Proze

De același autor
 Ioan Paler

Masca

editura
 Editat de Editura Pastel Braşov
e-mail: editurapastel@gmail.com
Tel: 0733.043.263
Coperta: Ioan Paler
Ilustrația: Portretul Adelei Bloch Bauer, de Gustav Klimt
Corectura: Autorul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PALER, IOAN
Povestiri bizare / Ioan Paler. – Brașov : Pastel, 2015
ISBN 978-606-658-145-5
821.135.1-32
Soției și fiicei mele Oana Raluca
6 Ioan Paler
 Masca 7

Nu mi-aș fi putut închipui în ruptul capului că

vizita Ginei din ziua aceea avea să-mi schimbe viața
definitiv. Și asta, exact într-un moment când cursul
existenței mele se mai liniștise și când credeam că am
scăpat de toate amărăciunile pricinuite de ruptuta
definitivă de Bogdan. Nu se luminase încă bine de ziuă,
când prietena mea își făcu apariția pe neașteptate,
transfigurată de emoție, cu o mină aproape euforică,
spunându-mi că are să-mi comunice ceva care o să mă dea
pe spate. Eram deja obișnuită cu surprizele ei. De cele mai
multe ori, ele se rezumau la ultimele ei aventuri, la
extraordinarele momente petrecute până noaptea târziu
intr-un bar sau club de fițe, la achiziționarea unei lenjerii
intime fistichii, și alte victorii fabuloase de genul acesta.
Nu mai spun că mă fierbea minute în șir până să-mi
dezvăluie așa-numita surpriză. Așa că m-am prefăcut
interesată de vestea pe care pretindea că mi-o aduce, ba,
mai mult, i-am spus că ard de nerăbdare să ascult știrea
nemaipomenită pe care mi-o promisese. După ce și-a
frecat agitată mâinile câteva minute bune și, după ce și-a
turnat o cană de cafea pe care mi-o făcusem când mă
sculasem, Gina, privindu-mă direct în ochi, mi-a supus cu
8 Ioan Paler

emoție în glas că vom merge la un bal mascat. Am rămas

stupefiată la auzul acestei idei prostești. Nu mă mai mira
nimic la inițiativele Ginei. Știam de mult că astfel de
petreceri nu se mai țin, că lumea preferă cluburile și
discotecile, considerând desuete și depășite întrunirile de
genul acesta. M-am strădiut să-i aduc cele mai tari
argumente pentu a o convinge că ar fi o glumă proastă să
ne înființăm la un astfel de circ. Nici nu mă lăsa să vorbesc.
Când a venit vorba de costum, mi-a înșirat o serie de
stratageme prin care am putea achiziționa unul; ba că-l
putem închiria de la Teatrul de Operă din oraș, ba că ni
l-am putea confecționa singure, ba să transfor-măm niște
haine vechi și să improvizăm costumul cum vom putea...
La contraargumentele mele, vocifera cu indignare și
amărăciune, spunând că așa sunt eu, o încuiată, o bleagă,
care stă toată ziua în casă, o refractară notorie la orice idee
nouă, o sceptică incurabilă, care crede cu încăpățânare că
norocul cade din cer, și... multe, multe alte acuzații care,
drept să spun, mă cam puneau pe gânduri. Ca argument
final - care ar fi trebuit să mă convingă cu orice preț să
accept ideea ei - mi-a tras un plâns de ai fi crezut că i-a
murit cineva apropiat. Știa, vezi bine, că numai așa mă
putea înduioșa și că, până la urmă, voi accepta invitația ei.
Tăcerea mea și expresia de perplexitate pe care o aveam pe
chip o încurajară în așa măsură, încât a început să-mi dea
detalii despre locul și prilejul cu care urma să se oficieze
un astfel de bal. Am aflat că un important om de afaceri
din oraș plănuia de ceva timp deschiderea unui club de
fițe, și că ținea morțiș să-l inaugureze într-un mod original.
Ideea era ca invitații să nu se cunoască între ei de la
 Masca 9

început, să se mențină suspansul cât mai mult, și să se dea

petrecerii un aer insolit. Când i-am repetat apăsat că nu
am de unde să-mi procur un costum adecvat, mi-a spus că
nu e nevoie de nici unul, ci de o simplă mască și o
îmbrăcăminte mai fistichie. Ce înțelegea ea printr-o
costumație fistichie, nu prea puteam pricepe. Rămânea,
așadar, la discreția mea să-mi aleg orice ținută îmi dorește
inima. Ea nu pricepea că pentru mine ținuta, mai ales în
situațiile deosebite, reprezenta ceva definitoriu, iar
procurarea ei îmi provoca cea mai mare bătaie de cap.
Ideea, însă, că era suficientă doar o mască potrivită, îmi
dădea oarecum curaj. În fond nu mă cunoștea nimeni, nu-
mi puteam urca lumea în cap dacă dădeam greș cu
vestimentația mea - într-un cuvânt, nu aveam nimic de
pierdut. Încrederea și tenacitatea cu care și-a pledat
dorința a fost atât de mare, încât m-a convins până la
urmă. Ca să nu mă râzgândesc, a zbughit-o pe ușă,
pretextând că are ceva urgent de rezolvat. Nu ne-am mai
văzut decât cu o zi înainte de petrecerea programată. Între
timp, am umblat ca o nebună după o mască; nu e ușor să
găsești un astfel de accesoriu. Am bătut toate magazinele
de artizanat, am scotocit prin toate consignațiile, am
întrebat în dreapta și în stânga unde aș putea găsi așa
ceva. În cele din urmă am găsit o mască argintie, garnisită
cu pietre strălucitoare, care îmi acoperea doar ochii și
nasul. În dreptul frunții, avea un gen de diademă de
ștrasuri, la fel de strălucitoare ca și restul măștii. Eram
mulțumită de cum arăta și m-am hotărât să renunț
definitiv la un costum special pentru astfel de ocazii.
Gina, în schimb, mi-a mărturisit la telefon că a închiriat de
10 Ioan Paler

la Teatrul de Operă un costum uluitor, care-i vine de

minune. A refuzat să-mi spună ce gen de costum era.
Vroia să păstreze secretul și să-mi facă o surpriză. Era
agitată, stăpânită de o emoție mare, ceea ce făcea ca vocea
ei să vibreze ca un contradas. La sfârșitul convorbirii
noastre, mi-a spus că vine a doua zi să mă ia de acasă la
ora 19. Încă mă îndoiam dacă făcusem o alegere bună.
Oricum, lucrurile nu mai puteau fi oprite, așa că am luat
doar partea pozitivă a faptelor. M-am culcat devreme în
speranța că mă voi putea odihni cum trebuie, ca să arăt
bine a doua zi. Am avut însă un vis care m-a dat peste cap.
Se făcea că eram într-un local de fițe foarte elegant,
împreună cu Gina și patronul firmei, unde lucram și eu.
Așezați la o masă aflată într-una din cele mai căutate zone
ale localului, serviți de doi chelneri în livrea impecabilă,
pălăvrăgeam fără pretenții, râzănd fără motiv și
bucurându-ne de meniul sofisticat pe care îl comandase
Ivașcu, patronul firmei noastre. Gina râdea cu gura până
la urechi de fiecare glumă a lui Ivașcu, încercând pesemne
să intre în grațiile lui. Acesta însă avea ochi doar pentru
mine: îmi surâdea cu subânțeles, îmi atingea mâna din
greșală și mă privea cu insistență. Îmi cerea părerea la
fiecare idee enunțată de el și îmi făcea tot timpul
complimente. Când chelnărul a desfăcut sticla de
șampanie, toate privitile s-au îndreptat spre noi. M-am
uitat stânjenită în toate direcțiile și atunci l-am zărit pe
Bogdan, rezemat de unul dintre stâlpii de susținere ai
localului. Mă privea insistent, cu un zâmbet larg, și îmi
făcea semne să mă îndrept spre el. Eram siderată de
prezența lui acolo, mă înroșisem toată și o sudoare rece
 Masca 11

îmi acoperise fruntea și spatele. M-am ridicat ca o păpușă

mecanică, ignorându-i pe cei din jur, și am pornit spre el.
Nu simțeam dușumeaua sub picioare, parcă pluteam, dar
înaintam destul de repede. El s-a îndreptat spre toaletă,
vizibil agitat, continuând să-mi facă semne să îl urmez.
Avea și el în mișcări ceva diafan și surprinzător, iar trupul
lui era învăluit într-un halou luminous. A deschis cu o
mână sigură ușa holului ce ducea spre toaletă, dar nu a
schițat nici un gest că ar vrea să o lase aș, ca să îl urmez.
M-am îndreptat spre ușă, cu o emoție care-mi tăia
respirația. Când am împins-o, în fața mea s-a ivit un hol
uriaș, iluminat strident. De-o parte și de alta a lui, se aflau
uși capitonate. Nici urmă de toaletă, de vreo încăpere
destinată refacerii machiajului sau aranjării ținutei.
Bogdan dispăruse, ca și când nici nu ar fi existat. Mă
panicasem enorm și am început să-l strig cu disperare,
împingând pe rând ușile din dreapta și din stânga mea.
Camerele erau complet goale, întocmai ca cele ale unui
bloc în construcție. Pe măsură ce înaintam, mi se făcea tot
mai frică, inima îmi bătea cu putere și ochii mi se
împăienjeriseră de tot. Îl căutam în neștire ca o
somnambulă, trântind ușile ce îmi ieșau în cale, uitând cu
totul de unde am plecat și pierzându-mi ultima picătură
de speranță care îmi mai rămăsese. Ultima ușă, aflată pe
partea dreaptă, era închisă. Am apăsat tare clanța și m-am
proptit cu umărul în ea, împingând-o cât am putut de
tare. Ușa părea înțepenită. M-am gândit că este o farsă pe
care mi-o joacă Bogdan. Am început să-l strig cât mă
țineau puterile și să-l implor să mă lase să intru în încăpere.
Dintr-o dată, ușa s-a deschis și am pășit cu încredere în
12 Ioan Paler

cameră. Vorba vine am pășit, căci sub talpa piciorului meu

nu se afla nimic. Am simțit cum mă prăbușesc în gol cu o
viteză amețitoare, cu respirația tăiată și cu inima oprită.
Îngrozitoarea izbitură de podea m-a trezit din somn
instantaneu. Eram transpirată toată, respirația mea gâfâită
umpluse cu zgomotol ei întreaga încăpere, inima îmi bătea
să-mi spargă pieptul, iar capul mă durea cumplit, gata,
gata să-mi pleznească. Am încercat să mă liniștesc,
repetându-mi mereu că n-a fost decât un vis stupid, pe
care o să-l uit deîndată ce o să mă scol din pat. Vise cu
Bogdan avusesem chiar de curând, dar nici unul nu mă
speriase într-atât. Încercasm să-l uit, mă străduisem să nu
mă mai gândesc la el și chiar reușisem să-l scot din minte
în ultima vreme. Dar iată că era suficient un vis oarecare
ca eroul eșecului meu în dragoste să-și facă din nou
apariția în viața mea. Gina mă prevenise adesea că ar fi o
mare greșală să mă încurc cu Bogdan. Mi-l descrisese ca
pe un fante cu mare trecere la femei, un bărbat galant, dar
ușuratic, pus veșnic pe noi cuceriri, gata să te părăsească
când ți-e lumea mai dragă. M-am încăpățânat să n-o cred
și mi-am continuat nestingherită aventura cu el. Bogdan
mi s-a părut un bărbat frumos, manierat, curat și elegant,
cu mult umor, un soi de om pe care te poți bizui și cu care
poți ieși în lume fără teama de a avea surprize. Unde mai
pui că arăta foarte bine. Era înalt, cu părul des și ușor
grizonant, cu un ten impecabil, cu degetele lungi și subțiri
ca de pianist, lat în umeri, dar nu prea musculos. Își muta
capul dintr-o parte în alta cu un gen de mândrie
disimulată. Generozitatea lui era nemăsurată. Când te
așteptai mai puțin, îți făcea cadouri surprinzătoare,
 Masca 13

arunca cu banii în dreapta și în stânga ca un nabab, își

împrumuta colegii și prietenii cu sume importante și
călătorea foarte mult. Un singur lucru rămânea tabu: nu
vorbea niciodată despre veniturile sale. Slujba sa de IT-ist,
la una din cele mai mari firme de comerț din capital, îi
aducea destui bani, dar nu îndeajuns, cred, pentru a-și
satisface toate capriciile. Mă simțeam bine cu el, nu-mi
dăduse niciodată motive să mă tem de comportamentul
lui, îmi tolera mofturile și schimbările neașteptate de
atitudine, era delicat, generous și foarte punctual. Chestia
asta mă cam enerva, căci mă făcea să mă simt porost, ori
de câte ori întârziam la întâlnirile noastre. Cunoscusem
alături de el, în cele 11 luni cât am fost împreună, toate
bucuriile vieții: călătorisem mult în străinătate, primisem
cadouri minunate și, mai mult decât orice, mi-a dat mereu
dovezi de iubire adevărată. Asta m-a făcut să nu observ
câteva amănunte, care ar fi putut să-mi dea de bănuit în
ceea ce privește fidelitatea sa. Eram atât de mult timp
împreună, părea atât de implicat în iubiraea noastră, iar eu
atât de îndrăgostită, încât nici nu-mi imaginam că ar mai
fi putut avea ochi și pentru altcineva. Cu toate acestea,
într-o zi, când ieșisem cu Gina la o terasă din centru să
bem o cafea, l-am zărit la o masă destul de apropiată, în
compania unei femei tinere. La început nu mi-a venit să
cred că este el. Gina mi-a confirmat, aprobând din cap
dezamăgită, și atunci am părăsit terasa în cea mai mare
grabă. Explicațiile pe care mi le-a dat mai târziu Bogdan
erau de-a dreptul hilare. Cu toate acestea, m-am făcut că îl
cred și ne-am continuat relația încă trei luni. Ruptura
definitivă s-a produs într-o seară, când mi-a spus franc că
14 Ioan Paler

iubește pe altcineva. Bănuiesc că era femeia cu care venise

la terasă în ziua aceea. Am plâns câteva săptămâni bune și
mi-am propus să-l uit definitiv. Naivă amăgire. Și unde
mai pui că amintirea lui mi-e înviorată permanent de
visele acestea neașteptate. Gina a încercat mereu să mă
consoleze, spunându-mi că acum sunt liberă și ar trebui să
mă bucur că am scăpat de această corvoadă. Pentru ea,
ibirea era o corvoadă. Cu toate acestea, alearga după băieți
de parcă ar căuta o comoară fabuloasă. Și , apoi, ce-i pasă,
că doar își găsește imediat pe cineva cu care să se amuze.
Și ce să fac eu cu această libertate? Nu suntem oare noi
blestemate, datorită firii noastre nenorocite, să acceptăm
fără rezerve jugul dragostei, după care alergăm cu
încăpățânare, și pe care noi înșine ni-l atârnăm de gât.
Fără să tragem la el, ne simțim nenorocite, nebăgate în
seamă, urâte, singure și mai știu eu cum. Dar, în ziua
aceea aveam altceva mai bun de făcut. Mai erau câteva
ceasuri și Gina, așa pasională cum o știam, o să mă târască
după ea în cine știe ce locație deșuchiată. Bine măcar că o
să purtăm măști și nu va știi nimeni cine suntem. Îmi
pusesem, așadar, toată speranța în nenorocita aceea de
mască. Mai erau doar câteva minute până la ora 19 și Gina
întârzia să apară. Eram gata îmbrăcată și așteptam doar
telefonul ei. Nu am ascultat sfatul Ginei de a-mi alege o
ținută lejeră, fistichie, cum spunea ea, și am optat pentru
rochia mea neagră, purtată la ocazii. Coafura a trebuit să
mi-o modelez în așa fel, încât să-mi pot pune masca fără
s-o deranjez. Am renunțat la bucle, părul de pe frunte mi
l-am dat pe spete, am păstrat doar stilul pai, cu pletele
lăsate liber pe umeri. Nu-mi plăcea cum arăt și, de aceea,
 Masca 15

masca rămăsese singurul meu protector, căci ea mă ferea

de indiscreția celor din jur. Când a sunat telefonul, nu mai
aveam nimic de adăugat ținutei mele. Gina mă aștepta jos
într-un taxi. Când m-a văzut așa de sobru îmbrăcată, a
strâmbat din nas, dar n-a spus nimic. Probabil nu vroia să
mă indispună încă de la începutul serii. Taxiul ne-a lăsat
într-un cartier nou de vile, undeva la periferia orașului.
Gina avea adresa exactă, așa că am găsit imediat
impunătoarea vilă, la parterul căreia se afla localul.
Intrarea era luminată puternic de câteva reflectoare
așezate în iarbă. Ușile erau deschise și lumina dinăuntru,
deși mai palidă, dezvăluia o scenă nu prea mare,
înconjurată de un brâu de lumini care își schimbau
intermitent culorile. Lumea se foia printre mesele așezate
de o parte și de alta a scenei. Cei intrați de curând în local,
își căutau locuri cât mai confortabile, se grupau pe
cunoștințe și prietenii și își aranjau încă ținuta, oarecum
stânjeniți de noile haine pe care le purtau. Era curios să-i
privești, să vezi atâta diversitate de costume, care mai de
care mai extravagante, unele chiar insolite de-a dreptul.
Perucile și pălăriile de tot felul, redingotele sobre ale
bărbaților și rochiile de epocă ale femeilor îți lăsau
impresia că te afli în mijlocul unui spectacol de operetă. În
atmosfera modernă, exclusivistă, a clubului, toate aceste
figuri păreau de un anacronism tulburător. Noi, eu și cu
Gina, eram, în contrast cu ceilalți, amuzant de normale
pentru o astfel de reuniune. Costumele noastre, de fapt al
Ginei, căci eu nici nu aveam unul, nu se remarca prin
nimic deosebit. Gina optase pentru ținuta unei prințese
din secolul al XVIII-lea, având o rochie lungă, de culoare
16 Ioan Paler

roz, garnisită cu un guler de dantelă, ușor ridicat la ceafă.

Pălăria, cu boruri largi, avea atașat pe partea dreaptă un
minuscul buchet de flori artificiale, iar în partea de
deasupra, două pene de păun. Îmi venea să râd când o
vedeam atât de solemnă în costumul ei, ea care purta cele
mai moderne haine din oraș. Cum reuniunea era la
început, nu ne-a fost greu să ne alegem locurile. Obișnuită
cu astfel de petreceri, Gina a ales o masă strategică, de
unde se putea cuprinde cu privirea întreaga încăpere. Cei
din jur erau tineri, mascați felurit, toți numai un zâmbet,
gata să se aventureze în cele mai năstrujnice nebunii. Nu
lăsau impresia că se cunosc între ei, deși câțiva erau foarte
intimi, apropiați, și schimbau zâmbete complice. Ne-am
salutat cu ei, zâmbind politicos, și conversațiile au venit
de la sine. Gina își intrase în rol: gesticula, vorbea la pertu
cu toată lumea, glumea și râdea cu gura până la urechi.
Numai eu păream mai stânjenită, mai încurcată de noua
mea înfățișare. Curând m-am acomodat și eu situației, am
lăsat la o parte toate reținerile și am participat la conversație
cu curaj. Parcă îmi părea rău că nu închiriasem și eu un
costum. Mă simțeam stânjenită fără costumația
corespunzătoare. Când salonul s-a umplut și lumea a
ocupat aproape toate locurile de la mese, amfitrionul
nostru s-a urcat pe scenă și a ținut un toast din care nu au
lipsit urările de bun venit, mulțumirile și invitația de a ne
simți cât mai bine. După aplauze, scena s-a umplut de
animatoare, muzica a țâșnit dezimvolt din difuzoare și
ringul de dans s-a umplut neașteptat de rapid cu invitații
veniți la petrecere. Privindu-i pe dansatori, îți dădeai
seama imediat că sunt stânjeniți de noua lor ținută. Fetele
 Masca 17

își țineau cu grijă rochiile, bârbații se încurcau adesea în

accesoriile purtate. Un tînăr, îmbrăcat în costumul unui
mușchetar, se încurca mereu în sabia purtată la brâu. În
privința aceasta, eu eram favorizată. Mă puteam mișca în
voie, nu trebuia să-mi aranjez mereu ținuta și puteam
exersa figuri de dans diverse. Curând a început să curgă și
șampania, care venea, nu-i așa, din partea casei. Limbile
s-au mai dezmorțit, atmosfera s-a încins și toată lumea
petrecea în voie, dezinhibată, eliberată de orice
constrângere. Gina își găsise deja un admirator și nu-l
slăbea deloc, ținându-l lângă ea pe ringul de dans.
Renunțase și la pălăriea ei enormă, păstrându-și doar
masca și accesoriile. Deși eram înconjurată de amici, nu
mă simțeam în largul meu. Zâmbeam cam forțat,
răspundeam monosilabic la întrebări și nu dansam ca
ceilalți. Probabil că băusem prea puțin și adrenalina mea
era încă la pragul de avarie. Atunci s-a întâmplat minunea.
Tocmai mă hotărâsem să beau un pahar de șampanie,
când, la doar un metru în fața mea, apăru un bărbat înalt,
cu un costum de de cavaler medieval și cu o mască
fistichie, care îi acoperea aproape în întregime figură.
M-am simțit stânjenită că mă surprindea cu paharul la
gură. Am sorbit doar o înghițitură din licoarea cristalină
și mi-am îndreptat privirea spre ringul de dans,
ignorându-l complet. Nu-mi închipuiam că bărbatul
acesta va recurge la o stratagemă iscusită, ca să mă atragă
într-o conversație. Mi s-a adresat direct, fără menajamente,
spunându-mi că avem o cunoștință comună în acest local,
și că, dacă voi ghici cine este acea persoană, mă va invita
la dans. Mi s-a părut de o impolitețe fără margini, și eram
18 Ioan Paler

gata să îl reped, dacă nu apărea Gina din senin, care îmi

făcu cu ochiul și se retrase repede, în vârful picioarelor,
alergând spre ringul de dans. Gestul ei îmi stârni râsul și,
pe semne, asta l-a încurajat pe tânărul impetuos de lângă
mine. Am râs amândoi, oarecum complici la cele
întâmplate, și ne-am continuat conversația. A insistat să-i
spun cine ar putea fi cunoștința comună pe care am avea-o
amândoi. Nu-mi prea venea să intru în jocul lui, căci mă
deranjase faptul că nici până acum nu se prezentase.
M-am uitat în ochii lui și parcă a priceput. M-a întrebat
dacă sunt supărată că nu s-a prezentat. Mi-a spus că acesta
va fi cadoul lui, dacă voi ghici cine este prietena noastră
comună, din acest club. Iată o altă impertinență, mi-am
zis. Când mi-a văzut privirea, mi-a luat mâna și mi-a spus,
cu oarecare blândețe în glas, că nu va continua să mă
chinuiască cu întrebările lui nesuferite, și-mi va spune el
cine este acea persoană insolită. Continuam să tac și să îl
privesc intrigată. Atunci s-a apropiat de masca mea și mi-a
șoptit doar atât: “Tristețea”. Apoi s-a sculat în picioare și
s-a prezentat: „ Mă chiamă Tristan, ca pe prietena noastră
comună”. Nu știam ce să cred. Asistam la o șaradă de prost
gust, îmi pierdusem total umorul, sau povestea era
adevărată. Mi-a intuit nedumerirea de pe chip și m-a
întrebat dacă mă deranjează numele lui. I-am răspuns că
nu, dar că m-a surprins coincidența atât de stranie a
numelui său cu cel al legendarului personaj, din atât de
cunoscuta poveste de iubite a celor doi eroi. M-a asigurat
că mama lui, îndrăgostită de celebrul personaj, s-a hotărât
să-i pună acest nume. Și el s-a simțit stânjenit de numele
pe care îl purta, mai ales că toată lumea glumea pe seama
 Masca 19

lui, numindu-l în tot felul. Nu știu dacă îl credeam sau nu,

dar povestea mi s-a părut amuzantă, și am uitat repede
modul neortodox în care mă abordase. Atunci m-a întrebat
cum mă chiamă. I-am răspuns fără să ezit că mă numesc
Isolda. S-a uitat lung la mine și a izbucnit în râs. Mi-a spus
că îi place misterul acesta și că ar fi bine să nu știm încă
nimic unul despre celălalt. Îmi sugeră, chiar, să nu
implicăm pe nimeni în prietenia noastră și să ținem
secretul cât vom putea de mult. Ceea ce m-a uimit de-a
dreptul, a fost faptul că pretindea să nu ne dezvelim nici
chipul și să păstrăm un mister total asupra înfățișării
noastre. Cel puțin un timp, spunea el. Nu-mi prea plăcea
jocul acesta insolit, oarecum copilăresc, dar l-am acceptat
fără să mă gândesc prea mult. Îmi imaginam că o să ne
treacă repede această euforie, iscată, pesemne, de
șampania băută și de atmosfera incitantă a localului. Nu
mai eram un copil, care crede în maimuțăreli de sezon.
Sau pate că chiar acesta este defectul meu. Mi-am pierdut
prea repede entuziasmul, iau totul în serios, țes cele mai
sofisticate raționamente în jurul evenimentelor de orice
fel… Unde mi-e inocența, naivitatea, spontaenitatea!…
S-au dus toate pe apa sâmbetei. Sunt un arici agresiv, gata
oricând să mă înfoi la lume, s-o înțep ori de câte ori mă
simt deranjată, fără să mă gândesc că, în absența ei, aș fi ca
un mizantroap ridicol. Când am ajuns pe ringul de dans,
îmi mai trecuse nebuneala, care risca să pună stăpânire pe
mine și în seara aceea. Am dansat cu plăcere și am râs
copios la glumele lui T. Cum naiba să-i spun Tristan! Sună
ca dracu și, apoi, nu i se potrivește deloc numele acesta.
Încet, încet, T. și-a făcut cu destulă dibăcie loc la masa
20 Ioan Paler

noastră și nu s-a mai desprins de noi. Gina, când revenea

de pe ringul de dans, ne făcea cu degetul, amenințându-
ne că o să dea în vileag legătura noastră. Noi râdeam de ea,
dar vorbele ei ne dădeau fiori și, în sinea noastră, trebuia
să acceptăm că ni se întâmpla ceva inedit. Dacă el era
alesul, dacă a dat “norocul” peste mine, fără măcar să fi
bănuit o clipă doar că în seara accea se va lega ceva trainic.
Am alungat repede aceste gânduri, întorcându-mă la
luciditatea mea, îngropând în neant optimismul meu de
moment. Am continuat să-l studiez pe T., să-i analizez
reacțiile, să-i urmăresc discursul și, mai presus de toate,
să-mi închipui cum arată. Corpul era acceptabil, cu umerii
săi lați, cu bicepșii proeminenți, care se puteau vedea bine
prin tunica lui strâmtă de cavaler, cu picioarele sale lungi
și cu fundul său bărbătesc, care nu-mi displăcea deloc.
Fața, însă, nu i-o puteam intui cu nici un chip. Masca îi
acoperea aproape întreaga figură, iar barba îi dădea un
aspect bătrânicios. Părul castaniu era tuns scurt, destul de
rar, prevestind un început de chelie. Înfățișarea lui îmi
aducea aminte de figurile cavalerilor medievali, pe care le
văzusem în filmele de capă și spadă franțuzești. Oare cum
ar fi arătat fără costum, fără barbă și mască, îmbrăcat în
niște ginși strânși pe coapse și cu un tricou de firmă? Mă
tenta să-l rog să-și dea jos masca, să terminăm o dată cu
acest joc prostesc, și să ne comportăm ca niște adulți. Dar
îi promisesem că voi respecta înțelegerea, așa că nu
puteam da înapoi. Am continuat să mă prefac că îmi place
acest joc. L-am întrebat, totuși, când vom afla cine suntem
cu adevărat și ce vom face în continuare. Mi-a spus că
jocul va continua până când ne vom cunoaște mai bine,
 Masca 21

până când vom conveni amândoi să ne scoatem măștile.

Cum urma să se întâmple asta, mi-a spus-o tot el. Evident
că nu ne mai puteam întâlni pe stradă sau în locurile
aglomerate din oraș, căci ar fi fost cel puțin ridicol să
apărem cu măști pe figură, ca niște clovni iresponsabili, ci
vom continua să comunicăm pe facebook. Va trebui să ne
face un cont acolo și să vorbim zilnic, ori de câte ori vom
avea chef. La început, ideea mi s-a părut ciudată, ca, de
altfel, tot ceea ce spunea și făcea el. În fond, mie îmi
convenea situația, pentru că mă scăpa de stresul
întâlnirilor, mă scutea de deplasări obositoare, de chefuri
dezagreabile, de toată tevatura pe care o presupunea astfel
de întâlniri. O dată cu dansul și cu trăncăneala noastră,
s-a scurs și timpul. Se făcuse 4 dimineața, dar lumea nu se
îndura încă să plece acasă. Unii și-au dat jos măștile, dar
au rămas în costumele împrumutate sau improvizate.
Alții și-au schimbat toaletele și se vedea, cât de colo, că se
simțeau mult mai în largul lor. Oricum, atmosfera se mai
domolise, invitații, strânși în grupuri mai mici, continuau
să bea și să glumească, iar pe ringul de dans se mai aflau
doar câțiva tineri care dansau bluz. Era momentul, am
sugerat eu, să plecăm și noi. T. a fost de acord și am părăsit
localul. M-a condus până acasă și ne-am despărțit ca doi
amici, dar cu promisiunea să ne întâlnim pe facebook. Iată
o seară nu întru totul ratată, mi-am spus eu atunci. Gina
m-a bombardat cu întrebări a doua zi și și-a cerut scuze că
a plecat atât de repede de la petrecere. Pentru ea fusese cu
siguranță un succes, atâta timp cât plecase de la bal
însoțită de un tip. În zilele care au urmat, nu am primit
nici o veste de la T. Mă obișnuisem cu gândul că, așa cum
22 Ioan Paler

îmi imaginasen, totul nu fusese decât o șaradă banală, o

mică amăgire, care nu putea avea un altfel de sfârșit.
Totuși, într-o seară, când nu mă mai așteptam la vreun
semn de la T., am găsit pe blogul meu un mesaj de la el. Îl
am și acum în față și îl voi transcrie exact, așa cum voi face
și cu celelalte. „ Bună... Să-mi cer scuze pentru faptul că nu
ți-am scris până acum, așa cum ți-am promis, mi se pare
un gest nedeliact. Cum se spune în astfel de cazuri, treburi
urgente m-au împiedecat să-ți dau un semn de viață. La
mine nu este un clișeu.. Sincer să fiu, mi-e greu să-ți spun
ce s-a întâmplat. Dar cred că meriți o explicație. Ei bine, cel
mai bun prieten al meu din liceu s-a stins din viață, într-
un spital de oncologie din Cluj. Am fost să-l vizitez în
urmă cu câteva zile și l-am găsit într-o stare greu de
descris... Mă opresc aici. Cred că m-ai înțeles. Cu toate
acestea, nu am uitat nici o clipă de înțelegerea noastră. Mă
aflu în fața calculatorului și nu mai știu ce să-ți mai spun.
Sunt încă plutitor în neantul acesta care se numește viață.
Nu te voi judeca, dacă nu îmi vei răspunde. E numai vina
mea. Pe curând, Tristan.” Am stat mult și am cumpănit
dacă să-i răspund sau nu. M-am hotărât să nu-i răspund
încă. Vroiam să cântăresc bine faptele și să încerc să
înțeleg-cred mesajul lui. A doua zi, la aceeași oră, mi-a
trimis un alt mesaj. “ Tot eu sunt… ți-a trecut supărarea?
Sunt tot aici printre buruienile acestei planete. Nu m-am
hotărât să mă despart încă de ele. Mă simt bine la umbra
lor. Altceva mă ține în viață… misterul. Iar misterul meu
acum - ești tu. Mă bucur că nu-l pot descifra încă. Erai
frumoasă în seara aceea. Masca bine lucrată, care îți
acoperea ochii, sporea și mai mult farmecul ființei tale.
 Masca 23

Nu-mi vine să-l descifrez încă. Memoria mea a reținut

ansamblul, și asta, mi-e deajuns. Știu că îmi citești mesajul
și asta mă ușurează. Privirea ta, parcurgând textul, este
acolo și o simt. Asta îmi ajunge. Noapte bună, misterul
meu.” I-am răspuns imediat. “Te mulțumești cu puțin, nu
crezi… Bună seara... cavaler rătăcitor. Ai revenit printre
buruienile planetei? Te simți bine acum? Îți împărtășesc
tristețea. Știu că nu este ușor să treci nepăsător peste
pierderea cuiva drag... Nici eu nu sunt într-o pasă prea
bună. Câteva bălării nu-mi dau pace deloc. Mă încurc în
ele la tot pasul, și-mi strică toată dispoziția. Nu te grăbi
să-mi răspunzi...Isolda.”
Întradevăr, de căteva săptămâni bune, nu pot scăpa
de Ivașcu, patronul firmei la care lucrez. Tipul e trecut
bine de 40 de ani, nu e prea înalt, dar nici scund, are un
început de chelie și o burtă ce nu se observă sub sacoul
bine strâns pe corp. E mai tot timpul în costum, un costum
scump, de firmă, cu nelipsita-i cravată liliachie. E îngrijit și
pedant, curtenitor cu toate angajatele. Probabil că multe
au trecut deja prin patul lui. Omul își face de lucru tot
timpul prin biroul nostru și se interesează, în cele mai
mici detalii, de realizările și respectarea contractelor
companiei. Trecea mereu pe la pupitrul meu, se apleaca
peste calculatorul pe care îl aveam în față, îmi zâmbea
complice și, după ce-mi lauda excesiv lucrările, se facea
nevăzut. Pentru o vreme doar, căci mereu găsea un alt
pretxt pentru a reveni și a ne transmite cine știe ce sarcini.
Nu iau în seamă avansurile lui, mă fac că nu înțeleg
aluziile sale transparente și răsuflu ușurată după fiecare
dispariție a sa. Trebuie să recunosc, însă, că e foarte
24 Ioan Paler

inteligent și abil. A ridicat această firmă din nimic, doar cu

câteva calculatoare și mese uzate. Și-a instruit bine cei
câțiva angajați, i-a pus la lucru, și-a făcut relații cu câteva
firme mari, a obținut destul de ușor câteva contracte
bunicele și, încet, încet, a prosperat uluitor. Apoi s-a mutat
într-un sediu nou, și-a procurat aparatură de ultimă oră, a
angajat câțiva IT-iști înzestrați și acum concurează cu cele
mai mari firme din capitală. Gina m-a adus aici, lăudându-l
pe patron și vorbindu-mi despre salariul și condițiile
extraordinare de acolo. Nu mi-a părut rău că am acceptat
postul acesta: munca nu este grea, dar trebuie să fii tot
timpul la curent cu evoluția pieței și să anticipezi cele mai
subtile mișcări ale concurenților și a celorlalte firme. Nu
mi-a fost ușor la început, dar, datorită tanacității mele, a
studiilor postuniversitare și a sprijinului colegilor de
birou, m-am integrat repede și chiar am ajuns una dintre
cele mai apreciate angajate din acel birou. Gina îmi
prevede o avansare foarte rapidă. Când mi-o spune îmi
face cu ochiul. Desigur nu i-au scăpat privirile insistente
ale patronului. Tot ea pare responsabilă și de întâlnirea,
așa-zis întîmplătoare, de acum câteva luni, cu Ivașcu, la
unul din cele mai selecte cluburi din oraș. Eram cu ea de
câteva minute în local, când își face apariția, ca din
întâmplare, Ivașcu. A luat loc neinvitat la masa noastră,
spunându-ne că e doar în trecere. Apoi, pace bună să-l mai
urnească cineva din loc. Trebuie să recunosc că nu a fost
chiar un dezastru. E un tip cu umor, cu o minte ageră,
uneori spiritual și foarte generos. Ne-a răsfățat cu tot felul
de cokteiluri, a comandat salate de fructe exotice stropite
cu vodcă, și nu ne-a obosit prea mult cu dansul. Se vedea
 Masca 25

că este stânjenit pe ringul de dans. A preferat să stea la

masă și să vorbească tot timpul. Știa o mulțime de bancuri
și râdea cu gura până la urechi de propriile-i glume. A fost
foarte politicos, nu a făcut nici un fel de aluzii, dar ne-a
spus că am putea ieși mai des după munca stresantă de le
birou. A comandat apoi un taxi și ne-a condus acasă. Din
ziua aceea a devenit și mai insistent. Nu-și mai camufla cu
atâta abilitate gesturile, avansurile sale erau mai
transparente, glumele erau și ele mai fără perdea și se
adresa cu mai multă familiaritate. Îndrăzneala îi sporise
parcă și se simțea sigur pe el. Considera, pesemne, că o
redută fusese cucerită, așa că putea să continue să dea
asaltul și asupre altora. Eu eram din ce în ce mai îngrijorată
de avansurile lui și nu știam cum să-l fac să înțeleagă că nu
mă interesează persoana sa. O punere la punct nu-mi
puteam permite încă, căci nu făcuse ceva cu adevărat
jignitor la adresa mea. Continuam să-i tolerez micile
obrăznicii, să mă fac că nu înțeleg aluziile sale și să-i
zâmbesc convențional ca un simplu cunoscut. Numai că
jocul acesta de-a șoarecele și pisica nu a ținut prea mult.
Într-o zi, cânt tocmai mă pregăteam să plec acasă, a apărut
în pregul biroului și m-a întrebat dacă mă poate conduce
câțiva pași. Am crezut că este vorba de o chestiune de
servici, căci avea obiceiul să ne traseze sarcini la plecare, și
i-am îngăduit să mă însoțească. Pe drum spre ieșire mi-a
spus că are să-mi transmită o veste importantă. Se codea
parcă să mi-o spună prea abrupt. A bălmăjit o scuză, apoi
mi-a propus să mergem la o cafea, pentru că e o treabă mai
complicată și nu poate fi spusă în două cuvinte. Am
acceptat, luând de bune cuvintele lui, și ne-am îndreptat
26 Ioan Paler

spre barul Amigo, aflat la doar câțiva pași de birourile

noastre. Îl cunoșteam bine, căci acolo mă refugiam cu
Gina, când nu mai aveam răbdare să căutăm altul mai
modest. Barul era un local de fițe, cu un interior elegant,
cu mese intime, de două sau patru persoane, cu un
servuciu ireproșabil, dar și cu prețuri de-ți tăiau respirația.
De cum am intrat, un chelner stilat, care l-a salutat cu
umilință pe Ivașcu, semn că, desigur, se cunoșteau, ne-a
condus la o masă de două persoane, bine amplasată,
departe de agitația aflată la intrare. După ce ne-am instalat
la masă, l-am rugat să aleagă el băuturile, spunându-i că
nu am preferințe exprese. Am trăncănit de una, de alta și,
la un moment dat, mi-a spus despre ce era vorba. Urma să
facă un contract important cu o firmă din Austria și mă
ruga să-l însoțesc în calitate de specialist și să mă ocup de
toate formalitățile necesare întocmirii acelui act. Prețuia,
așadar, priceperea mea și considera că aș fi cea mai
potrivită persoană pentru așa ceva. Nu m-ar fi dus gândul
atât de departe. M-am fâstâcit ca un elev luat prin
surprindere de profesorul care a observat că pușlamaua
nu era atentă la oră, și am continuat să-l privesc mută de
uimire. Nu am apucat să spun încă nimic, și m-am trezit
că făcuse deja programul deplasării noastre. M-a asigurat
că toate cheltuielile vor fi suportate de firmă, că la hotel
vom avea camere separate, iar în timpul liber voi avea
libertatea să fac ce vreau. Cu alte cuvinte, nu îmi strica o
plimbare prin Viena, pe banii firmei. Deși îi bănuiam
intențiile, nu am putut atunci, pe loc, să-i dau un răspuns
ferm. Speram că îmi va veni o idee salvatoare, că voi găsi
o scuză pentru a refuza invitația lui. Așadar, i-am spus că
 Masca 27

am să mă gândesc, iar a doua zi îi voi da răspunsul. S-a

arătat binevoitor și a abandonat discuția imediat. În drum
spre casă, m-a rugat să reflectez bine la intenția mea și m-a
lăsat să înțeleg că aș fi de mare ajutor, atât lui, cât și firmei.
Am răsuflat ușurată când l-am văzut plecând și m-am
grăbit să ajung în apartamentul meu. Tremuram toată și
nu știam exact de ce. Ideea care m-a frământat cel mai
mult, era că, poate, nu avea nimic de ascuns și că eu eram
o paranoică încuiată, care nu înțelegea că eram cu adevărat
folositoare firmei. Refuzul meu ar putea fi interpretat ca
un afront adus companiei, ca un mic sabotaj, sau mai știu
eu ce. Nu mai puteam gândi singură, mă aflam într-o
fundătură din care nu știam cum voi mai putea ieși. Nu-
mi rămânea decât să o sun pe Gina și să-i povestesc toată
tărășenia. Bănuiam ce răspuns îmi va da, și chiar așa s-a
întâmplat. Mi-a înșirat toate avantajele posibile, m-a
încurajt, spunându-mi că nu are ce să mi se întâmple, că
Ivașcu este un om serios, care nu s-ar preta la astfel de
josnicii... și să nu uit de firmă, de salariile pe care ni le
plătește...bla, bla, bla. Gina m-a băgat și mai mult în ceață.
Pace bună să mai dorm în noaptea aceea. M-am frământat
până dimineața, întorcându-mă de pe o parte pe alta, dar
nu am găsit un răspuns mulțumitor. Când am ajuns la
firmă, m-am dus direct în biroul lui și i-am spus franc, fără
menajamente, că nu sunt pregătită pentru o astfel de
deplasare. Am ridicat brațele a neputință și am părăsit în
grabă încăperea. Nu știu de unde am avut atâta curaj, dar
când am ajuns în biroul meu, aproape am leșinat de
spaimă. M-am așteptat la represalii din partea lui, m-am
gândit chiar la o concediere, dar s-a comportat ca și când
28 Ioan Paler

nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba, mai mult, zâmbetele și

glumele lui au continuat, iar buna dispoziție, afișată de el
tot timpul, nu lăsa, defel, să se înțeleagă că ar fi supărat
sau dezamăgit. Nu puteam nici măcar bănui, atunci, ce
avea să urmeze. Multe din wikendurile noastre erau
destinate unor reuniuni organizate de firmă, atât pentru
socializarea angajaților, cât și pentru definitivarea sau
parafarea unor contracte aflate în derulare. Aceste
întruniri - nu știu cum să le spun altfel - se încheiau cu
chefuri grele, care țineau până dimineața. Gina mă căra
după ea tot timpul, spunându-mi că, oricum, muncim
prea mult și merităm și noi o recompensă. La una dintre
aceste întruniri bahice, Ivașcu s-a apropiat de mine și a
ținut să-mi spună - și în particular - că nu este supărat pe
mine, că a uitat refuzul meu de a călătorii alături de el la
Viena, și, surprinzător, m-a invitat să iau loc la masa lui.
Era, bineînțeles, înconjurat de cei mai valoroși oameni ai
companiei, de câțiva patroni de firme din oraș, însoțiți de
secretarele lor, și de câteva animatoare, pe care le văzusem
și la alte petreceri. Se discuta încă de afaceri, de sumele
fabuloase investite de firmele lor, de capitalurile necesare
pentru dezvoltarea companiilor, de legile restrictive
lansate de Parlament, de hoțiile și spionajul din unele
firme și de piedicile puse firmelor private de către stat. Nu
înțelegeam prea bine ce se ascundea în spatele acestor
discuții, dar eram uimtă de implicarea lor afectivă, de
pasiunea cu care vorbeau, de indignarea din glasurile lor
atunci când venea vorba de legile noi și dările la stat. Când
discuțiile s-au mai potolit și alcoolul ingerat începuse să-și
facă efectul, privirile și gesturile lor s-au îndreptat spre
 Masca 29

femeile din grup. Fiecare și-a tras iubita mai aproape și au

început mângâierile și sărutările în văzul tuturor. Numai
eu stăteam singură, stingherită de aceste mici indecențe,
gata să mă ridic de la masă. Atunci am simțit mâna lui
Ivașcu pe genunchiul meu. Am tresărit speriată și i-am
îndepărtat mâna cu discreție, temându-mă să nu produc
vreun scandal, sau să mă vadă cineva și să mă fac de râs.
Ivașcu mi-a zâmbit, nu a spus nimic, și și-a luat tacticos
mâna de pe genunchiul meu. Figura lui radia de fericire,
de parcă gestul meu delicat ar fi însemnat o încurajare, o
invitație la intimitate. Un timp s-a potolit, dar când am
pășit pe ringul de dans, invitat de el, a încercat să mă
sărute pe gât. Instinctiv m-am ferit, dar am rămas lipită de
el mai mult decât aș fi vrut. Atunci am simțit că cedez. Nu
înțelegeam ce se întâmplă cu mine. Devenisem dintr-o
dată euforică, râdeam cu gura până la urechi, dansam
într-una și jubilam ca o adolescentă. Când ne-am întors la
masă, s-au desfăcut sticlele de șampanie. Am golit un
pahar dintr-o singură înghițitură și am început să caut cu
privirea altul, ca un bețiv căruia i se ia băutura de la gură.
Masa era plină de cupe de șampanie și, cum nimeni nu era
atentă la ce făceam eu, am înșfăcat una la repezeală și am
turnat-o pe gât. I-am simțit imediat aroma, și o căldură
moleșitoare m-a cuprins ca într-un corset. Parcă pluteam
în încăpere pe deasupra invitaților, privirea mi se
încețoșase, fruntea mi s-a acoperit instantaneu de o perdea
de broboane de sudoare și picioarele se desprindeau cu
greu de pardoseala de marmură. Aunci m-am simțit luată
de mână și dusă pe ringul de dans. Am dansat cu ochii
închiși ca să nu mă prăbușesc, ținându-mă strâns de
30 Ioan Paler

Ivașcu. După două dansuri, nu mai vedeam pe nimeni,

parcă eram într-u vis, sala devenise un carusel care nu se
mai oprea. Nu știu cum am ajuns într-o cameră de hotel,
alături de Ivașcu. Ce a urmat, numai Dumnezeu știe.
Dimineața, Ivașcu s-a prezentat la patul meu cu o tavă
încărcată cu sanvișuri și cafea. Nu mă puteam uita în ochii
lui. Am luat repede cafeaua și am turnat-o pe gât cât ai
clipi. Apoi m-am furișat în baie și am stat sub duș zeci de
minute. Nu puteam să mă gândesc la nimic, nu vedeam
decât patul desfăcut și hainele mele aruncate pe un scaun.
Nici un scenariu nu se contura sub fruntea mea. Cu
siguranță că cel mai grotesc se pertecuse deja, cu sau fără
voia mea. Zilele care au urmat au fost un coșmar.
Principalul meu dușman, eram eu însămi. Nu purteam
scăpa de câteva obsesii devastatoare. Cum de ajunsesem
în patul lui Ivașcu? Ce mă determinase să renunț la
principiile mele? Cum de suportasem umilința aceea
îngrozitoare? Gina, căreia nu puteai să-i ascunzi nimic,
după ce mă interogă cu un fel de invidie, conchise spunând
că, pentru prima dată, mă comportasem cum trebuie,
storcând și eu ceva de la viață, și că, oricum, spunea ea,
viața asta e scurtă și nesuferită și nu ne oferă nici un fel de
satisfacții. Vorbele ei nu mă puteau absolvi deloc de
nemernicia pe care o comisesem. Îmi venea să-mi pun
capăt zileleor, sau să părăsesc definitiv lumea aceea
nenorocită în care intrasem. Eram însă prea lașă pentru o
astfel de schimbare. Am tras o perdea de fum peste
conștiința mea și am continuat să trăiesc ca un muribund,
mulțumindu-mă cu o plimbare solitară în parc și cu aerul
purificat al nopții. Seara, când eram singură - ca un
 Masca 31

veritabil masochist - , lăsam gândurile cele mai negre să

mă invadeze, întorceam lucrurile pe toate fețele, iar, când
terminam cu această devastatoare autoflagelare, mă
apucam de băut pănă la miezul nopții. Vedeam cu ochii
mei - o simțeam până în adâncul ființei mele - cum devin
dependentă de alcool, cum echilibrul meu era dictat doar
de paharele golite cu repeziciune. Mă sculam dimineața
buimacă, cu capul vâjâindu-mi îngrozitor, cu ochii
adânciți în orbite și cu cearcăne proeminente. Îmi trebuiau
minute bune să mai refec ceva din chipul acesta devastat
de suferință și băutură. La serviciu, continuam să zâmbesc
ca înainte, nu-mi schimbasem obiceiurile, dar trebuia să
fac eforturi uriașe să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
Refuzam să cred că ceilalți angajați știau de aventura mea
cu Ivașcu. În fond nu m-au văzut în brațele lui, nu ne-au
surprins sărutându-ne... cel mult ne-au văzut plecând
împreună de la local. Ei, și ce-i cu asta? Ușor de zis, căci
gândurile mele zburau încăpățânate în aceeași direcție, iar
reproșurile nu mai conteneau să mă năpădească.
Ajungeam acasă epuizată, fără chef de viață, cu sufletul
sufocat de regrete și obsesii. Ivașcu parcă intrase în
pământ. Nu-l mai vedeam prin biroul nostru, era tot
timpul plecat, dispăruse fără urmă. Câțiva colegi vorbeau
de o căsătorie făcută rapid și pe ascuns, lucru care s-a
dovedit complet neadevărat. Când a apărut, m-a salutat
amical, mi-a zâmbit complice și a dispărut iarăși pentru
câteve zile. Când a reapărut, s-a făcut că nu mă vede, și-a
transmis sarcinile rapid și dus a fost. Mă trecuse probabil
în agenda lui de cuceritor și, acum, nu mai contam –
altcineva avea să-mi ia locul curând. De când cu balul
32 Ioan Paler

Ginei și cu apariția neașteptată a lui T., lucrurile s-au mai

liniștit în sufletul meu. Dialogurile noastre de pe net mă
țin pe linia de plutire, dar mi-am pierdut orice nădejde în
finalitatea acestei amiciții. Ieri am avut un dialog
interesant. „ Spune-mi, te rog - m-a întrebat el - , ți-a plăcut
ceva la mine în seare aceea, dacă era ceva care să-ți placă?”
“ Da, mi-a plăcut… costumul tău. Îți stătea bine tunica... și
culoarea ei era potrivită. Dar..., hai să vorbim despre
altceva. Nu știu nimic despre tine..., nu doresc să încalc
înțelegerea noastră, cea despre păstrarea secretului vis-a-
vis de noi. Vreau, însă, altceva. Să aflăm din aproape, în
aproape, câte o trăsătură a fiecăruia dintre noi. Nu suntem
obligați să răspundem, chiar dacă ne-am angajat în acest
joc. Punem și o condiție: fără minciuni, mai bine păstrăm
tăcerea. Așadar, eu pun prima întrebare: Ce disprețuiești
cel mai mult în viață?” “ M-ai luat cam repede…,nu prea
știu ce să spun…, sunt multe lucruri care nu-mi plac. Uite,
de pildă, nu-mi plac oamenii fără caracter. E, poate, lucrul
care mă întristează cel mai mult la semenii mei. Sunt
alunecoși, ascunși, când ți-e lumea mai dragă îți înșeală
așteptările, nu te poți baza pe ei, mint cu nonșalanță, sunt
egoiști și invidioși, răi și meschini. Pe mine mă derutează
oamenii aceștia. Nu mă simt în largul meu în preajma lor.
Dar ție?”. “ Pe mine mă indispune cel mai abitir minciuna.
Nu minciunile obișnuite, care mai slujesc uneori adevărul,
cum se spune, ci minciunile sfruntate, care țin de păstrarea
sau pierderea încrederii într-un om. Cu alte cuvinte, acele
neadevăruri care te pun pe tine în situații jenante. De
pildă, dacă ești invitat la o petrecere la care participă cei
mai buni prieteni ai tăi, iar partenerul tău, care ți-a promis
 Masca 33

că vine, nu se ține de cuvânt, atunci se chiamă că ești pus

într-o situație jenantă. Acesta este însă un exemplu minor.
Ce te faci, însă, când iubitul sau iubita te înșală în văzul
tuturor? Greu de suportat, nu!’’ “ Da, nu am nimic de
adăugat. Dar, să te întreb altceva: cum ai reacționa dacă
cea mai bună prietenă a ta i-ar face ochi dulci iubitului
tău?”. “Dificil de precizat. În cazul celor mai multe femei,
s-ar ternina cu o cruntă păruială și o ruptură definitivă.
Eu sunt mai pașnică: aș aștepta reacția iubitului meu.
Dacă el răspunde avansurilor și face un joc duplicitar, mă
mut în altă țară. Dar, hai să trecem și la altceva! Spune-mi,
te rog, care este, sau care sunt, cele mai mari pasiuni ale
tale.” “Acum mi-e mai ușor să-ți răspund. Cu siguranță
arta, arta de orice fel. Ea mă rupe de platitudinea cotidiană,
mă scoate din contnigent și mă face să navighez în alte
spații. Este, cred, singura care îmi poate oferi o satisfacție
reală. I-am rămas fidel pentru că mi-a dezvoltat imaginația
și m-a făcut să înțeleg adânc multe din rosturile acestei
lumi. Când citesc o carte, când intru într-un muzeu sau
văd o expoziție, când ascult o partitură muzicală de
excepție, sau când privesc o catedrală măreață, simt că mă
înalț, că trec dincolo de lumea obișnuită, că devin mai
bun, mai sensibil și mai creativ. Nu mai spun că uneori
îmi vine să pun mâna pe o pensulă, pe un arcuș, pe o
daltă… și să dau viață, cu mâinile mele, unor creații
fabuloase. Nu-mi mai pot imagina viața fără ea. Dar, uite
că am început să-ți fac unele confesiuni și nu vreau să
încalc consemnul. Ți-am împuiat capul cu tot felul de
chestiuni personale. Mă opresc aici. Tu în ce zonă te simți
cel mai bine?”. “ Când e vorba să vorbesc despre mine, nu
34 Ioan Paler

mi-e ușor deloc. Am să-ți spun că... și poate o să te

surprindă asta..., cea mai de preț comoară a mea este
informatica. M-am simțit atrasă de ea încă din liceu.
Stăteam ore în șir în fața calculatorului și căutam cu
înfrigurare tot felul de informații. Când mi-am dat seama
că navigarea pe calculator nu este doar... internet și iutub,
am început să studiez informatica. De atunci, am rămas
fidelă acestui domeniu.” Simțeam deja că se conturează o
diferență uriașă între noi. El pare să fie confiscat de
umanism, că se afle la ani lumină de preocupările mele.
Am regretat pentru prima oară că mă cantonasem într-un
domeniu atât de arid, că nu mi-am folosit timpul mai
judicios, încercând să acopăr și alte domenii ale culturii,
că-mi risipisem atâta timp pentru a deveni o bună
informaticiană. Acum mi se părea atât de liniară ți
unilaterală preocuparea mea. Cum o să-i spun, cândva, că
nu sunt decât o simplă informaticiană? Ce va crede L.
despre o femeie care a îmbrățișat cariera unui bărbat? Mă
simțeam deja în inferioritate și nu-mi puteam închipui
cum va evolua legătura aceasta. Dialogurile noastre au
continuat constant câteva săptămâni bune. Ne-am făcut
mărturisiri inocente, evitând lucrurile esențiale, care ar fi
putut dezvălui ceva din sufletul nostru. Ne mulțumeam
să abordăm subiecte banale, neutre, și să ne prefacem
indiferenți față de adevărurile ce se ascundeau încă în
spatele acestor sporovăieli. Amânam cu bună știință
esențele, prelungind la nesfârșit jocul acesta fragil și banal.
Parcă ne temeam să dăm cărțile pe față, să dezvăluim
secretele despre noi înșine, probabil ca nu cumva să fim
dezamăgiți, de ce urma să auzim. Eu chiar m-am gândit să
 Masca 35

întrerup dialogul acesta, să pun capăt discuțiilor

adolescentine care nu duceau nicăieri. Dar el continua să-
mi trimită mesaje, să se agite, să se roage să nu întrerupem
dialogul început. Într-una din zile, m-a întrebat ce
profesiune mi-ar fi plăcut să îmbrășișez. N-am vrut să-i
răspund. Mi se părea irelevant. Ca să nu-l supăr, i-am spus
că acesta este unul din misterele de care nu vreau să mă
despart. Când i-am adresat aceeași întrebare, mi-a răspuns
fără ezitări: ”Aș fi vrut să devin medic. E, cred, singura
profesie care mi s-ar fi potrivit. Nu mă deranjau dificultățile
pe care le presupune o astfel de profesie. Eram chiar sigur
că aș fi putut să o exercit cu succes, dar eram înspăimântat
de examenul de admitere, pe care nu cred că l-aș fi trecut
vreodată. Nu excelasem la nici una din materiile care se
cereau la examen, așa că m-am lăsat păgubaș. Cu toate
acestea, nu am încetat niciodată să mă informez de
noutățile din medicină, să citesc cărți de specialitate, să
mă pun la curent cu noile medicamente care apăreau pe
piață și chiar să-mi aplic propriile tratamente când mă
îmbolnăveam. Am ajuns să dau sfaturi colegilor și
prietenilor când au avut diverse afecțiuni. Am devenit, cu
timpul, un fel de medic de familie, dacă pot spune așa. Nu
am avut nici un eșec până acum, deși uneori m-am
amestecat și în tratamente mai complicate. Cred că am un
fel de intuiție când este vorba de boli și terapii de tot felul.
Oricum, nu mă aventurez atunci când este vorba de boli
grave, sau de accidente neașteptate. Și acum, dacă tot ți-
am descris a doua mea pasiune, poți să-mi ceri sfatul în
orice problemă medicală. Desigur, glumesc...”. “ Știi să
vindeci și suflete? ’’. „ E un domeniu care ține de psihiatrie
36 Ioan Paler

sau de pshiologie..., e ceva mai complicat..., nu mă încumet

să dau sfaturi în această direcție. Dar pot să-mi dau cu
părerea, dacă e ceva ce ține de o dilemă sufletească, de
opțiunile noastre ocazionale, de rezolvarea unui conflict
propriu sau cu o altă persoană... Dacă ai vreo problemă de
felul acesta, poți să mi-o spui. Cine știe?... poate găsim o
soluție împreună”. „ Ar fi ceva, dar nu știu dacă pot să-ți
explic exact despre ce este vorba. Uite, să presupunem că
o femeie are un moment de rătăcire și se lasă antrenată
într-o aventură erotică, care nu-i aduce decât regrete. Cu
alte cuvinte, e părăsită după ce a devenit foarte generoasă.
Ce ar trebui să facă și cum ar trebui să se poarte cu bărbatul
care a părăsit-o? ”. „ Povestea pe care mi-o spui e deja
clasică, dacă nu mă înșel. În astfel de situații se acționează
de la caz, la caz. Dacă ești o fire orgolioasă, îl eviți cu
ostentație, nu-i mai răspunzi la salut, îl privești cu dispreț,
ori de câte ori ai ocazia, îl umilești dacă ți se ivește prilejul
și îl ștergi definitiv din memorie... Dacă ești o fire
răzbunătoare și nu poți trece peste o asemenea ofensă, îi
administrezi câteva palme, îi arunci în obraz câteva
adjective jignitoare, îi faci o atmosferă dezagreabilă,
răspândești zvonuri compromițătoare despre el, îi anunți
toți prietenii de ce e în stare, te afișezi imediat cu un alt
bărbat și nu-i mai răspunzi niciodată la salut... Dacă ești o
fire indiferentă, te faci că ai uitat, nu aduci vorba niciodată
despre eveniment, te porți firesc, ca și când nu s-a
întâmplat nimic, și-ți continui viața fără a face o tragedie
din asta... Dacă ești o fire analitică, introvertită, sau
sentimentală, te învinovățești fără rezerve, te dai cu capul
de pereți, te autoflagelezi până la sângerare, îți pui țărână
 Masca 37

în cap, devi mizantrop, îți ascunzi chipul de lume și nu

mai ieși nicăieri. Aștepți să treacă, și vezi ce se mai
întâmplă. Cazurile acestea nu trebuiesc dramatizate.
Altfel, rămâi cu răni adânci, care, poate, nu se vor vindeca
niciodată... Vreau să te întreb și eu ceva... Te-ai gândit
vreodată să faci ceva nebunesc, ieșit din comun? De pildă
să escaladezi un munte, încercănd să-i cucerești vârful
greu de atins... sau să treci înot un râu învolburat... sau,
poate, să pleci în lume de una singură...Ce experiență
fabuloasă ți-ar place să trăiești?”. „ Nu m-am gândit
niciodată la asta. Nu sunt o femeie foarte curajoasă și nu
am avut experiențe aventuroase. Asta nu înseamnă că nu
m-a împins și pe mine necuratul la unele gânduri
nebunești. De pildă,mi-ar fi plăcut să pot sparge o vitrină
plină cu bijuterii și să-mi aleg vreo câteva... sau să intru la
un spectacol, foarte căutat, fără bilet... sau să fur dintr-un
magazin de haine o rochie care m-a fascinat... mă și
gândisem cum să fac: să mă îmbrac cu ea în cabina de
probă și apoi să plec cu nonșalanță spre ieșire. Gânduri de
adolescentă exaltată. Dacă, însă, este vorba ce anume mi-
aș dori să fac cu adevărat spectaculos, este, cu siguranță, o
vacanță de vis în Tailanda. Poate aspir și la alte experiențe
pitorești... dar, pentru moment, asta m-ar face fericită”. “
Dar călătoria aceasta nu pare un vis imposibil de realizat.
Eu mă refeream la un lucru cu totul și cu totul ieșit din
comun. De pildă să te afișezi goală într-o expoziție... sau
să-ți petreci o noapte întreagă cu un maharajah...”.” Nu am
avut niciodată astfel de gânduri. Îmi folosesc imaginația
în alte direcții. Nu sunt nici narcisistă, nici mitomană. De
unde îți vin ideile astea năstrușnice?... Acum sunt cam
38 Ioan Paler

obosită și mai am atâtea de făcut … îți urez, Noapte bună

!”. Îmi dădeam seama că L. îmi punea aceste întrebări ca să
afle cât mai multe lucruri despre mine. Adevătul este că și
eu eram curioasă să descopăr tot ce pot despre el. Dar nu
sunt prea abilă și nu am stofă de cercetaș. Mă mulțumesc
să aflu, prin deducții personale, cât mai multe lucruri
despre amicii mei. Nu sunt nici prea bun psiholog, nici nu
mă atrage analiza sofisticată a sufletului uman, nici nu am
vocație de psihanalist. Mă mulțumesc cu intuițiile mele de
femeie, cu experiențele trăite și, eventual, cu sfaturile
amicilor. Nu știu cum se face, dar de cele mai multe ori
dau greș cu deducțiile mele. Așa și cu Bogdan..., m-am
luat după aparențe și uite ce-a ieșit. Acum mă tem de orice.
Stau în expectativă până dispar toți. Suflu și în iaurt, cum
se spune. Cu felul ăsta de a fi, îmi spunea Gina, o să rămâi
fată bătrână.

 Masca 39

Capitolul I

Ploua torențial. Sabin Maican coborî cu inima

strânsă din taxiul care îl adusese până la clinică. Se
adăposti sub streașina unui magazin și căută cu privirea
drumul cel mai scurt până la intrare. Nu își lua niciodată
umbrela cu el, din comoditate. Prefera să meargă prin
ploaie, să aștepte încetarea ei, sau să o ignore pur și simplu.
Noul cabinet de pshiologie din clinica unde lucra de câțiva
ani se afla chiar la intrarea în clădire. Doar câțiva pași îl
mai despărțeau de ea. Se furișă pe lângă zidul construcției
și urcă în fugă cele câteva trepte de la intrare. Ploaia
aceasta nesuferită i-a amintit de ziua când s-a înscris la
medicină. Era o zi asemănătoare. Venise să-și depună
dosarul la secretariatul Universității. Era ud până la piele
și intră cu teamă pe holurile instituției. Depuse actele la
secretariat și se așeză pe una din băncile din hol. Aștepta
să treacă ploaia și o emoție neașteptată se instală trufaș în
sufletul său. Trezită parcă la realitate, întreaga lui făptură
fu cuprinsă de neliniște. Înțelese rapid că agitația aceasta
spontană era stârnită de întrebarea pe care și-o pusese de
mii de ori în ultimele săptămâni. Oare era bună alegerea
40 Ioan Paler

pe care o făcuse, oare i se potrivea meseria de medic, va fi

el în stare să stea săptămâni în șir la căpătâiul bolnavilor?
Mama sa îl avertizase mereu că profesia asta cere mult
devotament, multă implicare emițională, uneori și
sacrificii uriașe. Îi reamintea adesea de ziua în care el
luase parte la înmormântarea unchiului său Emanoil.
Când, copil fiind, a văzut trupul unchiului său așezat în
coșciug, a întors iute capul și s-a lipit de fusta mamei. Nu
a aruncat nici o privire spre catafalc, cât timp a ținut slujba.
Când s-au întors acasă, și-a întrebat mama cât va sta
unchiul Emanoil în groapă. Averismentele mamei au fost,
cu timpul, luate în râs. A asigurat-o mereu că e unica
meserie pe care o va putea practica. Își dorea cu ardoare să
afle cât mai multe despre trupul omenesc, să înțeleagă
secretele atât de numeroase și neașteptate pe care le deține
el. Spera ca, în felul acesta, să poată înțelege mai bine cum
se explica faptul că era homosexual. Toată copilăria și
adolescența lui se desfășurase sub semnul acestei apăsări.
Nu-și amintea exact când și-a dat seama de această
orientare ciudată a sa. Știa doar că în clasa a patra, când
ceilalți băieți se furișau în cabinele fetelor de la toaletă ca
să le surprindă cu chiloțeii în vine, el se uita cu atenție
cum urinau ceilalți băieți, care nu se sfiau să-și arate puiul
de țipar ce se zbenguia la șlițul pantalonilor. Apoi, îl văzu
pe tatăl său dezbrăcat de câteva ori și fu uimit de înfățișarea
acestuia. Nu-și putea înfrâna gândul de a și-l aminti
mereu. Cu fetele nu-i plăcea să se joace; le îmbrâncea mai
tot timpul, evitându-le prezența. Mai târziu, i-au căzut în
mână și primele reviste porno, care circulau pe ascuns
printre băieți. Atunci și-a dat seama că se petrecea ceva
 Masca 41

ciudat cu el. Nu-l atrăgeau femeile dezbrăcate, nici

acuplările frecvente din paginile acestor reviste; în schimb
se uita cu emoție la trupurile despuiate ale bărbaților.
Atunci simțea o emoție puternică în pântece și erecția
spontană care se producea instantaneu. La 14 ani, după
izbucnirea revoluției din decembrie 89, când apăruseră
destule cărți despre orientările sexuale și despre
pornografie, Sabin știa deja multe lucruri despre
homosexualitate. Respingea cu tărie ipoteza că s-ar putea
să fie și el un astfel de om. La liceu, în clasele terminale,
când devenise deja un tânăr atrăgător, bănuielile i s-au
adeverit. Întâmplarea, care i-a spulberat orice îndoială în
privința orientării sale sexuale, s-a petrecut la finele clasei
a douăsprezecea. Erau ultimele zile de școală, când
cursurile nu se prea țineau, când profesorii încheiau
mediile, și când, cei mai mulți elevi, se pregăteau intens
pentru examenul de bacalaureat. Zi nefastă. El se hotărî să
meargă la cinematograf cu câțiva colegi de clasă. Erau
entuziaști, chicoteau de bucurie și nerăbdători să înceapă
spectacolul. Mai erau câteva minute până la începerea lui.
Își amintea și acum cu exactitate ce s-a petrecut în clipele
următoare. Se aflau încă pe hol și se sprijineau de o
balustradă. Într-o fracțiune de secundă a zărit un bărbat
între două vârste, îmbrăcat elegant, care a pus o țigare pe
balustrada de care se sprijinea. Cu un gest discre, l-a
invitat să o ia. El nu a așteptat o a doua invitație, și a luat-o
bucuros. Nu a apucat să o fumeze în întregime, căci
începea spectacolul. Au intrat fericiți în sală și s-au așezat
pe locurile lor, așteptând să înceapă filmul. După primele
secvențe, a simțit o ușoară atingere pe genunchiul stăng.
42 Ioan Paler

Nu s-a mișcat. Parcă paralizase. A simțit cum mâna aceea

s-a mutat pe șlițul pantalonilor lui. Atunci, îngrozit, a
întors capul spre stânga și a putut descifra profilul
bărbatului din holul cinematografului care îi oferise
țigara. Nu a protestat. S-a lăsat purtat de val și l-a lăsat pe
bărbat să-și ducă planul la îndeplinire. Apoi, omul i-a
strecurat un bilet în palmă și s-a făcut nevăzut. Din ziua
aceea, s-a tot gândit la întâplarea petrecută la cinematograf.
Cum era și firesc, nu s-a dus la întâlnirea pe care i-o
propusese individul. A așteptat să vadă ce se mai întâmplă.
Părinților nu le-a mărturisit nimic. Nici colegii lui nu
bănuiau ceva, deși începuseră să glumească pe socoteala
lui, nevăzîndu-l cu nici o fată. Îl tachinau mereu, spunând-i
că este impotent, că folosește mâna prea des. Fetele erau și
ele nedumerite. Îi făceau curte pe față ca să și-l apropie,
dar refuzul lui ferm le descurajau. Începuseră să creadă că
e un ciudat, un încrezut sau, poate, un papă lapte. Acum,
că terminase liceul, s-a simțit eliberat, nu mai era obligat
să asculte aluziile obscene ale colegilor săi. Problema
orientării sale sexuale devenise obsesia care îi măcina
nervii și liniștea. Deși nimeni nu știa de această situație,
Sabin devenii foarte preocupat de ce se va întâmpla cu el
în viitor. Începu să caute cărți de specialitate, să se
informeze în acest domeniu, să compare noua lui stare cu
cele întâlnite în studiile citite. În loc să se limpezească și să
se lămurească ce i-a provocat această boală ( așa o credea
și era convins că se va putea trata ), se adâncea și mai mult
în incertitudine, resimțind neputința de a înțelege cauzele
adevărate ale orientătii sale sexuale ca pe ceva
inexpugnabil, de neconceput, aproape ca pe o durere
 Masca 43

fizică. De ce îi fusese hărăzit tocmai lui această nenorocire?

Cum va trăi el cu povara aceasta sufocantă? Gândul că nu
va putea întemeia nociodată o familie, că nu va putea avea
propriii lui copii, îl disperau. Ajunsese să se izoleze de
lume, nu mai ieșa cu prietenii la distracții, iar, cu părinții
era evaziv și nu avea curajul să discute acest lucru. Un
sentiment de inutilitate începuse să pună stăpânire pe el.
O rușine ascunsă, o jenă permanentă îl apăsa ca un secret
de nedezvăluit. Nu-și mai găsea locul, cutreiera străzile
lăturalnice ale Bucureștiului, unde nu îl cunoștea nimeni.
Un gând ascuns își făcea tot mai des loc în conștiința sa.
Dar îl alunga cu furie, refuzând să creadă că îi va fi dat să
părăsească atât de curând lumea aceasta. Examenul de
admitere la medicină l-a făcut să uite un timp de angoasele
sale. S-a concentrat asupra studiului, a luat câteva
meditații, și a intrat din prima. Noroc cu mama sa,
profesoară de biologie, care l-a îndrumat la materiile de
examen. Era atăt de riguroasă, de pretențioasă, încât era
greu să i te opui, și să te sustragi îndrumările ei. Îi repeta
la nesfârșit că o adevărată carieră nu se poate face decât cu
muncă tenace, cu disciplină strictă și cu pasiune. Primul
an de facultate a trecut pe neobservate. Cu toate acestea, a
simțit că probele prin care a trebuit să treacă ( orele de
laborator, ședințele de disecție, studiul chimiei...) i-au
diminuat cu mult entuziazmul. Ajunsese să creadă că nu
făcuse o alegere potrivită și că nu va afla nimic, cu această
ocazie, despre boala sa. Nu se întrezărea, așa cum crezuse,
nici o cale spre a-și putea explica orientarea sa sexuală.
Aceeași beznă domnea în conștiința lui. Aceleași angoase
îl posedau zi de zi, alungându-i liniștea sufletească. Noroc
44 Ioan Paler

cu programul încărcat de la facultate, cu colocviile și

examenele care nu mai conteneau, cu orele de practică, cu
orele de laborator și ședințele de disecții la care trebuia să
participe. Acasă, nici nu a îndrăznit să le spună alor săi că
nu se simte bine la această facultate. A continuat să meargă
la cursuri și să-și dea examenele. O întâmplare neașteptată
l-a făcut să ia o hotărăre capitală. În Universitate, s-a
împrietenit cu un student de la secția de psihiatrie. S-au
cunoscut la o petrecere și, de atunci, au fost nedespărțiți.
A fost și primul om căruia i-a destăinuit secretul său.
Codrin, amicul său, i-a sugerat să se adreseze unui
psiholog. Știa el unul care terminase facultatea cu câțiva
ani înainte, și care avea un cabinet lângă Teatrul Mic. A
stat mult pe gânduri până s-a hotărât să meargă acolo. Se
gândise și înainte la această alternativă, dar o alunga
instinctiv din minte, ori de câte ori îi apărea acolo. Ideea
amicului său a fost declicul care l-a împins să pășească în
salonul specialistului. Când a intrat în cabinetul
psihoterapeutului, îi tremurau genunchii ca după o
coborâre rapidă pe pârtia de schi. S-a prezentat și a
mențoinat că este student în anul doi la medicină. Bărbatul
s-a luminat la față și a devenit extrem de afabil. Înfățișare
binevitoare a profesorului i-a dat curaj și i-a mărturisit
totul. Mai puțin faptul că se afla în pragul unei depresii.
Acest gând era reprimat cu îndârjire ori de câte ori se
insinua în conștiința sa. La final, psihoterapeutul i-a spus
tranșant că e homosexual și că nu este nimic de făcut. Un
singur sfat a reținut Sabin în acel moment : să se țină
departe de copii. Atunci s-a hotărât să renunțe le medicina
generală. Poate discuția cu doctorul, care s-a arătat foarte
 Masca 45

înțelegător, poate atmosfera destinsă din timpul

convorbirii, poate ținuta sobră și discursul profesionist al
omului din fața sa, l-au făcut să se gândească să aleagă o
altă facultate. O dorință puternică de a fi ca profesorul pe
care îl întâlnise, de a putea pătrunde în tainele
subconșientului uman, l-au îndemnat să se orienteze spre
pshiologie. Cel mai greu i-a fost să le spună părinților de
hotărârea luată. Parcă o și auzea pe mama sa reamintindu-i
de sfaturile date înainte de examene. A trecut însă și hopul
acesta. Din nou examene, alte cheltuieli, alte emoții.
Psihologia și psihiatria îl fascinaseră încă din ultimul an
de liceu, când îi căzuseră în mână eseurile lui Freud. Îl
atrăgeau genul acesta de lecturi,m în care era analizat
comportamentul uman. Citise cu interes și romanele lui
Dostoievski și pe cele ale lui Proust. Acum își vedea visul
cu ochii. Era student la psihologie și nimic nu mai conta.
Parcă și starea lui psihică se ameliorase. S-a gândit să-și ia
și o slujbă în part time. Primul job pe care l-a avut a fost
acela de asistent medical, la o clinică privată. Avea doi ani
de medicină, așa că nu i-a fost greu să dobândească acel
post. Mai mult, în zilele care au urmat a avut și un noroc
neașteptat. În clinica unde lucra fusese internat un regizor
cunoscut. Acesta, de cum l-a văzut pe Sabin, și-a dat
seama că i s-ar potrivi un rol pe marele ecran. De mult nu
mai văzuse un chip atât de expresiv și o ținută atăt de
armonioasă. Părul castaniu, rebel, se revărsa în voie până
aproape de umerii săi. Privirea ageră, fruntea înaltă, și
obrazul delicat ca de femeie îi dădeau o înfățișare angelică.
Trupul svelt, ușor neîmlinit parcă, nu lăsa să se ghicească
vârsta pe care o avea. Un aer adolescentin îl ținea captiv
46 Ioan Paler

totuși vârstei adevărate. Sabin era conștient că arată bine.

I-o spuseseră mulți. Nu întotdeauna această înfățișare
atrăgătoare a fost de bun augur. Îl incomoda zarva fetelor
care chicoteau când apărea în preajma lor, ironia băieților,
care, invidioși, îi pseseră tot felul de porecle, ba Don Juan,
ba Casanova, și chiar și lumea care întorcea capul după el
pe stradă. Într-una din zile, regizorul l-a chemat la patul
lui și l-a întrebat dacă nu ar vrea să interpreteze un rol
într-un film. Sabin a rămas uimit. Știa că nu are nici un pic
de talent. Se eschivase întotdeauna de la serbările școlare,
unde i se propunea un rol, era timid și rușinos, nu se
simțea confortabil în fața unei mulțimi, se emoționa chiar
și atunci când trebuia se poarte o conversație cu o persoană
cunoscută de curând. Nu, nu putea accepta așa ceva. A
refuzat categoric din prima zi. Câteva zile mai târziu,
când regizorul urma să se externeze, a fost întrebat din
nou de cineast, dacă nu cumva s-a răzgândit. I-a lăsat
numărul lui de telefon. A ezitat mult până l-a sunat. Au
fixat o întâlnire și s-au revăzut într-un studiou improvizat,
în incinta unui vechi atelier de producție dezafectat. Au
urmat câteva zile de probă și apoi filmările. Trebuia să
joace un rol secundar, într-un film polițist. Eroul pe care îl
interpreta era un fecior de bani gata, corupt, ca și tatăl său,
un ins certat cu legea, amestecat în tot felul de afaceri
dubioase. A urmat cu sfințenie îndrumările regizorului și
a reușit să facă un rol bun. Atunci l-a cunosct pe Virgil
Enoiu, actorul principal din filmul în care juca și el. Virgil
terminase actoria dar nu reușise să-și găsească un
aranjament de durată într-un teatru. Jucase în câteva piese
pe scenele bucureștene, interpretase câteva roluri în
 Masca 47

filmele turnate după revoluție, dar cam atât. Era nelipsit

de la premiere, se mișca într-un grup select de actori și
artiști, era apreciat și simpatizat de toată lumea. Avea o
ținută agreabilă, ușor excentrică, fără a afișa un aer boem.
Îl remarcă pe Sabin din prima zi pe platoul de filmare.
Nu-i fu greu să și-l apropie, mai ales că erau cam de aceeași
vârstă, iar regizorul i-l dăduse în grijă pentru inițiere.
Virgil i-a fost de mare ajutor. L-a introdus în lumea atât de
complicată a cinematografiei și a culiselor ei. L-a ajutat să
deprindă câteva trucuri în meseria de actor, i-a făcut
cunoștință cu oamenii de pe platou, l-a însoțit la câteva
premiere și vernisaje. Serile și le petreceau în cuburile cele
mai selecte din București, unde Virgil își făcuse mulți
prieteni. Cei mai mulți erau bărbați cam de vârsta lui. Nu
i-a fost greu să-și dea seama că unii dintre ei erau
homosexuali. Și uite așa, nici nu și-a dat seama când, a
ajuns în patul lui Virgil. A fost prima lui experiență,
alături de un bărbat matur. De atunci, au fost nedespărțiți
timp de doi ani de zile. După terminarea filmului în care
jucaseră, n-a mai primit nici un rol. El s-a mutat la Virgil.
Primii ani de facultate nu i-au produs probleme mari. Și-a
putut păstra și postul de asistent medical. A folosit zeci de
stratageme pentru a ascunde părinților săi noua sa
locuință. Spera, apoi, să-și găsească o garsonieră și să-și
facă menajul singur. Virgil era mai tot timpul plecat la
filmări, juca la mai multe teatre, lipsea mult de acasă, iar în
ultimul timp se apucase de băutură. Sabin îl suspecta că se
și droghează. Asta nu-l deranja. Însă dădea tot mai rar pe
acasă și de fiecare dată apărea tot mai obosit, mai surmenat.
Partidele lor de dragoste nu mai erau ca la început. Simțea
48 Ioan Paler

cum relația lor se răcește pe zi ce trece. Sabin a vrut să

evite o ceartă majoră, o ruptură brutală, și s-a mutat într-o
garsonieră în celălalt capăt al Bucureștiului. Dorul de
Virgil l-a chinuit luni bune. Programul încărcat de la
Universitate și slujba dobândită l-au ajutat să treacă peste
asta. A terminat facultatea cu bine și după doi ani de
stagiatură a găsit un post la o clinică din sectorul patru.
Nici nu și-a dat seama cum au trecut anii. Acum se simțea
legat cu mii de fire de profesia lui, venea cu plăcere la
clinică și încerca din răsputeri să-i ajute pe pacienții. Un
singur lucru nu se putuse rezolva, gândul obsesiv că este
diferit de ceilalți oameni. Deși citise foarte mult în
domeniul psihiatriei și al psihologiei, deși vorbise cu
nenumărați medici și terapeuți, nu-și putuse explica
fenomenul. Atunci a făcut cunoștință cu depresia și viața i
s-a schimbat. Desele stări de anxietate, obsesiile care îl
țineau jubjugat mai tot timpul, gândul sinuciderii... În
plan mental, rațional, acceptase și înțelesese situația, dar
liniștea nu-și găsise niciodată loc în sufletul lui. Trebuia să
trăiască la nesfârșit cu acest flagel. Ce ironie! El care era
psiholog și care era confruntat zi de zi cu cazuri multiple
de anomalii psihice, pe care încerca să le amelioreze sau să
le vindece, nu putea face nimic cu propriia lui ființă. A fost
pus, așadar, în fața unei mari dileme. O ordine continuă în
viața lui nu era posibilă, atâta timp cât nu putea scăpa de
această maladie. Pe de altă parte, nu putea să renunțae la
pasiunile pe care i la stârnise homosexualitatea. Pentru a
dobândi liniște în viața lui, ar fi trebuit să renunțe la aceste
pasiuni. Or asta, nu era posibil. Cu alte cuvinte, trebuia să
aleagă între o ordine iluzorie și o degringoladă consimțită.
 Masca 49

Spera, totuși, că timpul va rezolva această nenorocire. S-a

adâncit și mai mult în munca lui, a continuat să studieze,
să citească tot ce se publica în domeniul psihologiei și al
psihiatriei, încercând să se împace cu acest gând și să-și
ducă viața mai departe. Se gândea, oarecum ușurat, că
viața îi oferea un spectacol atât de fascinant, încât nu ar fi
vrut să-l rateze. Timpul trecea implacabil, încărcând
agenda vieții cu alte și alte evenimente. Avusese câteva
succese notabile, care i-au dat încredere în munca sa. Își
amintea, de pildă, de primul său caz. O doamnă în vârstă,
o casnică aparent așezată, i-a spus în prima ședință că este
stăpânită de o neliniște cumplită, de temeri insuportabile,
care i-au dat peste cap toată viața. Era convinsă că îi fusese
indusă de vecinii ei, pe care-i stima, dar care, spunea ea,
nu o puteau suporta, o evitau și nu-i răspundeau la salut.
Obsesia aceasta a devenit de nesuportat. Își pierduse
somnul, nu mai avea liniște, iscodea cu privirea reacțiile
vecinilor la întâlnirile cu ei. Din discuții, a mai aflat că nu
are nici o prietenă, că stă toată ziua singură și se uită la
televizor, că fiica ei o vizitează foarte rar, că evită să iasă
din casă prea des, că nu merge la spectacole sau în natură.
După câteva ședințe, în care mărturisirile ei duceau spre
concluzia că e o singuratică mizantroapă, i-a recomandat
să caute o vecină neajutorată, singură, (sunt atâtea prin
blocurile vechi), și să încerce să o ajute la treburi, la
cumpărături, să-i facă vizite, să o scoată din casă, să-i fie
mereu alături. Reacția ei a fost vehementă: a refuzat total
ideea, nu-și putea imagina că trebuie să intre în viața
cuiva, că se poate transforma într-o menajeră. El i-a sugerat
atunci să caute o familie cu copii și să se ofere să-i ajute.
50 Ioan Paler

Despre asta nici nu putea fi vorba. Nu-i plăceau copiii și

spunea că nu are răbdare cu ei. La una dintre ședințele
următoare, însă, femeia i-a mărturisit că a aflat de o vecină
care e cam singură, dar nu o cunoaște prea bine și nu știe
cum să o abordeze. Lumea e suspicioasă și te refuză din
capul locului, spunea ea. Ce putea să facă. O sfătui să-i
bată la ușă și să-și ofere ajutorul. Așa făcu; după două
săptămâni, deveniră cele mai bune prietene. De atunci,
lucrurile au intrat în normal și, așa-zisa depresie, dispăru
ca prin minune. Cazurile care au urmat au fost dintre cele
mai diverse, iar pacienții, mai mult femei, au început să-i
deschidă ușa cabinetului tot mai des. A constatat că lumea
era reticentă când venea vorba să consulte un pshiholog,
sau un psihiatru. Cei mai mulți veneau la insistențele
celor din familie, la rugămințile colegilor sau prietenilor.
Și atunci când o făceau, erau convinși că demersul e inutil,
că numai ei știu ce se petrece în sufletul lor și că nimeni
nu-i poate vindeca. Constată că cel mai greu lucru pentru
pacienți era să-și deschidă sufletul în fața unei persoane
străine. Se temeau de astfel de terapeuți. Își imaginau că
aceștia pot pătrunde în cele mai mici și intime cotloane ale
sufletului lor. S-a întâlnit adesea cu această atitudine a
oamenilor. De îndată ce aflau că ești psiholog, deveneau
mai tăcuți, mai atenți la ce spuneau. Și, astfel, se instala o
stare stânjenitoare între ei. Odată, aflându-se într-un grup
de turiști, a observat că, de îndată ce unii au aflat că este
psiholog, l-au evitat cu ostentație. Își amintea și de o
întâmplare asemănătoare, istorisită de un psihiatru intr-o
carte publicată cu ani în urmă. Acesta se afla intr-o zi la
volanul mașinii sale, în drum spre Ploiești. La un moment
 Masca 51

dat, observă, pe marginea drumului, o tânără care făcea

semne insistente să o ia cu mașina. Altruist, profesorul
oprește și o invită în autoturismul său. Pe drum, nu i-a
adresat nici un cuvânt, a privit-o doar de câteva ori. În
acest timp, domnișoara vorbea neîncetat, punând tot mai
multe întrebări. Când profesorul i-a spus că este pshiholog,
tânăra a amuțit și l-a rugat insistent să oprească. A lăsat-o
în cel mai apropiat sat, care i s-a ivit în cale. S-a lovit adesea
de dificultatea primelor consultații. Ele se petreceau sub
semnul unor tatonări, a unei neîncrederi față de el, și chiar
a unor suspiciuni. De aceea era greu de trecut acest prag.
Unii pacienți renunțau chiar după prima ședință. De
aceea, știa că prima condiție a stabilirii unei empati reale
este respectul față de pacient. Dacă reușea să-i convingă
de puterea autodestructivă a obsesiilor lor, pacienții erau
pe jumătate cuceriți. Își amintea de un alt caz al său, care
a avut o finalitate neașteptată. Un pacient i-a relatat că e
stăpânit de o stare anxioasă cumplită, că are gânduri de
sinucidere, că se teme de cele mai mici eșecuri, că nu-și
poate găsi liniștea și că a devenit mizantrop, ascunzându-
se de oameni de teama de a nu intra în conflict cu ei. L-a
ascultat cu atenție și i-a spus doar atât: gândește-te că toate
lucrurile acestea îți fac rău. La următoarea ședință,
pacientul i-a spus că a scăpat de toate angoasele și obsesiile
sale. A plecat liniștut, mulțumindu-i din tot sufletul
pentru sugestia sa. Alteori, propria sa înfățișare i-a creat
probleme. O tânără de 33 de ani, după ce a intrat în
cabinet, s-a uitat lung la el și i-a spus, cu sinceritate, că nu
poate să rămână la consultație. Când a întrebat-o de ce,
aceasta i-a răspuns că nu i se poate destăinui unui bărbat
52 Ioan Paler

atât de frumos, pe care mintea ei îl percepe ca pe un

posibil iubit. S-a gândit atunci să-și lase barbă, dar ideea i
s-a părut stupidă.
Când a intrat în cabinet, a simțit aceeași bucurie
pe care o trăia ori de câte ori venea la clinică. În fiecare zi
se confrunta cu cazuri noi, și aștepta cu nerăbdare să vadă
ce progrese au făcut pacienții săi. Era uimit de varietatea
tulburălilor de care sufereau aceștia, de multitudinea de
caractere umane cu care venea în contact, de reacțiile
oamenilor în timpul tratamentului. Era puțin emoționat la
fiecare întâlnire cu un nou pacient. Își disimula cu dibăcie
starea și se comporta firesc, sigur pe sine, gata să ofere
pacientului o atmosferă destinsă, liniștită, fără tensiuni
supărătoare. Își consultă agenda de pe birou. Numele
înscris acolo îi suna cunoscut: Sofia Onescu. Unde mai
auzise el acest nume? Dar ce importanță avea. O s-o
cunoască imediat. Se uită la ceas. Era momentul s-o cheme
în cabinet. Deschise ușa și privi în sala de așteptare. Pe
fotoliul din dreapta se afla o tânără, care să tot fi avut vreo
30 de ani, după cum o evaluă Sabin la o privire fugară.
Îi făcu semn să intre. Sabin apucă să observe că este o
fată înaltă, suplă, cu părul lăsat pe umeri. Când trecu pe
lângă el, adulmecă parfumul ei discret. O invită să ia loc
în fotoliul aflat în dreptul ferestrei. La început, cabinetul
său era destul de sărăcăcios. Biroul, aflat la fereastră, cam
izolat de restul camerei, lăsa un spațiu destul de mare
până la fotoliul destinat pacienților. Cu timpul, schimbase
poziția mobilierului și încercă să dea încăperii un aer mai
familiar. Așa încât, biroul lui trecu în centrul camerei, iar
fotoliul pacientului fu așezat în dreapta ferestrei, mult mai
 Masca 53

aproate, așa încât putea vedea bine chipul omului. Cuierul

fu așezat în imediata apropiere a ușii, iar, ceva mai încolo,
plasase un alt fotoliu, pentru pacienții care refuzau să stea
pe cel aflat în apropierea geamului.
Sofia se așeză în fotoliu, fără să-și dea jos
pardesiul. Era un pardesiu de culoare deschisă, incertă,
poate un bej, pe care îl lua de fiecare dată când ploua.
Își acoperii genunchii cu poalele fulgarinului și ridică
ochii spre Sabin. Acum îl putea privi nestingherită. Nu-
și putu reprima o ușoară tresărire când îi văzu chipul.
Sabin tocmai se așeza la biroul său, dar nu o scăpase nici
el din ochi. Privirea terapeutului era ațintită asupra ei,
iar în colțul gurii lui, Sofia observă un zâmbet binevoitor,
aproape convențional. Nu un astfel de psihoterapeut își
imaginase ea. Nu știa de ce, dar, în mintea ei, acesta trebuia
să fie neapărat mai în vârstă, cu o chelie respectabilă,
robust, dacă nu cumva foarte gras, și cu ochelari cu
dioptri apreciabile. Doar aceste trăsături – credea ea –îi
puteau conferii acestuia autoritatea profesională pe care
și-o dorea. Când colo, descoperea un bărbat atrăgator,
suplu, cu un cap de actor, fără nici un rid, cu privirea
ageră, gata să sucească gâtul celei mai aprige femei. Acum,
surprinsă, își vedea planurile date peste cap. Cum să i te
destăinui unui bărbat atât de arătos și atât de tânăr. Așezat
acolo, la biroul lui, acesta părea mai curând un profesor
universitar, instalat doar de câțiva ani la catedră, după ce
își luase un doctorat strălucit. Regretă că nu se interesase
deloc de acest fizioterapeut. Îi venea să se scoale de pe
scaun și să plece neîntârziat din cabinet. Nu-i plăcea să se
afle în defensivă în nicio situație. Îi fu greu să-și ascundă
54 Ioan Paler

emoția și să-și remodeleze chipul. Aștepta ca doctorul (așa

îi plăcea să îl numească) să demareze ostilitățile și apoi va
vedea ea ce are de făcut.
Sabin sesiză fără greutate mirarea de pe chipul
femeii, un chip atrăgător, cu trăsături delicate. Ca de obicei,
știa că va avea mult de lucru până va putea să risipească
neîncrederea, discomfortul, din sufletul pacientei. Era
convins că fără o empatie autentică cu ea nu va putea avea
succes niciodată. Dar pentru a realiza o astfel de relație,
trebuia mai întâi să-i câștigi încrederea. Aici lucrurile
se complicau. Nu puteai știi niciodată unde se situează
granița între simpatie și dispreț. Trăirile, sentimentele,
de acest fel sunt de cele mai multe ori spontane. Se baza
pe faptul dovedit că empatia era proprie într-un grad
mai înalt femeilor decât bărbaților. Nu avea la îndemână
o formulă standard în astfel de cazuri, dar știa că, cu
puțină abilitate, pacientele treceau peste acest moment, și
dialogul putea intra pe un făgaș firesc. De aceea, afișă o
mină degajată și i se adresă pe un ton familiar:
-Sunt Sabin Maican, de specialitate psiholog. M-aș
bucura să vă pot fi de folos. Ce problemă vă aduce la mine?
Sofia încă se gândea dacă să intre în dialog cu
Maican, sau să-și ceară scuze și să părăseacsă încăperea.
Mintea sa procesă rapid câteva variante, dar niciuna nu i
se păru potrivită. Hotărî să mai aștepte. Îl privi fix în ochi
și i se adresă pe un ton care s-ar fi vrut neutru.
-Numele meu este Sofia Onescu. Sunt programatoare
la un trust industrial nou înființat, care se ocupă cu
livrarea de echipamente electronice. Îmi petrec tot timpul
la calculator și, din când în când, în delegații de servici.
 Masca 55

Să vă spun sincer, nu știu de unde să încep. Sunt pentru

prima dată într-un astfel de cabinet și nu am nici cea mai
vagă idee ce trebuie să spun.
Vocea i se blocă și își dădu seama că va trebui să
se hotărască repede ce are de făcut. Vru să spuă ceva, dar
Maican i-o luă înainte.
-Pentru început ar fi bine să-mi spuneți dacă ați
venit la acest cabinet din proprie inițiativă sau v-a sugerat
cineva.
Sabin știa că această întrebare îi punea întotdeauna
în încurcătură pe pacienți. Era incomodă și presupunea
un test de sinceritate încă de la început, pe care nu mulți
îl treceau cu ușurință. Orgolioșii se simțeau lezați în
demnitatea lor și răspundeau cu aplomb că a fost doar
inițiativa lor. O privi pe Sofia și observă aceeași reținere,
ba i se păru că vede în privirea ei o ușoară undă de dispreț.
De fapt întrebarea incomodă pregătea șirul de destăinuiri,
pe care avea să la facă pacientul de buăvoie. Dacă acesta
reușea să fie sincer din prima încercare, atunci munca lui
se ușura considerabil.
-Să fiu sinceră, am venit la insistențele prietenei
mele, deși mă gândisem și eu să încerc să mă tratez de
depresie.
-Sunteți sigură că aveți o depresie? Ce vă face să
credeți că aceasta este boala de care suferiți?
-Nu a fost greu să-mi dau seama. Desele crize
de plâns fără motiv, starea de discomfort pe care o am,
neîncredera în mine însămi, teama de a rata orice acțiune
întreprinsă și altele. Sunt sigură că ceva rău se petrece în
56 Ioan Paler

creierul meu. Poate un dezechilibru chimic, poate lipsa de

serotonină, sau mai știu eu ce.
Sabin își dădu seama că pacienta sa își lua
informațiile de pe internet. Părea foarte convinsă de
maladia ei se datora unui dezechilibru chimic. Cât de fals!
Va avea mult de lucru cu ea. Îndemânarea lui profesională
era pusă față în față cu așa-zisa autoritate a internetului.
De câte ori se lovise de încrederea oarbă a unor pacienți
în internet! De câte ori a trebuit să demonteze falsele
informații sau tratamentele nepotrivite sugerate de diverși
experți acolo!
-S-ar putea ca aceste informații luate de pe rețelele
de socializare sau de pe internet, spuse Maican, să fie false
sau nepotrivite pentru maladia dumneavoastră. Acolo
sunt răspândite multe opinii, și știți că unele dintre ele
sunt de-a dreptul fanteziste.
Sofia era și ea de acord cu spusele lui Maican. Citise
atâtea lucruri despre tulburările psihice, încât nu mai știa
ce să creadă. Cazul ei se situa cu siguranță în zona aceasta,
dar care erau motivele stărilor ei contradictorii și care era
remediul bolii sale, era greu de aflat. Simțea că Maican
s-ar putea să-i deschidă ochii asupra acesteia și, pentru
prima dată, simții o ușurare, o destindere a nervilor ei
încordați. Se hotărî să amâne întreruperea ședințelor și să
se lase pe mâna psihoterapeutului ei. De aceea, mult mai
relaxată, mai dornică să înțeleagă ce se petrece cu ea, îl
întrebă pe Maican:
-Domnule doctor, care sunt atunci cauzele acestor
dezechilibre psihice? Îmi permiteți să vă spun = domnule
doctor =? Mi-e mai ușor așa. Nu vreau să intru în tainele
 Masca 57

profesiei dumneavoastră, și nici să verific ceva anume,

dar, pentru mine, e foarte important să știu câte ceva
despre boala asta nenorocită care mă macină de atâtea
săptămâni.
Sabin sesiză destinderea din comportarea Sofiei.
Privirea ei nu mai avea acea neîncredere, acea îndârjire
de la început. Devenise mai blândă, mai senină. Oricum,
prima ședință se dovedea dificilă. Trebuia multă dibăcie și
răbdare cu o astfel de pacientă. Sau poate nu era o pacientă
adevărată, ci doar un simplu consultant, un om dispus să
suporte orice, care nu lasă total sub autoritatea terapeutului.
Consultantul, așa cum studiase el în facultate, era un
individ care nu se dă bătut, care e hotărât să reziste până
la capăt, care-și asumă rolul de gladiator, gata oricând să-
și dea viața pentru convingerile sale. Cu toate acestea are
și el unele îndoieli și simte nevoia să se confrunte și cu
alte păreri. Unor astfel de oameni trebuie să le explici cu
diplomație că nu pot rezolva singuri problemele care s-au
ivit. Dacă îi refuzi, atitudinea ta poate fi percepută ca o
agresiune, ca o distanțare academică de ei. Dar nici prea
conciliant, prea empatic, nu poți să fii, căci te trzești că
ești perceput ca neprofesoionist. Soluția, așa cum spunea
Freud, era a neutralității binevoitoare. Dar, această poziție
neutră este greu de dobândit. Din experiența pe care o
câștigase în acești ani, a înțeles că nu este neapărat nevoie
să fii iubit de pacient, dar nici socotit un sloi de ghiață.
La început, a căzut des în această greșală; căuta cu tot
dinadinsul să se facă agreat de pacient, uitând că lucrul
acesta îi șirbea din autoritate. În alte cazuri, pacientul
vroia să-și impună propria lui voință, împingând relația
58 Ioan Paler

spre un tip de dependență față de el. În astfel de situații,

puteai pierde foarte ușor încrederea pacientului. Era
greu de stabilit o strategie standard; fiecare caz, era unic
în felul lui. Unii pacienți erau de la început foarte docili,
mărturisind cele mai mici detalii despre sentimentele
și comportamentul lor. Cu ei se putea lucra foarte ușor.
Alții erau retractili, deschizându-și cu greu sufletul.
Omiteau cele mai importante trăiri și evenimente din
viața lor, îngreunând cu mult terapia. Foarte dificili se
dovedeau cei cu un eu hipertrofiat. Aceștia, deși se aflau
pe scaunul pacientului, erau convinși că nimeni nu le
va putea rezolva problema și că numai ei înșiși vor fi
capabili să găsească soluția. Veneau mai mult pentru a-și
demonstra lor înșile că au avut dreptate. Mulți dintre
ei abandonau consultațiile foarte repede. Sabin studia
cu atenție pacientul, încerca să-i identifice caracterul și
folosea metoda potrivită. Fiecare caz se dovedea extrem
de complicat. Soluții tranșante în vindecarea pacienților
nu erau. Își amintea de un caz inedit, relatat de un
psihiatru celebru într-o carte a sa, care, aparent, obținuse
o vindecare foarte rapidă. Tratamentul se dovedise, în
final, un eșec. Pacientul se prezentase la cabinet, cerându-i
să îl vindece de un viciu care îi devastase viața. Fuma zece
pachete de țigări pe zi și nu se putea lăsa nicidecum de
acest obicei. Doctorul l-a privit sever și i-a cerut să scoată
din buzunar pachetul de țigări și bricheta și să i le predea
imediat, spunându-i că din acel moment nu va mai fuma
nici o țigară. Pacientul s-a conformat și a plecat. După
un timp, i-a telefonat medicului și i-a spus, bucuros, că
s-a lăsat de fumat definitiv. După câțiva ani, individul
 Masca 59

s-a întors la cabinet. I-a povestit cu lux de amănunte

că a devenit vilolent, agresându-și chiar părinții, că
s-a înhăitat cu un grup de derbedei, cu care au dat și o
spargere, ajungând la închisoare. Acum, cerea doctorului
să-l vindece ca și data trecută. Dar medicul nu mai avea
la îndemână un tratament miraculos, așa că relația lor
s-a întrerupt subit. Atunci a înțeles că nu e suficient să
acționezi numai asupra simptonului, ci să iei în calcul și
ce se va întâmpla după îndepărtarea acestuia. În final și-a
dat seama ce s-a petrecut de fapt. Pacieltul, prin fumat,
se autoflagela, împingând spre sine întreaga violență pe
care o simțea. O dată îndepărtat acest scut, omul nu mai
avea cum să evite propriile sale porniri. Iată cum, această
situație s-a transformat, pentru medic, într-o supărătoare
problemă de conștiință: dacă nu i-ar fi interzis fumatul (
fapt care i-a dat iluzia unui succes rapid ) și s-ar fi gândit
la eventualele consecințe ale gestului său, nu s-ar fi ajuns
la violență. Sabin trecuse și el prin astfel de momente, și a
devenit mult mai prudent. Acum se hotărî să intre în jocul
ei și să-i dea unele detalii despre depresie și anxietate.
-Bine. Am să fac o excepție, dar e ultima, îți promit.
Cauzele acestor dezechilibre psihice sunt multiple. Pentru
a le înțelege, este necesară o pregătire de specialitate. Unele
nu se cunosc nici până astăzi. Dacă ar fi să le enumăr dintr-
un condei, motivele pentru care apar astfel de boli ar fi,
în principal, trei: unele sunt generate de factori biologici,
altele de cei psihologici și, în fine, de factori sociali. Cei
biologici presupun o disfuncție a creierului, cauzată de
lipsa serotoninei, cu alte cuvinte o proastă funcționare
a creierului. Tot aici se încadrează și zestrea noastră
60 Ioan Paler

genetică. Cazurile se rezolvă de obicei cu antidepresive,

prescrise doar de psihiatri. Factorii psihologici au o
pondere importantă și presupun raportul individului cu
propria persoană, traumele din copilărie, și discomfortul
provocat de nemulțumirea de sine. În fine, factorii sociali,
care își pun amprenta pe comportamentul și trăirile
noastre în mod substanțial, sunt cei legați de izolarea
noastră în comunitate, de nemulțumirea creată de starea
financiară precară, de lipsa de sens a muncii noastre și de
imposibilitatea de a comunica cu cei din jur. Rezumate la
maxim, cam acestea ar fi cauzele depresiei și anxietății.
După cum vedeți, nu am vocație de profesor. De altfel,
rolul meu nu este acela de a ține lecții de psihologie, ci
acela de a-i asculta pe pacienți și de a găsi soluții împreună
pentru a ameliora sau vindeca starea lor precară, adăugă
Sabin Maican pe un ton glumeț.
-Domnule doctor, eu cred că mă încadrez în prima
categorie, cea a factorilor biologici. Simt că ceva nu e în
regulă cu creierul meu, trebuie să fie acolo un dezechilibru.
-Să nu ne grăbim cu verdictele. Trebuie să vedem
mai întâi care ar putea fi cauzele. De aceea este necesar să
începem cu... începutul, spuse Sabin, accentuând ultimul
cuvânt. Ar mai fi câteva chestiuni care țin mai mult de
organizarea și desfășurarea consultațiilor. Trebuie să știți
că acestea se pot ține o dată sau de două ori pe săptămână,
o oră sau două. Programul o să-l stabilim împreună.
Esanțial în acest moment este să vă hotărâți dacă rămâneți
fidelă acestei terapii, alături de mine, sau apelați la un alt
psihoterapeut.
 Masca 61

Sofia trebui să se hotărască repede. Nu-i plăcea să

fie luată prin surprindere. Avea nevoie de un răgaz de
gândire înaintea luării unei hotărâri importante. Ori de
căte ori se grăbise, alesese soluția greșită. Pe de altă parte,
Sabin Maican nu i se mai păru atât de neexperimentat,
de superficial, cum îl evaluase, în pripă, la început. În
fond, nu avea nimic de pierdut. O experiență nouă nu este
niciodată rău venită. Și apoi, scăpa și de gura Ginei, care o
împinse aproape cu forța în cabinetul doctorului. Deși cu
inima îndoită, se hotărî să se angajeze în această încercare.
Ridică privirea spre Maicam și dădu din cap în semn că
s-a decis să vină la consultații. Acesta deschise un registru
și își notă pe o filă nouă numele pacientei.Atmosfera părea
mai destinsă și cei doi actori încercau să intre în rolurile
lor. Sabin Maican aruncă o privre spre ceasul de la mână
și constată că mai avea destul timp să-i adreseze primele
întrebări. O rugă mai întâi să-și dezbrace fulgarinul și să-
și aleagă unul din cele două fotolii aflate în încăpere. Sofia
se conformă și se așeză în același fotoliu. Sabin observă
statura sveltă și talia îngustă, puțin prea scurtă, lăsând
picioarelor să se avânte în voie, vrând parcă să străpungă
dușumeaua.. Era înaltă, poate puțin prea slabă pentru
gustul lui, dar armonios construită, cu umerii puțin
căzuți și mâinile delicate. Purta o fustă de blugi destul
de scurtă, pe care și-o trase energic când se așeză. Tricoul
pe care îl îmbrăcase nu avea nimic deosebit. Era simplu,
croit la baza gâtului, de culoare neagră, fără inscripții
epatante. Avea doar trei năsturași sidefii sub tivul de la
gât. Nici un alt accesoriu nu completa ținuta sobră a Sofiei.
Doar o brățară de piele neagră, așezată la mâna dreaptă,
62 Ioan Paler

încerca să suplinească această accesorizare discretă. Nu

avea verighetă și nici inele. Părul, natural, ușor ondulat
la tâmple, îi acoperea umerii în întregime. Nu-și putea
da seama dacă este vopsit sau nu, dar culoarea închisă,
neagră, părea naturală. Încadrat de buclele dezordonate,
chipul ei era prea delicat în comparație cu ținuta care îi
dădea un aer sportiv. În priviri avea o strălucire aparte,
dar căutătura ei părea melancolică, ușor obosită. Își ferea
des privirea, preferând să o țină fixată pe colțul mesei sau
pe obiectele aflate pe birou. Nu era nici frumoasă, nici
urâtă, dar avea ceva natural în ținută, lăsând impresia
unei femei sigure pe ea. Nici un zâmbet nu i se citea pe
față. Părea foarte încordată și stânjenită de situația inedită
în care se afla. Nu lăsa impresia că ia foarte în serios
această primă consultație.
-Atunci să începem, spuse Maican. Aș vrea, pentru
moment, să aruncăm o privire în trecut. Copilăria și
adolescența au o mare importanță în formarea noastră ca
oameni. Cum a fost copilăria dumneavoastră? Ați suferit
vreo traumă, vreun șoc? A existat vreo întâmplare care
v-a lăsat urme adânci în suflet?
Sofia nu se aștepta la o astfel de întrebare. Nu
înțelegea ce lagătură putea fi între depresia ei și copilăria
atât de îndepărtată. Cu siguranță, doctorul o credea o naivă,
o ignorantă, care nu știe nici pe ce lume se află. Scotocii în
memoria ei, dar nu găsi nici un eveniment deosebit care
ar fi putut fi istorisit. Spuse, totuși, cu jumătate de gură:
-Copilăria mea a fost destul de liniștită. Nu știu să
fi trăit momente dramatice sau situații ieșite din comun.
 Masca 63

De fapt, nu știu ce trebuie să înțeleg prin traumă, prin șoc,

spuse Sofia, aruncând o privire mirată spre Maican.
-Termenii pot părea cam duri. Să nu uităm că, pentru
un copil, orice întâmplare ieșită din comun poate produce
un șoc, poate provoca o traumă. De pildă un abuz sexual,
violență, un tratament educativ excesiv de sever, sau alte
comportamente inadecvate pentru vârsta lui. Contactul cu
realitatea și percepția ei imediată sunt provocări esențiale
pentru un copil. Puteți, de pildă, să-mi relatați câteva
întâmplări din copilărie pe care vi le amintiți cel mai des,
care nu s-au șters niciodată din memoria dumneavoastră;
nu neapărat fapte traumatice.
Sofia era pusă în mare încurcătură. Nu mai fusese
nevoită să povespească cuiva amintiri din propria sa
copilărie. În capul ei explodară, ca pe un ecran uriaș, mii
de secvențe amestecate, pe care mintea nu le mai putea
ordona. Situarea lor în timp era și mai dificilă. Timpul
le ștersese implacabil pe unele dintre ele, altele abia se
mai conturau sub fruntea ei. Nu-i venea în minte nici
un eveniment deosebit. Copilăria i se părea liniară, fără
contorsionări supărătoare, marcată de mici frisoane
temporare, pe care orice copil le avea. Trăise într-o familie
armonioasă și liniștită, cu o mamă grijulie și iubitoare,
care se străduise să nu-i lipsească nimic. Tatăl ei, profesor
de matematică, era mai mult preocupat de profesia lui,
corectând tot timpul teze și extemporale, plecând în
excursii cu elevii și dând meditații aproape în fiecare zi.
Doar vara era mai liber, și atunci, plecau împreună la
mare sau în excursii apropiate de casă. De la el preluase
pasiunea pentru matematică. Îl privea adesea când corecta
64 Ioan Paler

lucrările elevilor și îi cerea uneori o lucrare pentru a o nota.

El protesta, spunându-i că trebuie să alegi o notă corectă,
pe care nu o poate acorda decât profesorul. Când a mai
crescut, putea să se uite peste lucrări și chiar să propună
calificative. Primele exerciții le-a făcut împreună cu tatăl
ei, înainte de a se duce la școală. Știa deja tabla înmulțirii,
știa să socotească și chiar să rezolve probleme ușoare.
Când a apărut primul calculator în casa lor, lucrurile s-au
schinbat radical. Stătea fascinată, pe genunchii tatălui ei,
în fața calculatorului, și privea mâinile lui dibace care
tastau cu repeziciune claviatura. Curând a învățat și ea să
butoneze la aparat și atunci s-au declanșat micile conflicte.
Ea ar fi vrut să stea tot timpul să se joace cu el, dar părinții
începuseră să-i interzică acest lucru. Trebuia să recurgă
mereu la diferite stratageme, pentru a obține permisiunea
de a rămâne la calculator. Apoi a venit nebunia cu telefonul
mobil. Tocmai trecuse revoluția. Doar câțiva oameni
aveau telefoane mobile. Toată lumea le dorea. Mama a fost
prima în casa noastră care și-a procurat unul. Mi-a fost
ușor să învăț să-l folosesc, dar aveam acces foarte rar la
el. Mai târziu, când mi s-a luat și mie unul, lucrurile s-au
mai liniștit. Dar nu aveam voie să-l folosesc decât după ce
îmi terminam temele. Fulgerător își aminti o întâmplare
petrecută când era în clasa a cincea. Aceasta ar fi putut fi
povestită terapeutului, dar i se păru nesemnificativă. Era
la sfârșitul anului școlar, la serbarea de încheiere. Clasa
ei trebuia să prezinte un mic program artistic. Ei i se
repartiză o poezie, pe care trebuia să o recite în deschiderea
programului. Repetase acasă poezia de mii de ori. O
știa pe dinafară. Mama ei desfășurase o adevărată regie,
 Masca 65

pentru ca recitarea să fie cât mai expresivă. Când s-a urcat

pe scenă și a văzut mulțimea din sală, nu a mai putut rosti
niciun cuvânt. Degeaba i se șoptea din culise, degeaba
i se făceau semne din sală să spună ceva. Ea se blocase
definitiv. Cineva a luat-o de mână și a scos-o de pe scenă.
Ce a urmat, e greu de povestit. Nici acum nu mai vroia
să-și aducă aminte. A fost primul ei mare eșec. Renunță
să-l povestească lui Maican. Agresiuni asupra sa nu-și
amintea să se fi petrecut. Primise și ea câteva ghionturi
de le băieți, mai fusese trasă de păr, se alesese și cu câteva
palme, dar fapte de violență nu cunoscuse. Asistase însă,
când avea vreo zece ani, la un grav accident de circulație.
Se afla cu mama ei pe o trecere de pietoni, când, fulgerător,
o mașină, scăpată de sub control, lovi în plin o fată care se
afla la un pas în fața lor. Izbitura fusese atât de puternică,
încât fata fu proiectată pe asfalt la vreo zece metri în față.
Toată lumea încremenise pe stradă, iar mama ei țipă de
spaimă și o strânse cu putere în brațe. Sofia nu credea că
acest incident este demn de povestit, așa încât, abandonă
ideea de a i-l relata lui Maican. Mai era ceva, dar i se părea
prea intim pentru a-l împărtăși doctorului. De altfel, nu
înțelegea de ce trebuia să povestească atâtea secvențe din
acest tezaur de amintiri, care forma cea mai sensibilă și
delicată parte a ființei sale. O simțea ca pe o intruziune, o
indiscreție de neiertat, în viața ei intimă. Cum ar fi putut
să-i spună și întâmplarea din baia lor de acasă. Avea vreo
11 ani. Într-o zi, se repezi în casă, venită de la joacă, pentru
a se duce la baie. Deschise ușa furtunos, dar a rămas
încremenită când l-a zărit pe tatăl ei, gol pușcă, aflat la duș.
A închis ușa la loc și s-a refugiat pe balcon. Se aștepta la o
66 Ioan Paler

muștruială pe cinste. Dar nu a fost așa. Tatăl ei a păstrat o

tăcere mormântală asupra acelei întâmplări. De altfel, nu
se discutase niciodată în casa lor probleme sexuale. Mama
ei încercase în câteva rânduri, dar renunță. Despre ciclu,
sau cum se fac copiii, a aflat de la celelalte fete. Cam asta
fusese copilăria ei; ce să-i spună doctorului! Ridică ochii
către Maican și spuse dezolată:
-Domnule doctor, nu găsesc nici un eveniment
deosebit, demn de semnalat în copilăria mea. Am trăit ca
orice copil normal, cu bune și rele, simțindu-mă protejată
și iubită și de părinți și de bunici.
-Poate în adolescență ați trecut prin întâmplări
dramatice. Știți că este o vârstă delicată. Multe evenimente
petrecute atunci ne pot marca viața, spuse Maican,
înțelegând că pacienta sa nu se poate deschide încă în fața
lui. Suneți-mi orice: un fapt mărunt, o întâmplare ciudată,
o alegere greșită ... orice. Observă însă dezamăgirea de pe
chipul Sofiei și spuse pe un ton cald:
-Poate că e deajuns pentru astăzi. Mai discutăm și
data viitoare.
Chipul Sofiei se lumină și dădu din cap, confirmând
parcă aserțiunea madicului.
Fixară o nouă întâlnire pentru săptămâna viitoare,
la aceeași oră.
Când ajunse acasă, simții o oboseală nemărginită.
Se întorcea parcă de la o ședință de jogging prelungită,
împinsă dincolo de limitele suportabilității. Aruncă
fulgarinul pe un scaun și se trânti în fotoliu. Capul o durea
cumplit și nu-și putea aduna gândurile. Știa că dacă își
toarnă un pahar de băutură, nu va mai putea rezista nici
 Masca 67

cinci minute. Renunță la idee și încercă să se gândească la

ce se întâmplase de fapt în ziua aceea. Mai întâi își aminti
de Gina și o acuză în gând de viclenie, de prefăcătorie,
pentru că insistase atât de mult să meargă la psiholog. Știa
că nu este o idee bună și acum regreta imens că făcuse
acest pas. Ședința i se păruse o tortură, deși Maican se
dovedise foarte înțelegător. Se așteptase la o întrevedere
amiabilă, în care Maican să-i spună ce trebuie să facă
pentru a scăpa de depresie. Dar el o luase pe departe,
cerându-i marturisiri din copilărie și adolescență, și – lucru
care o durea cel mai tare - punând la îndoială faptul că ar
fi vorba despre o depresie. Dacă nici măcar atâta lucru nu
înțelegea, însenma că își facea meseria degeaba. Și, apoi,
atitudinea lui condescendentă, binevoitoare, care semăna
mai mult cu indiferența, decât cu înțelegerea situației
grave în care se afla! Precis comportarea lui ascundea
orgoliul, siguranța de sine, și prea multă încredere în
tratamentele sale. Și apoi, era atât de arătos; cum dracu să-i
povestești toate secretele tale... De fapt, nici nu apucase
să-i spună prin ce trecuse în ultimii ani, ce coșmaruri
aveusese, ce suferințe trebuia să îndure cu obsesiile ei,
cu temerile de tot felul, cu mizantropia care o subjugase...
Cum putea ea ieși din fundătura asta nenorocită? Îi mai
scormonise și trecutul, copilăria. Imaginile vârstei fragede
începuseră să o urmărească și acum, ca și când ai deștepta
ursul din hibernare. Parcă mintea ei, conectată la acele
vremuri, încerca să găsească evenimente, întâmplări,
dezastre, care să-i fi tulburat copilăria. Nu găsea niciunul.
Nici o agresiune, nici o violență, nu-i tulburase liniștea.
Scandaluri în familie nu existaseră. Micile conflicte, care
68 Ioan Paler

izbucneau din când în când între părinții săi, se stingeau

repede, de îndată ce apărea ea. Un detaliu însă, i-a atras
atenția încă de când era copilă. Mama sa se refugia adesea
în camera ei și lua un fel de pastile albastre, pretextând că
este obosită și că medicamentul o mai liniștește. Mai târziu,
și-a dat seama că erau niște clmante destul de puternice și
destul de rar folosite. Devenise mai apatică, se izola sub
tof felul de pretexte, evitând discuțiile lungi și ieșirile din
casă. Lucrurile păreu să fie ținute, totuși, sub control. Nu
se discuta niciodată despre această tulburare de față cu ea.
Boala ei, căci despre o boală era vorba, desigur, s-a agravat
câțiva ani mai târziu, când a trebuit să se interneze la
un spital de neurologie. Nu a stat mult acolo, dar, când
a părăsit spitalul, s-a pensionat anticipat. Nu avea atunci
decât 49 de ani. Cu timpul, nu s-au semnalat agravări ale
bolii. Devenise un om normal, îi revenise pofta de viață,
părea mai comunicativă, iar treburile casnice îi acaparau
mai tot timpul. Nu se mai discuta despre boala ei, nu se mai
făceau predicții alarmante și toată lumea era mulțumită de
această schimbare. Sofia se simțea copleșită de amintirile
care năvăliseră neanunțate cu atâta intensitate. Trebuia să
facă ceva ca să iasă din această stare. Se gândi să o sune
pe Gina, căreia avea să-i tragă un perdaf de zile mari.
De cum auzi vocea tumultoasă a prietenei ei, care, ca o
moară stricată, nu mai contenea cu întrebările, uită de
supărarea ei și o invită la ea să discute amănuntele acelei
aventuri.. Când Gina sosi, cafelele erau gata, iar pe masa
din încăpere se afla o sticlă de vodcă, băutura preferată a
prietenei sale. Îmbrățișarea lor a fost mai rece - nu ca de
obicei - , lucru pe care Gina îl simții imediat, dar se făcu că
 Masca 69

nu îl bagă în seamă. Nerăbdătoare să afle ce s-a întâmplat

în ziua aceea, Gina întrebă cu emoție în glas:
-Ei! hai, spune odată... cum a fost?
Ardea de nerăbdare să cunoască toate amănuntele
acelei întrevederi. Respirația i se blocase și luă o gură
zdravănă de vodcă. Apoi își ațintii privirea spre Sofia,
dornică să nu piardă nici măcar un cuvânt.
-A fost un dezastru, cum să fie. Parcă am ieșit dintr-
un infern. Nu am trăit în viața mea o întâmplare atât
de stupidă, spuse Sofia cu năduf, exagerând lucrurile cu
bună știință. Parcă o pregătea pe Gina pentru perdaful pe
care i-l promisese în gând.
-Da, bine, fato, ce te-a deranjat atât de mult? Ți-a
zis ceva nasol, s-a dat tine, te-a dat afară, ți-a zis că ești
nebună, ce dracu s-a întâmplat? Spune odată și nu mă mai
fierbe atâta!
-Tipul ăsta e un donjuan sadea, reluă Sofia pe un ton
indignat. E atăt de frumos, că mi s-au înmuiat genunchii
când l-am văzut. Mă așteptam să fie un om în vârstă, cu
bură, cu chelie, cu ochelari cu dioptrii cât casa. Când
colo, văd un tip înalt, cu un păr des de culoarea bobului
de cafea. Avea o privire ageră, care vâna parcă orice gest
sau mișcare. Părea binevoitor, dar era cam aspru la vorbă
și părea cam încrezut, cam prea sigur pe el. Avea un fel
de dezinvoltură care te punea în defensivă, în umbră. Nu
cred că poți avea sorți de izbândă cu el. Și apoi, felul acela
de a te privii! Parcă încerca să te dibuiască pe dinăuntru,
să afle totul despre tine. Mi-e și frică de oameni ca aceștia,
spuse Sofia cu asprime, încercând să o facă pe Gina
să înțeleagă cât mai bine ce trăise în ziua aceea. Știa că
70 Ioan Paler

exagerează, că fabulează uneori, dar era atât de furioasă,

că nu se mai putea controla. Luă o gură zdravănă de vodcă
și vru să cuntinue, dar Gina i-o luă înainte și spuse pe un
ton împăciuitor:
-Bine, te înțeleg, dar a fost prima voastră întâlnire...
ce-ai fi vrut să se întâmple? Să te vindece într-o singură
zi. Ăstea sunt lucruri complicate, nu se pot rezolva de pe
o zi pe alta. Trebuie să ai răbdare, să vezi ce vrea omul
să știe. Fii mai rezonabilă, ce dracu. Spui că e frumos...
ce te interesează pe tine cum arată? ... poate că e și foarte
bun, frate. Și ce... ai fi vrut să te trateze vreun babalâc
libidinos care nici nu te poate vedea bine prin dioptriile
ochelarilor săi și căruia i s-a lățit fundul de atâta stat pe
scaun. Ia să fi fost eu în locul tău, să vezi cum ți-l amețeam
de dădea afară toată știința din el. Nu mai fii și tu atât de
suspicioasă! spuse Gina, încercând să alunge disperarea
din sufletul prietenei sale.
-Ceea ce m-a deranjat cel mai tare, reluă Sofia cu și
mai mult aplomb, a fost faptul că se îndoia că aș suferii de
depresie. Doar știi și tu că toate simptomele mele certifică
această boală. Și ce crezi... m-a pus să-i povestesc toată
copilăria mea, ca și când asta ar avea vreo relevanță; doar
nu am fost violată, nici bătută, nici răpită... ce dracu vroia să
afle? Nu mai înțeleg nimic. Stii ce mi-a spus? ... că depresia
mea s-ar putea să NU se datoreze unui dezechilibru
chimic din capul meu, ci, poate, cine știe din ce alte
pricini... și mi-a înșirat o întreagă teorie despre cauzele
acestei boli. Și un copil știe că nu am destulă serotonină
în creier. Poate trebiua să mă duc la un psihiatru. Ăla
îmi dădea niște pastile și gata. Dar eu, nu și nu... că mi-e
 Masca 71

frică de dependență de pastile, că nu vreau să-mi distrug

imunitatea, echilibrul biologic, și alte prostii din acestea.
Dacă ai fi văzut cum se uita la mine. Parcă aș fi fost o
gâsculiță, o adolescentă, care nu înțelege nimic din ceea ce
se întâmplă cu ea, spuse Sofia, căreia indignarea aproape
că îi stârnise plânsul, dar o și făcuse să ridice istorisirea
la rang de ficțiune. Fabula aproate. Știa asta, dar întreaga
ei ființă cerea o dezamorsare a tensiunii, o răzbunare
chiar. Simțea că numai așa se va putea descărca de povara
asta nenorocită. Aproape își pierduse răsuflarea și se opri
extenuată.
Se instală un moment de tăcere stânjenitor. Gina se
străduia să înțeleagă ce o deranjase atât de mult pe Sofia la
acest om, ce stârnise în ea atâta neîncredere, atâta dispreț.
Știa că Sofia exagera ori de câte ori era prinsă într-o
situație tensionată. Dar acum, parcă lucrurile o luaseră
razna. Părea că nu mai e nimic de făcut, că totul rămânea
blocat pentru totdeauna, că reluarea ședințelor de terapie
era compromisă definitiv. Încerca să găsească o soluție
pentru a îndrepta lucrurile, dar știa că prietena ei nu se
lăsa cu una cu două convinsă să-și schime hotărârea, iar,
când își punea ea ceva în cap, pace bună să mai asculte de
cineva. De aceea, se decise să schimbe discuția, dar simțea
că nu va fi posibil decât cu voia Sofiei.
Sofia simțea și ea că se aflau într-un punct mort.
Nu ar fi vrut să se ajungă aici, dar puse totul pe seama
nebuniei ei, pe încordarea pe care i-o provocase întâlnirea
cu Maican. Nu înțelegea de ce nu a putut să fie mai
obiecivă, mai detașată, mai sinceră cu Gina. În fond, nu
avea nimic de ascuns, nu trebuia să dea socoteală nimănui
72 Ioan Paler

despre faptele ei, și nici să se teamă că discuția lor va părăsi

zidurile acestei încăperi; dar, întreaga ei ființă, acționase
instinctual, fără să asculte glasul rațiunii. Tot mai mult i
se adâncea în minte convingerea că este dusă cu capul.
Ochii i se împăienjeniră de lacrimi, iar umerii cu greu se
mai puteau împotrivii tumultului venit din interior. Gina
observă imediat starea prietenei sale și o strânse la piept.
Sofia plânse liniștit în brațele ei preț de câteva minute.
Niciodată nu se simțise mai umilită, mai neajutorată ca
acum. Într-un târziu, ceva mai liniștită după acest plâns
umilitor, Sofia o privi pe Gina cu resemnare și spuse pe
un ton resemnat:
-Ți-am spus eu că sunt nebună! Iată unde am
ajuns... nici nu mă mai pot controla. Te rog să mă ierți...
am cam exagerat. De fapt, tipul a fost politicos, părea
educat și manierat și, din câte mi-am putut da seama, era
profesionist. Cred că am fost speriată de gândul sinistru
că trebuie să-i spun totul despre mine, să-mi deschid larg
sufletul, ca să privească el acolo nestingherit. Nici mamei
mele și nici chiar ție nu ți-am destăinuit totul.
-Dar nu cred că ți-a cerut asta, interveni Gina pe
un ton blând. Omul trebuia să știe câte ceva despre tine...
altfel cum să stabilească un tratament. Cred că e nevoie
de un pic de răbdare... să legi un dialog cu el, să-l privești
cu mai multă încredere... doar e psiholog, ce naiba. O fi
știind el ce face. Hai, nu te mai frământa atâta, găsim noi o
soluție. Și apoi, nu ești obligată să te mai duci la consultații.
Ultimele cuvinte îi dădură un frison. Nu ar fi trebuit
să amintească de consultații. Decizia trebuia să vină din
partea ei. Sofiei nu-i trebuia decât o aluzie de care să se
 Masca 73

agațe ca, apoi, să ia o hotărâre pripită. Schimbă vorba și-i

propuse Sofiei să iasă în oraș. Ideea se potrivea ca nuca în
perete. Se priviră instantaneu și izbucniră în râs.

74 Ioan Paler
 Masca 75

Capitolul II

Sabin Maican închise ușa cabinetului și se întoarse la

birou. Plecarea intempestivă a noii sale paciente, îl puse pe
gânduri. Se confruntase adesea cu astfel de cazuri și știa că
va avea mult de lucru cu Sofia Onescu. Oamenii nu intrau
cu ușurință în acest duel al opiniilor contrare sofisticate,
cum le considerau ei. Vedeau în aceste consultații o bătălie
între părerile, trăirile și sentimentele lor, și detașarea
rece, glacială, a terapeutului. Cu greu puteai să-i faci să
înțeleagă că tot efortul depus, toate frustrările provocate
de aceste convorbiri, sunt spre binele lor. Mai ales oamenii
cu studii superioare, oamenii cultivați, care aveau și unele
cunoștințe în domeniu, se comportau atipic. Ei puneau
multe întrebări și cereau verdicte rapide. Mărturisirile
lor erau sporadice, trunchiate, alese cu grijă, evitând
chestiunile de natură intimă. Practica îi dovedise că el
acționa, de fapt, asupra unei ființe, o entitate umană, care
se afla în permanentă schimbare. Pacienții puteau devenii
cooperanți de la o zi la alta, în pofida primelor reacții. Arta
terapeutului consta în a-i face pe aceștia părtași la propria
lor vindecare. Nu putu nota în registrul său decât: pacient
dificil, introvertit.
76 Ioan Paler

Ploaia se oprise și aerul, împrospătat de vaporii reci

ai averselor, îi năvăli în plămâni, revigorându-l. Poluarea
de care suferea capitala se mai estompase, și aerul,
îmbâcsit cu mii de particule de praf și gaze de eșapament,
deveni mai respirabil. Se hotârî să meargă pe jos până la
stația următoare. Plimbarea aceasta îi făcea bine, după
consultațiile obositoare de la cabinet. Nu mai venea cu
mașina sa la clinică deoarece, de fiecare dată, locurile
destinate pavilionului lor erau ocupate. Medicii mai
vechi, care-și făcuseră un obicei din a parca pe aceleași
spații, veneau din timp și le ocupau. El sosea întotdeauna
în ultimul moment și, atunci, pace-bună, să mai descoperi
vreun loc liber. Spera să-l găsească pe Vlad în toane bune.
De când se angajase la Primărie, pe post de consilier
juridc, amicul său devenise tot mai nervos. Zecile de litigii
cu firmele care nu-și onorau contractele, orele petrecute în
sălile de judecată, corespondența abundentă cu furnizorii
și colaboratorii instituției, îl aduseseră în pragul depresiei.
Sosea istovit acasă, își turna ceva de băut și se instala la
televizor, urmărind doar reportajele economice, saiturile
cu știri financiare sau juridice. Rareori îl putea convinge
să vadă un film bun sau un meci de fotbal. Ieșirile în oraș
deveniseră și ele tot mai rare, iar mersul la barurile de fițe
era, demult, o amintire. Când l-a cunoscut pe Vlad, erau
nelipsiți de la petreceri: nu le scăpa nici un eveniment
cultural important, nu pierdeau nici o premieră, nici un
vernisaj de marcă, nici o stațiune montană din țară nu le
era necunoscută, iar mersul la schii, iarna, devenise un
obicei statornic – erau mai tot timpul pe drumuri. Ce se
întâmplase în ultimii ani..., rămânea o enigmă pentru
 Masca 77

amândoi. Nu-și puteau explica de unde apăruse această

rutină, ce se se întâmplase cu sentimentele lor, altădată
atât de aprinse, cum de pierduseră pe drum entuziasmul
de la început. Au vrut să întemeieze o familie, dar legile
nu o permiteau. Acțiunile la care au participat, protestele
de stradă, presiunile făcute la Parlament, au rămas
fără rezultat. România este cea mai conservatoare țară,
privind drepturile persoanelor gay și lesbiene. Legile
ei nu permit căsătoria între membri de același sex. La
un astfel de protest, l-a cunoscut pe Vlad. Era în plină
vară: străzile erau încinse, mașinile circulau bară la bară,
viciind și mai mult atmosfea și așa destul de încărcată de
praf, iar oamenii, toropiți de căldură, abia mai respirau.
Nu știa cine avusese ideea ca, tocmai într-o astfel de
zi, să se organuzeze un protest al lor, în care doreau
să-și prezinte revendicările. Află mai tărziu că marșul
fusese aprobat de Primărie, după îndelungi dezbateri,
și că data desfășurării acestuia se fixase pe loc. Coloana
lor se deplasa pe un traseu stabilit: pornise de la Piața
Romană, urmând să străbată bulevardul până în fața
Guvernului. Grupul de oameni se deplasa încet, copleșit
parcă de căldură. Oamenii din coloană erau îmbrăcați
sumar; majoritetea purtau tricouri viu colorate, sau
bluze subțiri. Câteva persoane țineau în mâini pancarte
inscripționate cu texte revendicative. Părea un protest
insolit, într-o zi toridă de vară, când lumea se întorcea de
la servici, și când nici o acțiune dinamică nu părea că s-ar
putea desfășura. Oamenii de pe stradă se opreau curioși,
privindu-i de pe margine. Nu era greu să-ți dai seama că
era un protest al homosexualilor și al lezbienelor. Câțiva
78 Ioan Paler

trecători începură să-i huiduie și să profere cuvinte

obscene la adresa lor. Câte unul, mai înflăcărat, încerca
să se apropie de grup, dar era, pe loc, placat și alungat de
jandarmii care însoțeau grupul. De altfel, pe tot parcursul
traseului, fură întâmpinați de vociferările și protestele
unora care se declaru foare indignați că li se permisese
un astfel marș. Oamenii din coloană fuseseră instruiți
să nu reacționeze, deoarece riscau să fie înpiedecați
de oamenii ordinii publice să continue protestul. Deși
atmosfera se încinsese, cei din grup reușiseră să nu se
implice, mărginindu-se să-i privească cu dispreț pe cei
care vociferau. Dacă lucrurile ar fi rămas așa, totul s-ar
fi terminat cu bine. Numai că, la un momendat, situația a
degenerat: se apropiau de sediul Guvernului și totul părea
în ordine, însă, pe partea cealaltă a străzii, cu vreo sută
de metri înainte de clădirea Guvernului, se afla un grup
de tineri - opozanți ai protestataril - foarte gălăgioși,
care stigau măscări la adresa acestora. Când grupul s-a
apropiat de ei, aceștia au început să arunce cu monede,
cu brichete, cu diverse alte obiecte... Degeaba s-au grupat
jandarii în dreptul lor, că doi, trei huligani au reușit să se
strecoare printre ei și au năvălit cu brutalitate în oameni.
Atunci au intervenit gardienii cu bastoanele de cauciuc.
S-a creat o învălmășeală de nedescris, în care fiecare
împărțea pumni în toate părțile... unii ajunseseră pe jos și
nu ezitau să lovească cu picioarele în dreapta și în stânga.
El se afla mai departe de grupul implicat în bătaie, dar
s-a repezit imediat într-acolo, pentru a-și apăra prietenii.
Când a ajuns în mijlocul învâlmășelii, a văzut un tânăr
din grupul lor căzut la la pământ, care se ferea de furia
 Masca 79

unui huligan, care nu mai contenea să-l lovească cu

picioarele. S-a repezit instantaneu la agresor și l-a lovit cu
putere în bărbie. Acesta s-a prăbușit fulgerător la pământ,
ca lovit de trăznet. Apoi s-a aplecat asupra tânărului, care
abia mai respira, l-a ridicat de jos și l-a tras deoparte. Era
atât de năucit, încât nici nu mai știa ce se întâmplase cu
el. Era plin de sânge, iar un ochi i se umflase atât de tare,
încât i se opturase aproape în întregime vederea. Nu a
mai stat pe gânduri – lovitura de la cap părea destul de
gravă –, l-a luat de braț și l-a scos din mulțime. Circulația
era întreruptă și nu putu să găsească un taxi. Atunci a
sunat la salvare, dar era puțin probabil că va putea obține
una. L-a întrebat pe tânăr dacă poate merge pe picioare.
Omul i-a răspuns că da, și au luat-o în jos pe bulevard.
Tânărul își ținea tot timpul o batistă la ochi, dar sângele
nu se oprise și i se prelingea pe unăr și pe piept. Nu putea
merge cu el pe stradă în halul în care se afaa; și, apoi, rana
putea să fie foarte gravă. Se opri în dreptul primului bloc
și sună la interfon. I s-a răspuns imediat și a cerut ajutor.
Ce noroc! Ușa s-a deschis și, la urcare, i-a întâmpinat un
bărbat vânjos, care s-a oferit să-i ajute până la intrarea în
apartament. L-au dus repede în baie, l-au spălat la rană și
l-au bandajat cu un prosop. Rana nu era foarte mare, dar
trebuiau puse câteva copci. Proprietarul apartamentului
s-a oferit să îl ducă la spital cu mașina personală. Acolo
a aflat că pe tânăr îl cheama Vlad Cristescu. L-a vizitat la
spital câteva zile la rând. De atunci, au rămas nedespărțiți.
Vlad s-a mutat la el, iar menajul lor s-a dovedit echilibrat.
Acum așteptau ca exemplele furnizate de alte țări să
găsească mai mult ecou în rândul politicienilor. Opoziția
80 Ioan Paler

Bisericii era și ea greu de oprit. Aceasta propaga ideea

că statutul familiei, întemeiate pe comuniunea dintre
un bărbat și o femeie, nu poate fi încălcat. Politicienii nu
vroiau să piardă sprijinul electotatului, modivicând legile
și chiar constituția. Tergiversau la nesfârșit punerea în
discuție a acestei revendicări, se eschivau cu abilitate de
la dezbateri serioase pe tema căsătoriei între homosexuali.
Cât privește adoptarea unui copil de către aceștia, nici nu
putea fi vorba - părea un lucru de neimaginat.
Când intră în apartament, Vlad era întins pe
canapea și urmărea știrile de le ora cinci. Se salutară cu
un... Bună!, aruncat din vârful buzelor. Sabin vru să intre
la duș, dar renunță și se așeză și el pe canapea. Știrile
anoste, împănate cu evenimente senzaționale, umpleau
ecranul, lăsându-ți impresia că lumea a înnebunit, că
lucrurile au luat-o razna și că nimic nu mai e de făcut ca
viața să intre în normal. Erau amândoi de aceeași părere,
simțeau că gândesc la fel, dar priveau în continuare știrile,
dorind parcă să vadă până unde putea merge prostia
omenească. Sabin își turnă un pahar de vodcă și încercă
să pornească o conversație. Întinse paharul spre Vlad, dar
acesta continua să urmărească știrile transmise și nu schță
nici un gest. Atunci bău cu poftă întregul pahar și îl așeză
pe măsuță. Vlad, ca trezit din somn, întoarse capul spre el,
și, ca și când atunci îl văzuse pentru prima oară, îl întrebă
cum a fost ziua aceea. Sabin nu îi răspunse, dar se apropie
de el și îi puse mâna pe genunchi. Vlad nu reacționă în nici
un fel... părea la fel de obosit și blazat ca și în zilele trecute.
Își retrase mâna și își turnă un nou pahar de băutură. Îl
lăsă însă neatins și i se adresă lui Vlad pe nu ton scăzut:
 Masca 81

-N-aș spune că ziua a fost rea. Rutină... știi și tu...

cazuri peste cazuri... îți vine să crezi că lumea este din ce
în ce mai dezorientată, mai certată cu realitatea, dar și cu
ea însăși. Am avut azi un caz interesant. Un tânăr de doar
28 de ani, înalt, bine făcut, cu o ținută sportivă atrăgătoare,
îmi spunea că are mereu același vis, un vis grotesc, care
îl urmărește obsedant pe tot parcursul zilei, tulburându-i
liniștea. Tipul lucrează la un oficiu de potecția copilului,
este însurat și are un băiat. În fiecare noapte visează un
copil care fuge speriat din casa lui și strigă în gura mare
pe stradă că a fost violat. Alertată, poliția năvălește în
locuința omului, și îl duce cu forța la secție. El încearcă
din răsputeri să se apere, dar nu poate rosti nici un cuvânt;
gura îi este pur și simplu înțepenită. Apoi vede figura
încruntată a unui procuror, care îi strigă în față cuvintele:
vei plăti! vei plăti! vei plăti!
-Și care crezi că ar putea fi cauza unui astfel de vis?
întrebă Vlad, oarecum interesat de povestea omului.
Sabin se ferea să vorbească cu Vlad despre cazurile
tratate la clinică, dar, când dorea să destindă atmosfera de
acasă, îi releta câte unul mai puțin grav.
-Cred că este vorba de o agresiune săvârșită asuprea
sa în copilărie. Poate chiar un abuz sexual. A negat însă
vehement când a venit vorba despre acest lucru. Mi-a spus
că a avut o copilărie liniștită, fără evenimente dramatice.
Trebuie luată în calcul și profesia sa. Oamenii aceștia se
întâlnesc cu atâtea cazuri de abuzuri asupra copiilor,
încât, adesea, se produce un transfer de vinovăție dinspre
agresor spre propria lor persoană. Discuțiile viitoare vor
devoala cu siguranță cauzele acestui vis.
82 Ioan Paler

-Dar altceva aș vrea să discutăm acum. Te văd foarte

apatic, trist, preocupat de ceva în ultimul timp. Spune-mi,
s-a întâmplat ceva? Te-am supărat cu ceva? Ce s-a petrecut
cu tine?
Vlad nu se aștepta la o reacție din partea lui Sabin.
Simțea și el că lucrurile nu mergeau așa cum trebuie, dar
nu știa de unde vin aceste tensiuni. Se simțea bine lângă
Sabin, dar parcă lipsea ceva... se instalase în sufletul lui o
stare de neliniște, de frustrare, de tristețe, de neîmplinire.
Nu-și putea explica ce se întâmlase cu el. Poate era
prea surmenat, prea stresat... Se bucură în sinea lui că
Sabin deschise aceast subiect... poate împreună vor găsi
răspunsul. De aceea hotărî să nu se eschiveze și întrebă la
rândul lui:
-Dar tu ești liniștit? Ți se pare totul normal?... mă
refer la modul cum trăim noi. Înțeleg... eu sunt nemulțumit,
agitat...sau mai știu eu cum. Explică-mi tu!... că doar ești
psiholog! ,spuse Vlad pe un ton apăsat.
-Bine! ... dar pentru asta ar trebui să știu ce se
întâmplă cu tine, ce este în sufletul tău, în conștiința ta.
Nu pot trage o concluzie în urma unei stări de moment.
-Sigur... sigur... dar mă cunoști de atâta timp. Ce
mai e de aflat?
Sabin simți iritarea din vocea lui Vlad și știa că
amicul său e o fire impulsivă. Dar, acum, își dădea seama
că se acumulaseră mai multe tensiuni în sufletul lui,
tensiuni care, iată, ieșeau acum la suprafață sub forma
acestei iritări. În astfel de cazuri, adopta o atitunine calmă.
-Stările sufletești ca și sentimentele se pot schimba
de la o zi la alta, spuse Sabin uitându-se în ochii lui Vlad.
 Masca 83

E posibil să fi survenit ceva neașteptat în viața ta, poate s-a

întâmplat ceva la servici, poate... nu mă mai iubești. Se pot
petrece atâtea lucruri noi. Eu nu am de unde să știu care
din ele ți-au afectat viața... și nici să le intuiesc.
- Nu e nimic din toate astea, simt că se întâmplă
ceva în creierul meu... e un dereglaj acolo... poate lipsa de
serotonină, sau dracu știe ce. Mai bine mi-ai prescrie o
pastilă și gata... poate mă liniștesc, spuse Vlad cu năduf.
-Eu nu pot prescrie așa ceva... numai psihiatrii
o pot face. Și, apoi, eu nu cred deloc în tratamentele cu
psihotrope. A trecut vremea aia când te duceai la psihiatru
și, după un consult sumar, ți se administrau medicamente
antidepresive aflate pe piață. Cauzele se află în cu totul
altă parte; toate studiile recente au spuns-o sus și tare.
N-aș vrea să intru în amănunte, dar să știi că Organizația
Mondială a Sănătății, în urma unor studii aprofundate, a
emis teoria că sursa depresiei și anxietății nu se află în
așa-zisele dezechilibre chimice de la niveleul creierului
nostru. Ele se găsesc în factorii psihologici și sociali. Și
pentru asta nu ai nevoie de tratamente medicamentoase.
Mai curând trebuie să-ți reglezi, să-ți reconsideri sistemul
de valori și raportarea la lumea din jur. Nu trebuie să rămâi
cantonat în ideea că dezechilibrul se află în capul tău.
Asta îți reduce șansele de a lărgi sfea motivelor, îți închide
orizontul... cu alte cuvinte te blochează, nu-ți îngăduie să
le cauți și în altă parte. Iar sistemul de valori nu trebuie
să aibă în orizontul său doar nevoile materiale. Cultura
în care am trăit noi a generat multe false valori: ideea că
banul poate rezolva toate problemele, că acumularea de
bunuri îți poate aduce bunăstarea și liniștea sufletească...
84 Ioan Paler

apoi, prea marea atenție pe care o acordăm propriei

persoane, uitând total de ceilalți - egocentrismul care ne
stăpânește, lipsa de altruism...
-Și, atunci, care sunt adevăratele valori? îl întrerupse
Vlad, așteptând o explicație.
-Adevăratele valori trebuie să fie încărcate de
semnificații profunde, să aibă greutate. Uite... ți-ai pus
vreodată întrebarea de ce ne-am îndepărtat atât de mult
de natură, de ce ne-am refugiat în universul constrângător
al noilor tehnologii, în mecanismele sociale care sunt
tot mai departe de ea. Zestrea noastră genetică – o spun
specialiștii - mai păstrează încă multe din reflexele
dobândite de strămoșii noștri - oamenii preistorici.
Legăturile srtânse între membrii din comunitatea lor
- de care depindeau în cel mai înalt grad - le-a permis
să supraviețuiască. Relațiile interumane de astăzi s-au
deteriorat îngrijorător. Natura trebuie să reintre în viețile
noastre. Apoi, trebuie să-ți găsești un loc bun în societate,
în care să te simți respectat, prețuit... un loc de muncă
în care să simți că aportul tău la progresul firmei sau
instituției este însemnt, că patronul sau șeful te respectă
și te apreciază. Siguranța zilei de mâine contribuie și ea
la confortul psihic. Cunosc un caz care poate fi luat drept
etalon în această poveste. Un tip bine situat, cu un servici
bun, bine remunerat, vine la psiholog și îi mărturisește
că se teme de nesiguranța postului său. Temerea i-a creat
obsesii terifiante, de care nu mai putea scăpa. Nu mai putea
dormi, avea visuri diabolice, era preocupat tot timpul de
starea economică a firmei în care lucra, începuse să caute
tot felul de stratageme și soluții pentru a nu fi îndepărtat
 Masca 85

din firmă... cu alte cuvinte, nu mai avea liniște. Iată!... nici

vorbă de un dezechilibri chimic din mintea lui sau de lipsa
seritoninei sau a altui hormon... era vorba, pur și simplu,
de un dezechilibru social. Societatea bazată pe economia
de piață, pe capital, nu ține cont de nevoile personale ale
indivizilor ei. Ironia este că nici nu poți să faci abstracție
de ea; trăiești în miezul ei, cu bune și rele, îi simți pulsul
aiuritor și dinamica ei uluitoare. Important este să nu
trăiești cu iluzia că ai putea schimba această lume. Soluția
ar fi să-ți apropii un grup uman căruia să îi poți fi de folos
și să eviți situațiile socio-economice care îți pot produce
discomfort...
-Bine! îl întrerupse Vlad... să presupunem că
beneficiem de toate aceste avantaje: că nu ne lipsește
nimic, că avem un loc de muncă asigurat și confortabil,
că șefii ne respectă, bla, bla, bla... și cu toate acestea, ești
nefericit și depresiv. Atunci, care este cauza?
-În această situație, cauzele se găsesc în mintea
noastră, în modul în care ne raportăm la noi înșine... și aici
lucrurile se complică rău... este latura psihologocă de care îți
vorbeam. În primul rând, este știut faptul - devenit o axiomă
- că depindem de noi înșine. Eul nostru devine zeul la care
ne închinăm, dar și zidul care încearcă să facă față oricăror
provocări. În același timp, el face selecția între ceea ce este
bine pentru el și ceea ce este rău. Aceste alegeri se fac în
funcție de cultura, experiența și caracterul fiecăruia dintre
noi. La maturitate ajungem să avem un eu propriu bine
definit. La unii însă, eul poate deveni exacerbat. Acestor
oameni li se pare că au lumea la picioare, că alegerile lor
sunt cele mai bune, că nimeni nu poate intra în competiție
86 Ioan Paler

cu ei, că tot ce li se întâmplă lor este radical, că numai ei

pot găsi soluții la toate provocările... în fine, se situează
în centrul lumii. Din păcate, cei mai mulți dintre noi sunt
așa. Dar există și o altă categorie, destul de însemnată,
care simte o permanentă agresiune din exterior... de pildă
e greu de suportat prezența oamenilor inteligenți, bine
dotați, îndemânatici, sclipitori... apoi trebuie să faci față
modelelor care se promovează pe canalele de publicitate...
fac o paranteză: cum pot face față, cum se pot adapta
femeile la noile standardele de frumusețe pe care le-a
impus cultura actuală? - ținută, talie, coafură, machiaj,
vestimentație... ele pot deveni depresive și numai dacă nu
au atins unul dintre standardele impse. Tot ceea ce facem
este condiționat de aceste srandarde actuale: ești apreciat
dacă ești bine situat, ești iubit dacă arăți bine, ești căutat
dacă te evidențiezi în profesia ta, dacă ești profesionist,
ești bine văzut dacă ai relații sus puse și așa mai departe.
Trebuie să te adaptezi repede, să scapi de prejudecăți, să-ți
verifici standarul de viață... ești mereu în competiție cu
ceva sau cineva. Toate aceste, așa-zis necesități actuale,
exercită o presiune asupra individului. Devii dependent
fără să vrei de ele. Și, astfel, viața ta nu mai este o luptă
pentru a supraviețui, ci o goană permanentă pentru a
îndeplini aceste așa-zise valori ale omului modern.
-Și atunci, cum putem ieși din noi înșine? întrebă
Vlad cu vădită curiozitate.
-Vezi, lucrul acesta încearcă psihologii și psihiatrii
să-l rezolve. Unii cred că nu e cu putință să treci acest prag
decât cu ajutorul unui psihoterapeut. Alții cred că trebuie
să se facă eforturi în direcția îmbunătățirii unor segmente
 Masca 87

ale culturii noastre: pe scurt, cultivarea empatiei la nivelul

relațiilor interumane și al altruismului. Alții cred că
abandonul de sine – lucru greu de obținut – ar putea salva
ceva din cazurile de hipertrofiere a eului.
-Bine, dar cum să renunți la eul tău? cum să-l
abandonezi?... dacă în lumea în care trăim ai parte doar
de agresiuni din toate părțile... ce ne rămâne?... nu pot
renunța la mine... eu din mine însumi nu pot ieși, cum
spunea un autor celebru? Tu nu vezi că ne-am izolat tot
mai mult și trăim în singurătate! Dacă renunț și la mine
însumi, ce-mi mai rămâne?... ori ajung la balamuc, ori îmi
pun capăt zilelor, spuse Vlad indignat.
- Da, ai dreptate, acum poate apărea pericolul
depersonalizării individului, al neîncrederii în propria
persoană, al umilinței... și, în final, apariția sentimentului
de singurătate. Unii cred – am citit recent - că meditația
– rațională sau mistică - poate rezolva în mare măsură
acest handicap. S-a observat că depresia, de pildă, se poate
vindeca mai repede la oamenii credincioși. Aceștia, prin
meditație, încearcă să intre în contact cu divinitatea, și
descoperă cât sunt de neînsemnați în raport cu orizontul
divin. Însăși religia propune abandonarea iubirii de sine
și îndreptarea ei spre Dumnezeu, sau spre cei din jur... nu
spune ea că trebuie să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.
-Ce te faci însă cu oamenii ca noi?... care, să o
spunem sincer, nu prea au de-a face cu cele sfinte, spse
Vlad cu un zâmbet sarcastic pe chip.
-Putem recurge, cum spuneam, la meditație, ...
sigur, nu la una mistică...,o confruntare serioasă cu tine
însuți, o analiză a sentimentelor și credințelor tale, o
88 Ioan Paler

raportare mai exactă la lumea în care trăiești..., numai ele

îți pot releva anumite disfuncționalități în gândirea ta...,
îți poate da măsura mai exactă a propriului eu. Meditația
aceasta trebuie să devină o obișnuință; nu e suficient să
te gândești serios la propria persoană o singură seară,
sau într-o singură zi. Exercițiul acesta presupune multă
voință și obiectivitate. Dacă vei găsi tot timpul motive de
autocompătimire, dacă vei pune reflectorul doar pe ceea
ce îți convine – nu vei rezolva nimic. Este, dacă vrei, un
examen riguros de conștiință, pe care nu-l poate trece
oricine. Trebuie să găsești ceva care are cel puțin tot atâta
importanță ca propriul tău eu.
Sabin și-a dat seama că s-au adâncit în discuții
teoretice prelungite, care nu puteau rezolva în totalitate
starea lor actuală - răceala care s-a instalat între ei în
ultimul timp. Se hotărî să atace problema frontal, și-l
întrebă încă o dată ce se întâmplă cu el. Vlad oftă profund.
Se putea citi pe fața lui nedumerirea și teama. Îl privi pe
Sabin și îi spuse:
-Nu știu... ți-am spus... nu pot să înțeleg ce se
întâmplă. Parcă nu mai am vlagă, parcă mi-a dispărut
pofta de viață, nu-mi găsesc liniștea, nimic nu mă mai face
fericit... simt că am intrat într-o rutină din care nu mai pot
ieși. Sentimentele mele pentru tine nu s-au schimbat, dar
mă chinuie teama că se vor eroda și ele...
-Nu cred că trebuie să căutăm cauzele în altă parte
decât în cele de natură socială și psihologică...
-Iar începi cu teoria!... sunt tobă de atâtea idei
sofisticate. Eu vreau să-mi rezolv situația mea, nu să caut
sau să găsesc răspunsuri la problemele care frământă
 Masca 89

omenirea. Mai lasă-mă cu speculațiile acestea generale,

le știu și eu. Eu vreau răspunsuri la temerile mele, vreau
să mă vindec de obsesiile mele, de angoasele care mă țin
prizonier zi și noapte. Nu-mi mai împuia capul cu atâtea
prostii!
-Poate sunt prostii, cum le spui tu... dar ele ne ajută
să ajungem la miezul problemei. Nu putem rezolva o stare
psihologică precară cu una, cu două. Trebuiesc identificate,
mai întâi, cauzele care pot provoca disfuncții psihice. Eu
cred că - în cazul nostru - motivele care au dus la această
tulburare se găsesc în factorii sociali, cum spuneam - nu
exclud, bineînțeles, și starea psihologică a fiecăruia dintre
noi. Uite ce cred eu: pe lângă faptul că trebuie să facem
față poverii, frustrării, că orientarea noastră biologică
este atipică, trebuie să înfruntăm și agresiunea din partea
societății. Nu doar disprețul lumii - cu el ne-am obișnuit
- ,însă, îngrădirea drepturilor noastre ne poate provoca
chiar disperarea. Gândește-te că nu avem dreptul de a
întemeia o familie, de a adopta un copil, de a ne exprima
liber ideile, concepțiile și credințele..., biserica ne blamează
și ea, inducând în opinia publică prejudecata că suntem
imorali, destrăbălați, corupători de minori. Crezi că aceste
frustrări nu se află permanent în subconștientul nostru și
nu produc anxietate și temeri de tot felul. Aceste agresiuni
erodează rezistența noastră psihică, o slăbesc și pot să o
destabilizeze. În punctul acesta, cred, ne aflăm noi. Un
sfat precis, o rețetă, nu pot să-ți dau, dar dacă gestionezi
bine și cu calm propriile tale trăiri, reacții și sentimente,
pot fi diminuate aceste frustrări.
90 Ioan Paler

-Nu știu cum ești tu, îl întrerupse Vlad puțin enervat

de calmul amicului său, dar eu simt că-mi crapă capul de
atâtea gânduri. Nu le mai pot gestiona deloc..., năvălesc în
conștiință când nu te aștepți - mi-au făcut viața vraiște.
Ce mai! sunt depresiv până în măduva oaselor.
-Vlade, cred că exagerezi puțin. Trebuie să ai
răbdare. Dereglările de acest fel dispar doar în timp.
Trebuie să ne calmăm și să vedem ce este de făcut.
Protestele noastre, cererile depuse la Parlament, susținerea
acestor revendicăril de către unii parlamentari, s-ar putea
să fie luate în considerare și lucrurile se vor schimba cu
siguranță. Avem acum un om în Parlament care ne poate
susține. E o luptă lungă, dificilă, dar nu imposibil de
câștigat. Trebuie să ne păstrăm speranța. O dată rezolvate
aceste chestiuni, lucrurile se vor schimba radical.
Sabin era tot mai îngrijorat: așa cum îl știa pe Vlad,
cu problemele lui de conștiință, cu obsesiile și pesimismul
său, nu credea să-l vadă curând eliberat de angoasele
sale. Rezolvase atâtea cazuri grele, găsise soluții în atâtea
situații, și, iată acum, se trezea neputincios în fața depresiei
amicului său. Se simțea ca medicul chirurg care trebuie
să-și opereze propriul frate sau pe unul dintre părinții săi
și trebuie să ia o hotărâre rapidă.

 Masca 91

Capitolul III

Dimineața se anunța însorită. Razele soarelui se

strecurau timid prin perdeaua din dormitorul Sofiei.
Câteva, mai îndrăznețe, poposiră pe obrazul destins
al fetei. Ochii ei se deschiseră încet, dar, agresați de
strălucirea lor, se închiseră la loc cu repeziciune. Rămase
așa; aștepta să treacă timpul pentru a se obișnui cu lumina.
Era duminică și nimic nu o îndemna să iasă din așternut.
Profită de ocazie și își prelungi șederea în pat. Se gândi
să-și facă un plan pentru ziua care abia începuse. Știa că
planurile pe care le făcea dinainte zburau pe geam ca și
când nu le-ar fi făcut. Rareori se întâmpla să nu intervină
ceva care să o facă să nu și le schimbe. Abandonă ideea
și se gândi că poate nu ar fi trebuit să-i spună Ginei toată
tărășenia cu prima ei vizită la psihoterapeut. Și, apoi,
toate invectivele pe care le aruncase în cârca lui Maican,
încercând să o facă pe prietena ei să înțeleagă cât de greu
i-a fost să comunice cu acesta! Frânturi din discuția lor îi
răsunau și acum în urechi. Și, totuși, parcă se simțea mai
liniștită, mai ușurată. Pasul pe care îl făcuse, discuțiile cu
Maican și cu Gina, îi distraseră atenția de la obsesiile ei.
92 Ioan Paler

Un zid încă fragil se strecură între ea și lumea gândurilor

sumbre, care rătăceau nestingherite în capul ei. Cât va
ține starea aceasta, nu știa. Se temea că ele vor reveni
curând, și o vor arunca implacabil în ghearele depresiei
sale. Gândul că va trebui să-l vadă din nou pe Maican
o dispera. În ruptul capului nu putea crede că acesta va
reuși vreodată să o vindece. De ce trebuise ea să se ia după
gura Ginei și să-i calce pragul? Nu-și putea ierta acest gest
și o furie oarbă simți față de Gina. Dar, când își amintea
chipul ei senin și zânbetul acela de adolescentă naivă, îi
trecea enervarea și se resemna cu gândul că prietena ei
îi dorise doar binele. Cum să o faci pe Gina să înțeleagă
prin ce trece ea? Ea era plină de intenții bune, dar la
oameni nu se pricepea deloc. De fiecare dată când își făcea
un prieten, îl umplea de laude, socotindu-l cel mai ales
bărbat din lume. Se lăuda în dreapta și stânga cu noua
ei cucerire, nu mai contenea cu aprecierile, adăugând
de la ea o serie de trăsături închipuite, care trebuiau să-l
așeze pe individ pe un piedestal strălucitor. Apoi, când se
despărțea de el, devenea intransigentă, furibundă chiar,
făcându-l în toate felurile, batjocorindu-l și plasându-l în
rândul celor mai mari canalii. Gina rămânea însă cea mai
bună prietenă a ei și asta o mai liniștea. Ceea ce o tulbura
însă în acele momente, era întrevederea cu Maican,
întâlnirea viitoare, care un știa ce putea să-i aducă. Mai
erau câteva zile și inevitabilul se va produce. Se va afla
din nou pe fotoliul acela oribil, pe care stătuseră atâția
nebuni, și nu va ști ce să-i mai spună. O chinuia gândul
că va trebui să scormonească prin viața ei, să-i destăinuie
fapte și întâmplări pe care cu greu și le mai amintea și
 Masca 93

pe care ea nu punea prea mare preț. Ce ar fi putut afla

Maican din ele? - nu-și putea da seama. I se păreau atât
de anoste, de neinteresante... Doar ultimii ani fuseseră
mai încărcați de evenimente, mai tensionați, mai demni
parcă de atenție.Trăise zile aventuroase, avusese de făcut
alegeri decisive, săvârșise greșeli de neiertat... La unele
nici nu se putea gândi... cum să la spună ea terapeutului!
Cum ar fi apărut în ochii lui?... ce impresie putea să-și facă
acest om despre ea? Nu!... era de neacceptat! Va renunța la
terapie acum când încă nu e prea târziu. Dar, ce să-i spună
Ginei?... cum să o facă să înțeleagă că nu mai suportă așa
ceva? Ce o îndemnase să-i promită că se va duce măcar la
o singură ședință? Șirul nestăvilit al gândurilor, fu secerat
se zumzetul telefonului. Întinse mâna după celular și
privi ecranul. Văzu inscripționat numele Ginei. Oare ce
se întâmplase? Gina nu suna niciodată atât de devreme,
în weekend. Glisă cu degetul pe ecran și auzi instantaneu
glasul Ginei:
-Trebuie să vin neîntârziat la tine. Ai vreun
program?... te deranjez?
-Nu mă deranjezi deloc... ce te-a apucat să pleci de
acasă cu noaptea în cap? Nu puteai să-mi spui ieri? E chiar
atât de urgent?
-Tu nu înțelegi că trebuie să-ți spun ceva ce nu
suferă amânare! Într-o jumătate de oră sunt la tine. Pa! și
închise telefonul.
Ca niciodată, Gina fu foarte punctuală. Sofia abia
apucă să se spele pe față, să pună pe ea ceva și să bage
în priză fierbătorul de cafea. De micul dejun, nici nu mai
putea fi vorba. Gina intră ca o furtună, își trânti poșeta pe
94 Ioan Paler

jos și se prăbuși în fotoliu. Abia mai respira. Își trecu mâna

prin păr și, cu vocea gâtuită de indignare, strigă cât putu
de tare:
-Sunt însărcinată!
Emoția o copleși cu totul; o furie nebună puse
stăpânire pe ea. Își luă capul în mâini și începu să plângă,
un plâns fără lacrimi, cu sughițuri, care îi scutura umerii
de ai fi zis că au apucat-o frigurile. Sofia rămase și ea
încremenită. Nu o mai văzuse niciodată pe Gina atăt de
distrusă. Ea, care era plină de optimism, gata oricând să
găsească o vorbă de îmbărbătare, să ia în derâdere orice
dramoletă ( cum le numea ea ), să te binedispună chiar
și în momentele de grea cumpănă, era de neînchipuit să
o vezi în starea asta: deprimată, gata să facă o criză de
nervi. Nu știa ce să-i spună, cum să aplaneze situația, cum
să o încurajeze. Aduse mai întâi cafelele și apoi îi întinse
pachetul de țigări. O prinse de mână și se așeză lângă ea,
pe umărul fotoliului. Apoi spuse cu un glas blând:
-Și, ce-i atât de rău în asta? Doar nu ești prima
femeie care a rămas însărcinată. Găsim noi o soluție... stai
liniștită.
-Da, ție ți-e ușor să vorbești... ,dar nu ești în situația
mea, spuse Gina cu năduf, printre suspine, întinzând
mâna după ceașca de cafea. În casa asta nu e nimic de
băut? adăugă ea, fiind gata să spargă ceva.
Sofia se grăbi să aducă sticla de vodcă din frigider.
Gina i-o smulse din mănă și luă o gură zdavănă din
băutură, fără să mai aștepte un pahar. Apoi, la fel de
indignată, spuse cu toată gura:
 Masca 95

-Nu știu cum am putut să fiu atât de tâmpită! Nu

tâmpită - cretină... vacă!
Era atât de nervoasă, încât vocea i se blocă. Trase
adânc un fum de țigară și se lăsă sfârșită pe spătarul
fotoliului. Sofia nu știa ce să mai spună; era și ea blocată,
stânjenită de situația creată. Cu riscul de a pune paie pe
foc, o întrebă cu o undă de temere în glas:
-Dar, bine fato, cum s-a întânplat? Cine e individul?
-Nu vrei să știi! Nu știu decât că am fost o tâmpită!...
tâmpită!... tâmpită! M-a pus dracu să nu mă protejez de
câteva ori și iată unde am ajuns. E o poveste lungă, cretină,
cum n-ai mai auzit. Dacă îți mai spun și cine e nemernicul,
ai să cazi de le etaj. Ei bine, dragă, nu e altul decât boul de
Colțescu... da, jigodia aia de Gigi, vecinul tău de birou.
Sofia tresări; îl știa bine pe Gigi, fustangiul cu
costume de firmă și cu Mercedesul la scară. Încercase
în câteva rânduri să o seducă și pe ea, dar îl pusese la
punct de la început. Îi mersese vestea de persoană cu
prieteni sus-puși: se vorbea chiar de câțiva parlamentari
care-i trecuseră pragul. Era cam îngâmfat, dar în limitele
admise. Nu bârfea, era politicos, dar avea aerul unui om
ușuratic. Altfel, nu era un bărbat urât. Își lăsase puțină
barbă, era tuns după ultima modă, dar avea puțină burtă,
pe care încerca să o ascundă, purtând costume cambrate
pe talie și cămăși strâmte. Profesional, nu depășea media,
dar era ținut în companie, se pare, pentru relațiile sale
nenumărate. Gina trase un fum de țigară și cuntinuă pe
un ton ceva mai potolit:
-Știi cum e Gigi: face complimente în dreapa și
în stânga, spune bancuri fără perdea, flecărește de una
96 Ioan Paler

de alta, se laudă cu relațiile sale... pare un om de gașcă,

inofensiv. În ultimul timp, îmi cam dădea târcoale, dar
nu mă deranja... credeam că-și face numărul și mă va
lăsa în pace. Dar, într-o zi, blestemată să fie ziua aia! , mă
pomenesc cu el la mine în birou... avea un zâmbet larg
pe față de ai fi zis că a câștigat la loterie. Îmi sărută mâna
cu grație și, fără să mai stea pe gânduri, mă invită la o
petrecere. Îmi înșiră, dintr-o suflare, avantajele, măreția,
minunea de petrecere la care o să participăm, menționând
că o face numai pentru mine. Era atât de îndatoritor, de
curtenitor, încât m-am lăsat dusă de val și am acceptat.
Știi și tu că eu nu pot refuza astfel oportunități! Ce a
urmat, e greu de povestit! Așa cum ne-am înțeles, m-a
luat de acasă pe la ora șapte seara. Mi-a spus că vom
pleca în paradis. Îl știam pe Gigi bun de glume, dar acum
mi-a venit să râd. Ce dracu de paradis mai visa și ăsta,
nu-mi închipuiam! Mi-a spus că petrecerea are loc într-o
vilă la Snagov, undeva lăngă lac. Tot drumul mi-a înșirat
verzi și uscate despre lumea care o să vină acolo, despre
dezmățul culinar la care o să luăm parte, despre unele
surprize care ne-au fost pregătite... bla, bla, bla... Când ne-
am apropiat, mi-a arătat vila pe geam. Din ce am putut să
văd, nu era vorba de o vilă obișnuită, ci de un domeniu de
câteva hectare, înconjurat de vegetație luxuriantă, de alei
și părculețe intime, pline de flori și verdeață. Undeva, pe
malul lacului, se zărea și vila propriu-zisă. Nu am putut
vedea bine ce fel de vilă era... când ne-am apropiat, după
ce am străbătut o alee superbă, străjuită de castani tineri,
am putut să-mi dau seama de măreția ei. Fato! aia nu
era casă, era ditamai pensiunea, un hotel uriaș, sau cum
 Masca 97

să-i spun, care se întindea pe o suprefață imensă până

la malul lacului. Am reușit să văd și pontonul de la mal
și cele câteva bărci care îl străjuiau. Ce mai, era un vis!
Gigi a parcat în fața intrării principale, lângă orbitoarea
expoziție de mașini care se afla acolo. Mi s-a pus un nod
în gât, pantofii mă strângeau, iar rochia curgea pe mine
ca o fleandură amărâtă... mă simțeam ca Cenușăreasa la
treptele palatului din poveste. Când am intrat, panorama
care mi s-a deschis în fața ochilor m-a dat pe spate. Fato!
noi trăim într-o lume de căcat, plină de gunoaie, de nulități,
de promiscuitate, de sărăcie lucie... Băi, aștia au adus raiul
pe pământ! Trăiesc într-n lux orbitor, se uită la noi de
dincolo de calea lactee. Ei bine, seara a fost un triumf. Ne-
au răsfățat cu cele mai sofisticate mâncăruri din lume, am
băut cele mai alese licori care se pot imagina, am văzut
torturi cât roata carului... ce să-ți spun: risipă, dezmăț,
opulență. Te și ia cu amețeala când vezi așa ceva! Parcă
eram la Palatul Buckingham; lipseau doar clopotele...
După primele pahare, prinsesem puțin curaj: începusem
să mă uit cu milă la doamnele din anturaj, la ținutele lor
de firmă care li se potriveau ca nuca-n perete, la poșetele
lor de mii de euro, la coafurile sofistucate care mai mult
le urâțeau decât să le facă mai frumoase. Mă simțeam bine
în pielea mea... mult mai tânără ca ele, fără fasoane, dar
cu viață în mine și fără prejudecăți. Cât despre bărbați, în
afară de cei câțiva tineri care erau dichisiți până în vârful
unghiilor, nu prea am ce să-ți spun. Știi genul acesta nou
de oameni îmbogățiți peste noapte... cu burtă și chelie,
cu maniere de împrumut, și cu ținută scumpă care nu-i
avantajază deloc. In salonul acele imens, căptușit cu
98 Ioan Paler

fotolii, oginzi uriașe și tablouri cât peretele, era amenajat

un ring de dans, situat ceva mai în spate. Mă așteptam
să văd și o orchestră unică, stabilă, care să țină isonul
tot timpul. Da de unde!... s-au perindat pe scenă tot felul
de formații și soliști cunoscuți, care au făcut un show de
zile mari. Parcă eram la Sala Palatului. Am dansat ca o
nebună, încercând să ard caloriile care se adunaseră în
urma lăcomiei mele nestăvilite. În timpul dansului, Gigi
îmi arăta câte o personalitate aflată în apropiere. Fato!nu
erau decât granguri, politicieni, câțiva ofițeri de rang înalt,
câteva actrițe de care nu mai auzisem, câțiva sportivi
de seamă cu iubitele lor... ce mai! - numai lume bună.
Gigi a fost delicat, curtenitor, m-a îndemnat la tot felul
de bunătăți, pe care mi le aducea la nas, m-a dansat tot
timpul, mi-a făcut cunoștiință cu cățiva amici de-ai lui...
n-am ce să-i reproșez! După miezul nopții, când spiritele
se mai încinseseră, Gigi a devenit mai îndrăzneț. Vorbea
mult, spunea bancuri fără perdea, iar la dans, începuse să
se lipească de mine nepermis de mult. Simțeam că nu mă
pot împotrivi. Era ca atunci când cineva ți-a salvat viața
și vrei să-l răsplătești cu orice preț. Ce puteam să fac?...
eram prinsă în acest joc, în care nu eram decăt o piesă
pe care o puteai pune unde vrei. Pe de altă parte, drept
să-ți spun, nici nu-mi displăcea tipul atât de tare. Mă
simțeam ca într-o poveste frumoasă, ca într-un carusel
care nu se mai oprea, lăsată în voia sorții, la discreția
hazardului. Ce puteam alege?... m-am lăsat purtată de val
și n-am schițat nici un gest de nesupunere. Și ca totul să
se încheie apoteotic - mă refer la petrecere - am asistat,
la mizul nopții, la un foc de artificii grandios. Petrecerea
 Masca 99

s-a încheiat spre dimineață. Lumea s-a risipit treptat, au

rămas doar câțiva tineri care dansau lipiți de iubitele lor, și
un grup de bărbați care cântau cântece de petrecere. Gigi
și-a luat rămas bun de la doi, trei, amici și ne-an furișat
afară. În parcare m-a întrebat dacă vreau să rămân la vilă,
unde se rezervaseră camere pentru toată lumea. Eram atât
de obosită, încât nu-mi doream decât să mă văd într-n pat
confortabil. Și ce a urmat, îți poți închipui și singură.
Gina spusese totul dintr-o suflare. Parcă uitase
cu desăvârșire de sarcină și, aflându-se sub impresia
puternică a acelei zile, continua să privească mirată spre
prietena ei, căutând parcă un sprijin pentru a-și reveni.
Sofia citi stupoarea de pe chipul Ginei, îi mai turnă un
pahar de vodcă, și spuse ca pentru sine:
-Găsim noi o soluție. Nu trebuie să fii atât de
disperată. Dar, spune-mi te rog, după seara aceea nebună,
ce s-a întâmplat?
-Ei, ce să se petreacă!... parcă tu nu știi... te ia
valul și mergi mai departe ca un bou: am continuat să
mă întâlnesc cu el, să colindăm barurile și cafenelele,
să mergem la concerte și spectacole... Mai greu a fost să
ne ascundem de voi. Nu vroiam să se afle de legătura
noastră, ca să nu ne bârfească lumea și să nu ne privească
cu subînțeles, cu invidie sau cu compătimire. Știi cum
e în astfel de cazuri! Nu ți-am spus-o nici ție... credeam
că e ceva trecător. Dar, uite că lucrurile s-au complicat.
La început totul părea ok: m-am mutat la el... veneam și
plecam de la muncă împreună, ascultam muzică și jucam
cărți... era, ca să spun așa, un menaj original, fără pretenții
prea mari, fără certuri și ambiții prostești. Începusem să
100 Ioan Paler

cred că voi rămâne definitiv acolo, că, cine știe? poate o să

ne căsătorim. Până intr-o zi, când Gigi, a lipsit o noapte
întreagă de acasă. Motive că ar fi putut fi reținut la servici,
nu avea... delegații, știi și tu, nu prea se întâlnesc la noi și,
oricum, aș fi aflat. În final, mi-a îndrugat o poveste cu un
tip sus-pus care l-a invitat la o petrecere de afaceri, spunea
el, în care se parafau nu știu ce contracte de anvergură.
M-am făcut că îl cred și am lăsat-o baltă. Dar lucrurile
au început să se repete: lipsea tot mai mult, era tot mai
obosit, mai încordat, ne certam din orice... devenise un
iad. Tocmai atunci am aflat că am rămas însărcinată. El
nici nu știe. Am crezut că înebunesc. Pe loc mi-am făcut
bagajele și am plecat. Trecuseră doar două luni de când
luasem hotărârea nebunească de a mă muta la el, și, iată-
mă, acum, la un pas de depresie, cu un copil în burtă și cu
moralul la pământ. Ce dracu să fac, Sofia?... Spune și tu!
suspină cu năduf Gina, de parcă și-ar fi dat ultima suflare.
-Totul depinde numai de tine, spuse Sofia pe un
ton împăciuitor. Problema se pune dacă vrei să ții copilul
sau nu. Cred că nu e prea târziu să faci o întrerupere de
sarcină, dacă asta dorești. Nu mi se pare atât de grav.
-Da, e ușor să vorbești când nu o trăiești pe pielea
ta. Te-aș vedea eu să fii în locul meu!
-Nu o lua așa! Înțeleg foarte bine ce simți... sunt
lângă tine și o să trecem noi și peste asta. Cât despre
nemernicul ăla de Gigi, stai liniștită, nu ai pierdut nimic.
Trebuia să fii mai prudentă cu el, asta e! Nu i-ai spus nici
până astăzi de copil..., ce ai de gând să faci? Poate dacă
i-ai spune, ar accepta sitația și ar deveni mai rezonabil.
Lucrurile acestea se rezolvă după un timp.
 Masca 101

-Nici vorbă!... nu mă voi împăca niciodată cu acest

individ. Căzu pe gânduri, apoi spuse: Cred că o să plec
la maică-mea, la Pitești, pentru câteva zile, reluă Gina
meditativă. Poate mă mai liniștesc puțin, deși, după cum o
știu pe mama, nu voi avea parte de prea multă înțelegere.
Simt că vreau să o am aproape... are gură rea, dar e o femeie
înțelegătoare și generoasă. Mi-a ținut partea întotdeauna.
Cu taică-meu o să fie mai greu, dar nu-i spun adevărul.
O să te țin la curent cu toate. Tu ce faci?..., ce ai hotărât
cu Maican?..., te dici la consultație? Mi-ai promis că o s-o
faci. În curând n-o să mai fii singură acolo, spuse Gina cu
subînțeles. Apoi se ridică și dădu să plece. Sofia încercă să
o oprească, O rugă, să rămână la ea în noaptea aceea, dar
în zadar.
Sofia se trânti în fotoliu și își puse mâinile în cap:
asta îi mai trebuia acum! Își turnă un pahar de vodcă și
sorbi o înghițitură. Simți arsura băuturii, care alunecă
nestingherită în stomacul ei gol – nu mâncase nimic și
o ușoară amețeală pusese stăpânire pe ea. Nu-și putea
închipui cum de căzuse Gina în capcana aceea nefericită;
ea care se descurca atât de bine în orice situație și care
avea la îndemână tot timpul o soluție salvatoare. Dar ea?...
cum se descurcase cu Bogdan? dar cu Ivașcu și Tristan!
Și cât de șifonată a ieșit ea din încurcătura cu profesorul
de la cursul de matematică aplicată! Când l-a văzut prima
dată la curs, și-a dat ochii peste cap, și nu știa cum să-i
atragă atenția. Când s-au întâlnit din întămplare pe stradă
și a invitat-o la o cafea, nu a ezitat nici o clipă. S-a simțit
în al noulea cer și era să lașine de bucurie. Deși trecut
bine de 45 de ani, profesorul Sergiu Panait, era un tip cu
102 Ioan Paler

tenul întins, fără riduri, bine făcut, cu un început de chelie

și mici cearcăne la ochi. Era totdeauna bine îmbrăcat:
costumele lui îngrijite îl veneau de minune, iar cravatele
erau mereu altele și bine asortate. Purta ochelari la curs,
dar numai când citea de pe foi. Avea, cu adevărat, aerul
unui universitar, care-și respectă statutul și care nu face
concesii în privința ținutei. Cursurile lui erau atrăgătoare
( făcea mereu asocieri surprinzătoare și trimteri docte la
iluștri oameni de știință ), dar anoste pentru cine nu era
dispus să pătrundă în tainele matematicii aplicate. Pe ea
o pasionau astfel de cursuri; întotdeauna a fost atrasă de
matematică. Poate tocmai acest lucru l-a făcut pe Panait să
o observe, să-i atragă atenția: era prima care lua cuvântul
la seminarii, iar, la examen, l-a uimit cu precizia calculelor,
cu soluțiile noi pe care le găsea în rezolvarea problemelor și
cu siguranța ei matură. Sergiu s-a purtat ca un gentleman:
a dus-o numai în localuri selecte, evitând centrul
Bucureștiului, preferând Valea Prahovei, departe de ochii
lumii. În vacanță, când a invitat-o la mare, nu a ezitat nici o
clipă să-i accepte invitația. A urmat o săptămână de vis, cu
plimbări pe malul mării, cu frecventarea celor mai selecte
baruri, cu plajă și băi prelungite. Sorin se purta ca un
îndrăgostit, aflat la prima lui aventură. O sorbea din ochi,
îi făcea cele mai alese complimente; dispăruse complet
acea morgă profesorală pe care o arbora la București. Când
s-au întors în capitală, relația lor se mai calmase. Sorin a
trebuit să se întoarcă la familie, să facă față obligațiilor de
soț și tată. Atunci, în serile de singurătate, cu mintea și
sufletul ceva mai liniștite, și-a dat seama de situația fără
ieșire în care se afla. Viitorul nu-i oferea nici o soluție.
 Masca 103

Atunci a cuprins-o panica. Nu-și mai imagina viața fără

Sorin; nu o interesa nici faptul că e însurat, că are un
copil, că e o diferență atât de mare între ei... Nu se vedea
decât alături de Sorin, zi și noapte. O ruptură definitivă
i se părea ceva de neînchipuit, un dezastru. Gândurile
cele mai negre își făcuseră loc treptat în capul ei; nu mai
putea dormi nopțile, nu o mai interesau prietenii, ieșea
tot mai rar din casă... Și, ca totul să fie dat peste cap la
superlativ iar dezastrul să fie complet, s-a întâmplat ceea
ce era de așteptat: se afla la cumpărături pe Bulevardul
Magheru. Se oprise în fața unei vitrine și privea cu atenție
exponatele aflate acolo. A simțit o mâmă pe umăr și a
întors privirea mirată, aproape speriată. La un pas în fața
ei se afla o doamnă înaltă, coafată de curând, cu un taior
vișiniu, impecabil, care îi evidenția silueta. Pe chip avea
un zâmbet imperceptibil, mirat, ca al unui om care vrea să
afle ceva. O întrebă mai întâi dacă este ( cu adevărat ) Sofia
Onescu. A înclinat din cap, în semn că da, și i-a aruncat
o privire iscoditoare. Doamna a rugat-o să o însoțească
câțiva pași, pentru că are să-i spună ceva foarte important.
A acceptat, crezând că e vorba de un lucru mărunt,
obișnuit. După câțiva pași, s-a prezentat pur și simplu:
Flavia Panait. Am rămas încremenită. Primul impuls a
fost să o ia la goană. Tonul sobru al Flaviei Panait a făcut-o
să rămână pe loc. I-a spus apoi pe un ton calm că nu vrea
să-și rateze căsnicia; prin urmare o ruga să rupă legătura
cu bărbatul ei. Buimăcită de ce auzise, blocată total, nu
putuse articula nici un cuvânt. Stătea acolo, nevenindu-i
să creadă că tocmai ei i se întâmplase așa ceva. Nici nu
și-a dat seama când a dispărut doamna Panait. A rămas
104 Ioan Paler

năucită în mijlocul străzii, neștiind ce să facă. Când și-a

mai revenit, s-a îndreptat spre Parcul Cișmigiu. Vroia
să fie singură, cu gândurile ei, să găsească o soluție. A
stat acolo minute în șir. Totul i se învălmășa în cap, nu
putea gândi cu mintea ei. Cum de nu-și dăduse seama
că se va ajunge aici? S-a lăsat purtată de val, a profitat de
zilele fericite pe care le-a trăit alături de Sorin și nu s-a
gândit o clipă la urmări. Și ea, ca și Gina, a alergat acasă
la părinți, lăsând Bucutrștiul pradă arșiței din acea vară.
Mult timp nu și-a revenit. Povestea de dragoste care se
înfiripase între ea și Sorin părea să țină o veșnicie. Panait
a căutat-o la telefon în nenumărate rânduri, dar nu i-a
răspuns. Când au reînceput cursurile, îl întâlnea adesea
pe culoarele faculății, dar nici unul nu a făcut pasul măcar
să lege o conversație. Păreau doi necunoscuți, aflați mereu
pe același traseu. Acum înțelegea foarte bine ce simțea
Gina, dar nu știuse cum să o consoleze. O aștepta încă o
duminică anostă, plictisitoare, ca atâtea altele din ultimul
timp. Nu-și putea lua gândul de la Gina, de la nefericita
întâmplare pe care o trăia prietena ei. Îi venea să se ducă
la stârpitura aia de Gigi și să-i tragă un perdaf nimicitor.
Nu știa, însă, ce se va întâmpla a doua zi când va da ochii
cu el. Se îndoia că va face ceva; nu-i plăcea să se amestece
în treburile altora și nici să-și ia răspunderea să rezolve
problemele personale ale altora. Da data aceasta, lucrurile
o luaseră razna... nu era sigură că va putea să-și țină gura.
Întreaga zi nu-și putu alunga din gând situația neplăcută
în care se afla prietena ei. Și noaptea, până să adoarmă, se
gândi la același lucru.
 Masca 105

Când intră în birou, inima îi bătea cu putere și o

indignare fără margini îi stăpânea tot corpul. Simțea că
nu mai e stăpână pe ea, lucru care nu i se întâmpla prea
des: de obicei, în situații tensionate, încerca să-și mențină
calmul, să nu acționeze după primul impuls, căci se temea
că lucrurile puteau scăpa de sub control și, atunci, nu mai
era cale de întoarcere pentru aplanarea ei. Ceva era, însă,
nefiresc în dimineața aceea. Oamenii nu se mai aflau la
birourile lor, ci adunați în grupuri de câte trei, patru...,
discutând de zor, ridicând din mâini sau clătinând din cap
indignați. Aruncă o privire uimită în jur și, cu jumătate de
gură, îi salută pe cei din încăpere. Nimeni nu-i răspunse,
de parcă nu observase niciunul sosirea ei. Se îndreptă
spre pupitrul ei, își așeză poșeta lângă calculator și aruncă
o privire spre biroul lui Gigi. Ușa era larg deschisă și
scaunul era gol. O cuprinse și mai tare mirarea... ceva
se întâmplase și ea nu știa nimic. Se apropie de primul
grup de colegi, cufundați și ei într-o discuție aprinsă.
Abia atunci o observară și fețele lor se luminară. Parcă un
vânt proaspăt le alungă de pe chip temerile. O asaltară cu
voioșie... vorbeau toți deodată și Sofia nu înțelegea nimic.
Bianca, cea mai tânără dintre ei, o nouă angajată, o trase
de mânecă și îi șopti cu gravitare:
-Cum, n-ai auzit?... se fac concedieri! Escrocunl de
Ivașcu are de gând să-i pună pe liber pe câțiva dintre noi.
Șefii de departamente, în frunte cu patronul, s-au refugiat
într-n birou și pun la cale epurările. E de necrezut! Sunt
sigură că sunt prima pe listă, spuse Bianca cu sufletul
gâtuit de emoție.
106 Ioan Paler

-Și asta nu e totul, sări Radu, șeful departamentului

de marcheting... se pare că urmează să ne mutăm într-un
alt sediu, undeva la mama dracului, în Ferentari. Ăștia au
înebunit cu toții!
-Și noi ce dracu facem? interveni Ștefănescu,
responsabilul relațiilor cu publicul. Tu ce zici Sofia?... stăm
cu mâinile în sân?
-Nu cred că este cazul să ne alamăm, spuse Sofia cu
calm... încă nu știm ce vor, și, apoi, ăștia nu pot face nimic
fără noi. Fiecare e o piesă importantă în acest angrenaj.
Dacă vor vedea că ne temem, cu siguranță or să joace dur.
Eu zic să ne păstrăm calmul și, după ce vom vedea ce vor,
acționăm.
-Bine, să presupunem că au de gând să dea afară
câțiva dintre noi, revrni Ștefănescu furios, ce vom face?...
plecăm capetele și scuipăm în sân implorând norocul să
nu ne ocolească. Sau, așa cum se întâmplă de obicei, cei
care vor scăpa, se vor bucura în sinea lor că nu s-au aflat pe
lista condamnaților și vor pune botul la ce li se dictează.
Eu unul îmi dau demisia înainte să mă dea ei afară, rosti
cu năduf Ștefănescu.
-Asta ar fi o soluție pentru toți, spse Sofia, ceva mai
calmă. Ne înaintăm demisiile și să vedem ce vor face.
Cu siguranță am greșit că nu ne-am înființat și noi un
sindicat... poate așa am fi putut să-i strângem cu ușa.
-Asta e o inepție Sofia, sosti sentențios Radu. Cum
îți imaginezi tu că își vor prezenta toți demisia? Sunt aici
oameni însurați care au copii mici, au rate la casă, cu
datorii la bănci... Crezi că e așa ușor să te duci acasă și să
spui tuturor că nu mai ai servici.
 Masca 107

Tăcură toți și se priviră cu teamă... Până atunci

situația nu li se păru atât de gravă. Cu siguranță erau
dezamăgiți, frustrați... puseseră cu toții umărul la
ridicarea firmei, munciseră pe brânci ani de zile, făcuseră
sacrificii mari, acceptaseră salarii de mizerie la început...
și acum, când lucrurile păreau că merg bine, vin ăștia cu
concedierile! Indignarea și furia pusese stăpânire pe ei.
-Eu zic, reveni Sofia cu aplomb, să-i întrebăm și pe
ceilalți... să vedem ce vor zice. Citi aprobarea în privirea
lor și nu mai așteptă îndemnul acestora și se îndreptă spre
grupul cel mai numeros, aflat la intrare. Dar nu apucă să
facă nici doi pași că ușa departamentului se deschise și
în cadrul ei apăru figura impunătoare a lui Ivașcu, însoțit
de Cernescu, șeful biroului. Tresăriră când îi văzură
adunați în grupuri. Nu se mai întâmplase așa ceva și
nedumerirea lor li se citea pe față. Ivașcu se făcu că nu
observă dezordinea din birou și li se adresă cu o voce care
se voia autoritară:
-Astăzi am de făcut câteva anunțuri importante,
rosti Ivașcu cu siguranță de sine. În primul rând vreau să
vă mulțumesc pentru activitatea plină de roade pe care ați
depus-o în acest trimestru. Am reușit să pătrundem pe
câteva piețe noi și avem speranța că ne vom extinde și mai
mult. Dar, ceea ce vreau să vă comunic, și sper ca această
veste să fie o surpriză pentru toată lumea, este faptul că ne
vom muta într-o locație nouă, mult mai spațioasă, mai bine
utilată, cu posibilități de lucru mult îmbunătățite. Vom
ocupa două etaje într-un bloc nou construit, în cartierul
Ferentari. Avem parcarea noastră și tot confortul pentru
a ne desfășura activitatea în cele mai bune condiții. Mai
108 Ioan Paler

sunt câteva lucruri de pus la punct pentru a fi totul ca la

carte. Despre aceste detalii vă va vorbi domnul Cernescu.
Parcă ar fi vrut să mai adauge ceva. Ținuse tot timpul în
mână foile acelea, dar nu aruncă nici o privire spre ele. Se
întoarse și părăsi încăperea grăbit. Uns cu toate unsorile,
Ivașcu simți că se petrece ceva, intuia că lucrurile nu sunt
în regulă. Nu-i mai văzuse niciodată pe oamenii lui atât
de agitați, gata, gata să izbucnească, să se războiască cu
el. Pe semne, oamenii aflaseră că se vor face schimbări,
poate chiar concedieri, dar nu îndrăznea să le spună el
acest lucru. Îl lăsase pe Cernescu să o facă. Acesta sperase
până în ultimul moment că Ivașcu va aduce el vorba de
schimbările de personal, dar se înșelase, și, acum, trebuia
să scoată castanele din foc cu mâna lui. Își drese glasul și
spuse pe un ton calm:
-Mai sunt câteva lucruri de clarificat. Am să încep
cu o veste bună: următoarele trei zile sunteți liberi. În
acest interval de timp se vor face ultimele retușuri la noul
sediu. Pe lângă aparatura cea nouă, care va trebui instalată
urgent, va trebui să mutăm arhiva, câteva calculatoare, ceva
din mobilier și să pregătim terenul pentru mutare. Adresa
și traseul pe care îl aveți de străbătut până la noul sediu
se află trecut pe aceste foi, pe care vi le pun la dispoziție,
și așeză foile pe biroul din apropiere. Trebuie să știți însă,
reluă în grabă, că o asemenea schimbare presupune și
unele restructurări. Nu pronunță cuvântul personal, dar,
dintr-o dată, se produse o rumoare neașteptată printre
oameni: mai întâi un ușor zumzet, apoi câteva vociferări
și peste toate glasul lui Ștefănescu care întrebă:
 Masca 109

-Și cine sunt cei vizați? Până acuma vă plângeați că

nu aveți destul personal și acum ne puneți pe liber!
-Stați! stați! domnule Ștefănescu, nu o luați chiar
așa... nu a spus nimeni că e vorba de concedieri... doar
câteva schimbări, pe ici-colo... într-o astfel de situație
se impun și unele modificări. Se vedea că Cernescu
încerca să dreagă busuiocul, dar intervenția agresivă a
lui Stefănescu îl scoase din sărite și cu greu își mai putea
ține nervii în frâu. Se gândea să amâne dezvăluirea
noilor disponibilizați, dar nu se putea prezenta în fața lui
Ivașcu, care îi lăsase lui această sarcină ingrată, fără să-și fi
îndeplinit misiunea. Așa încât, scoase o foaie din dosarul
pe care îl ținuse sub braț și începu să citească mecanic:
Domnișoara Sofia Onescu va conduce departamentul
de cercetare și întocmire a contracteleor cu firmele
colaboratoare și cu cele noi. Pe postul ei va trece domnul
Aurel Baciu de la departamentul de recrutare a forței de
muncă. Pe postul domnului Ștefănescu va trece Victor
Barbu de la departamentul de investigații și control al
firmelor cu care avem contracte. Domnul Ștefănescu va
trece la departamentul de achiziționare, întreținere și
reparații a aparaturii din dotare. Din păcate, avem și trei
disponibilizări. Se făcu o liniște mormântală. Menționez
că persoanele disponibilizate vor rămâne în atenția
noastră și vor fi primele pe lista unor angajări viitoare...
ei vor primi referințe favorabile. Vor trebui să părăsească
firma domnișoarele: Gina Avramescu, Bianca Stan și
domnul Anton Lungu. Cernescu nu mai ridică privirea
de pe foaia din fața sa și părăsi în grabă încăperea.
110 Ioan Paler

Stupoarea puse stăpânire pe toată lumea. Bănuielile

lor se dovediseră întemeiate. Nu se așteptau, totuși, la
concedieri. Mai sperau că e doar un zvon. Îndepărtarea
Ginei din firmă stîrni cea mai mare indignare. Cu toții se
întrebau cu ce îl deranjase Gina pe Ivașcu. Ea era inima
colectivului: aducea mereu cele mai noi știri, cunoștea
toate cancanurile din București, organiza petrecerile
cerute de Ivașcu, îi îmbărbăta și ajuta pe toți, nu se eschiva
niciodată de la sarcinile trasate de șeful departamentului,
nu lipsea decât foarte rar ( și atunci avea motive
întemeiate,), procura, nu se știe cum, bilete la concertele și
spectacolele de seamă din oraș... ce mai, era omul bun la
toate! Să fi aflat lumea că se încurcase cu Gigi? gândi Sofia
care fierbea de indignare și furie. Acum câteva minute le
vorbise colegilor de solidaritate, de opoziție colectivă, de
rezistență... și iată-i, acum, încremeniți în tăcere, ca niște
păpuși de ceară, gata să se topească la prima rază fierbinte
de soare. Nici Ștefănescu, cel mai vehement dintre ei, nu
mai scotea nici o vorbă... se speriase că va fi concediat,
dar, când a văzut că rămâne în firmă, s-a resemnat ca un
laș. Bianca începuse să plângă și repeta într-una: =V-am
zis eu că o să mă dea afară=! Ceilalți au făcut zid în jurul
ei și încercau să o consoleze. Anton Lungu nu părea să
fie afectat de concediere; se duse la biroul său, își strânse
cele câteva lucruri care îi aparțineau și părăsi încăperea
în grabă. Doar Sofia rămase pe gânduri, înfiptă acolo în
mijlocul biroului, ca și când ar fi pierdut cărarea spre casă.
Deodată, simți cum furia care o stăpânea i se urcă până în
gât și îi blochează respirația. Atunci, ca un resort scăpat
din piedică, se întoarse fulgerător și o luă în pași repezi
 Masca 111

spre biroul lui Ivașcu. Toți o priviră cu nu fel de spaimă:

nu o mai văzuseră niciodată pe Sofia atât de înverșunată,
gata să dărâne totul în calea ei. Când ajunse în dreptul
ușii, puse mâna pe clanță, dar nu apucă să împingă ușa,
căci aceasta se deschise brusc și, în cadrul ei, apăru Ivașcu,
care se pregătea de plecare. Aproape se izbi de el și rămase,
pentru o clipă, încremenită locului. Nu rosti nici un cuvânt
și, împingându-l pe Ivașcu înapoi în biroul lui, pătrunse
în cabinet și trânti ușa. Luat prin surprindere, Ivașcu nu
zise nimic și se îndreptă spre fotoliul din fața biroului. Se
așeză în el și așteptă să vadă ce vrea Sofia. Nu părea furios,
dar o nedumerire adâncă i se putea citi pe față. O aprecia
pe Sofia, îi plăcea caracterul ei ferm, stăpânirea de sine
și loialitatea. Chiar o promovase și nu înțelegea de ce era
atât de furioasă. O privea atent și aștepta să vadă ce se
întâmpase cu ea. Așa, furioasă cum era, Sofia părea mai
frumoasă. Se gândi că pe unele femei furia le urâțește, dar
pe ea o făcea mai atrăgătoare, mai seducătoare. De câte ori
mai încercase să o aducă în preajma lui, femeia l-a refuzat
cu diplomație și cu demnitate. Nu-i rămânea decât să se
mulțumească cu noaptea aceea de pomină, când îi cedase
cu atâta ușurință. Acum era gata să primească orice
lovitură. Simțea că are un ascendent asupra ei și aștepta
parcă cu plăcere această confruntare. Sofia nu stătu prea
mult pe gânduri și, sprijinită cu mâinile pe birou, cu
privirea țintă în ochii lui, îl întrebă cu furie:
-De ce tocmai ea? Știi că e prietena mea cea mai
bună!... ce ți-a făcut? Cu ce te-a nemulțumit? Cum ai putut
să o dai afară? Ai profitat că nu e la servici și..., strigă Sofia
ca ieșită din minți, pierzându-și respirația.
112 Ioan Paler

Pentru prima dată Ivașcu era impresionat de

vehemența cu care îi vorbea o angajată de-a lui. Tonul acela
vehement, ținuta agresivă a Sofiei, îl făcură să-și piardă
cumpătul. Nu se mai afla în fața unei femei care îi cerea
ceva pe un ton mai ridicat, ci în fața unui războinic care
își arată armele de le început. Resentimentele ascunse pe
care le nutrea pentru Sofia prinseră contur mai pronunțat
și așteptau doar un semnal ca să izbucnească necontrolat.
Își spunea că trebuie să-și păstreze calmul și să trateze
situația cu diplomație. Dar ziua stresantă pe care o trăia,
multele probleme care se iviseră în ultimele săptămâni,
mutatul în altă locație... îl împiedicau să-și mențină
cumpătul. Cu toate acestea, după ce își drese glasul, spuse
pe un ton calm:
-În orice companie se fac din când în când unele
restructurări. Sunt vremuri complicate, concurența este
tot mai acerbă, bani sunt din ce în ce mai puțini... ce dracu
să faci? Și apoi, gândește-te și tu! a trebuit să închiriez un
spațiu nou, să investesc în aparatură de ultimă generație
în condițiile în care veniturile au scăzut, iar contracte
sunt tot mai puține. Și apoi, fie vorba-ntre noi , Gina nu
excelează profesional. E cam ușuratică și lipsește destul de
des de la servici. Acum s-a mai încurcat și cu tăntălăul de
Gigi, și-l împiedică să-și vadă de treabă. Ar mai fi adăugat
ceva, dar Sofia îl întrerupse brusc:
-Dar când rezolva toate treburile , când alerga după
contracte noi, sau când programa cu succes reuniunile
firmei... era bună? Să nu mai vorbesc de atmosfera destinsă
și empatică pe care o întreține de atâta timp în firmă... Cine
crezi că o va putea înlocui? Doar nu ești atât de naiv să-ți
 Masca 113

închipui că, fără ea, atmosfera în birou va fi aceeași. Tu

nici nu-ți dai seama ce faci: cum se vor uita oamenii la tine
când vor afla că ai dat dovadă de atâta lipsă de omenie...
și, spune-mi și mie! ce economii grozave faci neplătind
un salariu de mizerie ca al Ginei? Cu banii ăștia slvezi tu
firma?! Ultimele cuvinte sunară ca o sentință. Aproape
că nu mai era nimic de spus în apărarea Ginei. Pe chipul
lui Ivașcu se putea citi nedumerirea și un fel de teamă.
Cuvintele Sofiei parcă îl treziră la realitate, o realitate pe
care încă refuza să o recunoască. Fusese ferm în hotărârile
sale și acum simțea că nu mai poate de înapoi. Nu știa ce îl
înfuriase cel mai rău: atitudinea fermă a Sofiei, care lezase
autoritatea lui de patron, sau adevărurile crude pe care i
le aruncase cu atâta vehemență în față. Nu mai putea da
înapoi și spuse ferm, cu iritare în glas:
-Aceasta este hotărârea mea... și nu voi schimba
nimic!
Cuvintele lui Ivașcu sunară ca o sentință irevocabilă.
Hotărârea lui părea definitivă. Rămase o clipă cu capul
ridicat, privind adânc în ochii Sofiei. Nu era mulțumit
de reacția femeii, care continua să îl privească cu furie și
dispreț. Atunci se ridică brusc și dădu să plece, fără să mai
aștepte reacția Sofiei. În acel moment, cu nu glas la fel de
iritat, Sofia strigă:
-Atunci plec și eu cu ea! Nu mai conta pe mine!
și se strecură pe lângă Ivașcu, care rămăsese siderat de
întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Mai apucă să strige
în urma ei:
-Și eu care tocmai te promovasem! Cuvintele lui
răsunară în gol... nimeni nu le mai asculta.
114 Ioan Paler

Gând pătrunse în aerul încins al atrăzii, capul îi

vâjîia, respirația i se blocase, iar pașii șovăielnici o duceau
într-o direcție necunoscută. Nu auzea decât cuvintele
ferme ale lui Ivașcu: = Aceasta este hotărârea mea! =. Deși
era ora prânzului, bulevardul era destul de animat, și
Sofia se strecura cu greu prin mulțime. Nu vedea nimic în
jur și fiecare trecător încerca să se ferească de trupul acela
care înainta ezitant. Se simțea sfârșită ca după o alergare
la maraton. Ar fi vrut să se oprească din drum, să găsească
un loc liniștit, ca să-și recapete echilibrul și să poată gândi
în voie..., dar lumea o împingea înainte, urmându-și fluxul
ei implacabil spre o țintă neștiută. Și, ca prin minune,
simți o liniște interioară de parcă scăpase dintr-o situație
carastrofală. O liniște pe care nu o mai cunoscuse demult și
care devenise, cu timpul, cea mai râvnită bucurie care i se
putea împlini. De ani de zile trăia cu teama că avansurile
lui Ivașcu nu se vor înceta niciodată, că nu va scăpa de
obsesia că într-o zi acesta o va concedia fără scrupule.
Și iat-o, acum, părăsind cu bună știință firma, hotărând
ea singură ce are de făcut, lăsând în urmă trecutul acela
apăsător, fără să se gândească la ce va urma. Înșelătoare
liniște, căci, îndată ce se așeză la masa primei terase care
îi ieși în cale, simți cum o năpădesc gândurile legate de
viitorul ei. Ce va face ea acum? Ce loc de muncă va mai
găsi, când firmele de acest profil sunt pline de oameni bine
pregătiți? Cât despre referințe, nici nu mai putea fi vorba!
Înfumuratul de Ivașcu n-o să-i dea niciodată un astfel de
document. Cu toate micile neajunsuri știute numai de ea,
nu se gândise niciodată că va renunța atât de neașteptat
la acest servici: se simțea bine în firmă, era apreciată, o
 Masca 115

avea pe Gina alături tot timpul, munca nu i se mai părea

complicată ca la început, avusese ea însăși câteva inițiative
lăudate de toată lumea, programul era mulțumitor și
salariul destul de bun. Sorbi din cafea și își aprinse o
țigară. Fumul pătrunse adânc în plămâni și nervii, întinși
la maxim, se destinseră ușor. Mintea se mai limpezi și o
neașteptată indiferență se instală în sufletul ei. În fond,
nu a murit nimeni din asta..., nu s-a comis nici o crimă...,
lumea putea merge înainte ca și până acum, indiferentă la
necazurile ei. Regreta nespus că nu o avea pe Gina alături
de ea ca să comenteze situația și să vadă ce este de făut.
Uitase că tocmai datoriă ei luase hotărârea să părăsească
firma. Dacă Gina ar fi știut, s-ar fi supărat amarnic și cine
știe ce năzdrăvănie ar fi făcut. Se gândi să o anunțe, dar,
situația delicată în care se afla prietena ei, o împiedica să
ia această hotărâre. Cu un telefon și puțină diplomație, ar
fi putut să-i spună, dar nu putea intui reacția Ginei. Se
temea să nu-i agraveze și mai mult starea sufletească. Așa
că, renunță să o sune.
116 Ioan Paler
 Masca 117

Capitolul IV

Rezemată cu capul de geamul autobuzului care o

ducea spre Piteși, Gina privea absentă peisajul care se
derula în fața ei. Monotonă și inexpresivă, natura părea
că își pierduse din vraja ei obișnuită. Ochii Ginei nu
înregistrau contururile copacilor care se întindeau de-a
lungul autostrăzii, nici câmpia adormită sub soarele
torid de iulie. Alte imagini se fixaseră pe retina aproape
adormită a ochilor ei. Drumul atât de familiar, pe care îl
străbătuse de zeci de ori în vacanțe sau în concedii, îi era
atât de cunoscut, încât devenise o prezență comună, fără
putința de a mișca ceva în sufletul ei. Frânturi de amintiri,
jocuri de lumini și umbre ale vieții ei de până atunci, își
făceau loc cu nonșalanță în mintea ei. Cea mai vie aducere
aminte – care stăruia aproape zilnic în capul ei – era încă
din copilărie. Avea doar șapte ani, când, într-o zi nefastă,
află de la mama ei că Gabriel, frățiorul ei de numai trei
ani, s-a stins din viață la spital în urma unei meningite
acute. Dispariția lui Virgil stârni o atât de mare tristețe în
familie, încât, nimic din ceea ce fusese viața lor înainte,
nu mai putuse fi păstrat. În ciuda unei aparente liniști,
118 Ioan Paler

pe care o afișau părinții ei, care încercau să-i distragă

atenția de la acel crud eveniment, ea nu putuse uita chipul
inocent al fratelui ei, zilele când îl îngrijea, devenind o a
doua mamă pentru el, și nopțile când îl privea minute
în șir în pătuțul lui, aflat la doar câțiva pași de patul ei.
Întreaga atenție a părinților, toată dragostea de care erau
în stare, se îndreptase asupra ei, copleșind-o cu efuziunile
lor de iubire, agasând-o uneori fără știință. Putea spune că
a fost răsfățată cum nu mai fusese nimeni până atunci: i
se îndeplineau toate dorințele, primea cele mai scumpe și
frumoase cadouri, o luau cu ea peste tot, și totul începuse
să pară ca un vis frumos, în care protagonista principală
era ea. A căpătat, astfel, o anume siguranță de sine, o
îndrăzneală pe care nu o mai avusese, o încredere în sine
care-i îngăduia să fie îndrăzneață și chiar să-și impună
uneori, cu nonșalanță, punctul de vedere. Chiar și atunci
când l-a rugat pe tatăl ei să o ia la vânătoare, deși nu avea
decât zece ani, dorința i-a fost îndeplinită pe loc. Tatăl
ei era inginer silvic la Centrul de Protejare a Pădurilor
din județ. Avea armă în dotare și obișnuia să meargă la
vânătorile organizate periodic în pădurile din apropiere.
Atunci a auzit prima dată detunătura produsă de o armă
de foc. Speriată de zgomotul exploziei, s-a lipit de piciorul
ferm al tatălui ei și a închis ochii. De atunci, nu s-a mai
dus niciodată la vânătoare. Mai apropiată s-a simțit însă
de mama ei: nu făcea nimic fără acordul ei, o asculta
orbește, o imita în gesturi și comportamente, îi purta pe
ascuns hainele... I se părea frumoasă, deșteaptă, iubitoare,
gata oricând să o ajute la lecții, sau să discute cu ea despre
orice. Răbdarea și grija pe care i-o purta nu proveneau
 Masca 119

doar din dragostea pe care o nutrea față de ea, ci era și un

reflex al profesiei de învățătoare pe care o avea. Sprijinul
la lecții devenise o obișnuință, iar când a mai crescut, o
controla mai în fiecare zi, dându-i sfaturi și corectându-i
temele. La liceu, era deja deprinsă cu munca, și nu i-a fost
greu să promoveze, an de an, cu rezultate bune. Însă, n-a
strălucit niciodată la învățătură: s-a mulțumit cu prezența
în plutonul fruntaș, dar nu a luat niciodată premiul întâi,
Când, după absolvirea liceului, s-a hotărât să meargă
la București, la Faultatea de Stiințe Economice, nu a
întâmpinat nici o opoziție din partea părinților: ba, chiar
au încurajat-o, spunându-i-se că e o meserie de viitor,
căutată de multă lume, și foarte potrivită pentru fete.
Deși concurența era destul de mare, a luat examenul din
prima și s-a instalat la căminul facultății. Au fost cele mai
frumoase zile din viața ei: libertatea dobândită departe de
casă avea gustul mierii. Își făcuse prieteni cu care colinda
discotecile, participa la spectacole de muzică și teatru,
pleca adesea în excursii cu colegii, sau dădea câte o fugă
acasă, când dorul de părinți devenea greu de suportat. A
cunoscut atunci și prima mare iubire. Doamne! cât a mai
suferit când s-a despărțit de Ovidiu! Zile și nopți a plâns
din cauza lui. Rănile s-au închis târziu, dar și acum își
mai amintește de el. Nu poate uita cele cinci zile petrecute
cu el la Vama Veche. În vacarmul acelor zile, în libertatea
fără margini pe care a trăit-o atunci, s-a simțit eliberată
de orice constrângeri... parcă prinsese aripi și toată lumea
părea ea ei. Cât de îndepărtate i se păreau acum acele
zile minunate!... cât de repede trecuse timpul!...Ce mult
ar dori să întoarcă vremurile acelea înapoi!... Drumul pe
120 Ioan Paler

autostradă era comod, bornele de kilometraj se succedau

rapid și, cât ai clipi, te trezeai în oraș. De aceea, nici nu
și-a dat seama când a ajuns la Pitești. Coborî cu inima
strânsă... nu mai avea în suflet emoția pe care o simțea ori
de câte ori călca pe străzile orașului ei când venea acasă.
Nu știa, nu se gândise ce să le spună alor săi. S-a luat cu
amintirile și nici nu și-a dat seama când a trecut timpul.
Urcă în primul taxi din Autogară și indică șoferului
adresa. Parcă o vedea pe mama ei sărind în sus de bucurie,
îmbrățișând-o cu drag și plângând de emoție. Când ajunse
la scara blocului în care locuiau, aruncă o privire la etajul
lor și, când se convinse că nu era nimeni acolo, păși spre
treptele de la intrare și apăsă butonul interfonului. Vocea
mamei sale se auzi imediat în receptor. Gina își rosti doar
numele și, instantaneu, ușa se deschise cu zgomotul ei
inconfundabil. Liftul o duse rapid la etajul patru. Când a
deschis ușa, mama ei era deja în prag, cu brațele deschise
și cu lacrimi în ochi. O îmbrățișă strâns și intrară în
apartament. O rugă pe mama ei să pună de cafea până își
aranjează bagajele în camera ei. Odaia era la fel, așa cum
o lăsase în urmă cu câteva săptămâni, când fusese acasă.
Își așeză valiza lăngă pat și se trânti în fotoliu. Vroia să-și
tragă puțin sufletul și să alunge emoția care o copleșise în
clipa revederii. Dar emoția aceea nu se estompa, ci căpăta
treptat o altă nuanță: o tensiune tiranică îi luase locul... era
ca și când, intr-o conversație, ai trece de la o veste bună
la una terifiantă. Când reveni în camera de zi, cafelele
aburinde erau pe masă. Nerăbdătoare să o audă vorbind,
mama ei o întrebă cu emoție în glas:
 Masca 121

-Cum de te-ai hotărât să vii acasă?... trebuia să mă

anunți și pe mine, ca să mă pregătesc puțin.
-Ei! mi s-a făcut dor de voi!... trebuia să trimit un
mesager ca să vă anunț că vin? Uite, am venit și neanunțată,
spuse Gina cu o ușoară iritare în glas. O agasau, de la o
vreme, toate aceste întrebări inutile, care se potriveau,
mai curând, în vremea copilăriei și nu acum. Mama Ginei
simți enervarea din glasul fiicei sale și schimbă registrul:
-Întrebam și eu așa... mă bucur mult să te văd acasă.
E o sărbătoare când vii la noi. Ce mai e prin București?...
cum merge serviciul? Ce noutăți mai ai?
Se lăsă o clipă de liniște. Gina nu avea nici un chef
de conversație... era sătulă de toate nimicurile pe care
mama ei pretindea să i le spună de fiecare dată când venea
acasă. Nici să-i mărturisească direct că e însărcinată, nu
putea. Știa însă că era întotdeauna curioasă să afle dacă are
vreun iubit. Se hotărî să o ia pe ocolite și-i spuse zâmbind:
-Am un prieten... da, un prieten nou... îl cheamă
Gigi și e coleg cu mine. Lucrăm în același birou. Asta vrei
să auzi? Poți să te bucuri, spse Gina din vârful limbii,
zâmbind sarcastic. Dar să știi că nu e nimic serios. Suntem
doar prieteni.
-Și ce vârstă are? întrebă mama nerăbdătoare.
-Treizeci și patru, răspunse Gina fără să clipească.
Apoi tăcu, așteptând o altă întrebare.
-Și de unde e?... din ce localitate? vreau să spun.
-E din Sibiu, dar locuiește acum în București. Are
un apartament în Balta Albă.
-De ce nu l-ai adus, ca să-l cunoaștem și noi?
122 Ioan Paler

-Ți-am spus că nu e nimic serios. Nu știu încă ce

intenții are. Și apoi, e prea devreme ca
să ne facem planuri.
-Dar cum arată?... e unbărbat frumos?... e manierat,
e elegant?
-Ei, cum să arate!... e ca orice bărbat... nici urât, nici
frumos, spuse Gina bagatelizând răspunsul, indispusă că
mama ei dorea să afle detalii, care, oricum nu mai aveau
nici o importanță pentru ea. Încă ezita să-i spună adevărul,
amâna cu bună știință momentul, fără să știe când va
veni clipa să-i mărturisească ce se întâmplase. Vroia să o
manajeze, dar știa că, odată și odată, va trebui să-și calce
pe inimă și să-i spună tot. Dintr-odată își aduse aminte că
îi cumpărase mamei sale o bluză, mai curând un tricou
de vară, pe care să-l poarte în timpul zilelor călduroase.
Nu știa cum de uitase acest lucru... i se păru de neiertat.
Se ridică de pe scaun, îi spuse mamei sale că va reveni
imediat și dispăru în camere ei. Când se întoarse, găsi pe
masă, în dreptul său, lângă ceașca de cafea, o farfurioară
pe care se afla o felie de tort. Ochii îi scăpărară de bucurie,
dar imediat, ca un refex de apărare, își aduse aminte că
e însărcinată și pusese totul pe seama poftelor femeilor
gravide. Asta o indispuse și mai rău, și aruncă o privire
răutăcioasă spre mama ei. Ar fi spus ceva, dar era cu
cadoul în mână și renunță. Ridică punga strălucitoare, cu
inscripția firmei pe ea, și spuse:
-Ți-am adus ceva, o nimica toată... iartă-mă că am
uitat să ți-o dau de la început! și îi întinse punga zâmbind.
Mama ei o luă, surprinsă ca de fiecare dată cănd fiica
ei îi aducea un cadou, și o desfăcu cu grijă. Bucuria i se
 Masca 123

citea pe față când văzu bluza. Gina știa întotdeauna ce

cadouri să-i facă: îi aducea numai lucruri moderne, de
firmă, care stârneau invidia colegelor de cancelarie, de
la școală. Nu ascundea că sunt primite de la fiica ei și le
purta cu mândrie. Acum, cu mirarea întipărită pe chip,
o ridică în dreptul ochilor, ca și când ar fi vrut să vadă
dacă i se potrivește, și se minună de armonia culorilor și
de imprimeul inspirat pe care îl avea. O întoarse pe toate
fețele și o apropie de umeri, încercând să vadă dacă este
pe măsura ei. Era exact cum trebuia; răsuflă ușurată. Apoi
se ridică și o îmbrățișă cu ardoare, mulțumind-i cu drag, și
amintundu-i că nu trebuia să facă atâtea cheltuieli pentru
ea.
-Văd că ai și tu o surpriză pentru mine, și auncă o
privire necruțătoare spre felia de tort așezată în fața ei.
Știi că nu mănânc dulciuri... vrei să mă îngraș?... nu vezi
ce fund am? Astăzi o să fac o excepție, spuse pe un ton
împăciuitor și gustă din prăjitură. Ce face tata?... pe unde
e?, întrebă Gina cu o curiozitate sporită.
-Umblă prin pădurile lui. Îl văd tot mai rar la față. De
când cu furturile astea, e mereu pe teren în control, însoțit
de paznici și poliție. Mi-e și frică să nu li i se întâmple
ceva. Sper să vină și el pe la cini-șase seara. Noi o să
pregătim masa până atunci. O să-i facem o surpriză, dacă
mai e nevoie, și o privi cu subânțeles. Dar, până atunci, să
mănânci și tu ceva... ți-o fii foame după drumul lung de
la București până aici. Dădu să se ridice, dar Gina o opri
cu un gest ferm. Apoi, îi spuse cu un ton de iritare în glas:
-Am să-ți spun ceva foarte important. Se opri o
clipă; își dădu seama că ridicase prea mult tonul și nu
124 Ioan Paler

vroia să o sperie pe mama ei. Schiță un zâmbet forțat și

spuse: Sunt însărcinată!... da, asta e! sunt gravidă în luna a
treia, și plecă privirea în jos, resemnată.
Stupefacția se putea citi pe fața mamei sale. Liniștea
se așternu pentru câteva momente, clipe care părură o
veșnicie. Se priviră în tăcere, iar cuvintele parcă dispărură
cu totul de pe fața pământului. Ochii mamei sale se
umplură de lacrimi, dar cu un efort supraomenesc, reuși
să le stăvilească. Apoi spuse, mimând bucuria:
-Dar e o veste minunată!... de ce nu mi-ai spus de la
început? Era și timpul să se întâmple, doar ai trecut de 30
de ani. Hai, nu fii abătută... e un moment de bucurie, nu
de tristețe, spuse femeia încercând să ascundă emoția pe
care o trăia. Vestea o luase prin surprindere și nu prea știa
ce să facă. Cunoștea firea aprigă a Ginei și nu vroia să facă
vreo gafă, care ar fi întristat-o și mai mult. Aștepta să vadă
care este reacția ei.
-Minunată pe dracu! Sunt cu burta la gură, dar
nemăritată. Colac peste pupăză, m-am certat și cu tatăl
copilului. Ce voi face eu acum? Sigur, pot scăpa de copil
oricând, dar...
-El știe de copil?
-Nu, nu i-am spus încă... suntem certați.
-Cum certați?... ce s-a întâmplat?
-Ce să se întâmple? S-a săturat de mine, asta e! Ne-
am despărțit.
-Poate este ceva de moment... mai sunt certuri în
cuplu, dar asta nu înseamnă că totul s-a terminat. Și apoi,
dacă ar ști de copil, poate ar privi altfel lucrurile. Bărbații
 Masca 125

se tem pentru libertatea lor... se hotărăsc greu să renunțe la

ea, dar când e vorba și de un copil, devin mai responsabili.
-Mai responsabili pe dracu, sunt niște ușuratici,
niște nemernici, asta sunt!
-Gina, să nu ne grăbim. Cred că trebuie să ai o
discuție serioasă cu el și, apoi, luați o hotărâre împreună.
Doar nu e sfârșitul lumii. Fii și tu mai rezonabilă!
Se aștepta la o astfel de reacție din partea mamei sale.
Întotdeauna încerca să aplaneze lucrurile, să detensioneze
situațiile delicate. Prefera să renunțe la orgoluil ei, numai
să poată restabili ordinea și liniștea. Îi părea rău că
trebuia să o mâhnească, să o pună într-o situație delicată,
năruindu-i planurile în legătură cu ea. Cât despre tatăl ei,
nu știa care va fi reacția lui. Se simțea umilită, rușinată,
în fața omului care-și pusese atâtea speranțe în ea, care
credea cu siguranță că ea nu poate cădea într-o astfel de
capcană, că nu poate fi păcălită sau înșelată de oricine. O
știa stăpână pe ea, puternică și curajoasă, gata oricând
să treacă peste situațiile delicate. Și iat-o acum, cu burta
la gură, părăsită de bărbatul care a lăsat-o însărcinată.
Ce-o să creadă omul?... cum să se mai uite în ochii lui?
Nu, nu! nici nu vroia să se gândească la asta! Va trebui
să ascundă cât poate acest lucru... apoi, va vedea ea. Era
sigură că mama ei va accepta să păstreze tăcerea un timp.
Zarurile au fost aruncate... simțea că nu mai e nimic de
spus, se ridică, își ceru scuze pretextând că este obosită și
se retrase în camera ei.

126 Ioan Paler
 Masca 127

Capitolul V

Ușa cabinetului se deschise și Sabin Mauican

apăru în cadrul ei, într-o ținută sobră, cu zâmbetul pe
buze. Renunțase la halatul său și îmbrăcase un costum de
culoare bleumarin închis, cu pantalonii destul de strâmți
pe corp, așa cum moda zilei o impusese în ultimul timp.
Nu purta cravată și gulerul cămășii se ridicase până sub
bărbie, lăsând gâtul gol. Dacă nu băgai de seamă unde te
aflai, ai fi zis că este un profesor universitar, care tocmai
părăsise amfiteatrul unei săli de curs. Profilul lui bărbătesc
și prezența impunătoare te puteau intimida. Se opri în
prag și aruncă o privire de-alungul holului, ca și când ar fi
căutat o persoană anume. Nu zări nici un om și păși înapoi
în cabinet. Cînd trase ușa după el , auzi un glas de femeie
care îl ruga să aștepte. Reveni în cadrul ușii și observă
silueta Sofiei Onescu, care se îndrepta cu pași găbiți spre
cabinetul său. Nu mai era îmbrăcată cu fulgarinul acela
larg, al cărui culoare nu o putuse preciza, ci purta o fustă
scurtă de in, de culoare neagră, bine strânsă pe corp, și
un tricou vișiniu, simplu, subțire, peste care îmbrăcase o
bluză vaporoasă, cu mâneci scurte, dintr-o țesătură foarte
128 Ioan Paler

fină, în nuanțe greu de precizat: ceva între ocru-galben și

cărămiziu închis. O ținută de zi, ușoară, care-i permitea
să se simtă în largul ei, și pe care Sofia o îmbrăca în zilele
călduroase. O întâmpină cu zâmbetul pe buze, în timp ce
Sofia, puțin stânjenită de întârziere, își cerea scuze peste
scuze. Maican deschise ușa larg și o pofti în cabinet.
Sofia pși în încăpere și se îndreptă spre același scaun pe
care stătuse și în urmă cu o săptămână. Trase aer adânc
în piept, încercând să-și regleze respirația, și aruncă o
privire fugară în jur. Nimic nu era schimbat, totul era la
locul lui. Observă însă două picturi pe peretele din față: o
natură statică ( cu un autor necunoscut ei ) și o compoziție
cu câteva personaje alegorice, așezate în poziții ciudate.
Pe birou putu observa câteva cărți ( probabil tratate
de specialitate ), ale căror titluri nu se distingeau de pe
cotorul îngust. Maican se așeză tacticos la birou, împinse
teancul de cărți mai spre stânga, și își deschise registrul de
observații. Avea un calm desăvârșit în gesturi, ca și când ar
fi avut tot timpul din lume. Meticulozitatea lui părea mai
curând a unui terapeut în vârstă, care, enervat că trebuie
să repete, să facă, aceleași lucruri de fiecare dată când
primea un pacient, prelungește peste măsură dinamica
mișcărilor, ca și când ar vrea să-și ordoneze gândurile,
să mai câștige timp până la abordarea pacientului. Când
totul părea în ordine, Maican ridică privirea spre Sofia,
zâmbi larg, și o întrebă cum a decurs săptămâna care
tocmai a trecut. Sofia dădu din cap cu amărăciune și spue
cu jumătate de gură:
 Masca 129

-Ca un anotimp rece, cu vânturi puternice și

ploi nesfârșite, articulă ea, mai în glumă, mai în serios,
zâmbind amar.
-Și nici o rază de soare în tot acest interval. E chiar
așa de sumbru peisajul sufletului dumneavoastră? Să
sperăm că, după atâtea vânturi și ploi, va răsări și soarele
pe strada noastră, spuse Maican, cu zâmbetul pe buze,
gândindu-se că mesajele acestea metaforice puteau fi un
semn bun pentru reușita convorbirii. V-ați mai gândit la
unele momente și întâmplări deosebite, dramatice poate,
din viața dumneavoastră de până acum? reluă Maican,
privind-o cu atenție.
-Domnule doctor... mă iertați că vă numesc astfel,
știu că sunteți psihoterapeut și nu doctor, dar mi-e mai
ușor așa. Am venit la dumneavoastră ca la un medic. În
capul meu speranța că cineva mă poate face bine, nu poate
fi asociată decât cu ideea de doctor, supuse Sofia, căutând
privirea lui Maican în speranța că va descoperi acolo o cât
de mică încuviințare. Ar fi câteva amănunte, reluă ea, dar
nu știu în ce măsură ar putea fi ele relevante. De pildă, în
copilărie, am observat că mama lua niște pastile albastre;
când am întrebat-o pentru ce sunt, mi-a răspuns că o mai
liniștesc. Apoi a trebuit să se interneze în spital. A stat
câteva săptămâni. Cu timpul, boala s-a ameliorat, dar a
trebiut să se pensioneze ceva mai deverme. Apoi s-a simțit
bine.
Pentru prima dată, Maican își notă ceva în registru.
Sofia i se păru mai cooperantă. Nu-și făcea însă iluzii: știa
căt de dificilă este și cât de greu își deschide sufletul. Tot
acum observă și o ușoară degajare în felul de a se comporta:
130 Ioan Paler

începuse cu o glumă, vorbea metaforic, nu mai avea acea

reținere din urmă cu o săptămână. Simțea că e pe drumul
cel bun. Cu puțină diplomație, spera că va obține tot ce va
dori, pentru a putea identifica stratagema nimerită, care să
ducă la îndepărtare angoaselor și frustrărilor ei.
-Dar, în adolescență, în perioada liceului, nu s-a
întâmplat nimic deosebit? Nu-ți amintești de vreun act de
violență... un viol, ceva traumatic?
-Nimic din toate acestea, domnule doctor. Am fost
un colpil cuminte, retras, lipsit de curaj, cu prieteni puțini
- într-un cuvânt, un copil obișnuit, caruia îi era suficient să
se simtă protejat de familie. În liceu am avut, însă, prima
mare dezamăgire... știți cum e?... dragostea, bato vina! Și
așa cum se spune: sedusă și abandonată! De fapt, acum
îmi dau seama: cele mai mari probleme le-am avut din
cauza dragostei. Poate că acesta este destinul fetelor: prea
multe sentimente, prea multă pasiune, prea multe iluzii și
visuri... Culmea este că nu ne vindecăm niciodată de boala
asta! Uite, îmi amintesc că - deabia intrasem la facultate
- și m-am îndrăgostit de un profesor mult mai în vârstă
decât mine. Nici nu m-am gândit că omul putea fi însurat,
sau putea fi combinat cu altcineva, nici că e profesorul
meu și l-aș putea pune într-o situație stânjenitoare, nici că
era mult mai în vârstă decât mine... a fost deajuns să-mi
acorde puțină atenție - și m-a fermecat. Umblam ca năucă,
nu mai vedeam nimic în jurul meu, făceam tot ce mi se
spunea – devenisem o marionetă în mâna lui. E adevărat,
că s-a purtat impecabil: nu am văzut om mai manierat,
mai generos, mai grijuliu, mai tandru și mai atent. M-a
plimbat peste tot, mi-a satisfăcut toate gusturile... într-un
 Masca 131

cuvânt, m-a răsfățat ca pe o prințesă. Asta până într-o zi

când, pe stradă, m-a tras de mânecă nevastă-sa și mi-a
spus, cu glasul sugrumat de furie, să-i las bărbatul în
pace că de nu mă zboară din facultate. Nici dacă aș fi
văzut ursul la doi pași de mine, nu m-aș fi speriat într-atât.
Acela a fost, domnule doctor, cel mai mare șoc pe care
l-am trăit până atunci. Nu am destăinuit nimănui această
întâmplare – am îngropat-o pur și simplu în sufletul meu.
Mă urmărește și astăzi acel moment: o visez mereu, sub
diferite înfățișări, umărindu-mă, aținându-mi calea sau
apărînd de te miri unde în fața mea și amenințându-mă
cu moartea. Nu pot scăpa de această imagine, deși au
trecut mulți ani de atunci. Nu v-aș fi destăinuit această
întâmplare cu adolescenta exaltată care eram, dacă nu
m-aș gândi că poate a dereglat ceva în capul meu, în ființa
mea. Poate găsiți dumneavoastră un răspuns. Ghinionul
m-a urmărit și în anii următori. Am cunoscut, în ultimul
an de facultate, un IT-ist genial. Trecea drept cel mai
înzestrat programator într-o firmă mare din oraș; era de
neînlocuit unde lucra: patronul îl răsfăța cu tot felul de
prime substanțiale, îi pusese la dispozițe un Audi superb,
și avea libertate de mișcare nelimitată. Și-l disputau
mai multe firme și devenise foarte cunoscut în rândul
programatorilor de mâna întâi. Pe deasupra, era și un
bărbat frumos, elegant, civilizat, curtat de femei și foarte
generos. Era în stare să cheltuiască sume importante
de bani ca să-și ajute prietenii, sau făcea cadouri care
nu puteau fi catalogate decât drept o risipă gratuită, o
grandomanie, sau, cum să-i spun? – un adevărat răsfăț.
L-am cunoscut la un concert de muzică rok, sustinut de
132 Ioan Paler

o trupă renumită la Sala Palatului. Era cu un rând în fața

noastră și asculta muzica ceva mai rezervat decât noi:
eu eram însoțită de câteva colege și cântam și aplaudam
frenetic fiecare melodie. Auzind atâta entuziasm în spatele
său, a întors capul de câteva ori, și, atunci, privirile noastre
s-au întâlnit pentru o fracțiune de secundă. Cred și astăzi
că a fost dragoste la prima vedere. La ieșire, m-a așteptat.
Eu nu l-am mai băgat în seamă; cred că m-a urmărit până
acolo. Atunci, pur și simplu, m-a abordat și m-a întrebat
dacă mi-a plăcut concertul. Eram atât de exaltată, că i-am
răspuns imediat, uitând complet de colegele mele care
se uitau cu stupoare la noi, dându-și coate. M-a însoțit
câțiva pași: am râs, am glumit, am făcut câteva aluzii la
calitatea cântăreților și, în final, am fixat o întâlnire. Nici
nu-l văzusem bine, nu știam cine e, eram fermecată doar
de admirația pe care credeam că i-o stârnisem eu. Încă nu
știam dacă voi accepta întâlnirea cu el: mi se părea totul
atât de neverosimil, parcă eram protagoniștii unui film
prost, o telenovelă ridicolă. Am uitat repede incidentul,
să-i spun așa, și mi-am văzut de treburi. Dar asta, doar
pentru o zi!... căci, încă de a doua zi, m-am tot gândit la
la el. Ceva mă atrsese la acest bărbat: poate aspectul său
agreabil, poate tonul pe care îmi vorbise, poate misterul
care învăluia întreaga întâmplare... nu știu ce m-a făcut
să mă duc la întâlnirea accea. Atunci am aflat cine e, cu
ce se ocupă și care sunt pasiunile sale. Iubea, ca și mine,
muzica, arta, citea destul de mult, îi plăcea să se plimbe
și să călătorească... dar, mai presus de toate - asta am
constatat-o mai târziu - era foarte generos: nu se uita la
bani, arunca cu ei în dreapta și stânga, îmi făcea cadouri
 Masca 133

costisitoare, mă invita în cele mai elegante restaurante.

Cu el am făcut și câteve călătorii scurte în străinătate. Era
perioada când eu îmi pregăteam examenul de licență
și nu prea mai aveam timp de el. Găseam tot felul de
pretexte ca să mă eschivez de la propunerile pe care mi
le făcea, scurtam cât puteam de mult întâlnirile la care
mă duceam din când în cănd... cu alte cuvinte – o mai
rărisem cu plimbările. În vremea aceea cunoscusem o fată
adorabilă. Mă împrietenisem cu ea la facultate. Nu era
studentă, dar avea o misiune precisă: să recruteze tineri
absolvenți, de preferat din ultimul an de studii, pentru
firma la care lucra. Nu știu de ce i-a cășunat tocmai pe
mine. M-a abordat pe holul facultății și m-a întrebat dacă
n-aș vrea să mă angajez în firma unde lucra și ea. Se mai
făcuseră astfel de recrutări în facultatea noastră, dar nu
m-a interesa niciodată să-mi găsesc deja un loc de muncă,
înainte de dobândirea licenței: visam la o vacanță lungă, de
câteva luni de zile, în care să mă disrez și să mă eliberez de
toată presiunea examenelor, a colocviilor, a cursurilor care
nu se mai terminau... Mă visam acasă, stând la taifas cu
mama, sau hoinărind pe străzi fără rost... nu vroiam decât
să mă văd cu prietenii, să-mi fac de cap așa cum vreau
eu. Avantajele pe care mi le înșira Gina - căci așa o chema
pe fata care mă abordase și care a devenit apoi cea mai
bună prietenă a mea - , salariul nespus de mare, pe care îl
oferea firma, cursurile gratuite de pregătire profesională,
și multe alte avantaje, m-au făcut să mă gândesc serios la
oferta pe care mi-o propusese. Am cerut două săptămâni
de răgaz, și, în final, am acceptat. Gina m-a dus la firmă,
m-a prezentat patronului, mi-a făcut cunoștință cu colegii
134 Ioan Paler

de birou - a devenit protectorul meu permanent. Nu

făceam nimic fără să o întreb pe ea... începusem și să ieșim
la spectacole, la câte un bar apropiat, să schimbăm cărți...
ne petreceam mult timp împreună. I l-am prezentat și pe
Bogdan, dar nu s-a arătat prea încântată de el. Îl cunoștea
probabil și m-a averizat că e cam ușuratic. N-am luat în
seamă ce mi-a spus, dar aveam să mă conving de asta doar
câteva luni mai târziu, când, într-o zi, când tocmai ieșisem
cu ea la o bere pe terasa unui restaurant din apropierea
firmei, îl văd pe Bogdan, la o masă vecină, în compania
unei fete tinere. Nu mi-a venit să cred... eram neagră de
furie și nu știam ce să fac. Gina a observat iritarea mea și a
încercat să mă liniștească, spunându-mi că poate e o colegă
cu care a ieșit la o înghețată. Aș fi acceptat orice explicație,
dar, când s-au ridicat de la masă, s-au sărutat de parcă ar
fi fost împreună de când lumea. Atnci mi s-a urcat sângele
la cap și credeam că o să leșin. Pusesem atâta pasiune și
suflet în dragostea aceea, încât îmi venea să mor. Nu mi-
era doar rușine, dar mă simțeam trădată și umilită cum
nu mai fusesem niciodată. Atunci am simțit că s-a rupt
ceva în mine. Atât de puternică a fost lovitura, încât nici
astăzi nu am uitat umilința de atunci, spuse Sofia, furată
de destăinuirea ei, de parcă i se întâmplase ieri.
Maican o urmărise cu răbdare, înregistrând fiecare
gest, tresărire, încercând să intuiască dimensiunea
dramatică din sufletul ei, frământările și frustrările
provocate de eșecurile ei în dragoste. Sofia Onescu
părea o fire pasională, gata să ofere totul într-o relație -
o fire sensibilă, profundă, dar oarecum naivă, credulă,
lipsită de experiență. Așadar, un șir de frustrări care, în
 Masca 135

mod firesc, aveau să declanșeze stări psihice tensionate.

Acum mintea ei, trupul însuși, trimeteau avertismante
care trebuiau interpretate corect. Pacientul trebuia să
știe că îmbunătățirea stării lui se sănătate se putea face
numai dacă aceste mesaje erau percepute ca o încercare
a minții, a ființei ei, de a se reface, de a găsi calea spre
vindecare. Dacă refuzi să interpretezi aceste avertismente,
nu vei putea ieși niciodată din starea aceasta. Pastilele
antidepresive pot îmbunătății strea de anxietate, de
depresie, dar nu o vor putea vindeca niciodată. De altfel, nu
credea în astfel de remedii. Aici trebuia intervenit - acum
misiunea psihologului devenea inevitabilă. Sabin Maican
știa că principala cauză era, în cazul Sofiei, cea de natură
psihologică. Cu siguranță, nu era vorba de un dezechilibru
chimic la nivelul creierului, de lipsa de serotonină. Ca în
atâtea alte cazuri - când pacientul crede cu îndârjire că
defectul se află în creierul lui și mintea acestuia e setată
doar pe această convingere –, trebuia intervenit pentru
destructurarea acestei convingeri. Trebuia ca pacientul să
înțeleagă că suferința lui se găsește în psihicul său, și nu
în creier.
-Dacă ne-am rezuma doar la ce mi-ai relatat până
acum, spuse Maican, pot să te asigur că vina principală
nu se află în creierul tău, datorită lipsei de serotonină -
nu e nimic dereglat acolo. Ea este de natură psihologică.
Dar, trebuie să vedem dacă nu mai sunt și alte cauze care
au dus la starea ta de agitație, de tensiune nervoasă... -
hai, să-i spunem așa deocamdată - ,să lăsăm termenii de
depresie și anxietate pe mai târziu. Trebuie să-ți spun
că trupul, mintea ta, ți-a transmis o înștiințare. Ca orice
136 Ioan Paler

durere, la care corpul reacționează într-un anumit fel, și

psihicul, atunci când este agresat, te vestește imediat. Dacă
ignorăm posibilitatea ca vindecarea să se facă cu ajutorul
antidepresivelor – soluție cu care eu sunt de acord - , nu
ne rămâne decât să căutăm dezechilibrul în psihicul rău.
Acolo, cred eu, se găsește punctul nevralgic. Desigur, mai
sunt și alte cauze care pot fi luate în considerare. Ele, însă,
se vor contura numai după ce vom investiga și alte paliere
posibile. Poate sunt reacții ascunse care vin din factorii
sociali... nu se știe niciodată. De aceea, dacă vom continua
convorbirile, vom afla cât dintre posibilii factori de risc au
destabilizat starea firească a psihicului tău.
-Domnule doctor, vă spun sincer că nu mi-am
imaginat că lucrurile acestea sunt atât de complicate.
Se vede treaba că o vindecare rapidă, așa cum credeam,
nu va fi posibilă curând. Încep să cred că nu mă voi face
bine niciodată. Spun asta pentru că - la vechile suferințe
- zi de zi, se adaugă altele noi, încât am senzația că
mă aflu într-n carusel al ghinioanelor, care nu se mai
oprește niciodată. Mi-e și frică să mai ies pe stradă, ca
nu cumva să mi se întâmple ceva rău; dacă vorbesc cu
cineva, trebuie să-mi cântăresc bine fiecare cuvânt ca să
nu jignesc, sau să deranjez omul. Am devenit paranoică;
mi-e frică și de umbra mea. M-am izolat de lume și stau
numai în casă. De exemplu, zilele trecute, am mai luat un
pumn de la viață. Credean că măcar situația de la servici
se mai liniștise puțin: am și în acest domeniu multe de
povestit. În fine, acum trei zile, când ajung la firmă, văd
mare zarvă în birou: lumea era agitată, mici grupuri de
angajați discutau cu aprindere despre – am aflat mai târzi
 Masca 137

– eventuale restructurări. M-a indignat această veste, cu

atât mai mult cu cât patronul și șeful de departament se
declaraseră mulțumiți de felul cum merg treburile. Atunci
le-am propus colegilor că, în cazul în care se vor face
disponibilizări, să ne dăm cu toții demisia. În naivitatea
noastră, credeam că vom pune presiune pe conducere și
vor renunța la intenția lor. Lumea a fost de acord. Dar,
când s-au anunțat disponibilizările - trei la număr - toată
lumea a tăcut și s-a resemnat. Unul dintre cei concediați
- o tânără care venise de curând în firmă - s-a pus pe
plâns și a plecat. Un al doilea - era un tip căruia nu i-a
păsat: ba parcă, s-a bucurat că pleacă. În fine, cea de a treia
persoană - care se învoise câteva zile - era chiar prietena
mea. Vă dați seama!... mi s-a urcat sângele la cap. Cu nervii
întinși la maxim, am năvălit în biroul patronului și i-am
spus că dacă pleacă Gina, plec și eu. S-a arătat mirat de
ieșirea mea, dar n-a spus nimic. Atunci m-am enervat și
am părăsit biroul. Iată-mă și șomeră, mi-am zis! Vă spun
sincer, însă, parcă m-am eliberat de ceva, de o tensiune,
de o teamă, care mă stăpânea de mult timp. Nu-mi fac
atâtea griji pentru mine, dar mă gândesc la Gina... ce o să
facă ea?... mai e și gravidă pe deasupra. Simt că înebunesc,
domnule doctor! suse Gina cu sufletul la gură.
-Ia-ți comunicat că a fost concediată?
-Încă nu, domnule doctor... nu știu ce să fac... mi-e
teamă că vestea aceasta, având în vedere starea în care se
află, o va da peste cap. A avut o învoire de trei zile; astăzi
trebuie să se întoarcă. Aș putea să-i comunic eu... sau să
o las să afle de la patron. Oricum, mi-e teamă de o ieșire
138 Ioan Paler

nervoasă din partea ei, după cum o știu eu pe Gina. Nu

știu care ar fi varianta cea mai bună.
- Cel mai nimerit ar fi să afle de la șeful de birou,
sau chiar de la patron. Lucrurile acestea au un caracter
oficial și se rezolvă în cadrul instituției. A-ți putea să o
avertzați că se pune la cale restrâmngerea de activitate, dar
ar însema să mințiți, - din moment ce cunoașteți întregul
adevăr - , ceea ce nu duce la nimic bun. E mai bine să afle
pe cale oficială, asta va reduce la maxim complicațiile.
Dumneavoastră nu aveți nici un amestec, nici o vină, în
treaba aceasta. Lucrurile trebuie să decurgă firesc, chiar
dacă vestea va produce un șoc greu de suportat. Ar mai
fi o soluție: să-i vorbiți patronului de starea în care se află
prietena dumneavoastră. În felul acesta, omul ar putea să-
și reconsidere atitudinea.
-E imposibil!... doar știți cum am plecat din biroul
lui! Nu cred – după cum îl știu eu pe Ivașcu – că va
renunța la hotărârea lui. Ăsta ar fi în stare să o dea afară
și pe maică-sa.
-Atunci, lăsați totul în seama patronului. Cred că o
puteți evita pe Gina în seara aceasta, iar mâine lucrurile se
vor rezolva oricum.
Sabin Maican aruncă o privire spre ceasul de la
mână. Timpul consultației expirase: trecuse mai repede
decât se aștepta. Nu bănuise că Sofia își va deschide
sufletul atât de repede. Se afla pe calea cea bună. Ar fi
putut prelungi consultația, dar se declară mulțumit de
rezultatele acestei întrevederi. Știa că de acum încolo
lucrurile vor decurge firesc: inhibițiile dispărură aproape
în totalitate și se aștepta ca, în final rezultatele, să fie bune.
 Masca 139

Mai trebuiau câteva date pentru a-i putea face un profil

psihologic complet. Ele se vor contura, cu siguranță, în
următoarele ședințe. Sofia simți și ea că nu mai e nimic de
spus în ziua aceea. Era sfârșită, ca după o cursă lungă la
maraton. Se înțeleseră din priviri, și se despărțiră în tăcere.
Maican reveni la fotoliul său, se așeză cu grijă, deschise
registrul de consultații și notă telegrafic ultimele impresii.
Aruncă apoi o privire în calendarul zilei: nu mai avea nici
o consultație. Se îmbrăcă și părăsi clinica. Soarele generos
de afară îi făcea bine. Traversă strada și se îndreptă spre
stația de metrou. Spera să-l găsească acasă pe Vlad. I-ar fi
plăcut să iasă cu el în oraș, la un restaurant liniștit, să mai
poată sta de vorbă, de una de alta. Nu scăpaseră nici ei de
rutina zilnică: plictiseala și oboseala se instalaseră încet,
încet, și renunțaseră aproape cu totul la ieșirile în oraș
Acum ar fi un prilej să mai iasă din casă. Revigorat parcă
de ideea sa, grăbi pasul spre gura de mertou. Chiar atunci
sună telefonul. Privi celularul și văzu numele lui Virgil
Enoiu. Nu-i venea să creadă. Un sentiment ciudat îi inundă
sufletul. Nu-l mai văzuse de câțiva ani și amintirile în
năpădiră pe neașteptate. În ultimul timp, îi zărise numele
pe câteve afișe, dar evită spectacolele în care juca și el. Îl
credea plecat din București, angajat undeva în provincie
cu normă întreagă. Își aminti cu strângere de inimă de
ultimele luni petrecute împreună, de tensiunea acelor
zile dinaintea despărțirii, și de regretul care l-a ținut în
chingile lui atâtea săptămâni la rând. Nu-i purta pică: era
cu adevărat un boem, un tip care trăia cu intensitate clipa,
fără să se gândească vreodată la viitor; găsea întotdeauna
un expedient, o soluție, care să-i asigure încă o zi de viață
140 Ioan Paler

liniștită. Virgil îi aducea aminte și de clipele fericite pe

care le-au trăit împreună, de libertatea pe care au avut-o,
de lipsa grijii de mâine, de surprizele pe care i le făcea
- era, cu adevărat, un bun prieten. Sabin duse telefonul
la ureche și auzi glasul lui Virgil. Îl recunoscu imediat:
același timbru inconfundabil, vocea baritonală, puțin
răgușită. După un scurt schimb de amabilități, de saluturi
complezente, Virgil îi rugă insistent să se întâlnească
într-un loc anume, știut de ei, pentru că avea să-i spună
ceva foarte important. Sabin acceptă bucuros și îi promise
că peste o oră va fi la locul stabilit. Acum, că planurile îi
fuseseră date peste cap, s-ar fi bucurat să nu-l găsească
acasă pe Vlad; ar fi fost nevoie de prea multe explicații
pentru a-l face pe acesta să înțeleagă că nu este vorba de
ceva important. Cu siguranță, îi va spune unde a fost și cu
cine s-a întâlnit: îi era la îndemână să-i explice mai târziu
despre întâlnirea sa cu fostul său iubit. Întradevăr - spre
bucuria lui - , Vlad nu venise încă. Își schimă hainele, și
se grăbi să dispară. Terasa pe care o aleseseră ca loc de
întâlnire nu era departe de Capșa: aflată pe bulevard,
înainte de Ateneu, flancată de câteva vile vechi, locația
putea trece drept o grădină de vară modestă, cu cele câteva
mese așezate printre cei trei - patru arbori ornamentali
bătrâni, și cele câteva sălcii plângătoare. Acolo veneau
vara să se răcorească cu câte o bere, sau să servească o
pastramă de pește, gătită la foc mic. Locul nu se schimbase
aproape deloc: atmosfera era aceeași - oamenii, așezați la
mese, serveau băuturi răcoritoare sau bere la halbă. Virgil
nu sosise încă și avu timp destul să aleagă o masă mai
liniștită. Ca și atunci, actorul întârzia. Scrută atent strada
 Masca 141

și mulțimea care trecea prin dreptul terasei, în speranța

că îl va zări pe Virgil. În văzu de departe, cu mersul lui
grăbit, puțin aplecat înainte, făcându-și loc cu greu printre
trecători. Părea agitat, după felul cum își plimba mâinile
de-a lungul trupului și după cum își rotea capul dintr-o
parte în alta, căutându-l cu privirea Nu-i trebui mult ca să-l
zătească pe Sabin, care flutura mâna în semn de salut. Se
îmbrâțișară ca pe vremuri și se așezară la masă. Chiar dacă
se fereau să o arate, se cercetau cu coada ochiului, curioși
să vadă ce mai rămăsese din imaginea lor din vremurile
bune. Cu siguranță, se schimbaseră amândoi: Virgil nu
mai era tânărul dezinvolt și frumos, după care întorcea
capul toată lumea. Se mai îngrășase puțin, dar își păstrase
ținuta aceea sveltă, tinerească, pentru care îl invidiau
mulți. Chelise puțin la tâmple, bărbia i se retrăsese puțin
în spate, iar ochii își pierduseră acea strălucire care îl
făcea deosebit de atrăgător. Doar zâmbetul acela sarcastic,
dojenitor, pe care și-l păstrase nealterat, îi dădea aspectul
unui bărbat matur, stăpân pe sine, care impune respect.
Nu avea însă aerul blazat al actorului care a cunoscut viața
din plin și, acum, la mijlocul carierei, totul i se pare deja-vu
și nimic nu-l mai impresionează. Zâmbea cu nonșalanță,
iar privirea, încă vie, îi dădea un aer tineresc. Inflexiunile
vocii sale inconfundabile te lăsa să înțelegi că timpul nu-
și pusese amprenta atât de vizibil. Era îmbrăcat tineresc:
o pereche de blugi strînși pe corp, un tricou negru, peste
care avea un sacou din pânză de in. Sabin nu se schimbase
prea mult. Virgil îl găsea neschimbat: la fel de frumos,
cu părul lui castaniu închis, încărunțit puțin la tâmple,
cu ochii lui albaștri seducători, cu bărbia proeminentă,
142 Ioan Paler

cu spatele drept și cu privirea aceea inocentă care părea

mereu mirată de ceea ce vede în jur.Virgil îl învălui cu
privirea lui zâmbitoare și spuse cu voioșie:
-Ai fi crezut că ne vom mai revedea vreodată?... Uite
cum le aranjază viața pe toate: când te aștepți mai puțin,
te pocnește cu o surpriză. E de preferat ca surpriza să fie
de bun augur. Sper că de data aceasta va fi plăcută. Tu ce
mai faci, Sabine? Cum te mai descurci? Văd că arăți bine...
ești neschimbat. Dă-mi și mie rețeta ta. Nu te uita la mine,
sunt cam obosit! Sunt tot pe drumuri... o să-ți povestesc,
spuse Virgil cam repezit.
-Într-adevăr! E o surpriză, nu glumă. Am rămas
siderat când te-am auzit la telefon. Cum de ai păstrat
numărul meu?
-A fost și va fi întotdeauna în fruntea agendei mele
de telefon. De câte ori o deschid, ești prezent acolo, parcă
te aud vorbind.
-Spne-mi, te rog, pe unde îți faci veacul? Ești tot în
București, întrebă Sabin cu nerăbdare în glas.
-Momentan nu stau în București. Am prins un
contract pe cinci ani de zile în Constanța, la un teatru
experimental. Mi-am făcut o groază de prieteni. Oamenii
de acolo sunt mai civilizați, mai afabili, mai omenoși,
mai solidari. Din când în când sunt chemat și aici pentru
diverse roluri, de aceea vin destul de des acasă... e aproape
o navetă... noroc cu Autostrada Soarelui - în două ore ești
la București. Dar tu, cum o duci? Cu ce te lauzi? întrebă
Virgil, oarecum ușurat de spovedania lui, gândindu-se că
ar fi fost multe de spus, dar acum nu era momentul.
 Masca 143

-În viața mea nu e nimic spectaculos: lucrez la

aceeași clinică, am un program lejer, câștigurile sunt
destul de bune - aș putea spune că sunt mulțumit.
-Tu cum te-ai descurcat în anii ăștia? Pe unde ai mai
lucrat? Știu că ți se promisese un post la Teatrul Mic. Cum
s-a finalizat oportunitatea aceea?
-Știi cum e în viața asta! Eram cu un picior în teatru,
când a apărut o puștoaică, o tânără absolventă, fiică de
regizor, care a fost instalată, nici una, nici două, fără
concurs, pe acel post. Mi s-a propus să mai aștept puțin
până la pensionarea lui Vernescu, actorul cu ștate vechi
în teatru, fost director cu câțiva ani în urmă. Îți dai seama
ce lovitură am primit! M-am supărat pe ei și nu am mai
călcat în acel teatru ani de zile. A urmat o perioadă dificilă:
nu am mai găsit nici măcar un rol de figurație, darmite
un angajament sigur. Am făcut câteva videoclipuri, am
mai prins câte un rol în provincie, am găsit și un post
de prezentator, de expert, al unor firme de aparatură
electronică, care au participat la un târg internațional, în
cadrul unei expoziții universale, la Paris. Imaginează-ți
cum arătam eu ca expert în aparatură electronică, eu care
abia știu să folosesc telefonul mobil. A trebuit să învăț pe
dinafară toate pliantele lor, să prezint exponatele, să caut
clienți pentru contracte... Nu mi-a fost ușor, dar am stat
două săptămâni în Paris, la un hotel de lux. Am vizitat și o
comunitate de gay, unde am avut contacte cu mulți tineri.
Ăștia de la Paris au ală viziune despre tagma noastră.
Au o libertate deplină de mișcare, nu sunt discriminați,
se învârt în cercuri selecte de oameni de afaceri și nu
numai, au legături cu alte organizații din întreaga lume,
144 Ioan Paler

călătoresc foarte mult, au drepturi la fel ca toți ceilalți...

Ce mai, altă viață! La noi, va trebui să curgă multă apă pe
Dumăre până se va schimba ceva. Nu mai știu nimic de
organizația noastră. Ai mai fost pe la ei?
-Da, trec din când în când pe la sediu. Acum avem
o locație nouă, în Griviței - o garsonieră pusă la dispoziția
grupării de unul Avramescu, un tip cu bani, care are mai
multe apartamente închiriate în București. A făcut avere
din afaceri imobiliare. Pe mine m-au rugat să mă ocup de
tipii cu depresie și anxietate. Îi ajut cum pot… sunt tot mai
mulți cu nervii zdruncinați. Vin la cabinet o zi, două, și
apoi dispar.
-Dacă aș fi știut, aș fi venit și eu pe la cabinetul tău.
Am avut o perioadă al dracului de nasoală. Era să mă
curăț. Nu-mi place să vorbesc despre vremurile acelea,
dar acum știu ce înseamnă să nu mai poți ține în frâu
mansarda.
Câte nu ar fi fost de spus! Erau multe lucruri
tăinuite, lucruri împinse de mult în subconștient, pe care
nu vroiau să le scoată la suprafață. Frustrări, resentimente,
neajunsuri, trăiseră amândoi, dar acum, aflați față în față
după atâția ani, nu ar fi vrut să evoce acele moment, să
scoată la iveală stări de mult apuse, care ar fi putut umbri
această întâlnire.
Virgil fu cel care a întrerupt momentul de
introspecție:
-Dar, tu știi pentru ce te-am chemat?
-Nu, sigur că nu. Ard de nerăbdare să aflu ce ne-a
adus aici pe amândoi după atâția ani.
 Masca 145

-Ei bine, ține-te să nu cazi! mi s-a propus să joc într-

un lung metraj, un film inspirit din lumea gaylor, regizat
de Lică Stoenescu, autorul unui film controversat… cu
disputele acelea entice - Interzis, parcă se numea. Tipul
a filmat și în străinătate, având în distribuție nume mari
din lumea filmului mondial. Are succesul garantat.
Mulți actori ar vrea să joace în filmele lui. Cred că este o
oportunitate unică.
-Dar ce legătură are asta cu mine? Puteai să mă
inviți la premieră, spuse Sabin ușor intrigat.
-Ei, tocmai acum intri tu în scenă, era să zic în film.
Sabine, uite despre ce e vorba. Regizorul are nevoie de un
actor – partenerul meu în film – care să fie potrivit într-
un rolul secund. A vorbit cu mai mulți artiști, care s-ar
fi potrivit, dar toți au refuzat pe motiv că li s-ar strica
reputația, că nu le este la îndemână să filmeze scene erotice
cu personae de același sex - bla, bla, bla -, tot felul de scuze
de acest gen. Atunci m-a rugat pe mine – care cunosc
mulți actori – să caut un partener pentru rolul respectiv.
Ei bie, eu m-am gândit la tine. Am mai jucat împreună…
te-ai descurcat bine, nu ți-e străin platoul de filmare, arăți
bine – ce mai lipsește? se agită Virgil, căutând privirea lui
Sabin, care rămase siderat de propunerea vechiului său
amic.
-Bine, dar… eu sunt la ani lumină de meseria
de actor. N-am nici în clin nici în mânecă cu platourile
de filmare. Rolul episodic pe care l-am jucat a fost pură
întâmplare. Nu cred că aș putea sta în fața camerei de
filmat. Nu! e o nebunie, nu pot accepta așa ceva, spuse
Sabin, încercând să fie cât mai convingător.
146 Ioan Paler

-Stai așa! nu lua lucrurile în tragic. N-a murit

nimeni din asta. Vrei să-ți dau câteva nume de artiști
celebri, care s-au trezit peste noapte actori de prim rang.
Cel mai notoriu exemplu este cel al lui Alain Delon, care,
la 14 ani, s-a lăsat de școală, a lucrat ca ajutor de măcelar
în magazinul tatălui său și apoi a intrat în armată… Peste
ocean sunt și mai multe exemple. Cât despre studii, ce să
mai vorbim. Cred că vei putea face față. Stoenescu e un
regizor excelent. Ne ve îndruma fiecare pas. El vrea – așa
cum mi-a spus – să atragă atenția asupra discriminărilor,
a privațiunilor, la care suntem supuși încă în țara asta.
Doar nu pentru asta luptăm și noi! Eu cred că e un bun
prilej să demonstrăm că nu stăm cu mâinile în sân și că
ne interesează cum suntem tratați. Nordicii au luptat
mult până au obținut drepturi pe care nici nu le visau.
Gândește-te că, în unele țări, s-a legalizat căsătoria între
membri de același sex. Noi ce așteptăm? Îți mai spun că
unele filmări se vor face la Amsterdam și la Paris, iar în
distribuție s-ar ptea regăsi și Marcel Iureș. Regizorul se
luptă de câtva timp să obțină acordul lui. Numai că omul
are programul foarte încărcat. Finanțarea – căci acesta era
partea cea mai delicată – va fi asigurată de câțiva sponsori
foarte importanți și de manegerii casele de distribuție,
care vor cumpăra dreptul de difuzare a filmului. Se știe
că producțiile lui au un succes asigurat: unele au fost
difuzate și pe HBO. I-am vorbit lui Stoenescu despre tine,
i-am indicat filmul în care am jucat amândoi, dar mi-a
spus că merge pe mâna mea. Sabine, nu cred că putem
rata ocazia asta. S-ar putea să dea lovitura cu acest film. Și,
apoi, onorariul, se pare, că va fi foarte bun. Ce, ne-ar strica
 Masca 147

niște bani? Pentru mine este vital acest angajament: poate

voi câștiga puțină notorietate, poate voi obține contracte
noi și voi scăpa de anonimatul și lipsurile în care mă zbat.
Sabin privea uluit la prietenul său. Nu-l mai văzuse
niciodată atât de entuziast. Proiectul i se părea utopic,
greu de pus în practică, dar nu vroia să-l dezamăgească
și încerca să amâne cât mai mult un răspuns ferm. Se
simțea oarecum obligat față de Virgil: trecutul lor avusese
destule momente memorabile și nu putea uita lunile acelea
pline de viață, pe care le trăise alături de el. A acumulat
multă experiență alături de el. Nu putea acum să-l refuze
categoric. De aceea, spuse cu jumătate de galas:
-Mi se pare interesant proiectul acesta. Pe tine te-ar
avantaja foarte mult și mă bucur pentru asta. Dar eu sunt
legat cu mii de fire de munca mea, de programul încărcat
pe care trebuie să-l duc la bun sfârșit în fiecare zi. Ce fac cu
pacienții mei? Ce să le spun?. Apoi, am un prieten... Cum
să-i explic că voi pleca la Paris să joc într-un film, alături
de fostul meu iubit?
-Asta nu ar fi o problemă... Poate îl implicăm și pe el
în proiect. Cred că s-ar găsi și pentru el un rol secundar,
sau ar putea face figurație în câteve scene. E deajuns să
vorbesc cu regizorul și totul se va aranja. Nu uita că este
unul de-ai noștri și s-ar putea integra foarte bine în echipă.
-Dar, el are un servici la stat, nu poate lipsi oricând...
Și, apoi, nu știu dacă ar fi de acord. E prea complicat... nu
aș vrea să-l implic.
- Majoritatea filmărilor se vor face aici, în București.
Pentru scenele episodice, nu este nevoie de prea mult timp.
Chiar și pentru noi - nu cred că va fi imposibil să dedicăm
148 Ioan Paler

ceva timp filmărilor. Cât privește șederea în străinătate, ne

putem lua un concediu pe perioada respectivă. Și apoi, mai
sunt și concediile fără plată. Nu cred că turnarea filmului
va dura foarte mult. În toamnă vor putea începe filmările.
Scenariul este aproape terminat. Regizorul speră să poată
produce filmul în cel mult șase, șapte luni.
-Apropo, despre ce este vorba în film? întrebă Sabin
cu interes.
-Nu știu prea multe despre conținut. Stoenescu
mi-a povestit în linii mari subiectul. Din câte am
înțeles, e vorba de un cuplu gay, care trăiește aventuros,
necomformist, fără opreliști. Viața libertină pe care o duc,
are rezultate catastrofale: unul dintre ei se îmbolnăvește
de sida. In spital este tratat de o doctoriță, care are o
influență extraordinară asupra lui. Se simte atras de
competența ei, este fascinat de pasiunile ei pentru ară,
cultură, știință... descoperă în ea elixirul vieții. Se pune
pe picioare, dar nu o poate uita. O vizitează des, ies în
câteva rânduri în oraș, și fac un concediu împreună.
Cum era și normal, partenerul lui de viață află și cere
explicații. Certurile se întețesc și legătura lor se tremină
cu un scandal de proporții. Nu știu ce se va întâmpla până
la sfârșit. Scenaristul lucrează încă la final. Mai știu că
filmul va fi presărat cu scene care cuprind demonstrații,
mișcări de stradă ale gaylor, discuții în parlament pe tema
drepturilor homosexualilor, implicarea unor politicieni
în disputele iscate de controversata definire a familiei...
ce mai - lucruri dure și complicate. Cred că va ieși ceva
din acest film. Nu putem da cu piciorul acestei ocazii. Ne
dorim și noi o schimbare de mantalitate în această țară.
 Masca 149

Acum avem ocazia să ne exprimăm. Măcar să atragem

atenția asupra discriminărilor care se mai fac încă la noi.
Sabin simțea că pierde teren și că îi va fi foarte greu
să-l refuze pe Virgil. Argumentele acestuia – accentuate
de talentul lui actoricesc – căpătaseră greutate - nu prea
mai puteau fi demontate. Inerția pe care o simțise la
început devenise din ce în ce mai fragilă. Sentimentul că
îl va putea ajuta pe Virgil îi dădea o bucurie, o satisfacție,
comparabilă cu cea pe care o simțea când rezolva cu bine
un caz complicat la clinică. Scuzele pe care le avansase i
se păreau deja puerile, frizând mai curând comoditatea,
teama și naivitatea. Nu vroia să pară neinteresat de
proiect, cu atât mai mult cu cât era de acord cu mesajul
filmului și cu intențiile regizorului. Nu știa încă ce rol va
juca el în acest film. Ca să prelungească discuția, îl întrebă
pe Virgil ce rol i-a fost încredințat. Bucuros că îl întreba
acest lucru – întru-cât simțea că opoziția lui Sabin scăzuse
vizibil -, Virgil spuse cu un zâmbet larg:
-Ești partenerul meu - personajul pozitiv din
film. Deși este secundar, rolul tău este aproape la fel de
important ca al protagonistulu. Pe ceilalți actori, care vor
juca în film, nu-i cunosc. Știu doar atât că vor fi nume
cunoscute, iar rolul feminin ar putea fi interpretat de una
din cele mai bine cotate actrițe din capitală. Stoenescu
duce tratative în acest sens. Ni s-ar putea alătura și câțiva
studenți de la Institutul de Teatru. Scenariul va fi în
mâinile noastre luna viitoare. Atunci vom afla și finalul
poveștii... și încă ceva: te voi ține la curent cu strategia lui
Stoenescu. E un tip imprevizibil, dar profesionist până în
150 Ioan Paler

măduva oaselor, spuse Virgil ca și când tranzacția ar fi

fost încheiată.
Tăcerea lui Sabin a fost interpretată de Virgil drept
o acceptare, o confirmare a faptului că proiectul acesta
nu-i displăcea în totalitate, și că s-ar bucura să participe
le înfăptuirea lui. Tensiunea apărută în timpul discuției
se mai risipise și zâmbetul le apăruse pe buze. Ai fi zis că
sunt doi prieteni care au ieșit la o bere și discută amical
despre tot felul de fapte cotidiene. Doar chipul lui Sabin
mai păstra o nuanță de nesiguranță, de temere. Virgil, în
schimb, radia de bucurie, se foia pe scaun, vorbea mult,
încercând parcă să se îndepărteze de subiect, să lase în
urmă orice ezitare care se ivise în comportamentul lui
Sabin. Evoca în neștire întâmplări și fapte petrecute cu
ani în urmă și râdea cu gura până la urechi de glumele
sale. Sabin, în defensivă, zâmbea și aproba din cap tot ce
auzea, lăsând impresia că e foarte impresionat de ceea
ce i se povestește. Știa, însă, că Virgil va epuiza curând
subiectele și că, în sfârșit, va putea pleca acasă. Așa se și
întâmplă, și se despărțiră cu o strângere amicală de mână.

 Masca 151

Capitolul VI

Autobuzul privat, ruta Pitești - București, rula cu

viteză pe autostradă. Gina, ca și la venire, stătea cu capul
sprijinit de geamul mașinii, impasibilă, privind peisajul
monoton care se perinda prin fața ochilor ei. O vedea
încă pe mama sa, făcându-i semn cu mâna la despărțire,
ștergându-și, din când în când, câte o lacrimă ivită în
colțul ochilor. Ca de obicei, femeia se arătase îngăduitoare
cu ea, nu considera sarcina fiicei sale o catastrofă. Nu-și
putuse ascunde bucuria aflând vestea cea mare, iar despre
despărțirea tinerilor, nu credea că va fi de durată. De fapt,
era nerăbdătoare să devină bunică, să poată să o ajute pe
Gina cu creșterea copilului, să-l vadă înălțându-se, așa
cum o văzuse și pe ea cu mulți ani în urmă. Încurajările
mamei sale nu-i puteau stinge din suflet neliniștea,
nesiguranța, temerile de tot felul: până atunci se simțise
sigură pe ea, nu-și psese niciodată problema că nu va
putea rezolva vreo situație complicată, dăduse cu tifla
vieții, râzând de grijile și spaimele amicilor care erau
panicați, ori de câte ori se ivea o problemă mai complicată.
Și, iat-o acum, cu inima cât un purice, o ființă debusolată,
152 Ioan Paler

cu zero soluții la îndemână, gata să se arunce pe fereastră

sau să dispară fără urmă. Dacă până mai ieri credea că
existența e un șir nesfărșit de împliniri și bucurii, acum,
când viața îi arăta o altă față, simțea o o strângere de
inimă dar și o responsabilitate apărută nu se știe de unde,
care-i împovărase sufletul, și pe care o simțea ca pe o
mare răspundere. Nu-și imaginase că va trăi și o astfel de
stare! Cu cât se gândea mai abitir la noua ei situație, cu
atât mai mult i se accentua teama, nesiguranța. Își privi
abdomenul cu înfrigurare: îl pipăi cu mâna și constată,
ușurată, că nu e nimic, și nici nu-i crescuse burta. Se
gândea cu teamă la clipa când se va vedea totul, când
nu va mai putea ascunde nimic, când va simții mișcările
ființei din trupul ei și când va trebui să-și schimbe total
stilul de viață: va fi nevoită să renunțe la fumat, la băut, la
irositul nopților... Va trebui să suporte toată ziua sfaturile
și aluziile prietenilor și colegilor, să-și cumpere alte
ținute... Se simții dintr-o dată atât de singură – cu povara
ei - ,de parcă s-ar fi aflat într-un ținut aproape pustiu, fără
suflete onenești, undeva, într-o casă părăsită, cu zidurile
stând să se prăvale peste ea. Nu-și putea aduna gândurile
și simțea că nu poate reflecta lucid în acele momente. Se
gândi la Sofia și ridică celularul să o sune. Se răzgândi
însă imediat și lăsă aparatul să alunece pe banchetă. Mai
era o oră de mers și se va întâlni cu ea. Sfârșită de oboseală,
adormi cu capul sprijinit de geam. La un moment dat,
simți o mână pe umăr care o scutura ușor. Când deschise
ochii, văzu o femeie care îi arăta fereastra și care încerca
să-i spună că au ajuns la destinație. Fâstâcită, cu mintea
încă rătăcită, mulțumii femeii și se ridică de pe scaun.
 Masca 153

Acum era singură în autobuz și coborî repede, pentru a-și

recupera bagajele. Când se urcă în taxi, răsuflă ușurată, ca
și când ar fi scăpat dintr-o mare încurcătură. Taxiul o lăsă
la scara blocului. Parcă lipsise o veșnicie. Lucrurile din jur
i se păreau cunoscute, dar parcă se schimbase ceva. Hai
c-ai înebunit! șopti Gina cu glasul scăzut. Urcă în grabă
cele câteva trepte și se rugă să nu se întâlnească cu cineva.
Nu avea nici un chef să vadă figuri cunoscute. Răsuflă
ușurată când deschise ușa liftului și văzu că nu e nimeni
prin preajmă. Intră în apartament, puse sacoșa lângă cuier
și se așeză în fotoliu. Nu mai avea răbdare: trebuia să o
sune pe Sofia neîntârziat. Luă celularul și apăsă butonul
de deschidere. Derulă cu ușurință lista cunoscuților și,
când apăru numele Sofiei, atunse ecranul cu grijă. Apucă
să se uite la ceas: era ora prânzului... probabil că Sofia se
afla în pauza de masă. Auzi în celular vocea Sofiei și o
bucurie fără margini îi cuprinse sufletul. Fu surprinsă să
audă că e acasă și nu la birou. Îi destăinui că e în București
și că vrea neapărat să o vadă. Sofia îi spuse că o așteaptă și
că poată să vină oricând.
Era deja în dreptul ușii, când Gina sună la intrare.
Se îmbrățișară lung și intrară în apartament. Gina, cu
inima aproape în gât, o întrebă cu o ușoară iritare în glas:
-De ce nu m-ai sunat deloc? Cum ai putut să mă lași
pradă gândurilor negre atâta timp? și zâmbi cu subânțeles.

-M-am gândit că ești ocupată... că ai treabă cu

părinții tăi... în fine: știi cum e, n-am vrut să te deranjez.
Aveai destule pe cap. Dar, i-a spune-mi cum a fost
revederea.
154 Ioan Paler

-Ca dracu, cum să fie... ei, nu chiar așa... dar nici

prea veselă n-a fost. Când i-am spus mamei că sunt
însărcinată, a făcut ochii mari și a izbucnit în lacrimi. Nu
știu dacă erau de bucurie sau de necaz. Adevărul este că
s-a bucurat. Mi-a înșirat tot felul de avantaje, mi-a spus
că o să mă ajute și ea... bla, bla, bla.. ce mai, o întreagă
panoplie de sfaturi și îndrumări. Când i-am spus că m-am
despărțit de Gigi, nu știa cum să mă îmbune, cum să mă
lămurească, să mă încurajeze... spunea că nu poate fi decât
o neînțelegere... și așa mai departe. Lui taică-meu nu i-am
spus încă. Nu am găsit prilejul și nici nu știam cum s-o fac.
Va afla el mai târziu, dacă va fi cazul.
-Dar tu, ce te-ai mai gândit? Păstrezi copilul? O să-i
spui lui Gigi? întrebă Sofia cu un glas cald.
-Am stat mult pe gânduri: mi-am stors creierii cât
am putut, mi-am făcut tot felul de stratageme, de planuri,
dar nu am ajuns la nici un rezultat. E al dracului de greu
să iei o hotărâre în astfel de cazuri. O să mă mai gândesc.
Nu știu ce voi face.
-Dar tu, cum de ești acasă la ora asta? Întrebă Gina
pe ne pusă masă.
Luată prin surprindere, Sofia nu știu ce să răspundă.
Nu ar fi vrut să-i spună încă despre restructurările de
personal de la servici. Aștepta un moment prielnic - o
clipă când lucrurile deveneau mai detensionate. O luă
însă gura pe dinainte și spuse cu glsul stins:
-M-au dat afară. De fapt, ne-au concediat pe
amândouă.
Pentru o clipă viața încremenise. O tăcere
apăsătoare se instală instantaneu. Se priveau stupefiate.
 Masca 155

Apoi, dintr-o dată, izbucniră într-un râs homeric, un râs

care nu mai contenea, care devenise paralizant și care le
tăiase respirația...
-Cum ai spus? Am rămas pe drumuri! hohoti Gina,
și o nouă cascadă de râs o cuprinse ca într-un vârtej
fulminant. Contiuau să râdă, ținându-se de burtă, iar
lacrimile le udară obrajii, pe care încercau să-i usuce cu
dosul palmelor.
Când se mai potoliră, își șterseră fața cu șervețelele
de masă și se priviră uimite. Din când în când, câte un
suspin de râs răzleț, le mai tăia respirația, întrerupându-
le conversația - care se relua încet, încet. Ștergându-și
fruntea, Sofia spuse ca pentru sine:
-Da dragă, ăsta-i adevărul! Ne-au pus pe liber!
Nenorocitul ăla de Ivașcu s-a hotărât să facă niște
restructurări, odată cu mutarea în noul sediu. Ca un laș
ce e, l-a pus pe șeful de birou să ne anunțe dezastrul.
Bâlbâitul de Cernescu ne-a stâns în birou pe toți și, după
ce a bălmăjit câteva cuvinte de mulțumire la adresa
întregului departament, a dat citire listei disponibilizaților.
Apucasem să le spun colegilor înainte de ședință – când
lume mirosise ceva - că, dacă nemernicii aveau de gând să
facă restructurări de personal, să ne dăm cu toții demisia.
Asta s-a întâmplat alaltăieri, după ce plecaseși tu la
Pitești. Cu toții au fost de acord cu sugestia mea. Dar, când
Cernescu a citit lista - după un moment de stupoare - , și-a
reluat fiecare lucrul, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe
listă era: Bianca, tânăra angajată de curând, care a izbucnit
în plâns și a părăsit biroul în fugă, Anton, care nu a fost
surprins deloc, și care și-a luat tălpășița bucuros... și tu. Ei,
156 Ioan Paler

atunci lumea a amuțit complet: s-au auzit câteva oftaturi

anemice, dar nimeni n-a spus nimic. Toată stratagema,
înțelegerea noastră dinainte, căzuse, ca și când nici nu ar
fi existat. Chiar și Ștefănescu, guralivul, care se arătase
cel mai indignat de situație, a tăcut chitic și s-a apucat de
lucru liniștit. Atunci, n-am mai putut îndura și am dat
buzna în biroul lui Ivașcu. Tipul era calm - tocmai se
pregătea să plece - ,m-a primit cu zâmbetul pe buze și m-a
întrebat ce doresc. Plină de nervi, i-am spus franc că dacă
pleci tu, plec și eu. M-a privit cu stupoare și mi-a spus să
fac cum doresc. Când am dat să ies, mi-a strigat, cu glasul
tremurând de furie, că tocmai mă promovase. Asta-i toată
povestea! Spune și tu, Gina, în ce lume trăim!
-Și tâmpitul de Gigi, ce-a zis?
-Nici n-a dat pe la birou în ziua accea.
-Nu, că asta e noaptea minții! spuse Gina, ca și
când s-ar fi trezit dintr-un vis urât. Și acum, ce-i de făcut?
continuă ea cu iritare în glas. Iată-mă borțoasă și fără
servici! Merit premiul Nobel!
-Poate ar trebui să-l suni pe Ivașcu, să vezi ce spune
și el.
-Nenorocitul, ar fi putut să aștepte până mă întorc,
sau să-mi dea un telefon. Oricum, o să trecem pe la birou.
Mai avem preavizul de 14 zile. O să-i trag un perdaf de
nu se vede. Va trebui să vorbesc și cu nesimțitul ăla de
Gigi. M-am gândit să-i spun adevărul. Poate m-am grăbit
și eu cu plecarea aceea pripită: eram nervoasă și nu mai
suportam minciunile lui. Tu ce crezi?
 Masca 157

-Da, trebuie să știe și el ce s-a întâmplat. Apoi, puteți

clarifica situația... Nu puteți lăsa totul la voia întâmplării.
E, totuși, un lucru grav!
-Poate ar trebui să-l întrebăm pe psihologul tău...
el le știe pe toate. Dar, apropo, ai fost la ultima ședință?
Ce ți-a mai zis? Uite - vezi - acum îmi dau seama că am
vorbit numai despre mine, ca o egoistă ce sunt. Tu cum
mai stai cu nervii? Mai ai probleme?
-Parcă tu nu știi! De-abia mă mai țin pe picioare.
Sunt un pachet de nervi: nu mai pot să dorm, mă
trezesc noaptea din oră în oră. Și asta n-ar fi nimic, dar
am coșmaruri îngrozitoare. Îmi apare în vis Tristan, cu
mutra lui nenorocită, și mă speriu îngrozitor. Noapte de
noapte alerg ca o nebună, încercând să scap de el. Am
început să iau somnifere de capul meu. Mi-e teamă să-i
spun terapeutului. Ăsta nu vrea să-mi dea nici măcar un
calmant; mă ține numai de vorbă și amână la nesfârșit să-
mi propună vreun tratament.
-I-ai spus și de Tristan? Întrebă Gina cu interes.
-N-am avut curajul. Dar trebuie să-i spun odată.
Cred că de la el mi se trage toată nenorocirea. Șmecherul
de Maican m-a făcut să-i spun toate prostiile pe care le-
am făcut. Nici mamei nu i-am destăinuit atâtea nenorociri.
Își notează tot timpul ceva în carnetul lui, dar mie nu-mi
spune nimic. Zice mereu că trebuie să mai adune material.
Nu știu ce mai vrea să afle. Din câte aiureli i-am spus, ar
pute scrie un studiu de caz. Începe să mă enerveze! Mai
bine mă făceam și eu psiholog: stăteam toată ziua pe
scaun, ascultam nebuniile pacienților, le luam banii și
plecam fericită acasă.
158 Ioan Paler

-Când te mai întâlnești cu el?

-La sfârșitul săptămânii: peste trei zile. Îmi vine
să nu mă mai duc deloc. Dar vreau să aud verdictul lui...
poate îmi dă un tratament, sau îmi spune ce să fac. A mai
picat și treaba asta cu Ivașcu. Am încă o temă de meditație.
Cred că am să înnebunesc curând, Gina... s-au mă duc la
balamuc,sau la mănăstire!
-Lasă tu, că nu-i dracu atât de negru, pe cât pare.
Ută-te la mine: și fără servici, și cu burta la gură! Eu ce să
mai zic? Cred că voi ajunge și eu la psiholog, curând.
-Nu știu cum o să ieșim din rahatul ăsta, spuse
Sofia, căzând pe gânduri.
-Dă-le dracului de necazuri! Hai mai bine să ieșim
în oraș să mâncăm ceva. Mi-e o foame de lup. Ține cont
că eu trebie să hrănesc două guri, spuse Gina râzîmd cu
amărăciune.
-Nu-i o idee rea. Stai să-mi pun ceva pe mine și
plecăm.

 Masca 159

Capitolul VII
Sabin Maican se gândi să străbată drumul spre
acasă pe jos. Discuția cu Virgil îl pusese pe gânduri. Avea
nevoie de puțină liniște ca să se dezmeticească și să poată
gândi în voie la minunea care se întâmplase în seara
aceea. Nici acum nu-i venea să creadă că, după atâția ani,
a apărut Virgil - nu doar ca să-l vadă - ( oricum lucrurile
între ei se clarificaseră demult ), ci ca să-i propună un
proiect. Ce ciudată e uneori viața? Nu credea că o să-l mai
întâlnească vreodată. Câte amintiri îi legau! Lunile acelea,
peprecute alături de el, în deplină libertate, fără gânduri și
fără opreliști, fuseseră poate cele mai frumoase din viața
lui. Alături de Virgil a cunoscut ce înseamnă să-ți trăiești
viața după bunul tău plac, să nu depinzi de nimeni, să
găsești un sprijin de nădejde atunci când ai nevoie, să
poți visa în voie și să-ți permiți să faci cele mai trsnite
lucruri. Virgil l-a introdus în lumea bună a capitalei, dar,
împreună cu el, a cunoscut și lumea debusolată, decăzută
a Bucureștiului. De la el a căpătat și rafinamentul și bunul
gust: în ținuta vestimentară, chiar dacă nu se îmbrăca
de la cele mai scumpe firme, hainele sale erau alese
întotdeauna cu grijă – cel mai adesea, la sugestia lui Virgil.
160 Ioan Paler

Generozitatea, lipsa de meschinărie, bunătatea, au fost

calitățile care l-au impresionat cel mai mult la amicul său.
Din câte și-a dat seama, Virgil nu se schimbase prea mult:
avea același tonus optimist, aceeași dragoste de viață, un
fel de nonșalanță care-i dădea aerul unui om puternic,
stăpân pe sine - fără a fi cinic. Modul lui teatral de a rosti
propozițiile și frazele era neschimbat. Totuși, avea o ușoară
resemnare întipărită pe chip, subliniată și de cele câteva
riduri adânci din dreptul ochilor. Era mai reținut, mai
calculat, atunci când își spunea părerea, când trebuia să
aprobe sau să combată o idee, sau când analiza o situație
nouă. Avea o persuasiune și o putere de convingere cum
rar i-a fost să vadă la oameni. Își alegea cu grijă cuvintele,
iar argumentele erau întotdeaua convingătoare. Îi plăcea
să experimenteze lucruri noi, nu se repeta niciodată, și
căuta să atingă maxim de efect atunci când făcea ceva.
Pe scenă era cuceritor: avea un timbru agreabil, o ținută
de invidiat, juca magistral atunci când avea roluri grele
și nu avea niciodată nevoie de sufleur. Învăța rolurile
cu o rapiditate de invidiat și, ori de câte ori trebuia să
dubleze pe cineva - să țină locul unui actor bolnav sau
plecat la filmări - ,o făcea ca un adevărat profesionist. Nu
a înțeles niciodată cum de nu și-a găsit Virgil un post de
titular, într-un teatru bucureștean. Bănuia că statutul lui
de homosexual l-a împiedecat să-și găsească un loc sigur.
Acum, când avea la îndemână un proiect ca acesta, care ar
fi putut să-i aducă puțină notorietate, nu vroia să-l rateze
pentru nimic în lume. Și-a dat seama încă de la terasă
că nu-l va putea refuza pe Virgil. În fond, proiectul nu
i se mai părea era atât de fantezist, cum i s-a înfățișat la
 Masca 161

început. Mai greu era să-l convingă pe Vlad că proiectul

acesta nu va schimba nimic din viața lor. Știa că Vlad este
gelos și că nu va accepta ușor jumătăți de măsură. Mai
mult, el trecea printr-un moment dificil: era mai tot timpul
introspectiv, preocupat de ceva, vorbea puțin, și parcă-și
pierduse cheful de viață.
Când intră în apartament, îl găsi pe Vlad instalat
la televizor, urmărind un film de acțiune. Îl salută din
dreptul ușii, se dezbrăcă și se așeză pe canapea lângă el.
Îl privi atent și observă că acțiunea filmului îl acaparase
aproape complet. Îl întrebă dacă e un film interesant,
dar nu se alese decât cu o înclinare a capului. Aunci, cu
jumătate de glas îl întrebă direct:
-Vrei să vorbim? Sau o lăsăm pe mai târziu.
Deabia atunci Vlad simți cu toată ființa prezența lui
Sabin. Întoarse capul spre el, și îngăimă ca pentru sine:
-Dacă vrei tu, nu am nimic împotrivă. Dar nu știu
ce am putea să ne spunem. Sau vrei să te scuzi pentru
întârziere... ai fi putut să-mi dai și mie un telefon, să știu
ce e cu tine, spuse Vlad pe un ton iritat.
-Ai dreptate, m-a luat valul și am uitat să te sun. De
altfel, am avu o zi foarte încărcată. Mai mult, am primit
și o vizită neașteptată. Cine crezi că m-a sunat astăzi?
Nici altul decât Virgil, ex iubitul meu. Ți-am vorbit de el.
Nu ne-am văzut de ani de zile. Când i-am auzit glasul la
telefon, am rămas siderat. Credeam că e într-o situație
financiară dezastroasă și are nevoie de ajutor. Nici vorbă:
nu a vrut să-mi spună la telefon motivul, ci m-a invitat în
oraș, la o terasă. Nu puteam să-l refz, așa că am acceptat,
și m-am dus să mă întâlnesc cu el. Mi s-a părut oarecum
162 Ioan Paler

schimbat: încărunțise puțin, a mai pus pe el câteva

kilograme, cearcănele de la ochi se mai adânciseră, dar
și-a păstrat ținuta tinerească, dacă vrei sportivă, pe care o
avea și înainte. Totuși, un aer ceva mai blazat, mai sobru,
degaja întreaga lui ființă. Era oarecum mulțumit de noul
lui statut social: angajat definitiv, cu acte în regulă, într-
un teatru experimental din Constanța. Am depănat câteva
amintiri, am mai vorbit de una, de alta... și am răsufalt
ușurat când mi-am dat seama că nu era voba de nici un
ajutor material, pe care i l-aș fi putut oferi. A venit să-mi
propună să iau parte la un proiect care, spunea el, i-ar
putea aduce notorietate în domeniul artistic - în teatru.
Sabin se opri și îl privi cu coada ochiului pe Vlad. Acesta
ascultase impasibil spovedania amicului său, simulând,
oarecum, interesul pentru filmul de la la televizor,
dar evitând constant privirea lui Sabin. Nu știa dacă
întâmplarea produsese un efect devastator în sufletul lui
Vlad, dar tăcerea acestuia și aparenta indiferență pe care
le afișase pe tot parcursul expunerii sale, dovedeau că nu-i
erau indiferente momentele petrecute de cei doi. Nu rostise
însă nici un cuvânt; era în continuare reținut și aștepta
probabil să audă și deznodământul întâmplării. Tăcerea
lui Vlad nu prevestea nimic bun. Sabin cunoștea aceste
tăceri prelungite ale prietenului său. De fiecare dată când
s-au ivit, discuția lor căpăta un ton certăreț, încărcat de
nervozitate, aflat pe punctul de a degenera într-o discuție
neprincipială, inflamând spiritele la maxim. Vrând parcă
să evite o astfel de situație, Sabin reluă conversația pe
un ton destins: E vorba de un proiect artistic, cu alte
 Masca 163

cuvinte, de turnarea unui film, cu un subiect din viața

homosexualilor.
Pentru prima oară, Vlad se întoarse spre Sabin, îl
privi cu curiozitate sporită, având o strălucire aparte în
ochi. Aștepta continuarea poveștii, dar Sabin tăcea, ca
și când ar fi uitat deznodămîntul acțiunii. Atunci, iritat,
pierzându-și răbdarea, îl întrebă cu un glas ridicat:
-Și ce rol ai tu în toată povestea asta?
-Ei, tocmai aici e surpriza: m-a rugat să joc alături
de el în acest film.
S-a așternut o tăcere de plumb între ei. Vlad părea
paralizat de veste, iar Sabin, intuind reacția prietenului
său, tăcea, așteptând reacția acestuia. Ea veni mai repede
decât se aștepta.
-Și te-ai angajat să joci alături de el?
-Nu i-am dat un răspuns ferm. A rămas că o să mă
mai gândesc. I-am spus că o să mă sfătuiesc și cu tine.
Oricum, filmările nu vor începe decât la toamnă... nici
scenariul nu e încă gata. Ragizorul - care i-a propus rolul
lui Virgil - l-a rugat să caute și alte persoane sau actori care
să joace în rolurile secundare. Virgil mi-a dat de înțeles că,
dacă dorești, vei apărea și tu în film. În felul acesta, am
putea fi mereu împreună la filmări, spuse Sabin apăsat,
în speranța că implicarea acestuia în proiect l-ar înmuia
puțin. Dar pe chipul lui Vlad se citea disperarea. Se foia
pe scaun, întorcea capul dintr-o parte în alta, ofta adânc și
își freca mâinile – gesturi pe care Sabin le cunoștea foarte
bine. Ca să mai atenueze situația - care o putea lua razna - ,
Sabin adăugă:
164 Ioan Paler

-Dacă ești împotrivă, nu particip la acest proiect.

Totul depinde de noi. În ce mă privește, nu mi-ar strica
o schimbare de decor. Și apoi, gândește-te și tu - și acum
tonul lui deveni mai ferm - ar putea ieși bani frumoși
din afacerea asta. Dar nu acest lucru e important, ci
faptul că am putea participa, în felul acesta, la împlinirea
dezideratelor noastre. Filmul – asta nu ți-am spus! –
conține destule sugestii privitoare la discriminările la care
suntem supuși, la găsirea unor soluții pentru rezolvarea
lor, la dobândirea unor drepturi, pe care occidentalii le-au
obținut demult. Vlade, acesta este un film cu miză mare,
nu este o telenovelă lacrimogenă, o producție minoră, așa
cum se găsesc destule pe piață. Trebuie să ne facem auziți:
acum avem prilejul. Nu-l putem rata.
Pasiunea cu care își pleda cauza, argumentele pe
care le aduse în discuție, îl puseră pe Vlad în încurcătură.
Dacă până atunci proiectul acesta i se păruse aberant,
acum, analizând situația la rece, nu-l mai găsea atât de
absurd, și nu mai vedea în el o piedică în calea bunului
mars al relațiilor dintre ei. Sobiectul filmului - care viza
atât de explicit problematica vieții lor - și ecoul pe care
acesta l-ar putea produce în opinia publică îl făcură să
înțeleagă de ce Sabin achiesase cu atâta încredere, cu atâta
hotărâre, la punerea lui în practică. Nu putea suporta,
însă, ideea că Sabin se va afla atât de mult timp în preajma
fostul lui iubit, că el va lipsi zile întregi de acasă, că va
trebui să găsească singur soluții pentru îndepărtarea
obsesiilor, a gândurilor negre care se vor ivi pe parcurs
și, mai mult, nu vroia ca gelozia să pună stăpânire pe el.
Mai trăise el astfel de momente, și s-a simțit atât de umulit!
 Masca 165

Nu ar fi vrut să-i dea un răspuns acum. Intenționa să mai

prelungească momentul luării unei hotărâri, nu dorea
să cedeze atât de ușor, să se lase dominat de Sabin, care,
oricum, deținea controlul în legătura lor. De aceea, găsi de
cuviință să-l întrebe ce rol va juca în film.
-Nu știu nimic precis... probabil voi juca rolul
secundar. Evident, protagonistul va fi Virgil. Filmul
prezintă povestea unui cuplu gay, care trece printr-o
perioadă foarte grea. Salvarea lui se datorează, din câte
am înțeles, unei femei inteligente care pătrunde în viața
lor când se așteptau mai puțin. Cât despre final - nimeni
nu știe nimic. Scenaristul încă lucrează la el. Mai știu că
majoritatea filmărilor se vor face la București, în diverse
locații. ( Nu-i spuse nimic despre posibilele plecări în
străinătate.).
Sabin aștepta reacția lui Vlad. Observă că pe chipul
acestuia apăru o expresie de seninătatate - dispăruse și
încrâncenarea și disperarea care, cu câteva minute înainte,
îl făcuseră de nerecunoscut. În schimb Vlad, privindu-l
tăcut pe Sabin, încerca să descopăere pe fața iubitului
său o cât de mică schimbare, care să-i dea speranța unei
posibile reveniri asupra angajării lui în acest proiect. Dar
pe figura lui nu se putea citi nimic nou: părea hotărât să
dea curs rugăminții lui Virgil. Atunci spuse cu resemnare:
-Dacă asta e hotărârea ta, n-ai decât să-i dai curs.
Eu nu am nimic împotrivă. Te voi susține și eu cum pot.
O singură rugăminte am: să nu mă chemi niciodată pe
platoul de filmare. Vreau să văd doar filmul, la premieră.
Și tăcu, privind în pământ.

166 Ioan Paler
 Masca 167

Capitolul VIII

Buimăcită de somn, după o noapte în care dormise
doar două ceasuri, Sofia se sculă din pat și se îndreptă
spre baie. Spera ca dușul să o trezească din amorțeală
și să o repună pe picioare. Cu toate somniferele pe care
le luase, nu reușise să doarmă decât în reprize mici; în
restul timpului, gândurile îi fugiră de la una, la alta,
adâncindu-i starea de anxietate, de depresie - cum o
credea ea. Încercase, în câteva rânduri, să pună mâna pe
niște antidepresive, dar de fiecare dată fusese refuzată
de farmaciști sub motivul că medicamentele respective
nu se eliberează decât cu rețetă. Cele câteva pahare de
vodcă, băute înainte de culcare, nu o ajutară deloc: îi
amplificaseră și mai mult nervozitatea și fusese nevoită să
meargă la baie de nu știu câte ori, pentru a-și răcori fața
cu apă rece. Nu-și putea alunga din minte momentul când
i-a destăinuit Ginei hotărârea lui Ivașcu, de a le pune pe
liber. Un zâmbet timid i se întipări pe față. Au râs copios,
cu gura până la urechi, făcând haz de necaz, bucurându-
se că mai pot glumi în asemenea momente. Nu putea uita
tăria cu care Gina a primit vestea că nu mai are servici.
168 Ioan Paler

Ce putea fi în sufletul ei? Ar fi vrut să o ajute, dar nu știa

cum. Compasiunea și înțelegerea cu care se apropiase de
Gina în acele momente avuseseseră un efect binefăcător
asupra prietenei sale. Acum, că se aflau în aceeași situație,
se simțeau mai întărite, capabile să treacă mai ușor peste
acest împas. Era nerăbdătoare să afle ce mutră va face
Ivașcu când se va întâlni cu Gina și când va afla că e
însărcinată. Spera ca individul să revină asupre deciziei
luate, și să-i dea Ginei postul înapoi. Cât despre ea, nu-i
păsa că va trebui să părăsească acest loc de muncă, cu
toate că aici se simțise bine - era apreciată, simpatizată
de toată lumea, era bine plătită și avea un program destul
de lejer. Îi făcea bine vacanța aceasta sosită pe nepusă
masă. Știa că meseria ei e foarte căutată și că își va găsi cu
ușurință alt loc de muncă. Mai mult o îngrijora starea ei de
sănătate, care, în loc să se îmbunătățească de când mergea
la terapie, devenise tot mai gravă, mai greu de suportat
. Stările de depresie și anxietae năvăleau cînd se aștepta
mai puțin, devastându-i starea sufletească și strecurându-i
în cap cele mai negre gânduri. Iar insomniile, care nu-i
mai dădeau pace de căteva luni bune, îi provocau cea mai
mare bătaie de cap. Avea nevoie de ore bune, după ce se
trezea, ca să-și revină, și să poată face față sarcinilor de
servici. Randamentul ei scăzuse neiertător și trebuia să
facă eforturi supraomenești ca să se achite de ele măcar
în proporție de 80 la sută. Ieșirile în oraș, spectacolele,
barurile, nu o mai interesau deloc. Numai Gina reușea să o
scoată câteodată din apartament, și, atunci, abia aștepta să
se întoarcă acasă, să se închidă în sanctuarul ei propriu, și
să citească ore în șir până când privirea i se împăienjenea
 Masca 169

și nu mai vedea aproape nimic. Atunci își turna o votcă și

stătea până moaptea târziu la televizor. Pe părinți îi vizita
tot mai rar, iar, atunci când o făcea, discuțiile alunecau
încet, încet, spre derizoriu, alimentate de subiecte anoste,
care nu mai interesa pe nimeni.
Și ziua aceasta care debutase atăt de prost! Trebuia
să-și refacă complet înfățișarea, să mai salveze ce mai
era de salvat din chipul ei devastat de nesomn - căci
urma să se prezinte la ședința de terapie, programată de
Maican, pentru această dimineață. Stătu sub dușul rece
minute bune până i se învinețiră mâinile și picioarele.
Apoi, își puse capotul și încercă să-și refacă machiajul
în fața oglinzii. Nu știa de unde să înceapă. Își pensă
câteva sprâncene, întinse cu grijă fondul de ten, corectă
cu creionul dermatogrf linia genelor și își creionă buzele
cu rujul ei preferat. Nu era niciodată mulțumită de ceea ce
obținea la sfârșit... deși Gina o încuraja întotdeauna - când
se plângea de înfățișarea sa - , spunându-i că arată atât
de bine, încât nu mai are nevoie de niciun machiaj. Ieși
din baie și se îndreptă spre dresingul din hol. Deschise
larg ușile și privi cu inima strânsă rafturile pe care erau
înșiruite rochiile ei. Le răsfiră ușor cu mâna, căutând ceva
potrivit. Privirea îi căzu pe o rochiță de vară, vaporoasă,
cu breteluțe subțiri, de culoare verde pal. Se gândi că e
potrivită pentru ziua călduroasă care se anunța. De
fiecare dată, când se ducea la consultații, se îmbrca mai
sportiv: cu fustă de blugi și tricou, sau cu pantaloni strânși
pe corp și o bluză simplă, uni. Mulțumită de alegerea
făcută, o desprinse de pe umeraș și o așeză pe pat. Apoi
puse cafetiera în priză, cu gândul să bea o cafea înainte de
170 Ioan Paler

plecare. Părul trebuia aranjat și el; era singura îndeletnicire

care nu îi lua timp prea mult: avea părul lung, ondulat, și
era suficient să treacă cu pieptenul prin el, ca să arate bine.
Își turnă o ceașcă de cafea, sorbi o gură în fugă, și începu
să se îmbrace. Mai aruncă o privire în oglindă, se uită la
ceas, și chemă un taxi.
Maican, ca niciodată, o aștepta în ușa cabinetului.
Se salutară cu zâmbetul pe buze și pătrunseră în cabinet.
Sofia observă că fotoliul ei nu mai era la locul lui. Îl căută
din priviri și observă că cineva îl mutase lângă fereastră,
mult mai aproape de biroul lui Maican. Parcă și biroul
fusese delplasat mai spre stânga, undeva în apropierea
rafturilor cu cărți. Oricum, distanța dintre ele se micșorase
vizibil, ceea ce-i crea Sofiei o stare stânjenitoare. Nu-i
plăcea să stea prea aproape de terapeut. Prefera să îl poată
cuprinde dintr-o singură privire, de la distanță, și să nu
li se intersecteze halourile. Se așeză, totuși, pe scaunul
ei, și-l privi pe Maican cu indiferență. Observă că își
schimbase sacoul și purta cravată. Părea mai protocolar,
deși zâmbea ca și când ar fi descoperit ceva amuzant.
Maican descoperi cu surprindere ținuta nouă a Sofiei, și
trebui să recunoască - în sinea lui - că îi stătea mult mai
bine în rochița aceea vaporoasă, discret colorată, care-i
punea în evidență feminitatea incontestabilă. Își deschise
registrul de însemnări, ridică privirea spre ea și o întrebă
convențional:
-A-ți avut o săptămână mai bună?
-Ceva mai bună decât atunci când am vrut să mă
arunc pe fereastră, glumi Sofia, ca și când ar fi vrut să fie
cinică cu tot dinadinsul. Reveni, însă, imediat și adăugă:
 Masca 171

Nu știu ce să spun - nu numai că nu s-a îmbunătățit nimic,

dar mi se pare că lucrurile au luat-o razna de tot.. Mai am
pe cap și starea Ginei – prietena mea – pe care nu știu cum
să o gestionez.
-Apropo! o întrerupse Maicam, cum a aflat de
îndepărtarea ei din firmă?
-I-am spus eu... n-am mai avut răbdare.. știți cum
sunt femeile... vroiam să o afle de la mine.
-Și cum a reacționat?
-N-o să vă vină să credeți! A izbucnit într-un râs
homeric, de nu se mai putea opri. M-a molipsit și pe mine.
Să fi văzut scena! Râdeam ca două nebune – mai-mai, să ne
înecăm de râs. Când ne-am potolit, ne-am simțit ușurate.
Gina, cum e ea mai curajoasă, mi-a spus că o să se ducă la
Ivașcu și-o să-l înjure în față.
-Ușurarea pe care a-ți simțit-o s-a menținut și după
acel episod?
-Nu pot să-mi dau seama: în ce mă privește, n-a
durat prea mult - am revenit destul de repede la starea
dinainte. Gina, în schimb, părea mai relaxată. Cred că se
gândea la sarcină, și nu atât la slujbă. Adevărul este că
nu am mai putut dormi de atunci. Nopțile au devenit un
coșmar: mă năpădesc gândurile din toate părțile, revin cu
obstinație vechile obsesii, frustrările care s-au adunat cu
nemiluita mă bântuie tot timpul, nu-mi mai găsesc locul...
ce mai! E un coșmar, domnule doctor! rosti Sofia cu un soi
de resemnare în glas.
- Și ce faceți în aceste momente de neputință?
-Nu știu dacă e nimerit să vă spun... Încerc cu câteva
somnifere, sau... - ar fi vrut să-i spună că bea câte un pahar
172 Ioan Paler

de vodcă, dar se răzgândi imediat și adăugă: Sau mă uit

în neștire la televizor. Acum mi-e și mai greu: de când nu
mai am servici, nu știu ce să mai fac cu timpul meu. Mă
apasă ca și când mi s-ar fi oferit pe tavă o viață eternă și
nu știu ce să fac cu ea. De ce și-or fi dorind oamenii să fie
eterni? Mie nu mi-ar trebui nici în papuci un timp de viață
nelimitat. Nu știu cum să scap nici de ăsta pe care îl am!
Maican căuta un răspuns la decepția care pusese
stăpânire pe toată ființa Sofiei. Se adunaseră destule
exemple, încât să-și dea seama – așa cum crezuse tot timpul
- că problema ei nu era de natură biologică, ci de natură
psihologică. Era vizibil și faptul că situația ei se agravase
de când au apărut și semnele unor frustrări de esență
socială. Pierderea serviciului, îndepărtarea de prieteni,
neîncrederea în calitățile ei profesionale, disprețul șefilor
– erau tot atâtea fapte că starea ei se putea agrava și mai
mult. Ceva îi dădea totuși o spreanță: tonul din vocea
Sofiei nu părea a fi acela al unui resemnat... Era mai multă
furie decât neputință, mai multă frustrare decât renunțare.
Căuta o confirmare autorizată a propriilor ei păreri, a
stărilor nefericite prin care trecea. Srijinul trebiua să vină
tot de la ea. Nu părea să fie o fire slabă, neputincioasă,
incapabilă să-și amelioreze singură starea de discomfort
pe care o traversa. Ceva nu se lega, totuși, în acest amestec
de stări și sentimente pe care la etala. Niciuna dintre ele
nu i se părea suficient de frustrantă, încât să declanșeze o
stare de depresie. Ceva se întâmplase în viața ei – poate o
traumă pe care o ascundea, o întâmplare pe care nu era
dispusă încă să o mărturisească. Trebuia să găsească o
metodă prin care să o detrenine să spună și altceva - să
 Masca 173

regândească și să reevalueze gravitatea faptelor din viața

ei. De cele mai multe ori, pacienții mărturiseau doar în
final cele mai traumatizante evenimente din viața lor. Cu
un aer degajat, ca și când nu ar fi auzit ultimele cuvinte ale
Sofiei, o întrebă cu aerul cel mai firesc din lume:
-Care crezi că a fost cel mai dramatic, cel mai
tulburător eveniment pe care l-ai trăit până acum? Putem
să le luăm în calcul și pe cele despre care am vorbit.
Sofia păru surprinsă de această întrebare: povestise
aproape tot, mărturisise lucruri pe care nu le spusese
nimănui, își deschisese sufletul cu încredere ca în fața unui
duhovnic... Omul acesta a stors totul de la ea... ce mai era de
spus! Simțea că se află într-un impas. O neputință pe care
nu o mai simțise până atunci o copleșise, paralizându-i
toată ființa. Nu primise de la Maicam – după toate aceste
ședințe – nici un semn că starea ei s-ar putea ameliora,
nici un sfat, nici o încurajare... Când se va întâmpla oare
acest lucru!
-Domnule doctor, nu mai am nimic de adăugat. Cred
că gravitatea faptelor trebuie să o evaluați dumneavoastră.
Eu v-am spus despre mine tot ce era de spus. Ma-ți ascultat
tot timpul și nu mi-ați comunicat nimic, nu am aflat nici
măcar stadiul în care se află boala mea – dacă este vorba
de o boală, spuse Sofia pe un ton ferm, aproape răstit.
-Sofia, nu mi-ai spus tot – era prima oară când
îi spunea pe nume. O simt și ți-o spun cu sinceritate.
Adunate și prelucrate la rece, faptele pe care le-am aflat
despre tine nu au amplitudinea, forța, să declanșeze o stare
de angoasă, de anxietate, atât de profundă. Ele conduc la
o concluzie, pe care eu nu o pot accepta. Trebuie să mai
174 Ioan Paler

fie ceva: o traumă, o lovitură, o decepție zguduitoare... pe

care mi-o ascunzi. Nu e nevoie să mi-o spui. E dreptul
tău. Dar eu mă aflu aici să te ajut, și nu să scormonesc în
trecutul tău ca un procuror.
Sofia simțea că cedează. Mai avea o singură taină,
pe care nu ar fi mărturisit-o niciodată, nimănui. Și iată că
Maican vrea să i-o smulgă cu orice preț. Nu mai putea da
înapoi. Se hotărî să-i mărturisească totul.
-Ar mai fi ceva, spuse ea. Nu știu dacă este atât de
relevantă pentru a descifra, pentru a rezolva, un caz de
depresie, de anxietate, cum să-i spun, dar trebuie să
recunosc că mi-a răsturnat viața pe dos. Toate reperele
mele au fost zdruncinate serios... Totul a pornit de la o
glumă. Era o zi ca oricare alta. Nu-mi făcusem nici un
plan, și hotărâsem să mă odihnesc după o săptămână
nesuferită de lucru. Nici nu mă trezisem bine, că sună
telefonul. La capătul firului era Gina. Nu mă suna
niciodată atât de devreme... mă și speriasem, gândindu-
mă că s-a întâmplat ceva rău. N-a vrut să-mi spună la
telefon despre ce era vorba. M-am trezit cu ea la ușă și
mi-a spus, plină de încântare, că suntem invitate la un bal
mascat. Ideea mi s-a părut de-a dreptul prostească,
ridicolă. Unde s-a mai pomenit astăzi un astfel de chef!
Mi-a înșirat tot felul de avantaje: ba că o să avem parte de
o petrecere pe cinste, ba că o să cunoaștem lume bună, ba
că vom fi răsfățate cu tot felul de preparate și băuturi
sofisticate, ba că o să dansăm de o să ne rupem picioarele,
și, cine știe, poate, ne așteptau și alte surprize, și mai mari.
Petrecerea, spunea ea, era dată de un mare om de afaceri,
care-și inaugura nu știu ce club de fițe, sau hotel, și vroia
 Masca 175

să celebreze acest eveniment cu o petrecere de pomină.

Am încercat să o înduplec să renunțe la această idee
trăznită... dar, pace bună, să o fac pe Gina să-și schimpe
planul. I-am spus că nu avem costume, că nu cunoaștem
pe nimeni, că ideea în sine e ridicolă... La orice argument
al meu, găsea rapid o rezolvare, iar, ca să mă impresioneze
peste poate, a tras un plâns de ai fi zis că i-a murit cineva
drag. N-am mai găsit atunci nici tăria nici argumente ca să
o fac să-și schimbe planul. Am acceptat, neștiind ce mă
așteaptă. A urmat goana după costum, grijile provocate de
un astfel de eveniment... Mi-a fost imposibil să găsesc un
costum potrivit. Am renunțat să-l mai caut, și am optat
pentru o simplă mască, care-mi acoperea doar o parte din
obraz. Gina, descurcăreață și tenace, a împrumutat un
costum de la Teatrul de comedie. Mărturisesc că îi stătea
foarte bine. Astfel echipate, ne-am prezentat la bal masqe.
Nu vă spun de luxul orbitor care era acolo. Oamenii, în
haine sofisticate, în costume de epocă sau moderne, își
etalau ținutele ca într-un veritabil carnaval. Era amuzant
să-i vezi în costumele lor multicolore, stingheriți de
hainele neobijnuite pe care erau nevoiți să le poarte, atenți
mai ales să nu se împiedice sau să pară ridicoli. Gina a ales
două locuri strategice – spunea ea - , care ne permiteau să
vedem întregul salon și ringul de dans. În toiul petrecerii,
când limbile vecinilor de masă s-au mai desmorțit, își face
apariția la masa noastră un individ înalt, într-un costum
medieval, cu o mască sofisticată, care-i acoperea aproare
întreaga figură. Se apropie de mine și, fără să se prezinte,
îmi spuse că avem o cunoștință comună în acel local, și că,
dacă o s-o ghicesc, mă invită la dans. Gestul mi s-a părut
176 Ioan Paler

de o impolitețe rar întâlnită. Când era să-l reped, îmi

șoptește la ureche că tristețea este cunoștința noastră
comună. Nu știam ce să fac: să râd, sau să-l alung de la
masă. În momentul acela, s-a prezentat. Mi-a spus că-l
chiamă Tristan. Încă o glumă nesărată, mi-am zis! Ca să-i
dau o replică pe cinste, i-am spus că pe mine mă cheamă
Isolda. Din acel moment, Tristan nu s-a mai mișcat de la
masa noastră. Mă împăcasem cu ideea că nu e decât un
flirt trecător, că totul se va încheia după bal. Am dansat,
am glumit... trebuie să vă spun că avea un simț al umorului
deosebit. Mi-a spus că, din moment ce nu știm nimic unul
despre celălalt, ar fi bine să păstrăm secretul un timp, și
că, n-ar fi rău, să continuăm dialogul pe imayl sau pe
WhatsApp. Ca să scap de el, i-am promis că vom vorbi pe
rețeaua de socializare propusă de el. După câteve zile de
tăcere - când speram că totul nu a fost decât o joacă –
primesc un imayl pe leptop, în care își cerea scuze că a
întârziat cu mesajul promis, deoarece a fost plecat la
înmormântarea unui fost coleg de facultate. Din ziua
aceea, câteva luni bune, a urmat un lung șir de masaje,
discuții și reflecții despre viață, despre pasiunile noastre...
toate se încheiau cu promisiunea că în curând ne vom
revedea. Speram amândoi că aceste îndelungi convorbiri
ne vor permite să ne cunoaștem mai bine, să putem să ne
facem o părere unul despre celălalt, să depășim pragul
acelor tatonări de început, dintr-o legătură obijnuită.
Uneori, întrebările alunecau spre zona intimă, spre
ascunzișurile sufletului, acolo unde sălășluiesc cele mai
tainice gânduri și aspirații. Fiecare încerca, cu abilitate, să
devoaleze secretele care ar fi putut permite cunoașterea
 Masca 177

mai amănunțită a partenerului. Mărturisesc că avea o

abilitate desăvârșită, determinându-mă să-i fac unele
mărturisiri, pe care, altfel, nu le-aș fi destăinuit nimănui,
niciodată. Nu știu dacă aceste îndelungi discuții au dus la
decriptarea firilor noastre. Eu nu am reușit să-l cunosc
foarte bine, nu am putut să deduc, din mesajele lui, profilul
lui omenesc, felul de a se manifesta, de a gândi... Mi-am
dat seama, cu timpul, că ideile lui nu aveau întotdeauna
spontaneitatea unei discuții obișnuite. Ele păreau, uneori,
bine gândite dinainte, însoțite de divagații și reflecții
alambicate, scoase din enciclopedii sau tratate de
specialitate. Odată m-a întrebat ce cred eu despre moarte.
Nu știu ce răspuns i-am dat, dar el s-a lansat într-o
dizertație amplă, sofisticată, în care a adus exemple din
autori celebri, psihologi de renume... ba, intrase chiar și pe
tărâmul religios. Am avut impresia că s-a pregătit anume
pentru această discuție. Altădată, a vrut să afle ce cred eu
despre sinucidere. Și de data aceasta părea foarte
documentat... mi-amintesc că mi-a ținut o adevărată
prelegere despre concepția lui Cioran, vis-a-vis de
sinucidere. Alteori, mesajele conțineau banalități: făceam
glume de tot felul, ne prosteam ca doi adolescenți... Aceste
contacte - să le zic - deveniseră o obișnuință cotidiană: de
cum veneam de la servici, mă instalam în fața calculatorului
și schimbam mesaje cu el până seara târziu. Când nu îmi
răspundea, sau întârzia cu mesajele, intram în panică, nu
știam ce s-a întâmplat, îmi făceam tot felul de gânduri, mă
agitam, încercam să-l găsesc, trimițând mesaj după mesaj.
Când, în sfârșit, îmi răspundea, răsuflam ușurată, îl certam
de parcă aș fi fost o adolescentă îndrăgostită, geloasă și
178 Ioan Paler

posesivă. Aș putea spune că devenisem dependentă de

aceste convorbiri la distanță, iar curiozitatea, dorința de
a-l revedea, creștea pe măsură ce trecea timpul. În fine, să
n-o mai lungesc: într-o zi îmi trimite masajul mult așteptat.
Fremătam de nerăbdare să-l revăd fără mască, așa cum ne-
am înțeles. Mi-a luat o dimineață întreagă să mă hotărăsc
ce ținută să îmbrac. Era într-o sâmbătă, zi liniștită de
toamnă, când căldura verii era doar o amintire. Alesese o
terasă din apropierea Cișmigiului, loc ideal pentru o
întâlnire a îndrăgostiților. Cu toate că îmi pregătisem încă
de dimineață ținuta pe care urma să o port, în ultimul
moment m-am răzgândit și am ales o altă rochiță, ceva
mai simplă, potrivită, credeam eu, pentru acel moment.
Cunoșteam bine locul terasei cu pricina și nu mi-a fost
greu să ajung acolo. Nu vă spun că tremuram toată, ca o
adolescentă care se duce la prima ei întâlnire. Terasa,
ascunsă în spatele unor copaci, era aproape plină la ora
aceea. M-am apropiat de intrare, cu inima strânsă de
teamă, am depășit prima masă și am aruncat o privire
fugară peste întreaga grădină. Doar câteva mese erau
libere la ora aceea și îmi era foarte greu să văd dacă el se
afla acolo. În fine, l-am observat: era singur la o masă,
întors cu spatele spre intrare, nu prea deperte de locul
unde mă aflam. L-am recunoscut după linia umerilor -
bine dăltuiți, și după culoarea părului. Nu puteam să uit
nuanța aceea castanie, aproape lucioasă, a părului său, pe
care o observasem și la petrecere. M-am apropiat cu
temere de masa lui, am ocolit scaunul pe care stătea, și am
apărut în fața sa pe neașteptate. L-am privit, dar am rămas
siderată de ce ceea vedeam: același bărbat, purtând aceeași
 Masca 179

mască, stătea gânditor, așteptându-mă. Nu a schițat nici

un gest când m-a văzut; eram sigură că m-a luat drept o
turistă, sau o invitată, care se îndrepta spre scaunul ei, sau
care își căuta locul. Nu știu când m-am făcut nevăzută:
m-am întors furioasă pe călcâie și cred că am luat-o la
fugă. Am ajuns în stradă, oripilată de ceea ce văzusem.
Toate așteptările mi-au fost ghilotinate: înțelegerea noastră
fusese să venim fără mască, iar el, încălcănd fără rușine
înțelegerea, apare cu masca pe figură. Ce puteam să înțeleg
din asta? Cum puteam califica gestul lui? A fost cea mai
mare dezamăgire pe care am avut-o vreodată. Mă simțeam
umilită și trădată în întreaga mea ființă. Drumul până
acasă a fost un calvar: nu-mi puteam șterge din minte
masca aceea care îi ascundea și acum chipul, și care, la
lumina zilei, mi se părea grotescă. Gestul lui, care în
mintea mea nu avea nici o acoperire, sfida orice urmă de
bun simț, încălca nu doar promisiunea făcută, dar mi-l
înfățișa ca pe un mincinos, un fățarnic, care, după luni
întregi de discuții, ignorase cu cinism buna credință pe
care i-o acordasem. Nu-mi rămânea decât să-l scot din
minte, să șterg cu buretele peste toată această întâmplare
nefericită, care îmi întorsese viața pe dos. Dar cum să uiți
așa ceva? Cum să treci cu vederea o asemenea jignire? În
naivitatea mea, începusem chiar să-i găsesc scuze, să pun
totul pe seama impulsivității mele, pe faptul că nu i-am
acordat nici o șansă, că nu l-am lăsat să-și explice gestul:
poate fusese o glumă, poate vroia să-mi amintească seara
aceea de pomină, poate vroia să mi-o dăruiască, și, în
joacă, a mai probat-o încă o dată... cine știe ce intenții avea?
Dar acum, era prea târziu pentru îndoieli sau regrete. La
180 Ioan Paler

nici o oră după ce am ajuns acasă, calculatorul, cu țârâitul

lui inconfundabil, m-a trezit din uluială. Am sărit ca arsă,
și m-am repezit să-i deschid. Era un mesaj de la Tristan.
Mă întreba de ce nu am venit la întâlnure, dacă sunt
sănătoasă, dacă am nevoie de ajutor... și mă implora să-i
trimit neîntârziat un răspuns. Am stat ore în șir în fața
calculatorului, neștiind ce să fac. Atunci mi-am dat seama
că toate visurile, speranțele, dorințele mele, se năruiseră
într-o singură secundă, și că nici o minune nu va putea să
mi le aducă înapoi. Mă regăseam, iată, ca la început:
singură, înșelată din nou, cu moralul la pământ, incapabilă
să înțeleg ce se întâmplă cu viața mea. Ajunsesem să cred
că destinul îmi jucase încă o farsă, că norocul încă nu m-a
întâlnit, că nu voi mai putea să iubesc niciodată. Ce fire
trebuie să ai ca să treci peste acest lung șir de dezamăgiri?
Cât de tare trebuie să fii ca să poți uita asemenea eșecuri?
Apăsarea era atât de cumplită, deruta mea era atât de
mare, încât nu mai puteam judeca lucid. Aveam nevoie de
o confirmare că nu făcusem o gafă impardonabilă, că nu
mă aruncasem cu capul înainte ca o dementă, că totul nu
fusese decât un coșmar urât. Am sunat-o pe Gina și am
rugat-o să vină la mine. Câmd i-am povestit totul, a rămas
încremenită. La început nu știam de ce. Apoi, când mi-a
explicat ce gafă făcusem, mi-am dat seama că nici ea nu
era de partea mea. După cum știam eu că privește lucrurile
sentimentale, poveștile amoroase, trebuia să mă aștept la
o astfel de reacție. Primul lucru pe care mi l-a reproșat a
fost izbucnirea mea nervoasă, rapiditatea cu care am
părăsit terasa, fără să aștept măcar o explicație. Nu-și
putea imagina cum de l-am lăsat să-mi facă una ca asta,
 Masca 181

cum de nu am reacționat, cum de nu i-am aruncat o sticlă

în cap, ca să mă țină minte toată viața. Apoi, ca să mă mai
liniștească, a început și ea cu supozițiile: ba că ar fi fost o
glumă inocentă, ba că vroia să-mi facă o surpriză, ba că ar
fi vrut să mi-o dăruiască, ba că toți bărbații sunt niște
măgari... A mers atât de departe cu presupunerile, încât
era pe punctul să creadă că vroia să-i dau un autograf -
masca, inscripționată cu semnătura mea, râmânând un
simbol al iubirii noastre. Când și-a terminat repertoriul, a
scos sticla de vodcă din frigiderul meu și a umplut două
pahare. Nu mai știu în cinstea cui am ciocnit, dar știu că
ne-am matolit rău de tot. Săptămânile care au urmat au
fost un coșmar. Noaptea nu-l visam decât pe Tristan,
înfuriat, venind spre mine cu masca aceea pe figură,
încercând să mă prindă. Ceva mă ținea în loc și nu puteam
să alerg. Mă trezeam transpirată, cu inima bătându-mi să-
mi spargă pieptul, cu respirația tăiată și cu gânduri negre.
Îmi trebuiau ore bune să-mi revin, iar de dormit, nici nu
mai putea fi vorba. Mă învârteam în așternut și țineam
lumina aprinsă și ochii deschiși, ca să rămân trează,
pentru a nu-i mai vedea chipul. În tot acest timp, Tristan
îmi trimetea mesaje, implorându-mă să-i dau o explicație,
să revin la gânduri mai bune, promițându-mi marea cu
sarea. Era înnebunit de furie uneori: mesajele lui, oricât ar
fi fost de colocviale, cordiale chiar, ascundeau o
încrâncenare ținută cu greu în frâu. În textele lui se
strecura, fără să-și dea seama, un cuvânt, o expresie, care
trăda starea lui de spirit. Înțelegeam asta – nu avea la
îndemână nici o explicație solidă, după nesfârșitele noastre
discuții afabile - , dar nu-l puteam ierta. Pentru mine, lipsa
182 Ioan Paler

lui de sensibilitate și respect, deveniseră axiome, pe care

nimeni și nimic nu le putea schimba. La un moment dat,
într-un mesaj trimis acum câteva săptămâni, îmi scrie că
se află într-o clinică din Paris, pentru un tratament mai
special. Nu a precizat despre ce era vorba. Eu m-am gândit
imediat că nu e decât o stratagemă, o nouă șmecherie de-a
lui, ca să mă înduplece să renunț la hotărârea mea. A
urmat o tăcere de câteve săptămâni bune: credeam că a
renunțat la mine, că s-a săturat să-mi tot trimită mesaje
care rămâneau mereu fără răspuns. Începusem să mă
liniștesc, să nu mă mai gândesc tot timpul la el, să-mi văd
de viață, dar nu puteam scăpa de coșmarurile din timpul
nopților. Mă obijnuisem deja cu somniferele și, astfel,
reușeam să dorm câteva ore pe noapte. Dar mesajele au
reîceput cu o și mai mare frecvență. Revenisem la starea
de la început: anxietate, insomnie, tulburări nervoase,
gânduri negre... Mă gândeam cu spaimă că o să clachez
într-o bună zi. Atunci m-am hotărât să-i trimit un mesaj.
I-am scris că dacă mai continuă, mă văd nevoită să apelez
la autorități: la poliție, la tribunal, la la reprezentanții
firmelor de transmisiuni digitale. Răspunsul lui a fost
oarecum neașteptat: mă ruga să-i acord o ultimă șansă –
adică o întrevedere de doar câteva minute, într-un loc ales
de mine. Se jura că va înceta definitiv cu mesajele lui dacă,
după întrevedere, voi dori acest lucru. Eram atât de
dornică să înceteze odată această situație, încât am
acceptat. Mi-am închipuit că, aflând din gura mea ce am
hotărât, mă va lăsa în pace. Am ales o cofetărie din
apropierea blocului în care locuiam, am fixat ora, și i-am
trimis mesajul a doua zi. Nu vă spun ce stare trăiam în
 Masca 183

clipele acelea! Nicicând nu fusesem mai confuză ca atunci:

nici măcar nu reușisem să-mi fac un plan, nu eram hotărâtă
ce să-i spun, cum să reacționez, ce atitudine să iau... Pe
drum, spre locul de întâlnire, m-am decis să tac tot timpul,
să-l las pe el să spună ce are de spus, și, apoi, să mă ridic și
să plec. Când am deschis ușa de la intrare, l-am zărit
imediat: era așezat la una dintre mese, undeva în dreapta
intrării; îi puteam vedea doar o parte din profil. Avea un
tricou albastru, pe gât, cu o inscripționare pe care nu o
puteam distinge bine. M-am apropiat încet de masa lui. A
auzit, pesemne, pașii mei, și s-a întors cu fața spre mine.
Atunci am putut să-i văd chipul: Ce imagine! era complet
desfigurat... Am dus mâna la gură, am scos un țipăt și am
leșinat. Noroc că m-a prins Tristan și m-a așezat pe scaun.
Mi-am revenit cu greu, după ce m-au stropit cu apă și mi-
au dat să beau o gură de cola. Eram încă amețită, când
i-am văzut din nou chipul. Domnule doctor, ce mi-au
văzut ochii, e greu de descris. Partea stângă a feței era
complet distrusă: ochiul era aproape închis, căci pleoapa
căzuse inertă peste el, pielea frunții era ca pergamentul,
de o roșeață nefirească, obrazul, ușor căzut, oarecum
refăcut, păstra urmele cusăturilor operației chirurgicale.
Locul nu păreau a se fi vindecat definitiv, prezentănd și el
culoarea violacee, roșietică de pe frunte; bărbia era pe
jumătate distrusă și puțin căzută, iar urechea, refăcută și
ea parțial, era aproape lipită de cap. Cealaltă jumătate a
feței păstra însă ceva din aspectul inițial al chipului,
nealterat complet de lovitura primită. Izbitura, sau ce o fi
fost ea, venise din lateral, așa încât nu-i atinsese decăt
parțial partea dreaptă a obrazului. Nasul avea și el vizibile
184 Ioan Paler

cicatrici, iscate de operațiile estetice pe care le suferise.

Domnule doctor, vă rog să mă credeți că nu-l mai puteam
privi. Am lăsat resemnată privirea în jos și am început să
plâng. Aunci i-am auzit glasul spunând: = Sunt chiar atât
de urât? În sfârșit, am reușit să te impresionez și eu cu
ceva! = Apoi a întins mâna spre sacoșa lui, a scos masca, și
și-a pus-o pe figură. Acum poți să te uiți la mine, mi-a
spus, și m-a atins delicat cu mâna pe umăr. O bună bucată
de timp, nu am putut să scot nici un cuvânt. Mii de
reproșuri și regrete mi se îngrămădiseră sub frunte,
stârnindu-mi plânsul, pe care cu greu mi-l mai puteam
stăpânii. A vorbit în schimb el – mult, mult – până mi-am
mai revenit. Îmi povestea despre accidentul pe care îl
avusese - un accident de mașină devastator, care putea
să-i răpună viața. Totul se pertecuse într-o intersecție din
Piața Unirii: un autoturism condus cu viteză nu a acordat
prioritate la semafor și l-a lovit fulgerător din partea
stângă, exact în dreptul portierei din față. Lovitura a fost
atât de puternică, încât ușa a fost smulsă din loc, iar el a
fost proiectat pe asfalt. Numai prin minune a rămas în
viață. Mi-a povestit apoi despre lungile luni de spitalizare,
pe care a trebuit să la suporte, despre operațiile estetice la
care a fost supus, despre lungile perioade de refacere pe
care a trebuit să le înfrunte. A vizitat și câteva clinici din
străinătate, a consultat medici renumiți, a urmat
tratamente costisitoare, dar rezultatele nu erau cele
așteptate. Ultima călătorie o făcuse la Paris, unde a stat
câteve săptămâni. I s-a promis marea cu sarea: că i se va
face o intervenție de anvergură, care, spuneau medicii, îi
va putea reda înfățișarea dinainte. Tristan își pierduse
 Masca 185

încrederea; spera măcar la o refacere onorabilă. Își

cheltuise aproape întreaga avere: o casă moștenită de la
părinți, apartamentul și veniturile dobândite de pe urma
poliței de asigurare a mașinii, distrusă în totalitate. Urma
să se întoarcă la Paris, la clinica unde își făcuse ultimele
analize. Cu amărăciune mi-a spus că nu aștepta nimic de
la mine, că va înțelege situația , și că aventura noastră a
fost doar un răgaz de liniștire și bucurie în viața lui, atât
de încercată în ultimul timp. A dorit să știe de ce nu
venisem la întâlnire. A rămas surprins să audă că m-am
prezentat comform înțelegerii noastre, dar că am plecat
imediat ce am văzut că și-a păstrat masca pe figură. A
zâmbit amar și mi-a spus că o făcuse, pentru că nu a vrut
să-mi provoace un șoc. Nu mai era nimic de spus; eram ca
doi sinistrați, peste care trecuse un uragan, luîndu-le casa
de deasupra capului, și acum se zbat să iasă de sub
dărâmături. Ce a urmat, se poare rezuma în câteva
cuvinte: un timp am continuat să ne scriem mesaje pe
emayl, să ne interesăm de sănătatea noastră, să ne facem
urări de sărbători, să ne încurajăm unul pe celălalt. Eu
m-am ales cu nervii zdruncinați, cu o depresie oribilă, de
care nu mai pot scăpa, și cu o singurătate pe care nu mai
știu cu ce să o umplu. Convorbirile noastre au încetat,
după ce a plecat la Paris. De atunci, nu mai știu nimic
despre el, spuse Sofia, vizibil ușurată de acestă spovedanie
prelungită.
Timpul trecuse pe nesimțite și, când Maican se uită
la ceas, nu mai rămăseseră decât șase minute. Urmărise
cu atenție destăinuirea Sofiei, observă dimensiunea
și adâncimea trăirilor femeii, ba, chiar, descoperii
186 Ioan Paler

similitudinea acestor simptome cu cele din unele cazuri

cu care se confruntase. Începuse să-și facă o părere destul
de clară asupra diagnosticului, dar știa că, în cazul ei,
va fi foarte greu să găsească o soluție de ameliorare a
discomfortului în care trăia de atâta timp. Hotărî să
amâne stabilirea unui diacnostic; nici Sofiei nu vroia să-i
spună încă despre constatările lui și despre tratamentul
la care s-a gândit. I-ar fi luat prea mult timp și, apoi, mai
avea nevoie de câteva clarificări în modul cum gândise
Sofia să-și gestioneze viața de acum în colo, cu această
povară. Așadar, hotărât să nu minimalizeze acest final
confesional, îi spue Sofiei cu calm:
-Parcă în viața ta s-a strecurat subiectul unei
veritabile narațiuni. Vreau să spun că ce ai trăit tu și-ar fi
dorit să trăiască orice scriitor sau scenarist de talent; sau,
cel puțin, să le vină o astfel de idee - subiect sigur pentru
un roman interesant.
-Un roman prost, domnule doctor, spuse Sofia cu
ironie în glas, întrerupându-l intempestiv.
-Decât o viață anostă, cenușie, fără pitoresc și
pasiune, mai bine una plină de evenimente relevante,
chiar dacă între ele se ivesc și episoade ca cele pe care mi
le-ai descris tu. Nu vreau să duc în derizoriu dimensiunea
și intensitatea evenimentelor pe care le-ai trăit tu în acești
ani, dar, crede-mă, suferința și durerea sunt daruri care
ni s-au dat de la început, și de care avem nevoie. Ar putea
părea deplasat ceea ce spun eu acum, dar... Nu vreau să
dezvolt subiectul astăzi, dar îți promit că, la următoarea
ședință, vom avea o discuție pe tema aceasta. Până atunci,
îți spun doar atât: gândește-te că toate aceste gânduri,
 Masca 187

obsesii și temeri îți fac rău. Evită-le cât poți de mult. Dacă
nu mai e nimic de adăugat, ne vedem săptămâna viitoare,
încheie Maicam, cu un zâmbet condescendent.

188 Ioan Paler
 Masca 189

Capitolul IX

Când Gina își făcu apariția în noul birou al firmei,

lumea încremenii: își mutaseră cu toții privirile de pe
ecranele calculatoarelor spre ea - colega lor, de când
lumea. Un sentiment de vinovăție străbătu întreaga
încăpere și o liniște nefirească se instală peste calculatoare
și oameni. Cineva schiță un gest, ca și când ar fi vrut să
aplaude, dar rămase cu brațele deschise, de parcă ar fi
intervenit ceva neașteptat, și renunță, în ultimul moment,
la intenția sa. Colegii Ginei așteptau o reacție din partea ei
și parcă nu îndrăzneau să înceapă ei ostilitățile. Ginei nu-i
scăpă această reacție neașteptată și, ca și când nu s-ar fi
întâmplat nimic deosebit, îi salută cu un: Ura, fraților! Ce
mai faceți? O ușoară destindere se simți în aer, de parcă un
pericol iminent trecuse rapid. Lumea, în cor, îi răspunse
la salut. Tensiunea care plutea în are nu se risipise încă,
și oamenii o priveau cu prudență, neștiind în ce ape se
scaldă. O știau impulsivă și directă, fără menajamente și
arabescuri lingvistice, gata să treacă de la o stare la alta,
în doar câteva secunde. De aceea o îndrăgiseră; o iubeau
pentru franchețea ei, pentru modul cinic cu care trata
190 Ioan Paler

evenimentele neplăcute care se iveau în viața lor. Gina era

gata oricând să pună umărul la greu, să rezolve probleme
delicate care apăreau și de care ceilalți se fereau; cu felul ei
spontan de a fi, aplana micile conflicte ivite pe neașteptate
din cine știe ce pricini minore, ducând cu abilitate totul în
derizoriu și făcându-te să înțelegi că nu era nimic atăt de
grav în disputele lor imaginate. Gina trecu încet printre
mese, aruncând câte o privire zâmbitoare fiecăruia,
remarcând spațiul generos și modern al noului birou,
unde se mutaseră de curând. Se opri în dreptul biroului
lui Gigi – care păre cufundat în treburile lui - ,îi aruncă o
privire caldă și îl întrebă ce mai face. Acesta, luă privirea
ei ca un semn de armistițiu, și spuse cu zâmbetul pe buze:
-Nici mai bine, nici mai rău..., ca întotdeauna, și
zâmbi cu gura până la urechi. Dar tu, cum o mai duci?
Cum a fost acasă? Când te-ai întors?
-Toate bune, cum să fie: ca acasă. Aș vrea, dragul
meu, să stăm puțin de vorbă, dacă se poate. Nu acum...
poate după program. Ce zici?
-Cu siguranță, de ce nu.
-Spune-mi, te rog, Ivașcu e în birou?
-Da, acum a sosit și el. Vezi, mai încolo, ușa sceea de
sticlă, în partea dreaptă, și-i indică cu mîna direcția.
Gina păși spre ușa de sticlă și o împinse fără să bată
în ea. Biroul era atât de încăpător, încât îi tăie respirația.
Mai văzuse ea astfel de încăperi, dar parcă nici una nu
făcea atâta risipă de spațiu, ca acesta. Ivașcu trona imperial
- și probabil plin de sine - pe fotoliul lui, în spatele unui
birou imens, acoperit cu un blat de sticlă colorată, privind
cu atenție în ecranul, la fel de imens, al noului calculator,
 Masca 191

care trona acolo. Când auzi pași, ridică privirea mirat și

rămase, pentru o clipă, surprins de ceea ce vedea. Nu se
aștepta la o astfel de vizită, tocmai acum când reușise să
pună la punct noua locație, de care era foarte mândru. Își
reveni însă repede din stupoarea pe care i-o provocase
apariția intempestivă a angajatei sale, și schiță un zâmbet
de bun venit. Apoi, o pofti să se așeze pe scaunul din fața
biroului său. Gina se apropie de scaun și se așeză comod,
ca pentru o convorbire lungă. Ivașcu, pe un ton cordial, o
întrebă cum a fost acasă. Gina răspunse sec:
-Bine, cum să fie, apoi își mută privirea pe
calculatorul de pe birou și adăugă: Văd că v-ați înnoit...
firma prosperă, după câte observ... vă felicit... mi-ar fi
plăcut și mie să lucrez în asemenea condiții, spuse cu
ironie în glas.
Ivașcu sesiză sarcasmul din vocea angajatei sale și
spuse cu un ton optimist:
-Nu se știe niciodată... oricând pot surveni modificări
în destinul nostru. Eu nu mi-aș pierde speranța. Cum știi:
speranța moare ultima, nu-i așa?
-Domnule Ivașcu, să nu mai pierdem timpul cu
finețuri inutile. Vreau să știu și eu pentru ce am fost
concediată fără să fiu anunțată? Nu știu cu ce am greșit...
nici cu ce v-am supărat... nici dacă munca mea a fost sau
nu satisfăcătoare... Mai știu că nu sunt un geniu ca ceilalți,
dar cred că m-am achitat onorabil de sarcinile trasate. Nu
țin cu dinții de postul acesta, dar sunt, cred, îndreptățită
să știu și eu care sunt motivele pentru care s-a luat o astfel
de decizie.
192 Ioan Paler

Încercase să fie calmă și adoptase un ton neutru.

Nu se aștepte ca Ivașcu să dea înapoi și nici să-i explice,
să-i detalieze, motivele pentru cate fusese îndepărtată
din firmă. Dar nu vroia să plece de acolo cu coada între
picioare, și nici să se creadă că ar fi dispusă să înghită
orice măgărie care i se făcea. Altceva o preocupa pe ea
acum: nici postul pe care îl pierdea, nici lipsa de bani, nici
perspectiva sumbră, nesigură, pe care o îtrevedea... nu-i
creaseră atâtea temeri, ca aducerea pe lume a unui copil.
Decizia de a păstra copilul va fi greu de luat! Glasul lui
Ivașcu o readuse la realitate. Cuvintele lui treceau însă pe
lângă ea, fără să o atingă, fără să le înțeleagă, fără să poată
să le descifreze conotațiile. Aștepta doar ca Ivașcu - care
se împiedeca în scuze - să termine o dată, și să scape de
tot circul ăsta de doi bani. Dar Ivașcu nu mai contenea cu
scuzele, și atunci, furioasă, explodă:
-Sunt însărcinată, domnule Ivașcu. Nu-mi folosește
la nimic regretele dumneavoastră. Nu țin cu dinții de
postul acesta, v-am mai spus-o, rosti Gina cu dezamăgire
în glas. Apoi, reluă pe un ton mai aspru: Mai am o singură
dilemă, domnule Ivașcu: Ce vină are Sofia Onescu în toată
tevatura asta?
-A fost opțiunea ei... nu am nici o vină... se poate
întoarce oricând. I-am oferit chiar un post mai bun,
încercă Ivașcu o explicație, dând din colț în colț. Ar fi vrut
să mai spună ceva, dar Gina se ridică dintr-o dată și părăsi
biroul fără să mai spună o vorbă.
Se duse glonț la biroul lui Gigi și îl rugă să iasă cu
ea pe hol. Era într-o stare de nervi, de tensiune, căreia
cu greu îi putea face față. Bărbatul nu protestă, se ridică
 Masca 193

imediat, și porniră alături spre ieșire. Pe culoar, îl întrebă

dacă există vreun loc mai liniștit, unde ar putea sta de
vorbă. Gigi îi spuse că ar putea merge în sala de ședințe.
O conduse pe hol și deschise o ușă care dădea pesemne
în sala de ședințe. Spațiul era la fel de generos, ca și în
celelalte încăperi pe care le văzuse. O masă imensă, ovală,
trona în mijlocul camarei. De jur împrejur, se aflau scaune
cu spătar înalt, din lemn masiv. În capătul opus intrării,
observă un ecran de vreo doi metri, în fața căruia, pe o
masă special amenajată, se afla un proiector modern.
Luară loc pe scaune, și Gigi întrebă ce fel de problemă era
aceea care nu pote suferi nici o amânare. Gina îl privi cu
asprime și spuse răspicat:
-Sunt însărcinată.
Se instală o tăcere de mormânt. Gigi rămase
gânditor și nu știa ce să spună. Vestea căzu ca un trăznet
peste capul lui. Nu se aștepta la o asemenea surpriză. Pe
chipul lui se așternu frica. Ar fi vrut să o înfrunte, să ceară
amănunte, dar își dădu seama că revolta lui nu va servi
la nimic. Nu punea la îndoială că el este tatăl copilului.
Știa doar că nu și-l dorea - că nu sosise momentul să se
căpătuiască. Își frământa mâinile, se uita dintr-o parte
în alta, și evita privirea Ginei. La un moment dat rupse
tăcerea:
-Felicitări!... ce pot să spun? rosti el cu jumătate de
glas. Apoi, reluă: Și te-ai gândit să-l păstrezi?
-De aceea sunt aici: să stabilim împreună ce e de
făcut. M-am gândit că trebuia să știi și tu adevărul. E o
chestiune care ne privește pe amândoi. Nu puteam lua
singură o hotărâre. La început, m-am gândit să nu-ți spun;
194 Ioan Paler

eram foarte supărată și credeam că voi putea rezolva

singură problema. Apoi, mi-am spus că e o situație prea
importantă, care nu trebuie tratată cu ușurință și la nervi.
M-am sfătuit și cu ai mei: am primit același sfat. Tu ce spui?
Gigi continua să tacă: era în mare încurcătură. Nu
ar fi vrut să dea un răspuns ferm, ar fi vrut să se mai
gândească, să amâne momentul pe altă dată. Totuși riscă
o întrebare:
-Te-ai gândit cumva la o întrerupere de sarcină? Ar
fi și asta o soluție. Să ne mai gândim.
-Ți-am mai spus: de asta sunt aici – să stabilim
împreună ce e de făcut. În ce mă privește, nu aș vrea să
renunț la acest copil. Întotdeauna mi-am dorit să am unul,
dar nu m-am gândit că o să vină așa repede.
-Eu zic să ne mai gândim... poate găsim o soluție.
Nu-mi cere să-ți dau un răspuns astăzi.
-Dar când, Gigi? când o să-mi crească burta, și când
nu va mai fi nimic de făcut!
-Lasă-mi măcar câteva zile... să mă mai gândesc
și eu. Nu fii așa de speriată, ce Dumnezeu, se rugă Gigi,
crezând că va obține o amânare.
-Bine, ai trei zile, nu mai mult, apoi se ridică și plecă
în goană, fără să-l mai salute.
În drum spre casă, se abătu prin Cișmigiu. Alese o
bancă mai izolată și se așeză, cu gândul să se liniștească, să
judece la rece situația și să ia o hotărâre. Știa că numai ea
singură va trebui să vadă ce este de făcut; că nimeni nu-i
va putea da un sfat dezinteresat, sincer. Cu toate acestea,
simțea totul ca pe o povară, pe care nu o putea duce
singură - și asta o umplea de furie, de disperare. Când a
 Masca 195

văzut fața lui Gigi - vizibil derutat, surprins, înspăimântat

chiar - ,și-a dat seama că nu mai putea avea nici o speranță
într-o căsătorie cu el. În străfundul sufletului, se bucura
că o să aibă un copil, dar nu așa își imaginase ea aducerea
pe lume a uni prunc; iar gândul că acesta nu va avea un
tată alături zi de zi, o înfiora de-a dreptul. Cât despre
ce va spune lumea, nu-i păsa. Se mângâia cu gândul că,
cei câțiva prieteni pe care-i avea, vor fi alături de ea tot
timpul și o vor sprijini cu drag. Mai greu îi venea să le
spună părinților nefericita situație; cu mama ei, care știa
deja o mulțime lucruri, nu-i va fi greu să o convingă că
se va descurca și fără un soț... Mai greu îi era să-i spună
tatălui ei despre momentul nefericit pe care îl trăia. De
modă veche, acesta nu-și putea imagina că fata lui va avea
un copil din flori, că nu va fi nici o nuntă, că va trebui toată
viața să o vadă cum se zbate singură să-l crească, că va fi
bârfită de lume și rude... Colac peste pupăză, a rămas și
fără servici! Ar fi putut intra în concediu de maternitate,
dar nu știa dacă i-a desfăcut Ivașcu contractul de muncă.
În mod normal, nu putea să o facă fără să o înștiințeze ...
și mai era și preavizul. În timpul preavizului ar fi putut
cere concediu de maternitate. Ar fi vrut să vadă mutra lui
Ivașcu, care s-ar fi văzut nevoit să-i plătească salariul timp
de doi ani. Nu știa care sunt legile în momentul acela.
Dumnezeule, ce complicat i se părea totul! Copleșită de
incertitudine și de teamă, o clipă, îi trecu prin gând să
scape de copil. Ar fi terminat, astfel, cu toate temerile, cu
nesiguranța, cu incertitudinile, pe care această situație
neașteptată i le-a pricinuit. Capul îi vâjâia, nu se putea
aduna, nu găsea nici o soluție potrivită. Cu siguranță, nu
196 Ioan Paler

va putea rezolva singură această dilemă. Se gândi să o

sune pe Sofia; doar ea, cu mintea ei lucidă, cu spiritul ei
practic atât de subtil, ar putea să o ajute. Scoase mobilul
din poșetă și formă numărul ei. Auzi deîndată glasul
Sofiei și se bucură ca un copil. Îi spuse că s-a întâlnit cu
Ivașcu și cu Gigi și că au multe de povestit. Sofia o invită
la ea, arzând de nerăbdare să afle ce s-a întâmplat în ziua
aceea.
Când a deschis ușa, Gina i-a sărit de gât și a strâns-o
tare la piept, de parcă nu se văzuseră de când lumea. Apoi
și-a aruncat poșeta pe fotoliul și a dispărut în baie. Sofia
pregătise deja cafelele și sticla de vodcă. Când Gina s-a
arătat, Sofia turna în pahare licoarea cristalină. S-au așezat
și au ciocnit. Gina a dat paharul peste cap cât ai clipi din
ochi, apoi a spus cu un fel de jenă în glas:
-S-ar putea să fie ultimele, nu vreau să-i fac rău lu ăla
mic, și râse cam forțat. Ce cerzi că am făcut astăzi? M-a pus
dracu să mă duc la Ivașcu. Mi-a luat o groază de timp să
găsesc noul sediu. Noroc cu taximetristul că știa drumul.
M-a lăsat în fața unui bloc turn, cu cincisprezece de etaje.
La intrare - paznic. Mai, mai, să nu mă lase să intru. Mi-a
indicat etajul, și am urcat. M-am trezit într-un hol imens
și nu știam în ce parte s-o apuc. Am luat-o pe un culoar și
m-am trezit în fața unor uși cu diverse inscripționări pe
ele. Am deschis prima ușă și am întrebat unde este biroul
lui Ivașcu. Mi s-a indicat locul și am intrat cu tupeu. Ce să
vezi! Un hangar de vreo 150 de metri pătrați, cu birouri
noi, așezate față în față, cu calculatoare cât oglinda mea
din dormitor, cu lumini încastrate în pereți... ce mai, un
birou de-ți tăia respirația. Când mă gândesc cum stăteam
 Masca 197

noi de înghesuiți la vechea firmă, cum ne chinuiam cu

calculatoarele alea uzate, luate la mâna a doua, care
se stricau tot timpul, și cum stăteam câte 10- 12 ore la
birou de ne lua dracu, nu-mi vine să cred cum a ajuns
nemernicul ăsta de Ivașcu să se întindă atât de mult. În
fine, când am intrat și m-au văzut colegii noștri, s-a lăsat
o tăcere de ziceai că ești la cimitir. I-am salutat cu căldură
și mi-au răspuns într-un cor, ca și când atunci mă vedeau
pentru prima dată. Undeva, în partea dreaptă, la fereastră
stătea Gigi, care nu m-a observat, căci stătea cu spatele.
M-am dus glonț la el și l-am întrebat unde e cabinetul lui
Ivașcu. M-a privit cu uimire, cu un zâmbet forțat pe buze,
m-a salutat cordial și m-a întrebat ce mai fac. L-am rugat
să-mi acorde câteva minute, după întrevederea cu Ivașcu.
Apoi am intrat la Ivașcu. Trona ca un pașă, într-un birou
imens, la o masă lustruită ca sticla, lângă un calculator
ultra modern. S-a prefăcut surprins de venirea mea, mi-a
zâmbit larg și m-a întrebat ce mai e pe le mine pe acasă.
Vroia să fie politicos, afabil: se purta de parcă nimic nu
s-ar fi întâmplat. I-am cerut socoteală pentru concedierea
mea și mi-a spus că asta e politica firmei, că din când în
când se restrânge activitatea... bla, ala, bla, chesti d-astea.
Mi-a spus că mă are în vedere la o viitoare lărgire a
departamentului. Atunci, mi-am luat inima în dinți și
i-am spus că sunt însărcinată.
-Și cum a reacționat?
-Nici n-am mai stat să aud balivernele lui. M-am
ridicat indignată, i-am întors fără o vorbă spatele, și am
plecat trântind ușa. Apoi l-am luat de o aripă pe Gigi și
l-am scos pe hol. M-a dus în sala de ședințe, și, acolo, i-am
198 Ioan Paler

sus că m-a lăsat însărcinată. Să-i fi văzut mutra: parcă toată

bolta cerului se prăbușise peste el. A încercat să o dreagă,
dădea din colț în colț... că să mai vedem, să mai așteptăm,
să ne mai gândim, și, uite așa, i-am dat un răgaz de trei
zile, să se mai reflecteze. După câte mi-am dat seama, nu
are gânduri serioase... trage de timp cât poate, iar eu nu
pot să aștept la nesfârșit. Azi, mâine, voi fi cu burta la gură
și, atunci, ce mai e de făcut? A! am uitat să-ți spun că, la
plecarea din biroul lui Ivașcu, l-am întrebat ce a avut cu
tine, de te-a dat afară. Mi-a spus că a fost alegerea ta, și că
el nu are nici o vină, și chiar îți pregătise o avansare.
-Spui că Gigi nu are gânduri serioase. De unde știi
tu lucrul acesta? Întrebă Sofia. Omul a intrat în panică și
n-a știut ce să spună. Ți-am spus că așa sunt bărbații: se
lasă greu când este vorba de libertatea lor. Eu cred că o să
revină asupra deciziei sale. Am înțeles că nu a insistat să
faci întrerupere de sarcină. Acesta ar putea fi un indiciu că
se va răzgândi. Acuma le vezi pe toate în negru. Trebuie să
ai răbdare. Sunt sigură că o să se mai gândescă. Gigi, după
câte știu eu, nu este un tip cinic, josnic. Mai știi cu câtă
jovialitate ne ducea la petreceri și ne aducea cele mai bune
bucate la masă? Hai Gina, să nu vedem doar lucrurile rele!
-Bine, dar omul ăsta mă lasă la greu tocmai când
am mai mare nevoie de el. De unde să știu eu ce gânduri
are?
-Când vei afla, o să iei o hotărâre, spuse Sofia, sigură
pe ea. Uite ce e, am o idee: ce-ar fi să păstrezi copilul și să
îl creștem amândouă. Am fi niște mame excelente. Și tu și
eu iubim copiii, nu ne dăm în lături de la greu, putem face
 Masca 199

față problemelor ridicate de creșterea unui copil - ar trăi

ca-n puf.
-Asta-i o utopie Sofia. Cum să-l creștem amândouă?
Copilul ăsta trebuie să aibă un tată, trebuie seriozitate,
rigoare, disciplină. Noi o să-l răsfățăm într-atât, încât nu
vom mai putea să-l stăpânim. Noi suntem duse cu pluta; și,
apoi, tu ai viața ta... va trebui să-ți faci un rost, să te măriți,
să faci copii – să-ți faci familia ta... Tu ai fost încrezătoare
totdeauna: așa ai făcut și cu Bogdan și cu Tristan și cu toți
ceilalți. Și iată unde ai ajuns! Apropo! Ai fost la Maican?
Sper că nu ți-a trecut prin cap să nu te duci, spuse Gina
apăsând pe ultimele cuvinte.
-Am fost, rosti Sofia cu un oftat. Nu m-aș mai fi dus!
Omul ăsta mă ține ca pe ghimpi. Cred că o să înebunesc
de tot până se hotărăște el să-mi dea un tratament, sau să-
mi sugereze ce să fac. Nu vrea să-mi spună nimic; mă tot
întreabă, mă descoase, apoi notează ceva în carnetul lui,
dar mie nu-mi comunică nimic. Dacă-ți spun una, pici jos!
și făcu o pauză mai lungă. I-am povestit istoria cu Tristan.
Nu știu cum s-a întâmplat, dar m-a făcut să-i spun tot. M-a
ascultat cu atenție sporită și am văzut pe fața lui un fel de
iluminare, ca și când ar fi descoperit ceva important. Dar,
ora se terminase și a trebuit să plec. Mi-a promis că-mi
va împărtăși, data viitoare, câtevea din concluziile lui. Îmi
vine să-l las baltă, și să-mi găsesc singură un tratament.
-Sper că n-ai înnebunit... Acum când ești la finele
tărășeniei, te dai bătută. Stai să vezi ce are omul de spus.
Poate ți-a pregătit un tratament. Ăstea sunt chesti de
durată, nu se rezolvă cu una, cu două. Unii se duc ani
de zile la psiholog, încheie Gina pe un ton serios. Apoi
200 Ioan Paler

schimbă vorba. Da, i-a spune-mi: tu ce ai de gând să faci

cu slujba ta. N-ai mai dat pe la servici, n-ai luat legătura cu
Ivașcu... Ăsta o să profite, și o să ne dea afară fără preaviz.
După câte am înțeles, este dispus să te primească înapoi.
Nu poate renunța așa ușor la tine. Nici dracu nu te poate
înlocui acum. Fii sigură că omul regretă mult plecarea ta,
și ar face orice să te știe în firma lui. Nu poate găsi, de pe o
zi pe alta, oameni ca tine.
-În firma lui nu mă mai întorc în ruptul capului.
S-a purtat ca un măgar: dă afară oameni când vrea, cere
maxim de implicare de la angajați, n-a mai mărit salariile
de când lumea, e tot mai pretențios. De când a ajuns pe cai
mari, și-a luat-o în cap... , se crede mare și tare.
-Nu pot fi de acord cu tine. Mă simt vinovată din
cauza asta: tu ai plecat, pentru că ai vrut să fii solidară cu
mine - și asta nu-mi dă pace. Ce vină ai tu, că m-a pus pe
mine, pe liber. Tu ai fost cea mai conștiincioasă, l-ai scos
din încurcături când era să pice, când se ivea o chestie mai
grea, apela la tine... Te rog să te mai gândești. Eu nu voi
avea liniște, până nu rezolvi problema asta.
-Eu nu rămân în firmă fără tine, să fie clar, spuse
Sofia pe un ton ferm.
-Bine, atunci să găsim o soluție. Nu spuneai tu să nu
ne grăbim, să lăsăm lucrurile să dospească, să nu dăm cu
piciorul la ce am realizat până acum. Eu zic să ne ducem la
el și să vedem în ce ape se scaldă. Apoi vom lua o hotărâre.
Poate omul s-a răzgândit, poate mă reprimește și pe mine
în firmă, deși cred că mă vede ca pe o povară acum că
sunt însărcinată. Cum e el zgârcit, nu o să-i cadă bine că va
trebui să-mi plătească în concediul de maternitate.
 Masca 201

-Lasă că are el de unde să dea banii, spuse Sofia, cu

un ton de resemnare în glas.
-Atunci, să bem pentru ce ne va aduce ziua de
mâine, zise Gina, și dădu paharul pe gât cât ai clipi.

202 Ioan Paler
 Masca 203

Capitolul X

După ultimele destăinuiri ale Sofiei Onescu, Sabin

Maican începuse să-și facă o idee mai clară despre cazul
ei. Acum, în final, se conturase ideea că ea nu dezvoltase
o depresie, că vina principală a discomfortului ei sufletesc
nu putea fi una biologică - așa cum fusese cunvins încă de
la început – ,ci se găsea, cu siguranță, în psihologia ei. În
mai mică măsură, o influențaseră și factorii sociali. Sofia,
stăpână pe meseria ei, nu părea să aibă temeri privind
poziția ei socială, și nici nu trăia cu spaima că își va pierde
locul de muncă. Fiind încă destul de tânără, nu părea să-
și dorească o promovare și nici un post mai bine plătit;
nici aere de vedetă nu-și dădea, și nici nu vroia să fie în
centrul atenției. Era, mai curând, o fire retractilă, timidă
uneori, cu o viață afectivă profundă, cu rare tentative de
teribilism. Eșecurile în dragoste o afectaseră într-atât,
încât își pierduse încrederea în ea, o făcuseră să nu-și mai
dorească o altă iubire, evitând cu bună știință întrunirile
colective, momentele de socializare, însingurându-se și
preferând zonele liniștite ale vieții. Cu toate acestea, era
capabilă de acte de altruism neașteptate, punând sufletul
204 Ioan Paler

altora mai presus decât propria-i ființă. Avea un simț al

dreptății foarte dezvoltat: era capabilă să meargă până
în pânzele albe pentru izbânda adevărului, pentru a se
asigira că impostura și josnicia nu puteau învinge în lupta
cu dreptatea. Pe de altă parte, avea unele convingeri ferme
asupra unor adevăruri care erau doar în mică măsură
confirmate. Avea o siguranță de sine absolută, când era
vorba să-și spună părerea asupra unor chestiuni morale,
a unor probleme legate de caracter, de ținuta intelectuală
a unor oameni, fără să acorde prea mare importanță unor
detalii de ordin intrinsec, de specialitate, ascunse, greu de
identificat. De aceea, nimic nu o putea opri din acțiunile ei,
când avea convingerea că deține adevărul absolut. De aici,
se trăgeau multe dintre opțiunile ei eronate, care-și puneau
amprenta asupra stărilor ei sufletești, pe comportamentul
ei, pe ținuta ei intelectuală. Sabin Maican își revizui
notițele, făcu unele sublinieri, adăugă câteve detalii pe ici,
pe colo, și închise registrul de consultații. Era convins că
nu-i va fi ușor să o facă pe Sofia să înțeleagă toate aceste
constatări ale sale, că va fi greu de pus un diagnostic precis
și că - și de asta se temea cel mai mult – nu-i va putea oferi
Sofiei un tratament eficient, așa cum și-o dorea pacienta
lui. Era nevoie de timp, de multă răbdare, de o consiliere
specifică, potrivită cazului ei. Or, Sofia dorea răspunsuri
imediate, precise, convingeri ferme, un tratament ca în
medicina generală, un diagnostic precis și garantarea unei
vindecări rapide și absolute. Ceea ce nu putea înțelege
Sofia, era fapul că dezechilibrele psihice cu greu se puteau
vindeca definitiv; că nici un tratament, oricât ar fi fost el de
 Masca 205

sofisticat, nu putea decât să amelioreze starea pacientului,

nicidecum să-l vindece pentru totdeauna.
Ca și în alte dăți, hotărî să meargă pe jos o stație
de tramvai. Contactul cu oamenii, cu forfota străzii, cu
imaginea magazinelor, a căror vitrine îți luau ochii, îi
făcea bine. Abandona orice gând legat de munca lui, evita
orice intruziune a unor reflecții ivite spontan în conștiință,
încerca să se elibereze de orice apăsare care survenea pe
nepusă masă. Privea mulțimea, care imita perfect mișcarea
brwniană, și se gândea câți dintre ei au, sau vor avea o
depresie, o anxietate, o tulburare nervoasă. Lumea era tot
mai preocupată să atingă standardele acestei culturi, ale
cărei modele erau de multe ori false. Prinși în angrenajul
acestei goane după dobândirea acestor false valori,
oamenii își limitau orizontul oportunităților care existau
pretutindeni. Era suficient să întinzi mâna ca să prinzi
rodul cel bun, să redescoperi o lume diferită, mai pură,
mai ofertantă decât obsedanta goană după dobândirea de
bunuri scumpe, de atingerea unor standarde de frumusețe
ridicate, de urcarea rapidă în ierarhia socială, de atingerea
unui înalt nivel de pregătire pentru a nu fi mai prejos ca
alții, de câștigarea simpatiei șefilor sau a patronilor... Ce
le lipsea oamenilor ca să descopere adevăratele valori ale
vieții? Ce trebuia făcut ca ei să poată ieși din prizonieratul
acestor false valori contemporane? Cu siguranță, trebuia
schimată mentalitatea, trebuiau impuse alte modele. Or,
acest lucru nu se putea face decât în timp. Procesul era
lung și de durată: el trebuia început încă din școală, acolo
unde se formează primele deprinderi de comportament
civilizat, unde se prezintă modelele autentice și valorile
206 Ioan Paler

socio-profesionale ale civilizației actuale. El trebuie

continuat în familie, acolo unde se formează deprinderile
de bun simț, de respect pentru oameni, de dragoste față
de semeni. Or, dacă elevii cresc într-un mediu unde
falsele valori sunt promovate cu tărie, cum vor putea ei
să evite perpetuarea acestor opțiuni și comportamente?
Alungă rușinat - căci își propuese să nu se gândească la
nimic – gândurile acestea care surveniseră pe neașteptate
dintr-o nișă a inconștientului. Nu-și dorea decât să ajungă
acasă, să-l vadă pe Vlad și să poată relua discuția legată
de starea legăturii lor, de proiectul lui Virgil, de planurile
lor de vacanță. Amândoi își doreau să petreacă două
săptămâni la Vama Veche, acolo unde își consumaseră
ultimele concedii. Era singurul loc unde se simțeau liberi,
fără constrângeri de tot felul, fără privirile bănuitoare ale
cunoscuților, fără prefăcătorii și disimulări ocazionale.
Aglomerația din autobuz și căldura înăbușitoare îi
stricară buna dispoziție. Când ajunse la destinație, răsuflă
ușurat, dar trebui să constate că era ud leoarcă. Gândul
că îl aștepta un duș rece îi redă buna dispoziție. Așa că,
primul lucru pe care îl făcu când păși în apartament, fu
să se strecoare la duș. Observă că Vlad nu venise încă și
se bucură: putea sta la duș cât dorea. Revenit în cameră,
se gândi să-i facă o surpriză lui Vlad: știa că îi plac foarte
mult preparatele de patiserie. Se gândi să facă niște gogoși,
dar se răzgândi. Mai bune ar fi fost niște clătite; știa să
le prepare – învățase cu mulți ani în urmă de la mama
sa. Își pregăti compoziția, încinse tigaia cu ulei, și dădu
drumul la producție. Se temea să nu-l găsească Vlad în
plină activitate, și să-i strice surpriza. Avu noroc: acesta
 Masca 207

întârzia. Numai că întârzierea se prelungi nepermis de

mult. Îl sună de câteva ori, dar nu-i răspunse la telefon. Se
făcuse ora opt și Vlad nu mai apărea. Nu se mai întâmplase
să întârzie atât de mult. Începu să-și facă griji. Nu-și putea
imagina unde ar fi putut fi. Se gândi să sune la Poliție, dar
abandonă gândul. Ar fi putut suna la spital, dar erau prea
multe în București, și nu ar fi știut la care din ele să sune
mai întâi. Minutele treceau greu; se uita tot timpul la ceas.
La ora 23 sună telefonul mobil. Se repezi și-l smulse de pe
noptieră. Pe ecran văzu numele lui Vlad și răsuflă ușurat.
Duse receptorul le ureche și auzi o voce necunoscută, de
bărbat. Omul îl căuta pe Sabin Maican. Se interesa dacă
există cu adevărat o astfel de persoană . A răspuns că da,
și că este chiar el la telefon. Atunci omul l-a anunțat că
Vlad suferise un accident de automobil, destul de grav, și
că se afla la Sitalul Elias, la urgență. Telefonul fusese găsit
asupra accidentatului, și ei au sunat la numărul aflat în
capul lisrei. Sabin ar mai fi vrut să afle câteva amănunte
de la asistenta de gardă care sunase, dar nici aceasta nu
știa prea multe. A închis telefonul și s-a prăbușit în fotoliu.
Oare ce se întâmplase? Cum de ajunsese Vlad sub roțile
mașinii ăleia? Cât de grav putea fi accidentul? Capul îi
vâjâia. Sună la o companie de taxi și, după un sfert de oră,
se afla la ușa spitalului. Se duse direct la urgențe și întrebă
asistenta de gardă dacă fusese adus Vlad acolo. Aceasta
știa de accident, tocmai ea îl înregistrase; se făcuse mare
vâlvă când a fost adus. Fusese introdus imediat în sala
de operaii și, acum, se afla la terapie intensivă. Nu putea
fi vizitat. Întrebă asistenta dacă putea vorbi cu cineva,
care știe mai multe despre caz. Doar medicul de gardă,
208 Ioan Paler

Mihai Stroe, ar fi putut să-i dea mai multe amănunte.

La insistențele lui Sabin - care-i aminti asistentei că și
el lucrează în domeniul sănătății - ,femeia îl chemă pe
doctorul Stroe. Acesta, după ce se prezentă, îl întrebă
pe Sabin dacă este rudă cu persoana accidentată. Sabin
răspunse că nu, dar că este cel mai bun prieten al său și că
se angajează el să anunțe familia lui Vlad. Doctorul Stroe,
deloc evaziv, îi spuse că e vorba de un accident grav, cu
fracturi multiple la membrele inferioare, cu plăgi deschise
la față și la umărul drept, că fusese adus cu salvarea în stare
de inconștiență. Doi chirurgi, chemați urgent de acasă,
reușiseră să intervină la timp, să oprească sângerarea,
și să opereze locurile afectate. Lovitura de la cap nu era
gravă, dar va trebui să i se facă o tomografie a doua zi.
L-a asigurat că starea lui este stabilă, și că, la trezirea
din anestezie, era luicid. L-a sfătuit să revină a doua zi
și, dacă e posibil, să aducă un act de identitate al acestuia
și cardul lui medical. Sabin mulțumi doctorului Stroe și
părăsi spitalul cu sufletul pustiit de durere. Gândul că
prietenul lui ar fi putut muri, îl scotea din minți. Însă, se
bucura că Vlad e în viață, și că va putea să-l vadă a doua
zi. Nu închise ochii toată noaptea: se svârcoli în așternut
ore întregi, iar gândurile îl ținură treaz până dimineața.
Se gândi să-și anuleze consultațiile din ziua aceea. Se uită
în agendă și constată că nu are decât două ședințe: una cu
Sofia Onescu, și alta cu Petre Bunescu, un arhitect care
făcea naveta la București. Consultațiile ar fi trebuit să țină
două ore, așa încât, în jurul orei 11, ar putea fi gata, și s-ar
putea repezi până la spital. Făcu un duș prelungit, bău o
cafea tare și plecă la clinică.
 Masca 209

Sofia era deja pe hol, îmbrăcată cu nu tricou

cărămiziu, cu o inscripționare aurie, cu o fustă de blugi
de culoare neagă și cu niște pantofi de tenis din pânză, de
culoare vișinie. Părul și-l strânsese într-o coadă, lăsată pe
spate, iar în mână ținea telefonul mobil, ca și când atunci
încheiase o conversație. Sabin Maican o obsrevă de la
intrare, și îi luă ceva timp până își impuse să zâmbească
condescendent, să escamoteze starea sufletească pe care
o avea, și să pară firesc și binevoitor. Știa cât de mult
contează empatia cu pacientul în astfel de cazuri. Mai
ales că, astăzi, își propusese să discute mai amănunțit cu
Sofia despre starea ei, despre constatările pe care le făcuse,
despre ce ar trebui făcut pentru ameliorarea sănătății sale.
Pătrunseră amândoi în cabinet, se așezară pe locurile lor
obșnuite, iar Sabin, încercând să prelungească momentul
deschiderii discuției, își făcu de lucru pe birou, aranjând
cele câteva dosare existente acolo, netezind o foaie de
hârie, luând un pix din staiv și așezându-l lângă dosarul
Sofiei, aflat și el pe birou. Apoi ridică - zâmbind - privirea
spre Sofia și o întrebă cum și-a petrecut ultimele zile.
Sofia, eliberată de presiunea vizitei – acum începuse să se
obișnuiască cu Sabin Maican - ,cu gândul că astăzi va
afala și ea ce se petrece cu sufletul ei, spuse cu oarecare
destindere în glas:
-Nici mai bine, nici mai rău, ca alte dăți. Viața pe
care o trăiesc nu-mi dă timp de ameliorări, spuse Sofa
zâmbind amar. Ba, aș spune că insomniile s-au întețit, iar
coșmarurile nu-mi dau pace deloc. Acum am prea mult
timp liber, și mă gândesc numai la prostii. Nu știu cum
210 Ioan Paler

să-mi umplu timpul. De aici, singurătatea care mă apasă

și mai greu.
-În curând lucrurile se vor ameliora. Te rog nu-ți
pierde speranța. Aș vrea acum să continuăm discuția de
data trecută, privitoare la suferință, la durerea pe care
o resimt oamenii în anumite împrejurări. Poate părea
paradoxal, dar suferința este necesară, este un semnal că
ceva nu este la locul lui în viața noastră. Am să-ți relatez o
întâmplare petrecută în viața unei femei din SUA. Ea mi-a
fost relatată de un coleg de breaslă, care a participat la un
congreas al psihologilor europeni. Femeia își pierduse
copilul în timpul nașterii. Suferința ei a fost atroce: îi
dispăruseră toate reperele, toate speranțele - viața ei
devenise un calvar. Simțea că se află într-o fundătură,
din care nu va putea ieși niciodată. Ca urmare a acestei
traume, femeia a căzut într-o depresie profundă. Simțea
că nu se va putea vindeca orice ar face. Pur și simplu
nu mai vroia să trăiască; ajunsese la 40 de kilograme.
Se învinuia tot timpul, punând pierderea copilului pe
seama neputinței corpului ei de a da viață unui om.
Surprinzător este că, în anii care au urmat, femeia s-a
specializat în pshiologie, devenind chiar asistent social,
pe specializarea de doliu traumatic. Cu alte cuvinte, se
ocupa de persoanele care suferiseră pierderea unei ființe
dragi. Cu timpul, a observant că, în astfel de cazuri,
pacienții erau diagnosticați cu depresie și, ca atare, li se
prescriau medicamente pe măsură; deci ar fi fost vorba de
o dereglare mentală, de o disfuncție a creierului. Astfel, în
mod eronat, se urmărea tratarea simptomelor și nu ceea ce
se afla dincolo de ele: starea emoțională. Deci, oamenii care
 Masca 211

pierd o ființă dragă, sufereă pentru că iubesc. Or, doliul pe

care îl purta, durerea ei profundă, se datora acelei iubiri.
Deci, ea era necesară. Dacă ar fi ignorant-o, ar fi însemnat
că jignea pur și simplu iubirea. Astfel, a ajuns să creadă
că doliul ei era de fapt iubire pură, ceea ce i-a ușurat și
aproape i-a anulat durerea. Am făcut această divagație ca
să dau expresie ideii că multe dintre suferințele noastre
psihice nu se datorează unei depresii sau anxietăți, și,
prin urmare, nu sunt cauza unor disfuncții ale creierului,
cum am mai spus-o. Ele se găsesc în psihologia noastră,
în factorii sociali, în relația noastră cu lumea din jur…
Făcând abstracție, ignorând, cauzele biologice, care sunt
foarte rare, putem să defrișăm alte zone ale ființei umane,
și să nu ne opturăm vederea, perspectivele, din cauza așa-
numitelor dereglări ale creierului. In cazul tău, Silvia, ca
să revenim la discuția noastră, trebuie să-ți spun de la bun
început că nu suferi nici de depresie și nici de anxietate.
Cauzele, cum am încercat să-ți sugerez deja, se găsesc în
psihologia ta. Ce m-a condus la concluzia aceasta, vei afla
chiar acum. Mi-ai relatat că ai avut o copilărie liniștită și
nici o traumă majoră nu ți-a marcat primii ani de viață,
că nu ai asistat sau participat la acte de violență extremă,
că ai fost înconjurată de dragoste și afecțiune. Un detaliu
mi-a atras, însă, atenția în mod deosebit: faptul că mama
ta a suferit de o boală, pe care nu mi-ai putut-o defini,
dar care ar fi putut fi una de natură nervoasă sau psihică.
Ereditatea, zestrea genetică, joacă un rol imens în formarea
personalității noastre. Nu putem merge atăt de departe
cu supzițiile, încât să afirmăm că ai moștenit de la mama
ta unele trăsături asemănătoare. Nici nu o putem nega
212 Ioan Paler

total. Fișa ta psiho-fizică îmi spune că nu este posibil acest

lucru. Apoi, am înțeles că ai o profesie pe care o iubești și
ești mulțumită de performanțele tale. Ești agreată la locul
de muncă și nu îți dorești funcții importante. Salariul te
mulțumește și te descurci bine în general. Nu ai, din câte
am înțeles, aspirații materiale prostești, nu ai tendința de a
acumula bunuri scumpe, de a colecționa obiecte de artă de
valoare. Deci, din punct de vedere social, lucrurile par în
regulă. Ne-au rămas, așadar – așa cum am constatat-o deja
- cauzele de natură psihologică. Aici sunt multe de spus.
Sofia deschise ochii mari, zâmbi ca pentru sine, și
îl privi pe Maican, ca și când ar fi aflat ceva grav despra
ea - un lucru pe care ea nu în știa. De aceea, spuse cu
jumătate de gură:
-E atât de grav, domnule doctor?
-Vei constata imediat. Cred că am lămurit un lucru
până acum: nu trebuie să crezi că duci lipsă de serotonină,
deci nu este vorba de un dezechilibru în creierul tău; prin
urmare, nu factorul biologic poartă vina stării tale actuale.
După cum, nici factorii sociali nu sunt responsabili de
trăirile tale, cum îți spuneam adineauri. Hai să ne aplecăm
puțin asupra caracterului tău, asupre psihologiei tale. Este
evident că ai o suferință mare; viața ta este tulburată de
tot felul de neliniști, obsesii, regrete, frustrări. Originea
lor se află în forul tău interior, în propria ta psihologie. În
loc să vezi starea ta ca pe o adevărată depresie, încearcă să
deduci dacă nu cumva este normal să simți ceea ce simți.
Eu aș lua aceste simptome ca o reacție, ca un semnal viu,
pe care ți-l trimite propria ta ființă. Ea îți comunică, foarte
direct, că trebuie să schimbi ceva în viața ta, că trebuie să
 Masca 213

privești mai adânc în ființa ta, și să vezi ce îți dorești. Aici,

un rol important îl joacă eul tău. Ca mulți alți oameni,
tu ești dependentă în prea mare măsură de propriul tău
eu. Nu vreau să spun că el ar fi un eu hipertrofiat, dar
simt că nu poți ieși din el, că nu te poți detașa de lumea ta
interioară. Oare dincolo de el, nu este nimic? Eul nostru
are limitele lui – sigur, pentru fiecare, el înseamnă foarte
mult – ,el nu poate vedea - decât cu o judecată ageră -
dincolo de el. Suntem captivii propriului nostru eu. Ar
trebui să ne luăm un moment de răgaz și să privim în
propria noastră ființă și să vedem ce vrem de fapt. Aici
intervine meditația, procedeu care ne permite să ne
apropiem în mai mare măsură de propria noastră ființă.
Oamenii spun adesea că se cunosc foarte bine și nu mai
au la ce să maditeze. Ei bine, este un mod superficial de
a privi lucrurile. Meditația presupune un efort continuu,
o repetare a procedeului, care se poate întinde pe câteva
luni de zile. La ce putem medita? Este infinit câmpul
acesta al meditației; dar să ne limităm, de pildă la latura
afectivă a persoanei noastre. Ne putem întreba, de pildă,
ce credem noi despre iubire. Încercăm să ne situăm pe
poziții diferite în interpretarea ei. Nu o privim doar prin
prizma propriilor concepții: încercăm să lărgim câmpul
de percepție al acestui sentiment. Sau, ne putem întreba
ce credem despre altruism, sau despre gelozie, sau despre
ură și invidie. Meditația adâncă, sinceră, îți poate produce
revelații la care nici nu te-ai gândit. Trebuie, în consecință,
să ne detașăm de propriul eu și să ne racordăm la lumea
din jur. Dacă îți spui tot timpul că ești frumos, inteligent,
original…, nu vei putea să evaluezi niciodată corect lumea
214 Ioan Paler

din jur; întotdeauna va exista un termen de comparație: tu

însuși. Tu nu te afli în central lumii, ea nu începe și nu se
termină cu tine. Există întotdeauna ceva mai important,
mai măreț decât noi. Dacă, de exemplu, te afli în vârful unui
munte și privești în jur la monumentalitatea și frumusețea
acesteia, atunci îți vei da seama cât de mic ești, ce valoare
infimă reprezinți tu pe lume. A încerca să ieși din propriul
eu, să te detașezi de tine însăți, nu înseamnă a te trăda, a
te abandona, a te umilii: înseamnă a-ți oferi șansa de a
avea o perspectivă mai amplă asupra vieții: a-i observa și
pe ceilalți, a le cântări reacțiile, a le identifica defectele și
calitățile. Astfel, poți să te compari cu ceilalți. Uite, acum
îmi vine în minte un adagiu interesant, rostit de un om
cultivat, care sună așa:: când mă compar cu ceilalți, exult
de fericire - când mă analizez, mă-ntunec. O altă trăsătură
a ta, din câte am înțeles, este firea ta sentimentală. Cu toții
avem această particularitate, dar în cazul tău, mi se pare
excesivă. Pui în fiecare relație de dragoste întreaga ta ființă,
un exces afectiv aș spune, care îți anulează, micșorează
personalitatea. Orice decepție provocată din dragoste este
percepută ca o agresiune uriașă față de propria ta ființă,
ca o umilință care sporește enorm starea ta anxioasă, să-i
spunem așa. Cu greu îți poți reveni dintr-o astfel de stare.
Ajungi să te învinovățești tot timpul, să-ți găsești defecte
imaginare, și, în final, nu mai ai încredere în tine. Ți se pare
că efortul uriaș, pe care l-ai depus ca să găsești fericirea în
viață, a fost inutil, că ea în loc să se apropie de tine, e tot mai
departe, că investiția afectivă a fost prea mare… și acum te
simți extenuată. În cazul acesta, nu există decât o soluție:
să te bucuri pentru alții, să găsești o persoană, un grup,
 Masca 215

căruia să i te alături, și căruia să i te dedici. Am cunoscut

cândva un caz asemănător. O femeie singură are ocazia,
la un moment dat, să trăiască un episod romantic, care
i-a transformat viața într-un rai. A venit însă și decepția.
Bărbatul a părăsit-o pentru o altă femeie. Își pierduse
complet încrederea în ea, era abătută și singuratică, trăia
un coșmar. A fost la psiholog și, după mai multe ședințe,
acesta i-a sugerat să-și găseasă o persoană, o prietenă, o
rudă, căreia să-i dedice mai mult timp. A fost decepționată
de sfatul dat, dar și-a adus aminte de o prietenă din liceu
care se măritase și avea doi copii. S-a gândit să o viziteze.
Din vorbă în vorbă, a aflat că aceasta divorțase și rămăsese
să-și crească odraslele singură. Era extenuată de efortul
depus. Atunci, s-a oferit să o ajute. A început prin a-i lua
copiii de la grădiniță și a-i aduce acasă; apoi s-a oferit
să îi plimbe în parc, când avea timp. Sâmbetele și unele
duminici și le petreceau împreună; au început excursiile
prin împrejurimi… și uite așa, femeia s-a liniștit, nici nu
și-a dat seama când au dispărut obsesiile și temerile de
tot felul. Se simțea utilă, iar dragostea pentru cei doi copii
devenise o binecuvântare cotidiană. Ar mai fi ceva cu
tine, Sofia. Nu ai pomenit niciodată despre felul cum îți
petreci timpul în afara programului de servici. Ieși în oraș
singură? Te plimbi în natură? Ce-ți place să faci în timpul
tău liber?
Sofia se simți luată prin surprindere de întrebarea
lui Maican. Îl urmărise cu interes, cu uimire chiar, și,
acum, dintr-o dată, i se pune o întrebare la care nu prea
știa ce să răspundă. Era încă cu gândul la analiza subtilă
a doctorului. Descoperea abia acum adevăruri pe care
216 Ioan Paler

nu la bănuise, dar pe care la simțea oarecum prezente în

conștiința ei. Apăreau ca din senin răspunsuri la întrebări
care o frământaseră adesea și pe care nu le putuse găsi
singură. Se bucura, dar o cuprinse un fel de teamă la
gândul că omul acesta știa totul despre ea - nu-i era
nimic ascuns, neclar; privise prin ea ca printr-un geam,
descoperise totul cu o ușurință care o neliniștea. Își reveni
repede din uluire și răspunse cu jumătate de gură:
-Ca toată lumea… merg la cumpărături, ies în oraș
cu prietena mea și, din când în când, cu colegii; nu prea
ies în natură, nu-mi plac plimbările în aer liber - iubesc
orașul cu forfota lui obișnuită, cu magazilele strălicitoare,
cu librăriile doldora de cărți interesante. Prefer să citesc
sau să mă uit la televizor. A, era să uit: stau destul de mult
la calculator.
- Civilizația ne propune un set de deprinderi noi:
ne-a obligat să acordăm profesiei prea mult timp, să
acaparăm cât mai multe bunuri material, să dobândim
un statut social cât mai înalt. Standarele actuale impun o
anumită ținută, un anumit comportament, un mod nou de
a-ți petrece timpul liber – dacă acesta mai există. Legătura
cu natura aproape a dispărut, fapt care a dus, în bună
măsură, la apariția depresiei și anxietății. Mai mult, omul
s-a izolat, trăiește mult timp în singurătate, s-a înconjurat
de multă aparatură electronică, căreia îi dedică aproape
tot ce a mai rămas din timpul său, uitând de comunitate,
de prieteni, de rude. S-a constatat că cei care își petrec
mult timp în natură, dezvoltă mult mai rar o depresie.
Mișcarea și petrecerea timpului în aer liber, îndeplinesc,
de fapt, niște cerințe ancestrale, pe care omul modern
 Masca 217

le-a eludat, le-a eliminate din modul lui de viață. De aici

și noua conformație a corpului omenesc: vezi cazurile de
obezitate care s-au înmulțit alarmant, rezistența scăzută
la efort, apariția bolilor cardio vasculare și multe altele.
Pe acest fond, pot apărea malformații ale coloanei, dar și
bolile psihice. Trebuie să învățăm din asta. Îți vorbeam
mai devreme de cei care dezvoltă o psihoză în urma
pierderii unei ființe dragi, a unui copil, rudă, sau prieten,
Mi-aduc aminte de un alt caz interesant. Un director de
întreprindere, foarte bine situat, un om cult, cu preocupări
elevate, mare consummator de cultură de bună calitate,
își pierde șoția într-un stupid accident de mașină. Omul
este peste măsură de bulversat. Simțea că rătăcește într-
un labirint, nu-și mai găsea locul, pierduse legătura
cu prietenii și rudele, nu mai dormea nopțile. Gânduri
suicidare îi dau târcoale. Apelează la un psiholog: după
câteva ședințe psihoterapeutul îl întreabă dacă are ceva
bani puși deoparte. Omul, mirat, îi spune că stă bine
financiar. Psihologul îl sfătuiește să-și cumpere un teren
agricol, sau o grădină, în afara Bucureștiului. Directorul se
agită, întreabă în dreapta și în stânga diverși oameni care
aveau legătuă cu acest domeniu, dar, în final, apelează la
o firmă de intermedieri imobiliare. I se propun mai multe
terenuri și omul își cumpără unul, situat la vreo 45 de
kilometrii de București, în apropierea unei comune destul
de mari. Nu avusese până atunci nici cea mai mică legătură
cu agricultura. Se sfătuiește cu specialiști în domeniu și
află că cel mai nimerit lucru ar fi să transforme locul într-o
grădină de legume. Zis și făcut: angajează câțiva oameni,
le spune dorința sa și așteaptă ca pământul să fie arat
218 Ioan Paler

și pregătit pentru o cultură de legume. Când terenul a

fost gata, directorul s-a angajat să se ocupe personal de
însămânțatul și întreținerea culturii. Alegerea semințelor,
a răsadurilor, plantarea lor și îngrijirea culturii, i-a
acaparat tot timpul liber. Bietul om era epuizat de efort
și de griji: cum scăpa de la servici, dădea fuga la ferma
sa și se apuca de lucru. Seara cădea răpus de oboseală
și dormea fără întrerupere 8 ore. În două luni de zile, a
scăpat de depresie, s-a liniștit și se simte bine. A scăpat
și de câteva kilograme. Am mai aflat că seara, înainte de
culcare, îi povestea soției tot ceea ce făcuse peste zi. Aș
vrea să te mai întreb ceva, Sofia. Ai avut vreodată gânduri
suicidare? Și dacă da, în ce momente.
-Mi-e greu să răspund la întrebarea aceasta. Nu știu
când un gând funest poate fi considerat un gând suicidar;
cred că fiecare om, în clpe de cumpănă, de grea suferință,
se gândește că ar fi bine să dispară de pe pământ. Sigur,
și mie mi-au trecut prin cap astfel de gânduri, dar le-am
alungat, le-am ignorant imediat.
-Nu despre astfel de gânduri e vorba. Ele se pot ivi
la fiecare pas; chiar și atunci când treci printr-o traumă
minoră. Mi-e greu să-ți explic. El este de cu totul altă
natură. Să luăm, spre exemplu, cazul unui om deprimat:
el poate simți, datorită frustrărilor și obsesiilor care-l
stăpânesc, o presiune psihică puternică, pe care nu o
poarte gestiona, pe care o simte ca pe o agresiune greu
de suportat - un punct terminus al existenței. Atunci
poate intra într-un fel de colaps mintal, în care, imagini
de un dramatism insuportabil, se suprapun peste gesturi
 Masca 219

extreme. Ca să poată scăpa de aceste presiuni, nu găsește

altă cale decât autoflagerarea.
-Nu, domnule doctor, nu am ajuns niciodată până
la ușa balconului. Am avut și eu gânduri funeste, dar nu
am avut curajul să le duc la capăt.
-E bine, dar nu știm niciodată când survin și astfel
de gesturi. Dacă e de natură biologică, dacă ceva este
disfuncțional în capul omului, se poate întâmpla și acest
lucru. Din nou trebuie să recurg la o întâmplare, care
mi-a fost relatată de un psihiatru din provincie. Vine la el
un pacient cu o depresie avansată, un om care se tratase
câțiva ani cu antidepresive putrenice. Omul, din cauza
bolii, se despărțise de nevastă, se luase de băutură… era
total debusolat. Medicamentele nu mai aveau nici un efect
asupra lui; ajunsese să ia doze nepremis de mari, care, în
loc să-i amelioreze starea, i-o agravau. Îi spune doctorului
că a ajuns la capătul răbdării, că nu mai poate suporta
apăsarea, dezastrul din sufletul său, și că nu mai are
pentru ce trăi; că se gândește tot timpul la sinucidere și
că, orice s-ar întâmpla, el a terminat-o cu viața. Medicul
în privește cu gravitate și-i spune: Dacă crezi că nu mai e
nimic de făcut: fă-o! dar, te rog ceva: bănuiesc că ai ceva
bunuri: un apartament, o mașină, o casă de vacanță, mai
știu eu ce… Lasă o parte din ele ființei celei mai dragi,
și restul – vinde-le! Apoi, cu banii dobândiți, fă ce vrei:
du-te într-o croazieră magnifică, fă înconjorul lumii,
joacă banii la ruletă, stai în cea mai scumpă stațiune,
escaladează Himalaia… și, apoi, poți s-o faci liniștit.
Iată un sfat cu care eu nu pot fi de acord, spuse Maican
meditativ. După câteve luni, jovial și fericit, individual
220 Ioan Paler

apare în cabinetul doctorului și-i povestește ce a făcut:

și-a vândut apartamentul și mașina și s-a înscris într-o
croazieră care traversa trei mări. Timp de două luni, cât
a durat călătoria, a risipit și restul de bani. Numai că, pe
vas, cunoaște o tânără, bine educată, destul de frumoasă,
de care se îndrăgostește. O cere în căsătorie și vine cu ea
în țară. Se prezintă la doctor. Ultimele cuvinte pe care i
le-a spus acestuia au fost: = Mulțumesc doctore, acum
am pentru ce să trăiesc…și râse cu gura până la urechi…
, însă nu mai am bani… dar, nu vă faceți griji, mă descurc
eu=. Tâlcul întâmplării ar fi acela că există întotdeauna o
cale, o ieșire, din hățișul acesta al dilemelor, al așa-ziseleor
situații fără de scăpare. Dar, soluțiile acestea nu sunt la
îndemâna orcui: omul, aflat sub presiunea psihică pe care
o trăiește, orb la toate sugestiile și sfaturile amicilor, nu
găsește calea spre împăcarea cu sine, și evitarea actului
extrem. De aceea există psihologi, și psihiatri. Chiar dacă
nu te pot vindeca complet, îți pot oferi o soluție pentru a
trece mai ușor peste un moment depresiv, tensionat.
Maican se uită la ceas, ca și când ar fi uitat ceva
important. Timpul trecuse pe nesimțite. Ar mai fi avut
multe de spus, dar se gândea la pacientul următor, și
nu ar fi vrut să-l facă să aștepte. Gândul că va trebui să-l
viziteze pe Vlad, sporise și el presiunea. Nu avea altă
cale: trebuia să întrerupă consultația. Îi spuse Sofiei că îl
așteaptă următorul pacient și că, data viitoare, vor încerca
să lămurească și celelalte probleme. Își luară rămas bun și
se despărțiră cu un zâmbet cald.
Pe drum, Sofia simții o ușurare, pe care nu o mai
cunoscuse demult. Antipaticul de Maican de până atunci,
 Masca 221

devenii, în mintea ei, un terapeut pe instruit, care știa să

te dirijeze cu calm și abilitate spre sfaturile lui, escamotate
cu iscusință în spatele unor exemple sugestive. De unde
știa atâtea lucruri despre psihologia oamenilor? Cum
dobândise știința de a te face să înțelegi lucruri care până
atunci erau enigme de neexplicat pentru ea?