DESPRINDERE LENTĂ

Silviu Genescu

Moto: „În cosmos este totdeauna trecut de miezul nopţii.”

STEPHEN KING

Nu mai era necesar să i se comunice că era încolţit zdravăn, că

de data asta pierduse. Pe fiecare culoar de retragere dădea peste cîte
unul din acele specimene dezgustătoare, înconjurat de o centură
energetică de protecţie. Un fleac de sistem defensiv. În alte
circumstanţe, aldronul său ar fi fost capabil să se repeadă peste
inamici spulberîndu-le echilibrul energetic. Sau ar fi putut să-i
izoleze rînd pe rînd într-o limită temporală lăsîndu-i la discreţia
unui uragan dement de eoni. Nimeni nu ştia precis ce se va întîmpla
într-o asemenea singularitate, dar era în mod sigur cel mai cumplit
coşmar pe care aldronul îl putea revărsa asupra duşmanilor lui.
Rămînea doar un loc unde fusese cîndva „ceva”.
Dar toate astea deveniseră imposibile acum. Aldronul său era
lovit de moarte. Pe lîngă informaţii tactice inutile, pe canalul de
contact îi parvenea o durere densă, brută, un incendiu senzorial care
surclasa filtrele. Interferenţele astea accidentale cu creierul
aldronului erau şi ele un semn edificator al înfrîngerii. Nu se putea
deconecta de el, nu se putea salva singur de blestemaţii ăştia
pîndindu-l pe toate culoarele de evacuare, într-o imobilitate
batjocoritoare. Îi mai rămînea doar solidaritatea în moarte cu o
maşină capabilă să ştie că nu va mai fi. Aştepta. În blocul central de
memorie triumfa acum cîntecul stelei lui, un ritm secret de
germinaţie cosmică împletindu-se în coerenţa existenţei lor comune.
Cum şi pe ultimul culoar îl aşteptau, hotărî să facă uz de ultima
lui armă: persistenţa memoriei. La comanda lui, aldronul declanşă
ejectarea într-o succesiune rapidă a modulelor, imprimîndu-le
traiectorii aleatorii care le vor purta pe coordonate imprevizibile.
Privit de la distanţă, aldronul părea că se dizolvă. Era, de fapt, un
curios proces de divizare a memoriei. Sclipiri metalice izbucneau pe
suprafaţa modulelor cînd întîlneau lumina îndepărtată a galaxiei.
Ceilalţi reacţionară cu o oarecare întîrziere încercînd să le
intercepteze. Se gîndi că doar unul era suficient să scape de la
distrugere, pentru ca sfîrşitul atît de apropiat să dobîndească un aer
de farsă neaşteptată; moartea, privită din această ipostază, părea un
renghi demn de jucat, din moment ce însemna că nu aici, nu acum,
va muri de tot. O dată multiplicarea terminată, vor avea impresia că
le stă la îndemînă ca un fruct jinduit, descojit pe îndelete, însă
fructul se descojise singur, iar seminţele se răspîndiseră deja în toate
direcţiile.

***

„Dacă vrei să zbori cu noi, să ştii că va trebui să plăteşti tot

preţul. La noi nu se face reducere”, mi-a spus colonelul de aviaţie.
Uşor creol, tipul sugera ascendenţe meridionale şi nu l-am mai
întrebat dacă nu cumva o parte din strămoşii lui nu jefuiseră navele
care brăzdau cu secole în urmă bazinul mediteranean. Surîsul lui cu
ascuţimi de pumnal de abordaj mi-a fost suficient. Nu voiam o
„vendetta”. Intenţionam să urc într-unul din avioanele lor de
vînătoare, iar el mă putea ajuta. Forţele noastre aeriene sînt bine
cunoscute pentru faptul că-şi întîmpină criticii cu o ospitalitate şi o
bunăvoinţă care transformă vizita la bazele lor într-un periplu
agreabil. Dar atenţie: din umbră pîndeşte o ticluită etalare
năucitoare de tehnologie de înaltă performanţă capabilă să smulgă
de pe orice mutră posacă expresii admirative. Nu mai puţin dichisit
era şi cocteilul de după. În cazul meu, sperau să-mi smulgă un
articol, dacă nu entuziast, cel puţin binevoitor. Asta fiindcă după o
demonstraţie aeriană pusă la punct pentru presă, comentasem în
termeni vehemenţi tendinţa aviaţiei militare de a dezvolta
armament tot mai sofisticat, care, într-o bună zi, va depăşi viteza de
reacţie a celor calificaţi să-l manevreze. Asta cu nişte consecinţe
absolut catastrofale. Drept răspuns, ei mi-au propus să urc într-unul
din avioanele lor să văd cum este.
Aşa că, şeful Biroului Operativ ai bazei m-a pasat colonelului cu
aspect meridional, ofiţer de legătură al Comandamentului Aviaţiei
Militare. Aprobările au fost o nimica toată, însă preţul de care mi se
pomenise consta într-o succesiune de examene medicale şi
antrenamente făcute în vederea zborului. Apoi au venit evaluările
fiziologice executate la centrul lor medical, destinate să mă
informeze despre ceea ce se petrecea cu un corp uman expus
presiunilor atmosferice joase şi lipsei de oxigen. Barocamera îmi
putea da o idee despre ce se întîmplă în realitate. Un borcan a cărui
gură era acoperită de o mănuşă chirurgicală, a fost folosit într-o
primă fază drept cobai. La nivelul mării, mănuşa atîrna flască, la
12.000 de metri, devenise cît o minge de baschet. Una la fel se
străduia parcă să-şi facă loc şi în stomacul meu. În cele din urmă,
mănuşa a pocnit. Tipul care opera barocamera nu s-a putut abţine
să nu-mi trîntească un rînjet larg.
— Cam aşa ceva vi s-ar întîmplă şi dumneavoastră, acolo, sus,
dacă n-aţi avea costumul anti-G.
L-am crezut pe cuvînt. De această remarcă mi-am amintit şi
acum, stînd pe pistă. Era însă prea tîrziu ca să mai dau înapoi.
Zorile însîngerau un cer de culoarea parbrizelor înnegrite antireflex.
Aerodromul părea amplasat la capătul lumii. Betonul se contopea
cu cerul, lăsînd impresia că se forma o dată cu triumful progresiv al
luminii. O ciudată iluzie conducînd la reflecţii filozofice, dar acuma
nu-mi stătea gîndul la aşa ceva. Un fotograf al aviaţiei mă pîndea
din flanc. Urmă un atac frontal. Trebuia să zîmbesc pentru coperta
revistei lor. Profanul luîndu-şi curaj. Speram să pară că-l aveam din
plin, însă nu cred să fi trecut dincolo de acea nonşalanţă plictisită a
vedetelor care se ştiu fotografiate pentru posteritate. De fapt, mă
simţeam groaznic de stînjenit. Costumul anti-G mă făcea să semăn
cu Omul-de-Gumă Michelin. Chiar şi ăsta avea mai multă
naturaleţe în zîmbetul lui tîmp afişat în vreme ce se legăna pe
cabinele camioanelor care goneau acoperind de praf tot ce puteau
depăşi.
Am primit o mască de oxigen, o cască dotată cu vizor şi
îmbrăcăminte textilă interioară pentru absorbţia transpiraţiei.
Înainte de a mă îndrepta spre avionul scos din hangar de un car de
tractare, sergentul cu echipamentul mi-a atras atenţia asupra unei
reguli inflexibile aici, la bază:
— Dacă borăşti în mască, nu curăţă nimeni după tine.
La antrenamente mi-au arătat ce să fac dacă se întîmplă ceva în
zbor şi trebuia să ne catapultăm. Pe la 12.000 de metri, temperatura
mediului atinge aproape 45°C sub zero şi nu prea ai nici ce respira.
Trebuia să cazi ca un bolovan pînă pe la şapte mii de metri. Un
eveniment consumat în vreo patru minute. Apoi senzori specializaţi
vor comanda paraşuta extractoare. În timp ce mă îndreptam spre
avion, m-am gîndit că piloţii erau de-a dreptul posedaţi de păsările
astea de pradă modelate în tunele aerodinamice. Puţin mai încolo,
aliniaseră la decolare un al doilea avion. Urma să iau parte la un
exerciţiu executat în tandem. Am tras o gură de aer proaspăt, de
necomparat cu amestecul insipid din buteliile sub presiune aflate la
bord. M-am urcat pe locul din spate. Pilotul, un colonel mai în
vîrstă, îmi strînsese mîna fără să spună nici un cuvînt. Avea o mină
mohorîtă, de om care face o corvoadă, iar eu m-am gîndit cu o
oarecare stînjeneală că precis nu-i place nici mutra mea. Probabil
pentru el nu eram decît o fiinţă ciudată şi nesuferită, alcătuită
numai din ochi şi o gură pusă pe trăncănit verzi şi uscate. În
carlingă i-a venit graiul cînd a executat cheklist-urile de rigoare.
Apoi ne-am urnit înghiţind rapid marcajele de un galben electric
aliniate pe pista foarte exact delimitată deja. Pentru mine, afară
luase sfîrşit orice vrajă. Lumea minunilor se găsea aici, în carlingă.
În mai puţin de două minute atinsesem altitudinea de croazieră. În
cadrul exerciţiului, noi purtam indicativul FOXTROT-1, celălalt
avion fiind, evident, FOXTROT-2. Zburam perfect paralel,
FOXTROT-2 părea atît de aproape, încît aveam impresia că nu
trebuie decît să întind mîna ca să-l mîngîi pe „cocoaşă”. L-am
întrebat pe colonel care era cu adevărat distanţa dintre noi.
— Şase metri de la vîrful aripii. Ca la o comandă mi-am înfipt
privirile în curbura căştii lui, constatînd în acelaşi timp că
începusem să transpir. Păstrînd aceeaşi formaţie strînsă, au
schimbat direcţia de zbor. Ne avîntam spre mare cu 2,5 Mach fără ca
urechile să-mi vibreze de acei muget al motoarele atît de des
pomenit. Ăsta era un fason literar acceptat şi de mine pînă în acest
moment, de mine şi de mulţi alţii care n-auziseră în viaţa lor de
cabine antifonate. La un moment dat, vocea cuiva a păcănit în căşti:
— 90 la stînga FOXTROT-unu.
— Înţeles. 90 la stînga FOXTROT-doi. Ceea ce urmă nu se mai
putea numi o călătorie de plăcere oferită gratis de aviaţia militară.
Mi se spusese că voi fi surprins cît de greu este de suportat
suprasarcina indusă de schimbările subite de direcţie. La 5G, pielea
de pe obraji mi se lipise de pomeţi, dîndu-mi probabil un aspect de
totem navajo, dar, spre deosebire de zeităţile indienilor, eu nu
puteam oferi decît o expresie de biet muritor chinuit de forţe
invizibile, invocate de propria lui flecăreală iresponsabilă.
Douăzeci de minute de viraje strînse şi tonouri, făcuseră din
mine o imensă greaţă paralizantă. Într-un tîrziu, vocea colonelului
mi-a răsunat în intercom venind parcă de pe Marte:
— Ei. Şi acum cred că nu ţi-ar displace cîteva minute de
acrobaţie aeriană.
Am spus „de acord” cu prea mare uşurinţă, uitînd că mi se
prezisese de mai multe ori că „numai gura asta a ta te va duce la
pierzanie”. Aproape imediat mi s-a oferit senzaţia că mă prăbuşeam
pe spate cu tot cu fotoliu. Vocea colonelului m-a avertizat că asta era
„o manevră pe verticală”. Se purta cu mine de parcă avea de-a face
cu un ţînc. Ştiam ce era aceea o şandelă. Stătea în coadă, trăgînd în
sus cu ambele motoare în regim de forţaj. FOXTROT-2 ne urma ca o
imagine oglindită pe cer, la fel de neclar pentru mine ca un miraj
încăpăţînat care mai avea tupeul să se manifeste şi în spectrul radio:
— FOXTROT-unu, intru şi eu.
Totemul indian începu să-şi dezvelească din nou incisivii
într-un rictus filmat cu încetinitorul. Nu-mi puteam controla
muşchii faciali. Mai bine zis, parcă nici nu-i aveam. Eram ca o piftie
căutîndu-şi forma. Cred că pentru un moment mi-am pierdut
cunoştinţa. În afară de un hău monocrom căscat brusc sub ochii
mei, nu mai eram capabil să percep ceva. Apoi, vocea maiorului
care-l, pilota pe FOXTROT-2, plesni în căşti:
— Atenţie FOXTROT-unu, intri în răsucire axială dreapta.
Avionul începuse să execute o mişcare lentă de rotaţie, ca un obiect
expus pe o platformă turnantă. O siluetă fină de cristal lăsîndu-se
mîngîiată pe îndelete de lumina din planul doi al vitrinei. Dar
Soarele nu era nicidecum un joc sofisticat de lumini ornamentale,
degajînd un uşor snobism de avangardă. Şi nici nu mai emana
strălucirea calmă de la începutul zilei. La 16.000 de metri altitudine
anihila contururile din faţa mea, transformînd totul într-o baie de
foc. Mişcarea de rotaţie a făcut ca după aceea să vină rîndul
penumbrei care lăsa iluminaţia de bord să-mi pulseze sub ochi.
Erau indicatoare radar şi naiba mai ştie ce. Pentru simţurile mele
conturbate, alternanţa echivala cu noapte şi zi, succedîndu-se
într-un ritm neregulat de planetă scoasă de pe axă.
— Am un factor suplimentar de încărcare, FOXTROT-doi, glăsui
colonelul fără să se ambaleze prea tare. Am sesizat modificare spre
o deschidere mai mare a unghiului de săgeată a aripii. Computerul
de bord încerca să compenseze dezechilibrul modificînd geometria
planurilor. Pilotul a adus cu un semitonou avionul sub verticală.
FOXTROT-2 copie şi el manevra, menţinînd însă o distanţă
prudentă. Că se întîmplă ceva neplăcut mi-a spus tocmai o
asemenea distanţă menţinută de doi piloţi capabili să aşeze între ei
doar „şase metri de la vîrful aripii”.
— Senzaţia mea este că jamba dreaptă s-a escamotat accidental.
FOXTROT-doi. Verifică.
— Negativ.
— De fapt, nu mi-a afişat nimic aici. FOXTROT-2 se lăsă pe aripă
de-a lungul unei serpentine descendente părăsind cîmpul meu
vizual. În stomac simţeam cum o mănuşă chirurgicală şi minge de
baschet se încăieraseră. „Rocky XXXV”. Însă era mult mai crunt
decît orice şi-ar fi putut imagina Stallone despre lovituri la plex.
— FOXTROT-unu, ai un orificiu dreptunghiular de cîţiva
centimetri lîngă pilonul de acroşare interior dreapta. Arată de parcă
ai fi aspirat o cărămidă.
Asta însemna că celălalt FOXTROT era plasat undeva sub noi şi
pilotul inspecta burta de un azuriu palid al avionului nostru.
— N-am sesizat nici un impact, FOXTROT-doi, răspunse
colonelul după un moment de tăcere.
— Mă gîndeam, la un micrometeorit, FOXTROT-unu.
— La viteza asta ne-ar fi dat peste cap.
Eu apucasem clapa sistemului de fixare a măştii de oxigen,
hotărît să mi-o scot de pe figură. Într-un buzunar al costumului
meu, sergentul cu echipamentul înghesuise cîteva pungi de plastic
dînd dovadă de un înalt spirit de prevedere. Am înşfăcat una chiar
la timp, apoi preţ de vreo două minute mi-am coordonat ca prin
minune mîinile ducînd la gură cînd punga, cînd masca de oxigen.
Într-un tîrziu, am inspirat adînc şi nici aerul de munte nu mi s-a
părut atît de bogat în miresme binefăcătoare. La un moment dat,
între mască şi pungă, am apucat să respir ce se găsea prin carlingă şi
m-a intrigat mirosul de plastic ars, iar debitul „robinetului” s-a
mărit simţitor. Gîndul că ceva se prăjise în burta lui FOXTROT-1
mi-a reamintit simplitatea eficientă a procedurii de catapultare din
acest tip de avion.
— Cred că simt miros de ars, am gîngăvit în intercom. Colonelul
nu mi-a răspuns imediat, iar cînd a făcut-o, s-a hotărît pentru o
replică indirectă adresîndu-i-se lui FOXTROT-2:
— FOXTROT-doi, TROMPETUL nostru crede că avem incendiu
la bord.
— De aici nu se vede nimic. Ştiau să rîdă fără să emită acele
sunete dezgustătoare înăbuşite de palma lipită de gură. Iar numele
meu de „cod”, în cazul cînd constituia o găselniţă spontană, îmi
dezvăluia mai multă subtilitate decît îmi imaginasem eu.
— Dar am simţit ceva, am insistat.
— Ai vomitat? se interesă colonelul prin intercom, nu fără o
oarecare nuanţă de bucurie în glas.
— Cred că vreau jos, am răspuns fără să-mi mai pese de ironii.
Pentru azi îmi ajunge.
— N-o să mai ai ocazia să te plimbi, aşa pe gratis, m-a avertizat
el cam pe acelaşi ton. Eu simţeam că mă sfîrşesc.
— Dacă mă aduceţi jos în cinci minute, am să scriu cel mai
laudativ articol din viaţa mea, i-am propus eu, imaginîndu-mi în
acelaşi timp cum lumea din redacţie va presupune că intrasem în
anul morţii.
— Ce se întîmplă acolo la voi, FOXTROT-unu, doi? interveni
prin radio o altă voce. Era controlorul de zbor.
— FOXTROT-unu a cules ceva pe drum, răspunse maiorul.
— Fii mai explicit.
— Are un orificiu de cîţiva centimetri produs, se pare, de un
micrometeorit.
— Poţi guverna aparatul FOXTROT-unu?
— Afirmativ.
— Intraţi pe verticala lui BRAVO 5 şi reveniţi la bază,
FOXTROT-unu, doi. Terminat.
FOXTROT-1 descrise imediat un viraj amplu, înclinîndu-se uşor
pe o aripă. Uitasem că sîntem deasupra mării. Apa reflecta lumina
solară în sclipiri de o inofensivă uniformitate. Dar nu era aşa. Mi se
spusese că la viteza asta, o amerizare ar avea efecte catastrofale, apa
avînd o duritate de beton armat. Acum, că lucrurile evoluau spre o
revenire liniştită pe Terra ferma, am hotărît că era momentul să
îndreptăţesc aşteptările legate de un adevărat trompet al cavaleriei
victorioase; am început să fluier încet şi căznit, dar într-o formă
recognoscibilă „încetarea atacului”, atît de prezentă la
happy-endurile unei întregi generaţii de westernuri.
— Ai un coniac de la mine pe chestia asta, TROMPET, îmi
transmise colonelul folosind pentru prima dată un ton mai
prietenos. Un coniac de la colonel! Titlu de roman sud-american şi
echivalentul unui picaj spre maniere mai civilizate. În ultimele
minute ajunsesem la concluzia că se folosea de prezenţa mea în
scaunul din spate ca să se răfuiască cu întreaga presă de scandal.
— Un coniac pentru viitoarea mea „amabilitate” publicistică?
— „Un trompet, un coniac, dacă la sfîrşitul bătăliei va mai fi
vreunul printre noi”, îmi comunică el, adăugînd că-l citase pe
Moltke. Nici nu începusem să rînjesc sub masca de oxigen, cînd
mi-am dat seama că aici îl prinsesem. Avînd o licenţă în istoria
europeană, puteam să jur cu mîna pe inimă că acest
conte-feldmareşal prusac, în afară de faptul că-l ajutase pe Mahmud
II să-şi reorganizeze armata şi că-i snopise în bătaie pe austrieci la
Königgratz, nu lăsase în urmă ceva demn de citat. Nu şi-a scris
niciodată memoriile.
— Eu nu sînt convins că-i Moltke, am răspuns, degajînd o doză
de neîncredere suficient de groasă ca să jignească pe oricine.
— Moltke… sau von Passau, naiba mai ştie, rosti colonelul fără
să se descurajeze. Unul din aceşti doi cinici.
— Sau Moş Ubu, am continuat eu.
— Pardon?
— Nu, nimic. M-am uitat în stînga şi-n dreapta căutînd
coechipierul. Acesta descria ocoluri largi în jurul lui FOXTROT-1,
iar mie nu mi-a scăpat o anumită nelinişte vibrînd în dansul acela
imponderabil, cercurile repetîndu-se cu o încăpăţînare disperată.
— Sînt curioase manevrele lui FOXTROT-doi, am zis. Ce se
petrece cu el? Nu mi-a răspuns şi am repetat întrebarea. După
discuţia despre „Moltke” şi Moş Ubu, asta suna cu vagi rezonanţe
isterice. I-am văzut casca legănîndu-se încet. Apoi a rostit pe un ton
obosit:
— De fapt, n-ar fi trebuit să-ţi ascund că nu-mi dau seama ce se
petrece cu noi. Nu mai avem contact radio nici cu FOXTROT-doi şi
nici cu baza. Toate frecvenţele de serviciu sînt blocate parcă de un
set complet de contramăsuri electronice.
FOXTROT-2 ni se alăturase, zburînd din nou la „şase metri de la
vîrful aripii” Ridicară unul spre altul degetul mare al mîinii drepte.
— Asta înseamnă „cară-te şi explodează”, mă lămuri colonelul.
Sună înspăimîntător pentru un profan, dar asta este o urare de
noroc.
Sub noi defilau în mare viteză, pînă la contopirea culorilor
cîmpiile şi parcelele cultivate.

***

Interiorul fuselajului lui FOXTROT-1 era acoperit progresiv de

aglomerări de puncte strălucitoare care interceptaseră circuitele
principale de comandă, cablurile de alimentare, conductele de
combustibil, sistemele servo şi hidraulice. Senzorii degajaţi de
modulul rătăcitor prin spaţiu şi intrat acum în burta avionului, erau
avangarda invaziei. Constelaţii microscopice transformaseră
structura avionului într-o suprafaţă interactivă. Treptat, şi alte etaje
de analiză intraseră în acţiune atunci cînd la nivelul blocului de
comandă ajunseră informaţii despre existenţa celor doi oameni
aflaţi la bord. Pentru analiza structurilor biologice, era prevăzut un
alt eşalon. Segmente de control luară avionul în stăpînire,
preluîndu-i funcţiile, iar substituirea avu loc cu o asemenea
rapiditate şi eficienţă, încît nici unul din avertizoarele de bord nu
avură motive să dea alarma. Nu s-a întîmplat nimic nici atunci cînd
un segment de comandă a luat locul mănunchiurilor de fibre optice,
menţinînd computerul de bord în funcţiune. Lentila electronică din
dreptul ochilor pilotului transmitea în continuare computerului
mişcările oculare, dar nu mai constituia parte integrată în sistemul
de vizare a ţintei. Fără s-o ştie, colonelul era foarte atent analizat, nu
scăpau nici reacţiile sale emoţionale concretizate în variaţiile de
contracţie ale pupilei. Pentru acelaşi etaj de analiză, culoarea irisului
însemna o primă relevare a situaţiei biologice a acestuia. Iar cîmpul
electric emis de creier echivala cu un adevărat rai informaţional.
Invazia semăna cu o explozie tăcută, unda de şoc atingînd în
egală măsură tot ce întîlnea în cale. Practic, se putea spune că şi
omul fusese penetrat între două bătăi ale inimii. Pe moment, cel
aflat pe locul din spate era de neatins.
Logica centrală a modulului ejectat de aldron, cuprinsă în
programul de bază, intoxica tot, înghiţind cu o rapiditate de animal
de pradă sensul unei alte structuri.

***

Am ajuns la concluzia că stăteam destul de prost dacă aveam

nevoie de urări de bine. FOXTROT-2 evolua acum la o distanţă ceva
mai favorabilă unor manevre bruşte la care ne-ar fi obligat
circumstanţele. În căşti persista un zumzăit de insecte furioase.
— Nu-mi dau seama ce se petrece, am glăsuit eu, dar oare este
neapărat necesar să fim ghidaţi prin radio ca să ajungem teferi jos?
— Nu asta-i problema. Mă îngrijorează faptul că mi-a fost
„suflată” manşa. Practic sîntem la cheremul avionului. Dar nici
turnul din Pisa, care stă să cadă de cîteva secole, nu s-a prăbuşit
încă.
Iar eu mi-am imaginat cum o să intrăm imediat în vrie o dată cu
traversarea primelor turbulenţe atmosferice mai acătării şi cum o să
ne turtim de pămînt. Şi ăsta era un avion de luptă integral aferent
conceptului „Fly by wire” într-o configuraţie Canard foarte
instabilă, cu o cabina electronizată, punînd la dispoziţia pilotului
comenzi digitale pentru aparatura de bord şi motoare.
— Îmi face impresia, am început eu adoptînd un ton mai
agresiv, că circuitele alea n-au ars de pomană. Apoi înjur pe tăcute
această aroganţă tehnică. Pe vremuri, dintr-o asemenea situaţie se
putea ieşi lucrînd din palonier şi roata de manevră manuală a
flapsului.
— Bine TROMPET, rosti dintr-o dată colonelul căzînd parcă de
acord cu ceea ce gîndisem. Am descoperit, subit nuanţe peiorative
în apelativul întrebuinţat de el. De la început şi pînă acuma, nu-i
fusesem decît un sac de balast cocoţat în cîrcă
— Inspiri adînc, urmă el, şi te laşi pe spate urmînd procedura de
catapultare.

***

Pînă în acel moment, reacţia modulului raportat la capacitatea

de conştientizare fusese aidoma unor pîlpîiri furişate în beznă.
Sclipiri îndepărtate. Un stadiu evolutiv care îngloba doar secvenţele
pur automate prevăzute în program. Mimetismul făcuse ca prezenţa
lui să fie uşor de disimulat. Acum, avionul nu mai era decît un uriaş
organism trăind deja în ritmul unui metabolism străin.
Un fragment de gînd, o idee izolată s-a înălţat peste fluxul de
informaţii prelucrat de blocul de comandă. Era ca şi cum un pasaj
melodic ar fi dominat dintr-o dată vacarmul de huiduieli fără noimă
de pe un stadion. Între timp, blocul de comandă ajunsese la
concluzia că ritmul modificărilor structurale din avion trebuie
încetinit pentru o sincronizare cu cele operate asupra celor doi
oameni aflaţi la bord. În stadiul actual, aceştia nu ar fi putut suporta
saltul preconizat spre unul din culoarele de navigaţie
O amintire despre triumful zborului, despre bucuria
reîntoarcerii se amplifica spre o fericită iminenţă. Cîntecul stelei
pătrundea ca un fluid vital peste umbrele din memorie. O remisie
spontană a vechilor dureri. Moartea exilată acum într-un coşmar
îndepărtat, cauterizat de acelaşi triumf.
Am făcut-o! Deşi eşecul primei tentative de catapultare îmi
îngheţase pentru un timp orice iniţiativă, mi-am văzut mîinile
executînd ceea ce îmi cerea colonelul. Un cumul de gesturi decisive.
Eram opriţi pe cer, la mai bine de trei mii de metri altitudine. În
jurul nostru, spaţiul era săgetat de siluetele cîtorva avioane de
recunoaştere. A fost ca sosirea unui tren în gară. O decelerare
sesizabilă, incredibilă, apoi masa aceea de cîteva tone s-a oprit pur şi
simplu. Mintea mea adăugase din reflex un stupid şi surprinzător
scrîşnet de frîne.
Era ceva hidos în imobilitatea avionului. Parcă fusese atins de o
moarte îngrozitoare. Aveam senzaţia de spaţiu contaminat. Ca
într-o casă sub temelia căreia descoperi într-o bună zi o altă lume,
pereţi întunecoşi, reci, atacaţi de o umiditate îmbibată cu
mucegaiuri proliferînd sub ochii tăi. În burta avionului se petrecuse
ceva de neînţeles. M-am gîndit la micul orificiu de cîţiva centimetri
doar. Însă n-am îndrăznit să-mi duc ideile mai departe.
— Acum, TROMPETULE!
M-am trezit din leşin cînd am simţit şocul produs la deschiderea
paraşutei principale. Pluteam agăţat în corzi şi unul din avioanele
de recunoaştere a făcut o trecere zgomotoasă la nici o sută de metri
în dreapta mea. Îmi lăsasem mănuşile în FOXTROT-1 şi simţeam
frigul cuprinzînd vîrful degetelor deja învineţite. Sus, FOXTROT-1
părea că se dizolvă în adîncul norilor cumulus.
După cîteva ocoluri suplimentare, avionul de recunoaştere s-a
îndepărtat clătinînd repetat din aripi.

***

Cînd a sunat telefonul, nu era nici cinci dimineaţa, iar mie mi se

părea că face o hărmălaie cît nişte gonguri chinezeşti lovite în serie.
Am început să bîjbîi cu mîna pe noptieră căutînd receptorul. Cînd
l-am atins, răceala obiectului m-a făcut să mă zgribulesc sub pătură.
Era un locotenent-colonel, şef al comisiei medicale care mă întorsese
pe toate părţile în ultimele două luni.
— Gata, băiete, m-a anunţat el, am terminat-o cu voi doi. Poţi
să-ţi iei catrafusele şi să te duci acasă. În cinci minute vine o maşină
să te ia. Apoi a închis, lăsîndu-mă cu sunetul nesuferit al tonului.
Am dat din cap şi am început să-mi adun îmbrăcămintea. Nimeni
nu pronunţase cuvîntul „carantină”, dar aşa se numeşte în termeni
uzuali şederea prelungită într-o rezervă izolată din centrul medical
ai aviaţiei. Mă cam săturasem. La rîndul meu, avusesem şi eu nişte
întrebări de formulat, dar nu s-a grăbit nimeni să-mi răspundă. Eu
şi pilotul lui FOXTROT-1 trăiam din cînd în cînd într-o ciudată şi
indestructibilă sincronizare de gesturi şi gînduri. El fusese dus la un
alt centru de studii medicale, dar distanţele se anulau, ne lega un
ritm secret, aceeaşi plutire peste grila colorată, reţeaua de fascicule
de curcubeu din leşinul meu suspendat în corzi de paraşută. Dar
fiindcă doctorii nu mi-au împărtăşit nimic din concluziile lor, n-am
suflat nici eu nici un cuvînt despre asta. Colonelul a tăcut şi el.
Maşina lor albastră, fără însemne oficiale, m-a dus pînă în
pragul casei. Cînd am intrat, m-a izbit aerul închis, dens ca un gaz
de luptă, alunecînd pe lîngă mine cu moliciunea călduţă a catifelei.
Mi-am lăsat geanta jos pe covor şi am deschis toate ferestrele. De
afară pătrundea lumina cenuşie şi rece, ca de televizor funcţionînd
în gol, a dimineţii morocănoase de noiembrie. Am fumat cinci ţigări,
apoi am sunat la aeroport şi mi-am rezervat bilet la prima cursă
externă care mi-a venit în minte. A trebuit să întorc pe dos două
sertare pînă să dau de urma paşaportului. Următorul telefon l-am
dat avocatului meu şi i-am spus să găsească rapid un agent
imobiliar. Coşmelia mea cu faţada din cărămidă aparentă şi
numărul 84 pictat pe o tăblie supradimensionată, ca o reclamă
pentru „1984” – film, carte, desen animat de lung metraj – era de
vînzare. Lichidam tot. „Plec. Nu mă mai întorc niciodată”, i-am
explicat avocatului uluit.
Deşi mai aveam trei ore pînă la plecarea avionului, am chemat
un taxi să mă ducă la aeroport. Am plecat doar cu geanta de voiaj şi
cărţile de credit, ca dintr-o cameră de hotel.
 ***

Cînd vii spre Köln pe autostrada din sud, oraşul nu arată cine
ştie ce. O îngrămădeală prelungă de ziduri cenuşii, ca de fortăreaţă.
Pare un bloc compact de piatră veche lîngă care freamătă apele
verzui ale Rinului. Spaţiul respiră însă mai liber în piaţa Domului.
Ninge mult peste turlele care se pierd în văzduhul albit de nori
iernatici, navigînd deasupra unui cadru de carte poştală. Am trîntit
uşa taxiului. „Danke schön”, s-a auzit foarte slab glasul şoferului.
Maşina a demarat, iar eu am rămas nemişcat, privind în sus spre
fîlfîirea încremenită în piatră a heruvimilor aşezaţi decorativ în
exteriorul Domului. Fulgii de zăpadă mi se risipeau pe faţă în
puncte reci. Placa de marmură prinsă în apropierea intrării, anunţa
printre altele că: „Domul din Köln este printre cele mai mari edificii
de acest fel din lume”. Urmau şi cîteva date succinte. Anost.
Lîngă mine a ţăcănit un aparat de fotografiat şi zidurile s-au
cutremurat parcă în străfulgerarea albă, dură a bliţului. Ştiam că
nu-i vreun turist japonez entuziasmat de arhitectura veche
europeană. Chiar şi fără să mă uit, ştiam cine stătea la doi paşi în
dreapta mea. Am luat-o din loc, intrînd în Dom pe sub bolţile
suspendate în lumina difuză care pătrundea prin vitralii. Cred că
privit de la înălţimea edificiului, păream o mică pată de murdărie
întinsă pe plăcile enorme de piatră şlefuită care pardoseau Domul.
A intrat şi el. L-am văzut cu coada ochiului. A ajuns în spatele meu
şi m-a prins uşor de umăr.
— Intrînd acuma după tine, mi-a spus el şoptit, ambianţa îmi
aduce în minte un citat din Faust: „Sfîrşit! Cuvîntul e nesăbuit. De
ce sfîrşit? Umblăm cu fofîrlica”. De data asta, eram convins că
domnul colonel ştia precis pe cine citează. Uite aici, a continuat el
scoţînd ceva din geantă, dar privirile mi s-au fixat pe figura lui.
Ultima oară îl văzusem pe aeroportul Katunayake, Colombo. Atunci
a lăsat o monedă să alunece în fanta lunetei de lîngă mine.
Clinchetul metalic mi-a atras atenţia de la peisajul mustind verde
tropical de la căpătui pistei.
— De fapt, nu-ţi trebuie luneta, a hotărît el atunci. Ai să vezi cu
ochii tăi, fără lunetă. FOXTROT-1 apăruse dintr-o dată din văzduh
aşezîndu-se pe pistă la nici douăzeci de metri de pereţii de sticlă ai
sălii de aşteptare. Nimeni de la turnul de control nu ştia ce căuta
acolo. În jurul nostru se iscase o agitaţie de nedescris, iar domnul
colonel mi-a strecurat cîteva cuvinte. Mi-a spus că nu pot să-l evit la
nesfîrşit. Eu continuam să rămîn cu nasul aproape lipit de geam.
Paza aeroportului se apropia bătăioasă în jeepuri. Soldaţii au făcut
cerc în jurul avionului, luînd poziţii de tragere. Se aşteptau să vadă
pe cineva coborînd din carlinga închisă. S-ar fi împuşcat unii pe alţii
dacă ar fi tras.
FOXTROT-1 ne aştepta pe noi. În cele din urmă, de parcă cineva
aflat la bord îşi pierduse răbdarea, avionul s-a ridicat, decolînd
într-o manieră neobişnuită. În tăcere. Secvenţa finală părea un trucaj
neizbutit, „Atunci, rămîne pe data viitoare”, mi-a spus domnul
colonei, îndepărtîndu-se brusc şi eu mi-am schimbat biletul de
avion pentru altul care pleca în Europa.
Acum era linişte în jur. Colonelul netezi în fîşîit de hîrtie fină
revista scoasă din geantă. Era un umăr din TIME, ediţia
internaţională.
— Aici scrie cum l-au interceptat ruşii consumînd un vagon de
rachete antiaeriene fără să-i poată face nimic. Pur şi simplu este
indestructibil, adăugă el entuziasmat. O fotografie neclară îl înfăţişa
pe FOXTROT-1 încolţit de MIG-urile cu stea roşie pe aripi.
„Olandezul Zburător sau un produs al războiului electronic”?
întreba titlul articolului.
Muzica de orgă vibrează dintr-o dată în zidurile cuprinse de
rezonanţe de clopot. M-am smuls de lîngă el şi am ieşit afară, în
ninsoare.
— Nu mai ai nici un drept să faci asta! a strigat el în urma mea,
acoperind muzica de orgă.
M-am întors la hotel să-mi iau lucrurile. Apoi, nu ştiu de ce, am
cumpărat un bilet de tren pînă la Rotterdam.