Ioan PALER

Povestiri bizare

Editura PASTEL
Braşov, 2015
 Editat de Editura Pastel Braşov
e-mail: editurapastel@gmail.com
Twel: 0733.043.263
Coperta: Ioan Paler
Corectura: Autorul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PALER, IOAN
Povestiri bizare / Ioan Paler. – Brașov : Pastel, 2015
ISBN 978-606-658-145-5
821.135.1-32
 Ioan Paler

Povestiri bizare

Editura PASTEL
Braşov, 2015
 Soției
și fiicei mele Oana Raluca
Visul
 Știa doar că îl așteapta o zi încărcată,
una din acele zile în care iți vine să-ți iei
lumea în cap, să lași totul baltă și să fugi
cât mai departe de lumea civilizată. O zi
în care orice încercare de a pune ordine în
evenimentele ce urmau să se petreacă se va
dovedi cu siguranță inutilă. Unde mai pui că
ziua începuse prost: o sâcâitoare durere de
cap, un sentiment de apăsare, de neputință,
îl impiedica să gândească limpede. Ce-i va
aduce și ziua aceea, nu era greu de imaginat:
aceleași sarcini stresante, devenite acum
niște corvezi supărătoare, aceleași zambete
prefăcute schimbate cu colegii săi, aceleași
laude mincinoase aduse superiorilor, aceeași
masă nesuferită luată la modestul restaurant
al companiei, și toate acele mărunte șicane
cotidiene pe care ți le rezervă viața.
Nici din pat nu-i venea să se ridice,
iar visul bizar pe care îl avusese nu-i dădea
pace deloc. Ce semnificație puteau avea
acele întâmplări, rămânea o taină greu de

9
descifrat. Trăise atât de viu faptele, simțise
atât de adânc tirania lor, încât visul păruse un
crâmpei de viață reală, de o mare concretețe.
Nici întâmplările petrecute cu o zi înainte nu
păreau atât de autentice ca cele din vis. Le
rememoră fugar și înțelese că nu se vor șterge
din mintea lui niciodată.
In vis, se făcea că se afla pe una din
străzile aglomerate ale orașului său, în
apropierea Teatrului Dramatic. Zi obișnuită,
agitație cotidiană obositoare. Cu puțin timp în
urmă, aranjase cu un tânăr vânzarea mașinii
sale vechi. Trebuia să se întâlnească cu omul
acela pentru a definitiva înțelegerea. Îl zărise
de departe pe bărbat; era îmbrăcat cu aceeași
geacă de piele, cu blugi decolorați asimetric,
pe care îi avusese și acum câteva zile când
stătuseră de vorbă. Pe cap purta o șapcă roșie
cu cozorocul foarte larg, pe care era scris cu
litere mari U. S. A. Ochelarii de soare, foarte
închîși la culoare, îi ascundeau complet
privirea. Barbatul nu părea să aștepte pe
cineva căci ținea în mână o frânghie groasă,
la capatul căreia se afla legat un avion uriaș ce
zbura la mare înălțime. Îl manevra cu ușurință
și nimic nu părea că îl sperie. Lumea curioasă
îl privea uimită și aștepta să se întâmple ceva.
El însă își continua cu nonșalanță jocul și nu

10
lua pe nimeni în seamă. Atunci s-a apropiat
de el, strecurându-se prin mulțime. L-a atins
pe umăr și i-a spus pentru ce a venit. Tipul
l-a privit lung, ca și când nu ar fi știut nimic
de aranjamentul lor. Apoi, ca trezit dintr-un
vis urât, îi spuse că totul se va aranja imediat.
I-a întins sfoara și l-a rugat să o țină el câteva
momente, până se va întoarce, apoi a dispărut
în barul de vizavi. A preluat mecanic frânghia
și a rămas cu ea în mână în mijlocul mulțimii.
Privea în sus cu temere și nu înțelegea cum
poate fi atât de ușor de manevrat avionul.
Uneori simțea că îl scapă din mână și o spaimă
imensă punea stăpânire pe el. Avionul se
rotea cu o ușurință neînchipuită și asculta
cu fidelitate comenzile transmise de jos.
Tipul însă întârzia și teama de a nu produce
o catastrofă îl obseda intens. Atunci rugă pe
cineva din mulțime să preia frânghia pentru
scurt timp și intră în bar. Îl zări pe tip în
compania unei femei frumoase. Se apropie de
el și îi aduse aminte de înțelegerea lor. Omul
l-a privit lung și l-a întrebat ce s-a întâmplat
cu avionul lui. A ieșit apoi grăbit afară și s-a
întors imediat, furios de ce văzuse: își pusese
mâinile în cap și era atât de supărat, încât nici
nu putea vorbi, ci scotea doar niște sunete
guturale îngrozitoare. Într-o clipă au revenit

11
împreună în stradă și au privit dezastrul:
avionul se prăbușise în apropiere de centrul
orașului, peste niște case, și provocase un
incendiu devastator. Lumea intrase în panică
și fugea în toate părțile, înspăimântată. Pe alee
rămăseseră doar ei doi, iar individul îi cerea
socoteală de cele întâmplate. N-a mai ascultat
injuriile acestuia și s-a refugiat în bar. Căută
rapid cu privirea un loc unde să se ascundă și,
dintr-o dată, zări banca, pe care stătea acum
frumoasa femeie cu care vorbise tânărul. Se
așază calm lângă ea și se lipi de pieptul ei.
Atunci simți un fior de mare tandrețe și uită
cu totul de ce se refugiase aici. Toata agitația
dispăruse ca prin farmec. Nu mai dorea decât
să o privească și s-o țină în brațe. La picioarele
băncii zări o tipsie de tablă argintată. Pe ea
se afla capul individului cu avionul. Acesta
vorbea rar, calm, cu o stranie blândețe. Îl
priveau și ei cu îngăduință, știind că nu poate
să le facă nimic rău. Acesta vorbea tot mai rar
și mai încet, clipind din singurul ochi care
îi mai rămăsese deschis. Ei continuau să se
sărute, abandonați pe deplin momentului lor
de fericire. Apoi o luă de mână și, fără să mai
țină cont de capul insului aflat la picioarele
lor, ieșiră în stradă și se îndreptară spre pista
aeroporului, aflată la câțiva pași de trotuar. O

12
luă candid de mână și pășiră pe treptele scării
unui aparat de zbor. Căpitanul, îmbrăcat în
uniforma lui impecabilă, le zambea încântat și
le făcea semn să se apropie. Le strânse mâna
și pășiră toți trei înăuntru. Se auzi zgomotul
ușii care se închidea în urma lor. Apoi se
așezară comod pe primele scaune libere și se
îmbrățișară tandru. Când se desprinseră din
îmbrățișare, erau deja la înalțime și aparatul
începu să prindă viteză. Apoi se auzi un bubuit
scurt și avionul se aplecă mult într-o parte. Se
speriară întratât, încât se îmbrațișară stâns.
Au mai apucat să vadă că aparatul cobora
vertiginos în picaj. O bubuitură cumplită și...
Se trezise speriat, cu cămașa udă de
sudoare și cu respirația gâfâită. Se frecă
nedumerit la ochi și încercă să descifreze
tainele acestui vis nebunesc. Cine știe ce
semnificație putea ascunde ?
În sfârșit: avea de luat în piept ziua
aceasta nesuferită. Uită repede de vis și începu
să se pregătească de plecare. Ca de obicei,
deschise televizorul ca să asculte, în treacăt,
știrile zilei. Vocea crainicei răsuna strident
în ecranul luminos. Atenția îi fu atrasă de o
știre stupefiantă, rostită de crainică cu vocea
sugrumată. Pe teritoriul Chinei se prăbușise
un avion de călători cu 350 de pasageri la bord.

13
Nu existau supraviețuitori. Pilotul reușise, în
ultimul moment, să evite casele de la periferia
orașului, prevenind un dezastru de proporții
uriașe. Nu luă în seamă evenimentul tragic și
continuă să se îmbrace. Mai avea doar un sfert
de oră pînă la începerea ședinței Consiliului
de Administrație. Evident nu putea întârzia și
simțea cum presiunea nervoasă pune stăpânire
de el. Doar o plecare cu un taxi l-ar putea salva
de la dezastru. Sună precipitat la dispecerat și,
în câteva minute, se afla în automobil. Răsuflă
ușurat; mai avea 10 minute, timp suficient să
ajungă în sala de ședințe.
Mașina rula cu viteză redusă din cauza
aglomerației. La un moment dat se opri și
rămase blocată în trafic. Agitația celor din jur
îi spori și lui nervozitatea. Deschise portiera și
coborî în stradă. Șirul de mașini se întindea pe
sute de metri. Își dădu seama pe loc că nu mai
putea rămâne în mașină. Se hotărî să meargă
pe jos. Nu mai avea prea mult de mers până la
instituție. Plăti și o luă la picior în susul străzii.
Inainta greoi din cauza numeroșilor trecători
care umpluseră trotoarele aproape complet.
Depăși în grabă câțiva bărbați, se strecură
cum putu prin mulțime și ajunse la capătul
coloanei de mașini în care fuseseră blocați și
ei. Un număr mare de oameni se adunase în

14
jurul automobilului din fruntea coloanei, care
fusese implicat într-un accident. Se pare că era
ceva foarte grav, căci se auzi sirena stridentă
a unei salvări care se apropia cu repeziciune
din partea opusă. El ajunse în dreptul mașinii
ce produsese incidentul și apucă să vadă un
trup de bărbat strivit sub roțile ei. Capul îi
atârna într-o parte, sub aripa mașinii. Când îl
văzu, avu impresia că omul îi vorbește calm,
cu glasul șoptit, ca și când s-ar adresa unui
amic. Se scuza parcă de incidentul produs și îi
spunea că nu o să-l învinovățească. Atunci își
acoperi fața cu palmele; nu-i venea să creadă
ce auzea. Întoarse repede capul și iuți pasul
spre instituție. Pe drum nu-și putea alunga
din minte chipul omului accidentat. Semăna
izbitor cu figura celui din visul, pe care îl
avusese cu o noapte înainte. Nu mai înțelegea
nimic. Refuza să facă vreo legătură între ele ;
totul părea atât de bizar.
Când intră în holul instituției, își
compuse o mină indiferentă. Privirea îi fu
atrasă de o femeie distinsă, care stătea așezată
comod pe o bancă din hol. Aceasta întoarse
capul și îi zâmbi ca și când l-ar fi cunoscut de
mult. Se opri în loc și o urmări cu privirea. Și
ea îl fixă atent, apoi întoarse capul, zâmbindu-i
provocator. Parcă făcuse și un semn discret cu

15
mâna să se așeze lângă el. Întoarse indiferent
capul și își continuă drumul fără să clipească.
Pătrunse vijelios pe ușa biroului său. Se prăvali
în fotoliu și își acoperi ochii cu palmele. Era
complet răvășit de cele întâmplate. Încercă să
recompună în minte filmul evenimentelor, dar
fu trezit din meditație de un ușor ciocanit în
ușă. Nici nu apucă să spună ceva, că în pragul
biroului își facu apariția secretara lui, care-i
reaminti că ședința stătea să înceapă. Raspunse
cu o silabă, ce nu însemna nici da, nici nu, și
o luă grabit în urma femeii, încercând să-și
ascundă nervozitatea. Când pătrunse în biroul
președintelui de consiliu al companiei, sala
era deja plină, iar șoaptele angajaților sugerau
că ședința stătea să înceapă. Se așeză repede la
locul lui obișnuit, își puse dosarul cu acte pe
masă și își scoase din buzunar carnețelul de
notițe. Aruncă o privire fugară prin sală și fu
surprins de liniștea și siguranța ce se citea pe
chipurile celor din jur. Discutau cu aprindere
de cine știe ce situație sau întâmplare, și
se străduiau să fie cât mai convingatori și
sinceri. Nimănui nu-i trecea prin cap prin
ce trecuse el în ultima oră, câte gânduri
confuze îi străbăteau mintea și ce întrebari
i se iveau spontan în cap. În acel moment,
președintele consiliului își facu apariția în

16
pragul ușii. Toate murmurele se stinseră ca
prin farmec. Șeful, înalt, subțire, cu o figură
severă, traversă încăperea și se opri în dreptul
scaunului său. Părea extrem de preocupat
de ceva și un tremur nervos i se schițase pe
obraz. Ridică mâna în semn de salut, fără să
rostească un cuvânt. Cine îl cunoștea, știa că
acesta este semnalul de începere a ședinței. Își
drese vocea și spuse răspicat că în ordinea de
zi nu există decât un singur subiect: semnarea
unui contract foarte important care va aduce
companiei un venit substanțial și desfășurarea
neîntreruptă și sigură a activitații ei pe încă cel
puțin zece ani. Din spusele lui, reieșea că ei
trebuie să se miște repede, fără ezitări, pentru a
preîntâmpina orice concurență. Era necesară o
conlucrare perfectă între toate departamentele
și o confidențialitate absolută. Incepu să
enumere atribuțiile fiecarui departament fără
să dea detalii și fără să precizeze persoanele
care se vor ocupa de sarcinile respective.
Fermitatea din glasul lui era un semn că orice
încălcare a acestor instrucțiuni va aduce după
sine repercursiuni grave. În tot acest timp,
nu ridică nici o clipă ochii din hârtiile sale,
părând foarte concentrat și autoritar. Când, în
sfârșit, îi privi, totul părea spus, nici o virgulă
nu lipsea. Se mai uită o dată pe deasupra

17
capetelor și, când înțelese că nu mai era nimic
de adăugat, se îndreptă spre ușă cu dosarul
sub braț. Facu doi pași, dar se opri și se întoarse
cu fața spre colaboratorii săi. Duse mâna la
frunte și rosti vechea formulă, care se spunea
în astfel de ocazii : „Era să uit ! “. Cuprinse iute
sala cu privirea, ca și când ar căuta pe cineva
anume. Il găsi și întinse mâna spre el. Apoi
rosti cu hotărâre: „Dumneata te vei ocupa de
obținerea semnăturilor de la partenerii noștri.
Vei lua imediat avionul și vei pleca la Viena.
Biletul de călătorie și documentele le găsești la
secretara mea”. Fără să aștepte vreun răspuns,
se întoarse și părăsi încăperea.
El rămase siderat de întorsătura pe care
o luaseră lucrurile și încerca să înțeleagă ce se
petrece. Ce să caute el la Viena? Nimic în mintea
lui nu părea să se limpezească. Mii de gânduri
se învălmășeau în capul lui, zeci de imagini
năvăleau nu se știe de unde, complicând și
mai mult lucrurile. Se întâmplaseră prea
multe în acea dimineață; viața se complicase
dintr-o dată, luându-l pe nepregătite. Se trezi
debusolat, iritat de cele întâmplate, și, mai
mult, trebuia să ia o hotărâre importantă. Asta
îl apăsa cel mai tare; nu ar fi crezut niciodată
că marile hotărâri se iau în câteva secunde.
Acum avu revelația a ceea ce putea însemna

18
„schimbarea destinului peste noapte”. Mai
știa că nu trebuie să reflectezi prea mult în
asemenea situații. Era dovedit că atunci când
te gândești prea mult, de cele mai multe ori
alegi greșit. Așadar, nu-i rămăsese prea mult
timp să se hotărască. Scoase repede o coală de
hârtie din mapă și începu să redacteze grăbit
un text. Când îl termină, impături foaia, o
introduse într-un plic, se ridică repede de
pe scaun și părăsi încăperea. Trecu vijelios
prin hol și se opri în dreptul ușii unde își
avea secretara biroul. Nu mai bătu la ușă și
intră precipitat înăuntru. Secretara îl privi
nedumerită și încercă să spună ceva, dar,
văzându-i figura congestionată, tăcu și așteptă
să vadă ce se va întâmpla. El se apropie de ea,
o privi cu ochii aceia goi și îi întinse plicul. Era
demisia lui.

19
Lumea virtuală

21
 Cu toate că apartamentul modern al lui
Paul Sterian era foarte încăpător și confortabil,
acesta prefera să se retragă în camera de la
intrare, cu spațiul ei mai srâmt, dar intim,
unde obiectul cel mai de preț nu era altul
decât calculatorul său performant. În lumina
sulfuroasă a încăperii, camera părea și mai
modestă. În oglinda ecranului calculatorului
se reflectau discret cele câteva obiecte de
mobilier: o canapea obișnuită, acoperită cu
o cuvertură cu motive abstracte, deasupra
căreia se afla o natură statică de Pacea, două
fotolii destul de strâmte și o bibliotecă înțesată
cu cărți de specialitate. Aici își petrecea el mai
tot timpul, în fața calculatorului, uitând de el
și amânând mereu redecorarea camerei.
Pasiunea pentru informatică era mai
veche; încă din liceu simțise o atracție
devastatoare pentru informatică. Stătea ore
în șir în laboratorul școlii și naviga febril pe
internet sau creea mici programe și jocuri.
Curând ajunsese cunoscut în rândul elevilor

23
și al profesorilor pentru deprinderile sale
uluitoare. Prezent mereu la concursuri și
olimpiade de informatică, Paul Sterian deveni
un fel de vedetă a școlii, fiind invidiat pentru
performanțele sale. În oraș sau în cluburi nu
se ducea niciodată, iar fetele îl lăsau rece. La
facultate a fost admis fără examen și, an de an,
și-a câștigat faima de excelent informatician.
La finele ultimului an de facultate, i se propuse
postul de asistent universitar. Preferă, însă, să
se întoarcă acasă și să lucreze în orașul sau. Nu
i-a fost greu să-și găsească un loc în compania
Trost, companie multinațională, de curând
inființată în urbea sa. Reuși în scurt timp să
se impună și aici, progresând an de an, sărind
peste etapele de promovare atât de necesare
pentru alții și câștigând respectul tuturor, dar
mai ales al superiorilor săi.
Devenise cunoscut și în mediile de
informaticieni din oraș prin participările
repetate la congresele lor. Dar cea mai mare
izbândă a sa fusese dobândirea unei călătorii
în America. Compania unde lucra îl trimisese
la o specializare pe continentul american, timp
de trei luni. Se întoarse acasă și mai îmbogățit,
și mai performant ca înainte.
Dar anii au trecut repede și se trezi în
plină maturitate singur, cu foarte puțini

24
prieteni, robit în continuare aceleeași pasiuni
care îi răpise cei mai frumoși ani ai tinereții.
Deși trecuse bine de 40 de ani, Paul
Sterian nu se gândise niciodată să se însoare,
să-și întemeieze o familie, să aibă copii, să-
și împartă viața cu altcineva. Femeile nu-l
interesau decât în măsura în care erau și ele
stăpânite de aceeași pasiune. Singura lui
legatură mai serioasă fusese cu Andreea
Dobrin, programatoare și ea, la aceeași
companie. Era o femeie frumoasă, atrăgătoare,
după care întorceau capul toți bărbații. Deși
absolvise și ea un institut de același profil,
Andreea nu putuse niciodată să treacă pragul
unui simplu programator, mulțumindu-se
cu lucrările de rutină și conceperea unor
programe minore, necesare procesului de
producție. Orice încercare a lui Paul Sterian de
a o atrage spre căile sofisticate ale informaticii
eșuase lamentabil, lăsându-i impresia că
ei doi sunt departe de a comunica unul cu
celalalt. Andreea nu-și alesese meseria și nu-
și insușise bazele informaticii din pasiune,
ci din convingerea că această profesie era
de viitor și-i dădea posibilitatea să obțină
cu mai multă ușurință un post, un loc de
muncă. Paul Sterian se plictisise curând de
ea, căci nu văzuse la Andreea acea implicare,

25
acea febrilitate pe care o simțea el tot timpul
în preajma calculatorului. I se părea prea
ancorată în viața reală, prea tributară
lucrurilor concrete, incapabilă să descopere
farmecul lumii virtuale în care el se simțea
atât de bine. Așa că, în scurt timp, Andreea
rămăsese doar o amintire care tindea să
dispară și ea cu timpul din mintea lui. Așadar,
marea lui dragoste rămăsese ... calculatorul.
Ea spori și mai tare când își procură ultimul
aparat, o unealtă sofisticată, pe care cheltuise
o avere. Și-l dorise foarte mult, economisind
ani de zile, renunțând la distracții și călătorii,
la mașină...
Rămăsese în apartamentul achiziționat
de mult, prost mobilat, pe care și-l cumpărase
într-un târziu, și pe care îl plăti în rate, după ce
făcuse un credit usturător. Cufundat în munca
lui, butonând frenetic tastatura calculatorului,
trecând de la un palier la altul al softurilor,
Paul Sterian uita să mai mănânce, să respecte
cât de cât mesele zilei; în schimb fuma
încontinuu, iar termosul de cafea, umplut
dimineața devreme, se golea pe nevăzute până
la prânz. Somnul era și el doar o scurtă pauză
în nebunia călatoriilor sale în lumea virtuală.
Deși obișnuiți cu prezența lui discretă, vecinii
îl vedeau tot mai rar și nu prea îndrăzneau

26
să i se adreseze nici măcar atunci când se
iveau probleme administrative în bloc, care
nu sufereau amânare. Observaseră însă că,
în ultimul timp, arăta tot mai rău și parcă se
furișa când intra în bloc, mergând cu privirea
în pământ și evitându-i pe toți. O schimbare
importantă se putea observa și în ținuta sa;
dacă înainte se îmbrăca sobru, dar modern,
acum putea fi văzut înveșmântat într-un
fulgarin ponosit, pe care îl purta indiferent
de vreme. Din tânărul svelt și lat în umeri,
cu părul des și cu privirea aceea ageră, din
omul jovial, dar serios, care era la început, se
transformase într-un bărbat ursuz, cu părul în
veșnică neorânduială, mereu în contratimp cu
moda, ascuns, si evitând pe toată lumea.
Colegii de servici observaseră și ei
schimbarea prin care trecea Paul, dar nu
reușiseră nicicum să afle care ar fi putut fi
cauza acestei transformări radicale. Paul îi
ținea la distantă, răspunzând monosilabic
la întrebările lor, izolându-se tot mai mult
și evitând discuțiile cu ei. De cum sosea la
servici, se adâncea în munca lui și, timp de
opt ore, nu ridica privirea din calculator,
butonând tastatura fără încetare și făcând
abstracție de tot ceea ce se petrecea în jur. La
sfârșitul programului, părăsea grăbit biroul

27
și după câteva minute se cufunda cu și mai
multă îndârjire în navigarea pe calculatorul
propriu. Ieșirea din programele de rutină de la
servici și pătrunderea nestingherită în lumea
virtuală îl relaxau parcă, propulsându-l într-o
altă lume, pe care o găsea din ce în ce mai
fermecătoare. Fără să-și dea seama, în mâinile
lui, calculatorul prindea viață, transformându-
se într-un animal tentacular, asemenea unei
hidre, care-și întindea tentaculele în toate
părțile, cuprinzându-l și pe el în strânsura
lor. Nu se știe cum, dar insidioasa alunecare
a brațelor ciudatului animal trecea de lumea
exterioară și se insinua cu tenacitate în creier,
punând stăpânire pe circumvoluțiuni, pe
neuroni, pe tot ceea ce era acea extraordinară
alcătuire de circuite a sa. Intruziunea aceasta
ciudată se solda cu tulburări neașteptate.
Creierul încerca din răsputeri să-și păstreze
identitatea, să-și conserve autonomia și
puterea de a lucra normal. Un război cumplit
izbucnise între el, aflat în pericol, și forțele
exterioare intruse. Scurtcircuite se declanșau
instantaneu acolo și mii de înțepături puneau
stăpânire pe el. Aflat sub acest tir încrucișat,
supus unor tensiuni uriașe, creierul refuza să
mai proceseze firesc informațiile primite din
exterior. Un mic haos se instalase la nivelul

28
cortexului și consecințele lui începură să se
observe în comportamentul lui Paul Sterian.
Mintea parcă nu-l mai asculta, somnul îi
devenise foarte agitat, coșmarurile se întețiră
și amețelile se înmulțiseră alarmant în ultimul
timp. Memoria începuse să-i slăbească și
rapiditatea cu care manevra tastatura se
diminuase mult. Ii dispăruse alarmant pofta
de mâncare, iar vederea îi slăbea din zi în zi.
Alarmat de starea sa, care se deteriorase
vizibil, Paul Sterian consultă un medic. Nu se
aștepta la un diagnostic prea bun, așa că se
pregătise sufletește pentru orice veste.
Când pășii în cabinetul medicului,
privirea i se tulbură și își pierdu puțin
echilibrul.
Se redresă însă rapid și reuși să-și
revină din amețeală. Consultul fu sumar
și, după o scurtă meditație, medicul îi puse
diagnosticul ferm, cu siguranța specialistului
care cunoscuse nenumărate astfel de cazuri.
Era vorba de un surmenaj accentuat, însoțit
de tulburări cardiace, la fel de grave. Medicul
ținu să-i spună că este necesar un examen
cardiologic amănunțit. Paul Sterian primi
vestea cu reținere; în străfundul sufletului său
știa că nu putea fi vorba decât de o oboseală
trecătoare, care o să dispară oricum în curând.

29
Luă rețeta cu nepăsare și părasi cabinetul
medicului generalist. Trecu pe la farmacie și
își cumpără toate medicamentele prescrise.
Nu era sigur ca le va lua, căci, de fiecare
dată când își cumpărase medicamente, nu le
folosise dacât în primele două zile și, apoi, le
puse pe fundul unui sertar.
Ajuns acasă, deschise imediat
calculatorul și căută pe internet tot ceea se
putea afla despre inimă și bolile ei. Se cam
sperie când observă că multe din simptomele
pe care le avusese se potriveau cu cele
semnalate de site-ul calculatorului. Renunță
curând să mai viziteze și alte surse și se adânci
în munca lui obișnuită.
Săptămânile care au urmat nu i-au adus
nici o îmbunătățire privind sănătatea lui. Deși
respectase prescripțiile medicului, starea lui
nu se îmbunătăți: aceleași amețeli sâcâitoare,
lipsa poftei de mâncare, tulburările de vedere
și insuportabilele insomnii, care-i dădeau cea
mai mare bătaie de cap. Se trezea dimineața și
mai obosit, cu tensiunea scăzută și cu nervii
întinși la maxim. Colegii lui începuseră să
se alarmeze, văzându-l tot mai slăbit, mai
ursuz, mai abătut. Încercaseră să se apropie
de el, sfătuindu-l să o ia mai ușor, să-și ia un
concediu, să consulte un medic... Paul Sterian

30
îi asigura de fiecare dată că totul este în
regulă și că nu este vorba decât de o oboseală
trecătoare. Până când, într-o zi, nu-și mai făcu
apariția la birou. Îl sunară acasă, pe telefonul
mobil, dar nu primiseră nici un răspuns. Șeful
de cabinet încercă la toate spitalele din oraș
și află, în sfârșit, că Paul Sterian era internat
la spitalul de neuropsihiatrie. Îl vizitară
deîndată și, nu mică le fu mirarea, când îl
văzură așezat pe patul de spital, slăbit, mult
îmbătrânit, albit dintr-o dată. Privirea îi
alunecase în gol, nu recunoscu pe nimeni și
nu rosti niciun cuvant. Era ca o mumie vie,
scofalcit la față și inexpresiv, cu ochii adânciți
în orbite și cu desăvârșire mut. Nimeni nu-și
putea explica ce se-ntâmplase, cum era posibil
ca din bărbatul acela inteligent și puternic, vioi
și întreprinzator, să nu rămană decât o epavă.
Unul dintre colegi rosti ca pentru sine: „L-a
furat lumea virtuală”.

31
Liftul
 De mult timp plănuia o ieșire în natură,
undeva într-un loc tainic, fără agitația
nesuferită a orașului, fără stresul cotidian, fără
telefon și vizite neașteptate la ore imposibile.
Se hotărî repede, încă de cu seară, și nu risipi
prea mult timp cu alegerea obiectelor strict
necesare în astfel de cazuri. Se temea să nu se
răzgândeasca în ultimul moment, așa cum i
se întâmplase adesea, și își impusese să nu se
îngrijească de nimic altceva, decât de excursia
pe care o plănuise. Își aranjă cu grijă lucrurile
în hol, lângă ușa de la intrare, și inspectă cu
mintea uneltele de pescuit din portbagajul
mașinii, pe care le ținea întotdeauna acolo.
Totul părea să fie în ordine. Nu-i rămânea
decât să-și procure momeala de pe malul
lacului, unde se afla mereu cineva care vindea
astfel de lucruri. Pasiunea pentru pescuit
o moștenise de la tatăl său. Când era copil,
acesta îl lua adesea cu el și colindau toate
bălțile din județ până găseau un loc porivt,
cu pescari puțini și liniște multă. Îl învățase

35
că numai în locurile tainice peștele trage la
undiță și că răbdarea este cel mai important
lucru în meseria asta. El nu prea avea răbdare
și bătea împrejurimile, hoinărind pe dealuri
și pândind păsările care coborau prin iarbă
ca să ciugulească gâze și semințe. Când se
întorcea la malul apei lângă tatăl său, era
uimit de captura acestuia și ridica minciocul
de pe fundul apei ca să admire peștii care
se zbăteau frenetic să scape din plasă. Apoi,
pe înserat, se întorceau acasă mulțumiți de
succesul repurtat. El nu prea avusese noroc
la pescuit. Se ducea rar și se întorcea adesea
cu mâinile goale. Amintirea acelor zile era
încă vie și se bucura de fiecare imagine care-i
venea în minte. Spera că și astăzi va regăsi
acele imagini și va trăi clipe asemănătoare cu
cele din trecut. Se mai uită încă o dată în jur
și deschise ușa cu bucuria aceluia care știa
că, în curând, va retrăi momente de neuitat.
Păși pe hol și așeză toate lucrurile lângă picior.
Apoi închise ușa cu grijă, își luă bagajul și se
îndreptă spre lift. Atunci o văzu pe ea. Era
așezată în fața liftului, cu spatele la el. Nu-i
putea vedea chipul, dar silueta ei impecabilă
îi atrăsese atenția. Nu avea nimic excentric
în îmbracăminte, iar singurul accesoriu pe
care îl purta era o poșetă mov care îi atârna

36
pe umăr. Cu siguranță fata îl auzise când a
ieșit din apartament, dar a rămas nemișcată
în fața liftului așteptând sosirea acestuia.
Niciun gest, nicio tresărire a umerilor nu-i
activa trupul. Părea de piatră așa cum stătea
acolo imobilă și calmă. Liftul sosi cu zgomot și
tânăra întinse mâna după bara de fier a ușii. O
apucă ferm și o trase spre ea. Păși în lift și lăsă
ușa liberă în urma sa. Nu schiță nici un gest
de oprire a ei și, cu siguranță, ușa s-ar fi închis
cu un zgomot infernal. Călin avu un moment
de ezitare. Ar fi putut lăsa ușa să se închidă
în urma ei, dar, sub impulsul unei decizii
spontane, întinse mâna iute și apucă strâns
drugul ei de metal. Păși în lift și lăsă ușa să se
închidă în urma lui. O stare de agitație pusese
stăpânire pe el. Încercă să se liniștească, dar
simțea cum adrenalina i se răspândește rapid
în tot corpul, ignorând total voința lui. Atunci
o zări cu adevărat. Stătea în fața lui, cu ochii
ațintiți spre chipul său. Avea o privire senină,
ca și când micul incident nu s-ar fi întâmplat
și totul părea în ordine. Nu spunea nimic și
continua să-l privească cu ochii aceia mari și
albaștri, așteptând parcă să ia el inițiativa ca
să depășească momentul acela penibil. Chipul
ei alb, cu pielea fină, aproape transparentă,
încadrat de buclele mari, aurii, cu buzele

37
ușor răsfrânte în afară, o făceau să pară ca o
actriță care tocmai venise de la machiaj. Nici
o imperfecțiune nu se putea vedea pe chipul
acela angelic. În sfârșit, un zâmbet abia schițat
i se cuibări în colțul gurii, zâmbet ce purta
parcă un mesaj ușor de descifrat: calea unui
dialog părea deschisă.
Călin continua să o privească liniștit,
așteptând și el un semn că ar putea începe
o conversație. Nu vroia să fie nepoliticos,
gândindu-se, mai ales, că la vârsta lui gestul
ar putea fi interpretat ca o încercare a unui
om mult mai în etate de a intra în grațiile unei
femei mai tinere. Trecuse mult timp de când nu
mai cochetase cu o femeie. Deși nu se simțea
deloc bătrân la cei 50 de ani ai lui, pe chip i
se puteau citi urmele trecerii anilor. Câteva
riduri vizibile îi brăzdau fața, iar cearcănele de
la ochi începură să se contureze tot mai mult.
Un ușor aer de blazare îi dădea și el aspectul
unui bărbat trecut bine de prima tinerețe.
Liftul cobora lin, dar timpul parcă
încremenise între pereții lui de metal. Călin
ar fi vrut să prelungească momentul acela.
Prezența ei îi dădea un sentiment de bucurie,
de ușurare, de satisfacție că se afla în preajma
unei fete atât de frumoase. Urmărea cu
înfrigurare panoul electronic al liftului care

38
înregistra poziția fiecărui etaj. Mai erau doar
două de parcurs, când, un zgomot puternic,
însoțit de o zmucitură îngrozitoare, făcu
liftul să înțepenească între etaje. Amândoi
încremeniră speriați. Privirile lor îngrozite se
întâlniră pentru o fracțiune de secundă. Mâna
fetei se întinse spontan spre umărul lui Călin.
Corpul înfricoșat urmă și el aceeași traiectorie
și fata se cuibări la pieptul lui. Ușor stingherit
de gestul ei, Călin o cuprinse ocrotitor cu
brațele și așteptă să vadă ce se întâmplă.
Cabina liftului continua să se legene dintr-o
parte în alta, stârnind un zgomot îngrozitor.
Complet uluiți, cei doi încercau să-și revină din
sperietură și să se calmeze. Fata se desprinse
ușor din brațele lui Călin, privind uimită
în jur. Era siderată și nu putea rosti nici un
cuvânt. De pe chipul ei delicat dispăruse orice
zâmbet. O ușoară paloare îi acoperise fața și
teama desenase acolo o mască neverosimilă.
Călin ridică privirea spre panoul cu butoane
al cabinei, identifică clapeta de avarie și o
apăsă indelung, sperând că va putea semnala
defecțiunea produsă. Un zbârnâit strident se
auzi din spatele panoului. Ținu butonul apăsat
îndelung, așteptând să se întâmple ceva. O
liniște mormântală domnea de jur împrejurul
cabinei. Nu era nimic de făcut. Trebuiau să

39
aștepte sosirea cuiva sau să bată continuu în
ușa liftului. Niciuna dintre soluții nu i se păru
acceptabilă. Începu să inspecteze cu privirea
toate încheieturile cabinei, sperând că va
găsi un loc de unde se puteau deschide ușile.
Trase de încheietura laterală a ușii și reuși să
o îndepărteze pe jumătate. Prin deschizătura
aceea se putea vedea zidul de beton care
separa etajele și care se afla chiar la jumătatea
cabinei, împiedicând orice manevră de ieșire
din lift. Se întoarse spre fată, dar nu apucă să
rostească nici un cuvânt, căci ea îl și întrebă:
– „ Și acum ce vom face? ”.
O privi cu îngăduință și îi răspunse că
singura soluție este să aștepte sosirea vreunui
locatar sau să sune un prieten cu telefonul
mobil. Pricepu pe dată că nu avea nici un amic
care locuia în apropiere, deci varianta aceasta
nu putea fi luată în calcul. Nu le rămânea
decât să aștepte venirea unui locatar. Emoția
și poziția incomodă din lift îi împiedica să
converseze în voie. Călin se lipi de unul dintre
pereții cabinei pentru a nu lăsa impresia că
vrea să stea prea aproape de ea și îi sugeră fetei
să se așeze pe bagajul lui. Fata se învoi repede
și se așeză comod pe rucsacul său. Ridică ochii
spre el și spuse cu glas apăsat:

40
 – Acum am putea să facem cunoștință.
Eu mă numesc Corina și sunt studentă în anul
V la medicină. Poți să-mi spui pe nume, și îi
întinse mâna cu fermitate.
Călin îi cuprinse palma și i-o strânse
delicat. Simți căldura degetelor ei și tresări
emoționat. Apoi spuse cu căldură în glas:
– Pe mine mă cheamă Călin Avram și
sunt profesor de filozofie. Poți să-mi spui
Călin, nu mă deranjează deloc. Știu că se
poartă astăzi vorbitul la pertu. La început am
fost puțin șocat dar, cu timpul, m-am obișnuit.
Un singur lucru mă deranjează oarecum: unii
dintre foștii mei elevi îmi vorbesc tot în acest
mod. Mi se întâmplă adesea în ultimul timp.
Va trebui să mă obișnuiesc și cu acest lucru.
Călin se întoarse spre ușă și începu să
ciocăne în ea din ce în ce mai tare. De pe hol nu
se auzea nici un zgomot, liniștea era deplină.
Fie că locatarii de pe acel palier erau plecați
sau dormeau, fie că zgomotul produs nu putea
fi auzit. Cât despre cei de la etajele superioare,
nu exista nici o speranță. Nu le rămânea decît
să aștepte venirea cuiva pe scări sau ieșirea
din apartament a vreunui locatar. Corina îl
apucă de braț și îi spuse pe un ton resemnat:
– Ar fi mai bine să așteptăm câteva
minute. Poate apare cineva și-i vom semnala

41
atunci prezența noastră. Mai bine spuneți-mi
- vai! era să uit - „spune-mi” te rog de ce ți-ai
ales profesia aceasta? Nu este prea complicată?
Nu stârnește elevilor o reacție de adversitate?
Călin nu se aștepta la o astfel de întrebare.
Pe chip i se citea uimirea, dar și surprinderea
provocată de spontaneitatea Corinei, de
întrebarea ei directă, fără menajamente. Se
gândi să dea un răspuns de complezență, dar
renunță și spuse cu o ușoară reținere în glas:
– Mi-a plăcut întotdeauna să reflectez la
viața pe care o trăiesc, să găsesc răspunsuri
la marile întrebări ale existenței. Și, în plus,
să aflu câte ceva despre evoluția gândirii
umane. Îmi place jocul subtil al silogismelor și
raționamentele iscate de confruntările de idei.
– Și ți-a folosit la ceva? întrebă Corina cu
ironie în glas.
– Cred că da. În momentele de cumpănă
ale vieții mele, am ales, cred eu, soluțiile cele
mai bune. Și în plus, mi-a dat sentimentul că
exist. Știi tu: cogito ergo sum. Și mai este ceva:
am înțeles mai ușor toate cărțile pe care le-am
citit. Cred că nu este puțin lucru. Dar, apropo!
tu de ce ți-ai ales medicina?
Corina se aștepta la această întrebare
și ticluise în minte răspunsul, în timp ce-l
asculta pe Călin.

42
 – La mine a fost mai ușor. Iubesc foarte
mult oamenii și îmi place să-i ajut. Nu mă pot
imagina decât la patul bolnavilor, încercând
să le alin suferința. Și a mai fost ceva: bunica
mea a murit când eu aveam 10 ani. O iubeam
enorm și am jurat atunci că mă voi face
medic pentru ca astfel de tragedii să nu se
mai întâmple. Mi-a fost greu toți anii aceștia,
dar sunt mulțumită. Sper să mă descurc și în
continuare. Abia aștept să-mi iau licența, să
mă aflu într-un spital sau într-o clinică și să
mă fac utilă în acest mod.
Îl privi pe Călin să vadă ce impresie-i
făcuse. Pe chipul lui nu se putea citi nimic
concludent. Desigur, la vârsta lui era cu
siguranță familiarizat cu tot felul de oameni și
cu tot felul de profesii. Se gândi că va trebui să
fie foarte atentă ce spune. Nu încape îndoială
că astfel de persoane te citesc imediat și nu
poți face fițe sau artificii de nici un fel. Își
propuse să fie sinceră, să nu ascundă nimic, să
se comporte firesc, cuviincios și civilizat. Era
totuși greu, pentru că avea de păstrat un mare
secret.
– Și când îți vei da licența?
– La anul, după ce voi termina cursurile.
Apoi urmează să-mi fac stagiatura și, în fine,
să-mi dau specialitatea.

43
 În momentul acela se auziră pași pe
coridor și amândoi tresăriră. Corina îl apucă
de mână instinctiv și îi făcu semn să bată în
ușă. Călin nu mai așteptă nici o clipă și începu
să lovească ușa cu pumnul. Zgomotul produs
o făcu pe Corina să tresară. Apoi se auziră
glasuri pe hol și cineva se apropie de ușă și
întrebă ce s-a întâmplat. Călin explică pe
scurt ce se petrecuse. Cei de dincolo de ușă
îi asigurară că în curând vor fi ajutați să iasă
din lift. În sfârșit, cei doi răsuflară ușurați și
rămaseră să aștepte sosirea salvatorului. Nu
după mult timp șeful de scară își făcu apariția
cu o legătură mare de chei în mână. Ușa fu
deschisă și cei doi fură eliberați. La scara
blocului, Corina și Călin se priveau ușurați,
dar și încurcați oarecum de situația creată.
Ceva rămăsese în suspensie și parcă fiecare
mai avea ceva de spus, de făcut. Atunci Călin
se gândi că ar fi cazul să ia el inițiativa și o
întrebă direct:
– Ai vreun program astăzi? Trebuie să
fii undeva sau să faci un lucru anume? Dacă
nu, îți fac o propunere. Eu plănuisem să merg
la pescuit, undeva în apropierea orașului.
Am toate uneltele în mașină. Dacă nu ai
nimic împotrivă, te-aș invita să vii cu mine.
Îți voi pregăti și ție o undiță și ne vom amuza

44
pe malul lacului. Cred că va fi o experiență
interesantă pentru tine – asta în cazul în care
este prima ta ieșire de acest fel.
Corina îl privea cu surprindere. Nu se
aștepta la o astfel de invitație. I-ar fi surâs o
astfel de aventură, ba chiar și-o dorea. Nu știa
cum să mascheze bucuria ce o stăpânea. Apoi
spuse cu un glas stins:
– Dar nu sunt pregătită pentru așa ceva.
Și apoi ținuta aceasta de oraș nu se potivește
deloc cu escapada propusă. M-ai luat prin
surprindere și nu știu ce să spun. Mi-ar prinde
bine o plimbare de felul acesta; aș mai ieși și
eu dintre pereții bibliotecii și ai laboratoarelor.
Și mai este și întâlnirea cu Diana, colega mea
de grupă, cu care trebuie să merg la bibliotecă.
Nu, nu cred că voi putea merge astăzi, spuse
Corina cu glasul ferm, pe care acum îl regreta.
Chiar se temea că profesorul nu va insista
și va abandona planul pe care i-l propuse.
Și-ar fi dorit din tot sufletul să meargă cu
el la pescuit, să stea de vorbă, să o învețe să
pescuiască și să se întoarcă împreună acasă.
Tocmai își pierduse speranța, când Călin
reluă dialogul cu glasul lui blând.
– Cred că putem rezolva toate problemele
acestea. Cu îmbrăcămintea nu ar fi niciun
impediment: trecem pe la tine și îți iei ce

45
dorești, iar în ceea ce o privește pe prietena ta,
cred că un simplu telefon ar fi suficient. Sunt
convins că te va ierta. Ei, ce zici?
Corinei îi veni inima la loc. Se întâmplase
exact ceea ce își dorea. Nu mai stătu pe gânduri
și încuviință din cap. Apoi se urcă în mașină
lângă Călin.
Mașina îi purta spre locuința Corinei.
Când ajunseră în fața blocului în care locuia
fata, Corina coborî și îl rugă să o aștepte câteva
minute. Se întoarse destul de repede. Călin o
putu vedea cum coboară ultimele trepte de
la intrare. Acum o privi cu mai multă atenție.
Era îmbrăcată cu o pereche de blugi, cu un
tricou roșu mulat pe corp, iar în picioare
purta o pereche de tenîși roșii ca și tricoul.
Își stânsese părul cu o agrafă, lăsând buclele
să-i cadă pe spate. Avea un mers agil, care-i
sublinia și mai ferm silueta, cu adevărat unică.
Luminat de soare, chipul ei părea și mai viu,
și mai catifelat, ca al unei adolescente naive.
Tenul alb, cu pielea bine întinsă, îi masca
subtil vârsta.
Corina se urcă sprinten în mașină,
se instală comod lângă Călin, îl privi cu
un zâmbet candid și întrebă cu un fel de
curiozitate prefăcută:
– Și acum, încotro ne îndreptăm?

46
 – Așa cum ți-am spus, la nici 30 de
kilometri de oraș, se află o baltă frumușică,
unde vin adesea pescarii locului. Mai sunt și
intruși ca noi, dar ei nu deranjează pe nimeni.
Cel mai important lucru este să găsim un loc
bun, mai liniștit și fără prea mulți pescari.
Mi-e teamă că o să fie cam greu, deoarece
este cam târziu. La pescuit se merge devreme,
dimineața. Altfel, riști să nu prinzi nimic.
– Se poate face și plajă acolo? Mi-ar prinde
bine un pic de soare; anul acesta nu m-a văzut
astrul nostru ceresc. (Corina își luase costumul
de baie pe sub haine, în speranța că va putea
să prindă puțin bronz în ziua aceea.) Călin,
spune-mi, te rog, continuă fata, ce influență a
avut studiul filozofiei asupra ta? Ți-a schimbat
în vreun fel viața? Gândești altfel? Te simți
superior celorlalți? Cum e să fii filozof?
– Întotdeauna prefesia te schimbă foarte
mult. Mai întâi trebuie să precizez ceva: eu nu
sunt filozof, sunt doar profesor de filozofie. E
o mare diferență. Filozoful este creator al unui
sistem filozofic, sau al unei doctrine filozofice,
în timp ce profesorul deschide uși tinerilor
spre înțelegerea lor. Eu fac doar o muncă de
profesorat. M-ai întrebat dacă studiul acestei
discipline mi-a schimbat viața în vreun fel. Îmi
vin în minte cuvintele lui Fănuș Neagu, care

47
spunea cu sinceritate că “... muzeele și cărțile
mi-au cioplit cele mai frumoase ziceri. Eu miros
a lecturi clasice și a priviri contemplative“.
Întradevăr, și eu m-am modelat oarecum
după lecturile si studiile făcute. Însă, apelul
prea exagerat la lecturi și la citate te poate face
excesiv de livresc, te scoate din firescul vieții,
te poate îndepărta de oameni, de prieteni, de
cei dragi... Poți, foarte ușor, să devi mizantrop
și să sfârșești prin a te izola de semeni. Este
un pericol real pe care cu greu îl poți evita. În
schimb, înțelegi mai bine lumea din jur, poți
cu mai multă ușurință să optezi pentru o cale
anume, nu ai nevoie de sprijin și sfaturi prea
multe, îți organizezi mai bine viața, poți să-ți
alegi prietenii cu mai multă ușurință, pricepi
mai bine arta, cultura, istoria și multe altele.
Și, în plus, îți dă mai multă încredere în tine.
Corina îl asculta cu atenție și, în sinea
ei, îi dădea dreptate. Observă, însă, un aer
de superioritate la el și multă siguranță de
sine. Fiecare propoziție a sa părea o axiomă,
un adagiu, o maximă. Era greu de crezut că
filozoful de lângă ea putea accepta și alte
opinii, păreri. Își propuse să-l contrazică puțin,
ca să observe cât este de flexibil. Știa că este
greu să-l atragă pe Călin într-un astfel de joc.

48
De aceea încercă să îl facă să se destăinuie mai
mult. Îl întrebă cu un aer de vădită curiozitate:
– Căline, care crezi tu că a fost cea mai
surprinzătoare, cea mai uluitoare teorie
filozofică pe care ai cunoscut-o?
– Îmi pui o întrebare foarte grea. Fiecare
teorie sau sistem filozofic are ceva original.
Etapele istorice, în gândirea filozofică, aduc
mereu idei unice, neașteptate. Cum să alegi din
noianul acesta de idei pe cea mai interesantă?
Uite, am să fac un mic compromis intelectual
și am să-ți expun o teorie care este cu atât mai
interesantă, cu cât a fost susținută tocmai în
antichitate și, de atunci și până astăzi, se tot
brodează pe firul ei. Fac o paranteză: nu crezi
că este cam prețioasă discuția noastră? Nu aș
vrea să fac caz de cunoștințele mele. Departe
de mine gândul de a epata pe cineva... În fine,
teoria la care mă refer aparținea unor filozofi
din epoca elenistică. Ei au fost denumiți sceptici
și erau afiliați mai curând unei sensibilități
filozofice decât unei școli filozofice. Cel mai
de seamă reprezentant al acesteia a fost
Pyrrhon din Efes, care a murit în anul 270 î.
Hr. El susținea că atât lucrurile, cât și valorile
nu se disting unele de altele și, prin urmare,
“nu există ființă, ci doar aparența ființei”. În
consecință, “orice lucru este și nu este”. De aici,

49
ideea paradoxală că “nu există nici un criteriu
operațional nici pentru gândire, nici pentru
acțiune”. Prin urmare, orice trăire sau opinie
pot fi în același timp false sau adevărate. Cel
mai bine, spune el, ar fi să nu avem nici un fel
de opinie și să ne distanțăm de orice pasiune.
Deci, nu trebuie să vorbim... adică să atingem
o așa numită formă de afazie. Odată atinsă
această stare, se poate ajunge la ataraxie, adică la
cea mai liniștită trăire umană, suprema formă
de fericire, aspirația cea mai înaltă a vieții. Cu
alte cuvinte, ar trebui respinsă rațiunea logică,
dar și experiențele conceptuale. Să nu facem
nimic, deoarece orice acțiune este lipsită de
sens... Vezi, e prea multă filozofie!
Călin renunță la alte detalii; și așa i se
părea că a lungit-o prea mult, și o privi cu
interes să vadă ce impresie i-a făcut.
Corina întoarse capul spre el și îl privi
admirativ. Apoi spuse:
– Cu alte cuvinte, înțeleptul acesta
ne invită la inacțiune, la negarea oricărui
afect, la respingerea oricărui principiu, la
izolare, la visare. Pentru Dumnezeu, ce fel de
înțelepciune este aceasta?
– Nu este decât o teorie, care, în logica ei,
se susține, dar nu trebuie luată ca atare. Doar
raționamentul trebuie privit și nu consecințele

50
lui. Trebuie să recunoști că se ascunde aici
o speculație filozofică subtilă. Și modernii
occidentali au preluat ideea, dar au nuanțat-o
potrivit cu sensibilitatea epocii.
Călin se opri brusc din disertația sa și îi
arătă Corinei marginile lacului de care tocmai
se apropiau. Apoi parcară mașina la malul
apei și coborâră cu bucurie în suflet.
Lacul, așezat între două coline, avea o
formă alungită și era încadrat de un stufăriș
des. De o parte și de alta a malurilor se înșirau
sălcii pletoase, care mângâiau cu ramurile lor
apa strălucitoare. Numeroși pescari, așezați
la o distanță de câțiva pași unul de celălalt,
mânuiau uneltele cu dexteritate. Mașinile erau
parcate în imediata lor apropiere, strivind
iarba și așa destul de firavă. Nu mai era
aproape nici un loc bun liber, așa că trebuiră
să se mulțumească cu ce mai rămăsese. Nu
putură evita prezența celorlalți pescari și se
obișnuiră cu gândul acesta.
Călin scoase repede din mașină undițele
și celelalte obiecte de pescuit și le instală
ordonat pe malul apei. Apoi întinse o pătură
pe iarba din apropiere și o invită pe Corina
să se așeze acolo. Își ceru scuze și plecă să
caute momeală. Cunoștea bine locul și nu-i
fu greu să găsească un vânzător de râme. În

51
acest timp, Corina se dezbrăcă și rămase doar
în costumul de baie. Se întinse pe pătură și
așteptă întoarcerea lui Călin.
Bărbatul, cu borcănașul cu râme în
mână, se apropie cu pași grăbiți de locul
unde parcaseră mașina. Nu o putea vedea pe
Corina, căci ea se așezase în spatele Opelului.
Ocoli autoturismul și dădu cu ochii de ea.
Priveliștea i se păru uluitoare. Aproape că nu-
și putu cenzura un oftat admirativ. O privea
mut, încetinindu-și pașii, dorind ca drumul
să nu se mai sfârșească. Proporțiile trupului
adolescentin, pielea de un alb străveziu cu
nuanțe rozalii, pletele blonde care acum,
eliberate din stânsura lor, se răsfrângeau
pe umerii ei delicați, coapsele, aparent
filigramice, dar bine conturate, lăsau privirii
un corp de odaliscă fără cusur. Se opri lângă
ea și parcă întârzia să se așeze. Corina îi văzu
lumina din ochi, îi simți stânjeneala din
mișcări și surprinderea de pe chip. Se ridică
în genunchi, îl prinse de mână și îl trase lângă
ea. Călin îngenunche și se așeză comod lângă
coapsa fetei.
Dintr-odată, ca prin farmec, dispăruseră
orice diferențe dintre ei. O ușoară stânjeneală
stăpânea doar în sufletul lui Călin. Corina
trecu cu ușurință peste moment și se interesă

52
cu o curiozitate sporită de manevrele necesare
pentru pescuit. Întreba tot timpul cum se
pune momeala în undiță, cum trebuie mânuită
aceasta, unde se stă în așteptarea prinderii
peștelui, și multe alte lucruri. Călin îi răspundea
cu răbdare la fiecare întrebare, încercând să
ascundă aerul de cunoscător pe care i-l dădea
practica îndelungată a pescuitului. Pregăti
îndelung undițele și le așeză cu grijă pe mal.
Aduse scăunelul din portbagaj și i-l oferi
Corinei. El se așeză pe iarbă și continuă să o
privească tăcut, riscând să dea naștere la un
nou moment de stânjeneală. Corina îl salvă
încă o dată, luându-l pe nepregătite cu o
întrebare la care nu se aștepta:
– Cine ești tu, domnule filozof? întrebă
ea cu un zâmbet pe buze. Nu mi-ai spus nimic
despre tine. Știu doar unde locuiești, că îți
place să pescuiești și că ești profesor, după
cum mi-ai mărturisit. În rest nimic.
– Să știi că nu este nimic spectaculos
în biografia mea. Mă gândeam chiar, ce
întâmplare, ce eveniment petrecut în viața
mea ar putea fi desemnat drept interesant,
inedit . Cred că cel mai frumos lucru care mi
s-a întâmplat s-a petrecut în studenție, când
am cunoscut-o pe soția mea. Era o femeie
foarte frumoasă, curtată de toți colegii mei.

53
Era blondă ca și tine și puțin mai înaltă ca
mine. Când își purta trupul cu grație printre
noi, toți ochii o urmăreau cu uimire. M-am
simțit foarte flatat când m-a ales pe mine.
Nu-mi încăpeam în piele de fericire. Apoi
a urmat o căsnicie frumoasă, fără prea mari
realizări. Totul s-a terminat când a pierdut
prima sarcină. O stare de depresie ucigătoare
a pus stăpânire pe ea. Niciun tratament nu
a putut-o vindeca. Umbla dezorientată de la
un cabinet medical la altul, sperând că se va
găsi în final un remediu. Totul a fost în zadar.
Atunci a luat hotărârea să ne despărțim. Mi-a
spus că vrea să trăiască singură, departe de
lume, și a plecat fără să-și ia bun rămas. Am
mai întîlnit-o doar de două ori. O dată la un
simpozion pe teme filozofice, la București, și
o dată la mare, unde era însoțită de un cuplu
de tineri. Era tot frumoasă. Ținuta ei zveltă și
mersul ei elegant, îmbrăcămintea aleasă cu
gust, îi dădeau aerul unei femei atrăgătoare.
Am aflat apoi, de la un amic comun, că s-a
măritat cu un inginer agronom și s-a stabilit
la țară. Mereu îmi spunea că i-ar plăcea să stea
în provincie, unde e multă liniște și aer curat.
Călin se opri din povestit, dar firul
amintirilor, derulat cu destulă implicare,
îl puse pe gănduri, creându-i o stare de

54
melancolie. Rămase, pentru o clipă, cu
privirea imobilă, ca atunci când se afla singur,
în momentele sale de meditație și reflecție.
Corina observă stânjeneala lui și îl apucă
de mână. Apoi se sculă în picioare și îl trase
după ea. Vroia să vadă dacă s-a prins vreun
pește în undițele lor. Se îndreptară, ținându-se
de mână, spre malul lacului. Acolo cercetară
cu atenție undițele și constatară dezamăgiți că
încă nu se prinsese nimic în ele. De fapt, nici
nu-i prea interesa captura sperată. Alte idei și
frământări puseseră stăpânire pe ei.
Lui Călin nu-i putea ieși din cap
amețitoarea diferență de vârstă dintre ei. Cei
peste 25 de ani care-i despărțeau i se păreau o
prăpastie intolerabilă. Se gândea că i-ar putea
fi tată. Cum s-ar putea el afișa cu ea la braț pe
stradă sau în preajma colegilor lui? Ce impresie
ar face el povestind amicilor săi că și-a găsit o
prietenă căreia i-ar putea fi unchi? Deși nu avea
prejudecăți și știa că astăzi astfel de lucruri
sunt foarte frecvente și trecute cu vederea,
Călin nu putea să nu se gândească la faptul
că toată lumea o să-i privească cu suspiciune
și o să-i bârfească. Mintea îi vuia deja și
pricepu că nu putea continua astfel. Dacă nu
înceta imediat, ar risca să nu mai poată gândi
normal. În fond, dacă pricepuse el bine, nu se

55
întâmplase încă nimic între ei, nu era vorba de
o legătură durabilă, nu-și făcuseră jurăminte
de iubire, nu și-au imaginat planuri de viitor
- nu era decât o întâlnire întâmplătoare, fără
nimic planificat, și, probabil, fără urmări.
Corina părea, în schimb, mai degajată,
mai sigură pe ea. Nu o apăsa nici o prejudecată,
nu se gândea la nimic important. Singura ei
preocupare era cum să-l facă pe Călin să o
privească mai atent, cu mai multă afecțiune și
admirație. Își cunoștea bine calitățile fizice și
știa că poate seduce oricând un bărbat. Nu știa
însă care erau reacțiile și opțiunile fiolzofului
în astfel de situații. Călin nu era un om obișnuit
pe care să-l cucerești ușor, îndrugându-i verzi
și uscate. Mintea lui analitică, ordonată, putea
oricând intui intențiile celuilalt. Își propuse
încă o dată să fie cât mai naturală, cât mai
puțin malițioasă, cât mai sinceră și tandră.
Până acum era mulțumită de cum decurseseră
lucrurile: observase momentele de perplexitate
din privrea lui, simțise tandrețea din gesturile
acestuia și mai ales căldura cu care îi vorbea.
Nici o clipă nu remarcase aerul acela de
superioritate pe care îl au filozofii în contact
cu ceilalți oameni. Nici fizic nu-i displăcea.
Ținuta sportivă și abilitatea mișcărilor, părul
grizonat și des ca o periuță, fața puțin alungită

56
cu tenul măsliniu, lipsa ridurilor proeminente
și aerul lui sobru, dezvăluiau bărbatul matur,
dorit de orice femeie.
Se întoarseră la locul lor și se așezară pe
pătură. Corina se lipi de coapsa lui. Rămaseră
tăcuți - două siluete omenești, care încercau
să savureze momentul de liniște pe care îl
simțeau și pe care ar fi vrut să-l prelungească
la infinit.
Soarele își arunca pe pământ nonșalant
razele sale fierbinți și nici o adiere de vânt nu
se simțea în aer. Obrajii lor se acoperiră de o
roșeață trandafirie, a cărei proveniență nu
putea fi bănuită.
Tot Corina rupse tăcerea și îl întrebă cu
interes:
– Cât trebuie să mai așteptăm ca să
prindem și noi un pește?
– Asta nu se știe niciodată. Sunt zile
când nu se prinde nici măcar un peștișor. Dar
nu asta face farmecul pescuitului. Liniștea,
aerul curat și splendoarea locurilor din jur
sunt singurele care aduc bucuria și relaxarea
în astfel de momente. Nu cred să existe
vreun pescar care să fie atât de dezamăgit de
ghinionul de a nu prinde nimic într-o anumită
zi, încât să renunțe la această pasiune. Acest
lucru i se întâmplă fiecăruia, fără excepție.

57
 Brusc cerul se întunecă și începură să-și
facă apariția nori negri, amenințători. Oamenii
din jur priveau îngrijorați spre cer și se întrebau
dacă mai aveau vreo șansă la pescuit în acea zi.
Pe fețele lor se citea dezamăgirea și supărarea.
Unii începură să-și strângă lucrurile rapid și
să le ducă la mașină. Câțiva, mai prudenți, își
puseră pelerinele de ploaie pe ei și așteptau
încrezători o ameliorare a vremii. Dar timpul
nu ținea cu ei în ziua aceea și, în curând,
primele picături de ploaie la umeziră obrajii.
Călin, protector, o acoperi pe Corina cu
tricoul lui și se grăbi să strângă lucrurile din
jur. În undițe nu se prinsese nimic; le ridică
și le îngrămădi iute în portbagaj. Corina luă
pătura și rucsacul lui Călin și le duse repede la
mașină. Se strecură apoi pe bancheta din față
și îl așteptă nerăbdătoare.
Cerul se dezlănțui și o ploaie cumplită
acoperi întregul ținut. Stropii mari cădeau
cu furie pe parbriz și pe capotă, stârnind un
zgomot înfricoșător.
Călin abia putu deschide ușa și se aruncă
pur și simplu pe scaun. Apa îi șiroia pe obraji
și pe piept. Nu apucase să pună nimic pe el
și acum o privea stânjenit pe Corina. Aceasta
îi întinse repede tricoul, pe care bărbatul îl
îmbrăcă rapid. Apoi spuse cu glasul stins:

58
 – Astăzi norocul nu ne-a surâs deloc.
Tocmai acum i s-a năzărit timpului să se strice!
– Eu spun că nu a fost o zi total lipsită de
noroc. Gândește-te că astăzi ne-am cunoscut
și am putut sta de vorbă. Dacă ploaia ar fi
început dimineața devreme, nici măcar nu ne-
am fi întâlnit. Răul și binele sunt în proporții
aproape egale. Pentru mine, procentul cel mai
mare este în favoarea binelui.
– Bine, dar nici măcar nu am apucat
să facem puțină plajă; cât despre norocul la
pescuit, ce să mai vorbim! adăugă Corina cu
un glas stins, în care se putea citi dezamăgirea
și supărarea.
Călin, pentru a trece mai ușor peste acest
moment insolit, încercă să o liniștească, să
risipească unda aceea de tristețe de pe chipul
ei. Îi spuse nonșalant:
– Nu te îngrijora, vor veni și zile mai
bune. Inaugurarea a fost făcută. Nu ne rămâne
decât să repetăm aventura. Niciodată prima
încercare nu este de succes; cu atât mai mult
la pescuit.
Mașina rula cu viteză redusă prin ploaia
dezlănțuită. Ștergătoarele de parbriz abia mai
puteau face față șuvoaielor de apă care se
scurgeau bezmetic pe el. Roțile mașinilor care
veneau din sens opus aruncau și ele perdele

59
de apă pe parbrizul mașinii lor, îngreunând și
mai mult vizibilitatea. Furia naturii devenise
apocliptică. Trebuiră să oprească pe marginea
drumului, întrucât nu se mai vedea nimic
dincolo de parbriz. Teama li se strecură în
suflete. Era ca atunci când, într-o împrejurare
ieșită din comun, simți că nimic nu te mai
poate salva de la un dezastru. Corina se
apropie de el și se cuibări la umărul lui. Călin o
cuprinse cu brațul și o trase spre el. Păreau doi
tineri care fac dragoste în mașină, la marginea
drumului. Ar fi putut să-și spună multe în
acele momente, dar teama și poziția nefirească
în care se aflau îi paralizase parcă și așteptau
un eveniment care să rupă vraja instalată fără
voia lor, dar pe care, în străfundul sufletului,
și-o doreau amândoi.
Când ploaia se mai domoli, porniră din
nou la drum. Apa acoperise întreaga șosea și
circulația se îngreunase și mai tare. Mașinile
se strecurau cu grijă, evitând șanțurile care cu
greu mai puteau fi identificate.
În oraș situația nu era deloc mai liniștită:
bălți uriașe se formaseră pe carosabil, iar
trotuarele nu se mai vedeau aproape deloc.
Pietonii, uzi până la piele, cu încălțările pline
de apă, se furișau pe lângă zidurile clădirilor,
încercând să evite bălțile amenințătoare din jur.

60
 Coșmarul dispăru curând. Ajunseră, în
sfârșit, la scara blocului Corinei. După ce opri
mașina, bărbatul o privi lung cu afecțiune și
se apropie de obrazul ei dorind să o sărute.
Atunci se petrecu un lucru neașteptat:
Corina se trase brusc înapoi, aruncându-i o
privre înspăimântătoare. Apoi spuse cu un
glas aproape răstit:
– Domnule filozof, eu nu mă sărut cu
foștii mei preofesori!. Amintiți-vă de Corina
Istrate, elevă în clasa a VIII-a B, clasa de
engleză a doamnei profesoare Ciucu! Eu sunt
aceea, nu mă recunoașteți ? Stăteam în banca
de la geam. Aveam un breton băiețesc, o
uniformă foarte scurtă și vorbeam foarte mult.
Vă adoram. Mă uitam la dumneavoastră ca la
un zeu. Asta, până când mi-ați făcut o mare
nedreptate. Predați pe atunci, și nu am înțeles
nici astăzi dece, istoria la clasa noastră. Aveam
teză la ora dumneavoastră. Învățasem toată
pauza dar îmi uitasem în bancă maculatorul
deschis; desigur, din cauza emoției. La teză
l-ați observat și mi-ați dat nota 1, fără măcar
să-mi ascultați dezvinovățirea. Nu am uitat
asta niciodată!
Apoi deschise ușa furtunos și dispăru în
ploaia care nu mai contenea.

61
Față în față
 Recunosc – și nu sunt deloc mândru de
asta –, de când mă știu mi-a plăcut să arunc
câte o privire indiscretă în casele oamenilor,
ademenit de demonul curiozității sau de
surpriza pe care ți-o poate oferi priveliștea
unui alt mod de viață. Cu toate acestea, nu
mi-am făcut un obicei din a iscodi cu privirea
prin ferestrele deschise ale apartamentelor din
blocurile învecinate, sau prin curțile caselor
pe lângă care trec zilnic.
Apartamentul meu, aflat într-un cartier
aglomerat, e situat pe ambele laturi ale
blocului, cu alte cuvinte pe colț, așa încât
panorama oferită de această poziție e extrem
de generoasă. Spațiul dintre blocuri este atât
de mic, încât poți să-ți aprinzi țigara de la
bricheta întinsă cu amabilitate de bărbatul din
vecini sau poți să conversezi la orice oră, fără
a-i deranja pe alții, cu gureșa doamnă de la
etajul 8 al blocului din față. Cu puțin noroc,
dacă lumina e generoasă, poți identifica cele
mai mici obiecte aflate pe biroul ziaristului

65
de vizavi, sau poți citi titlurile articolelor din
ziarele aruncate pe jos ale poștașului de la
scara vecină. Uneori, seara, când ies pe balcon
să fumez sau când, înainte de culcare, rămân
câteva minute rezemat de pervazul ferestrei
ce dă spre cealaltă parte a blocului ca să inspir
aerul curat al nopții, îmi las privirea să se
plimbe de-a lungul ferestrelor din vecinătate,
fără să mă las ispitit complet de voluptatea
indiscreției. Adeseori, ea poposește fără voie
în lumea altora, descoperind imagini cu
totul și cu totul diferite. De pildă, vecina care
locuiește la numai câteva palme de balconul
meu, o femeie trecută de 40 de ani, cu părul
într-o veșnică neorânduială, cu obrazul încă
bine întins, dar cu cearcăne proeminente,
intră în baie la aceeași oră a după-amiezii, se
așează pe colacul veceului și plânge molcom
câteva minute bune, sprijinindu-și capul pe
genunchi și ștergându-și lacrimile cu poalele
capotului. Apoi se ridică brusc, aruncă o
privire fugară în oglindă, își indepărtează
căteva șuvițe de păr de pe frunte și iese cu
spatele drept pe ușă, ca și când nimic nu s-ar
fi întâmplat. La doar câțiva metri depărtare (în
apartamentul alăturat), un bărbat viguros, cu
o burtă ce-i atârnă dizgrațios peste centură, cu
o pereche de ochelari cu dioptrii amețitoare,

66
intră mereu precipitat în sufragerie și aruncă
pe canapea un vraf imens de ziare. Apoi ia
meticulos unul câte unul, îl desface cu grijă
și îl așează pe podeaua încăperii până când
spațiul dinprejur este cu desăvârșire acoperit.
Odată treaba încheiată, se urcă pe fotoliul din
apropiere, le privește tăcut și începe să scrie
tacticos, într-un registru uriaș, fiecare titlu de
fond al acestora. Într-un târziu, istovit și cu
privirea împăienjenită, cu picioarele amorțite
și cu gâtul înțepenit, coboară de pe fotoliu și
începe, încet și cu har, să le strângă și să le
împăturească cu grijă, ca pe niște șervețele de
masă.
Astăzi sunt obosit. Am stat ore în șir la
calculator și ochii îmi sunt împăienjeniți.
Spatele mi-a amorțit, iar mâinile refuză să mă
mai asculte. Nu-mi doresc decât câteva
momente de odihnă, petrecute în aerul tare și
proaspăt al serii. Terasa mă cheamă irezistibil
în spațiul ei protector. Nici măcar un scaun nu
trebuie să-mi aduc; scrumiera este și ea acolo
pe balustrada balconului. Simt deja parfumul
țigării mele, iar bucuria destinderii care mă
așteaptă a pus stăpânire pe mine. Un pas și
trec pragul camerei. Sunt pe balcon și inspir
cu nesaț aerul tare al nopții. Luminile orașului
s-au aprins. Ici-colo pâlpâie, la ferestrele

67
întunecate ale apartamentelor, dreptunghiul
strălucitor al câte unui televizor. De mult nu
am mai avut parte de o așa liniște! Mă așez pe
scaunul de plastic din balcon și îmi aprind o
țigară. Las primul fum să-mi pătrundă adânc
în plămâni. Îl păstrez un timp acolo, încercând
să-i simt întreaga aromă. Întind mâna spre
balustradă ca să iau scrumiera. O lumină
strălucitoare țâșnește dezinvolt din interiorul
obiectului: e desigur reflecția provocată de
lumina neonului aprins în acel moment într-o
cameră din blocul vecin. Doar câțiva metri mă
despart de fereastra aceea puternic luminată.
Acum descopăr că este, de fapt, baia unui
apartament mult mai spațios ca al meu. De
obicei, perdelele sunt trase. Acum pot vedea
bine încăperea aceea. Are, în partea dreaptă,
un jacuzzi minunat, flancat, pe toată lungimea
lui, de bare de metal cromate. De partea
cealaltă, cât ține lungimea peretelui, se află
două chiuvete albe și patru dulăpioare de
mărimi diferite. Faianța este portocalie,
străjuită, în partea de sus, de un brâu ceramic
discret, de culoare roșie. Lumina sidefie,
filtrată de lămpile ascunse în perete, învăluie
întreaga încăpere. Când s-a deschis ușa, o
umbră abia perceptibilă se desenă leneș pe
gresia albă a băii. Când ea s-a îngemănat cu

68
picioarele desculțe ale unei ființe, mi-am dat
seama că în baie intrase o fată înaltă și
grațioasă, după cum o arăta capotul lung și
mătăsos descheiat la mijloc. A pășit șovăielnic
spre oglindă, s-a sprijinit cu mâinile de
chiuvetă și s-a privit îndelung în strălucirea ei.
Atunci i-am putut vedea fața, reflectată discret
de puritatea de cristal a oglinzii. Totuși, nu-i
puteam distinge exact trăsăturile, dar privirea
aceea fixă, care parcă iscodea ceva dincolo de
oglindă, m-a fascinat. Era atâta tristețe în
imobilitatea figurii devastate de supărare,
încât trupul ei aproape dezvelit, nu m-a
impresionat deloc. Am vrut să întorc privirea,
să nu particip (indiscret) la mâhnirea ei, dar
un gest nefiresc al fetei m-a făcut să rămân
nemișcat, uitându-mă cu interes la ea. Și-a
îndepărtat capotul, lăsându-l să cadă la
picioarele ei, apoi s-a ridicat pe vârfuri, și-a
îndreptat torsul și s-a privit cu atenție în
oglindă. Am tresărit. Era atâta armonie în
alcătuirea acelui trup tineresc, încât m-am
întrebat stupefiat dacă mai văzusem așa ceva.
Tăietura coapselor, alungite amețitor până în
talie, umărul delicat de copil, izvorât din
imediata apropiere a gâtului, mlădierea taliei
înguste, care, ca ramura unui măr pregătit să
susțină roadele sale grele, se ridica până

69
aproape de sânii ei adolescentini, capul
aruncat puțin pe spate, eliberând dezinvolt
părul lung și buclat, abdomenul aproape plat,
modelat parcă de un geniu, toate detaliile
acestui trup îmi aminteau de statuile antice.
Din clipa aceea nu mi-am mai putut lua
privirea de la făptura ei. Aveam sentimentul
că particip fără voie la un ritual erotic,
comandat de o zeitate care se ascunde
privirilor muritorilor. Nemulțumită parcă de
cum arăta, a luat pieptenele de pe etajeră și a
început să-și netezeacă părul cu mișcări
delicate. Șuvițele se supuneau cu umilință
dinților ascuțiți ai pieptenului și se așezau
cuminți acolo unde mâna delicată a fetei le
conducea. Nu mai participasem niciodată fățiș
la ritualul acesta intim al modelării chipului
unei femei. Fata din baie avea ceva ciudat în
mișcări. Făcea totul cu atâta minuțiozitate,
încât părea adâncită în crearea unui artefact
care necesita multă iscusință și imaginație.
Luă de pe etajeră borcănelul cu pudră și,
manevrând cu finețe pămătuful moale, își
netezi obrajii cu grijă, după care îl așeză
indiferentă la loc. Se mai privi o dată cu atenție
și întinse mâna după tubul delicat și subțire al
rujului. Înainte să se rujeze, își mângâie buzele
cu degetul arătător, încercând parcă să le simtă

70
delicatețea. Apoi, cu mișcări lente, trecu rujul
peste ele, acoperindu-le cu un strat subțire de
culoare. Înviorat parcă de stratul rozaliu
așternut pe buze, chipul ei căpătă o strălucire
stranie. Citindu-mi parcă gândurile, vădit
nemulțumită de cum arăta, își șterse cu mâna
agitată buzele. O culoare palidă, încă vie, luă
locul celei de dinainte. Era mult mai bine așa.
Se citea asta din ochii ei mirați care asistaseră
parcă la un mic miracol. În fine, părea
satisfăcută de cum arăta, căci nu mai dădu
nicio importanță chipului ei. Coborî privirea
încet spre sâni, apoi spre pântece și, în cele din
urmă, spre coapse. Se îndepărtă puțin de
oglindă pentru a se privi deplin. Atunci am
putut vedea, reflectat în oglindă, întregul ei
trup. Niciun neajuns nu umbrea alcătuirea
aceea de vis; nicio disproporție nu știrbea
echilibrul acerstui corp adolescentin - doar
capotul răvășit de la picioarele ei distona
vizibil cu ordinea pe care natura o imprimase
ființei de lângă el. O aură de lumină o învăluia
diafan, imperceptibil, dându-i alura unei ființe
divine. Natura se întrecuse pe sine. Ochii mei
obosiți căutau să distingă cele mai mici detalii
ale acestei imagini fermecătoare. Cu siguranță
nu mai văzusem niciodată atâta armonie într-
un corp omenesc. Tocmai mă pregăteam să

71
mă îndepărtez de balustrada balconului
pentru a păstra intactă această vedenie
încântătoare, când, în limpezimea cristalină a
oglinzii, apăru, ca din senin, chipul hidos al
unei stranii arătări, îvăluit într-o ceață cenușie.
Cu cavitățile ochilor golite de viață, cu gâtul și
scheletul fragil, gata să se destrame la cea mai
mică adiere de vânt, moartea rânjea lugubru
spre chipul diafan al fetei. Vedeam înmărmurit
cum, față în față, se înfruntau acolo pulsul
frenetic al vieții cu imaginea funestă a morții.
Nu-mi puteam închipui că ceea ce vedeam se
petrecea aievea sub ochii mei. Mi-am acoperit
instinctiv fața cu palmele, ca și când aș fi vrut
să alung din mintea mea acea vedenie stranie.
Cu sufletul gâtuit de emoție, am deschis
înfrigurat ochii și am privt în ecranul oglinzii
din fața mea. Acolo se mai vedea doar silueta
fetei și tristețea stranie din ochii ei, care se
lățise parcă peste întregul ei chip. Două lacrimi
mari se desprinseră din ochii ei triști și o luară
la vale pe obrazul fardat, lăsând în urma lor
dungulițe vineții, care-i brăzdau obrazul.
Umerii îi căzură neverosimil, iar mâinile fără
vlagă îi atârnau imobile pe lângă corp. Sleită
parcă de puteri, se așeză pe marginea căzii. Își
puse palmele pe genunchi și se aplecă ușor,
copleșită parcă de o greutate invizibilă. Stătu

72
așa mult timp, absentă și îngândurată,
așteptând parcă să se întâmple ceva. Apoi,
dintr-o dată, se ridică în picioare, luă grăbit
poșeta aflată pe scaunul din fața ușii și începu
să scotocească precipitat în ea. Nemulțumită
că nu găsea ceea ce căuta, răsturnă întregul
conținut în chiuvetă. Pe fața ei apăruse
nerăbdarea; o mirare ciudată schimonosea
trăsăturile chipului ei frumos. Privi lung,
iscoditor, în chiuvetă, dornică să găsească cât
mai repede obiectul căutat. Probabil îl
descoperise, căci fața i se lumină dintr-o dată
și degetele agitate îl cuprinseră cu lăcomie. În
timp ce îl ținea strâns în pumn, se așeză la loc
pe marginea căzii. O tresărire ciudată, o
privire fulgerătoare spre oglindă și, dintr-o
dată, umerii i se ridicară semeți, sânii se ițiră
cu fermitate înainte, iar mâinile tremurau,
ținând srâns între degete, pliculețul acela de
culoare azurie. Nu puteam identifica nicicum
obiectul acela; era mult prea mic și, oricât de
ageră ar fi fost privirea mea, nu l-ar fi putut
recunoaște. Începu apoi, cu mișcări domoale,
să desfacă plicul argintiu. Îndepărtă cu grijă
ambalajul minuscul și foarte delicat. Un gând
ascuns, ca o umbră, îmi apăru în minte.
Tresării din tot corpul și o sudoare rece îmi
îngheță spinarea. Apoi, alte mii de picături

73
îmi apărură pe frunte și pe ceafă. Nu mă
puteam mișca, îmi înțepeniseră toate
încheieturile, mușchii nu mai ascultau
comenzile creierului; eram pur și simplu
neputincios. Când ultimul ambalaj căzu,
bănuiala mea se adeveri. Nu mai încăpea nici
o îndoială: ținea în mână o lamă de bărbierit.
O privea tăcută, uimită parcă de strălucirea ei.
Spaima mă cuprinse și mai abitir, căci mă
simțeam legat de mâini și de picioare. Era ca
într-un vis în care mă chinuiam să depășesc
un obstacol, dar o stranie neputință mă ținea
țintuit locului. Am apucat să văd cum întoarce
palma stângă și o așează pe genunchi. Cu
mâna cealaltă făcu mișcarea ucigașă. Sângele
țâșni cu vigoare și se prelinse pe genunchi,
apoi pe marginea căzii. Trezit ca dintr-un vis
urât, m-am apropiat de balustradă și am
început să țip ca un nebun, fluturându-mi
mâinile prin aer. O imploram să nu facă asta,
să-și revină și să abandoneze gestul sinucigaș.
Dar ea nu mă putea auzi. Era atât de concentrată
asupra gestului, încât lumea din jur nu mai
exista pentru ea. Am început să strig după
ajutor cât mă ținea gura, dar, ciudat, chiar
atunci nu se afla nimeni prin preajmă. Am
apucat să mai văd cum își trece lama ucigașă
în mâna însângerată și repetă gestul ca înainte.

74
Atunci mi-am dat seama că nu mai este nimic
de făcut. Ochii mi se împăienjeniseră, umerii
începuseră să mi se zgâlțâie spasmodic, iar
picioarele parcă îmi înțepeniră. Cu un efort
supraomenesc, m-am smuls de lîngă
balustradă și am alergat în încăpere. Telefonul
era în camera alăturată. Nu știu când am ajuns
la el. Am pus mâna pe receptor, dar am rămas
paralizat. Nu știam ce număr să formez; nu-
mi venea în minte niciun număr util. Parcă la
ștersese cineva cu buretele. O străfulgerare
miraculoasă în cap și numărul 112 îmi apăru
în memorie neașteptat. Îl formai precipitat și,
cu glasul gâtuit de emoție, am anunțat tragedia
și am indicat repede adresa. Apoi, sleit de
puteri, m-am prăbușit în fotoliu. Totul în jurul
meu se învârtea, nimic nu mai prindea contur
în mintea mea răvășită de uluire. Încetasem
parcă să mai exist. Doar sunetul strident al
sirenei salvării îmi descâlci din nou mintea,
aducându-mă la realitate.

75
Substituirea
 Lipsit de talent, dar conștient de faima pe
care ți-o pot aduce cărțile, Sebastian se hotărî
să devină scriitor. Era convins că celebritatea
îți deschide toate ușile, îți umple buzunarele
de bani, îți asigură un succes trăznet la femei,
îți permite să călătorești - cu alte cuvinte, îți
oferă toate satisfacțiile vieții. Se săturase să
trăiască în anonimat, să bată la toate ușile
pentru a obține un favor oricât de mărunt,
să-l privească lumea cu îngăduință, să nu-și
poată realiza nici un vis mai ca lumea, dar - în
schimb - să-i vadă pe alții prosperând și trăind
într-un lux orbitor. Se și vedea învârtindu-se
în cele mai elevate medii culturale, invitat la
congresele scriitorilor, supus tirului încrucișat
al întrebărilor la lansările de carte, implorat
să țină conferințe la radio și televiziune, să
dea interviuri... Gândul că își va vedea cărțile
expuse în vitrinele librăriilor luxoase, îi ridica
tensiunea, propulsându-l în spații astrale
inimaginabile, creându-i senzația tulburătoare
pe care ți-o poate da numai un prestigiu de

79
renume. Și apoi, mesele copioase la care va
fi invitat, călătoriile și prezența la cele mai
importante târguri de carte din lume, relațiile
cu cei mai mari scriitori ai timpului - toate
acestea îi dădeau certitudinea că numai așa va
atinge cele mai înalte standarde de viață.
Exista însă - în implacabila lui dorință
- o piedică insurmontabilă care-i umbrea
întreaga bucurie, dându-i mare bătaie de cap.
Nu era înzestrat - și o știa asta foarte bine! – cu
nici un dram de talent; ba, mai mult, scrisul îi
provoca o adevărată alergie, o durere de cap
cumplită, care-l ținea departe (la ani lumină)
de coala albă de hârtie. Obligația, de pildă, de
a scrie din când în când o scrisoare, îl arunca
în cele mai tenebroase neliniști, producându-i
îngrozitoare insomnii și spaime. Dacă era
nevoit să trimită o telegramă sau o vedere,
alegea, fără regrete, texte tipizate (standard),
cărți poștale gata scrise și timbrate, care
nu-i dădeau nicio bătaie de cap. Ceea ce îl
înspăimânta însă cel mai tare, era perspectiva
pe care o presupunea celebritatea: ținerea unui
discurs, răspunsurile la întrebările cititorilor
și ale reporterilor, discuțiile pe teme culturale
și literare ocazionate de diverse întruniri și
congrese, și câte și mai câte prostii de felul
acesta, cărora trebuia să le facă față - el care

80
ura la maxim orice discurs în public! Asta - își
făcea curaj Sebastian - se va putea rezolva pe
parcurs, de-a lungul anilor, timp în care se va
pune la punct cu unele lucruri legate de viața
din această breaslă. Era destul de inteligent ca
să găsească și el răspunsuri la unele întrebări,
sau să îndruge verzi și uscate la câte un
interviu sau prezență la tv!
Problema principală rămânea scrisul
cărților. Nu numai că nu încercase niciodată
să scrie ceva, dar nici nu citise nimic până
atunci. Cele câtevea cărți pe care le începuse
în viața sa, rămăseseră neterminate; unele nici
măcar nu fuseseră deschise și zăceau acum
prin vreun colț sau sub un ghiveci cu flori,
înegrindu-se și mucegăind implacabil. Ei bine,
Sebastian, era conștient pe deplin că între
profesia sa de tehnician dentar și cea de scriitor
era o incompatibilitate absolută, că el niciodată
nu va putea deveni scriitor, atâta timp cât ura
cărțile și scrisul. Piedica aceasta nu-l alarma
însă foarte mult, căci, așa cum găsise soluții
la situații aparent insurmontabile, nu-și putea
imagina că nu va descoperi și de data aceasta
o rezolvare a lor pe măsura situației. Un plan
avea deja pregătit; urma doar să încerce să-l
pună în aplicare.

81
 Cu ani în urmă, în timpul liceului,
Sebastian era prieten foarte bun cu Alin Scurtu,
fostul său coleg de bancă - cel mai talentat elev
la literatură din clasa lor. Erau nedespărțiți.
Alin îi făcea mai întotdeauna compunerile la
literatură, îl lăsa să copieze la tezele pe care
le dădeau, îi sufla atunci când era ascultat, cu
el împărțea sandvișurile pe care mama lui i le
făcea zilnic; în schimb, Sebastian făcea rost de
bilete la concertele de muzică rock din oraș, îl
ducea la meciurile de fotbal ale echipei locale,
îl lua cu el la scăldat la Olt, sau îi aducea mere
furate de pe tarabele vânzătoarelor din piață.
Erau, cu alte cuvinte, foarte apropiați. Alin,
după terminarea liceului - cum era de așteptat
-,a urmat filologia. A devenit rapid profesor
într-o localitate din apropiere. După câțiva
ani, a revenit în oraș, și, în urma unui concurs,
a reușit să ocupe postul de asistent universitar
la facultate. Între timp, devenise scriitor și se
bucura de un oarecare succes. Cărțile lui erau
citite mai ales de tineri, tema lor predilectă
fiind ruptă din viața adolescenților.
Dar, în tot acest timp, s-au văzut foarte
rar. Întâlnirile lor se rezumau la o ieșire la
o bere sau la o discuție de câteva minute în
locul în care se întâlneau. O singură dată
Alin profită de amiciția lor, rugându-l să-i

82
recomande un stomatolog pentru efectuarea
unei lucrări dentare. Sebastian îl duse tocmai
la doctorul cu care colabora și îi făcuse - chiar
el – o parte din lucrare.
Acum, se hotărî să apeleze la el pentru
realizarea proiectului la care se gândise atât de
mult timp. Știa că nu va fi ușor. Îl cunoștea bine
pe Alin: un om intransigent, corect, cultivat,
care cu greu ar fi făcut vreun compromis.
Se bizuia însă pe prietenia lui, pe faptul că
Alin era un om sensibil, că nu îl refuzase
niciodată și că nu s-ar da înapoi să-l ajute în
orice împrejurare. Un compromis literar era,
însă, mai greu de obținut de la un profesionist
ca el. Dar Sebastian avea argumente pentru
eventualele rețineri ale amicului său.
Toate detaliile planului pe care îl
concepuse erau puse la punct. Lipsea doar
acordul lui Alin. Spera însă că îl va obține cât
de curând.
Hotărât! ... trebuia să-l vadă neîntârziat
pe Alin! Nu-i fu greu s-l găsească. Pândi
câteva zile la rând poarta Universității,
și, într-o zi, îl prinse ieșind de la cursuri
însoțit de câțiva studenți. Îi ieși fără jenă în
întâmpinare și îl abordă imediat, ignorând
prezența tinerilor din jurul profesorului. Alin
se arătă surprins de prezența lui Sebastian în

83
acel loc, dar intervenția lui intempestivă nu-l
deranjă deloc, deoarece știa că amicul său nu
era prea protocolar și nici la capitolul maniere
elegante nu luase niciodată premiu. Alin își
ceru scuze față de studenții care-l însoțeau,
îl luă de braț pe Sebastian și pășiră în stradă.
Mirat de această vizită neașteptată, îl întrebă
cu aplomb:
– Ce s-a întâmplat, Sebastiane? Nu
obișnuiai să vii la mine la facultate neanunțat.
Sper că nu este ceva grav. M-am și speriat când
te-am văzut. Spune-mi ce te-a adus la mine?
Ușor stânjenit de situația creată,
Sebastian îl privea râzând și nu știa cum să
înceapă. Să-i spună direct ce avea de spus - nu
se putea. Îl știa bine pe Alin. Nu trebuia să-l
iei niciodată pe nepregătite, căci se închidea în
el și reflecta la nesfârșit la problemă până îți
dădea un răspuns ca lumea. Se hotărî să îl ia
pe departe. Îi spuse cu un glas ce părea mai
curând indiferent:
– Nu-ți ascund că am nevoie de tine
într-o chestiune foarte importantă. Dar nu te
teme, nu e nimic grav. Sunt hotărât să fac o
schimbare în viața mea și vreau să mă consult
cu tine în această privință. Dar aș vrea să
discutăm asta mai pe îndelete. Ce-ai zice să
luăm masa la Doi Cocoși, restaurantul acela la

84
care am mai fost noi odată, și îl strânse ușor de
braț complice.
– Dacă este atât de important și nu poate
suferi nicio amânare, sunt de acord cu tine,
spuse Alin cu o ușoară reținere în glas.
Merseră la braț sporovăind, spunând
vrute și nevrute, evocând multe momente
din adolescența lor și râzând copios la fiecare
amintire hazlie.
Când au ajuns la restaurant, satisfăcuți
că, în sfârșit, se pot așeza la masă, Sebastian
și Alin s-au bucurat când au observat că masa
lor - aceea la care stătuseră în urmă cu un an
- era liberă. S-au așezat repede și au comandat
o sticlă cu vin. Sebastian fu cel care deschise
discuția:
– Aline, nu vreau să te țin pe jar. Uite
despre ce este vorba: așa cum ți-am spus
deja, m-am gândit să-mi schimb viața.
M-am săturat de existența asta prozaică, de
salariul nesatisfăcător pe care îl primesc, de
nesiguranța zilei de mâine, de monotonia din
viața mea, în fine, de caducitatea traiului pe
care îl duc.
Sebastian se opri un moment din
discursul său și îl privi pe Alin să vadă ce
impresie i-a lăsat. Știa că amicul său e un bun
ascultător, dar nu vroia să întindă coarda prea

85
mult. Pe de altă parte, nu ar fi vrut să-i dea
acestuia prea mult timp de gândire, mizând pe
surpriză și, eventual, pe un răspuns afirmativ
mai puțin digerat.
Curios să afle cât mai curând planul
lui Sebastian, Alin își așeză fața între palme,
se sprijini cu coatele de masă și se pregăti să
asculte planul amicului său.
Sebastian reluă discuția cu aplomb:
– Sunt sigur, Aline, că numai tu mă poți
ajuta în acest sens. Îți spun cu onestitate că nu
mi-am pus în gând să mă îmbogățesc peste
noapte, că nu vreau să devin celebru și nici să-
ți știrbesc reputația în vreun fel.
Sebastian regretă ultimele cuvinte,
dându-și seama că nu trebuiau rostite atât de
devreme. Aruncă rapid o privire spre Alin ca
să vadă reacția acestuia, și, când observă că
omul de lângă el nu a sesizat aluzia, continuă
cu și mai multă convingere:
– În fine, uite despre ce este vorba:
m-am hotărât să devin scriitor. Te rog să nu
râzi de mine... știu că nu am nicio legătură cu
domeniul ăsta, dar dacă e nevoie, o să învăț.
Știi că atunci când îmi pun eu ceva în cap, nu
mă las până când nu reușesc. Dar am mare
nevoie de ajutorul tău.

86
 Se opri o clipă, căci nu știa ce stratagemă
să folosească pentru a face ca planul la care
se gândise să nu pară prea fantezist sau
imposibil de realizat. Găsi repede un șiretlic și
se gândi să îl pună în aplicare. De aceea spuse
cu entuziasm:
– Am observat că în ultimul timp se citește
foarte multă literatură erotică. Librăriile sunt
pline de cărți ușoare, care-ți pun la încercare
libidoul. Pe deasupra, au prețuri bune și se
vând ca pâinea caldă. Nu știu ce găsesc oamenii
la ele, dar se lipesc de cărțile astea ca muștele
de mierea de albine. M-am gândit să încerc și
eu să scriu așa ceva. Cred că nu e mare lucru
să inventezi niște întâmplări erotice. La asta se
pricepe oricine. Un pic de fantezie și cartea e
gata! Apoi va curge lapte și miere pe strada
mea. Problema este că nu mă prea pricep la
construcția unei astfel de cărți... parcă așa
spuneți voi scriitorii. Aici vei interveni tu. Mă
vei ajuta să organizez materialul, să-l distribui
în capitole, îmi vei face corecturile necesare și
vei da bunul de tipar. De rest, mă voi ocupa
eu, spuse Sebastian cu un glas persuasiv, care
nu lăsa loc de comentarii.
Alin îl privea uimit. Nici în visele sale
cele mai fanteziste nu văzuse așa ceva. Îl
știa bine pe Sebastian: nici un indiciu - nici

87
măcar o virgulă - nu putea anunța nașterea
unui scriitor din amicul său. Sebastian - pe
când erau elevi - îi cerșea câte o compunere,
îl implora să-l lase să copieze la teză, îl ruga
să-i povestească conținutul operelor literare
pe care le pretindea profesoara lor de română,
să-i sufle la ore răspunsurile corecte... Și acum
pretindea că va putea să scrie un roman.
Mare era grădina lui Dumnezeu! gândea
Alin, zâmbind în sinea lui. Totuși, nu voia
să-l descurajeze pe Sebastian și-i spuse cu
delicatețe:
– Dragul meu, scrierea unei cărți - fie ea
și una ușoară - e un lucru foarte complicat. Îți
trebuie foarte multă pricepere în domeniul
acesta: lecturi nenumărate, imaginație, talent,
informații de tot felul, un condei viu și expresiv,
chiar și... puțină ortografie. Nu mai vorbesc
de construcția de personaje, de dispunerea
materialului în capitole, de reflectarea realității
în termeni artistici și multe, multe alte lucruri
care țin de munca aceasta. Nu poți - pur și
simplu - să te așezi în fața foii albe de hârtie
și să așterni pe ea, așa la întâmplare, fapte și
evenimente care îți trec spontan prin cap. Nu
spun că nu sunt și cărți de felul acesta, dar
ele sunt ilizibile, nu au nimic artistic în ele și
îi fac de râs pe autori. Astfel de cărți vrei să

88
scrii și tu? întrebă Alin, privindu-l cu o ușoară
îngăduință.
Sebastian era pregătit pentru un astfel de
discurs. Știa că Alin va încerca să-l convingă
că planul lui nu putea fi pus în aplicare. Mai
știa că nu-i va fi ușor să-l facă pe amicul lui
să renunțe la deontologia sa profesională. Cu
puțin teatru și cu un pic de abilitate, Sebastian
spera că va putea, în final, să-l determine să
mai renunțe puțin la aceste ifose de scriitor. Și
apoi, ce atâta deontologie! - acum toți proștii
scriu pe rupte și nu-și mai încap în piele de
orgoliu atunci când își văd kichurile publicate
și așezate în vitrinele librăriilor, lângă cărți
adevărate. În fond, el nu vrea să devină o
somitate în domeniu, să lase posterității
capodopere și mai știu eu ce. El vrea să
câștige niște bani și să devină celebru - fie și
în domeniul pornografiei. Dacă vrea, poate
să-și publice cărțile sub pseudonim și, atunci,
nimeni nu va ști cine le-a scris.
Începuse să își facă prea multe probleme
și asta dăuna planului său. Trebuia abordată
problema frontal, cu aplomb, ca și când ar fi
fost sigur de reușită. Cel mai greu lucru era să-l
convingă pe Alin să le scrie el. Acesta era doar
planul lui și nu un sprijin amical, sau ajutoare
ocazionale, fără consistență și finalizare. Era

89
totul foarte clar: Alin trebuia să le scrie, dar să
le publice sub numele de Sebastian Dumbravă,
adică numele său.
Sebastian ascultă cu prefăcută atenție
discursul colocvial al prietenului său, luă o
gură zdravănă de vin și atacă frontal:
– Păi nu eu voi scrie cărțile acestea, ci
tu – tu, bunul meu prieten! Eu îți dau doar
numele meu și 50% din câștiguri. Când voi
deveni celebru, și voi fi bogat, te iau cu mine
peste tot. Prietenia noastră se va cimenta, va
deveni statornică și benefică pentru amândoi.
Hai! Aline! nu te mai uita așa la mine, suntem
prieteni ce dracu! Și apoi, nimeni nu va ști că
tu te afli în spatele acestor cărți. Lumea va da
vina pe mine; numai eu voi intra în colimatorul
specialiștilor și al cititorilor rafinați. Și, apoi, fii
sincer! ție nu ți-a trecut niciodată prin cap să
scrii o carte porno? Toți artiștii mai cochetează
din când în când cu kichul. Unii chiar au dat
la iveală astfel de mostre. Nu mi-ai spus tu
odată că chiar și Liviu Rebreanu a scris o carte
proastă. Se cheamă Văpaia, dacă îmi aduc bine
aminte.
– Ba nu! Jar, stimate scriitor! strigă Alin cu
glasul plin de indignare.
– Da, da, ai dreptate, era să uit, adăugă
Sebastian, făcându-se că nu a sesizat asprimea

90
tonului lui Alin. Ei vezi! continuă Sebastian,
și oamenii de calitate mai dau în bară uneori.
Cât despre mine, zică cine ce-o vrea! Nu mai
pot eu de ifosele lor! Pielea mea e tăbăcită,
frate. Mai încape un sac de lovituri în ea.
Nu vreau să par cinic, dar m-am săturat de
ipocrizia unor și altora, mi-a ajuns până peste
cap tupeul ipochimenilor de azi care se bat
cu pumnul în piept cu ce au realizat ei, cu
ce victorii au dobândit, ce acte de caritate au
făcut, cu alte cuvinte, ce eroi sunt ei. Aline,
trăim într-o lume de nebuni, în care fiecare
luptă cu armele sale să ajungă cât mai sus. Nu
vreau ca ei să escaladeze și spinările noastre.
Sebastian spuse toate aceste lucruri cu o
indignare demnă de un actor adevărat. Vroia
să facă impresie, să abată atenția prietenului
său de la meschinăria planului lui și să-l facă
să înțeleagă că are gânduri bune și nu vrea să
comită un fapt reprobabil.
Având în vedere expresia de pe chipul
amicului său, nu prea reușise. Dar nu-și
pierdu speranța și, abandonând pe moment
subiectul, chemă chelnerul și comandă două
fripturi, fără să-l mai întrebe și pe Alin ceva.
Se crease, totuși, un moment stănjenitor
și nici unul dintre ei nu știa cum să facă să-l
depășească. Înțeleseseră amândoi că nu va

91
fi ușor să abandoneze discuția și să treacă la
alt subiect, așa pe nepusă masă. Alin, mai
înțelept, reluă discuția, dar pe un alt ton:
– Recunosc că planul tău m-a dat peste
cap, deși trebuie să remarc că are ceva original
în el. Ar putea fi chiar subiectul unui roman.
Dacă înțeleg eu bine, tu vrei ca eu să scriu
romane erotice, pe care să le semnez cu numele
tău. Să spunem că aș accepta acest lucru. Te-ai
gândit vreodată cine o să ți le publice și cine o
să ți le vândă? Acesta este un parcurs infernal
amice, pe care fiecare scriitor îl cunoaște
foarte bine. De cele mai multe ori, din afacerea
asta, rămâi cu buzunarele goale. Cum îți poți
imagina că te poți îmbogăți din publicarea
unor cărți! Nici cei mai citiți autori nu trăiesc
din cărțile scrise de ei. În concluzie, efortul
și cheltuiala vor depăși cu mult beneficiile
scontate.
Alin se lăsă pe spătarul scaunului, sleit
parcă de puteri. Știa că amicul său nu va
înțelege toate aceste lucruri și va continua să-l
preseze cu prostiile lui. Simțea că nu mai are
energie să aducă alte argumente, să găsească
tot felul de detalii ca să-l convingă pe Sebastian
că planul lui e pur și simplu nebunesc și fără
reazem. Noroc că sosi ospătarul cu platoul
cu mâncare. Aveau, pentru moment, o altă

92
ocupație și puteau scăpa măcar câteva minute
bune de conversația lor tensionată.
Mâncară cu poftă, aruncând priviri
conspirative unul altuia. O atmosferă liniștită
domnea acum în întregul local. Oamenii de la
mese sporovăiau vrute și nevrute, uitând de
grijile zilnice, de necazuri, de nevoi. Dincolo
de ferestre, viața își urma cursul ei firesc,
ignorând dramele și neajunsurile indivizilor.
Sebastian și Alin Scurtu terminară
de mâncat, mai ciocniră un pahar cu vin
și începură să discute despre guvernul de
curând instalat. Cu mici diferențe, părerile lor
convergeau spre aceeași concluzie: deloc mai
breji decât ceilalți, nici aceștia nu vor putea face
nimic bun. Era pentru prima dată - de când
începuse discuția lor – când erau pe aceeași
lungime de undă. Nu s-au mai contrazis și
tonul convorbirii lor devenise colocvial.
Nici unul dintre ei nu putea uita însă
discuția dinainte. Ceva inexplicabil îi împingea
cu gândul spre ea. Întrebările cele mai mari și
le punea însă Alin Scurtu, care, contrariat și
uimit totodată, nu-și putea închipui cum de îi
trecuse lui Sebastian așa ceva prin cap. În sinea
lui trebui să accepte că planul amicului său,
deși părea de-a dreptul fantezist, nu era lipsit
de noutate. De fapt, și lui îi trecuse adesea prin

93
cap să scrie - chiar și pentru sine - o carte mai
ușoară, mai puțin pretențioasă, lipsită de atâta
analiză și profunzime. Pe de altă parte, gestul
i se părea gratuit, ușuratic chiar - dacă nu
imoral. Cum să faci un astfel de compromis?
Ce vor spune amicii săi despre asta? Darmite
studenții? Vor râde în hohote și îl vor lua peste
picior la cursuri. Singura soluție - cât de cât
acceptabilă - era să găsească un pseudonim
sau, cum spusese Sebastian, să le semneze cu
numele acestuia. Atunci nu va ști nimeni că
el este autorul. Se gândi apoi la Sebastian, la
reacția lui de deznădejde. Recunoștea în sinea
lui că răspunsul său tranșant (că nu va putea
să scrie astfel de cărți) fusese cam dur. Poate
că ar fi trebuit să-i explice mai pe înțelesul lui
că nu e posibil așa ceva. Animat de acest gând,
Alin reluă discuția cu și mai multă încredere:
– Să presupunem că aș scrie o astfel de
carte. Cum vezi tu derularea acestui demers?
Luat prin surprindere de reluarea atât
de intempestivă a subiectului discuției lor de
mai înainte, Sebastian nu știa ce să răspundă
- ba mai mult, uită și argumentele pe care
le pregătise în minte. Se foi descumpănit în
scaun, își drese glasul ca să mai câștige timp,
și spuse cu convingere:

94
 – Uite cum văd eu problema! Să
presupunem că o să scrii o carte de acest fel.
O semnezi cu numele meu și, de aici încolo,
mă ocup eu de problemă. Mai precis, o să caut
o editură potrivită care să nu emită pretenții
prea mari. Ca să le câștig încrederea, o să le
propun să mă accepte ca partener în afacere
- avansând și eu o sumă de bani. Sunt sigur
că vor accepta când vor auzi că îmi finanțez
singur cartea. Voi scoate la început un număr
mai restrâns de exemplare și mă voi ocupa de
plasarea lor în librării. Desigur, cel mai mare
număr de cărți îl voi păstra și plasa eu. La asta
mă pricep - știi doar câți clienți am la cabinet!
Dacă romanul are succes, mai scrii unul și,
tot așa, până o să spargem piața. Sunt sigur
că romanele tale o să aibă mare căutare. Ah!
era să uit: banii din câștiguri îi împărțim pe
din-două, cum ți-am spus. Dacă planul dă
greș, tu nu ai nimic de pierdut. De finanțarea
de început, mă voi ocupa eu, spuse Sebastian
cu multă încredere în glas.
Alin era uimit de optimismul prietenului
său și nu înțelegea cum de reușise acesta să
îl facă aproape și pe el să creadă că așa ceva
era posibil. Mai făcu o ultimă încercare în
speranța că îl va descuraja.

95
 – Ți-ai imaginat vreodată cât timp
durează până când îți vei recupera banii de
la librari? Și, încă ceva: știi ce comision îți iau
aceștia? Îți spun eu: 25-30% din vânzări. În
această situație, cu ce mai rămâi? Apoi, câte
exemplare ar trebui să vinzi ca să ai un câștig
cât de cât? Știi care e marja de vânzare a unei
cărți? Cel mult 500 de exemplare, dacă romanul
are succes! Câte romane ar trebui să scriu ca
să avem un profit mulțumitor? încheie Alin,
crezând că l-a făcut pe Sebastian să înțeleagă,
în sfârșit, că planul său este utopic.
Sebastian nu se lăsa convins cu una
cu două. În mintea lui, exigențele lui Alin
cântăreau cât un fulg de nea. Cu talentul
prietenului său și cu puțin noroc, era sigur că
va reuși. Scepticismul lui Alin nu se justifica
deloc. Nu se lăsă impresionat de argumentele
acestuia și spuse:
– Cum îți explici că unii autori au
publicat o singură carte într-un milion de
exemplare... sau că unora li s-au tradus cărțile
în zeci de limbi și au fost răspândite în tot
atâtea țări? Ei! ce zici? Nici acei scriitori nu au
câștigat nimic! O să spui, poate, că acele cărți
au fost capodopere, sau că nu au fost, în nici
un caz, cărți erotice. Ba să mă ierți... librăriile
sunt invadate de astfel de romane, scrise de

96
autori străini. În fond și la urma urmei, am
putea alege un pseudonim străin. Cine ne
împiedică? încheie Sebastian cu și mai multă
încredere.
În clipa aceea Alin înțelese că nu mai era
nimic de făcut și că nu-și va putea convinge
prietenul niciodată. Trebuia să accepte acest
fapt ca pe o axiomă. Renunță să mai aducă
vreun argument și simți că, în ciuda tuturor
utopiilor evidente, nu putea să-l refuze pe
Sebastian. În fond, va scrie o nouă carte -
bună sau rea - și își va satisface și acea dorință
obscură de a da la iveală un astfel de exemplar.
– Bine, Sebastiene, spuse Alin cu un
aer de neputință în glas. Mă angajez să scriu
cartea, dar să știi că numai tu te vei ocupa de
publicarea ei... de difuzare... de recuperarea
banilor și... celelalte. De la mine să nu aștepți
niciun ajutor!
Lui Sebastian nu îi venea să creadă că
amicul său s-a lăsat convins, și nu știa cum
să-i mulțumească. Chemă repede chelnerul
și comandă două whiskyuri de cea mai bună
calitate. Pe chipul lui înseninat se putea citi
satisfacția și bucuria. Dobândise o victorie
însemnată. Acum nimic nu-l mai oprea să-și
pună în aplicare planul.

97
 O dată înțelegerea parafată, feriți, acum,
de orice polemică, Alin și Sebastian au pus la
punct o strategie sumară de punere în aplicare
a ideii lor: Alin s-a angajat să scrie cât mai
repede cartea (nu a vrut să fixeze un termen
limită), iar Sebastian să găsească o editură
care să o publice. Au convenit să țină legătura
telefonică, și să se întâlnească ori de câte ori va
fi nevoie.
Trei săptămâni au trecut repede.
Alin, neobișnuit să scrie sub presiune sau
la comandă, nu apucă să schițeze nici măcar un
capitol. Meticulos cum era, crezu de cuviință
- mai întâi - să se documenteze în materie: în
consecință își cumpără la întâmplare căteva
romane erotice. Le parcurse cu inima îndoită,
ca și când ar fi făcut-o dintr-o îndatorire
profesională. Lectura lor i-a produs un șoc:
nu-i venea să creadă că se putea scrie așa ceva.
Totul era de-a dreptul vulgar, monstruos. Cum
puteau unii (așa-zîși scriitori) să transforme
dragostea într-o odioasă afacere sexuală,
murdărind cu bună știință cel mai nobil și
frumos sentiment uman. Erau pagini ilizibile,
de-a dreptul șocante, pline de terneni care nici
măcar nu puteau fi pronunțați. Cât privește
stilul, nu încăpea nicio îndoială că veleitarii
care le scriseseră nu aveau nici cea mai mică

98
idee despre scriitură și legile ei. Totul, în cărțile
acelea, era de un realism aproape teluric, iar
scenele predominante, ilustrate cu lux de
amănunte, erau doar de natură sexuală. Nu
era cu putință să scrie și el așa ceva! Regreta
și mai abitir faptul că-i făcuse promisiunea
lui Sebastian. Știa că nu mai poate da înapoi,
că e târziu să mai schimbe ceva, așa încât se
hotărî să scrie doar un roman de dragoste,
ceva în genul unei telenovele, evitând limbajul
licențios și scenele explicite. Nu-i fu greu să
inventeze o poveste de dragoste siropoasă,
cu scene dramatice, cu despărțiri și împăcări
lacrimogene. În câteve zile a scris trei capitole.
Sebastian nu-și încăpea în piele de fericit
că reușise să-l convingă pe Alin să scrie cartea.
Cu o energie demnă de o cauză mai nobilă,
alergă în dreapta și în stânga în căutarea unei
edituri. Nu și-ar fi închipuit niciodată că e așa
de greu să stabilești o legătură viabilă cu o
editură, oricare ar fi ea. I s-au cerut tot felul de
referințe, de informații referitoare la cărțile pe
care... le scrisese înainte, de garanții și probe
că e vorba de o carte cu priză la public etc.
etc. Sătul să mai suporte astfel de pretenții,
se angajă - în prima editură în care intră apoi
- să-și finanțeze singur cartea. Editorul, un
domn mic de statură, cu o chelie pronunțată,

99
jovial și zâmbăreț, se arătă de la bun început
cooperant: nu-l întrebă nici despre ce este vorba
în carte, nici dacă a mai scris alte cărți, nici
dacă are referințe din partea criticii literare...
Omul dorea să știe doar în câte exemplare
vrea să scoată cartea și câți bani este dispus
să cheltuiască. Sebastian spera că se va putea
târgui ca la magazin, dar fu surprins să afle că
tarifele erau fixe și nu pot fi negociate. Ceea ce
l-a surprins cel mai mult, a fost ideea că prețul
fiecărui exemplar scădea cu cât se tipăreau
mai multe cărți. Știrea l-a înveselit și s-a gândit
imediat că o să dea lovitura, putând să vândă
cât mai multe exemplare la un preț foarte bun.
Când a auzit prețul de editare, a rămas siderat.
Cum putea să coste atât de mult tipărirea unei
cărți! Dacă plătește banii ceruți de editor, el cu
ce mai rămâne! În plus, trebuia să-și irosească
toate economiile. Făcu un calcul sumar și
ajunse la concluzia că nu va putea fi în câștig
decât dacă va vinde foarte multe exemplare. Cu
acest gând se împăca însă, fiind convins că va
putea birui acest impediment. De aceea fu de
acord cu editorul și semnară contractul. Urma
ca în șase luni - când se împlinea termenul de
programare impus de planul anual editorial -
să aducă romanul și, în cel mai scurt timp, să
fie tipărit.

100
 Cât despre promovarea cărții și vânzarea
ei, Sebastian nu știa aproape nimic. Bănuia
însă că nu e ușor să vinzi o carte al cărui autor e
complet necunoscut, și înțelegea că trebuie făcut
ceva pentru a atrage atenția asupra romanului
său. Dar ce anume, nu-și imagina! Se gândi
să propună editorului să realizeze o copertă
cât mai atrăgătoare: de pildă cu o imagine, o
fotografie, care să reprezinte o femeie sau un
cuplu cât mai sumar îmbrăcat, într-o postură
cât mai sexi. Nu-l mulțumi această variantă: i
se păru prea banală. Oriunde întorceai capul,
puteai vedea astfel de coperte – devenise chiar
un clișeu acest mod de prezentare a unei
cărți. Ar fi cu totul altceva dacă fotografia
de pe copertă ar înfățișa o vedetă actuală, o
persoană cunoscută, care ar provoca și stârni
atenția de la prima vedere. Dar cine ar fi putut
obține o astfel de fotografie? Era conștient că
dacă ar fi pus mâna - prin absurd - pe o astfel
de poză, ea ar fi costat mai mult decât editarea
cărții. Știa cum procedează vedetele în astfel
de cazuri. Nu mai era un secret pentru nimeni
că ele pretindeau mii de euro pentru un astfel
de fleac. Căzu și această variantă. Neputincios
și disperat, Sebastian avu pentru moment
convingerea că nu va putea ieși din acest impas
niciodată. Nu-i mai rămânea decât să ceară

101
sfatul unui distribuitor de carte, unui expert
în vânzări, sau unei edituri care-și promovase
cărțile cu succes. Dar unde să găsească el un
astfel de om sau editură, el care nu avusese
niciodată de-a face cu... vânzarea cărților? Nu
cunoștea pe nimeni în domeniu, nu avusese
legături cu librăriile, cu vânzătorii de carte...
Nu-i mai rămânea decât să se facă
cunoscut el prin ceva, să devină o mică
celebritate peste noapte, să-l recunoască
lumea, să se discute despre el, să-l arate
oamenii cu degetul pe stradă... Dar cum să
ajungi la o asemenea performanță în doar
câteva luni? Ce minune s-ar putea întâmpla
ca el – un ilustru necunoscut – să ajungă
celebru cât ai clipi din ochi! Sebastian simțea
că se află într-o fundătură din care nu mai
putea ieși. Degeaba își frământa mintea, inutil
căuta vreo soluție salvatoare - la orizont nu se
contura nimic bun. Ca prin minune, își aminti
că în primii lui ani de practică la cabinetul
stomatologic, unde lucra și acum, cunoscuse
o frumusețe de fată care devenise, între
timp, mare vedetă de televiziune. În vremea
aceea, Nadia, frumoasa roșcată, încerca să-
și aranjeze dantura pentru un video clip în
care urma să apară neîntârziat. Sosită de
curând în oraș, fără servici și fără vreun ban

102
în buzunar, viitoarea vedetă îl imploră pe
Sebastian să o ajute cu lucrarea dentară care
trebuia făcută urgent, promițându-i marea cu
sarea și chiar oferindu-și compania pentru
câteva nopți de pomină. Sebastian – ușuratic
și aventurier – nu lăsă să-i scape o astfel de
pleașcă și-i rezolvă lucrarea în schimbul unei
petreceri pe care și-o dorea cu pasiune. Anii
au trecut și, cu puțin noroc, Nadia a devenit
o vedetă foarte cunoscută. Bătea televiziunile,
făcând ratinguri uriașe, apărea prin reclame
diferite, ba, jucase și într-un film de lung
metraj, câștigând bani cu nemiluita și trăind
pe picior mare. Seară de seară, Sebastian o
vedea pe posturile de televiziune și nu-i venea
să creadă că frumoasa de pe ecran îi dăruise
și lui câteva clipe de fericire magică. Îi veni
ideea să ceară televiziunii, care o găzduia pe
Nadia aproape în fiecare seară, să apară și el
ca invitat, și – din una în alta – să povestească
aventura lui cu Nadia. Gestul i se părea cam
imoral, dar, sub presiunea impasului în care
se afla, se hotărî să facă pasul acesta cu orice
risc. Contactă telefonic televiziunea și ceru
secretarei să îl pună în legătură cu redactorul
emisiunii „Buni de legat”. Aflat întâmplător în
studio, celebrul redactor îl ascultă cu atenție și
îl invită neîntârziat la sediul televiziunii sale.

103
 Sebastian era oarecum năucit de
îndrăzneala sa. Nu-i venea să creadă că
redactorul se arătase atât de interesat de
subiect. Nu bănuia atunci ce se va întâmpla
în studiou. Legătura s-a stabilit repede.
Redactorul era foarte încântat de conținut și
au stabilit detaliile show-lui în care trebuia să
fie invitat. Emisiunea urma să apară la o oră
de maximă audiență și trebuia să-l prezinte
pe Sebastian ca deținătorul absolut al unor
secrete legate de Nadia. Moderatorul îi mai
spuse că vor începe cu o scurtă biografie a
sa, și, pe parcursul emisiunii, vor aborda
și subiectul fierbinte (care era de fapt știrea
bombă a emisiunii) planificat. Sebastian
îi ceru însă moderatorului să nu intre în
detalii indiscrete, căci, oricum, el va relata
întâmplarea fără prea multe menajamente.
Odată detaliile stabilite, în ziua programată
pentru apariția lor, intrară în emisiune după
un spot publicitar de rutină. Sebastian nu mai
participase niciodată la un astfel de show și
nici măcar nu dăduse vreodată un interviu.
Reflectoarele și lumina orbitoare din studiou
îl cam derutară, luându-l prin surprindere.
Desfășurarea emisiunii a decurs conform
înțelegerii (cel puțin la începutul ei). De-abia
apucase să povestească câte ceva despre el,

104
să mărturisească unde lucrează și care sunt
pasiunile lui, că, dintr-o dată, moderatorul a
primit un telefon și, după o scurtă convorbire,
a anunțat că are o surpriză extraordinară
pentru telespectatori. Sebastian continuă să
povestească, printre altele, cum o cunoscuse pe
Nadia, și cum deveniseră ei prieteni. Pe nepusă
masă, din studiou se auziră niște zgomote
supărătoare. Moderatorul l-a întrerupt și,
aruncând o privire mirată într-acolo, o zări
pe Nadia, venită într-un suflet să participe și
ea la emisiune. Entuziasmat, o invită imediat
în platou. Ce a urmat, e greu de imaginat! De
cum a intrat în scenă, Nadia s-a aruncat de
gâtul lui Sebastian, exprimându-și uimirea și
fericirea că îl poate vedea după atâta timp pe
salvatorul ei. Cu aplombul și dezinvoltura care
o caracterizau, Nadia începu să povestească
cum a fost ajutată de Sebastian la începutul
carierei sale și cât îi este de recunoscătoare
pentru gestul lui. Entuziasmul ei îi molipsiră
rapid și pe ceilalți și toată lumea radia de
fericire și nu mai contenea cu laudele la adresa
lui Sebastian. Acesta, luat prin surprindere de
schimbarea intervenită, nu mai apucă să spună
aproape nimic, rezumându-se să confirme
monosilabic spusele Nadiei. Emisiunea se
transformă într-o ditirambă continuă la

105
adresa sa, Sebastian câștigând astfel simpatia
tuturor. Nici vorbă de vreo dezvăluire șoc, de
vreo mărturie picantă! Sebastian fu uimit de
abilitatea redactorului, și nu mai era pentru
el nicio îndoială că totul fusese pus la cale
dinainte, fără ca el să fie consultat în această
privință. Înghiți farsa fără să spună nimic și,
la finele emisiunii, plecă împreună cu ceilalți
la un club din apropiere să sărbătorească
evenimentul și reușita emisiunii.
Spre stupoarea lui, Sebastian câștigase
și acasă, pe negândite, simpatia tuturor
cunoscuților și amicilor săi, devenind un fel
de vedetă locală, după care lumea începuse să
întoarcă privirile, să șușotească în preajma lui,
arătându-l cu degetul.
Fericit că învinsese și acest obstacol, se
gândi să îl sune pe Alin să vadă în ce stadiu se
află cu scrierea romanului și să-i povestească
despre isprăvile lui cu editura. Se hotărî să
treacă sub tăcere episodul cu televiziunea,
sperând că ecourile întâmplării nu ajunseseră
și la urechile acestuia. (Știa că Sebastian nu se
uită la astfel de emisiuni).
Alin păru bucuros că Sebastian reușise
să găsească o astfel de editură și îi promise că
romanul va fi terminat în cel mai scurt timp.

106
 Cât despre aventura lui Sebastian cu
televiziunea, acesta nu aflase nimic.

Trecură și cele șase luni care mai

rămăseseră până la data când trebuia
prezentată cartea la editură.
Alin se ținu de cuvânt și termină
romanul la timp. I-l înmână lui Sebastian, dar
îi ceru acestuia să-i spună câte ceva despre
editura respectivă. Sebastian îi împuie capul
cu tot felul de detalii, lăudând-o excesiv și
asigurându-l că totul va fi bine. Apoi luă
manuscrisul, cu gândul să-l ducă cât mai
repede la editură. Plecă însă acasă și se apucă
să citească romanul. Rămase încremenit:
ținea în mână o carte de dragoste obișnuită
- e adevărat, foarte interesantă - care nu avea
nimic erotic în ea, care nu prezenta nicio scenă
explicită de amor, care te punea mai mult pe
gânduri decât să-ți incite simțurile. Se gândi
să-l sune pe Alin și să-i ceară să schimbe
ceva: să introducă unele scene erotice vii, să
stârnească imaginația cititorului cu unele
cuvinte spuse pe șleau, fără perdea, așa încât
romanul să fie mai incitant, mai atrăgător
pentru tinerii înfierbântați. Gândul că Alin o
să-l refuze categoric, că - poate - îi va cere cartea
înapoi și va renunța la proiect, îl înspăimânta

107
pur și simplu. Fără să mai stea pe gânduri,
luă un creion și, cu o siguranță demnă de un
prozator adevărat, începu să modifice - cum
se pricepea el - scene din carte, să schimbe
termenii, să folosească un limbaj licențios, să
adauge dialoguri incitante, mai explicite, să
pună în gura eroilor destăinuiri sentimentale
ilicite și chiar să inventeze întămplări noi.
Rezultatul, în final, i se păru mulțumitor - mai
ales că romanul era bine scris - și era convins
că (având în vedere adausurile făcute) cartea
va avea un succes neașteptat.
Cu manuscrisul astfel împodobit,
Sebastian se prezentă la editură și îl predă
redactorului de carte. Primi asigurări că
romanul va apărea într-o lună, cel mult două,
și că totul va fi în regulă: că va fi mulțumit de
modul grafic în care va apărea cartea și că se
vor ocupa ei de distribuirea, în unele librării,
a cel puțin două sute de exemplare. Restul de
cărți le va primi el și va fi liber să facă cu ele ce
dorește. I-a indicat și o firmă care se ocupă cu
distribuirea cărților, în țară, la diverse librării.
I-a mai spus - așa ca între prieteni - că la toate
chioșcurile de acest fel, de pe bulevarde sau
din piețe, va putea plasa o bună parte din
cărți, fără să i se perceapă un procent așa mare
din vânzări.

108
 Sebastian plecă mulțumit și plin de
încredere. Mai avea de așteptat câteva luni și
totul se va schimba în viața lui.
Cu zâmbetul pe buze și cu o veselie
debordantă în suflet, îi telefonă lui Alin și îi
povesti cu lux de amănunte întâlnirea sa cu
editorul. Îl asigură că totul va fi bine și că, în
cel mult două luni, cartea va fi în librării.
Așa se și întâmplă: cele două luni trecură
repede și romanul lui Sebastian Dumbravă
apăru în vitrinele celor mai importante
librării din oraș. Cartea arăta bine: coperta,
viu colorată, înfățișa doi tineri cu chipurile
zâmbitoare, ținându-se de mână. Păreau că
se îndreaptă spre un club de noapte, căci în
fundal se putea vedea reclama atrăgătoare a
unui astfel de local. Dimensiunile cărții erau
cele obișnuite, iar pe coperta interioară se
afla un scurt comentariu al romanului, care
îl recomanda ca un adevărat și indubitabil
succes.
Și, ca prin minune, cartea avu un succes
răsunător. Surpriza fusese cu atât mai mare,
cu cât nimeni nu a știut de acest hoby al lui
Sebastian. Tirajul se epuiză în doar câteve zile.
Sebastian fu scutit de alergătură, căci toate
exemplarele pe care urma să le distribuie el, le
înghiți cât ai clipi librăriile care le puseseră în

109
vânzare. Cu acordul scriitorului, se mai tipări
rapid un nou tiraj, care se epuiză și el la fel de
repede.
Uluiți de acest succes neașteptat,
Sebastian și Alin se priveau cu surprindere
și nu le venea să creadă că - un plan atât de
utopic la început -,triumfase cum nu se poate
mai bine.
Plănuiră să scrie și alte cărți împreună,
până când vor scăpa de grijile zilnice.
Alin păstra, însă, o undă de mâhnire în
suflet. Se gândea că nu reușise să dobândească
faimă cu cărțile lui adevărate și - iată acum
-,cu un kitch veritabil, obținuse un succes
nemeritat. Încă o dată fu cuprins de tristețe
la gândul că literatura bună nu se mai bucură
de prețuirea oamenilor. În sinea lui nu era
mândru de cartea pe care o scrisese; dar, spre
și mai marea lui dezamăgire, se confirmaseră
spusele lui Sebastian - om realist, cu picioarele
pe pământ - potrivit cărora, kitchul invadase
întreaga literatură. Se gândi să pună cartea în
discuție la cursul său de creație literară, și să
demonstreze - în fața studenților săi - cum nu
trebuie scris un roman.

110
Puntea

111
 La ora aceea Clubul Flamengo era plin.
Mesele erau ocupate de mai bine de un ceas,
și, ori cât te- ai fi străduit să găsești un loc liber,
era cu neputință. Lumea, și mai ales tinerii
care erau clienții acestui local, veneau din timp
pentru a ocupa un loc, sau – pentru a fi siguri
că nu rămân pe dinafară - trimiteau câte un
amic care, cu multă îndemânare, reținea mai
multe scaune pentru ziua respectivă. Și astfel,
seară de seară, clubul devenea neîncăpător,
spre disperarea celor care veneau în ultimul
moment. Era o mare izbândă să poți spune a
doua zi că ai fost la Flamengo toată noaptea.
Cu toate acestea, fetele erau privilegiate: ele
aveau intrarea liberă și chelnerii se dădeau
peste cap ca să le găsească un loc bunicel.
Dacă era nevoie, se aduceau scaune în plus
și erau plasate pe unde se putea. Poate și de
aceea bărbații țineau morțiș să chefuiască o
noapte în acest local.
În seara aceea, Bianca hotărî să își
petreacă seara singură, să nu mai fie la

113
discreția nimănui, să nu mai cerșească din
priviri o băutură unui bărbat străin, să nu
mai suporte conversațiile nesărate ale vreunui
client ocazional, și – la final - să se întoarcă
acasă liniștită, fără nicio obligație. De cum intră
în încăperea localului, Bogdan - barmanul cu
cea mai mare îndemânare din oraș - o invită
să se așeze la tejgheaua barului, în apropiere
de el, ca să mai schimbe cu ea câteva vorbe. Se
cunoșteau de mult, încă din școală. El urmase
cursurile de ospătari la Școala Comercială din
oraș, după care se angajă ca barman la un local
de la periferie. Cu timpul, căpătând mai multă
experiență, reuși - cu sprijinul unui unchi care
era prieten cu patronul Clubului Flamengo - să
obțină acest post, pe care nu-l mai părăsise de
atunci. Bianca trecuse și ea prin școala unde
învățase Bogdan, dar o părăsi în anul doi de
studii, preferând să lucreze - când și când - pe
unde apuca. Cu timpul, plecă și de la ultimul
loc de muncă și se mulțumi să trăiască de pe
o zi pe alta, preferând compania și protecția
unor bărbați înstăriți sau tineri căpătuiți,
care-i asigurau un trai decent. Cu Bogdan
se vedea aproape în fiecare seară; discutau
amical verzi și uscate, se amuzau privindu-i
pe clienții care-și dădeau în petec, se sfătuiau
reciproc, oferindu-și serviciile ori de câte ori

114
era nevoie. Pentru Bianca, mai ales, Bogdan
era de mare ajutor: el o prevenea întotdeauna
asupra calității vreunui client care aspira la
grațiile ei. Bogdan îi cunoștea pe majoritatea
oamenilor care frecventau acest club și nu-i era
deloc greu să o ajute. Cu toate acestea, Bianca
avusese mult de furcă - adesea - cu unii clienți
care nu-și onorau cum trebuie obligațiile.
Atunci, tot Bogdan îi sărea în ajutor, aplanând
conflictele și restabilind ordinea, căci prezența
acestor bărbați în local depindea oarecum și
de Bogdan - tânărul respectat de toată lumea,
omul care se ocupa de aproape toate treburile
barului. Nici oamenii de ordine nu se bucurau
de atâta apreciere ca Bogdan.
Bianca primi din mâna lui Bogdan
paharul cu gin, băutura ei preferată, și își aprinse
o țigară. Aruncă o privire de jur- împrejur și
recunoscu câteva figuri - obișnuiți ai localului.
Părea o seară mai liniștită: animatoarele nu-
și făcuseră încă apariția, muzica nu dezvolta
deocamdată atâția decibeli, ringul de dans nu
se animase încă, și forfota era parcă și ea mai
domolită ca în alte seri. Era tot ceea ce își dorea
Bianca la ora aceea. Cu Bogdan schimbase deja
câteva vorbe și se gândea că era prima seară
din ultimele săptămâni când nu avea nici un
plan, nici o dorință, nici o treabă de rezolvat.

115
Se simțea în largul ei, liberă, neconstrânsă
de unele obligații, dorindu-și singurătatea și
liniștea. Prezența lui Bogdan îi dădea o astfel
de siguranță, și o liniște, care o făceau să se
simtă confortabil, neconstrânsă să-și apere, la
nevoie, singură spatele.
Sorbi o înghițitură din paharul cu băutură
și își aprinse o nouă țigară. Câțiva clienți o
salutară cu zâmbete largi, făcând gesturi
amicale, sau ridicând paharul în cinstea ei. Se
cunoștea cu mulți dintre ei: cu unii devenise
foarte apropiată, cu alții schimbase doar
câteva cuvinte, din când în când, în timp ce
cu alții, prezenți și ei zi de zi în bar, se vedea
și pe ascuns, pentru a-și procura doza de
cocaină pe care o folosea numai în zilele cele
mai proaste. Nu devenise încă dependentă de
droguri, dar începuse să le folosească din ce
în ce mai des, și se temea că, în curând, își va
cheltui toți banii pe ele. Nu-i plăcea, însă, în
ruptul capului, să-și dăruiască grațiile pentru
a le obține. Se obișnuise să procure doze mai
mici, să le foloseacă rar, iar atunci când îi
lipseau, se mulțumea cu un pahar mare de
vodcă. Bogdan îi atrăsese atenția în câteva
rânduri că abuzează de băutură, că fumează
prea mult. . și chiar o amenințase că nu o s-o
mai servească nici măcar cu un gin dacă mai

116
continuă în ritmul acesta. Bianca îi promisese
în câteva rânduri că o va lua mai ușor cu
băutura, că nu se va mai droga...,dar încălcase
ades promisiunea, menținându-se cu greu,
doar la un pas, de dependența față de ele.
Când Vlad intră în încăpere, Bianca se
străduia să-l convingă pe un cunoscut - care
insista să se întâlnească cu ea după miezul
nopții – că în seara aceea are alt program și
că se va întoarce acasă foarte devreme. El
insista cu încăpățânare, făcea tot felul de
promisiuni tentante, se milogea ca un copil,
încercând să-i smulgă o promisiune. Când, în
sfârșit, scăpă de el, Vlad era deja așezat lângă
ea, la bar, și-i cerea lui Bogdan un pahar de
whisky. Cei doi păreau că se cunosc, întrucât
își vorbeau cu amabilitate, ca doi amici care
se revăd după o perioadă mai lungă de timp.
Bogdan îi turnă băutura în pahar, dar o făcu
cu multă generozitate, ca și când i-ar fi făcut
cinste, lucru care nu-i stătea în fire și care o
făcu pe Bianca să se întrebe ce fel de legătură
era între acești doi bărbați. Abia atunci Bianca
îl examină cu mai multă atenție pe noul venit
și trebui să recunoască, în sinea ei, că bărbatul,
căruia Bogdan îi spunea Vlad, era un tip bine
- deși părea trecut de prima tinerețe. Statura
nu i-o putea aprecia, căci apucase să se așeze

117
pe scaunul de la bar, dar observă o oarecare
distincție în gestul cu care luă paharul din
mâna lui Bogdan. Avea degetele lungi și
subțiri, iar la încheietura mâinii avea o brățară
de argint, ușor înegrită, semn că o purta de
mult timp. Nu-i putea vedea chipul complet
deoarece era așezat în dreapta ei. Profilul părea
foarte bărbătesc, cu un nas acvilin, nu prea
mare, dar cu nările proeminente, de parcă ar
fi vrut să inspire tot aerul din încăpere. Părul,
tuns scurt, ușor încărunțit pe la tâmple, îi
dădea aerul unui om matur, trecut prin multe
încercări. Avea totuși în ținuta sa, atât cât se
putea observa, ceva tineresc, ceva viu, care-i
ascundea cu siguranță vârsta - vârstă care ar
fi putut fi în jur de 45-47 de ani, poate ceva
mai mult. Ca să nu i se observe curiozitatea
(indiscreția), Bianca întoarse capul în altă
parte, dar chiar în acel moment, Bogdan își
așeză mâna pe brațul ei și o strânse ușor ca și
când ar fi vrut să-i atragă atenția asupra unui
lucru important. Îl privi în ochi și-și clătină
puțin capul, arborând o mină interogativă.
Bogdan nu așteptă nici un moment și spuse cu
glas răspicat:
– Bianca, dă-mi voie să ți-l prezint pe
domnul profesor Vlad Știrbeanu! și îl arătă cu
degetul pe bărbatul de lângă ea.

118
 Acesta întoarse capul curios și o privi în
ochi pe Bianca. Pentru o clipă privirile li s-au
întâlnit, iar pe fețele lor se desenă un zâmbet
timid. Vlad se dădu jos de pe scaun, întinse
mâna spre fată și se recomandă, rostindu-și
numele. Bianca, surprinsă și ea de ineditul
situației, îi dădu mâna cu timiditate și spuse:
– Încântat de cunoștință, domnule
profesor. Eu sunt Bianca Stroe, prietena lui
Bogdan și... a acestui bar minunat. Dacă îmi
permiteți, v-aș întreba ce specialitate predați?
și rămase cu privirea țintită spre chipul
profesorului.
–Este profesor de psihologie, se grăbi
Bogdan să spună, lăsându-l pe Vlad cu
cuvintele pe buze, gata să răspundă întrebării
fetei.
– Nu este chiar așa, spuse Vlad, zâmbind
spre chipul mirat al lui Bogdan, care se temea
că făcuse o gafă. Am fost profesor cândva,
dar acum sunt doar psiholog la un cabinet
specializat în așa ceva. Din când în când
consiliez și elevii de la o școală generală din
oraș.
–Și ce faceți, sfătuiți oamenii și elevii
cum să se comporte? întrebă Bianca, apăsând
pe ultimele cuvinte cu oarecare ironie.

119
 – S-ar putea spune și așa, dar mai mult
îi ascult. Meseria aceasta este foarte delicată
și trebuie să te comporți cu multă atenție.
Oamenii sunt ființe complicate și sensibile,
nu li se pot aplica rețete și tratamente exacte.
Fiecare individ este un caz aparte și trebuie
înțeles cum se cuvine, și, dacă este nevoie,
intuit în totalitate.
Vlad făcu o pauză foarte scurtă și apoi
întrebă direct, pe neașteptate:
– Dar tu cu ce te ocupi? Lucrezi la acest
bar, sau ești în trecere?
Luată prin surprindere, Bianca se pierdu
puțin cu firea, dar se strădui să ascundă
sentimentul de perplexitate care o cuprinsese.
În fața bărbaților dădea dovadă de foarte
multă siguranță, dar acum simți cum i se pune
un nod în gât, și parcă era paralizată. Încercă
să-și păstreze siguranța de sine și răspunse
glumind:
– Sunt managera clubului și coproprietara
acestuia! ... Sunt doar în trecere... un mic
control, înțelegi? și râse cu gura până la urechi
ca și când ar fi spus o glumă reușită. Aș vrea să
te mai întreb ceva, dacă nu te superi, continuă
Bianca repede, nelăsându-i timp profesorului
să repete întrebarea: Ce diferență este între
psihologie și psihiatrie? Nu am înțeles

120
niciodată acest lucru. Trebuie să fie foarte
complicat, nu?, întrebă Bianca, privindu-l cu
un fel de naivitate.
Felul cum evitase Bianca întrebarea,
îl amuză și îl făcu pe Vlad să recunoască, în
sinea lui, că fata avea umor. Nu era puțin lucru
pentru o ființă ca ea. Aprecia această calitate
la oameni, și știa că ei pot fi capabili de multe
surprize. Pe deasupra, era și frumoasă, cu
părul ei blond, lăsat pe spate în neorânduială,
cu chipul ei senin și tânăr, pe care nu se putea
vedea nici măcar un rid. Ochii, de un albastru
intens, erau atât de vii, încât aveau o strălucire
aparte. Fusta îi acoperea doar o mică parte din
coapse, dar avea grijă să și-o tragă mereu spre
genunchi, într-un gest de decență, care-i dădea
un aer de inocență, de candoare. Machiajul,
foarte strident, o trăda însă, făcând-o să
semene cu o păpușă, pusă pe seducție. Deși
întrebarea pe care i-o pusese Bianca părea
nepotrivită într-un astfel de moment, Vlad se
strădui să dea un răspuns cât mai scurt și cât
mai simplu:
– Dacă nu ar fi foarte complicat - glumi
la rândul lui Vlad – ar fi foarte simplu! Cea
mai evidentă diferență este aceea că psihiatria
se studiază la facultatea de medicină, în
timp ce psihologia se face la facultatea de

121
psihologie. Prin urmare, primii sunt medici și,
în consecință, în urma consultațiilor, prescriu
un tratament pe bază de medicamente
farmaceutice, iar ceilalți, psihologii, încearcă,
prin discuții repetate, să pună ordine în
viața celor care au probleme de adaptare sau
comportament, fără a le prescrie medicamente.
Cam asta-i tot! răspunse Vlad, simplificând
lucrurile la maxim.
– Și cum poți să-i faci sănătoși pe cei din
urmă, dacă nu e dai medicamente? întrebă
Bianca cu o spontaneitate care îl lăsă fără
replică.
– Nu e simplu deloc; cu atât mai mult cu
cât e vorba de a reuși să-i faci pe pacienți să-
și îmbunătățească relația cu ei înșîși, să treacă
peste stările de conflict - cu alte cuvinte, să-și
restabilească armonia în propriul suflet. Știi
cum numesc specialiștii din acest domeniu
practica asta? ... terapie prin cuvânt. Iartă-mă,
Bianca, dar cred, draga mea, că am pătruns
într-o zonă de strictă specialitate, care e prea
complicată și greu de explicat în doar câteva
cuvinte și... într-un astfel de context, adăugă
Vlad zâmbind și privind cu înțeles spre ringul
de dans.
– Nu, nu mi se pare deloc nepotrivit acest
moment pentru o discuție prea complicată,

122
cum spui tu. E prima dată când stau de vorbă
cu un psiholog și vreau să profit de acest lucru;
vreau să aflu cât mai multe despre profesia
ta. Am auzit că voi psihologii puteți citi în
sufletele oamenilor foarte ușor. Mărturisesc
că mi-e puțin frică de oameni ca voi. Nu știi
niciodată cât pot afla ei despre tine! Bănuiesc că
aveți un avantaj în relațiile cu ceilalți oameni,
nu? E confortabil să știi dinainte cu cine stai
de vorbă. Mi se pare nedrept, însă, acest lucru.
Uite! de exemplu, dacă stai cu mine de vorbă
mai mult timp, poți să-mi spui cine sunt și ce
gândesc?
Vlad nu se aștepta la o astfel de întrebare.
Trebui să recunoască, în sinea lui, că fata
este destul de isteață. Sesizase foarte repede
nuanțele și se dovedise destul de perspicace.
Ar fi putut continua discuția, ar fi putut nuanța
puțin ideile, dar își dădea seama că nu era nici
momentul, nici locul potrivit pentru o astfel
de conversație. O privi cu atenție pe fată și,
când îi văzu chipul atât de luminat, de senin,
se hotărâ să-i răspundă - dar și să încheie cât
mai repede discuția asta prețioasă:
– Nu Bianca, nu pot citi în sufletele
oamenilor. Nu sunt un medium și nici nu
vreau să aflu prea multe despre cei cu care stau
de vorbă. Mi-aș încărca memoria cu detalii

123
care nu mă privesc. Și apoi, ar fi o indiscreție
din partea mea să mă uit pe furiș în sufletele
oamenilor. Dar pot să-ți spun, cu mâna pe
inimă, că mă dumiresc mai repede decât
ceilalți cam ce hram poartă cei cu care stau de
vorbă, și ce caracter au... De fapt, menirea mea
ca psiholog este să-i ascult pe oameni, să-i fac
să aibă încredere în mine, să stabilesc cu ei o
relație emoțională, pentru a-i putea ajuta - și
nu să aflu secretele lor.
– Și cum faci să le câștigi încrederea?
întrebă Bianca cu o curiozitate vădită.
Vlad ar fi vrut să curme discuția aceasta,
să schimbe registrul convorbirii, dar fata asta
avea o tenacitate, o candoare și o încăpățânare
atât de mari, încât te făcea să urmezi, fără
voia ta, calea stabilită de ea. Ar fi preferat să
discute despre fapte și întâmplări mai puțin
pretențioase, potrivite cu locul unde se aflau,
și nu să dea lecții de psihologie.
Atmosfera din local se mai animase,
muzica era dată la maxim, ringul de dans
era plin, animatoarele își făceau numărul, și
luminile se stinseseră aproape în întregime.
Cu toate acestea – ca să nu pară infatuat –, Vlad
hotărî să-i răspundă și la această întrebare.
– Asta ține în mare parte de pacienți.
Dacă au venit la psiholog cu gândul să afle doar

124
cum se comportă terapeutul lor, atunci nu se
va putea stabili un dialog sincer între ei. Ceea
ce este destul de greu pentru pacienți, este să
aibă puterea, voința, să treacă peste jenă, peste
rușine, și să mărturisească tot ceea ce ține de
intimitatea lor, de problemele personale pe
care le au. Zona aceasta a intimității fiecărui
om este greu de pătruns, pentru că, de cele
mai multe ori, este foarte bine ferecată în
conștiința și sufletele lor, și ei renunță foarte
greu la secretele lor. Încrederea le-o poți câștiga
numai dacă i-ai convins că toate mărturiile lor
vor rămâne zăvorâte între pereții cabinetului
de consultații, și că, numai mărturisindu-le și
colaborând fără constrângeri cu terapeutul,
vor putea ajunge la un rezultat pozitiv, încheie
Vlad ca și când și-ar fi terminat discursul și nu
mai era nimic de adăugat.
Fu salvat și de Bogdan care tocmai își
făcu apariția și care îi îndemnă la dans. Cei doi
se priviră mirați, dar nu îndrăzniră nici unul
să ia inițiativa. Ideea nu ar fi fost rea, mai ales
că discuția lor tindea să se transforme într-
un colocviu elitist. Bianca fu cea care rupse
tăcerea și spuse cu un glas ferm:
– Acum e rândul meu să te învăț câte
ceva, și fără să mai primească încuviințarea

125
lui Vlad, îl luă de mână și îl trase spre ringul
de dans.
Muzica, dată la maxim, îi învălui imediat,
și cei doi se pierdură printre ceilalți dansatori,
uitând de conversația avută și dăruindu-se
dansului cu toată ființa. Puțin imobil, Vlad
încercă să facă față momentului, mișcându-
se convulsiv, agitându-și brațele și rotindu-
și șoldurile cu vioiciune. Bianca era însă în
elementul ei. Se mișca cu agerime, cunoștea o
mulțime de figuri și pași, își unduia corpul cu
voluptate, stârnind admirație în jurul ei. Punea
atâta ritm și grație în mișcări, de parcă ar fi
fost o dansatoare profesionistă. Îl conducea pe
Vlad fără voia ei, sugerându-i, din mișcări, ce
piruetă urma să facă, când să mărească ritmul
dansului sau să-l reducă, și când să facă o
mișcare inedită. Din când în când, îl lua de
mânâ, îl trăgea spre ea, apoi îi dădea drumul
pe nepregătite, punându-l în încurcătură.
Curând, Vlad se acomodă cu ritmul dansului,
se lăsă cuprins de euforia stârnită de muzica
bună care se răspândea peste tot, și uită de
toate micile lui supărări. Se gândi să vină mai
des în acest loc, să mai iasă din rutina zilnică,
să-și ofere clipe deconectante și vesele, care
să-l binedispună. Știa cât de mult contează

126
astfel de momente pentru psihicul oricărui
om.
Când s-au întors la locul lor, Bianca
îi spuse lui Vlad că s-a descurcat destul de
bine, dar că mai are multe de învățat în acest
domeniu. Vlad încuviință și își ceru scuze
pentru neîndemânarea sa. Bogdan îi întâmpină
cu bucurie și le oferi încă un rând de băutură
din partea casei. Bianca rămase surprinsă,
încă o dată, de generozitatea lui Bogdan, și
se întrebă, în sinea ei, dacă nu cumva cei doi
se cunoșteau mai demult, și-și datorau unia
altuia complezențe de genul acesta. Alungă
repede gândul, căci nu o interesa deloc acest
aspect. Apoi își ceru scuze și plecă la baie să-și
pudreze nasul.
Rămași singuri, cei doi își aruncară
câteva priviri mirate și se grăbiră să-și
mărturisească temerile. Fu Bogdan cel care,
cu vocea sugrumată de emoție, reluă dialogul:
– Crezi cumva că și-a dat seama că ne
cunoaștem?
– N-aș putea să precizez asta, dar, pe
cât e ea de isteață, nu m-aș mira să fi mirosit
ceva. Ne-am purtat prea familiar, prea puțin
protocolari... și apoi, tu, cu generozitatea ta
nestăvilită... s-ar putea să-i fii dat de bănuit!
Să sperăm că nu a observat nimic. Oricum,

127
trebuie să fim mai atenți pe viitor. Nu e ușor
de dus de nas fata asta. Are o inteligență
aparte, care nu trebuie ignorată. Bănuiesc că
experiența ei de viață a contribuit la asa! Ai
văzut cum ne privea când am schimbat cele
câteva vorbe?
– Eu unul nu cred că a sesizat ceva. Ar fi
întrebat, ce naiba! Nu ai văzut cum se uita la
tine? Parcă îi făcusem cunoștință cu ultimul
medaliat al premiului Nobel! Nu te-a scăpat
nici un moment din ochi, toată seara. Parcă
numai tu existai în tot localul. Oricum, sunt
sigur că i-ai câștigat încrederea. Acum s-ar
putea să treacă peste mândria ei și să facă
pasul acela. Aș fi foarte fericit să o văd trecând
pragul cabinetului tău. Și pentru că veni vorba
de tratament, să știi că vreau să-ți mulțumesc
foarte mult pentru că ai acceptat să o ajuți. E
într-un moment foarte dificil. Îți rămân dator
pe viață! spuse Bogdan cu vocea sugrumată
de emoție.
– Nu trebuie să-mi mulțumești deloc. Mă
bucur când pot ajuta pe cineva. Doar asta e
menirea mea, nu?
Discuția le-a fost întreruptă pe
neașteptate de apariția Biancăi. Renăscută
parcă dintr-o dată, cu obrazul strălucitor, cu
privirea limpede, Bianca se așeză între ei și

128
îi ceru lui Bogdan un gin tonic. Apoi aruncă
o privire spre Vlad și îl întrebă direct, fără
menajamente?
– Vii des în clubul acesta? Pasămite, eu
nu te-am mai văzut pe aici.
– Nu sunt un obișnuit al locului, dar vin
din când în când să mă liniștesc. Îmi place
atmosfera și muzica lor. E puțin cam zgomotos,
dar asta nu mă deranjează prea mult. Deabia
uit mai ușor de problemele mele. Dar tu, vii
des aici? întrebă Vlad, prefăcându-se că nu a
sesizat mărturia ei dinainte.
– Nu ți-am spus că sunt prietena localului
ăstuia! Vin aici pentru că mă simt protejată,
îl am tot timpul pe Bogdan lângă mine și-
mi place să dansez foarte mult. Muzica mă
înnebunește și, chiar dacă nu dansez, o ascult
în neștire până mi se învârte capul. Uneori plec
acasă spre dimineață; mă însoțește Bogdan.
Știi, m-am tot întrebat, schimbă ea vorba, dacă
viața unui psiholog e frumoasă, dacă îi aduce
satisfacții sau ceva asemănător. Bănuiesc că e
interesant să afli atâtea lucruri despre oameni
și... problemele lor. Ți s-a întâmplat vreodată să
dai greș, să nu găsești o rezolvare la problemele
vreunui pacient? întrebă Bianca, încercând să
reînnoade discuția abia încheiată.

129
 – Nu există profesie în care să ai
numai reușite. La noi lucrurile sunt și mai
complicate, căci lucrăm cu oameni care deja
au probleme, care nu pot ieși dintr-un impas
și care nu prea cred în vindecarea lor, chiar
dacă se duc la un medic de renume. Mai
mult, ei trebuie să-și pună pe tavă sufletul,
lucru foarte dificil pentru oricine. Cu toții
avem secrete care nu pot fi mărturisite, de
care ne rușinăm noi înșine, darmite să le mai
împărtășim și altcuiva! Cât despre vindecare,
trebuie să-ți spun că procentul de reușită este
destul de mare, dacă nu chiar foarte mare.
Cu timpul, oamenii se obișnuiesc cu genul
acesta de terapie și, chiar dacă nu pleacă de la
noi complet vindecați, cel puțin se ușurează
de preaplinul lor existențial, scapă de unele
obsesii, și o pot lua de la capăt cu mai multă
ușurință. Știi că în America e de bonton să
ai un terapeut? Acolo lumea te privește cu
suspiciune dacă nu ai unul. În timpul terapiei
se creează o legătură emoțională, cum ți-am
spus, între psiholog și pacient. E ca și în cazul
chirurgului care pătrunde unde nimeni nu a
avut acces niciodată și care caută și descoperă
răul pe care încearcă să îl îndepărteze. Dacă
înțelegi ce e în sufletul omului, dacă pacientul
a fost sincer și crede în vindecare, ai toate

130
șansele să găsești remediile necesare pentru
vindecarea lui. Știi ce este cel mai greu în
profesiunea aceasta? Să fii mai înteligent
decât pacienții! Poate părea bizar, dar să știi
că majoritatea celor care vin la un astfel de
cabinet sunt oameni foarte deștepți. Ei au
simțurile foarte dezvoltate, urmăresc fiecare
reacție a terapeutului, cântăresc fiecare vorbă
a sa, sunt foarte suspicioși și pretențioși. Dacă
simt cumva că terapeutul este mai ezitant, mai
modest, nu mai calcă niciodată în acel cabinet.
Vlad se opri. Își dădu seama că a pătruns
prea adânc în tainele profesiunii sale, dar era
convins că - pentru a-i câștiga încrederea - era
potrivit să-i lase impresia că nu are nimic de
ascuns.
Bianca nu avusese ochi și urechi decât
pentru el. L-a urmărit cu respirația tăiată și era
pe punctul de a-i cere o consultație. În ultimul
timp viața i se complicase alarmant: liniștea îi
dispăruse, temerile de tot felul se înmulțiseră,
drogurile și băutura deveniseră paleative
necesare pentru liniștea ei, insomniile o
bântuiau tot mai des, viața pe care o ducea i se
părea degradantă... simțea că nu are nicio cale
de ieșire din această fundătură cumplită. Ba,
mai mult, gândul sinuciderii își făcuse loc în
mintea ei încet, încet. Oare Vlad ar putea s-o

131
ajute? Dar cum să-i spună tocmai lui toate aceste
lucruri? Avusese dreptate el când decretase
că cel mai greu lucru pentru pacient este să
mărturisească totul. Alungă repede gândul.
Așa ceva nu se va întâmpla niciodată! Rușinea
o copleși pentru moment și era gata, gata să
izbucnească în plâns. Luă repede paharul și
sorbi o înghițitură zdravănă. Toată discuția
asta o puse pe gânduri. Parcă niciodată, de
când se știa, nu avusese o imagine atât de
limpede a propriei sale ființe, a sufletului ei
scindat. Găsise mereu scuze, amânase orice
hotărâre capitală, se mințise singură, sperând
că lucrurile se vor rezolva de la sine. Dar
vremea trecea și nicio îmbunătățire nu se
întrevedea în viața ei. Dintr-o dată chipul i se
întunecă, zâmbetul ei frumos dispăru ca prin
minune, vocea i se blocă și căzu pe gânduri.
Vlad simți imediat ce se întâmplă cu
Bianca; citea ca într-o oglindă în sufletul ei,
dar schimbă vorba, încercând să ducă discuția
în derizoriu.
– Ce ai spune dacă ne-am încumeta la
încă o partidă de dans? spuse Vlad privind-o
cu zâmbetul pe buze.
– Îmi pare nespus de rău, dar sunt cam
obosită. Ar fi mai bine să merg acasă. S-a făcut

132
deja târziu și mâine am o zi grea. Te rog, dacă
vrei, cheamă-mi un taxi!
Vlad se aștepta la o astfel de reacție din
partea Biancăi și, într-un fel, se bucura de
starea ei confuză. Asta îl făcea să spere că fata
va avea tăria să treacă peste rețineri și temeri
și se va hotărî să se programeze, într-o bună zi,
la el la cabinet, sau, poate, la altcineva. Prima
ședință se consumase deja în mod neașteptat
și era mândru de reușită. Nu întotdeauna
ședințele de la cabinet aveau rezultate atât de
bune. Vlad nu încercă să o rețină pe Bianca și
îi ceru acesteia să-i permită să o conducă acasă.
Îl chemară apoi pe Bogdan, plătiră, și își luară
rămas bun de la acesta. Vlad mai schimbă, pe
furiș, o privire cu Bogdan, ridicară - aparent -
nedumeriți din umeri și se despărțiră.
În aerul proaspăt al nopții, orașul părea
mai curat, mai liniștit, departe de tumultul
unei zile obișnuite. Trecătorii se împuținaseră
vizibil, mașinile circulau din oră în oră, asfaltul
proaspăt udat reflecta reclamele multicolore
ale firmelor și localurilor, iar luna, indiferentă,
își fixase discul ei gălbui undeva la marginea
orizontului.
Bianca se apropie de umărul lui Vlad și îl
luă de braț. Frigul începuse să o pătrundă încet,
încet și simțea că, în curând, va fi cuprinsă de

133
un tremur nesuferit, care se datora, se pare,
și stării ei emotive, și nervozității. Vlad simți
tensiunea care o cuprinsese pe Bianca și o luă
protector pe după umăr, apropiind-o de el
ocrotitor. Atunci îi propuse să-i cheme un taxi,
dar Bianca refuză, spunându-i că aerul rece îi
face bine. De altfel, nu locuia prea departe -
doar două străzi îi despărțeau de locuința
ei - și puteau merge și pe jos. Vlad acceptă și
continuară să meargă alături. Când ajunseră în
dreptul blocului unde locuia Bianca, se opriră
și se pregăteau să-și ia rămas bun. Bianca se
întoarse cu fața spre el, îl privi drept în ochi și
îl întrebă fără să clipească:
– Vlad, aș dori foarte mult să particip
și eu la una din ședințele tale. Crezi că este
posibil? Poți să-mi faci acest hatâr?
– Bianca, știi foarte bine că toate întâlnirile
mele cu pacienții sunt foarte discrete, fără
martori și fără nici un fel de asistență. Această
regulă face parte din protocolul sever și de
neîncălcat al acestei profesiuni. Cum crezi
că ar reacționa un pacient dacă ar constata
că este asistat și de altcineva? Deontologia
profesională este cea mai prețioasă regulă a
acestei profesii.
– Bine, te înțeleg perfect. Sigur, nu poți
încălca această regulă, dar ai putea să găsești

134
o soluție ca să asist și eu, măcar o dată, la o
ședință obișnuită. De pildă, aș putea sta într-o
cameră alăturată, de unde nu m-ar vedea
nimeni, spuse Bianca cu încredere în glas.
– Draga mea, mi-e greu să te refuz, dar
trebuie să înțelegi că mi-e imposibil să fac așa
ceva! îi spuse Vlad cu un glas destul de ferm.
– Bine, ok! Dar ai putea, în schimb,
înregistra pentru mine o astfel de convorbire,
sau cum îi spuneți voi, și apoi să o ascult. Ce
este atât de grav în chestia asta? Hai Vlad, te
rog! îi spuse Bianca strângându-l ușor de braț.
– Nu pot Bianca, mi-e imposibil să fac
așa ceva!
– Bine, bine... am înțeles... nu se poate și
gata!
Vlad avea sentimentul că reușise să
câștige încă o bătălie. Acum era convins că
Bianca îi va trece pragul într-o bună zi. Era
o chestiune de câteva zile. Strategia pusă la
punct cu Bogdan începea să dea roade. Cel
mai important lucru – încrederea – fusese, se
pare, câștigată. Depindea doar de Bianca dacă
va veni la discuții.
Cei doi își strânseră mâna camaraderește
și se despărțiră, fără să stabilească o nouă
întâlnire.

135
 Ajunsă în garsoniera ei, pe care o
închiriase de la un notar, Bianca aruncă
poșeta pe singurul fotoliu pe care îl avea în
cameră, închise ușa cu zăvorul și se trânti
îmbrăcată pe canapeaua din stânga ușii. Aici
nu primise niciodată pe nimeni: nici chiar
Bogdan nu o convinsese să-l lase să urce
la ea. Era refugiul ei, locul unde se refăcea
după escapadele ei nocturne, după nopțile
prelungite în petreceri cu amicii ei... Simțea
că se învârte camera cu ea, capul o durea
cumplit, frigul o cuprinsese până în măduva
oaselor, obrajii îi ardeau, gâtul îi înțepenise
nu știa din ce cauză și avea sentimentul că o
să vomite imediat pe covor. Alergă năucă în
baie și se prăbuși (mai mult decât se aplecă)
peste colacul wc-ului. O transpirație rece îi
acoperi dintr-o dată tot corpul. Se gândi să
facă un duș, dar nu mai avea nici un pic de
putere. Se șterse cu un prosop pe față și reveni
în cameră. Avea încă fulgarinul pe ea – cum?
nici ea nu știa! -, îl dezbrăcă nervoasă și îl
aruncă pe fotoliu. Arsura pe care o simțise
în stomac acum câtevea minute se răspândi
ca un frison afurisit în tot corpul, făcând-o să
tremure din toate încheieturile. Cât ar fi vrut
să mai poată priza o doză de cocaină!, dar
ultimele firicele din praful miraculos fuseseră

136
consumate cu lăcomie înainte de a pleca la
bar. Nu-i mai rămânea decât să-și toarne un
pahar zdravăn de vodcă, și să-l dea rapid pe
gât. Se repezi la frigider, își turnă un pahar din
lichidul cristalin și îl dădu pe gât cât a-i clipi
din ochi. Căută din priviri patul și se trânti
pe el îmbrăcată. Trase cuvertura peste ea și se
cuibări în adîncitura lui. Camera începuse să
se învârtă cu ea și mai tare și fu nevoită să-și
ridice perna mai sus și să-și așeze capul cum
trebuie. Mai trecuse ea prin astfel de momente,
dar acum nu înțelegea ce se întîmplase cu ea!
Se petrecuseră atâtea lucruri în seara aceea:
trăise atâtea emoții intense, cunoscuse, în
sfârșit, un bărbat adevărat, care nu era interesat
de partide de amor, discutase și despre altceva
decât despre bani, sex și petreceri, încercase
să pară și ea mai normală, mai puțin pornită
pe seducție – cu alte cuvint se comportase
firesc, fără gânduri ascunse. Chipul lui Vlad
o urmărea fără încetare. Bărbatul acesta
serios, foarte inteligent, plin de respect și bun-
simț, o impresionase de la început. Deși știa
foarte puține despre el - căci Vlad nu vorbise
aproape nimic despre sine în seara cceea -, se
simțea ocrotită în preajma lui, nu avea nici o
temere, nu trebuia să fie precaută ca de obicei,
putea spune orice fără să fie repezită sau

137
pusă la punct... Gândurile începuseră să i se
învălmășească în cap, băutura începuse să-
și facă efectul și, într-un târziu, căzu într-un
somn adânc.
În tot acest timp, Vlad făcuse drumul
înapoi, intră în clubul pe care îl părăsise cu
câteva minute înainte și se instală pe același
loc. De cum intră, Bogdan se îndreptă spre el.
Avea fața congestionată, ochii roșii și privirea
tulbure. Se vedea cât de colo că era frânt de
oboseală. Nopțile pierdute la club, somnul pe
furate și băutura, încrustaseră în toată ființa lui
semnele unei îmbătrâniri premature. Îl privi
mirat - căci nu credea că Vlad se va întoarce
acolo atât de repede - și-l întrebă precipitat:
– Ei! ce s-a întâmplat? Cum ți s-a părut?
Crezi că și-a dat seama că ne cunoaștem? Ce
spui? își va călca pe mândrie și va veni la
consultații... sau la ședințe... cum le ziceți voi?
– Nu sunt sigur că va face acest pas, dar
un lucru este cert: am reușit să-i câștigăm
încrederea. Este primul și cel mai important
moment în această bătălie. Va mai trece ceva
timp până se va convinge singură că trebuie
să încerce o terapie de genul acesta. E o fată
inteligentă, sensibilă, și va ajunge în final la
această concluzie. Dar nu trebuie să forțăm
lucrurile. Un comportament firesc, fără aluzii

138
legate de vreo terapie sau vreun tratament,
îi va confirma ideea că nimeni nu plănuiește
ceva și nu este influențată din nicio direcție.
Cu alte cuvinte, s-o lăsăm să decidă singură!
Cât despre înțelegerea noastră, nu cred că
bănuiește ceva! Răsuflară amândoi ușurați, își
turnară câte un whisky (Bogdan, pe ascuns),
și închinară în cinstea... reușitei lor. Vlad îi
spuse că trebuie să plece, pentrucă îl aștepta
o zi grea, cu ședințe obositoare de terapie. Își
luară bun-rămas și se despărțiră.
Dimineața se ivi parcă mai repede decât
de obicei. Orașul se deștepta treptat, forfota
înlocui repede liniștea din timpul nopții,
mașinile o luară razna pe bulevarde și oamenii,
amenințați parcă de ceva anume, alergau
bezmetici spre treburile lor, pasămite. Numai
Bianca se afla doar la mijlocul somnului ei și
nu vroia să întâmpine ziua prea devreme. O
făcu însă către prânz, când, aruncând ochii
spre ceas, observă că e trecut de 12, oră cu care
era, de altfel, obișnuită. Nu se trezea niciodată
înainte de 11, și era obișnuită să-și înceapă ziua
de la... prânz. Acum se simțea mai obosită ca
niciodată și nu înțelegea de ce – dormise doar
mai bine de 10 ore! Nu-i venea să se scoale
din așternut și începu să se gândească la seara
precedentă. Nu mai știa când plecase de la

139
club și nici dacă fusese trează pe deplin. Nu-
și mai amintea ce făcuse înainte de culcare,
dar hainele de zi cu care se trezise pe ea, îi
dădea de bănuit că nu fusese tocmai cuminte.
Un singur lucru o punea pe gânduri: ca nu
cumva să-i fi făcut o impresie proastă lui Vlad.
Își petrecu o bună parte din zi colindând
magazinele, hoinărind pe străzi fără o țintă
precisă, ca și când s-ar fi aflat într-un concediu
prelungit. Își cumpără o rochie nouă, mâncă
ceva la un bistrou și se întoarse acasă obosită.
Dormi până spre seară, apoi se îmbrăcă cu
rochia cea nouă și ieși în oraș.
Bogdan nu înțelegea ce se întâmplase
cu Bianca. Trecuse o săptămână de când s-au
văzut ultima oară și fata un mai dăduse nici un
semn de viață. Nu se mai întâmplase așa ceva
demult și era foarte îngrijorat. Îi telefonase
în câteva rânduri, dar telefonul ei era mereu
închis. Și Vlad se informă de câteva ori despre
soarta ei, dar nu știuse ce să-i spună. Nu-i
mai rămânea decât să-i facă o vizită, deși știa
că Bianca nu primește pe nimeni în locuința
ei. Fie ce-o fi! își spuse Bogdan și se deplasă
la locuința ei. Sună îndelung, dar nu primi
niciun răspuns. Întrebă câțiva vecini dacă
nu au văzut-o cumva, dar nimeni nu știa
nimic despre ea. Toată speranța și-o puse în

140
cei câțiva prieteni comuni cu care Bianca
obișnuia adesea să iasă. Aceștia erau nelipsiți
din localul său și se gândi să-i întrebe dacă nu
știau ceva despre ea. Seara, la bar, îi luă pe rând
și-i întrebă dacă nu au întâlnit-o pe Bianca.
Niciunul nu o văzuse, așa că îngrijorarea lui
crescu și mai mult. Se hotărî să mai aștepte
câteve zile. Dacă nu va apărea nici atunci, va
anunța poliția. Zilele se scurgeau alarmant
de repede și Bogdan nu primise nicio veste
de la Bianca. Îl sună pe Vlad, îi împărtăși
îngrijorarea, și hotărâră să anunțe poliția
neîntârziat. Bogdan nu mai așteptă nicio zi
și se prezentă la postul de poliție pentru a
anunța dispariția fetei. Sergentul de la intrare
îi luă datele și îl îndrumă spre biroul unde se
înregistrau persoanele dispărute. Ofițerul de
servici de la biroul respectiv - un bărbat înalt,
cu un început de burtă, tânăr și cu privirea
ageră – îl întrebă despre ce este vorba. Bogdan
povesti cu lux de amănunte despre dispariția
prietenei sale. Dădu toate datele necesare, dar
la rostirea numelui Biancăi, ofițerul ridică
ochii din hârtiile lui și îi ceru să repete numele
persoanei dispărute. Bogdan se conformă și-i
rosti numele încă o dată. Ofițerul se miră și îi
ceru să aștepte câteva momente. Puse mâna pe
telefon și formă un număr scurt. Era desigur

141
un număr de interior. Schimbă câteva cuvinte
cu omul de la capătul firului și puse telefonul
în furcă. Apoi se întoarse spre Bogdan și îi
spuse răspicat că persoana respectivă se află în
arestul poliției. Nu-i putuse da alte amănunte,
sub pretextul că ancheta se afla în desfășurare.
Se oferi să-i spună însă (știrea fusese făcută
publică deja) că fata fusese implicată într-un
scandal, în care cineva își pierduse viața și, în
consecință, fusese reținută pentru cercetări.
Știrea îl zgudui pe Bogdan. Nu putea înțelege
cum de se ajunsese la un asemenea dezastru.
Îl sună imediat pe Vlad și îi povesti totul,
dintr-o suflare. Îl rugă să intervină - dacă poate
- unde trebuie, ca să afle amănunte. Nu mai fu
nevoie, căci, a doua zi, Bianca își făcu apariția
la club. Se așeză pe locul ei preferat și-i ceru
lui Bogdan un pahar cu gin. Purta o rochie
neagră, strânsă pe corp, cu un volan îngust, de
doar câțiva centimeti, deasupra genunchilor.
Își păstrase ochelarii de soare, care încercau
să acopere o vânătaie mare la ochiul stâng.
Părul și-l stânsese într-un coc lăsat spre
ceafă, dezvelindu-i întregul chip. Avea aerul
unei femei mature. Parcă îi dispăruse aerul
adolescentin dinainte, dar era tot frumoasă, cu
trupul ei de odaliscă, cu sânii bine conturați
și cu buzele ei senzuale. Cum stătea acolo,

142
pe scaunul înalt al barului, părea o femeie de
afaceri de succes, împlinită și stăpână pe sine.
Nerăbdător să afle ce se întâmplase, Bogdan o
bombardă cu întrebările. Derutată de avalanșa
de întrebări a lui Bogdan, Bianca nu mai știa
la care să-i răspundă mai întâi. În sfârșit, se
hotărâ să-i povestească totul. Își drese glasul,
mai luă o înghițitură de gin și-i spuse cu glasul
sugrumat de emoție:
– După ce ne-am despărțit - în seara
când l-am cunoscut pe Vlad -, m-am dus
acasă, și, cum eram frântă de oboseală, m-am
culcat imediat. Adoua zi, am umblat prin oraș,
m-am plimbat pe străduțele întortochiate ale
periferiei, am fost la mall, mi-am cumpărat
o rochie și m-am întors acasă să o probez pe
îndelete. În timp ce o probam, primesc un
telefon de la Cornel Bucium, prietenul nostru
comun, cel pe care mi l-ai prezentat acum
câteve luni. Mai ieșisem cu el de câteva ori, ne
cunoșteam destul de bine, se purta cavalerește,
era destul de generos... un tip OK, cum știi și
tu! Mă rugă să-l însoțesc în seara aceea la o
pertrecere simandicoasă, spunea el, undeva
în cartierul de vile al oamenilor de afaceri.
Mi-a spus că, dacă sunt de acord să mergem
împreună, va veni să mă ia la ora 8 seara. Nu
l-am refuzat și, așa cum ne înțeleseserăm, a

143
venit la ora fixată și am plecat spre locuința
omului de afaceri. În parcare, erau aliniate doar
limuzine de lux; vila era sompuoasă, mobilată
cu gust, cu statuete de marmură, cu tablouri
scumpe și covoare groase de-ți intra piciorul
în ele până la gleznă. Eram impresionată de
ambianța care se crease, de persoanele pe care
le cunoscusem - căci Cornel mă prezentase
tuturor cu mândrie -, de bufetul suedez care
conținea zeci de feluri de mâncare pe care nu
le mai văzusem niciodată, dar și de băuturile
diverse, aduse din abundență de cele câteva
animatoare îmbrăcate sumar. Totul părea OK:
lumea s-a distrat, a dansat, s-a vorbit mult
și tare pe diverse subiecte. Printre invitați
se afla și un bun prieten al lui Cornel, unul
Radu Ciucur, proprietar al câtorva magazine
de brânzeturi, un tip între două vârste,
cam gras și cu un început de chelie, puțin
cam îndrăzneț, care, după câteva pahare de
whisky, începuse să-mi facă avansuri. Cornel
a observat măgăria lui, dar a trecut-o sub
tăcere, șoptitindu-mi că așa este el, că, altfel, e
un tip inofensiv, că face curte tuturor femeilor,
indiferent de vârstă și poziția lor socială.
Toată lumea îl invita la petreceri, pentru că
nu venea cu mâna goală, era foarte generos
și îi umplea pe toți de cadouri scumpe. Nu

144
mai vorbesc de felurile de brânză sofisticată,
care erau, toate, aduse de el! Când petrecerea
era în toi, Cornel, în timpul unui dans, mă
întreabă dacă aș fi de acord să ne petrecem
sfârșitul nopții împreună cu Radu, prietenul
său. Cu alte cuvinte, un fel de menage a troi,
fără perversiuni supărătoare, fără participarea
directă a lui Radu la distracția noastră, și, în
care, rolul acestuia ar fi fost acela de spectator
doar. Nu mi-a plăcut deloc propunerea lui
Cornel și la început l-am refuzat. Când am
auzit cât oferea Radu pentru acest joc erotic,
sau, cum să-i spun?, am acceptat. Știi doar câtă
nevoie am eu de bani! Pe la 4 dimineața am
plecat pe furiș, așa cum făcuseră mulți dintre
invitați, și ne-am dus la hotelul lui Chiriță,
omul cu firma de taxiuri, îmbogățitul acela
despre care spuneai că are peste 100 de mașini
aflate pe piață. La hotel am ajuns singuri, doar
eu și Cornel. Camera fusese rezervată dinainte.
Am urcat la etaj, unde erau apartamentele de
lux. Ne-am instalat într-unul dintre ele, am
deschis frigiderul și ne-am turnat câte o votcă.
Eram în așteptarea lui Radu. Acesta își făcu
apariția după vreo jumătate de oră, cu o sticlă
de whisky în mână. Se așeză într-un fotoliu și
își turnă un pahar de băutură, pe care îl dădu
peste cap cât ai clipi din ochi. Ce a urmat, e

145
greu de povestit. Pot să-ți spun doar că, în
momentul în care Cornel mă luase în brațe
și mă așeză pe pat – desigur eram deja goi –
Radu, care stătea pe fotoliu și ne privea, s-a
repezit la noi, l-a apucat pe Cornel de cap și l-a
smuls pur și simplu de pe mine și l-a împins
cât colo. Luat prin surprindere, Cornel nu știa
ce să facă. În timpul acesta, Radu, cățărat pe
mine, încerca de zor să-mi desfacă picioarele.
S-a încins o luptă pe viață și pe moarte. Am
primit câteva lovituri zdravene, iar Cornel,
încă siderat de ceea ce i se întâmplase, se
ridică de jos și încerca să-l potolească pe Radu,
care devenise de-a dreptul violent. Îl prinse
zdravăn de spate și încercă să-l îndepărteze de
pe mine. Acesta, simțind că nu poate rezista
forței lui Cornel, se întoarse rapid spre el și
îl lovi cu pumnul direct în figură. Luat prin
surprindere de lovitura puternică pe care
o primise, Cornel se prăbuși la pămînt. Nu
știu cum și când, Radu pusese mâna pe sticla
de whisky de pe masă și, în timp ce Cornel
se chinuia să se ridice de jos, îl lovi cu toată
puterea în cap. Cornel se prăbuși secerat de
lovitură și nu se mai ridică. Eu intrasem în
panică și urlam ca o nebună. Radu încercă să-l
ridice, dar se umplu tot de sânge și se sperie.
Rostea tot timpul „Ce-am făcut, ce-am făcut!“

146
Apoi a sunat la 112 și ne-am trezit la poliție.
M-au ținut tot timpul la arest pentru cercetări,
spuneau ei. Și acum sunt la dispoziția lor pe
timp nelimitat. Deocamdată m-am ales cu o
amendă pentru prostituție. Ce va urma, nu se
știe! Sper ca Radu să mărturisească tot, fără
omisiuni și fără să mă implice și pe mine. Mi-e
teamă să nu fiu considerată complice. Asta mi-
ar mai lipsi!
Vizibil speriată, Bianca lăsă capul în jos
și nu mai scoase nicio vorbă. Descumpănit de
mărturisirea fetei, Bogdan nu mai știa cum
s-o încurajeze, cum să-i abată atenția de la
întâmplarea aceea nefastă, cum s-o facă să uite
cele întâmplate. Îi mai turnă un pahar de gin
și o întrebă dacă nu vrea să-l cheme pe Vlad ca
să se sfătuiască cu el. Bianca refuză categoric,
își ceru scuze că nu mai poate rămâne la club
și plecă spre casă. Era atât de răvășită, încât
nici nu mai știa încotro s-o apuce. O luă pe
bulevard și se îndreptă spre blocurile din
cartierul ei. Se temea să stea singură, dar nu
avea încotro. Urcă în garsoniera ei și se trânti
fără vlagă în fotoliu. Poate că ideea lui Bogdan
de a-l aduce pe Vlad acolo, ca să fie cu ea, nu
era rea deloc; dar cum să-i explice acestuia
prin ce a trecut? cum să-i spună ce are la ochi?
cum să-i ascundă că este de fapt o târfă fără

147
căpătâi care se încurcă cu oricine? I se făcu
o silă imensă de ea: se simțea abandonată și
disprețuită de toți, o jucărie în mâna bărbaților
care profitau de bunătatea ei, o vicioasă care
nu-și putea controla gesturile și se complăcea în
traiul acesta ușuratic, fără noimă. Nu-și putea
explica cum de ajunsese aici! Simțea doar că
paharul se umpluse, că nu mai poate rezista.
Era la capătul puterilor! Se ridică furtunos din
pat și ieși pe balcon. Blocurile din vecini erau
scăldate în lumina soarelui de după-amiază.
Un vânt răcoros agita ramurile copacilor de pe
aleea dintre blocuri. Câțiva copii jucau fotbal
în fața blocului și făceau o larmă de nedescris.
Bianca îi privi cu răutate. Se aflau sub
balconul ei și nu mai conteneau cu strigătele.
Sângele i se urcă la cap și simți cum îi fuge
pământul de sub picioare. Se prinse strâns cu
mâinile de balustradă și se ridică pe vârfurile
picioarelor. În momentul acela se auzi soneria
din garsoniera ei. Se sperie îngrozitor și dădu
drumul balustradei. Întoarse capul spre ușă
să vadă dacă nu s-a înșelat. Soneria continua
să țârîie cu încăpățânare. Cine ar fi putut fi la
ora aceea? Nimeni nu călcase în garsoniera ei
până atunci! Poate era un vecin sau șeful de
scară! Se apropie de interfon, ridică receptorul
și întrebă cu temere cine o caută. O voce

148
bărbătească răsună de la capătul firului. Nu
o recunoscu și nici nu a înțeles numele rostit,
pronunțat cu jumătate de gură. Fata repetă
întrebarea și auzi răspicat numele bărbatului:”
Vlad”. Bianca încremeni. Simțea că se va
prăbuși pe covor în fața ușii. Se sprijini cu
mâna de perete ca să-și mențină echilibrul. Nu
mai avea niciun pic de voință. Apăsă instinctiv
butonul de decuplare a ușii blocului. Țăcănitul
strident al mecanismului de la intrare o trezi
din amețeală. Panica o cuprinse din nou când
își dădu seama de dezordinea din locuință.
Regretă instantaneu că îi deschise, dar nu
mai era nimic de făcut! Aruncă la repezeală
în dulap cele câteva veșminte răspândite pe
fotoliu și pe canapea, ascunse scrumiera după
calorifer, aranjă fața de masă și își pieptănă
părul în fața oglinzii de lângă cuier. Noroc
că nu apucase să se dezbrace! Mai aruncă o
privire în oglindă și nu-și putu reprima un
oftat adânc când observă vânătaia de la ochi.
Dumnezeule, cum arăta! De pe hol se auzi
zgomotul produs de ușa liftului. Vlad era la
ușă! Sună scurt. Bianca, cu sufletul la gură,
deschise ușa tremurând. Când îl văzu pe
Vlad, abia mai respira. I-ar fi sărit de gât, l-ar fi
îmbrățișat, ar fi plâns la pieptul lui, dar totul i
se păru atăt de melodramatic, încât renunță la

149
orice gest de efuziune și îl întâmpină amical,
întinzându-i mâna și răspunzându-i sfios la
salut. Îl pofti înăuntru, îl rugă să se facă comod
și îl invită să se așeze în fotoliu. Vlad o privi
zâmbind și spuse cu glasul lui bine timbrat:
– Ne-ai creat emoții la toți. Mă bucur să
te revăd sănătoasă. Când am aflat vestea de
la Bogdan, am alergat într-un suflet să te văd.
Suntem consternați și acum de întâmplarea
nefericită prin care ai trecut. Sper să nu-
ți fi cauzat daune prea grave. Din astfel de
situații..., dar Vlad se opri, dându-și seama că
nu era momentul potrivit să dea verdicte, sau
să tragă concluzii pripite.
– Îmi pare nespus de rău că v-am pus pe
jar, dar nu am făcut-o dinadins, spuse Bianca.
Am fost la locul nepotivit, într-un moment
nepotrivit... parcă așa se spune! Se pare că am
căutat-o cu lumânarea! E numai vina mea și
acum suport consecințele. Dar, spune-mi te
rog ce vrei să bei – o cafea, o votcă? și se ridică
de la locul ei gata să facă oficiile de gazdă.
– Ce ai la îndemână, spuse Vlad,
ocolindu-i privirea.
Bianca luă sticla de votcă din frigider,
aduse două pahare și turnă lichidul strălucitor
în ele cu grijă. Apoi se așeză pe canapea și
spuse cu un glas timid:

150
 – Crezi că va avea urmări asupra mea
sperietura prin care am trecut? Nu mi-am
revenit nici acum din spaima pe care am
tras-o.
– Da, de obicei, da, au urmări, și, uneori,
destul de grave. Depinde de persoană: de
cât este ea de puternică și cât de mult poate
minimaliza, transforma, întâmplarea într-un
fapt divers în plan mental. Dacă omul care a
trecut printr-o astfel de experiență va acorda
faptului dramatic trăit aceeași dimensiune ca
în momentul tragediei, e greu de crezut că va
putea scăpa de obsesia aceasta. Și e posibil
ca ea să se transforme în depresie. Dar și ea
se poate vindeca cu o terapie adecvată. Sunt
lucruri, însă, care nu se rezolvă de la sine,
încheie Vlad pe un ton grav.
– Și ce ar trebui să fac? ... să mă duc la
un psiholog și să urmez un tratament adecvat?
Crezi că are vreun rost? întrebă Bianca ridicând
din umeri.
– Pentru moment cred că e cea mai
bună soluție. Nu trebuie să te temi de o astfel
de terapie. În fond, nu ai nimic de pierdut...,
eventual..., de câștigat!
– Poate că ai dreptate... Nu era de ajuns
cât de nenorocită eram, a mai picat și năpasta
astea pe capul meu! Uneori mă întreb cum

151
poate omul să ducă în cârcă atât de multe
nenorociri. Dacă te-aș ruga... ai putea să mă
ajuți?, întrebă Bianca cu jumătate de gură.
– Depinde ce înțelegi tu prin ajutor! Dacă
te referi la un tratament pe care să ți-l acord eu
la cabinet, nu am nimic împotrivă. Dacă vrei
să-ți recomand pe cineva, o voi face cu plăcere.
Poate vrei o femeie (ca psiholog), poate un
bărbat. Poate ai nevoie de bani... și acest lucru
se poate rezolva. Poate vrei să-ți recomand un
sanatoriu, o stațiune unde se practică astfel de
terapii. Nimic mai ușor, sunt destule și în țară
și în afara ei...
– Nu, Vlad, nu vreau niciuna din aceste
variante! M-am gândit că poate mă ajuți
tu... Dar, apropo! accepți să ... cum să zic! să
dai consultații - ședințe din acestea, cum le
spuneți voi, - și la domiciliul pacienților?
– Nu se practică acest lucru decât în
cazul persoanelor netransportabile. Și, cu
unele excepții, dacă pacientul e de acord
cu restricțiile impuse de etica profesională.
Dar aici, nu este cazul. Singura soluție este
să vii la cabinetul meu și să începem treaba.
Numărul ședințelor nu este limitat: de obicei
se țin între 10 – 20 de ședințe, câte una sau
două pe săptămână, iar durata fiecăreia este
de 50-60 de minute. Dacă nu ești mulțumită

152
de terapeut, este de preferat, ca după două, trei
ședințe să îl schimbi și să încerci altul, spuse
Vlad, zâmbind.
– Dar când știe omul dacă trebuie să
meargă la psiholog sau nu? întrebă Bianca,
privindu-l mirată.
– În primul rând când are un conflict cu
sine însuși, pe care simte că nu-l poate rezolva.
Dar și atunci când are unele obsesii de care
nu poate scăpa, când simte că viața îi refuză
orice bucurie, când simte că nu mai are putere
să meargă mai departe, când nu se simte în
largul său și are probleme de comunicare,
de socializare, când simte că fericirea se
îndepărtează tot mai mult de el, când este
cuprins de frică, de temeri profunde, sau când
îl urmărește gândul sinuciderii, când nu-și
poate controla emoțiile puternice și constată
că din cauza lor sunt afectate și relațiile cu
ceilalți, când nu mai găsește plăcere în nimic,
când are reacții improprii în cazul unor situații
apărute, dar și când a suferit un traumatism
psihic în urma unui accident, al unui viol, al
unui deces al unei ființe foarte apropiate, sau
a fost martor la întâmplări dramatice... și ar
mai fi și altele, adăugă Vlad și o privi lung pe
Bianca să vadă ce reacție are.

153
 – În cazul acesta, trebuia să merg de mult
timp la psiholog! Ce mai! sunt bolnavă până
în măduva minții! glumi Bianca cu amărăciune.
Va trebui să iau o hotărîre cât mai curând!
Vlad simțea că în sufletul fetei apăru
o frământare aprigă, că viața ei intrase în
derivă și că nu putea găsi singură soluțiile să-
și revină. Nu mai era nicio îndoială că Bianca
trebuia ajutată! Se afla într-un impas al vieții
ei și ar fi putut oricând scăpa situația de sub
control. Trebuia intervenit imediat, pentru
a nu-i da timp să rumege aceste amărăciuni.
Știa bine că mărturisirile și destăinuirile sunt
o terapie de moment eficace. Deși aflase de la
Bogdan întreaga poveste a fetei, Vlad se hotărî
să o întrebe ce se întâmplase în ultimele zile.
O învălui cu o privie caldă și o întrebă cu un
vădit interes în glas:
– Spune-mi, te rog, Bianca... și să știi că
nu vreau să-ți produc supărări noi! ... ce s-a
întâmplat cu tine în ultimele două săptămâni?
Câte ceva am aflat de la Bogdan, dar sumar, pe
fugă... am vorbit doar la telefon...
Bianca știa că nu va putea evita
acest subiect, dar îi venea foarte greu să-i
povestească și lui Vlad, de-a fir a păr, ce se
întîmplase cu adevărat. Cum să-i istorisească
toate acele detalii obscene, grotești, pe care le

154
trăise și pe care la provocase - în parte - cu
bună știință? Cu Bogdan i-a fost mai ușor; pe el
îl cunoștea de mult timp, erau cam de aceeași
vârstă, se confesau unul altuia ori de câte ori
era nevoie... Se gândi că acesta va fi primul
test al ei înaintea tratamentului pe care avea
să-l urmeze în curând. Își luă inima în dinți și
povesti totul, fără omisiuni, ca într-un reality-
schow veritabil. Din când în când se oprea
să-și tragă răsuflarea și, în acele momente, îl
privea pe Vlad să vadă ce impresie îi făcuse.
Acesta nu scotea nici o vorbă, o privea tăcut
și atent, cu răbdare și interes. Când Bianca își
încheie mărturisirea, erau amândoi copleșiți
de emoție, tăcuți și introspectivi. Povestea
aceasta, dureroasă și dramatică, ar fi putut
băga în sperieți pe oricine. Vlad înțelegea că
va avea mult de furcă cu sufletul Biancăi, că
nu-i va fi ușor să o facă să treacă peste acest
incident nenorocit. Și totul survenise peste
starea ei de depresie! Se convinsese încă o dată
că trebuia intervenit imediat. Ca să schimbe
discuția, Vald o întrebă direct:
– Ei! te-ai hotărât... vii la tratament?
Întrebarea o luă pe nepregătite; mai era
încă sub impresia spovedaniei și nu știa ce să
răspundă. Sigur că se hotărâse! Nu mai putea

155
da înapoi! Puntea trebuia trecută! Îl privi cu
atenție pe Vlad și spuse răspicat:
– Da, voi veni negreșit! ... numai asta
vreți toți! ... să mă vedeți la casa de nebuni!
spuse Bianca și izbucni într-un plâns nervos,
zguduitor.
Vlad știa că acest lucru se va întâpla mai
devreme sau mai târziu. Era o reacție firească,
pe care o cunoștea prea bine. Se apropie de ea,
îi cuprinse umerii cu amândouă mâinile și o
trase spre el. Bianca se cuibări la pieptul lui și
continuă să plângă minute în șir. Când se opri,
își șterse ochii cu dosul palmelor și spuse cu
jenă:
– Te rog să mă scuzi... plâng ca o muiere
proastă! și se ridică și se îndreptă spre baie.

156
Confesionalul

157
 Deși au trecut șase luni de la întâmplarea
aceea bizară, încă îmi tremură și acum
genunchii de frică - fapt care mă face să cred
că, poate, nu voi uita niciodată acele zile de
coșmar, acele clipe înspăimântătoare, când
teama pusese stăpânire pe mine în așa măsură,
încât îmi pierdusem orice speranță în liniștea
mea viitoare. Și nici nu bănuiam atunci că viața
te poate pune uneori în asemenea situații, încât
să nu-ți mai poți regăsi echilibrul mult timp,
să-ți dea peste cap traiul, să te arunce în cele
mai stranii întâmplări, să-ți întunece mintea și
să te facă să iei hotărâri ciudate. Deși nu eram
fricoasă din fire și-mi plăcea să cred că mă pot
descurca cu ușurință în orice împrejurare, ei
bine! din ziua aceea, când mi s-au întâmplat
toate acele lucruri, am o cu totul altă părere
despre mine - și nici măcar în gând nu mai
rostesc cuvântul curaj. De fapt, curajul meu
de până atunci consta, dacă mă gândesc bine,
în a comite un act naiv de teribilism de genul:
să mă arunc în ștrand în apa rece fără nicio

159
pregătire prealabilă, să ies în parc cu un coleg
la ore înaintate, să copiez din când în când la
examene, să merg al cinematograf noaptea
la ultima reprezentație și să mă întorc acasă
singură, să modific o notă în carnețelul meu
de elevă sau studentă, să chiulesc uneori de la
cursuri... și alte mici bravade care nu aveau –
acum știu bine! – nimic în comun cu adevăratul
curaj. Sunt furioasă pe mine că am fost atât de
naivă să cred că un act de curaj înseamnă să
încalci o regulă obișnuită, să te dai în spectacol
în fața prietenilor, să dai dovadă de teribilism
adolescentin, și mai știu eu ce. Nu, curajul e
legat de cu totul și cu totul altceva!
Totul mi s-a tras de la o astfel de confuzie.
În ziua aceea mă simțeam foarte curajoasă
și stăpână pe mine, chiulind de la un curs de
anatomie, de la Facultatea de Medicină, unde
sunt studentă în anul IV. Gândul că îl voi
vedea pe Radu, prietenul meu, îmi dădea fiori,
mă umplea de fericire. Ne cunoșteam doar de
câteva luni și parcă intrase necuratul în mine,
căci nu puteam sta nici măcar o zi fără să-l
văd. Chiar și la examene, îl puneam să vină cu
mine și să mă aștepte pe holul facultății până
terminam.
Alergam ca o nebună spre locul de
întâlnire, ignorând complet oamenii care se

160
uitau curios la mine și faptul că voi ajunge
acolo transpirată și cu părul vâlvoi. Întârzierea
la întâlniri era punctul meu forte: nu luasem
niciodată sub nota zece la acest examen. Acum
nu aș fi vrut în ruptul capului să întârzii,
deoarece era ziua lui Radu. Plănuisem să
mergem la Mall, la un film, și apoi să intrăm la
o pizza. Mă și vedeam petrecându-mi întreaga
seară cu Radu. Cine ar fi crezut atunci că visul
meu se va transform într-un coșmar!
Cred că mai aveam câteva sute de metri
până la locul întâlnirii noastre, când, pe
neașteptate, o explozie puternică, asurzitoare,
făcu să încremenească întreaga suflare de
pe stradă. Un suflu puternic și un zgomot
asurzitor de geamuri sparte însoți aproape
instantaneu explozia sau ce o fi fost. După
o clipă de derută și uluială, lumea începu să
alerge în toate părțile, călcându-se în picioare
și țipând înspăimântată. Era un haos de
nedescris. Luată de valul mulțimii, alergam
și eu ca o năucă, îngrozită, nu știam unde.
Ochisem, totuși, intrarea unui magazin și
fugeam spre el să mă adăpostesc, gândindu-
mă că acolo voi fi ferită de accidente. Mai
aveam câțiva pași până la ușa magazinului,
când, o nouă explozie izbucni cu atâta furie,
undeva în apropiere, încât mi-am pierdut

161
cumpătul și am căzut la pământ. Simțeam
cum adrenalina mi se ridică încet spre coșul
pieptului și îmi paralizează respirația. Datorită
ei, cred, am mai găsit o fărâmă de putere de
m-am ridicat de pe asfalt și am luat-o la fugă
alături de ceilalți oameni înnebuniți și ei de
groază. Continuam să fugim speriați, sperând
să scăpăm măcar cu viață din acel coșmar. Nu
am întâlnit în cale nici un refugiu unde să ne
adăpostim. Eu m-am desprins din mulțime și
am continuat să alerg din ce în ce mai repede.
Am zărit, totuși, la numai câțiva pași, intrarea
monumentală a Bisericii Catolice Sfânta
Fecioară. Ușa părea zăvorâtă la ora aceea, dar
nu știu ce m-a făcut s-o încerc. Am apăsat cu
putere clanța ei metalică și m-am proptit cu
umărul în ea, împingând-o cât am putut. Spre
surprinderea mea, ușa masivă s-a deschis, am
aruncat o privire înăuntru, dar nu am putut
vedea nimic. O beznă de nepătruns stăpânea
dincolo de ușă. Am intrat cu sfială și deabia
atunci am putut observa o femeie așezată în
genunchi în fața altarului, rugându-se cu
ardoare. Lângă ea se afla o găleată cu apă și un
mop. Mi-am dat seama imediat că era femeia
de servici, care, surprinsă de exploziile de
afară, începuse să se roage. De teamă să nu mă
observe și să mă scoată în stradă, m-am pitit

162
după un stâlp de susținere, aruncând priviri
disperate în jur ca să găsesc o ascunzătoare
mai bună. Mi-a căzut sub ochi confesionalul
bisericii, o încăpere mică, confecționată din
lemn masiv, despărțită, la mijloc, de un perete
din scândură traforată, subțire, prin care nu se
vedea aproape nimic dincolo de el. Era la doar
câțiva pași de mine. M-am furișat înăuntru
fără teamă, știind că acolo nu mă putea
găsi nimeni. Nu mai văzusem niciodată un
asemenea locaș și eram mirată de îngustimea
lui. Înăuntru nu se afla decât un scaun, destinat,
cu siguranță, preotului, la spovedanie, la
confesiune. M-am așezat fără sfială și am stat
pitită acolo, cu răsuflarea tăiată, vreme de 20
de minute. Din stradă nu se mai auzea nimic.
Câțiva oameni mai curajoși intraseră și ei în
biserică și începuseră să se roage. Femeia de
servici nu i-a alungat și continua să se închine
și ea alături de ei. Eu stăteam ca pe jar și mă
temeam să ies din confesional ca nu cumva să
mă vadă cineva. Am mai zăbovit acolo preț de
câteva minute, și, când am observat că lumea
începuse să părăsească biserica încet, încet, am
vrut să mă furișez afară, dar, în acel moment,
cineva intră în confesional pe ușa opusă. Am
încremenit de spaimă. Individul sau femeia,
ce o fi fost, se așeză liniștit pe scaun și se

163
sprijini cu umărul de peretele despărțitor,
care ne ținea la distanță de cățiva centimetri
unul de celălalt. Nu îi puteam vedea fața și
nu știam dacă este bărbat sau femeie. De fapt,
nu mă interesa, și am crezut la început că
persoana descoperise și ea acolo un refugiu,
o ascunzătoare. M-am gândit să tac mâlc până
se va hotărî să părăsească locul acela. Aveam
să mă conving în curând că nu era deloc așa.
Omul tăcea și parcă încremenise acolo, sprijinit
de peretele despărțitor. Am continuat să stau
nemișcată, regretând că nu plecasm mai
devreme din locul acela. O tăcere de gheață se
instală în confesional. Nici nu mai respiram,
atât eram de concentrată. La un moment dat,
ființa de dincolo de paravanul dintre noi, își
drese glasul cu un suspin gutural și începu
să vorbească. Atunci mi-am dat seama că era
vocea unui bărbat. Acesta rosti în șoaptă ca
pentru sine:
– Părinte, iartă-mă că am dat buzna aici
în acest moment nepotrivit, dar trebuie să-
ți mărturisesc ceva. Știu că afară este zarvă
mare și poate ar fi trebuit să mai aștept până
se liniștesc lucrurile. De fapt, n-a fost decât o
explozie datorată unei acumulări de gaze într-
un apartament de la parterul unui bloc de
locuințe. Gazul s-a răspândit și în apartamentul

164
vecin și a sărit și el în aer. Se pare că nu sunt
multe victime și lumea s-a liniștit.
Ascultam cu respirația tăiată cuvintele
individului și mă bucuram, în sinea mea, că
nu fusese un atac terorist (asta îmi trecuse
mie prin cap în acel moment), așa cum se
întâmplase, nu de mult, în Franța și Belgia,
ci doar o explozie mai puțin gravă, și cu
consecințe infinit mai mici. Bărbatul reluă
dialogul și spuse cu un glas tremurat, stăpânit
parcă de teamă:
– Am venit să mă confesez și aștept un
sfat de la dumneavoastră. Părinte, sunt însurat
de șapte ani cu o femeie foarte frumoasă.
Totul a mers bine până când a început să calce
strâmb. La început se întâlnea cu un coleg de
birou. Am crezut că sunt probleme de servici,
sau de afaceri, în cadrul companiei unde
lucrează, și nu le-am dat importanță. Deunăzi,
un coleg de muncă mi-a spus, fără perdea, că
soția mea se întâlnește cu un bărbat. Cică i-ar
fi văzut el într-un bar, pe bulevard, la mare
tandrețe. L-am rugat să mi-l descrie și, după
toate semnalmentele, era, cu siguranță, același
tânăr. Am încercat atunci să am o explicație
cu ea, dar a negat totul vehement, m-a făcut
gelos și obsedat și a încetat să mai vorbească
cu mine o vreme. După un timp, trecând

165
amândoi peste toate învinuirile, ne-am reluat
viața dinainte. Dar, după câteva săptămâni,
a început să lipsească tot mai mult de acasă,
pretextând, ba că a fost trimisă în delegație,
ba că trebuiau întocmite contracte importante
cu alte firme din țară care necesitau o muncă
suplimentară... și alte, și alte scuze bătătoare
la ochi. M-am hotărât să o urmăresc, dar,
cum slujba mea mu-mi permitea să pierd
timpul pe drumuri, m-am gândit să-l rog pe
prietenul meu să o supravegheze două, trei
zile. Rezultatul a fost catastrofal pentru mine.
Bănuielile mi s-au confirmat: a continuat, în
tot acest timp, să se întâlnească cu individul
respectiv. Părinte, sunt într-o situație disperată,
îmi vine s-o omor. Nu mai am liniște, nu mai
pot lucra, am impresia că toată lumea râde
de mine, nu mai am somn și simt cum îmi
dă târcoale o depresie cruntă. Am impulsuri
criminale: îmi vine să mă arunc de la balcon,
totul a devenit o obsesie pe care nu o mai pot
controla. Acum câteve zile, pe stradă, m-am
lovit de un trecător și mi-am ieșit atât de tare
din fire, încât m-am repezit la el să-l strâng de
gât. Noroc că ne-au despărțit câțiva trecători,
aflați întâmplător în preajmă, că cine știe ce
ar fi putut ieși. Acasă lucrurile s-au înrăutățit
și ele. Cred că ea a simțit ceva, căci a devenit,

166
dintr-o dată, foarte drăgăstoasă și atentă cu
mine. Nu mai știu ce să fac. Te rog, părinte,
sfătuiește-mă încotro s-o apuc!
Omul s-a oprit din spovedania lui și
liniștea nefirească s-a instalat din nou în
confesional. Firește, am intrat în panică și nu
știam ce să fac. Să îi vorbesc, nu era posibil,
căci mi-ar fi recunoscut vocea. Răspunsul
preotului nu mai venea și tăcerea se prelungea
la nesfârșit. Atunci mi-a venit ideea să-mi dreg
glasul: am scos un sunet gutural cu o voce
îngroșată și am așteptat să văd ce se întâmplă.
Bărbatul își drese și el glasul și spuse cu vocea
sugrumată de emoție:
– Părinte, nu vă cer să-mi dați răspunsul
acum, dar să știți că eu nu mai răspund de
faptele mele. Mă va pedepsi Dumnezeu
cu siguranță, dar eu nu mai pot îndura
atâta umilință. Părinte te rog să-mi dai
binecuvântarea ta! Nu te voi mai deranja
niciodată. Apoi se ridică și plecă.
Mi-am dat seama că lucrurile deveniseră
foarte grave. M-am hotărăt să intervin, dar
nu am apucat să rostesc decât o silabă: „Nu! “,
spusă cu un glas apăsat și ușor îngroșat, ca să
nu mă deconspir.
Bărbatul părăsise deja încăperea și
se îndrepa acum grăbit spre ieșire. M-am

167
strecurat afară din confesional și am pornit în
urma lui. Atunci am putut să îl văd mai bine.
Era un bărbat înalt, lat în umeri, cu o ținută
atletică, cu un păr des, negru, tuns scurt.
Călca apăsat, hotărât să părăseacă cât mai
repede biserica. Nu-i puteam vedea fața, dar
părea destul de tânăr. Purta un tricou negru
și pantaloni de doc strânși pe picior. Coborî
scările de la intrarea din biserică și o luă în
josul bulevadului. Drumul era însă blocat de
salvările și mașinile de pompieri care sosiseră
la locul exploziei. Uitasem complet de acel
incident și eram uimită de înghesuiala care
se crease în jurul acelui bloc. O mulțime
de gură cască se îngrămădise pe margine,
îngreunând trecerea celorlalți pietoni.
Bărbatul, descumpănit și el de agitația de pe
bulevard, se opri o clipă, apoi se întoarse și o
luă în sens invers. Acum se afla la câțiva pași
de mine. Aproape că ne-am atins cu cotul
când a trecut pe lângă umărul meu. Puteam
să-i văd bine fața. Cu siguranță nu îl văzusem
niciodată. Era încruntat și o cută adâncă i se
desenă pe frunte, între sprâncene. Trăsăturile
dure îi dădeau aerul unui bărbat foarte serios,
aproape sever. Ochii, aproape închîși, priveau
fix spre asfaltul trotuarului, părând a nu mai
distinge nimic altceva în jur. M-am întors și

168
eu și am continuat să-l urmăresc. Și-a încetinit
mersul și părea că nu are o țintă precisă.
Atunci mi-am adus aminte de Radu. Ratasem
cu siguranță întâlnirea și nu știam cum să ies
din încurcătură. Pe individ nu vroiam să-l
pierd din ochi, așa că am hotărât să-l urmăresc
în continuare, iar lui Radu să-i îndrug o
poveste cât mai credibilă. Am pus iute mâna
pe telefonul mobil și l-am sunat. Mi-a răspuns
panicat, tulburat peste măsură de întârzierea
mea. Am încercat să-l liniștesc, spunându-i că
nu am pățit nimic, doar că am avut ghinionul să
mă aflu în preajma exploziei care s-a petrecut
pe bulevard și nu am putut trece din cauza
blocajului creat. I-am mai spus că m-am oferit
să dau o mână de ajutor răniților, pănă vine
ambulanța. Când aceasta a venit, iar medicii și
asistenții au aflat că sunt studentă la medicină,
nu m-au mai lăsat să plec. Prin urmare, a
trebuit să însoțesc ambulanța la spital și să
rămân acolo pănă se vor aranja toate lucrurile.
L-am rugat să nu fie supărat și i-am promis
că îl voi suna deîndată ce voi fi liberă. Radu
părea încurcat de ceea ce auzise și nu știa ce să
spună. Atunci am închis și mi-am continuat
urmărirea. Mă gândeam cu stupoare la ceea ce
făceam, la situația în care m-am pus singură,
fără măcar să mă gândesc la consecințe. Iată-

169
mă, așadar, fată tânără, serioasă, urmărind
bărbați însurați pe stradă. Pe de altă parte,
nu puteam să las să se întâmple o tragedie
sau mai știu eu ce pacoste. Nu mi-aș fi iertat
niciodată că nu am intervenit la timp, ca să
împiedic o astfel de catastrofă. Să intervin,
da, dar cum? În acel moment nu aveam nici
un plan în cap. De fapt nici nu știam cum aș
putea interveni favorabil în acest caz. Nu-mi
trecea nici o idee prin minte, nu găseam nici
o soluție rezonabilă ca să împiedic... ce? Nici
eu nu știam. Nu puteam afla cu certitudine ce
e în mintea omului, ce are de gând să facă...
Dacă era doar o închipuire de a mea? - eu care
vedeam catastrofe la tot pasul! Dar, în urechi
îmi răsunau ca un laitmotiv ultimele cuvinte
ale omului, rostite în biserică. Părea atât de
hotărât, de convins că nu era decât o singură
cale ca să-și rezolva problema, încât nu încăpea
îndoială că va pune în practică planul său
diabolic. Asta mă cutremura și mă făcea să nu
renunț nici în ruptul capului la încercarea de
a stăvili furia bărbatului înșelat. M-am gândit
să-l abordez direct și să-i spun fără ocolișuri că
poate a fost o rătăcire de moment a soției sale,
că momentul va trece când își va da seama de
greșala ei și de consecințele gestului, că fiecare
iartă greșelile celor apropiați, că, poate, și el a

170
trecut printr-o situație similară și a fost iertat...
Am renunțat repede la acest plan. Mi se părea
de-a dreptul prozaic și imposibil de pus în
practică. Trebuia să dau răspuns la prea multe
întrebări. Unele nici măcar nu puteau fi puse.
Răspunsul la ele ar fi putut stârni mânia sau
furia bărbatului. De exemplu, ce aș fi răspuns
la întrebarea ce căutam eu în confesionalul
bisericii. Cum s-ar fi simțit omul, aflând că s-a
confesat unei femei care s-a substituit unui
preot. Nu numai că gestul părea o blasfemie,
dar orgoliul acestuia putea fi atât de brutal
lovit, încât, nu știai la ce te puteai aștepta; ar
fi putut deveni chiar violent. Cu siguranță,
acest plan nu putea fi viabil. Trebuia să găsesc
rapid un altul, unul care, chiar și parțial, să
aibă sorți de izbândă. Pentru asta trebuia să
recurg la o stratagemă mult mai subtilă. Dar
care ar fi putut fi aceea? Ce mult m-ar fi putut
ajuta Radu în acest caz. Măcar ar fi fost lângă
mine, m-ar fi încurajat sau m-ar fi oprit din
acțiune. Dar cum să-i spun lui prin ce am
trecut și ce fantezii îmi treceau mie prin cap.
Parcă îl și aud spunând: “Ce te interesează pe
tine problemele sentimentale ale altora! ”. Nu
ar fi crezut în ruptul capului că e o problemă
de viață și de moarte. Am hotărât să nu-i spun
nimic și să-mi asum singură întregul risc.

171
 Am continuat să-l urmăresc în tăcere.
Marele meu avantaj era că nu mă cunoștea
și că nu mă văzuse niciodată. Asta mă putea
ajuta să mă aflu întotdeauna cu un pas înaintea
lui. Bărbatul continua să meargă abătut, fără o
țintă precisă, ca și când ar fi ieșit la o plimbare.
La un moment dat a intrat într-un magazin
de obiecte de uz casnic. Am rămas surprinsă.
Am pășit și eu pragul magazinului și nu l-am
scăpat nicio clipă din privire. S-a plimbat prin
fața mai multor standuri, căutând parcă ceva
anume. Într-un final, s-a oprit în fața unei
vitrine cu tacâmuri de bucătărie și cuțite de
tot felul. A privit îndelung vitrina și a cerut
vânzătoarei să-i arate câteva cuțite expuse
acolo. Amabilă, vânzătoarea a scos cu grijă
câteva exemplare și le-a pus pe masă. Bărbatul
le-a cântărit din privire și a ales unul dintre
ele. M-au trecut fiorii. Simțeam cum îmi crește
adrenalina și o sudoare rece îmi acoperă tot
spatele. Era să răstorn o vitrină; noroc că în
preajma mea se afla un tânăr care a văzut
pericolul și a sprijinit cu o mână fermă dulapul.
Când am văzut că omul meu achită cuțitul,
mi-a dispărut și ultima speranță pe care o
mai aveam în legătură cu intențiile acestuia.
Trebuia să mă hotărăsc repede. Lucrurile
puteau scăpa de sub control și atunci orice

172
stratagemă ar fi fost inutilă. Nu-mi rămânea
decât să-l fac să mă cunoască, să-i atrag atenția
asupra mea, prin ceva. Apoi, speram să găsesc
o soluție potrivită în cazul lui. Ca un făcut, nu-
mi venea în minte nicio idee. Am regretat că
nu experimentasem niciodată vreo stratagemă
de agățat bărbații...
Nu știu prin ce minune am fost salvată,
în cele din urmă, chiar de el.
Un imbold obscur, sau poate nu, l-a
făcut să intre într-un bar din apropiere. Erau
pe bulevard o mulțime de astfel de localuri,
care mai de care mai elegante, încât ți-era greu
să alegi unul. A intrat la întâmplare, fără să
stea pe gânduri; era clar ca lumina zilei că
nu-l interesa unul anume. L-am urmat fără
ezitare și m-am așezat la o masă mai retrasă,
de unde puteam cuprinde cu privirea aproape
întreaga încăpere. Din colțul acela puteam
vedea și barul și mesele din jur. Barul propriu-
zis se afla pe partea stângă a intrării, lăsând
întregul spațiu din fața sa meselor și fotoliilor.
Pe cealaltă parte, în apropierea ferestrelor, se
aflau măsuțe înguste pentru două persoane,
separate între ele de un spătar de placaj, sau
ce-o fi fost, lăcuit. Pe fiecare măsuță erau așezate
un suport de lumânări și lista de bucate. După
ce a intrat, s-a dus direct la bar și a comandat

173
o băutură. Era cât se poate de limpede că nu
mai fusese în acest local, întrucât băuturile se
serveau la masă și nu la tejghea. A schimbat
câteva cuvinte cu barmanul și, într-un final, a
primit paharul cerut și s-a așezat la una dintre
mesele de două persoane. Mă trecuseră toți
fiorii de teamă că se va instala în apropierea
mesei mele și mă va împiedica, astfel, să
gândesc limpede. Orice apropiere de el îmi
crea o stare de agitație care mă bloca pur și
simplu; nu mai puteam să gândesc limpede,
nu mă puteam concentra, îmi pierdeam
șirul gândurilor, eram bulversată total. Îmi,
dispăruse, parcă, orice urmă de curaj.
De cum s-a așezat la masă, bărbatul a luat
o gură zdravănă de băutură, apoi și-a îngropat
fața între palme și a stat așa nemișcat și absent
minute bune. Am comandat și eu o cafea și am
început să-mi storc creierii ca să găsesc o soluție
cât mai bună să mă apropii de el, să-i vorbesc.
Eram încă foarte confuză și mintea refuza să
se pună în mișcare pentru un scop anume. Mi
se întâmplaseră atâtea în doar câteva minute,
eram atât de tensionată, încât îmi era aproape
imposibil să mă adun. Și, pe deasupra, mai
era și Radu, căruia îi promisesem că-l sun cât
mai curând posibil. Alungai gândul acesta,
știind că mai aveam timp destul să o fac. Nu

174
știam că gestul meu îl va afecta enorm. Am
făcut un efort de concentrare, alungând din
mintea mea orice gând pasager, și am început
să caut variante, stratageme, ca să mă apropii
de el. Prima idee a fost aceea de a anunța
poliția. Mi-am dat, însă, repede seama că
denunțul meu putea părea fantezist chiar și
unui polițist foarte modest. Cine ar fi crezut
că eu știam precis intențiile acelui bărbat,
că toată istoria cu biserica era adevărată, că
obiectul cumpărat din magazin era destinat
unui gest violent... ! Individul putea nega totul
din primul moment, aducând argumente
plauzibile la prima vedere. Și chiar dacă aș fi
fost crezută, nimeni nu putea garanta că omul
nu va renunța la intenția sa. Cu siguranță
această idee nu era bună. Am abandonat-o
imediat. Ar mai fi fost o soluție: să mă duc
pur și simplu la el și să-i spun că știu totul, că
i-am ascultat, fără să vreau, confesiunea din
biserică, că l-am văzut când a cumpărat cuțitul,
și să-l implor să nu comită un act necugetat.
În acest caz, era greu de intuit, de imaginat,
care ar fi putut fi reacția lui. Ar fi putut foarte
bine să refuze dialogul cu mine, să se ridice de
la masă, să iasă dezinvolt din bar și să-și facă
pierdută urma prin mulțime. Și atunci, nu aș
mai fi putut opri dezastrul și aș fi ratat totul.

175
Alungai din minte și această idee și încercai
să găsesc o alta. Eram deja obosită, când îmi
veni în minte, spontan, o idee nouă. N-am
mai stat să o analizez și am trecut neîntârziat
la acțiune. M-am ridicat hotărâtă de la masă
și am pornit cu un pas energic spre masa
lui. Bărbatul stătea în aceeași poziție, părând
că meditează îndelung. Am tras scaunul din
fața lui și m-am așezat cu zgomot pe el. În
clipa aceea, ca trezit din somn, omul a ridicat
capul spre mine și m-a privit cu uimire. Apoi,
aproape instantaneu, privirea aceea a căpătat
nuanța urii. Nu-și ieșise încă din buimăceală,
când m-am aplecat puțin spre el și cu un aer
conspirativ i-am spus răspicat:
– Domnule, îmi cer scuze pentru
îndrăzneala mea... vă rog să mă credeți că nu
am mai făcut asta niciodată. Nu sunt genul de
femeie care să dea buzna, așa pe neașteptate,
în viața unui bărbat.
Observasem deja pe fața lui o ușoară
destindere a trăsăturilor. Ura de pe chipu-i
încruntat căpătase o altă nuanță, îmblânzită
cu siguranță de spaima de pe obrazul meu.
Jucam cel mai prost teatru din viața mea și
poate chiar de aceea nu se putea observa acest
lucru. Continuai să mă agit cu dezinvoltură
și-i spusei cu un ton grav în glas:

176
 – Sunt foarte speriată de fostul meu
prieten. M-a urmărit pe stradă și m-am
refugiat în acest local. M-a amenințat că mă
omoară dacă nu renunț la noua mea legătură.
Vă rog, nu vă supărați și permiteți-mi să stau
la masa dumneavoastră până trece primejdia.
Promit că de îndată ce va renunța la urmărirea
mea, voi pleca imediat. Vă rog, vă rog foarte
mult, nu mă alungați! Mai îngăduiți-mi câteva
momente. Promit că voi pleca imediat.
În tot acest timp, aruncam priviri
îngrozite spre ușa barului. Două lacrimi îmi
apăruseră în colțul ochilor. Cu o mână furișată
m-am prefăcut că la îndepărtez cu rușine. Mă
minunam tot mai mult de curajul meu. (Ce fel
de curaj mai era și ăsta! – era doar spaima mea
deghizată în tupeu!).
Mirarea de pe chipul lui nu trecuse încă,
dar observam cum obrazul lui se destinde și
capătă un aer de superioritate, de îngăduință,
de milă chiar. Mă adoptase: simțeam cum mă
ia încet sub aripa lui protectoare, cum se va
transforma curând într-un vajnic apărător al
sufletelor neajutorate. Mă și temeam puțin să
nu-i cad cu tronc. Mă gândeam însă că are el
destule pe cap acum ca să-i mai ardă de noi
cuceriri. El nu scotea nici un cuvânt și continua
să mă privească intens, ca și când ar fi vrut să

177
se convingă că ceea ce i se întâmpla este cu
adevărat real.
După precipitarea mea din clipele
anterioare parcă mă blocasem: nu mai știam ce
să îi spun, nu-mi mai trecea nicio idee prin cap,
parcă cineva îmi spălase complet creierul. Tot
el m-a salvat, căci se hotărâse să-mi vorbească.
Mă privi cu îngăduință și-mi spuse cu
un glas blând:
– Crezi că e atât de gravă situația? Poate
nu este decât o părere de a ta. Nu-mi pot
imagina că tânărul acesta de care îmi vorbești
ar putea comite un act atât de grav. Câte nu
spune omul la supărare! Nu trebuie să le iei
în seamă pe toate! Poate este doar gelos și nu
e în stare încă să depășească momentul acesta
critic.
Câtă ipocrizie se ascundea în vorbele
sale. Acum câteva momente ar fi fost în stare
să ucidă și, acum, vorbește despre gelozie
trecătoare și închipuiri femeiești. Începusem
să mă tem și mai tare de acest om, căci
prefăcătoria lui nu-mi sugera nimic bun.
Atunci am plusat și eu:
– Dar nu vedeți câte nenorociri se
întâmplă, câți bărbați demenți își omoară
soțiile sau amantele! Toate jurnalele de știri de
la radio și de la televiziune sunt pline de astfel

178
de cazuri. Ți-e și frică să te mai îndrăgostești
de cineva. La tot pasul sunt numai dezaxați și
violatori, am accentuat eu cu indignare.
Din nou s-a întunecat la față și mi-a
aruncat priviri dojenitoare. Apoi reluă pe
același ton:
– Nu trebuie să vedem peste tot doar
crime și violuri... mai sunt și oameni normali
la cap. Eu cred că sunt doar întâmplări izolate.
Cele mai multe dintre ele, se pare, sunt cazuri
patologice. Ar fi greșit să le generalizăm...
Omul continua să vorbească, dar eu
nu-l mai urmăream. Rămăsesem paralizată
când l-am văzut pe chelnerul, care mă servise
înainte, venind glonț spre masa noastră cu
ceașca mea de cafea în mână. Am crezut că
fac infarct. Prezența lui ar fi deconspirat totul,
planul meu s-ar fi dus pe apa sâmbetei și eu
aș fi părut o târfă nenorocită în ochii omului
din fața mea. Când s-a apropiat de noi, m-am
prefăcut că vreau să mă ridic de la masă și
l-am lovit cu mâna peste ceașca de cafea. Un
zgomot surd și, cât ai clipi din ochi, ceașca
se făcu țăndări, iar cafeaua se răspândi de
jur-împrejur, pe jos. Tânărul rămase siderat.
M-am ridicat de pe scaun, am făcut un pas
spre el și, cu glas tare, mi-am cerut mii de
scuze. Bietul băiat nici n-a apucat să spună

179
un cuvânt, căci eu nu mai încetam cu scuzele
mele, acoperindu-i vocea complet. Văzându-
mi fața atât de îngrijorată, a rostit un scurt:
„Nu face nimic”, și a plecat după o cârpă și un
făraș. Am răsuflat ușurată și m-am prăbușit în
fotoliu. Mi-am acoperit fața cu palmele și am
rămas așa mult timp. M-au trezit, după câteva
momente, vorbele lui:
– Nu trebuie să-ți faci atâtea probleme! A
fost doar un incident banal. Se mai întâmplă.
– Mă simt foarte stânjenită. Cu siguranță
nu este ziua mea bună, rosti eu cu glasul
sugrumat de emoție și cu lacrimi în ochi.
– Stai liniștită. Eu am răsturnat odată
o masă întreagă într-un restaurant și nu s-a
întâmplat nimic.
Surprinzător, banalul incident îmi fusese
favorabil: acum păream și mai neajutorată, și
mai nevinovată. Suficient ca să îmblânzească
și ultima suspiciune din mintea bărbatului
de lângă mine. Mă simțeam tot mai sigură pe
mine după ce trecusem prin furcile caudine
ale destinului. Atunci mi-am adus aminte că
noi nici nu făcuserăm cunoștință. M-am uitat
la el și am spus ritos:
– Dar, noi nici nu ne cunoaștem. Stăm
la aceeași masă și nu știm nimic unul despre
celălalt. Pe mine mă cheamă Mălina, de

180
la Mădălina, și sunt studentă în anul V la
medicină, am spus eu, adăugând încă un an
la anii mei reali de studii. Stau la cămin și
împart camera cu o colegă din anul IV. În anul
III m-am îndrăgostit nebunește de un student
la psihologie. Lucrurile au mers bine, până
când a devenit foarte posesiv. Era obsedat că
m-aș putea îndrăgosti de altcineva și începuse
să creadă că sunt jucăria lui frumoasă și, prin
urmare, numai el avea voie să se bucure de
ea. Colegele care îl cunoșteau m-au avertizat
că e cam dus cu pluta, dar eu am ignorat
total avertismentele lor și am continuat să
mă întâlnesc cu el. Asta până într-o zi când,
în timp ce ne aflam la un club, i s-a părut că
mă uit prea insistent la un bărbat. A declanșat
un scandal uriaș, iar, în drum spre casă, și-a
pierdut complet cumpătul și m-a lovit violent
peste față. Am jurat atunci s-o rup definitiv cu
el, dar nu a fost posibil. M-a urmărit zilnic, și-a
cerut iertare în genunchi și a promis că nu se
va mai atinge de mine niciodată. L-am crezut
și am trecut totul cu vederea. Dar crezi că
s-a ținut de cuvânt? După câteva săptămâni,
scandalurile au izbucnit din nou și atunci nu
l-am mai iertat. Spre surprinderea mea, nu a
mai apărut mult timp. Am răsuflat ușurată și
am crezut că am scăpat de acel coșmar. Anul

181
trecut m-am împrietenit cu Radu, programator
informatician la firma Atlantic Song. Lucrurile
mergeau bine până și-a făcut din nou apariția
Raul, așa îl chema pe psihologul cu pricina,
fostul meu prieten. Am aflat mai apoi că, în
tot acest timp, a fost internat într-o clinică de
psihiatrie cu nu știu ce diagnostic. M-a așteptat
într-o zi la facultate și m-a implorat să-l iert.
Am fost sinceră cu el și i-am spus că am un
nou prieten. Parcă înnebunise. A început să
mă pândească pe drumul spre facultate, să mă
urmărească, să-mi ațină calea și chiar să mă
amenințe cu moartea. De atunci, îmi este frică
să mai ies singură pe stradă. Îl iau cu mine
întotdeauna pe Radu. Suntem nedespărțiți.
Astăzi am ieșit de la cursuri mai târziu și mă
îndreptam spre supermarketul din centru, cel
de la capătul străzii, la câteva blocuri de aici.
Uitându-mă într-o vitrină, i-am văzut chipul
reflectat în geamul de sticlă. M-am speriat
îngrozitor și am intrat în magazin. L-am văzut
cum a intrat după mine. Începuse să se apropie
tot mai mult, ca să nu mă piardă din ochi. Am
profitat de un moment de aglomerație și m-am
strecurat afară. Am fugit ca o nebună lovind
trecătorii și am intrat în primul bar care mi-a
ieșit în cale. Și iată-mă, alături de dumneata!

182
 I-am spus toate acestea dintr-o suflare.
Mă întrecusem pe mine însămi. Nu știu de
unde mi-au venit atâtea idei. Întotdeauna mi-a
lipsit imaginația. Dar iată că frica - nu știu prin
ce minune! - mi-a sporit-o. Îl priveam atentă
să văd reacția lui. Mă iscodea cu privirea și
cred că începuse să-mi acorde un oarecare
credit, deoarece zâmbea condescendent.
Curiozitatea îl făcea mai deschis, mai atent.
Sinceritatea mea nedisimulată și patosul
pe care îl pusesem în confesiune, erau pe
punctul să-i câștige încrederea. Am văzut
asta din felul în care își plimba mâna peste
bărbie, după modul în care clipea (des și
neîntrerupt) și după concentrarea lui. Nu-mi
rămânea decât să-mi păstrez atitudinea, să-mi
mențin tonusul ridicat și să nu-i dau ocazia -
evitând orice greșală - să bănuiască ceva din
toată prefăcătoria mea. Acum așteptam să văd
dacă va găsi de cuviință să-mi spună și el ceva
despre sine. Nu vroiam să îi cer asta. Simțeam
că inițiativa trebuie să vină din partea lui. Și,
întradevăr, după câteva momente de ezitare,
bărbatul a început să se destăinuie:
– Despre mine, spuse el pe un ton
indiferent, nu sunt prea multe lucruri de spus.
Sunt căsătorit, lumea îmi spune Valentin, deși
mă cheamă Valerian, și lucrez ca agent de

183
vânzări la un trust farmaceutic. Acum câțiva
ani am părăsit studiile de manegement pentru
a mă însura cu cea mai frumoasă colegă a
mea. Mi-am găsit un servici și am ajutat-o pe
Olga, așa o cheamă pe soția mea, să-și termine
studiile. Ea lucrează acum la o mare companie
ce asigură vânzarea de subansamble de
automobile în țară și străinătate. Din păcate,
nu avem copii. Eu îmi doresc foarte mult.
Făcu o pauză și rămase câteva clipe pe
gânduri. Se vedea că îl frământa ceva; ar fi vrut
să mai adauge câteva cuvinte dar se răzgândi.
I-am aruncat o privire nedumerită, pe care cred
că o prinsese din zbor, dar a continuat să tacă.
Discuția trena și, ca să evit o situație penibilă
- după ce mi-am cerut scuze - am plecat la
toaletă. Am pătruns pe ușă, dar am rămas
lipită de ea, ținând-o întredeschisă, ca să nu-l
scap din priviri pe Valentin. În sinea mea, mă
temeam că, profitând de absența mea, ar putea
să plece pe neașteptate. El rămăsese însă la
locul lui, privi în jur și chemă ospătarul. M-au
trecut din nou fiorii, gândindu-mă că vrea să
facă plata. Dar nu s-a întămplat asta, căci l-am
văzut cum se așează mai bine în scaun și cum
își drege ținuta. Și-a trecut mâna prin părul lui
des, și-a șters fruntea cu un șervețel și s-a pus
pe așteptat. Atunci m-am hotărât să-l sun pe

184
Radu. Era la fel de agitat și nervos. I-am spus
că lucrurile s-au complicat la spital, că e foarte
mult de lucru, că m-a reținut un profesor de
al meu, de la facultate, care avea și el acolo o
jumătate de normă... L-am asigurat că totul e
în regulă și că îl voi suna imediat ce voi pleca
de la spital.
Când am revenit la masă, am observat că
chelnerul adusese două pahare de votcă și un
bol cu gheață. Valentin m-a privit zâmbind și
mi-a spus cu o ușoară veselie în glas:
– Mi-am îngăduit să comand câte un
pahar de votcă. Sper să nu te superi. Dacă
dorești altceva, putem schimba comanda.
– Nu, nu, e bine. Îmi place și mie votca,
am răspuns eu zâmbind. Apoi am continuat,
schimbând registrul discuției:
– Spune-mi, te rog... sper că nu te superi...
cum este soția ta?
Știam în acel moment că nu are nici un
chef să vorbească despre soția lui. Am văzut
asta din felul cum m-a privit și dintr-o mișcare
abia perceptibilă a umerilor, care parcă s-au
încordat, căutând o poziție mai comvenabilă.
Valentin și-a dres glasul și a început să
vorbească rar și fără tragere de inimă:
– Nu sunt prea multe de spus în această
privință. Este o femeie frumoasă, inteligentă,

185
considerată o adevărată profesionistă în
compania unde lucrează. Ne-am cunoscut,
cum îți spuneam, în facultate. Era cea mai
curtată colegă din institut. M-a ales însă pe
mine. Am hotărât să ne mutăm împreună. Am
închiriat o garsonieră la periferie și am început
un fel de menaj obișnuit: ne sculam împreună,
plecam de mână la facultate, veneam amândoi
seara acasă. Totul a mers bine până am
constatat că nu ne mai ajung banii. Mi-am
căutat un servici, sperând că vom putea face
față dificultăților în următorii ani de școală.
Dar, n-a fost așa: eu aveam un program încărcat
și nu m-am mai putut ține de facultate. Olga
a reușit să termine cu rezultate foarte bune
și a găsit imediat de lucru. Au urmat câțiva
ani buni în care am reușit să strângem niște
bani și să ne cumpărăm un apartament. Eu
am încercat să-mi continui studiile, dar nu s-a
putut. Aveam un program prea încărcat, care
nu-mi permitea să fiu în două locuri deodată.
Se opri pe neașteptate și goli paharul de
votcă. Răsuflă ușurat, ca după un efort mare, și
își pironi privirea undeva, dincolo de umărul
meu. Rămase așa, absent, câteva momente,
apoi ridică privirea spre mine și spuse cu
regret în glas:

186
 – Vezi, ți-am zis că nu e nimic spectaculos
în biografia mea.
– Mie mi se pare că ai avut, până acum,
o viață interesantă. Nu e neapărat nevoie să
trăiești fapte senzaționale. Și apoi, ai întreaga
viață înainte. Ți se pot întâmpla de acum
încolo lucruri spectaculoase. Viața e mereu
imprevizibilă; nu știi niciodată ce te poate
așteapta. Uită-te la mine! Cine ar fi crezut
vreodată că voi fi amenințată cu moartea?
Și iată că mi s-a întâmplat! spusei oarecum
mirată. Știi, am continuat apoi, aș dori să-mi
mai spui ceva: care a fost cea mai dramatică
întâmplare prin care ai trecut... sau, mă rog,
cea mai interesantă?
Acum pauza se prelungi și mai mult.
Întrebarea mea îl surprinse cu siguranță,
căci strânse din buze și mă privi cu o ușoară
nedumerire. Căută în minte o amintire mai
deosebită, dar nu găsi și renunță. Dădu din
cap în semn că nu are ce povesti și se închise
în el. Știam acum că e greu să scoți ceva de la
el, iar speranța că poate îmi va povesti ceva
despre eșecul lui în căsnicie se spulberă cât ai
zice pește. Atunci am insistat:
– Nu se poate, nu cred că în viața ta nu
s-a întâmplat ceva deosebit. Cu toții avem
astfel se situații, de momente.

187
 – Uite că mie nu mi s-a întâmplat nimic
deosebit. Ți-am spus că am o viață obișnuită,
fără nimic spectaculos în ea.
Făcu o pauză și apoi reluă cu nu glas
ironic:
– Poate un fapt senzațional ar fi acela că
mă înșeală nevastă-mea!
M-a privit intens, ca și când ar fi vrut să
știe exact care este părerea mea. E drept că nu
mă așteptam să-mi facă o astfel de mărturisire.
Îi cunosc pe bărbați în astfel de situații: sunt
foarte orgolioși și nu ar recunoaște infidelitatea
femeii pe care o iubesc pentru nimic în lume.
El o făcuse. Nu știu din ce motiv. Poate era
prea preocupat de problema lui, poate datorită
eșecului de la biserică sau poate simțea nevoia
să se confeseze cuiva. Știam că nu eram eu
persoana potrivită, dar, oricum, eram o femeie
care putea să-l înțeleagă și, eventual, să-l
sprijine cu ceva sau să-l ajute în vreun fel.
Primul pas - ca să avem o discuție pe
acest subiect - fusese făcut. Urma să găsesc
tonul și priceperea de a-l face să mărturisească
totul. Apoi, era mai ușor de influențat, de
manevrat. Așa încât, i-am vorbit pe un ton
condescendent:
– Parcă nu-mi vine să cred... ai făcut
atâtea pentru ea... un astfel de comportament

188
mi se pare aberant. A fost ca o mică jertfă din
partea ta. Femeile nu uită ușor un efort de
genul acesta. Nu, nu pot înțelege cum de s-a
întâmplat așa ceva. Poate este doar o părere
falsă, poate te-a influențat ceva sau cineva! Ai
verificat în vreun fel?
Cu siguranță nu-i convenea să insiste,
să vorbească, despre acest subiect. Se foia pe
scaun, arunca priviri în jur, ca și când l-ar
fi putut auzi cineva; mă privea cu un fel de
stânjeneală și amâna la nesfârșit un răspuns.
Ceea ce era și mai rău - în situația delicată în
care ne aflam - era faptul că nici eu nu găseam
o soluție ca să îl fac să se destăinuie până la
capăt. Când îmi pierdusem orice speranță că
voi reuși să obțin ceva, Valentin reluă discuția
și adăugă cu mai multă solicitudine:
– Imaginează-ți că știu despre
infidelitatea ei din mai multe surse. Și, apoi,
comportamentul ei din ultimul timp m-a făcut
să cred că are ceva de ascuns. Lipsea mult de
acasă, găsea tot felul de pretexte să întârzie
serile, nu mai era afectuoasă, se închisese în
ea și nu-mi mai spunea nimic. Altădată, ne
împărtășeam totul, luam hotărârile împreună,
de comun acord, mergeam mult la teatru și
cinematograf... Începuse să se întâlnească tot
mai des cu un coleg de al său în afara orelor

189
de program, pretextând că au unele probleme
de servici presante... și alte, și alte indicii că
lucrurile nu mai erau ca înainte. Am încercat
să stau de vorbă cu ea, să avem o explicație,
dar, în zadar. Atunci l-am rugat pe un amic să
o urmărească vreo două, trei zile. Rezultatul
m-a dat peste cap pur și simplu: totul era
adevărat! spuse Valentin cu un zâmbet amar.
L-am privit cu compasiune. Nu mai
avea acea încrâncenare în glas pe care o
observasem cu câteva minute în urmă; parcă
destăinuirea aceasta îl ușurase și părea,
acum, mai liniștit. Ceva îmi spunea însă că
supărarea nu îi trecuse, că păstra încă în suflet
o mare mâhnire, o mâhnire care nu putea fi
uitată curând. De aceea am hotărât să rămân
pe același portativ cu discuția, și am continuat
cu insistență:
– Poate nu este nimic serios. Femeile
se gândesc de zece ori până să facă un pas
ca acesta. Nu-și riscă ele căsnicia pentru un
flirt oarecare. Întâlnirile lor sunt poate un
gest de cochetărie. Noi avem nevoie mereu
de certitudini: de pildă să știm continuu că
mai dispunem de farmec, că suntem în stare
să mai sucim mințile bărbaților, că nu ne-
am pierdut în totalitate frumusețea... E greu,
pentru o femeie, să recunoască – chiar și cu

190
jumătate de gură - că anii și-au pus amprenta
pe chipul și făptura ei.
– Faptele sunt prea evidente ca să cred că
este doar un flirt sau o aventură nevinovată,
trecătoare. Nu mai încape nicio îndoială: este
ceva serios între ei. Și eu nu pot să accept așa
ceva, spuse Valentin și pe chip îi apăru acea
expresie care mă îngrozea.
Începusem să mă gândesc cu teamă că
va fi foarte greu să-l scot pe Valentin din acest
impas psihologic. Orgoliul lui rănit și, probabil,
gelozia, puseseră stăpânire pe el în așa măsură,
încât nu putea scăpa de ele nicicum. Trebuia,
cât mai repede, să găsesc o altă stratagemă ca
să-l fac să se răsgândească. Dar, care ar putea fi
aceea? Ce zonă a sufletului său trebuia să ating
ca să obțin un rezultat cât de mic? Continuam
să-mi frământ mintea cu încăpățânare, când,
pe ușa barului, apărură doi tineri, ținându-se
de mână. El, mai înalt, cu figura zâmbitoare,
își aruncă privirea de jur împrejur, căutând un
loc liber unde să se așeze amândoi. Ea, la un
pas în urma lui, părea încrezătoare în norocul
lor și se lăsa condusă de el fără împotrivire.
Erau fericiți și toată atenția lor se îndrepa
acum spre sala localului. Ca o străfulgerare
- spontan - mi-a trecut prin minte o idee. Nu
puteam aștepta prea mult, așa că am trecut

191
neîntârziat la fapte: mi-am aplecat rapid capul
spre masă și mi-am acoperit fața cu palmele.
Am exagerat gestul cât am putut și am întors
și spatele locului din care veneau cei doi
tineri. Apoi, m-am uitat pe furiș spre Valentin
ca să-i atrag și mai mult atenția. Acesta nu mă
scăpase nicio clipă din ochi și părea din cale
afară de mirat de comportamentul meu. A
ridicat șocat din umeri și s-a uitat la mine cu
niște ochi mari, întrebători.
– S-a întâmplat ceva rău? m-a întrebat el
privindu-mă stupefiat.
Era momentul să duc jocul până la capăt.
Am mizat totul pe o singură carte. Cu palmele
așezate căuș la gură i-am șoptit conspirativ:
– Privește, te rog, cu atenție, la cei doi
tineri care se îndreaptă spre noi și care caută
un loc liber! (Când m-am convins că Valentin
i-a văzut, am continuat cu glasul sugrumat de
emoțe): Tânărul care o ține pe fată de mână nu
este altul decât Radu, prietenul meu. Spune-
mi, te rog, ce fac ei acum? am întrebat eu cu
galsul și mai îndurerat.
Valentin a iscodit cu privirea încăperea și
i-a identificat imediat. S-a uitat îndelung la ei și
apoi mi-a spus că s-au îndepărtat și au părăsit
barul deoarece nu au găsit loc. M-am prefăcut
că răsuflu ușurată, dar m-am adâncit într-o

192
muțenie absolută. Valentin a încercat un timp
să mă aducă la realitate, dar eu continuam să
par siderată de cele întâmplate. Ba, mai mult,
am început să și pâng. Plin de compasiune,
Valentin a mai încercat o dată să mă scoată
din muțenia mea și mi-a spus cu glasul plin
de înțelegere, dar și cu o ușoară ironie:
– Poate nu e decât o întâmplare: s-a
întâlnit cu o veche cunoștință sau cu o
colegă de școală și au ieșit să sărbătorească
evenimentul. Se mai întâmplă, nu!
– Dar atunci, dece o ținea de mână? am
adăugat eu indignată. Așa te porți cu o colegă?
Se vedea cât de colo că sunt îndrăgostiți! am
continuat eu și m-am pornit pe un plâns și
mai sfâșietor.
Valentin se văzu pus într-o încurcătură
și mai mare. Nu știa ce să mai facă să mă
potolească. La orice idee de a lui veneam cu
zeci de contraargumente, menite să-i distrugă
pe deplin teoria. Se frământa mai mult ca
mine și vedeam cum, încet, încet, își pierde
răbdarea. Atunci m-am ridicat cu furie în
picioare și am început să strig:
– Îl omor, îl omor, uite chiar acum! și am
dat să plec de la masă.
Valentin m-a prins de mână și a încercat
să mă domolească. Cu chiu cu vai a reușit să

193
mă facă să mă așez pe scaun. Apoi a aruncat
o privire de jur împrejur să vadă dacă m-a
auzit cineva și a rostit ceva în șoaptă, dar nu
l-am înțeles. Intrasem atât de bine în rol, încât
nu mai vedeam și nu mai auzeam nimic. Am
continuat să mă foiesc pe scaun și să repet la
infinit: „Am să-l omor! Am să-l omor!“
Nu-mi trecuse niciodată prin cap că e
atât de greu să te prefaci. Eram pur și simplu
epuizată. Simțeam cum îmi slăbesc puterile,
cum mi se sfârșește vocea. O sudoare rece
îmi înghețase spatele, bărbia îmi tremura și
lacrimile, amestecate cu rimelul meu, îmi
umeziseră obrajii atât de tare, încât trebuia să
îi șterg tot timpul cu șervețelul de pe masă.
După un timp m-am potolit și am început să
mă prefac că lucrurile vor merge bine. Atunci
Valentin m-a întrebat ce am de gând să fac.
L-am privit fix în ochi și i-am spus cu îndârjire
în glas:
– Am să-l otrăvesc. O să fur niște cianură
de la laborator, și tot am s-o fac. Să se învețe
minte!
Atunci am văzut spaima din ochii lui
Valentin. O spusesem cu atâta convingere,
încât nimic nu l-ar fi putut împiedica să
creadă că-mi voi duce nebuneasca hotărâre la
bun sfârșit. A început să-mi înșire tot felul de

194
clișee, făcând pe moralistul: mi-a amintit de
vârsta mea fragedă, de avatarurile iubirii care
sunt adeseori crude, de faptul că mai sunt pe
lume destui tineri și că eu sunt o fată frumoasă
care-și va găsi cu ușurință un altul... Și tot așa
la nesfârșit de parcă era maestru în arta iubirii.
La un moment dat l-am întrerupt și i-am spus
ritos:
– Tot am s-o fac! Fii sigur c-am s-o fac!
Deznădăjduit, cu ultima speranță în
suflet, Valentin m-a întrebat ce ar putea face
ca să mă răzgândesc.
Atât mi-a trebuit. Îmi aruncase mingea
la plasă exact îm momentul când o așteptam.
M-am uitat adânc în ochii lui și i-am spus pe
nerăsuflate:
-Fac asta cu o singură condiție: Să-mi
promiți, cu mâna pe inimă și sub jurământ,
că nici tu nu vei comite un astfel de gest
niciodată. Reacția lui a fost mai promptă decât
mă așteptam. Și-a pus mâna în dreptul inimii
și a spus ritos:
– Jur pe ce am mai sfânt că nu voi comite
nicidată un astfel de gest! O destindere aproape
imperceptibilă am zărit în tot corpul lui. Ochii
parcă i se luminaseră, un zâmbet amical îi
apăru în colțul gurii, fruntea i se acoperi toată
de un strat subțire de sudoare.

195
 Mi-am așezat mâna pe brațul lui și l-am
strâns ușor. Lacrimile începură să-mi curgă
pe obraji. Erau primele lacrimi adevărate din
seara aceea.

196
Accidentul
 Avusese o zi îngrozitoare: una din acele
zile care, parcă, ți se pun de-a curmezișul, în
care nimic nu-ți mai iese, totul – premeditat,
intenționat – a fost planificat să te enerveze,
ordinea lucrurilor s-a dat peste cap, și, colac
peste pupăză, mai ești și într-una din acele
zile nesuferite care-ți taie cheful de viață. Ce
mai poți face într-o astfel de zi?, se gândea
Sofia, deprimată că astfel de momente
începuseră să se repete obsesiv în ultimul
timp? Cineva îi spuse cândva că cea mai bună
terapie în astfel de cazuri este să mergi la
cumpărături, să colinzi magazinele, să încerci
să-ți reîmprospătezi garderoba, să-ți faci de
cap prin mall-uri. .
Se gândise să arunce mai întâi o privire
în dresingul ei. Cu mâinile în șold, cu chipul
răvășit de emoție, Sofia privește rafturile pline
de bluze și lenjerie intimă, umerașele ce abia
mai susțin zecile de rochii și mantouri așezate
în neorânduială, eșarfele și fularele atârnate
ici-colo... Ochii caută cu infrigurare ceva nou,

199
ceva unic. Spre deziluzia ei, nimic interesant
nu-i cade sub ochi. Parcă se bucură că nu
găsește ceea ce caută! Mâna trece cu frenezie
de la un umeraș la altul, împingându-le când
într-o parte, când în alta, pentru a lăsa privirii
un câmp mai mare de observație. Aceeași
dezamăgire i s-a întipărit pe chip. Oftează
a neputință, dar un zâmbet abia schițat i s-a
cuibărit în colțul gurii. Hotărarea e luată:
garderoba trebuie îmbogățită, reîmprospătată
cu veșminte noi! Are motiv să iasă în oraș! Nu
mai stă nici o clipă pe gânduri și părăsește în
grabă apartamentul.
Începe căutarea frenetică prin magazine
și buticuri. Ochiul ei format, gusturile
rafinate, îi ușurează mult efortul. Cheltuielile
halucinante nu-i dau răgaz să-și mai controleze
economiile. Simte că îi fuge pământul de sub
picioare când observă că în portmoneu nu mai
are decât câțiva lei pentru taxi. E, în schimb,
mulțumită: acum are cu ce se îmbrăca și nu va
mai arăta ca orice femeie din companie. Simte
că nici cuvintele frumoase ale iubitului ei nu o
să o facă mai fericită. Din nenorocire, bucuria
nu ține prea mult; după câteva minute - aflată
pe trotuar în fața magazinului în căutarea
unui taxi - un dement trece cu mașina în
trombă pe lângă bordură și o stropește din cap

200
până în picioare cu apa adunată acolo în urma
ploilor de ieri seară. Noroc că hainele noi, de
curând cumpărate, se află la adăpost, frumos
așezate în sacoșele multicolore, atrăgătoare, ale
firmelor de la care le achiziționase. Neliniștea
se instalează din nou și simte că nu mai poate
suporta viața aceasta. Oare dece trebuie să
cheltuiască întotdeauna atâta energie? ... dece
e nevoită să risipească atâția neuroni și să
piardă atâta timp cu orice mărunțiș?
Devenită o obsesie - ca la atâtea și atâtea
femei -, nevoia de a se schimba cât mai des, de
a avea cât mai multe haine de ultima modă,
s-a transformat și la ea, pur și simplu, într-un
viciu. Știe foarte bine că schimbarea obsesivă,
repetată, a ținutei poate duce la pierderea
identității de sine și chiar la lipsa de stil. Dar
asta a uitat-o de mult și bucuria de a avea o
haină nouă nu mai poate fi înlocuită cu nimic.
Plasele pe care le ține acum în mână îi dau
certitudinea că zilele anoste pe care le-a trăit
în ultimul timp vor dispărea fără urmă, că se
va putea bucura în voie de admirația colegilor
ei, care, ori de câte ori vine cu o ținută nouă la
firmă, fac cerc în jurul ei și nu mai contenesc
cu laudele. Sunt singurele momente când toate
neîmplinirile dispar, când nu-și mai face griji
și când viața i se pare minunată.

201
 În câteva momente va fi acasă, va scoate
cu grijă veșmintele din plase, le va înșira cu
atenție pe pat, le va privi cu satisfacție și le
va proba pe îndelete, piesă cu piesă. Apoi va
hotărî cu ce se va îmbrăca mâine.
Privește cu înfrigurare în dreapta și în
stânga în căutarea unui taxi. Știe că momentul
nu e deloc potrivit. E o oră de vârf, când toată
lumea fuge spre casă, când fiecare pândește
o mașină liberă... Blugii îi sunt încă uzi și
simte cum stofa i s-a lipit de coapse și îi dă
o nesuferită senzație de frig. Stă pe vîrfuri pe
bordura trotuarului cu ochii ațintiți în zare și
nu mai știe ce să facă. Și ca un făcut, nici un
amic sau coleg de servici nu-și face apariția.
În fine, un taxi liber se ivește în dreapta. Cu
mâinile ridicate, face semne disperate spre
mașina care este încă departe. Șoferul pare
că a observat-o și face o manevră spre stânga,
pentru a se apropia de bordură. Doar o trecere
de pietoni îi mai despart. În acel moment, pe
zebră, își face apariția un copil de vreo 7 ani.
E singur și pășește cu dezinvoltură pe trecerea
liberă din fața sa. Șoferul nu-l mai poate evita
și mașina îl lovește în plin și îl aruncă la câțiva
metri în față. Zgomotul surd al loviturii și
frâna șuierătoare (întârziată) fac ca strada să
încremenească. După un moment de stupoare,

202
lumea dă năvală spre copilul care zace
inconștient pe asfalt. Sofia, siderată de ceea
ce se petrecuse sub ochii ei, scapă sacoșele
din mână și fuge disperată spre copil. Trântit
la pămănt și imobil, copilul pare mort. Asta
o tulbură și mai mult pe Sofia, care, aplecată
deasupra lui, nu știe ce să facă. Inima parcă i-a
stat, răsuflarea i s-a blocat, picioarele abia o mai
susțin... Dacă o ține tot așa, se va prăbuși și ea,
în câteva clipe, lângă copil. Pune genunchiul
drept pe asfalt și întinde mâinile spre el, dar
se teme să îl atingă. Cu mâna tremurândă, îl
mângâie ușor pe cap. Ar vrea să-i spună să
fie curajos, să reziste, să nu se teamă..., căci
nu s-a întâmplat nimic grav. Nu poate rositi
încă niciun cuvânt. Continuă să îl privească
cu duioșie. Clipele se scurg cu greutate.
Din mulțime se aud tot mai multe vorbe de
încurajare. O voce stridentă, guturală, strigă
să sune cineva la 112. Câțiva călători își scot
repede telefoanele mobile din buzunare și le
manevrează cu mâinile tremurânde. Sofia i-a
ridicat ușor capul și și-a așezat palma sub el.
Îi simte obrazul arzând și pulsul zvâcnindu-i
la tâmple. Viața palpită în copil cu frenezie,
dar puștiul e complet inconștient. O mână -
răsucită de la cot spre spate - pare fără vlagă.
Stă acolo nefiresc de straniu, ca un vreasc rupt

203
și pus de-o parte. Picioarele îi sunt strânse sub
șezut și torsul îi stă aplecat într-o parte. Pe
mâna Sofiei începu să se prelingă un firicel de
sânge. Îi simte căldura și se înfiorează. Nu-și
trage mâna și începe să se uite îngrijorată de
jur-împrejur. Câteva capete stau aplecate spre
ea și privesc spre copil cu teamă. Printre ele și
acela al șoferului. Pare foarte speriat și e palid
la față. Picuri mari de sudoare i se preling de-a
lungul tâmplelor. Cu vocea gâtuită de spaimă,
rostește fără încetare aceleași cuvinte: „Nu
l-am văzut! Mi-a apărut dintr-o dată în față...
Nu sunt vinovat! Nu sunt vinovat! ” Lumea-l
privește cu dispreț. O doamnă strigă cât o
ține gura: „Ăștia ne omoară și pe trecerea de
pietoni și pe trotuar! ... nu i-ar mai încăpea
pământul! „Din depărtare se aude, în sfârșit,
sirena salvării. Pe chipurile oamenilor a
apărut un licăr de speranță. Sofia simte că i-a
amorțit piciorul pe care se sprijină. Încearcă
să îl mute mai încolo, dar pare imobilizat și
parcă inert. Renunță să-și mai schimbe poziția
și așteaptă cu stoicism un braț salvator... poate
al unui paramedic, care să-i ia copilul din
brațe. În sfârșit, lucrul se întâmplă și Sofia
se poate ridica în picioare. Are lacrimi în
ochi și o paloare nefirească pe chip. Piciorul
drept i-a amorțit complet și nu și-l mai simte

204
deloc. Își șterge mâna de sânge și se îndreaptă
șchiopătând spre locul unde își lăsase plasele.
Nu le mai găsește... dar cineva îi face semn
că acestea sunt lângă ea. Când să le ridice,
aude glasul medicului care întreabă dacă este
cineva cu copilul. Niciun răspuns nu vine din
mulțime. Sofia ridică mâna instinctiv și îi face
semn medicului că ea... îl cunoaște pe copil.
Acesta o invită să îl urmeze.
În doar câteva momente se află și ea
în salvare, alături de targa pe care stă întins
copilul. Acum, puștiului, deabia i se mai
vede obrazul: în jurul gâtului are un corset
cervical foarte mare, care-i acoperă și umerii
și urechile. A început să se coloreze în obraji
și respirația i s-a accelerat. Are însă ochii
închîși, iar părul bogat, negru, îi acoperea
întreaga frunte. Sofia încerca să i-l îndepărteze
de acolo, dar asistenta de lângă el o sfătuiește
să nu îl atingă. Continuă să-l privească cu
duioșie și doar zgomotul infernal al sirenei
salvării se mai aude cu obstinație. Atunci
i-a venit pentru prima oară în minte ideea
că ea este de vină, că ea – e adevărat, fără să
vrea – provocase accidentul. Ea, numai ea,
îi făcuse semn șoferului de taxi să oprească!
Acesta, neatent, atras, pe semne, de semnele ei
disperate, nu a văzut copilul și l-a accidentat.

205
Simte cum întreaga vină apăsa pe umerii ei.
O transpirație rece îi acoperi dintr-odată tot
spatele. Bluza i s-a lipit de umeri și fiori reci
o străbat în tot corpul. Singura mângâiere pe
care o mai simte este faptul că micuțul se afla
în viață. Ce s-ar fi întâmplat dacă acesta ar fi
murit! Alungă repede gândul și continuă să-l
privească înfiorată.
Când au ajuns la spital, copilul își mai
revenise: se străduia să miște capul, deschise
ușor ochii și privea mirat în jur, schiță un gest
cu mâna stângă și încercă să ridice un picior.
Era foarte stânjenit de corsetul cervical și
tot încerca să-și mute capul spre stânga. Nu
înțelegea ce se petrece cu el. Sofia se străduia
să-l liniștească, dar copilul nu părea că înțelege
mesajul ei.
Brancardierii s-au mișcat foarte repede:
au luat cu îndemânare targa și s-au făcut
nevăzuți pe holul spitalului.
Sofia coborî din salvare și o luă pe urmele
brancardierilor. La intrare, a fost însă oprită
de un angajat al spitalului și poftită să aștepte
pe hol. S-a așezat pe o bancă și a rămas acolo
nemișcată mai bine de o oră.
I se întâmplaseră atâtea în doar câteva
zeci de minute. Mintea îi fugea de la una la
alta, gândurile refuzau să se ordoneze într-

206
un flux coerent... Ceva major se întâmplase
însă cu ea - o schimbare, al cărei efect încă
nu-l putea prevedea. Simțea doar că ordinea
lucrurilor, a priorităților, din mintea și sufletul
ei, se inversaseră... sau, poate, că deabia acum
găsiseră făgașul cel bun, cel adevărat... Nu
știa deocamdată cum și unde avuseseră loc
acele mutații uluitoare, care-i întoarseseră
viața pe dos atât de repede. Fusese – în doar
câteva minute – când roaba bucuriei de a-și
vedea garderoba înnoită, când martorul
înspăimântat al unui dezastru care putea lua o
viață omenească: văzuse cu ochii ei disperarea
de pe fața oamenilor care asistaseră la accident
și ușurarea din sufletele lor când au aflat că
puștiul e în viață. Asistase – fără voia ei – la
triumful vieții în fața morții. Trecuse de la
agonie la extaz în doar câteva clipe. Își aminti
fugar cu câtă frenezie alergase prin toate
magazinele acelea în căutarea unor veșminte
mai frumoase, câtă energie consumase pentru
un simplu gest cotidian. În schimb, alături
de copilul aproape muribund, nu putuse să
facă nici măcar un gest ca să-i îmbunătățească
starea: stătea acolo ca o nepricepută, ca o tută,
care nu mai văzuse în viața ei un accident. Îi
era rușine de lipsa ei de reacție în fața unui caz
major, a unei situații limită. Merita din plin să

207
se simtă vinovată de producerea accidentului,
merita să sufere pentru...
Încercă să-și schimbe poziția (căci
înțepenise în acea nemișcare nesuferită), și lovi
cu piciorul plasele cu hainele cumpărate acum
un ceas. Le aruncă o privire indiferentă. Cu o
oră în urmă, nu ar fi recunoscut nici în ruptul
capului că se schimba atât de des pentru a
provoca uimire și admirație, pentru a fi cât
mai frumoasă, pentru a-și satisface orgoliul
de a i se recunoaște gustul rafinat, pentru a
părea cât mai tânără, mai candidă, pentru a
atrage bărbații, pentru a-și etala formele și
ținuta, pentru a nu trece neobservată, pentru
a sugera bunăstarea, pentru a părea mai
sensibilă, pentru că era încrezută, pentru că era
orgolioasă, pentru a le umili pe cele modeste,
pentru a fi mereu în pas cu moda, pentru a-și
vedea iluziile infăptuite, pentru a fi imitată,
pentru a trezi instincte și pasiuni, pentru a
induce ideea că și interiorul este pe masura
aspectului, pentru a sugera tuturor iscusința
sa în acest domeniu, pentru a impune un
stil, pentru a avea motiv să-și schimb mereu
garderoba, pentru a cheltui banii munciți cu
greu, pentru că i se părea de bonton, pentru
a suplini CV-ul său destul de modest, pentru
a-și face de lucru prin magazine, pentru a se

208
privi cât mai des în oglindă, pentru a menține
distanța fața de cele modeste și pentru a
impune respect, pentru a fi observată de la
distanță...
Fu întreruptă din meditația ei de pașii
doctorul care o îndemnase, cu o oră în urmă,
să îl urmeze la spital. Nu-l observă apropiindu-
se de ea și tresări speriată când îl văzu atât de
aproape. Îl privi cu emoție, căutând în privirea
lui un semn că situație este sub control, că nu
este nimic grav și că micuțul va scăpa doar cu
câteve zile de spitalizare. Nu, nu era, însă, deloc
așa! După ce îi spuse că micuțul supraviețuise
accidentului, o anunță că băiatul a fost
supus unei operații la brațul drept. Dislocat
complet din umăr, cu o ruptură periculoasă
de tendoane, brațul a trebuit refăcut aproape
în întregime; lovitura de la cap nu era gravă,
dar era necesară o sutură la nivelul scalpului,
iar piciorul stâng – cu două fracturi urâte – va
trebuit pus în gips. Copilul se afla acum la
terapie intensivă și era în afara orcărui pericol
major. Doctorul îi mai spuse că băiatul nu
putea fi vizitat, și o rugă să revină a doua zi. O
salută respectos și părăsi holul în grabă.
Sofia rămase minute bune pe banca
spitalului. Nu știa dacă se poate bucura
sau nu. Sentimentul de vinovăție își făcu

209
apariția din nou. Știa că nu va putea scăpa
de el niciodată. Aruncă o privire de-alungul
holului și observă că nu mai era nimeni acolo.
Nu mai stătu pe gânduri: se ridică hotărâtă de
pe bancă și se îndreptă spre prima ușă aflată
în apropiere. Nu ezită nici o clipă și o deschise
larg ca și când ar fi fost un angajat al casei.
Aruncă doar o privire înăuntru și văzu un
pat în care dormea o tânără cam de vârsta
ei. Înaintă dezinvolt spre el, aruncă o privire
blândă spre chipul acela frumos și așeză cu
grijă plasele ei multicolore lângă patul tinerei.
Apoi, fără să mai privească înapoi, ieși încet
afară, ștergându-și o lacrimă de pe obraz.

210
Năluca
 Când părăsi țarina de la marginea satului
și începu să străbată colina pe care urma să o
cosească, Velisar simți cum inima porni să-i
bată cu putere, ca atunci când, duminica la
horă, se învârtea nebunește, ținând aproape
de pieptul lui fata cu care juca. Îi plăcea să
cosească, să vadă iarba, încă umedă de roua
dimineții, culcându-se la picioarele lui,
secerată de lovitura oțelului, să-și simtă brațele
încordate de mânuirea energică a coasei și
răcoarea vântului care-i biciuia obrajii și-i
răsfira pletele. Doar în mijlocul câmpiei,
răsturnând brazdă după brazdă, își simțea
cugetul liber, despovărat de frământările
zilnice, gata să treacă peste orice opreliște și
să-și găsească liniștea binefăcătoare. Din cuget
i se risipeau atunci toate gândurile negre,
lăsând loc doar bucuriei, fericirii și siguranței.
Parcă cineva îi lua cu mâna neînțeleasa vrajbă
dintre pornirile inimii, atât de înșelătoare, și
scânteierile minții care-l aduceau la realitate
cu siguranță. Zbuciumul nopților nedormite

213
devenea și el o amintire îndepărtată, iar
frământările supărătoare de fiecare zi se
ascundeau în străfundul sufletului, neștiute
de nimeni.
Muncii cu râvnă până seara, uitând de
masă și de odihnă. Nu se simțea obosit. Bucuria
de a vedea în fața ochilor brazdele culcate la
pământ, așezate întocmai ca valurile mării
agitate la țărm, stingea orice osteneală, alunga
orice mâhnire. Înainte de a părăsi colina,
mai aruncă o privire în urma sa, și sufletul i
se umplu încă o dată de bucurie, când văzu
bucata largă de pășune cosită în ziua aceea.
Apoi porni agale spre sat.
Țarina era străjuită de gârla comunei,
un firicel de apă neastâmpărat, care, o dată
cu topirea zăpezilor și sosirea ploilor de
primăvară, uita de cumințenia lui și, înnebunit
parcă de o vrăjitoare bezmetică, își părăsea
rostul său și băga spaima în săteni cu prăpădul
pe care îl făcea. Și în anul acela își ieșise din
matcă, dar stricăciunile fuseseră mai mici și
împrejurimile suferiseră doar năvala potolită
a apelor, care nu-i mai înspăimântară pe
oameni. Reașezată în matca ei, gârla își purta
acum agale, printre coline, apele domolite
de îmbunătățirea vremii. Un drum îngust,
bătătorit de copitele vitelor și de căruțele

214
sătenilor, însoțea gârla, pierzându-se undeva
în apropierea morii.
Velisar o luă pe marginea apei, căutând
un loc anume unde să se scalde. Căldura îl
nădușise întratât, încât nu mai prididea cu
ștresul picurilor de sudoare care-i inundau
continuu fața. Cămașa i se lipise de corp și fu
nevoit să o scoată, ca să se simtă mai în largul
lui. La o aruncătură de băț, se afla vechea
moară, dar locul nu mai păstra nimic aproape
din alcătuirea lui de altădată. Moara, și așa
șubrezită de trecerea anilor, se povârnise
într-o parte, blocând aproape complet gârla.
Apa nu ținuse cont de opreliști și își săpase
altă albie, creând o adâncitură în mal, unde își
strânse undele, formând o bulboană largă și
adâncă. Acolo era locul de scaldă și de joacă
al copiilor, acolo veneau și vitele de se adăpau.
Tufe răzlețe și buruieni înalte năpădiseră locul.
Câteva sălcii pletoase umbreau cu ramurile lor
prelungi malul.
Velisar privea moara visător, bucurându-
se că îl mai despart doar câțiva pași de ea.
Locul părea pustiu la ora aceea: nici o vietate
nu se afla în apropiere, parcă și vântul se
mai potolise, doar susurul apei se mai auzea
ușor. Cu pași siguri, Velisar se apropie tot mai
mult de malul apei. Deodată se opri înfiorat.

215
La doar cățiva pași de mal, în apa liniștită a
bulboanei, se vedea un trup omenesc care
înota la suprafață, mișcându-și lent brațele
și picioarele. Alunecarea trupului, destul de
aproape de mal, era lină, evitănd parcă cu
bună știință zona din mijlocul bulboanei, unde
apa era mult mai adâncă. Velisar se apropie
șovăielnic și, nu mică îi fu mirarea, când
observă că trupul din apă era al unei femei. Ea
nu îl observase și se bucura în voie de răcoarea
apei, întorcându-se când pe o parte, când pe
alta, făcând pluta sau înotând de-a lungul
malului cu multă siguranță. Tânărul, stânjenit
de situația ivită pe neașteptate, nu știa ce să
facă: nu ar fi vrut în ruptul capului să-i tulbure
liniștea și nici să se facă văzut. Rămase pitit
în spatele unei tufe și așteptă să vadă ce se
întâmplă. Se simțea vinovat că pândește pe
cineva; n-ar fi vrut să se facă de râs în fața unei
femei. Rămase tăcut în luminiș și așteptă ca
femeia să-și termine scăldatul. Cu cât o privea
mai mult, cu atât era mai uluit de frumusețea
ei. Îi văzu mai întâi spatele frumos arcuit, cu
delicata adâncitură din apropierea copselor.
Părul lung, umezit de apă, se lipise de spate și
părea un fuior de lână, legat cu grijă, pentru
țesut. Picioarele lungi, armonios construite,
se mișcau cu agilitate în apa puțin adâncă.

216
Deplasarea lină a trupului ei era ca alunecarea
șerpuitoare a unui delfin, aflat la suprafața
apei. Velisar vedea parcă pentru prima dată
o femeie înotând cu atâta ușurință. Fetele din
satul lui se bălăceau doar la marginea apei și
ieșeau repede afară, îngrozite parcă de răceala
ei. Apoi se ascundeau printre tufele din jur și
dispăreau în fotele lor strâmte și lungi, care le
ascundeau tot corpul. Fata din apă nu părea
a se sfii de nimic și continua să se miște cu
voluptatea celei care – poate - nu mai fusese de
multă vreme la scăldat. Acum înota împotriva
curentului, lăsându-și chipul la vedere. Velisar
îi putea vedea destul de bine fața, dar nici o
figură cunoscută, asemănătoare cu a ei, nu i
se ivi în minte. O privea uimit, înmărmurit
de frumusețea ei. Ochii mari, acoperiți acum
de picăturile de apă care îi inundaseră obrajii,
buzele roșii, ușor întredeschise, fruntea mică,
pe care odihneau câteva șuvițe de păr umed,
pomeții feței, îmbujorată de apa rece și de efort,
păreau ai unei ființe desprinsă din poveștile cu
zâne și feți frumoși, pe care i le citise bunica
sa în copilărie. Nu se sătura să o privească și
simțea cum i se prelinge în suflet o mângâiere
caldă, ca atunci când se sărutase pentru prima
oară. Ar fi vrut să oprească timpul, ca să o poată
privi la nesfârșit. Dar, obosită de atâta efort,

217
fata se apropie de mal și începu să pășească pe
nisipul ferbinte. Velisar tresări ca ieșit dintr-
un vis neașteptat. Fata nu avea nimic pe ea și
se mișca cu atâta grație și siguranță de parcă
s-ar fi aflat pe o insulă pustie, unde orice ființă
dispăruse pentru totdeauna. Se mișca agale,
ocolind fiecare pietricică de pe mal. Ochii
lui Velisar se împăienjeniseră și două lacrimi
mari i se prelinseră pe obrajii arși de soare. Le
șterse repede cu mâna, ca și când l-ar fi văzut
cineva. Apoi, continuă să o privească, uitând
de sine și pentru ce venise în locul acela.
Fata se apropie de pătura unde își avea
lucrurile, se șterse cu un prosop (sau ce o fi
fost el), apoi se îmbrăcă, mai aruncă o privire
împrejur și porni spre sat. Velisar stătea pironit
locului și o privea cum se face tot mai mică
și dispare apoi în spatele unor sălcii. Își făcu
loc printre tufe și ieși la malul apei. Pe nisipul
încă fierbinte se mai vedeau și acum urmele
tălpilor ei mici. Le privi cu emoție și se feri să le
șteargă. Știindu-le acolo, simțea parcă prezența
ei și asta îi făcea bine. Apoi se dezbrăcă și se
aruncă fără să mai stea pe gânduri în apa rece.
Simți răcoarea binefăcătoare a gârlei și înotă,
înainte și înapoi, până obosi. Ieși la mal și se
șterse cu cămașa. Apoi o luă agale spre sat.

218
 Cât ținu drumul până acasă, nu se gândi
decât la ea. Chipul acela drăgălaș îl urmărea
fără încetare. Încercă să-și amintească dacă o
mai văzuse undeva, dar, și de data asta, deși
înfățișarea i se părea conoscută, nu reuși. Era
ca o nălucă stranie, care, după ce dispare o clipă
din mintea omului, reapare cu încăpățânare,
stricându-i liniștea și făcându-l să o caute cu și
mai multă înverșunare.
Velisar era om puternic, care nu se lăsa
amăgit de o arătare oarecare. Mai trecuse
el prin astfel de momente, dar le biruise cu
bărbăție și le uită repede. Acum avea alte
lucruri pe cap: campania agricolă era în toi,
vitele trebuiau duse la pășune și hrănite zilnic,
recoltatul grâului se apropia, fânul trebuia
întors și depozitat în șură, și alte, și alte treburi,
care nu mai așteptau nicio amânare. Ajutoare
nu prea avea: părinții erau bătrâni, nevasta îl
părăsise și se dusese cu copiii la mamă-sa, frații
lui erau însurați (unul era plecat în Spania) și
se aflau la casele lor, Pătru, sluga lor,era mai
tot timpul beteag și nu se putea bizui pe el...
Toate greutățile se aflau acum pe umerii lui.
Colac peste pupăză, mai apăru și năluca asta,
care-i dădea bătaie de cap și nu îl lăsa în pace.
Alungă gândul supărător și, când ajunse
acasă, se apucă de treabă. Curăță în grajd,

219
dădu apă la vite, așeză cu grijă uneltele în șură,
mătură curtea și închise cotețele păsărilor.
Apoi zăvorî poarta și intră în casă. Așezată
aproape de fereastră, mama sa cârpea niște
ciorapi vechi. Nu îl auzi când intră în odaie și
rămase aplecată asupra lucrului ei. Ținea acul
și ciorapii departe de privire și dibuia cu mare
greutate locul unde trebuia făcută țesătura.
Când îl zări pe Velisar, tresări speriată și
rămase cu acul suspendat în aer, ca și când ar
fi uitat la ce folosește acesta. Bătrâna îi dădu
bună-ziua și se adânci cu și mai multă râvnă
în lucrul ei. Nu schimbară nici două vorbe.
De când îi plecase nevasta de acasă, bătrâna,
considerându-l vinovat de stricarea căsniciei
lor, nu mai vorbea cu el, ba, chiar, uneori, se
făcea că nu îl observă, trecând pe lângă el ca
pe lângă o mobilă veche. Relațiile lui Velisar
cu tatăl său nu erau nici ele mai bune: de când
s-a îmbolnăvit, bătrânul ieșea rar din camera
lui, nu mai avea chef de vorbă, și - lăsându-i
gospodăria pe mână -, nu se mai interesa de ea
în niciun fel. Dacă fecioru-său îi cerea vreun
sfat, răspundea cu aceleași cuvinte: “Fă cum
te taie capul! ”. Velisar se obișnuise de mult cu
atmosfera din casa lor și încerca să facă față
singur tuturor greutăților care se iveau. În
seara aceasta avea însă alte gânduri. Nu-l mai

220