...

 Jud.: Taci! (Prevenitului:) Nu e vorba de licenț ă, e vorba de clondirul cu mastică. 

 Prev.: A căzut de pe tejghea, domn' judecător; era pe margine. 

 Jud.: Cine l-a-mpins?

 Prev.: Piaza rea, fincă zicea că cheamă vardistul... Eu nu vream, că sunt comersant... 

 Leanca (dându-i cu tifla): Comersant de piei de cloșcă. 

 Jud.: Te invit să fii cuviincioasă aici! aici nu-i permis să dai cu tifla! 

 Prev. (vesel): Bravos, domn' judecător! ai văzut și dumneatale acușica ce pramatie e dumneei?

 Jud.: Nu-ț i permit să fii necuviincios aici!... (aspru) M-ai înț eles?

 Leanca (veselă): Hahaha! bravos, domn' judecător!... să spuie ce comer ț  învârtește...

 Jud. (mai aspru): Taci, că te dau afară! 

 Prev.: Hahahaha! Brav...

 Jud. (foarte aspru): Răspunde! ce comer ț  faci d-ta?

 Prev.: Am fost zugrav de case român, domn' judecător... Dac-am văzut că mă omoară concurenț a
străinilor, am deschis tombolă cu obiecte la Moși.

 Jud.: Da' de chinoroz cum a venit vorba?

 Prev.: Am vrut numai s-o speriu c-o stric (face cu ochiul) pardon, la ficsonomia obrazului...

 Leanca: Să mă sperii? N-ai venit odată cu căciula umplută cu chinoroz...? 

 Prev.: Las-o p-aia! aia-i altă căciulă! (Judelui:) Aia a fost la politică... nu-nț elege dumneei...
fomeie...

 Jud.: Bine, toate bune, dar de ce vii beat la judecătorie? 

 Prev.: (obidit): Dacă n-am aminteri coraj, domn' judecător!... 

 Jud.: Destul.

(Condamnă pe prevenitul Iancu Zugravu la ș apte lei despăgubire civilă ș i doi lei cheltuieli de
 judecată.) 
 

 Leanca: Da, domn' judecător, onoarea mea, săru' mâna, nereperată, cum remâne? 

 Prev. (maliț ios): Las' că ț i-o reperează domn' Mitică! 

Lanțul slăbiciunilor 
de  Ion Luca Caragiale 
1901

Am și eu o slăbiciune și eu sunt om! dorinț ele graț ioasei mele prietene domnișoara Mari

Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cît văd că prietena
mea nu abuzează niciodată de influenț a nemărginită ce știe bine că exercită asupră-mi... De astă
dată, ce mare lucru-mi cere?

"Stimate amice,

Știu ce prieten ești cu profesorul Costică Ionescu și cât nu e în stare să-ț i refuze o rugăminte.
Mă-ndatorezi până-n suflet dacă obț ii de la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV liceul
X... la latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne și anul acesta
repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai bune - și
 pentru mine o mare mâhnire.

Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă, 

Mari Popescu."

A! irezistibilă graț ie, cum știi de frumos să poruncești! Și ce bine s-a nemerit! Ionescu are și el o
slăbiciune, și el e om! ț ine la mine și nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc într -o birje și
alerg la Ionescu, profesorul de latinește.

 –  Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; știu cât pot conta pe amiciț ia ta și nu-mi
 permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faț ă, fiind vorba, mă-nț elegi, de o chestiune care mă
interesează în așa grad, încât dacă n-aș fi pe deplin convins că tu, care mi-ai dovedit totdeauna,
fără să dezminț i niciodată o afecț iune, ce pot zice că la rândul meu... în fine... 

 – În fine - zice Ionescu - am în ț eles... Nu trebuia să mă iei așa departe. Vii să mă rogi pentru
vreo loază de elev de-ai mei.

 –  Nu e loază, Costică; e un băiat dintr -o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă.

 – Cine știe ce leneș, ce dobitoc!

 

 – Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade... Să nu mă lași!... Viu la tine sigur 
că n-ai să mă refuzi; știu cât pot conta pe amiciț ia ta și nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în
cazul de faț ă, fiind vorba, mă-nț elegi, de o chestiune...

 –  Ei, lasă astea! știi că ț iu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?... Ce notă vrei să-i
dau pârlitului tău de protejat? 

- 7, dragă Costică!... 

 –  Apoi, dacă n-o fi știind nimic animalul!

 – Ei, acuma și tu! zi că nu știe; parcă el o să fie cel dintâi și cel de pe urmă care să treacă fără să
știe... Te rog, dragă Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o nenorocire pentru
familia lui - o familie dintre cele mai bune - și pentru mine o mare mâhnire...

 –  A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine știi tu să poruncești! Aide! să-ț i fac
hatârul și de data asta... să-i dau nepricopsitului 7.

- Merci, dragă Costică, mare pomană-ț i faci!

 –  Cum îl cheamă? 

Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e... Zic lui Costică: 

 – Un moment!...

Și ies ca din pușcă, sar în birjă și alerg acasă... Acasă, scrisorica nicăieri... Fuga la d-ra Popescu.

 – Prea-graț ioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obț inut de la profesor nota dorită; decât,
acuma am nevoie să știu numele protejatului matale... Cum îl cheamă pe tânărul? 

 –  Ți-am scris numele în scrisoarea mea.

 –  Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hârtii, și lucru este urgent: ca să nu
 pierd vremea căutând-o, am venit la d-ta... Cum îl cheamă? 

 –  Zău, nu mai ț iu minte, zice drăgălașa mea amică; pentru că drept să-ț i spun, madam Preotescu,
o bună prietină a mea, la care ț iu foarte mult - nu sunt în stare să-i refuz nimica - m-a rugat să-ț i
scriu, că știe că ț ii foarte mult la mine și nu mă refuzi niciodată, și ești prieten cu d. profesor 
Costică Ionescu, care ț ine foarte mult la d-ta și nu e-n stare să-ț i refuze nimic.

 –  Atunci, ce e de făcut? zic. 

 – Du-te d-ta la madam Preotescu și întreab-o cum îl cheamă pe  băiatul pe care mi l-a recomandat
ca să ț i-l recomand d-tale.
 

 –  Sărut mânușiț ele.

Și alerg la Preoteasca... Zic:

 –  Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: aț i recomandat amicei mele d-rei Mari
Popescu pe un tânăr, să mi-l recomande mie, să-l recomand amicului meu Costică Ionescu,
 profesorul...

 – Da.

 –  Ei! cum îl cheamă? 

 – Nu ț i-a scris Mari?

 –  Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, și d-ra Popescu a uitat cum îl cheamă și m-a trimis să-mi
spuneț i dv.

 –  Eu... drept să-ț i spun... nu mai mi-aduc aminte, pentru că i-am avut numele pe o însemnărică,
 pe care am lăsat-o la Mari; dar putem afla de la Diaconeasca - șade aci aproape- ea m-a rugat, că
știe cât ț ine Mari la mine și d-ta nu refuzi nimic lui Mari și d. Costică Ionescu profesorul pe d-ta
nu te ref uză niciodată. 

 – Atunci - zic - cum facem?

 –  Stăi niț el, să trimit să cheme pe Diaconeasca; este aci alături. 

 N-aștept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! și dumneaei se află în aceeași
necunoștinț ă despre numele junelui nostru protejat: însemnărica i-a dat-o amicei sale madam
Preotescu.

 – Ce-i de făcut? 

 –  Aleargă la Iconomeasca! 

Alerg la Iconomeasca... De acolo, la Sachelăreasca... Pe urmă la Piscupeasca... în sfâr șit, am dat

de izvor... Tânărul este nepoț elul lu' madam Piscupescu, băiatul surioarei dumneaei, al lu'
madam Dăscălescu: Mitică Dăscălescu. 

 Nimic nu refuzăm - madam Piscupescu lu' madam Dăscălescu, madam Sachelărescu lu' madam
Piscupescu, madam Iconomescu lu' madam Sachelărescu, madam Diaconescu lu' madam
Iconomescu, madam Preotescu lu' madam Diaconescu, d-ra Popescu lu' madam Preotescu, eu d-
rii Popescu, și mie amicul Costică Ionescu... Alerg la Costică Ionescu. 

 –  Dragă Costică, să nu mă lași... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi, știu cât pot conta pe
amiciț ia ta și nu-mi permit a mă-ndoi un moment...
 

 –  Lasă, omule, fleacurile... 

 –  Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis...

 – Cui, frate?

 –  Lui Mitică Dăscălescu. 

 –  Mitică Dăscălescu!... Nu ț iu minte să am vreun școlar cu așa nume.

 – Nu se poate!

 –  Să vedem... 

Și se uită în cataloage.

 – Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; ai făcut confuzie; trebuie să fie în
cursul superior.

Alerg... de astă data drept la madam Piscupescu. 

 –  Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoț elul matale?

 – De clasa VI.

 – A! zic eu... Bine.

Și dau fuga-napoi la Ionescu; zic:

 –  E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu. 

 – Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoști pe Georgescu?

 – Nu. Tu nu-l cunoști? ț i-e coleg.

 – Ba da, ț ine foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi refuze nimic.

 – Atunci - zic eu - mă rog ț ie, nu mă lăsa!... știu că pot conta pe amiciț ia ta și nu-mi permit...

 – Iar?... ești cu birja... hai de mă du degrabă la Georgescu. 

 – Haide.

Ajungem... Aștept în birje pe Ionescu. Peste câteva momente iacătă-l.

 

 – Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă mai întârziam un sfert de ceas, până la
două, mergea cu cataloagele la școală și trecea notele în matriculă: protejatul tău avea un 3. 

 –  Și acum?

 – Are 7.

Uite-te - am gândit eu - ce va să zică o întârziere de câteva minute; cum poate nenoroci pe un

tânăr! Rămânea Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ț ine la el atâta mamiț ă-sa
Dăscăleasca, la care ț ine Piscupeasca, la care ț ine Sachelăreasca, la care ț ine Iconomeasca, la
care ț ine Diaconeasca, la care ț ine Preoteasca, la care ț ine mult graț ioasa Popeasca, la care ț iu
foarte mult eu, la care..

 NOUL DIRECTOR AL SCOLII

ELEV1: Clasă drepţi! (elevii se ridică) Clasă ia loc! Clasă bagă bine la cap azi ne vine în
inspecţie noul director al şcolii! Toate ghiozdanele... pe bancă! (elevii îşi pun ghiozdanele pe
bancă) Bine, îmi place, frumos.
ELEV2 : Clasă drepţi! (elevii se ridică) Stai jos! Clasă bagă bine la cap azi ne vine în inspecţie
noul director al şcolii! 
ELEV1: Asta le-am spus şi eu domnule profesor. 
ELEV2: Foarte bine, dar tre' s-o afle de la mine, nu de la dumneata!
ELEV1: Am înţeles. 
ELEV2: Ce-i cu ghiozdanele astea pe bancă?! Toate ghiozdanele în băncă! (elevii îşi pun
 ghiozdanele în bancă)
ELEV1: Asta le-am spus şi eu domnule profesor. 
ELEV3: Atenţie vine! Da' unde-s ghiozdanele voastre?
ELEV2: În bancă domnule secretar. 
ELEV3: Păi cum în băncă! Toate ghiozdanele pe băncă! 
ELEV2: N-aţi auzit ce-a zis domnul secretar, toate ghiozdanele pe băncă! 
ELEV1: Clasă drepţi! 
CLASA: Bună ziua domnule director! 
ELEV4: Bună ziua copii! 
CLASA: Să trăiţi! 
ELEV4: Luaţi loc! Da' ce-i cu ghiozdanele astea pe bancă? 
ELEV3: Păi cine v-a spus să punţi ghiozdanele pe bancă? Toate ghiozdanele în bancă! 
 

ELEV4: Copii sper să ne-nţelegem, am venit să văd cum vă simţiţi, ce vă frământă, ce griji aveţi 
ELEV5: (ridică mâna, iar apoi se scoală în picoare pt. a comunica directorului problema lui)
Domnule director mă bate! 
ELEV4: Cine?
ELEV5: (îl arată cu degetul pe profesor ) 
ELEV4: Frumos, foarte frumos!
ELEV2: Dar domnule director......
ELEV4: Nu te scuza. Tocmai dumneata un om cu lucrări, cu doctorat 
ELEV2: Domnule director......
ELEV4: Ştiu o să-mi spui că e un ticălos, nu? 
ELEV2: Nici chiar aşa. 
ELEV4: Că-i nedisciplinat
ELEV2: Domnule director e încăpăţânat! De aia a şi rămas 3 ani, 4, mai mulţi ani repetent. 
ELEV4: Îi bateţi de-i înnebuniţi şi pe urmă vă mai miraţi! Ochi are? 
ELEV2: Are.
ELEV4: Urechi are?
ELEV2: Are.
ELEV4: Minte are?
ELEV2: E-ncăpăţânat, ne face-n ciudă. 
ELEV4: E păi vedeţi astea-s cele 3 elemente folosite în pedagogia modernă: ochi - să vadă,
urechi - să audă şi minte - să priceapă; însă domnilor profesori dumneavoastră vă lipseşte altceva
şi anume răbdarea. Răbdare, răbdare şi iar răbdare. 
ELEV2: E-ncăpăţânat domnule director. 
ELEV4: Nu se poate. Ia să încercăm şi noi, elev ia vino încoace. Ia spune-ne tu nouă cine este
noul director al şcolii? 
ELEV5: Domnul director Pandelescu Vasile.
ELEV4: (râde forţ at) Nu elev. Directorul Pandelescu Vasile, a fost, a fost directorul şcolii, în
locul lui am venit eu Alexandru Bălănescu. Deci cine este directorul şcolii? 
ELEV5: Domnul director Pandelescu Vasile.
ELEV2: V-am spus eu că-i încăpăţânat. 
ELEV4: Silence domnule profesor. Mă băiete directorul şcolii a fost Pandelescu Vasile, a plecat,
 

a iesit la pensie, în locul lui am fost adus eu Alexandru Bălănescu, cine e directorul şcolii? 
ELEV5: Domnul director Pandelescu Vasile.
ELEV4: Hmm Mă baiatule Pandelescu Vasile a plecat s-a dus acasă la el să se odihnească, a
muncit prea mult şi se odihneşte şi în locul lui am fost adus eu Alexandru Balănescu cine-i
directorul şcolii? 
ELEV5: Pandelescu Vasile.
ELEV4: Hmm Nu, cred că l-am luat prea de sus, uite trebuie să cobor puţin. Uite mă băiatule eu
nu mai sunt director, eu sunt elev, ca şi tine, mă numesc Alexandru Bălănescu. Cum te cheamă
 pe tine acum?
ELEV5: Bălănescu Alexandru 
ELEV4: Îţi baţi joc de mine, îţi baţi joc de mine că te dau afară din toate şcolile din ţară, nu iţi e
ruşine că te bat cu cureaua de nu te vezi, păi nu îţi e ruşine chiar aşa ne batem joc..... 
ELEV2: Staţi, staţi domnule director, stăţi puţin că aici are dreptate, o fi el încăpăţânat, dar aici
are dreptate şi pe el tot Bălănescu Alexandru îl cheamă! (directorul leşină) 

 ,,Prostul râde singur de prostia lui“  –  vorbe meşteşugite - în scenetele: Mama şi fiul  

Cucoana şi menajera 

Prolog (prezentat de doi elevi ,,dialogat“)   Două vecine 

,,Universul şi prostia omenească sunt nelimitate― –  Einstein. Simpla enunţare a acestui

adevăr nu ne plasează, nici pe mine, nici pe tine,în categoria înţelepţilor. Oricine, câteodată,
exclamă:, ,uite-l şi pe prostu’ ăla!”. Sau, la noi, românii:, ,prost să fii, noroc să ai!” Sau, varianta
modernă, de-a dreptul tragică: ,,prost să fii, nococ că eşti!” Omenirea e plină de tot felul de
 proşti. 
 –  prostul de pe stradă - ,,nu vede pe unde calcă / prost de calcă-n gropi―; 
- prostul de la şcoală - ,,bătut în cap / greu de cap―;
- prostul prevăzător  - ,,nu vede pădurea din cauza copacilor―;
- prostul ştiut - ,,ştie cât au uitat alţii―;
- prostul de succes - ,,cu multe succesuri―;
- prostul cu diplomă - ,,sărac cu duhul―;
 

- prostul deştept - ,,deştept de-i cra pă capul―;

- prostul prefăcut - ,,o face pe prostul―; 
- prostul cu carte - ,,prostit de-atâta carte―;
- prostul longeviv - ,,uitat de moarte―
- prostul dotat - ,,un prost şi jumătate―.
Prost din prost care se naşte
Prost trăieşte şi prost creşte,
Căci prostia din născare
Leac în astă lume n-are.
O duci bine pe picioare
Din naştere la-ngropare.

Prostul întâi vorbeşte

Dup-aceea se gândeşte.
Iute pune oala la foc
C-a aflat un iepure-ntr-un loc.
Trage iute oala-n sus,
Iepurele ştiut... s-a dus.
Fiindcă gură are de vorbit
Şi cap n-are de gândit.
Ba cap,vezi bine, găseşte
Mintea însă-i mai lipseşte.
 Negândind, nici socotind
Se trezeşte-aşa vorbind.
Şi tot spune, ’ndrugă multe
Însă cine să-l asculte!

Prostul crede pe oricine,

Mai prost decât pe sine.
Fiindcă pe el nu se vede
Şi cel mai bun se crede.
Iar cumva, de-l bagi în seamă,
Se-nalţă-n sus de-o palmă.
Poţi să-l afli chiar aici,
Printre alţi rivali mai mici,
Concurând încurajator 
 

Pe scenă, … ,,Sub reflector“ 

La Concursul de vedetă,
Într-o hazlie scenetă!
Şi, în culmea hazului,
Râde de prostia lui! ( Adaptare după Anton Pann)
Urmează scenetele: Mama şi fiul, Cucoana şi menajera şi Două vecine.

Vizionare plăcută!

 ,,Prostul râde singur de prostia lui“  –  vorbe meşteşugite - în scenetele: Mama şi fiul 

Cucoana şi menajera 
 Două vecine 
Scena I
Ion Mamă, hăi! 
Mama Şe-i mă, Şe-i?
Ion Iar am fost la fata şeia. 
Mama Şi şe s-o dat?
Ion Mi-o dat un ac.
mama Şi ce-ai făcut cu el? 
Ion L-am aruncat în carul cu fân.
Mama Mă… da’ prost mai eşti! Nu puteai să-l pui şi tu la pălărie? 
Ion Bini, mamă. Aşa-am să fac data viitoare.
Cucoana Ioană! 
Ioana Hăi, cucoană! 
Cucoana Adu-mi pălăria. 
Ioana Ce-i cucoană? S-a spart farfuria?
Cucoana Of, da proastă mai eşti. 
  a
  r Cucoana Ioană! 
  e
   j Ioana Hăi, cucoană! 
  a
  n
  e Cucoana Mi-ai făcut pantofii? 
  m Ioana  Nu, cucoană, nu s-a copt cartofii.
   i
  ş Cucoana Of, da proastă mai eşti. 
  a Cucoana Ioană! 
  n
  a
  o Ioana Hăi, cucoană! 
  c Cucoana Adu-mi sandalele.
  u
   C Ioana Ai, cucoană, nu-s gata sarmalele.
Cucoana Văleu, ce mă fac eu cu tine? Pleacă de aici să nu te mai văd !

Scena 2
Ion Mamă, hăi! 
 

Mama Şe-i mă, Şe-i?

Ion Iar am fost la fata şeia. 
Mama Şi şe s-o dat?
Ion Mi-o dat un topor.
mama Şi ce-ai făcut cu el? 
Ion L-am pus la pălărie, cum m-ai învăţat mata. 
Mama Mă… da’ prost mai eşti! Nu puteai să-l pui şi tu la brâu? 
Ion Bini, mamă. Aşa-am să fac data viitoare.
Cucoana Ioană! 
Ioana Hăi, cucoană! 
Cucoana Ia vin până’ncoa!
Ioana Da, cucoană! 
Cucoana Ia bine aminte la ce ţi-oi spune!
Ioana Da!
 a
Cucoana Cască bine urechile şi ascultă-mă!
 r Ioana Da, cucoană! 
 e
  j
 a Cucoana Fii atentă! Ia colea banii ăştia! 
 n
 e
 m
Ioana Simbria mea, cucoană? Săru’mâna, cucoană! 
 

Cucoana  Nu, toanto, să te duci la farmacie! 

Ioana Da, cum fac, cucoană? 
   i
  ş Cucoana Of, că nimic nu ştii! 
  a
  n
Ioana  Nimic, cucoană! 
  a
  o Cucoana Fii atentă aici! Ieşi din curte şi o apuci la stânga, apoi la dreapta, la stânga,
  c la dreapta şi iar la stânga. Mergi ce mergi până dai de-o piatră. Ai grijă să
  u
   C nu dai peste piatră şi să te împiedici, să cazi şi să-ţi rupi nasul, că nu ştiu
ce-ţi fac! Ai înţeles? 
Ioana Da, cucoană! 
Cucoana După piatră o iei la dreapta şi apoi la stânga, apoi la dreapta, la stânga, la
dreapta şi iar la stânga şi mergi iar până dai de un pod. Ai grijă să nu care
cumva să te apleci peste el să cazi în apă să te murezi ca nu ştiu ce-ţi fac!
Ai înţeles? 
Ioana Da, cucoană! 
Cucoana Apoi o iai iar la stânga, la dreapta, la stânga, la dreapta şi dai peste o
farmacie. Apeşi pe buton! Iese farmacista şi-i ceri o seringă şi un kg de
 bomboane. Ai înţeles? 
Ioana Da, cucoană! 
Cucoana Ia repetă după mine ce am zis! 
Ioana Păi, ies din curte şi o iau la…
Cucoana La stânga, idioato!
Ioana Aşa, cucoană. O iau la strâmba, la drâmba, la strâmba, la drâmba şi dau de
o piatră. Am grija să dau peste ea să cad să îmi rup bine nasul ca altfel mi-
l rupe cucoana când ajung acasă. Apoi o iau iar la strâmba, la drâmba, la
strâmba, la drâmba şi dau peste un pod. Am grijă să cad peste el să mă
murez bine că altfel mă murează cucoana, când oi veni acasă. Apoi o iau
iar la strâmba, la drâmba, la strâmba, la drâmba şi dau de o farmacie.
Apăs pe farmacista şi iese butonul şi-i cer un kilogram de seringi şi o
 bomboana. Am spus bine cucoană? 
Cucoana Lasă-mă şi du-te! Fă ce-oi vrea că eu m-am săturat de tine ca de mere
 pădureţe! Să te duci ,,unde-o dus surdul roata şi mutul iapa“!
  Scena 3 
Ion Mamă, hăi! 
Mama Şe-i mă, Şe-i?
Ion Iar am fost la fata şeia. 
Mama Şi şe s-o dat?
Ion Mi-o dat un căţăl. 
mama Şi ce-ai făcut cu el? 
Ion L-am pus la brâu, cum m-ai învăţat mata. 
Mama Mă… da’ prost mai eşti! Nu puteai să-l legi şi tu cu o funie şi să-l târăşti după tine? 
Ion Bini, mamă. Aşa-am să fac data viitoare.

  D - Ce faci, Miţo? 

 

- Vai, dragă, am petrecut o noapte de groază! N-am putut dormi deloc.

- Din ce cauză? 
- Am avut un purice mort în pat.
- Şi dacă era mort, ce rău ţi-a putut face?
- Da, Ziţo, el era mort, dar dacă ai şti câte rude au venit la înmormântare... 

Scena 4 
Ion Mamă, hăi! 
Mama Şe-i mă, Şe-i?
Ion Iar am fost la fata şeia. 
Mama Şi şe s-o dat?
Ion Mi-o dat o bucată de slană. 
mama Şi ce-ai făcut cu ea? 
Ion Am legat-o c-o funie şi am târât-o după mine, cum m-ai învăţat mata. 
Mama Mă… da’ prost mai eşti! Nu puteai s-o pui p-o farfurie şi s-o bagi în cămară? 
Ion Bini, mamă. Aşa-am să fac data viitoare.

Ziţa  Şi un’te duci, Miţo? 

 Miţa   La piaţă. Ziţo... 
Ziţa Ce coincidenţă! Tu piaţă, eu piaţă! Şi ce să iei de la piaţă, Miţo?
  e  Miţa Carne, Ziţo… 
  n
   i
  c
  e Ziţa  Ce coincidenţă! Tu carne, eu carne! Şi ce fel de carne, Miţo? 
  v  Miţa   De vacă, Ziţo… 
   ă
  u Ziţa  Ce coincidenţă! Tu vacă, eu vacă!
  o
   D Scena 5 
Ion Mamă, hăi! 
Mama Şe-i mă, Şe-i?
Ion Iar am fost la fata şeia. 
Mama Şi şe s-o dat?
Ion Mi-o dat o vacă. 
mama Şi ce-ai făcut cu ea? 
Ion Am pus-o p-o farfurie şi am bagat-o în cămară, cum m-ai învăţat mata. 
Mama Mă… da’ prost mai eşti! Nu puteai să-i pui un căpăstru pă cap şi s-o bagi în grajd, să-i
 pui o mână de fân sub bot? 
Ion Bini, mamă. Aşa-am să fac data viitoare.

Ziţa  Miţo, am auzit că ţi-a murit soacra! Ce-a avut?

  e  Miţa  Un apartament, un Logan, bijuterii, valută şi niscaiva economii în lei.
  n
   i
  c
  e Ziţa   Nu, vecină! Voiam să ştiu de ce-a murit?
  v  Miţa  A coborât în pivniţă după cartofi şi a căzut pe scări! 
   ă
  u Ziţa  Şi voi ce-aţi făcut ?
  o
   D  Miţa  Fasole cu costiţă!
Scena 6 
Ion Mamă, hăi! 
Mama Şe-i mă, Şe-i?
 

Ion Iar am fost la fata şeia. 

Mama Şi şe s-o dat?
Ion Mi-o dat-o pe ea.
mama Şi ce-ai făcut cu ea? 
Ion I-am pus un căpăstru pa cap şi am băgat-o în grajd . I-am pus o mână de fân sub bot,
cum m-ai învăţat mata.
Mama Mă..da prost mai eşti!Hai să luăm fata,s-o băgăm în casă şi s-o tratăm omeneşte!

Se prind de mâini, în pas de horă, după ,,Viaţă, viaţă, viaţa mea!―-Raoul –  ( ~ 40“) , fac o
reverenţă în grup şi se retrag de pe scenă. 

Această scenetă ironizează elevii care nu citesc şi nu pun preţ pe cărţi. Am

interpretat şi eu unul din roluri pe vremea când eram elevă. Deşi o am de mult
timp, consider că este actuală. 

NU CITEŞTI O CARTE ?! 

SCENETĂ 

PERSONAJE: A – un elev harnic, ordonat;

B - un elev leneş, dezordonat.  

  A : Din câte am înţeles, nu-ţi prea place să citeşti... 

  B : De ce spui asta? Ba chiar astăzi am citit în ochii mamei o oarecare
nemulţumire. Cred că s-a uitat în carnetul de note… 
  A : La cărţi mă refer. Nu citeşti nimic ? 
  B : O, ba da, aproape în fiecare zi câte una.
  A : Chiar aşa? 
  B : Uite, chiar astăzi am citit o carte poştală ilustrată pe care mi-a trimis-o
vărul meu, Costel de la Buşteni. Mi-a plăcut ,că era în versuri. Zicea:
Este ora nouă,
Aici la Buşteni plouă. 
 

  A : Tot nu mă înţelegi. Eu vorbesc de citit o poveste, o istorioară. Acum

eşti lămurit? 
  B : Buştean! Citesc şi poveşti, cum să nu. Chiar azi am primit un mail de la
sora mea, Tanţa. Mi-a povestit istoria cu farsa pe care au făcut -o ele
băieţilor în tabără. Poveşti, ce mai… 
  A : Ascultă, nu te preface că nu mă înţelegi! Eu vorbesc de cărţi de
literatură, de ştiinţe, de călătorii. 
  B : Aşa spune! Săptămâna asta asta am cumpărat o carte super şi am
 început s-o citesc.
  A : Cum se numeşte? 
  B : Mersul trenurilor . Vreau să plec cu părinţii la bunici şi nu ştiu sigur ce
legături avem. 
  A : Dar o carte de literatură nu citeşti?
  B : Da, dar să vezi fenomen interesant. M-am apucat într-o zi să citesc o
carte aşa de groasă ( arată cu mâna), iar la pagina 8 m -a prins somnul. A
doua zi am luat-o de la capăt şi când am ajuns la pagina 9 iar m-a prins
somnul. Nu ştiu ce am de nu pot să trec peste această pagină.
  A : Ia şi tu o carte mai interesantă! 
  B : Am luat , dar au dat de ea Titel şi Gigel, gemenii vecinilor noştri…şi au
rupt-o. Ce te poţi aştepta de la doi analfabeţi?! Abia dacă au un an.  
  A : Cred că ţi-a părut rău de carte .
  B : Aaa, nu, că nu era a mea, o împrumutasem de la bibliotecă.
  A : Şi de atunci nu ai mai împrumutat nimic?  
  B : Ba da, am luat Opere complete  de … cineva, adică nu …. Am luat Scrieri  
de …altcineva. Am luat vreo trei la care le-am uitat titlul, dar le ştiu
conţinutul . De la cei ce le-au citit, că le-am spus să mi le povestească. 
  A : Spune-mi subiectul uneia dintre ele, poate am citit- o şi eu! 
  B : Da. Uite că ţi-o spun pe aia…nu ştiu cum îi zice…lasă că-ţi dai seama de
titlu după subiect. Aşa deci! Unul…adică nu unul, ci altul, avea o soacră , sau
nu, o noră ….sau o cuscră…pe care o chema Zoiţica…sau Tuşa Mărioara…sau
, nu, Julieta, nu ştiu exact, dar ce contează numele? Ei, şi era un personaj
negativ…şi citea ziarul, cu unul Agamiţă Venturiano…sau Ivan Păţitul…ori
Stan Păţitul…În fine, şi-l lua aşa…o mie de leghe în balon, că… 
  A : ( îl întrerupe) Stai! Le-ai încurcat aşa de tare, că ai ajuns la Jules Verne.
  B : Dar eu sunt o persoană cultă! 
 

  A : Văd că nu ţi-a rămas nimic din toate cărţile pe care le-ai avut. Din nici
una.
  B : Cum să nu? Mi-au rămas coperţile, că am făcut din ele un oracol mortal,
nu altceva!
  A : Vrei să spui că ai luat coperţile cărţilor?! 
  B : Păi, nouă ne -a spus doamna învăţătoare că din fiecare carte trebuie să
ne rămână ceva. Mie….mi-au rămas coperţile.

Vitamina C

( Proces ştiinţific ) 

Preşedintele: Stimat auditoriu,vom judeca azi,în prezenţa dumneavoastră,  

procesul VitamineiC. Rog reclamantul să se prezinte: numele,adresa anul naşterii 

şi ocupaţia. 
Reclamantul: Mă numesc Anghel Marian,sunt născut în 12.07.1993,locuiesc în

Zimnicea,srt.Independenţei,nr.109 şi sunt elev. 

Preşedintele:Cum se numeşte avocatul acuzării ? 
Avocatul acuzării :Stochiţă Ionica.  
Preşedintele: :Avocatul apărării ?  
Avocatul apărării :Marin Constantin.  
Preşedintele: Rog avocatul acuzării să ne spună ce are de reclamat elevul Anghel
Marian.

Avocatul acuzării:Clientul meu acuză Vitamina C de faptul că prin lipsa ei din

organism,a

determinat apariţia bolii numită scorbut. 

P. :Ce are de spus reclamantul ?
 

R.Din cauza Vitaminei C,am anemie,rezistenţă scăzută la infecţii,îmi sângerează

gingiile,îmi cad dinţii,am ameţeală,sunt obosit,plictisit,moleşit...  
P. : Să se prezinte acuzata : numele şi anul naşteii. 
Vitamnia C : Sunt cunoscurtă sub numele de Vitamina C,am fost izolată şi
cristalizată din
fructe şi legume verzi.În anul 1932,am primit numele de acid ascorbic. 
P.Adresa ?

Vitamina C :Fructe şi legume verzi ,în stare proaspătă.  

P. :Ce fel de adresă este aceasta ? 
Av. apărării :Acidul ascorbic,face parte dintr -o grupă de substanţe fără da care
omul nu poate trăi.Acestea au fost numite VITAMINE.Vitamninele se găsesc, în
general ,în fructe şi legume verzi,ouă,lapte, carne.
P. :Cum pledează apărarea ? 
Av. apărării:Vitamnia C este nevinovată,Onorată Instanţă.  
P. :Acuzarea ?

Av. acuzării: Vitamnia C este vinovată,Domnule Preşedinte.Propun să fie audiaţi

martorii acuzării : alcoolul,cafeau şi ţigara.  
P. :Să intre alcoolul !
Alcoolul : Onorată Instanţă,eu îl ajut pe elevul Anghel Marian să uite de necazuri. 
P. :Să vină cafeaua ! 
Cafeaua :Onorată Instanţă, eu    îl ajut pe elevul Anghel Marian să alunge
somnul,oboseala,să poată viziona filme de groază,să se distreze cu prietenii la
discoteci,la biliard,pănă la ore tărzii sau chiar toată noaptea.  
Preşedintele : Să intre ţigara ! 
 

Ţigara :Onorată Instanţă,eu îl ajut pe elevul Anghel Marian să pară un om cu

preocupări mature,un om important. 
Av. acuzării: Onorată Instanţă, Vitamina C este vinovată.Este prea sensibilă la
acţiunea oxigenului,se degradează rapid la fierbere,în special în vase deschise
nesmălţuite şi în prezenţa apei tratată cu clor.Lipsa ei din ogranism determină
apariţia scorbutului,boală de care suferă şi elevul Anghel Marian.
P. :Are cuvântul apărarea. 
Av.apărării :Rog reclamantul să ne spună câte lămâi,portocale sau alte fructe a
consumat în ultima vreme.

R.:Urăsc fructele.Lămâia este prea acră,portocala este prea zemoasă şi îmi curge
pe măini.Merele şi perele au sâmburi .Ceapă şi usturoi nu mănânc pentru că au
miros neplăcut şi sunt iuţi.Morcovi,salată,varză în stare crudă nu
consum.Legumele verzi sunt pentru rozătoare nu pentru oameni.Civilizaţia Terrei a
 început să proiecteze oraşele spaţiale. Massmedia este inundată de tot felul de
reclame pentru Coca-Cola,sneksuri,biscuiţi, conserve,cornuri croissant,gumă de

mestecat.Acestea sunt alimentele cele mai bune,nu fructe şi legume verzi cum
mănâncă rozătoarele.Cine se mai uită azi la fructe şi legume verzi,în stare
proaspătă Fructele şi legumele trebuie spălate,curăţate,tăiate,preparate.În
plus,oamenii se mai şi distrează : o cafea,o ţigară,un coniac,un whiski.  
Av.aparării : De ce nu te desparţi de prietenii tăi alcoolul,cafeaua,ţigara ?  
R. : Nu concep viaţa fără ei.Suntem prieteni vechi. 
Av.aparării :  Onorată Instanţă,fumatul reprezintă un factor de risc.Fiecare
ţigară,fiecare gram de alcool şi cafea micşorează rezervele de vitamina C din
organism. În aprecierea necesităţilor de vitamina C este necesar să se ţină seama
de faptul că alimentele pierd prin preparare,conservare sau depozitare
 

 îndelungată, o mare parte din vitamine.Scorbutul este rezultatul unei avitaminoze

multicarenţiale.În secolele anterioare,scorbutul era o boală frecventă la marinarii
care călătoreau mult timp pe mare şi la populaţiile nordice.Azi scorbutul apare
doar la persoane care nu consumă fructe şi legume în stare proaspătă,la personae
bolnave de diabet sau care au grave tulburări de absorbţie intestinală,la persoane
care consumă cantităţi mari de alcool,cafea sau fumează foarte mult.  
P. : Curtea se retrage pentru deliberare (pauză). 
P. : Vitamina C este absolvită de orice acuzaţie.  
Reclamantul:Este inadmisibil,din cauza ei am atâtea neplăceri,sunt
nervos,strănut,mă îmbolnăvesc,am febră... 
Vitamina C: Onorată Instanţă,eu îl acuz pe elevul Anghel Marian de calomnie.  
Preşedintele : Având în vedere faptele prezentate,consider că elevul Anghel
Marian este vinovat.Trebuie să consume mai multe fructe şi legume în stare
crudă. 
Reclamantul : Onorată Instanţă,vă rog să mă iertaţi.De acum mă voi împrieteni cu

lămâile,por-
tocalele,merele,perele şi legumele crude.Mă voi despărţi de prietenii mei
alcoolul,cafeaua şi ţigara.  
Alcoolul,cafeaua şi ţigara : Protestăm !Nu vrem să ne despărţim de el.  
Preşedintele : Linişte ! Elevul Anghel Marian este absolvit de orice pedeapsă,cu
condiţia să consume mai multe fructe şi legume în stare proaspătă,să se despartă
de prietenii săi alcoolul,caeaua şi ţigara.Nu ne putem lipsi de hrana bogată în
vitamine.Numai astf el putem fi sănătoşi.