FERICIRE

SORIN MOISE

1
 LIFE`S A LONG SONG

When you’re falling awake and you take stock of the new day
and you hear your voice croak as you choke on what you need to say
Well, don’t, don’t you fear
I will give you good cheer

Life’s a long song

Life’s a long song
Life’s a long song

As the verses unfold and your soul suffers the long day
and the twelve o’clock gloom spins the room
you struggle on your way
Well, don’t you sigh, don’t you cry
lick the dust from your eye

Life’s a long song

Life’s a long song
Life’s a long song

We will meet in the sweet light of dawn

As the Baker Street train spills your pain all over your new dress
and the symphony sounds underground put you under duress
Well, don’t you squeal, as the heel grinds you under the wheel

Life’s a long song

Life’s a long song
Life's a long song

But the tune ends too soon for us all

2
 (Ian Anderson)

(VIAŢA-I O LUNGĂ SIMFONIE

Cînd din vis în realitate te desprinzi şi cu critic ochi spre noua zi priveşti
Şi cu croncănit de cobe vocea-ţi spune-n vorbe ce ai vrea să gîndeşti
Păi, de ce te-ai agita, şi teama te-ar lua în stăpînire
Cînd din tine oi face un izvor de fericire.

Viaţa-i o lungă simfonie

Viaţa-i o lungă simfonie
Viaţa-i o lungă simfonie

Pe cînd poezia-ţi se dezvăluie şi-al tău suflet nesfîrşita zi o-ndură

Şi-ntunecata mîhnirea-a orei 12 în cercuri camera ţi-o trece
Tu te chinui pe-o bordură
Păi să nu-ncepi a lăcrăma şi nici nu-ncepe a ofta
Doar pleoapa-ţi prăfuită s-o scuturi de-i putea

Viaţa-i o lungă simfonie

Viaţa-i o lungă simfonie
Viaţa-i o lungă simfonie

Ne vom întîlni în dulcea lumină a zorilor

Cînd furnicarul străzii Pitar Moş
Suferinţa ţi-o-mproaşcă
Pe a tale straie noi
Şi ale simfonicelor subterane sonuri
În puşcărie te-au adus
Păi, să n-aud nici un chiţcăit
Cînd călcîiul sub roata-i te-a strivtit

Viaţa-i o lungă simfonie

Viaţa-i o lungă simfonie
Viaţa-i o lungă simfonie

Doar că melodia-i prea de grabă pentru noi toţi s-a şi gătat. )

3
 Bărbatul se opri gîfîind în pragul micii ospătării, privind înăuntru cu aerul că îşi
calculează grăbit şansele de a găsi un loc liber. În realitate nu reuşea să focalizeze nimic.
Ochii îi erau arşi de fulgerele ţîşnite dintr-un arc electric. Se trezi aşezat la o masă în faţa
unei siluete ale cărei trăsături nu treceau prin ceaţa care îl învăluia. Cînd patrula ajunse în
dreptul localului şi sergentul care o comanda îşi propti cizma dincolo de uşa larg deschisă
privind încordat la cei cîţiva clienţi care îşi vedeau netulburaţi de ale lor, el avea dinainte
farfuria pe care chelnerul o lăsase pentru celălalt mesean şi îşi ducea tacticos lingura
aburindă la gură. Mai mult ghici gestul nervos al sergentului care îşi mînă mica trupă
înainte. Mai auzi tropotul cizmelor topindu-se în depărtare. Tot trupul i se cutremură
străbătut de un fior electric. Obrazul ţepos şi fruntea i-au fost invadate de stropii grei ai
sudorii. Avea impresia că cercurile de foc care îl aduseseră pînă acum cîteva clipe în pragul
exploziei se depresuraseră brusc şi îl pîndea pericolul de a se vedea împrăştiindu-se peste
tot.
Prin pîcla groasă care îi acoperea ochii reuşi să desluşească vag figura
comeseanului a cărui farfurie o luase fără să-şi fi dat seama cum şi cînd. Aşa faci
întotdeauna? Sau numai cînd ţi-e foarte foame? i se păru că aude un glas incredibil care
îşi făcea cu greu loc pînă la el. La început îi văzu doar părul. Un fel de cadru în interiorul
căruia se desena cu greu şi cam nesigur chipul. Ochii, gura, conturul feţei se năşteau
încet şi diluat, amintindu-i de încropirile stanii ale unuei minţi tulburate. Ar fi vrut să
spună ceva, să se explice, poate să-şi ceară scuze. Dar îşi simţea gura prinsă în cleştele
unui pumn de fier.
- Au plecat. Sunt departe de acum. Astăzi, cel puţin, nu se mai întorc.
Dădu mecanic din cap, vrînd parcă să o asigure că îi înţelesese cuvintele. Abia
atunci îşi simţi trupul ieşind din amorţeala cumplită care îl paralizase. Schiţă un zîmbet
fantomatic adresat fiinţei cu trăsături şterse, ca ale unei slujnice provinciale fugită de la
casa părintească în căutarea unei slujbe cît mai departe de grajdul în care vaca o chinuia
cu mirosul balegii proaspete.
- Te rog să mă ierţi, reuşi el să şoptească. Nici nu ştiu exact ce am făcut. Ştiu doar că m-
am trezit mîcînd dintr-o farfurie care nu e a mea şi pe care poate că nici nu o merit.
Fata începu să rîdă.
- Ce scuză stupidă. Vrei să spui că nu ştii cum a ajuns farfuria mea la tine?
Bărbatul dădu încet din cap cu o sinceritate care o făcu să-şi uite rîsul.
- Dacă stau mai bine să mă gîndesc nici eu n-aş putea să-ţi spun exact ce s-a întîmplat.
Te-am văzut cînd te-ai aşezat la masă. M-am uitat tot timpul la tine. Erai foarte încordat.
Ca un arc. Şi chiar atunci a venit băiatul care mi-a pus farfuria pe masă. Şi eu m-am uitat
la el să-i mulţumesc şi, cînd am vrut să iau lingura am descoperit că nu mai era. Nici
farfuria nu mai era. Le-am văzut, în schimb, la tine. Mi s-a părut că asist la un număr de
circ. Ca să-ţi spun sincer nici nu mai eram sigură dacă farfuria îmi fusese adusă mie sau
ţie. De aia nici n-am reacţionat în vreun fel. Ce ai vrut să dovedeşti? A! să nu te oboseşti
cu răspunsul. Atunci, pe moment nu mi-am dat seama. Cum aş fi putut? Pentru că, sincer,
asta am crezut, că băiatul a făcut o greşeală şi că mi-a adus mie comanda ta. Abia după
aceea mi-am dat seama că tu nici nu apucaseşi să comanzi ceva. Ce absurd e totul. Abia
acum am înţeles că am fost victima unui truc, o şmecherie de-a ta.
Se opri din vorbit şi îl privi cu luare aminte, părînd că îi vînează reacţiile.
Bărbatul continua să se uite la ea cu aceeaşi expresie pierită, din care dispăruse orice

4
relief. Femeia tresări surprinsă de tăcerea în care se închisese necunoscutul şi contiună pe
acelaşi ton.
- Te urmărea patrula. Voia să te înhaţe şi tu ai recurs la şmecheria asta. I-ai făcut să creadă
că erai unul dintre clienţii care îşi vede tihnit de mîncarea lui. Nu-i aşa? Auzi, continuă
ea, faţa trădîndu-i uimirea provocată de aceeaşi muţenie a bărbatului, cred că eşti foarte
versat în chestii din astea. Şi mai cred că ai un curaj nebun, asta dacă n-ăi fi chiar nebun
de-a binelea. Dacă eu aş fi fost în situaţia ta, nu aş fi îndrăznit să mă opresc chiar sub
nasul lor, mai cu seamă că m-aş fi aşteptat ca oamenii din jur să reacţioneze în vreun fel.
Dar nimeni nu a spus nimic. Cum dracu?! E chiar de necrezut. Chiar aşa de bine ştii să te
descurci în asemenea situaţii? Că, vezi, nici eu n-am mai apucat să spun ceva. Am
îngheţat pur şi simplu. Iar eu nu sunt deloc un bun cetăţean Ar fi trebuit să te dau pe mîna
poliţiştilor. Poate că eşti un criminal. Eşti criminal? şopti ea cu o figură înspăimîntată. Aţi
omorît pe cineva? îşi urmă ea interogatoriul şoptit, plină de o curiozitate complice. Cînd ?
Pe cine?
Bărbatul continua să o privească la fel de inexpresiv, de parcă ar fi fost vorba
despre altcineva, un necunoscut, un cineva despre care auzea atunci, pentru prima dată,
apoi dădu încet din cap, întristat parcă de adînca dezamăgire pe care o va provoca.
- Ştiam eu că n-o să recunoşti din prima, continuă femeia cu o încăpăţînare care îl făcu
să-şi spună că sunt clipe cînd e mai bine să ajungi pe mîna patrulei decît a lor.
- Mie poţi să-mi spui. Dacă n-am zis nici pîs cînd m-am trezit cu propria mea lingură în
gura ta... îţi dai seama că...
Nu o mai lăsă şă îşi termine îndemnurile şi îi spuse oftînd.
-N-am omorît şi n-am furat, dar am comis ceva mult mai grav.
Tînăra tresări puternic, părînd că se încordează toată în aşteptarea unei dezvăluiri
cumplite. Dar se destinse imediat. Ce naiba tot spune ăsta? Ce poate fi mai cumplit decît
să ucizi? Rămase cu gîndul suspendat de vorbele bărbatului.
- Crima mea, ba nu, crimele mele sunt că, în primul rînd m-am născut. Asta e în ochii lor
cel mai cumplit delict. Pe lîngă asta e că... că... Ştii, eu nu sunt pur, nu sunt arian, sau
aerian, spune-i cum vrei. Sunt impur. Şi conform noilor legi, impurităţile trebuie asanate.
Eu, uităt-te bine la mine, eu sunt cel mai mare pericol pentru voi toţi. Nu războiul, nu
foamea, nu prostia care zace în fiecare. Nu. Eu! Şi asta pentru că vă pot altera. Înţelegi?
Vă pot strica sîngele şi aşa vă pot distruge pe voi, fiinţe pure, prin impuritatea mea. Şi de
asta eu, ca şi toţi ai mei, am intrat în programul obligatoriu de asanare. Nenorocirea e că
eu nu mă pot hotărî să fac pasul ăsta. Şi de aia mă şi încăpăţînez să mai exist. Nici eu nu
ştiu de ce.
Femeia clipi nedumerită. Faţa ei palidă, părînd că e suportul pe care se întipă-
riseră semnele unei boli cronice, încadrată de părul spălăcit, avu o tresărire, de parcă un
nerv s-ar fi trezit de unul singur la viaţă.
- Nu te înţeleg, şopti ea. Ce tot spui acolo?
Bărbatul îşi trecu palma peste obrazul ţepos şi oftă încet.
- Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta. Şi eu aş vrea să înţeleg. dar chestiunea mă depăşeşte.
Vreau să te întreb... O privi pînă în străfundul ochilor spălăciţi şi, după o scurtă ezitare
începu iar. Crezi că mă vei putea ierta pentru ce s-a întîmplat azi, aici? Adică pentru felul
în care zici că ţi-am luat blidul ăsta de linte de dinainte?
Femeia privi uluită farfuria.
- Ce blid visezi? Unde vezi tu linte? Cred că eşti şi nebun pe lîngă că eşti criminal.

5
 Zîmbi cu un aer vinovat şi oftă.
- N-am cum să-ţi dovedesc contrariul, aşa că rămîne cum vrei tu. Te întreb doar dacă mă
poţi ierta pentru gestul meu cu farfuria ta. Aş vrea să-ţi pot plăti paguba, dar nu am cum.
Nu am nici un ban şi nici altceva care ar putea compensa în vreun fel ticăloşia mea.
Rămîne doar ca timpul să-mi ofere şansa de a mă putea revanşa cîndva.
Femeiea rămase nemişcată. Doar ochii i se ridicară încet urmărindu-l în timp ce se
scula de pe scaun.
Afară strada îngustă, pavată cu macadam, era flancată de zidurile albe ale
căsuţelor înşirate ca nişte mărgele din sticlă ieftină pe o aţă grosolană. Începu să meargă
repede, încercînd să lase impresia că era îngrijorat de întîrzierea lui. Ştia că dacă ar fi
alergat, ar fi atras atenţia asupra lui, ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit. Şi aşa vestonul
decolorat cu peticele ţipătoare de la coate şi pantalonii ponosiţi ale căror burlane se pră-
buşeau peste pantofii scîlciaţi atrăgeau ochii trecătorilor care nu ezitau să-şi întoarcă
privirile după el ridicînd cu dispreţ din umeri.
Aşa, aşa, uitaţi-vă. Parcă n-aţi mai fi văzut. De parcă eu aş fi primul vagabond hăituit de
concepţiile voastre idioate despre superioritatea unora dintre neamuri şi puritatea
sîngelui pe care doar un cretin fără limite vi le-a putut vîrî în creiere.
Simţi lipindu-se de el aerul umed al toamnei şi gura i se umplu de gustul ceţii
rarefiate. Fugise de acasă din ziua cînd îşi văzuse chipul împrăştiat pe nişte afişe lipite de
stîlpii cilindrici pe care de regulă se puneau anunţurile noilor spectacole care se dădeau la
teatrul local. Atunci nu apucase să citească de ce era căutat, dar bănuia. De cînd se
declanşase nebunia cu puritatea naţiunii se simţea mereu vizat de arătătorul celorlalţi.
Oamenii care îl cunoşteau aşa de bine, cu care lucrase împreună, cu care ieşise pînă
atunci la o bere, care îi ceruseră de multe ori ajutorul, deveniseră dintr-o dată ostili. Îi
aruncau priviri piezişe, uneori încărcate de ură şi din mîrîiturile lor înfundate înţelegea că
se făcuse vinovat faţă de ei pentru că le ascunsese ceva foarte grav, ceva ce ar fi putut
afecta serios sănătatea tuturor celorlalţi, a maselor chiar, o crimă violentă, năprasnică pe
care nici o pedeapsă nu o va putea răzbuna vreodată. Viaţa lor intimă şi bunul mers al
lucrurilor părea să fi fost iremediabil afectate de simpla lui prezenţă în sînul colectivităţii.
Era de ca şi cum lumea descoperise dintr-o dată răul ascuns la rădăcina lucrurilor, răul
care îi ţinuse pe loc pînă atunci, care îi ameninţase tot timpul şi în final îi preschimbase
într-o masă însîngerată, colcăind de viermii care îi vor mînca de vii. Se aruncase în
primul marfar şi se ascunsese în paiele împrăştiate pe scîndurile podelei. Din cîte îşi
dăduse seama ajunsese într-un orăşel din centrul ţării, cu o gară mică, dar cochetă, mereu
asaltată de călători. Se familiarizase repede cu locurile, dar fericirea nu durase prea mult.
Într-o dimineaţă, după ce plecase ca de obicei din camera căminului abandonat de la
marginea orăşelului, acolo unde cu ceva timp în urmă funcţionase un colegiu închis din
lipsa de studenţi, în căutarea unor expediente care să-i aducă bonul de pîine, se trezi faţă
în faţă cu propria-i mutră fixîndu-l de pe stîlpul cilindric din centru pe care se lipeau de
regulă anunţurile teatrale. La început nu îşi dăduse seama de ce se întîmplă. Abia apoi
înţelese că molima se întindea repede şi peste tot. Se simţea ca un condamnat cu spatele
pus la zid. I se părea că ochii tuturor se îndreptau numai spre el şi degetele ucigătoare îl
ameninţau gata să slobozească încărcătura mortală. De atunci alergase tot timpul cu şapca
mult trasă peste ochi şi barba lăsată să crească în voie. Dar ştia bine că orice ar fi făcut
era mereu trădat de aerul lui de fiară hăituită, de mirosul acru al fricii care năvălea din

6
fiecare por al fiinţei lui, de hainele zdrenţuite în care se cuibărise adînc duhoarea de
putreziciune.
Dimineaţa îşi părăsise culcuşul improvizat în spatele cîtorva tomberoane de gunoi
şi o apucase pe străzi sperînd că va găsi ceva de mîncare. De cînd ajunsese să trăiască
aşa, gesturile lui căpătaseră o cu totul altă natură, deveniseră alunecoase, ca trupul unei
şopîrle, piezişe, prelingîndu-se ca o apă mocirloasă pe lîngă ziduri, strecurîndu-se ca un
şarpe printre oameni, cu ochii mereu la pîndă. Aşa descoperi că avea o agilitate de care el
însuşi se înfioră în a înşfăca bucăţile de pîine aruncare la gunoi. Nu fusese nevoie de
vreun antrenament special. Pur şi simplu descoperi că palma i se umple de codrul de pîine
mucezit fără să-şi dat seama cum şi fără ca oamenii din jur să observe ceva. La început,
propriul gest care i se păruse groaznic, îl făcuse să vomite. Apoi înţelese că cine vomită
nu are nici o şansă de a supravieţui. Ori el simţea că sarcina lui, obligaţia lui, chemarea
lui cea mai importantă era să supravieţuiască indiferent de costuri. Pentru că el nu era el,
era ei. De parcă dacă el ar fi reuşit să-şi salveze zdreanţa lui de viaţă, un neam întreg nu
ar mai fi fost ameninţat cu dispariţia. De cum îşi începuse vînătoarea lui zilnică pentru
bucata de pîine înverzită de mucegai, presimţirea că lucrurile nu erau în ordine. Ceva ca
un laţ se apropiase tot mai mult de gîtul lui. Simţea fibrele de cînepă zgîriindu-i pielea şi
se trezea vîrîndu-şi degetele în spaţiul strîmt rămas între funie şi gît, încercînd disperat şi
inutil să se elibereze. Nu mersese mai mult de o jumătate de oră şi văzu patrula ivindu-se
la capătul opus al străzii. Atîta mi-a fost! Ştia că dacă ar fi făcut un gest cît de mic care să
atragă atenţia ar fi declanşat iadul. Soldaţii s-au oprit, părînd că ezită. Erau încurcaţi de
indiferenţa solemnă a vînatului care îi ignora cu o superioritate iritantă. Şi dintr-o dată
braţul sergentului zvîcni înainte de parcă ar fi zvîrlit un cuţit drept în inima lui. Se răsuci
în loc şi o luă disperat la fugă. Dacă pînă atunci îşi simţese de multe ori fiinţa sorbită în
vortexul ameţitor al foamei cronice, acum puterile îi reveniră dintr-o dată. Era aidoma
unui resort scăpat dintr-o strînsoare sălbatică. Ştia că ar fi putut să fugă cît ar fi fost
nevoie să se pună la adăpost. Revolta se amesteca găbită cu spaima care îl inundase ca o
apă fără fund, alcătuind un cocteil exploziv. Nu înţelegea de ce ajunsese să fie hăituit fără
să fi comis nici o crimă. Şi de ce nu se ridica nimeni care să-l ajute, să-i ia partea, să
strige din răsputeri că era o nedreptate îngrozitoare. Oare italienii ăştia chiar nu pot
înţelege că, dacă el e acuzat de ei doar pentru că ne e italian, deşi s-a născut în Italia, s-ar
putea ca mîine altcineva să-i acuze pe ei că nu s-au născut francezi, sau marocani, sau
marţieni?
Acum, după ce ieşise din mica ospătărie şi mergea încercînd să lase impresia că
avea o ţintă precisă, simţea încă în cap izbindu-se cu furie ciocanele unei tensiuni care nu
îl mai slăbea. Unde dracu să se ascundă? În ce gaură să se vîre? Avea impresia că merge
pe străzi în pielea goală şi că toţi se uită la el cum mărşăluieşte ţanţoş, fîlfîindu-şi
mădularul în văzul tuturor şi toţi rîdeau pînă la epuizare de o apariţie aşa grotească. Îşi
aminti de basmele în care eroul primea o pană care la nevoie îl făcea invizibil.
Să fie al dracului, o viaţă întreagă am fost invizibil. Al dracului dacă m-a văzut vreodată
cineva. Şi dintr-o dată... Nimeni nu s-a îmbolnăvit din cauza mea, nimeni nu s-a plîns că
din cauza mea cine ştie ce s-ar fi întîmplat şi dintr-o dată, aşa, ca din senin, am devenit
atît de vizibil de parcă toată lumina soarelui s-ar fi năpustit numai asupra mea.
Ocolise centrul oraşului, alese numai străzile mărginaşe pline de puradei care se
tăvăleau în praful drumului. Aici parcă megieşii păreau mai puţin interesaţi de o apariţie
ca a lui de vreme ce o bună parte din ei îi semănau. Dar aici bucăţile de pîine mucegăită

7
erau mult mai rare, aproape inexistente. Apoi se trezi pe cîmpul care ducea la ţărmul
mării spre care cobora lin. În depărtare pleoapa înserării se lăsase leneş peste irisul verde
al apei alungînd umbrele celor cîtorva ambarcaţiuni care se legănau adormite în portul
din apropiere. În aer plutea boarea sărată şi ceva ca un spirit care se aţinea prin preajmă,
venit cine ştie de unde, înfiora cu răcoarea lui, amestecîndu-se cu foşnetul iţit din
mişcarea lentă a unor valuri cît solzul.
Traveră cîmpia împotmolindu-se în umbrele care se alungeau contopindu-se într-o
reţea densă, un fel de graniţe încropite din iluzorii sîrme ghimpate pe care le străpungea
nu fără o accelerare a bătăilor inimii. Simţea cum umbrele i se încolăcesc pe trup, cum i
se întind dezlînate pe braţe şi gît sufocîndu-l cu greutatea lor. Conştiinţă idioată de
urmărit.
Îşi auzi scrîşnetul dinţilor, un fel de replică acră, ca o înjurătură bolovănoasă la
incapacitatea lui de a se comporta ca un om liber, aflat deasupra vinei imbecile pe care i-o
aruncaseră în spate. Doar briza sărată, mustind de mirosul greu al algelor îi mai răcori
fiinţa arsă de flăcările revoltei. Aerul toameni se lipea greu de el cu tentaculele bobiţelor
minuscule ale ceţii subţiri.
Al dracului dacă nu semăn cu un pahar aburit. M-aş putea bea dacă aş fi însetat. Dar aş fi
ca regele ăla, cum mă-sa îl chema, pe care zeii l-au pedepsit, ca să vezi şi pe el l-au
pedepsit, cu o sete cumplită pe care i-o sporeau cu un pahar de apă care, cum ajungea în
dreptul buzelor, dispărea.
Apoi zări luciul de şarpe al unui pîrîu care se tîra prin nisip, pierzîndu-se tăcut în
mare. Se opri şi admiră truda firului de apă cuprins de forfota unei lupte inegale cu tot ce
îl înconjura pentru a-şi împlini misunea.
E la fel ca mine. Fuge din răsputeri, nici el nu ştie de ce, ca, pînă la urmă... totul... uite
cum se termină.
Ajunse pe plaja îngustă mărginită de malul abrupt şi înalt pe care îl coborîse pe o
potecă bătută de localnici. Îşi căută un loc mai adăpostit şi îl găsi, un fel de scobitură în
pămîntul tare. Adună o mînă de alge şi o trînti pe jos. Apoi se aşeză şi rămase cu spatele
sprijinit de peretele lutos. În faţa lui valurile se unduiau tainic, învăluite în draperiile de
negură tot mai dense. Contururile celor cîteva insule aflate în larg se topiră cu repeziciune
şi noaptea a devenit stăpînă. Briza se înteţise, pătrunzîndu-l rece şi umedă. Se strînse
încercînd să-şi ofere sieşi căldura de care fussese văduvit de nebunia celor care îl acuzau
că îi putea infesta pe toţi cu impuritatea lui condamnabilă. Citise în ziarele de stînga,
înainte de a fi fost interzise, despre lagărele de concentrare şi grozăviile de acolo. Poate
că multe din cele înşirate pe hîrtie erau nişte exagerări îngrozitoare, menite doar să sperie
şi să revolte. Că prea erau de necrezut. El, cel puţin, aşa sperase tot timpul.Acum ştia bine
că ar fi preferat să fie ucis în timpul urmăririi decît să ajungă pe mîna lor. Rămase cu
ochii pironiţi în bezna care îl împresurase, ascultînd zbaterea ritmică a apei. Apoi gîndul i
se însenină fără să-şi fi dat seama.
Şi... pînă cînd... cît timp va dura totată povestea asta? O viaţă? Dar şi o viaţă cît poate
rezista în condiţiile astea? Vine iarna. Cine mai poate sta sub cerul liber? Şi cu ce să te
îmbraci? Şi ce să mănînci? Frunze? Scoarţă de copac?
Ridică din umeri şi rămase nedumerit. Ce simplu e să spui ce-o fi, o fi, dar asta
cînd ştii că mai ai şi cîte ceva pus de-o parte. Dar cînd nu mai ai nimic, absolut nimic?
Cînd nimeni nu îţi mai acordă nici o şnasă? Şi ce să fac? Să-mi scot părinţii din groapă şi
să-i biciuiesc pentru că n-au avut intuiţia că se va naşte un dement care îi va acuza şi pe ei

8
şi pe toţi ceilalţi pentru ceea ce sunt, sau nu sunt. Să le reproşez că mi-au dat viaţă fără să
se fi gîndit la consecinţele gestului lor?
Oftă şi rămase cu spatele sprijinit de peretele umed. Ochii care sfredeleau cu
încăpăţînare întunericul descoperiră licărul de petrol al valurilor ca ţiglele unui acoperiş,
continuîndu-şi nesfîrşita zbatere. Se agitau fără încetare, fără să obosească, fără să le pese
de zbuciumul furnicilor care năpădiseră pămîntul în căutarea unei fericiri pe care nici ele
nu o mai înţelegeau. Apoi vîntul rece şi umed se înteţi. Pe cer se fugăreau burţile umflate
ale norilor. Îşi îndreptase înfrigurat privirea spre ei, desluşindu-le vag conturul. Oftă.
Cîtă libertate e acolo, sus. Cam tot atît cîtă ar putea fi şi aici, jos dacă... Ah, curajul ăsta
nenorocit şi blestemat... Sau poate nici nu e vorba de curaj. Poate doar un dram de
nebunie, de indiferenţă totală faţă de tine şi de secunda care va urma. Să nu-ţi mai pese.
Dar cît de greu e să ajungi la o asemenea detaşare. Şi cît de bine ar fi să fii o firimitură
din marea asta. Şi să te zbuciumi şi să te tot zbuciumi fără să ştii de ce, dar să nu-ţi mai
fie foame, nici frig, nici frică, şi nici durerea să nu te mai ameninţe. Şi să nu ai habar că o
barcă trece peste tine, sau că cineva te scuipă. Sau cum e să fii o părticică din norii ăia.
Doar o părticică infimă printre alte milioane de firicele identice, şi toate unite într-una
singură, mare, puternică şi ameninţătoare? Să nu-ţi pese că păsările trec prin tine, sau că
te sfîşie avioanele şi uraganele te rup în bucăţi, alungînd fîşiile smulse din trupul tău
numai unde vor ele.
O rafală de vînt îi destremă gîndurile făcîndu-l să se ghemuiască şi mai tare. Îşi
aminti iar de articolele din ziarele de stînga despre lagăre şi oftă înfundat.
N-ar fi mai simplu şi mai de dorit pentru toţi să reintru în marele circuit al naturii decît să
merg alături de toţi ceilalţi ai mei numai în răspărul ei? Cît ar putea să-mi ia? În nici un
caz nu-ţi trebuie o veşnicie ca să te contopeşti cu veşnicia. Oare, mă întreb eu pe mine,
cine ar fi mai norocos, mai fericit? Dacă tot s-a declanşat nebunia şi dacă tot nu e nimeni,
absolut nimeni care să-ţi întindă o mînă şi nu există nici cel mai mic loc unde să te simţi
cît de cît în siguranţă, nu ar fi mult mai simplu... Uite cîtă natură mă înconjoară şi mă
cheamă spre ea, în ea...
Ochii i se înfipseră iar în bezna care căptuşa pămîntul.
Ce idiot şi imbecil sunt. Tu îţi dai seama prin ce umilinţe şi chinuri trec oamenii ăia pînă
cînd... Cît chin, cîtă suferinţă pentru a li se smulge viaţa din piept. Şi ţie uite ce noroc
ieşit din comun ţi se oferă. Ce fericire! Chair aşa, în comparaţie cu ei, eu sunt fericitul. Ce
fericire chinuită.
Se trezi brusc tresărind din tot trupul. Îşi simţi fiinţa străpunsă de burghiile
ascuţite ale frigului umed şi lipicios şi i se părea că e tăiat cu un fierăstrău bont şi ruginit.
Privi nedumerit în jur, încercînd să-şi dea seama unde se află şi ce se întîmplă cu el. Se
trezi înfăşurat în păturile negurii pînă la sufocare. Pînă şi ochii îşi pierduseră puterea de a
mai sorbi firicelele de lumină îngropate în smoala întinsă ca o mîzgă compactă
pretutindeni. Apoi îşi aminti brusc unde era. În ciuda frigului tăios adormise profund şi
visase. Îl obosiseră goana şi emoţiile unei spaime animalice, ale unei groaze care îl
transfigurase pînă la sluţire. Şi totuşi, în ciuda cîrceilor fricii care îi chirceau fiinţa, el
visase. Visese mult şi intens, pînă în apropierea unei realităţi care, acum risipită îi
provoca o durere atît de vie şi profundă încît se temea că nu va mai reuşi să-i reziste. Îi
venea să se tăvălească în nisipul reavăn pînă se va afunda în el şi se va sufoca, singura lui
şansă de a scăpa de o suferinţă atît de pătrunzătoare. Îi venea să-şi umple gura şi ochii cu
tot nisipul din jur, pînă cînd va ajunge ca un animal împăiat. Ca apoi să fie găsit de vreun

9
localnic şi dus la muzeu pentru a fi prezentat lumii ca o ciudăţenie care nu se putuse
adapta noilor ei idei şi, în loc să-şi sfîrşit zilele într-un lagăr, aşa cum ar fi fost foarte
moral din partea lui să procedeze faţă de ea, de vreme ce aşa hotărîseră pentru el minţi
mult mai luminate ca a lui, a preferat să se transforme într-un sac îndopat cu mizerii ca
orice untermensch adevărat, ca orice fiinţă inferioară şi necugetătoare.
Se opri din agitaţia lui statică simţind cum pe frunte îi şiroiau picăturile sudorii
îngheţate de vîntul tăios. Se vedea aidoma unei insecte prinsă în ace în timp ce trupul mai
zvîcnea, înghiţind cu disperare firicele de aer. Dădu năvalnic din cap şi îşi strînse pumnii
gata să-i abată asupra propriului său trup. De ce? De ce? se izbi furiasă întrebarea de
pereţii strîmţi ai capului. Gustul amar al visului frînt îl umplea de o fiere care aproape că
îl făcea să verse. Visul îl dusese iar acsă, printre ai lui. Era din nou sîmbătă, la masă,
înconjurat de prieteni şi familie. Tocau, aşa cum făceau mereu, subiectele preferate,
rezultatele meciurilor, numerele ieşite cîştigătoare, mersul afacerilor. Cîtă pace, cîtă lipsă
de griji, cît de firesc pare totul atîta vreme cît nu ştii că undeva, într-un cazan plin de
catran, o tîrlă de sălbatici dezabuzaţi şi abrutizaţi de prea multă pace, imbecilizaţi de un
plictis care le atrofiase orice brumă de umanitate, colcăia în căutarea a ceva care să
schimbe complet faţa netedă a pămîntului cu o schiminoseală îndurerată. Le reuşise din
plin. Chiar din plin. Şi pumnii se înfipseră dureros în nisipul ud. Cîteva clipe fusese iarăşi
atît de fericit. Iar printre ai lui, cu ai lui, uitat de griji, despovărat de necazuri. Pentru atît
de puţin timp. Nici o clipă. Şi acum... Cît de cumplit trebuia să plătească pentru
fracţiunea lui de fericire.
Rămase cu genunchii strînşi la gură şi trupul devastat de o furie clocotitoare. Un
resort necunoscut îl făcu să se ridice în picioare. Se opri şi rămase cu faţa spre locul de
unde se auzea frămîntarea apei.
De ce dracu m-am născut? Numai ca să dau altora satisfacţie prin suferiţa mea? Doar ca
să-i văd pe alţii cum nefericirea mea îi fericeşte pe ei şi le hrăneşte sufletul? În fond cît o
să să dureze? Nu mai mult de un minut. O, un minut e chiar prea mult. Plămînii se umplu
cu apă. Îţi pierzi cunoştinţa şi gata. Ai scăpat. Ba mai mult, le disturgi ălora fericirea de a-
ţi vedea suferinţa, de a se înfrupta ca nişte fiare de pradă din ea. Nimeni nu îşi va mai
bate joc de tine. Nimeni nu te va mai umili. Aşa cel puţin tu eşti cel care îşi are propria-i
soartă în propriile-i mîini. Tu, numai tu hotărăşti pentru tine cînd şi cum. Şi într-un chip
cît mai decent. Nu mai permiţi nimănui să-şi bată joc de tine. Şi ce pedeapsă pentru ei.
Tu, pentru ei un jeg, un om inferior, care nici cel puţin om nu merită să se numească, să-ţi
atribui tu, de unul singur, atîta putere încît să hotărăşti de unul singur pentru tine ce să
faci cu, sau din tine. Să nu le mai laşi lor plăcerea de a-ţi fi dovedit încă o dată cine sunt
ei şi ce eşti tu. Ce nefericire pentru ei. Aud deja răsunătoarea palmă a mea căzîndu-le
peste obrazul lor înecat în grăsime porcească.
Îşi simţi zîmbetul şi nu îi veni să creadă. În mijlocul celei mai cumplite deznă-
dejdi să vezi dintr-o dată soluţia, calea către linişte şi demnitate, drumul spre clipa de
supremă fericire, cînd groaza şi spaima vor dispărea, eliberîndu-ţi fiinţa de tortura pe care
atîtea minţi zdruncinate au pregătit-o cu atîta meticulozitate.
Mai făcu un pas părînd că smulge şi ultimul fir de rădăcină care îl mai ţinea încă
legat de lumea în mijlocul căreia se născuse, şi o porni aproape alergînd spre ceea ce i se
păreau lui a fi marea izbăvire. Apoi se opri brusc. Privirea i-a fost invadată de o lumină
moale, nepămînteană, un halou din care iradiau nuanţele cele mai dulci, topindu-se înet,
răsucindu-se ca trupul unor balerine, preschimbîndu-se molcom în alte nuanţe, pentru a

10
renaşte ca razele soarelui unei alte lumi. Şi din lumină se întrupă din împletiri şi despletiri
fiinţa menestrelului. Îşi frecă violent ochii încercînd să se convingă că nu adormise iar,
sau, prin vreo minune, trecuse deja pragul de care se temuse cu atîta intensitate pînă
atunci. Şi durerea pe care şi-o provoca singur îl convinse că nu adormise, doar că vedea
cu ochii larg deschişi în mijlocul haloului de lumină care alungase bezna, menestrelul ivit
din adîncul apelor, rămas deasupra lor, cu pletele inelate căzîndu-i grele peste umeri,
îmbrăcat cu un frac ciudat din care dispăruse una din cozi, cu pantalonii mulaţi, vîrîţi în
cizme legate cu şireturi. Menestrelul rămăsese cu talpa unui picior sprijinită pe
genunchiul celuilalt şi din flautul cu trup de argint se despletea unduitoare o melodie care
îl făcea să se simtă mai uşor ca fericirea cea mai îmbătătoare. Era viu, trăia, voia să
trăiască doar pentru a mai asculta măcar o clipă melodia desfăşurată pe deasupra apelor.

When you’re falling awake and you take stock of the new day
and you hear your voice croak as you choke on what you need to say
Well, don’t you fret, don’t you fear
I will give you good cheer

Life’s a long song

Life’s a long song
Life’s a long song

Din melodie mai rămăseseră cîteva şoapte care se îngînau încet, topindu-se în
mişcarea ritmică a apei, dispărînd lent în străfundul ei odată cu chipul ca un nor al
menestrelului.
Rămase neclintit în timp ce picioarele primeau sărutul sărat al micilor lacrimi
rupte din miezul valurilor. Pentru o clipă se trezi îngropat în acelaşi întuneric sufocant,
apoi, dintr-o dată cerul a fost fulgerat de sîngeriul primelor raze ţîşnite din sufletul
soarelui care nu se întrupase încă din adîncuri. Ce a fost asta? Îşi simţi întreaga fiinţă
vibrînd sub presiunea întrebării şi a nedumeririi. Ştia că nu va primi niciodată un răspuns
şi totuşi întrebarea continua să-l chinuie. Ce a fost? Ce ar fi putut să fie? Cum de a fost
posibil? Din disperarea cea mai neagră se poate oare naşte aşa ceva? Să fi fost doar o
viziune? A fost un mesaj? Cineva ne-a împins înapoi de la ce voiam să facem şi ne-a
trimis minunea asta ca pe un mesaj că trebuie să continuăm oricît de urît ar fi, sau ne-ar
fi, chiar dacă ne-am trezit aşa de brusc în mijlocul unei mizerii de neîndurat al unei zile
cînd, în loc de glas, ne auzim doar croncănitul nervos în căutarea vorbelor pe care ar fi
trebuit să le rostim. Menestrelul bunei speranţe ne spune că viaţa e o lungă melodie. Păi
dacă aşa e, aşa să rămînă. Mai privi o dată spre soarele care prinsese puteri şi îşi ridicase
trupul din care se revărsau valuri de sînge deasupra mării reci. Oftă adînc şi începu să
rîdă cuprins de o veselie nestăpînită. Se trezi ţopăind ca un nebun pe plaja pustie,
agitîndu-şi braţele în semn de salut spre cerul acum limpezit şi repetînd din răsputeri
Life’s a long song. Cînd osteni se opri şi rămase cu faţa spre marea căreia, doar cu puţin
înainte, voise să i se dăruiască. Dădu încet din cap, un fel de răspuns la o întrebare
tainică, apoi se întoarse şi porni agale spre poteca pe care venise.
Fîşii din perdelele cenuşii ale nopţii pe care se jucau deja genele mătăsoase ale
ochiului solar, mai atîrnau încă peste cîmpia care despărţea oraşul de faleză. Iar umbra lui
se strecura alungită printre ele, încerînd parcă să le alunge cu mîinile care se mişcau

11
hotic, ca braţele unui înotător care se lupta din răsputeri pentru ultima gură de aer. În
răstimpuri se oprea, rotindu-şi privirile nedumerit în jur. Spera să vadă reîntrupîndu-se
din neant conturul menestrelului care îl uluise dar şi îmbărbătase. Auzea clar melodia
urmărindu-i cu vîrful degetelor sinuozităţile neaşteptate şi ample ca jocurile complicate
ale unor umbre unite şi despărţite apoi de sonurile flautului. Încotro mergea? Întrebarea
iţită dintr-un ungher înepărtat al minţii, la început vagă şi abia auzită, deveni tot mai
sîcîitoare şi intensă. Starea de elaţie de care fusese invadat se retrăgea tăcută şi vinovată
parcă spre un cotlon al fiinţei de unde mai trimitea cîte un fior firav care îl făcea să
tresară în timp ce ochii măturau zările cenuşii. Apoi se opri dezamăgit şi dezorientat.
Înapoi în oraş. Şi acolo? Foamea îl încolţea tot mai nemiloasă înfigîndu-şi furioasă colţii
în pîntecul supt. Sub tălpi bulgării pămîntului se spărgeau împroşcîndu-l prăfoşi. Gura i
se umplu de salivă cînd începu să-şi imagineze că sub bulgării bolovănoşi se ascundeau
trupurile grăsune de purceluşi ale unor cartofi rozalii. Îi umpleau palma cu miezul lor tare
şi cărnos ascuns de pieliţa subţire pe care mai erau încă urmele prăfoase ale pămîntului.
Prospeţimea le scîrţîia sub cuţitul care îi tăia în felii subţiri. Lîngă el, pe unul din
ochiurile aragazului se auzea sfîrîitul uleiului încins. De pe feliile rozalii se scurgeau
ultimii stropi de apă în care fusesră spălate. Urma clipa care îl încînta cel mai mult. Saltul
cartofilor în ceaun şi explozia pe care o provoca. Sîsîituri furioase şi mulţimea stropilor
de ulei lansată ca un evantai deasupra tuciului. Cînd mîna se întinse spre piuliţa în care
se zăreau căţeii de usturoi se simţi invadat de o slăbiciune care îi făcu trupul să se
clatine, să se moaie, aproape să se prăbuşească printre brazde. Din gură i se prelingeau
dîre de salivă care îi îmbăloşeau bărbia în timp ce el se chinuia să meargî înainte ca un
somnambul.
Văzu ca prin ceaţă carul mare, încîrcat cu trunchiuri, tras anevoie de doi boi
masivi. Carul, care venea din pădurea aflată la cîţiva kilometri de orăşel flancînd partea
din dreapta cîmpiei, era încărcat cu o piramidă alcătuită la bază din două sau trei
trunchiuri peste care fuseseră stivuite altele tot mai subţiri. Mirosul de lemn proaspăt tăiat
îi învioră mintea ajutîndu-l să-şi revină puţin. Se apropie şi mai mult de car, apoi auzi o
pîrîitură puternică. Abia atunci îl observă pe omul masiv care o luă alergînd de lîngă boi,
apropiindu-se de partea din spate a carului. Lemnele din vîrful piramidei se desprinseseră
din alcătuire şi ameninţau să se rostogolească, năriund toată truda omului.
- Hai mai repede, urlă el adresîndu-i-se. Hai dracului odată. Mişcă! Chiar nu vezi ce se
întîmplă? Dă-mi o mînă de ajutor.
O porni în fugă, mirîndu-se cum de a reuşit să facă cei cîţiva paşi fără să se
prăbuşească. Îşi înfipse disperat mîinile în trunchiurile rotunde oprindu-le căderea.
Bărbatul masiv, care părea să fie proprietarul încărcăturii, se propti cu spatele în piramida
trunchiurilor şi urlă din răsputeri.
- Urcă-te pe ele. Vezi că sunt acolo nişte scoabe. Probabil că s-au desprins. Înfige-le bine,
că de aia au început să cadă.
Omul avusese dreptate. Aproape toate lemnele scăpaseră din ghearele fierului.
Reuşi să înfigă iar primele două scoabe asigurînd o stabilitate fragilă întregului. Şi
continuă pînă cînd totul îşi recăpătă echilibrul.
Rămaseră amîndoi cu spatele sprijinit de un trunchi, gîfîind repede. Apoi bărbatul
scuipă cu obidă, trecîndu-şi mîna peste fruntea brobonită de sudoare.
- Să-i ia dracu de idioţi! izbucni el înfuriat. Uite, de aia urăsc eu să am de-a face cu toţi
imbecilii lumii ăsteia. Îi tocmeşti să facă o treabă. Şi le dai bani buni ca ei să facă o treabă

12
bună. Şi uite, ai dracului, cum îşi bat joc de bani, de tine şi de munca pe care trebuie s-o
faci. Se opri din suduit şi privi lung încărcătura care spera să nu-i mai facă surprize. Apoi
scoase din buzunarul cămăşii groase peste care atîrna o jachetă ţărănească din lînă, un
pachet de ţigări, îşi alese una şi îi întinse şi lui pachetul dar, văzîndu-i lipsa de reacţie îşi
retrase încet mîna şi îl vîrî înapoi. Îşi aprinse ţigara şi trase primele fumuri cu privirea
înfiptă în pămînt, marcat încă de spaima prin care trecuse.
- Îţi dai seama ce se întîmpla dacă ar fi căzut ăştia? întrebă el cu obidă şi izbi cu bocancul
printre bolovanii pămîntoşi. Dracu se alegea de car. Putea să-mi omoare şi boii. Ce idioţi!
Şi dacă nu i-aş fi rugat să facă lucru cumsecade, că nu m-am tocmit cu ei şi le-am dat cît
au vrut.
Apoi îşi pusa mîna pe unul dintre trunchiuri, o mînă cu degete groase, bătucite de
muncă. Rămase uimit de dragostea cu care palma butucănoasă mîngîia carnea tare a
lemnului din care răzbătea mirosul sălbatic al tăieturii proaspete. Cînd îi simţi privirea
plimbîndu-i-se pe obraz, treăsri fără voie. Erau nişte ochi mari, albaştri, de o sinceritate
naivă în care se cuibărise un nu ştiu ce pe care nu îl putea traduce în cuvinte.
- Am uitat să-ţi mulţumesc, spuse el prin fumul care îi ieşea din gură. Nu fumezi. Asta-i
ceva tare bun. E bine că nu eşti robu’ lu’ iarba lu’ dracu. Făcu o pauză părînd că se gîn-
deşte la ceva, apoi continuă pe acelaşi ton în care se strecurase unda unui regret sincer. Eu
n-am scăpat. Continuă să-l privească, învăluindu-l în aburul uşor al unei naivităţi
copilăroase.
- Aha, tu nu eşti de pe la noi, spuse omul încet, părînd doar că gîndeşte cu glas tare. Aha,
te-am citit eu. Tu eşti din neamu’ ăla de ucigaşi. Din neamu’ ălora care L-aţi ucis. Da, da.
Bine vă mai face Mustăciaoră. Vă binemeritaţi soarta pentu că L-aţi ucis, continuă omul
la fel de plat, vocea fiindu-i lipsită de orice relief, parcă ar fi psalmodiat un refren pe care
îl învăţase de mult fără să-l fi înţeles niciodată.
Îşi puse iar mîna pe unul dintre trunchiuri, părînd că prin palma lui trece toată
dragostea pentru copacul retezat.
- Şi crucea I-aţi făcut-o poate chiar din bucăţica asta de lemn. Neam de ucigaşi. Asta
sunteţi. Apoi îi puse mîna pe umăr şi rămase într-un fel de expectativă încordată. Nu-i aşa
că te urmăresc, ucigaşule? Vor să te prindă. Nu-i aşa? Şi tu nu vrei să-i laşi să te prindă.
Păi de ce ai vrea? Că doar voi, continuînd să fiţi şi neprimindu-vă pedeapsa continuaţi să-
L ucideţi şi pe mai departe. De ca şi cum nu v-aţi fi săturat din prima voastră crimă şi vă
face o plăcere drăcească să-L tot omorîţi pînă cînd... Pînă cînd ce? Îl privi fix şi dădu
încet din cap. Nu-i aşa că n-ai un’ să stai? îl întrebă dintr-o dată, fără nici o legătură cu
lucrurile spuse înainte. Şi nu-i aşa că te hăituiesc şi o vor tot face, pentru că aşa cum voi
continauţi să-L chinuiţi prin aceea că vă încăpăţînaţi să tot fiţi, şi lor le place să vă
chinuiască mai prinzîndu-vă, mai lăsîndu-vă. Dădu iar din cap şi scuipă printre dinţi.
Aruncă ţigara ajunsă aproape de unghie şi i se adresă iar pe acelaşi ton rar, de parcă i-ar fi
fost lene să vorbească. Eu sunt Adolfo, lemnarul, dulgherul. Am atelierul şi casa chiar la
capătul ogorului ăstuia. Nu mă interesează cine eşti şi nici de ce eşti. Ştiu doar că tare aş
avea nevoie de un ajutror. Adevăraţii criminali, nenorociţii ăştia, ştii tu care, au trimis
toată floarea tineretului la moarte şi au rămas numai ciurucurile. Şi de cine mă rog,
nimeni nu vrea să vină, că munca nu-i uşoară. Ce zici? Te învoieşti? Uite, dacă ai vrea ţi-
aş da şi o cameră. O cameră numai a ta, că am şi aşa ceva, continuă el vorbind şi mai rar
în timp ce încerca să-i citească reacţia din ochi. Apoi rînji încîntat. Ştiam eu, oftă el cu un
fel de mulţumire adîncă. O cameră... De cînd nu ai mai văzut tu aşa ceva? Numai a ta. Şi

13
nu e nici departe de oraş. Cînd termini treaba poţi să ieşi la o bere. Da să beleşti bine
ochii, că dacă pun ăştia mîna pe tine...
Nu reuşi să ghicească dacă faţa lemnarului fusese luminată de un surîs sau
strîmbată de o grimasă. Dar lumina încîntată din ochii lui Adolfo îl lămuri că fusese un
zîmbet, sau poate doar o încercare. Şi o clipă se simţi învăluit de refrenul menestrelului
Life’s al long song.
Casa dulgherului era chiar pe ultima stradă a oraşului, acolo unde graniţa dintre
rural şi urban se subţia, devenind nesigură, făcînd ca unul să treacă în celălalt pe
neobservate, tolerîndu-se reciproc, împrumutînd unul celuilalt cîte ceva din care părea să
se nască o mixtură cu aer cosmopolit.
Curtea era mare, ca a unui ţăran înstărit, cu stive de scînduri şi piramide alcătuite
din trunchiuri de copac. Partea din faţă fusese ocupată de casa făcută toată din lemn, cu
aer de vilă cochetă, cu un etaj, vopsită toată într-un galben viu. Chenarul din dale de
piatră care o înconjura, fusese smălţat cu o puzderie de flori pitice mustind de culori vii şi
vesele. Din ghivecele fixate de pereţi se revărsau lujerii subţiri ca nişte jerbe pline de
scînteile roşii ale petalelor.
Atelierul era în partea din spate, despărţit de vilă printr-o peluză dreptunghiulară
acoperită cu peria deasă a gazonului de un verde încă proaspăt. În mijlocul dreptun-
ghiului, flancat de pomi, fusese ridicat un chioşc din lemn fasonat în care se afla o masă
rotundă înconjurată de scaune cu spătar.
Atelierul, mai curînd o mică făbricuţă, avea mai multe maşini, o anexă unde
meşterul îşi pusese un pat pe care se întindea cînd era obosit, sau dorea să se gîndească în
linişte la proiectele lui, un depozit plin cu marfa ieşită din mîinile lui Adolfo şi, alăturat
acestuia o cameră de la fereastra căreia se vedea o parte din stradă. Odaia liliputană avea
un pat acoperit cu un macat cu modele ţărăneşti, o masă sub fereastra pătrată şi un dulap.
Se oprise în pragul camerei şi îi privea cu ochi neîncrezători duşumeaua rămasă
neacoperită. Îşi plimbă încet privirea măsurînd totul cu luareaminte, de parcă nu era
hotărît dacă să cumpere sau nu. Apoi se întoarse spre tîmplar şi arătă locul cu o mişcare
grăbită a mîinii.
- Şi zici că asta ar fi pentru mine? Pusese întrebarea după ce Adolfo îl plimbase prin
atelier, vorbindu-i cu lux de amănunte despre fiecare maşină, ce făcea şi cum fusese
achiziţionată. Şi tot timpul explicaţiile îi erau întrerupte de aceeaşi obsedantă întrebare –
şi cum, tu singur, numai tu, poţi să te descurci în tot ce e aici? Nu te mai ajută nimeni?
Dar chiar nu pot să cred! Şi aşa află că Adolfo rămăsese singurul tîmplar din oraş şi era
foarte solicitat şi comenzile abundau şi abia dacă mai reuşea să facă faţă. Sigur că ar fi
vrut să mai aibă pe cineva cu el, cineva care să-l ajute şi să-l înţeleagă şi pe el. Mai cu
seamă că nevastă-sa nu reuşea să priceapă nimic din ce i se întîmpla lui, nu-i desluşea
supărările şi nici nevoile. Nici fie-sa, care avea acum optsprezece ani şi nu mai vorbea
decît de măritiş. Ceilalţi doi băieţi mai mari plecaseră de acasă cu mult timp în urmă, nu
mai ştia nimic despre ei şi se îndoia cu multă tristeţe că, în condiţiile unui război tembel,
ar mai fi avut vreo şansă de a mai afla ceva despre ei. Bănuia doar că erau pe undeva pe
front, dacă mai erau. Şi sigur că ar fi vrut să angajeze un om, dar poate că s-a lămuirt şi el
deja cam ce fel de oameni erau pe acolo. Pe idioţii ăia doi îi plătise regeşte şi a văzut şi el
cum şi-au făcut nenorocita de treabă.
Adolfo mai mult îi ghicise ochii şi se bucurase de lumina din ei. Îi plăcuse omul.
Acolo, pe cîmp, dacă n-ar fi fost el, se putea întîmpla mare necaz. I-a plăcut abnegaţia cu

14
care s-a repezit să-l ajute, rîvna cu care s-a împins în lemnele gata să se prăbuşească,
agilitatea cu care se urcase pe stivă, deşi nu avea nici o obligaţie faţă de el. Simţea că în
omul ăsta era ceva diferit faţă de ce văzuse la toţi ceilalţi. Acel ceva pe care îl căuta de
atîta vreme şi pe care îl găsisie acolo unde se aştepta mai puţin.
-Ia spune-mi, de cînd nu ţi-ai mai pus capul pe o pernă? O pernă adevărată. Şi de cînd n-
ai mai avut deasupra capului un acoperiş? Unul adevărat.
Lumina atîrnată de ochii celuilalt tremură filtrată parcă de o lacrimă. Casa lui...
De ce fusese alungat din ea? De ce? Care era crima de care fusese acuzat? Pufni, dar îi
păru rău că nu şi-a putut reţine ieşirea. Aşa e. Avea sîngele impur. Asta însemna că sîngele
lui era murdar? Poate că se inventase un detergent pentru necurăţenia lui. A, da.
Gloanţele. Gloanţele erau înălbitorul. Şi nu numai. Dar cu ce erau ceilalţi mai curaţi ca
el? Cu ce era mai curat şi pur lemnarul ăsta care părea îndurerat de nişte istorioare atît de
lumeşti. Şi omeneşti? Sau cu ce erau mai breji ăia doi pe care îi plătise dulgherul, dar...
Cît trecuse de atunci? De atunci de cînd o luase ca un nebun prin oraş încercînd să scape
de propria-i mutră care îl iscodea încruntată din pozele lipite pe stîlpi. Şi cîte zeci sau
sute de nopţi petrecuse sub cerul liber, în zloată sau praf, muşcat de ţînţari şi bîzîit de
muşte? Şi de ce? Ridică agasat din umeri căutînd cu încăpăţînare îndîrjită un răspuns. Un
răspuns care, de atîta vreme, întîrzia, sau refuza să apară.
Simţi palma uriaşă a lemnarului aşezîndu-i-se ca un fluture pe umăr. Atunci îşi
întoarse privirea spre el.
- Ei, ce spui? Cum ţi-ar sta să te simţi ca un stăpîn în tot palatul ăsta? O să ai o mîncare,
un ban al tău... Bun venit, mă. Înţelegi ce-ţi spun? Şi înţelegi că ce îţi spun ţi se adresea-
ză ţie?
Oftă şi dădu încet din cap. Asta să însemne că mă întorc printre oameni? A, nu, e
doar o iluzie. Dădu iar din cap. O acceptare? Cît ar mai fi vrut să-i dea un ghiont
tîmplarului şi să-l izbească de pereţii „palatului” şi să o ia la fugă. De ce un om ca el, de
ce un om să aibă nevoie de mila altuia, cînd acum un timp fusese şi el aidoma celui care îi
oferă mila? Revolta se urcă iar grea în el, dar de data asta nu îi mai smulse nici un gest.
Se mulţumi doar să dea din cap cu un gest hotărît în semn de acceptare.
Ieşiră în curte şi simţi cum gîtul şi pieptul i se umplu de aerul plin de stropii reci
ai ceţii subţiri. Se opriră în dreptul chioşcului şi Adolfo rămase sprijinit de bordura de
lemn. Îşi aprinse ţigara şi îl privi ţintă cu un surîs hîtru.
- Deci, criminalule, asta e, se cheamă că am făcut tîrgul.
Se uită la el pe sub genele lăsate, dar se izbi de figura bonomă, chiar prietenoasă a
lemnarului şi oftă. Ghemul ţepos adunat în piept se muia încet şi din izbucnirea revoltată
mai rămăsese doar o undă acrişoară.
- Auzi, măi nene, dacă ai cu adevărat nevoie de mine, e una. Da’ să mă baţi tot timpu’ la
cap cu prostia aia cu criminalul...
Faţa masivă şi greoaie a tîmplarului se destinse într-un zîmbet.
- Te-am supărat? Nu-i nimic, las’ că-ţi trece. Uite, de aia are dreptate Mustăcilă să vă facă
felul la toţi. Pentru că, dacă fiecare din voi ar dispărea fără urmă, nici El nu va mai suferi.
Sau nu vă va mai suferi. Încă nu m-am hotărît. Începu să rîdă prin fumul care îi ieşea din
gură. Da’ crima tot nu va dispărea. Cu toţii suntem criminali. Uite, bandiţii ăia doi, i-am
plătit cît au vrut şi tot şi-au bătut joc. Îl prinse de braţ şi îl trase spre locul unde lăsase
carul spre a fi descărcat de cîţiva dintre vecinii fericiţi să cîştige cîţiva bani.

15
- Păi nu-mi omorau boii? Nu mă omorau şi pe mine? Uită-te la mine. Eu nu sunt
criminal? Palma umflată ca o gogoaşă de muncă şi neodihnă mîngîie unul dintre
trunchiuri cu pasiunea şi tandreţea îndrăgostitului de pielea de mătase a iubitei lui. O
mişcare domoală, aproape aeriană, timidă, ca şi cum atingerea însăşi era o impietate, o
crimă de lezmajestate. Sunt îndrăgostit de lemnele astea pînă la disperare. Le iubesc ca un
nebun cînd au rădăcinile înfipte în pămînt şi coroana fremătătoare în aerul pădurii. Şi nici
nu-ţi poţi da seama cît sufăr pentru fiecare bucăţică de lemn pe care o tai. Şi cu toate
astea... De fiecare dată trăiesc aceeaşi groază cînd prima secure se înfige în lemnul verde,
cînd primul dinte al ferăstrăului muşcă din carnea crudă. Îţi dai seama ce simte un arbore
ca ăsta, atît de falnic, atît de puternic şi măreţ, cu plinul unei vieţi atît de lungi în fiecare
din fibrele lui, cînd tăişul fierului deschide venele şi lasă viaţa să i se risipească din
trunchi? Ce durere cumplită, cîtă groază, ce oroare! Şi uite-l acum cum zace în căruţa
asta, fără să mai aibă ramuri, despuiat de frunze, cu seva risipită din venele lui, ca un
împărat căruia i-a fost smulsă toată coroana. Acum e un lemn. La atîta i-a fost redusă fala
şi a devenit o bucată de lemn. Nimic mai mult. Dar aşa se întîmplă în viaţa asta a
oamenilor. El murind îmi dă mie viaţa. Şi eu... Ce sunt eu? Un gîndac, o carie nenorocită
care se agită în jurul acelor rădăcini, acelei uriaşe inimi plină de istorie. Asta e legea
nemiloasă a firii... omeneşti. Toate cariile distrug ceea ce-i falnic şi măreţ. Cam la fel cum
vi se întîmplă şi... Mda, asta e. Suntem cu toţii nişte ucigaşi.
Îl luă de umăr şi porniră amîndoi agale spre carul rămas lîngă şopron. Se opriră
lîngă boii masivi care mestecau leneş fînul pe care îl rupeau din trupul abundent al unei
căpiţe. Adolfo moromăi ceva greu de înţeles şi oftă.
- Îmi place de ei. Aşa de mari şi aşa de blînzi, spuse el punîndu-şi mîna pe spatele masiv
al animalului.
Lemnarul îl privi lung vrînd parcă să ghicească dacă îşi rîdea de el sau fusese doar
o simplă constatare.
- Uite la ei cum rumegă. Încet, pe îndelete, fără grabă, ca nişte oameni mulţumiţi de
treaba lor şi care au acum tot timpul din lume să digere încet plăcerea pe care o simt.
Parcă ar avea ceva din măreţia unei lumi de mult apuse. Pe atunci faptul de a fi avut
asemenea coarne era chiar o mîndrie.
Adolfo începu să rîdă şi îşi plimbă palma peste capul cu păr scurt cu un fel de
îngrijorare afectată. Nu îl luă în seamă şi continuă, privind perechea de boi cu acelaşi aer
meditativ.
- Uită-te la ei cum rumegă. Fără chef, fără tragere de inimă. Parcă ar face-o din
plictiseală, pentru că altceva mai bun tot nu mai e pe lumea asta mare şi proastă pentru ei.
Şi atunci s-au resemnat şi au căzut pe gînduri cu botul plin cu o mînă de paie. Vezi? Pînă
şi boii care rumegă par a filozofa.
Adolfo ridică din umeri cu un fel de resemnare mută, apoi întrebă cu vocea lui
care se întindea ca o gumă elastică.
- E valabil şi pentru vaci?
Izbucniră în rîs
- Nu-i nimic, continuă Adolfo după cîteva clipe, uită-te bine la ei că n-o să-i mai întîl-
neşti prea curînd. Îi ţin la o cunoştinţă, nu stă departe de aici dar are un grajd numai bun
pentru ei.
Le mai aruncă o privire, apoi o porniră agale spre casă pe una din aleile presărate
cu pietriş fin. Se opriră pe primul rînd de dale ce formau un careu pînă în dreptul uşii

16
msive care se deschise, lăsînd dinlăuntrul întunecat să se ivească trupul ca o săgeată al
căţelului Piritotchin. După două lătrături mici făcu un salt în aer şi se rostogoli peste cap
ca un acrobat de circ şi rămase sluj, ridicat pe lăbuţele din spate, expunîndu-şi capul mic
şi ciufulit de un negru indecis înspicat cu alb. Apoi o buză i se ridică tremurătoare dînd
mutrei lui o înfăţişare şmeherească de mucalit gata să spună o poantă.
Lemnarul se aplecă zîmbitor deasupra potăii şi îi mîngîie capul cu o mişcare
afectuoasă a mîinii. Apoi se ridică şi, păstrîndu-şi zîmbetul spuse: El e domnul
Piritotchin, cu aerul că făcea prezentările cu solemnitatea demnă de marile personalităţi.
- Am găsit zgîtia asta cînd era doar cît o gînganie care se tîra în iarba de pe marginea
drumului şi scîncea descurajată după ajutor. Mi s-a rupt sufletul din cauza lui. Înţelegi?
Pur şi simplu nu m-am putut preface că nu îl văd, aşa cum probabil că făcuseră toţi
dinaintea mea care trecuseră pe lîngă el. Şi de atunci a devenit un fel de stăpîn al casei.
Face numai ce vrea şi pe unde vrea. Îţi dai seama ce fericire pe capul lui? De la cerşetor
umil la stăpînul feroce...
- Şi şmecheria asta cu datul peste cap de unde a învăţat-o?
- Iniţiativă personală pentru care îl apreciez cît se poate de mult. Şi izbucni în rîs, de
parcă ar fi făcut o glumă grozavă.
Apoi din penumbra holului se ivi o siluetă născută parcă din semiobscurităţi,
prinzînd un contur tot mai ferm pe măsură ce se apropia de lumina din care părea să se
întrupeze. O femeie minionă într-un capot înflorat, cu un obraz rotund în a cărui uşoară
veştejire rămăseseră încă bine imprimate amprentele unei frumuseţi tulburătoare.
Dulgherul îşi îndreptă spatele şi rămase cu privirea aţintită asupra capotului.
- Şi iat-o pe doamna mea, spuse el. Scumpa mea doamnă fără de care nimic din ce vezi
nu ar fi existat.
Doamna abia dacă schiţă un zîmbet şi îşi fixă privirea întrebătoare asupra
străinului.
- Domnul mi-a dat o preţioasă, o foarte preţioasă mînă de ajutor, spuse tîmplarul
accentuînd cuvitele şi încercînd să le dea un sens anume.
- Domnul?... făcu doamna fără a încerca să ascundă uşorul dispreţ al glasului, măsurîndu-
l de sus pe necunoscut, fără să-şi fi putut face vreo idee asupra vîrstei lui ascunsă bine în
ţepii deşi şi aspri care îi năpădiseră obrazul. Mai grăitoare, sau trădătoare erau hainele
ponosite. Dar nu se hotăra să tragă vreo concluzie definitivă din cauza ţinutei demne a
bărbatului.
- Exact, domnul, reluă Adolfo parcă mai puţin sigur ca înainte. Ştii tu, lemnele pe care le-
am adus... Nu au fost bine fixate, s-au desprins şi, poate că m-ar fi omorît dacă nu era el.
- Tocmai s-a nimerit să fie el prin preajmă, spuse doamna cu o uşoară ironie.
- Exact, Fiona, din întîmplare domnul era acolo, în plin cîmp, alături de mine şi, dacă n-ar
fi fost el acolo, poate că nici eu n-aş mai fi fost acum aici.
Încercă să-i surprindă o reacţie cît de mică, dar ea întîrzie să apară.
- Înţeleg, spuse ea. A fost o minune, sau, mă rog, ceva apropiat de o minune. În nici un
caz nu te-a urmărit în speranţa că va reuşi să-şi dovedească în vreun fel utilitatea şi...
- În nci un caz, izbucni sincer revoltat lemnarul.
- Aş spune că doamna are dreptate să se îndoiască, interveni şi el. Chiar aşa, don Alfonso,
mie mi-ai spus că nu găseşti pe nimeni să te ajute, dar văd că imediat au apărut oamenii
ăştia să descarce trunchii.
Adolfo schiţă un surîs trist

17
- Aşa e, dar obosesc prea repede. Nici unul din ei n-ar fi de acord să tragă mai mult de o
jumătate de oră. Ei sunt din armata celor care împuşcă francul, chilipirgii. Expediente,
parcă aşa li se spune. Da în nici un caz nu ar sta în atelier mai mult de cinci minute,
pentru că mirosul cîrciumii e mult mai îmbietor.
- În fine, interveni donna Fiona plictisită parcă de sporovăiala celor doi, şi ce ai de gînd
să faci cu domnul de acum înainte?
Lemnarul rămase încurcat, apoi îşi desfăcu ambele mîini cu palmele larg deschi-
se.
- Păi, domnul rămîne la noi. Va sta aici, în odaia din magazie şi va fi alături de noi. A
văzut-o şi i-a plăcut. Aşa că...
- Sunt sigură că i-a plăcut, îl întrerupse ea cu un surîs uşor acrit. Sunt convinsă că dom-
nului i-ar fi plăcut şi staulul vacilor, Pot să pun pariu... Bun, şi acum ce facem?
Tîmplarul o privi mirat de parcă întrebarea l-ar fi luat prin surprindere.
- Păi... Păi o să intrăm şi o să ne aşezăm la masă. Că mie aşa mi se pare că s-ar cuveni
după o faptă aşa de frumoasă de care am avut eu parte de la domnul.
În aceeaşi clipă văzduhul a fost brăzdat de un fulger orbitor. Urmă bubuitura
asurzitoare a tunetului şi, dintr-o dată, băierile cerului se lăsară trase revărsînd peste
pămînt potopul. El o rupse la fugă fără nici un cuvînt spre atelier, trecînd în goană pe
lîngă chioşcul peste care se revărsau funiile groase ale ploii. Se năpusti în atelier şi se
opri în faţa uşii care îl despărţea de odaie. Nu mai băgă în seamă hainele din care mustea
apa şiroind cu trup de şarpe. Imită doar gestul lui Adolfo mîngîind cu palma deschisă
lemnul neted al uşii cu tandreţea cu care ar fi atins sînul unei femei. Emoţia care îl
cuprinsese îi sfărîma respiraţia făcîndu-l să gîfîie. Sau poate că era din cauza goanei la
care îl forţase ploaia? Reuşi să-şi învingă teama că totul nu era decît o iluzie, cum tot aşa
trecuse cu o neaşteptată indiferenţă peste ţîfna donnei Fiona şi atinse clanţa. Mîna şovăi o
clipă simţind răceala care i se strecură încet în trup. Se întrebă de ce ezită, apoi înţelese.
Era teama ca următoarea mişcare să nu-i destrame un vis pe care şi-l clădise cu
meticulozitate şi îndărătnicie clipă de clipă. Se vedea păşind pragul spre fericirea cea mai
deplină, ca, dintr-o dată, să se prăbuşească în golul fără fund al disperării. Apăsă hotărît
clanţa şi intră cu paşi de păianjăn. O cameră. A lui. Numai a lui. Pentru cît timp? Mai lasă
dracului prostiile! De cînd nu îşi mai văzuse fiinţa înconjurată de patru pereţi şi deasupra
cu un acoperiş? Ridică din umeri şi încercă să alunge gîndul care îi zumzăia nebuneşte în
minte. Reuşi să deschidă ochii şi să privească în jur. Camera era tot acolo, exact aşa cum
o văzuse în străfulgerarea de moment, atunci cînd vorbele promiţătoare ale dulgherului
stîrniseră norul viespilor care îl năucise cu trecerea de la vagabondul hăituit, la omul care
face parte din lumea oamenilor. Patul acoperit cu macat, masa de sub fereastra pătrată şi
micul dulap. Mîngîie netezimea rece a pereţilor. Abia atunci observă uşa pliantă pe care o
deschise încet, urmărind cum fiecare pliu se strîngea ca burduful unui acordeon. Se trezi
într-o baie minusculă, o chiuvetă , WC-ul şi un pătrăţel închis cu o bordură de beton
îmbrăcată în gresie. Era prea mult. Mult prea mult! Aproape că îşi pierdu respiraţia.
Surpriza era... Gîndurile i se învolburară pierzîndu-şi coerenţa, mai cu seamă că, oricît ar
fi vrut el să-şi întindă aripile imaginaţiei, nu ar fi îndrăznit să meargă aşa departe. Căută
duşul cu disperarea mută a copilului căruia, după ce i se dăduse jucăria era ameninţat că i
se va lua înapoi. Abia într-un tîrziu îşi dădu seama că robinetul chiuvetei era detaşabil şi
racordul putea fi folosit ca duş. Rămase sprijinit de perete privind uluit la ceea ce i se
părea bunul cel mai minunat care îi fusese dat fără să ştie de ce. Şi dintr-o dată, de parcă

18
şi-ar fi amintit de ceva, se dezbrăcă şi intră în pătrăţelul betonat. Aproape imediat simţi
revărsîndu-se peste el şuvoiul de apă la început rece, apoi mai cald pînă cînd totul se
umplu de abur. Lăsă apa să curgă din belşug peste el. Trăia o senzaţie de care credea că
nu se va mai sătura niciodată. Se simţea uşor, golit parcă de toată mizeria în care fusese
tăvălit, cu trupul curăţat de răpciuga otrăvitoare ca o ciupercă întinsă pe fiecare părticică
din el. Respira cu nesaţ aerul cald îmbibat de vapori şi nările adulmecau lacome mirosul
reavăn care se ridica din pielea înroşită de fierbinţeala apei. Rămase în mijlocul cubului
aşteptînd să se usuce. Văzuse prosopul mare atîrnat de un mic cuier fixat în perete lîngă
chiuvetă, dar refuzase să-l ia. Voia ca apa să i se prelingă pe piele astfel ca ea să o
păstreze umedă şi proaspătă, curăţată de jegul îngrozitor care se întărise pe el ca o crustă
de beton.
Într-un tîrziu se opri în faţa micii oglinzi de deasupra chiuvetei. Se privi lung
încercînd parcă să-l înţeleagă pe cel care se uita la el cu ochi obosiţi din luciul indiferent.
Îşi pipăi obrazul năpădit de vraiştea ţepilor aspri, tăiat de cutele amare care cuprinseseră
colţurile gurii ca într-un cleşte. Oftă. Dacă oglinda nu i-ar fi întors cu fideliltate fiecare
gest, ar fi fost convins că de partea cealaltă era un necunoscut care se străduia să-i spună
ceva, dar nu ştia cum să o facă, sau, pur şi simplu, îşi uitase vorbele.
Afară furtuna se înteţise. Rafalele de vînt zgîlţîiau furioase coroanele copacilor şi
torentul apei se abătea cu forţa unui proiectil asupra acoperişului. Rămase întins pe pat
gustînd cu fiecare fibră a trupului plăcerea oferită de liniştea şi pacea uscată a cămăruţei.
Acum ar fi trebuit să fie undeva pe afară, încercînd să se adăpostească prin cine ştie ce
gaură, sau şanţ, sau gură de canal care puţea îngozitor. Ştia bine frigul smintit de afară. Îi
simţea colţii înfigîndu-i-se ca un blestem pînă în rărunchii fiinţei, înveninîndu-i sufletul
pînă la demenţă. Acum îşi amintea doar senzaţia. Simţea o plăcere nebună să şi-o
închipuie aici, în căldura moale a unei camere care era numai a lui şi din care nimeni nu îl
va mai da afară. Şi adormi cu un zîmbet pe buzele crispate.

Stătea de mai multă vreme pe scaunul de plastic al cafenelei în faţa ceştii din care
mai aburea cafeaua neagră cu aromă puternică. Prin faţa ochilor i se perindau iar petice
din filmul pe care îl trăise pînă atunci cu viziunea menestrelului întrupat din apele
întunecate ale mării, întîlnirea cu Adolfo, cămăruţa care îl făcuse atît de fericit, ploaia
teribilă care îl făcuse şi mai fericit, dacă aşa ceva era totuşi cu putinţă. A doua zi meşterul
îl întrebase de ce o rupsese la fugă ca un nebun şi el ridicase din umeri de parcă nu ar fi
ştiut ce să-i răspundă. Dar el ştia că fusese jignit de atitudinea coanei Fiona care făcuse
eforturi să-i arate dispreţul ei pentru el, privindu-l ca pe un gunoi aruncat de cineva în
mijlocul curţii ei. Poate că se înşelase. Poate că nu fusese vorba de aşa ceva. Lemnarul îi
spusese că nevastă-sa a vrut să-l cheme să ia masa cu ei pentru că venirea lui era un
eveniment, şi încă unul mare de tot, pentru că de multă vreme se tot plîngea Adolfo că nu
are cu cine să se ajute în atelier. Şi coana Fiona se dovedise o gospodină aşa cum şi-ar fi
dorit oricine. Gătea ca nimeni alta şi îi făcea fericiţi cu bucatele ei.
Şi căţelul Piritotchin, ăla găsit prin şanţurile drumurilor, era un şmecher fără
pereche. Se învîrtea tot timpul printre picioarele lor, făcea tot felul de giumbuşlucuri
atrăgîndu-le atenţia, ajutîndu-i să şi uite de ale lor cu mutriţa lui buclucaşă, pusă parcă tot
timpul pe şotii.
Şi lui i se întîmpla ceva nou, sau mai curînd de mult uitat. Simţea că are o familie,
că face parte dintr-un întreg, că, după ce fusese abandonat o veşnicie într-un colţ

19
întunecat al lumii, cineva îşi adusese dintr-o dată aminte de el, îl scosese din acel ungher
şi îl repusese în drepturile lui fireşti. Un sentiment care se accentuase, devenise atît de
material încît i se părea că îl pipăie cu vîrful degetelor după ce atitudinea donnei Fiona se
schimbase faţă de el, atunci cînd ajunsese să-l cunoască mai bine şi înţelesese că nu era
vorba de un vagabond căzut pe capul lor. Munca la atelier nu era uşoară. Era plină de
zgomot şi praf. Maşinăriile urlau sălbatice, muşcînd furioase din carnea lemnului pe care
dulgherul îl iubea cu patimă, aproape lăcămînd cînd colţii pînzei împroşcau aerul cu
aburul prafului de rumeguş. Magazia se umplea mereu de mobilă mică şi se golea mereu
cărată la depozitul unui angrosisit.
Apoi o văzu pe Linda, fata lemnarului de care uitase chiar din prima clipă cînd Adolfo îi
pomenise de ea şi cei doi băieţi mai mari care plecaseră de acasă. Abai atunci îşi aminti
că gazda are o fată de 18 ani care se gîndea numai la măritiş. La început nu îi acordase
nici o atenţie. Era absorbit doar de a-şi trăi cît mai intens propria-i fericire de a fi scăpat
de urmărirea poliţiei şi de cîmpul unde se refugiase tocmai cînd toamna devenise stăpîna
absolută. Fericirea de a fi avut o cameră numai a lui şi o baie la care nici nu avusese
curajul să viseze. Deocamdată asta îi ocupa tot timpul. Apoi deveni mai atent la fata pe
care o vedea uneori ieşind din casă, ori întorcîndu-se din oraş. O descoperi încet şi în rate.
La început se miră de cînd o tot vedea fără să-şi fi dat seama. Apoi nu se putu dumiri cum
dintr-o fiinţă atît de butucănoasă ca Adolfo şi o minionă ca donna Fiona să iasă lujerul
subţire şi delicat al cărui parfum începuse să-l zgîndăre tot mai sîcîitor. Ceva mai tîrziu îi
descoperi şi trăsăturile fine desenate parcă de aurarul care îşi atingea opera cu teamă şi
evlavie. Nu trecuse mult şi cămăruţa în care trăia devenise o cămaşă de forţă, baia părea
mică şi meschină, zgomotul din atelier infernal. Se simţea evadînd din micul iad doar
cînd revedea chipul Lindei. În schimb se surprinsese privindu-se tot mai des în oglindă.
Ochii îi rămăseseră încercănaţi, învăluiţi parcă în ceţurile tulburi ale unei nopţi care nu se
mai încheia. Dar restul figurii i se mai destinsese, nu mai trăda încordarea lăuntrică de
animal hăituit. Şi cutele amare care brăzdau obrazul se mai retrăseseră, aruncînd doar
umbrele unei tristeţi ce îi dădeau uşoara patină a unei nobeleţi hrănită de rădăcinile adînci
ale unei moşteniri de familie. Rămase surprins de modificările propriei lui înfăţişări. Nu
ştia dacă să le atribuie suferinţelor de pînă atunci, sau spectaculoasei răsturnări de
situaţie. Şi, de fiecare dată chipul fetei se suprapunea peste imaginea din oglindă şi el se
retrăgea înfuriat. Să i se întîmple tocmai lui o asemenea porcărie. El, hăituitul, el,
alungatul, el, cel izgonit din propria-i casă, din lume, din societatea lui, să se trezească
dintr-o dată cu inima zvîcnind din pricina unei puştoaice la care nu s-ar fi uitat nici dacă
i-ar fi zgîlţîit cu toată puterea ei poalele hainei. O fetiţă care nu avea habar ce e aia viaţă.
Ce dracu i se întîmplă? Întrebarea îi scîrţîi în cap cu scrîşnet de cretă trîrşîită dureros pe
tablă. Se şi văzu strîngînd în braţe trupul crud încă, îmbătîndu-se de parfumul dulceag şi
ameţitor născut din pielea ca al unui frupt abia dat în pîrg. Scutură cu furie din cap
încercînd să alunge năluca ai cărei aburi îi împăienjeneau ochii. Se arunca atunci cu
sălbăticie în muncă, uimindu-l pe Adolfo cu hărnicia lui. Bietul tîmplar era aşa de
îndrăgostit de copacii vii ai pădurii, atît de ameţit de freamătul frunzişului proaspăt, încît
i-ar fi fost imposibil să înţeleagă motivele reale ale hărniciei găsitului său.
Acolo, în atelier, îl cunoscuse pe Giuliano, şoferul care venea să ridice marfa
lemnarului pentru angrosisitul aflat la celălalt capăt al oraşului. Giuliano era încă tînăr la
cei aproape patruzeci de ani ai lui, un tip mereu vesel, ai cărui ochi alergau ca două bobiţe
de argint viu după Linda căreia îi făcea tot felul de aluzii străvezii care la început îl

20
înfuriaseră îngrozitor. Apoi, cînd îşi dădu seama că Giuliano are dreptate să se poarte aşa,
nu ca un adolescent gata să facă orice pentru a smulge iubitei o privire dispreţui-toare,
începu să se apropie de el şi chiar să-i cultive prietenia. Giuliano îl luase cu el la
cafeneaua aflată nu departe de casa lui Adolfo. Localul era situat în mijlocul unei piaţete
flancată de şinele tramvaiului care trecea cu zgomot, umplînd locul cu vacarmul păcii şi
cu un pitoresc născut de culorile vii ale reclamelor întinse de-a lungul vagoanelor.
Scaunele cafenelei erau dispuse în semicercuri concentrice, dîndu-le impresia că se aflau
într-o sală de cinematograf pe al cărei ecran se proiecta viaţa însăşi. Vizavi era un stîlp
rotund şi gros pe care se lipeau afişe. Îi veni să rîdă cînd îşi revăzu chipul cu inscripţia
mare şi groasă CĂUTAT. De ce? Nu se menţiona, dar acum îi venea să rîdă ori de cîte ori
se întîlnea cu sine însuşi acolo, lipit pe stîlp cu privirea aceea inocentă pe care nu o mai
avea de mult, lipsită de orice grijă, ca a unui bebeluş care crescuse dar uitase să se şi
maturizeze, cu ochi senini şi naivi, în care se citea credinţa că lumea nu putea fi decît
bună cu el, cu aerul plin de pace şi obraji netezi de care lama briciului nu se atinsese încă.
Ofta de fiecare dată cu gîndul la acel el, un el care fugise îngrozit pentru totdeauna şi se
ascunsese cine ştie pe unde, dornic poate să scape acum de o lume hidoasă. Cine ar mai fi
putut recunoaşte în bărbatul cu obrajii bătătoriţi, cu pielea întinsă, năpădită de ţepii deşi ai
bărbii veşnic nerase, pe copilul hăituit din motive pe care nu le putea înţelege.
Oftă din nou, apoi îl văzu pe Luigi traversînd liniile de tramvai în timp ce îi făcea
semn cu mîna. Luigi era unul dintre membrii găştii lor care îşi făcea veacul în spaţiul
circular al localului. Se recomanda tuturor ca scriitor scăpătat, dar scăpărat de nenumărate
idei, îndrăgostit de vorbe şi cuvinte pe care nimeni nu avea curajul să le publice. Luigi îşi
trînti trupul mătăhălos pe scaun şi îşi întinse picioarele sub masă oftînd de plăcere. Apoi
îşi fixă ochii mari, plutind într-o veşnică apă tulbure, asupra lui. Pe faţa lătăreaţă,
încadrată de favoriţi stufoşi se lăţi un rînjet.
- Hai, salut, sclavule. Ţi-a lăsat stăpînul lesa pînă aici?
Se mulţumi doar să dea din cap a lehamite şi să ridice din umeri. Nu răspundea
niciodată ironiilor nesărate ale lui Luigi, ceea ce îl agasa pe marele nepublicat care căuta
în fiecare un partener pentru duelurile lui verbale.
- Nu-mi dai şi mie o cafea? continuă Luigi cu aerul omului îndreptăţit să accepte aten-
ţiile celorlalţi după ce lansa o pretenţie atît de modestă în comparaţie cu ceea ce repre-
zenta el faţă de întreaga lume.
Îi aruncă o privire uşor ironică, dar îşi duse mîna la buzunarul unde îşi ţinea
portmoneul.
- Ia ascultă, ucigaş de regi, cînd un nobil ca de-al de mine te scoate din rîndurile umilimii,
oferindu-ţi unica şansă de a respira aerul tare al măreţiei, ieşit din plămînii mei, gestul tău
ar trebui să fie cel puţin pe măsura nesperatei mele mărinimii. Ca cavaler al nobleţei mele
ar fi trebuit să te ridici impozant şi măreţ de pe amărîta asta de şa din plastic, să-ţi iasă
amărîtul ăla de piept pîn tot aeru’ ăsta şi pînă şi venele să ţi se umfle dă tot sub presiunea
momentului.
Se uită la poet şi, în loc să fi zîmbit la sforţările lui de a fi amuzant, se mulţumi să
dea iar din cap a lehamite.
- O cafea, ziceai? Şi de ce o fi fost nevoie de atîta trudă din partea ta? De parcă pentru
cafeaua asta nu mi-aş fi trudit oasele într-o disperare şi nu mi-aş umple fiinţa de tot pra-
ful lumii.

21
- De lemn, completă repede scriitorul. O lume de lemn, fără simţire, fără emoţii, fără
sentimente. Nişte buturugi.
Se ridică greoi şi porni spre barul aflat în clădirea scundă cu linii alungite,
moderne. Reveni după cîteva minute cu ceaşca din care se ridica nesigur aburul aromat.
- Îţi vînd un pont?
Îl privi fără interes.
- Văz că arzi de nerăbdare, spuse Luigi în timp ce căuta în pachetul de ţigări. Venind în
coa am văzut o grămadă de lemne descărcată în faţa porţii lui Vatanase. Îl ştii pe
Vatanase? Exact! Ăla care e ciung de la războiu’ ălălaltu’. Da’ are o pensie şi poa’ să
plătească pentru servicii.
Dădu încet din cap.
- Şi ce propui?
Luigi îşi întinse larg braţele, vrînd parcă să închidă între ele toată cuprinderea
posomorîtă a zării.
- Ia ’uzi la el întrebare! Ce propui? Să lăsăm lemnele lui Vatanase să putrezească în
mijlocul drumului că n-are ucigaşul Regelui chef de muncă.
Avu o scurtă tresărire, dar se stăpîni.
- Ai putea, totuşi, să mă scuteşti de povestea asta cu ucigaşul? şuieră el ca un şarpe printre
dinţii strînşi.
- Aha, exclamă Luigi fericit, te-am atins unde te pişcă mai al dracului. Adevărul doare,
nu-i aşa? Ei, ia zi, ne iese de ceva mai mult decît pentru o cafea dacă îi mutăm lemnele
ăluia?
- Te pomeneşti că mai trebuie şi tăiate.
- Şi stivuite, continuă Luigi, adăugînd la lista de corvoade.
- Ei, la dracu, izbucni el. N-o vrea să i le bag şi-n sobă?
Răspunsul întîrzie pentru că de cealaltă parte a pieţei văzură oprindu-se camionul
lui Giulano. Urmă pocnetul portierei trîntite, apoi îl zăriră pe Giulianio privind spre
cafenea. Le făcu un semn cu mîna, şi traversă liniile de tramvai. La început nu îl putuse
suferi. I se păruse un tip arogant, plin de fumuri, care îi privea pe ceilalţi de undeva de
sus fără să fi avut vreun un motiv. Cu timpul îşi dăduse seama cît de mult se înşelase.
Băiatul ăsta înalt, încă tînăr, cel puţin ca figură şi concepţie de viaţă, mereu cu cîte o
glumă, era jovial, venic dornic de anturaj, gata să-şi adune prietenii doar să nu fie singur
şi bîntuit de gînduri negre. Se aşeză lîngă ei şi începu să bată darabana cu degetele-i care
păreau mai curînd ale unui pianist decît ale unui şofer.
- Ce se execută aici? întrebă el cu o autoritate trucată.
- Ce se consumă, îl corectă Luigi.
- Mă rog, ce se consumă? acceptă el concesiv.
- Se consumă timp preţios, îl asigură Luigi. Adică se pierde. Se pierde uşor pentru că e
foarte timid.
- Aha, făcu Giuliano îndreptîndu-şi mîna spre nepublicat. Şi ca să nu se mai piardă pe
motiv de timditatea...
- Exact, îl acompanie Luigi. Are nevoie omu’ de-o tărie. De o tărie de caracter.
Giuliano oftă în timp ce se scărpina în cap cu un fel de acceptare necondiţionată a
fatalităţii.
- Cred că am înţeles.
- Eşti sigur? îl întrebă îngrijorat Luigi.

22
- Tu ce bei? îl iscodi Giuliano şi privirea-i alunecoasă se abătu asupră-i.
- Păi nu se vede? răspunse Luigi în locul lui. El e şi aşa luat de fericire... Ce dracu? Vrei
să-l aduci la comă alcoolică? Lasă-mi mie plăcerea asta. Mie! O! mie de ani să tot îmi
revin, şi revin atunci cînd n-or mai fi războaie, nici măcar de ţesut războaie, dacă mă
poate înţelege cineva.
- La cît de beat eşti mă întreb ce s-o mai alege de lumea aia a ta după prima sorbitură, îl
apostrofă el fără prea mult chef.
Giuliano începu să rîdă şi îşi bătu pe umăr scriitorul pe a cărui figură se citea
nedumerirea.
- Auzi la mutu’ ăsta ce e în stare să-mi zică, se burzului Luigi. Chiar e în stare?
- Asta ca să ştii că altă dată te-ai putea aştepta la ceva şi mai deocheat, îl asigură Giuliano.
- Nu zău! se arătă speriat nepublicatul. Păi atunci, hai, băiete, iute şi degrabă că mă
pîrjoleşte o sete grea, mai rea ca seceta egiptenilor de şapte ani.
- D-acasă, îl completă Giuliano obişnuit cu şaradele amicului său.
- Nu de acasă, mă, de la bar, îl corectă Luigi. dacă vrei să mă faci fericit de acolo să revii.
Şi după aia îţi vînd pontu’ ăl mare.
Giuliano se întoarse cu o tavă pe care erau două pahare cu absint. Verdele aromat
licărea îmbietor şi scriitorul întinse mîna şi îşi înşfăcă prada la care se socotea îndreptăţit.
- Şi de ce pont voiai să te lepezi? întrebă Giuliano privindu-l mirat pe Luigi.
- Lasă că îi spun eu, interveni el scutindu-l pe Luigi de efortul de a-şi dezlipit nasul de
gura largă a paharului. Cică să aranjăm lemnele lui Vatanase.
Giuliano dădu încet din cap cu aerul că ar fi cîntărit cu grijă afacerea.
- Iar lemne? Nu te-ai săturat de lemne?
- Asta le e soarta, spuse el cu un fel de fatalitate tragică.
- Asta vă e soarta, îl întrerupse Luigi. Pe lemn L-aţi urcat, de lemn să aveţi mereu parte.
- Sunt două aspecte aici, constată Giuliano a cărui intervenţie reteză replica celuilalt. Pe
de o parte, aspectul material al afacerii. Vatanase e printre puţinii pe care extrem de
scumpul nostru stat l-a cadorisit cu o pensie. Secundo e aspectul moral, ca să zic aşa,
adică să facem şi noi o faptă morală.
- Mai bine ţi-ai păstra puterea aia morală neconsumată pentru minunăţia aia de Linda. Are
fata aia nevoie de un toc de morală...
Cuvintele îi rămaseră suspendate în aer. Privirile acre pline de reproş ale celorlalţi
doi îl opriră brusc.
- Ei, ce-ţi fi crezînd? izbucni Luigi evitîndu-le ochii. Că suntem la monastire? Că suntem
nişte sfinţi care n-au cunoscut prihana? Dar cui dracu nu i-ar place o muiere ca asta? Şi
apoi ce, tu eşti mă-sa? continuă el la fel de revoltat cu ochii înfipţi în figura serioasă a lui
Giuliano.
Pînă la urmă trebuiră să se arate de acord deşi vulgaritatea scriitorului îi scosese
din sărite.
- Dragă Luigi, de regulă nu-ţi dau dreptate, da’ de data asta... Să fie al dracului, da’ ori de
cîte ori dau cu ochii de ea, simt cum zvîcneşte inima din mine cu nădragi cu tot.
Luigi începu să rîdă şi îşi muie buzele în absintul parfumat.
- Ei, avem timp de lemnele alea? întrebă Giuliano încercînd să-şi stăpînească iritarea
care îl asaltase iar fără să ştie de ce.

23
- E vreo grabă? întrebă Luigi după ce sorbi tacticos din cafea. Sau crezi că o să găsim
ditai coada la poarta lui Vatanase. Fii liniştit, nimeni nu se-nghesuie şi apoi cu cît i se vor
lungi ochii mai mult uitîndu-se după noi, cu atît fi-vom mai valoroşi.
- Cu politica ce se mai aude? întrebă Giuliano într-o doară.
- Ce se aude? făcu Luigi posomorîndu-se dintr-o dată. Dracu să-i ia de smintiţi. Se
măcelăresc pe fronturi fără să ştie de ce. Iar pe hornuri iese fum din oasele nenorociţilor.
Ca şi din carnea lor. Şi ăia tot încearcă să muşamalizeze povestea asta şi ea tot se
încăpăţînează să iasă la iveală.
- Nişte demenţi, oftă Giuliano privindu-l fix. Aşa nişte cretini... Dar deocamdată, cel
puţin, tu stai bine. Acum ai putea crede orice, că eşti de-al lor, de-al vostru, de-al nostru,
sau numai dracu mai ştie de-al cui. Ai avut mare noroc cu Adolfo.
Se mulţumi să dea din cap ca un fel de aprobare mută şi oftă.
- Da’ şi ăla s-a făcut al dracului, continuă Giuliano înciudat. Trage de tine ca de un
elastic. Şi bani... Ioc.
- Aşa e, spuse el acceptîndu-şi soarta cu o figură de ceară. Privi circular şi văzu tramvaiul
intrînd în piaţetă, scîrţîind cu plîns metalic pe şinele ruginite. Se înteţise şi vîntul, iar norii
stăteau atîranţi de cer ca un acoperiş strîmb.
- O să plouă?
Întrebarea lui Luigi rămase fără răspuns. Urmăriră lumea coborîtă în staţie
îndepărtîndu-se grăbită
- Ăla nu-i Pattane? întrebă Giuliano arătînd cu mîna spre un bărbat îmbrăcat cu un sacou
din velur maro.
Urmăriră un timp silueta bondoacă, tăiată parcă dintr-un carton grosolan. Mergea
grăbit, ţinîndu-şi capul aplecat pe un umăr de parcă pe celălalt ar fi dus o povară.
- Am auzit că a scăpat de mobilizare, spuse Luigi punîndu-şi pe masă paharul în care mai
erau cîţiva stropi.
- Aşa e, confirmă Giuliano. Să-i zică mersi lui soră-sa care e măritată cu o mărime a
armatei.
- Bună soră-sa aia în draci, spuse Luigi umezindu-şi buzele cărnoase cu limba.
- La suflet, îl asigură Giuliano rîzînd.
- Oh, dar ce suflet are! Ce suflet! O delicateţe. Mai cu seamă cînd şi-l ţine în chiloţeii ei
negri cu danteluţă.
- Ai avut tu acces la aşa ceva? întrebă el îndreptîndu-şi privirea neîncrezătoare spre poet.
Luigi se uită la el clipind şi îşi aprinse o altă scuturătură după care cotrobăi cîteva
clipe prin pachetul sleit.
- Băi, ucigaş de regi, făcu el pe tonul unui judecător nemilos, la delicateţea aia poate avea
acces doar ochiul înaripat de vise frumoase al unui poet de talia mea. Şi sper că observi
despre ce talie e vorba... Că dacă îmi punem eu velurul lu’ Pattane...
- Ieşeau două hăinuţe numai bune, îl completă Giuliano jubilînd.
- De ce nu trei?
- Ce-mi place mie la tine e că modestia ta nu e niciodată prefabricată.
- Exact, se arătă el de acord. E frustă, necioplită, nefinisată, ca o batistă mototolită,
adăugă 'ucigaşul' vrînd parcă să-i plătească lui Ligi pentru micile lui răutăţi.
- Nedată pe abricht, îl completă Giuliano, dînd energic din cap.
- Ce naiba aveţi, mă? se agită Luigi cu ambele braţe întinse.
Începură să rîdă.

24
- Am vrut să spălăm în sînge onoarea lovită a surioarei lui Pattane.
- În sîngele ei lunar, bănuiesc, spuse Luigi cu degetul îndreptat spre conturul vag al
astrului.
- Ai văzut că se face seară? întrebă Giuliano.
- Şi că lemnele lui Vatanase...
- Nu vor rămîne în drum, continuă el simţind ochii celorlalţi aţintiţi asupra lui şi oftînd
morocănos, ştiind că numai de lemnele lui Vatanase nu avea chef. Doar lipsa acută de
bani îl mîna să-şi lase locul de la cafenea. Pentru că lemnarul făcuse o înţelegere cu el:
găzduire şi mîncare contra muncă. Bani putea să ciugulească şi el de pe unde s-o putea.
Ceilalţi doi îşi priveau paharele goale în aşteptarea lui. Apoi se ridicară şi ei cu un oftat.
- Că doar nu ne lăsăm ucigaşul la greu, hotărî Luigi şi slobozi un rîgîit răsunător care îi
făcu pe cei din jur să rîdă.
- Voi rîdeţi, continuă poetul în timp ce se îndreptau spre una din străzile care se
deschideau din inima rotundă a piaţetei, dar voi, tu, mă, neam de ucigaşi, îţi dai seama ce
înseamnă să ai un prieten? În ziua de azi, sau de ieri, sau de oricînd o fi? Lăsă un moment
teatral de tăcere apoi îşi aruncă braţul peste umărul lui, făcîndu-l să-i simtă greutatea. Mă
uit la tine, tu, amărît care te tîrîi alergînd prin istoria mustind de sînge a omenirii avîndu-
vă pe voi de primi tăietori. Nu-i aşa că sună patetic? Observă că Giuliano ar fi vrut să
spună ceva, dar nu se lăsă întrerupt şi continuă pe acelaşi ton. Din motive pe care totuşi
nu le putem decît contesta cu dispreţ, deşi... numai ne... Cum să-ţi zic eu ţie? Numai
neconstituţionale n-ar fi din punctul lor de vedere, voi, sărmani ticăloşi, aţi fost zvîrliţi de
copitele lor undeva departe. Hăt, tocmai în fundul cuptoarelor pe care, oricît ar vrea ei să
le ţină închise pentru ştiinţa lumii, n-au cum, că tot se află. Şi v-au lăsat pră voi în voia
valului, fără de casă şi familie, fără o para, doar cu izmana din cur. Şi cu toate astea, în
ciuda a tot ce încearcă ei atît de metodic, cu mijloace aşa de ştiinţifice, tu ai prietenii tăi.
chiar dacă unii ca noi... Chiar noi. Ia să fii tu mîndru! Ai prieteni. Asta înseamnă că, în
ciuda a tot ce îşi doresc ei, tu ai un statut social. Chiar foarte social. Căci a avea prieteni
aşa ca noi şi cu noi înseamnă a fi recunoscut şi a ţi se şti şi aprecia meritele. Înseamnă că
tu eşti asemenea altora, şi ăia cu care tu te-ai înhăitat, sunt cam ca tine. Îţi dai seama?
Încerca să-şi dea seama de cînd se opriseră în faţa mormanului de lemne
butucănoase, trîntite în mijlocul uliţei cu aspect rural. Luigi, a cărui siluetă impunătoare
se desena pe cerul care se întunecase rămînînd ca o pată cenuşie, se proptise în gardul
şubred şi strigase numele proprietarului pînă cînd uşa scundă a casei se deschise.
Vatanase era un bărbat firav, al cărui cap părea îndesat între umeri de o mînă
nevăzută. Mergea cocîrjat tîrîndu-şi proteza de lemn care înlocuia piciorul retezat de o
schijă „în timpul războiului ăl mare” cum vorbeau oamenii din cartier. Îi văzură obrazul
supt în lumina săracă, ros de suferinţă, cu ochii fugiţi în fundul capului şi nasul ieşit
nefiresc, aidoma unui cioc, în mijlocul feţei.
- A, voi eraţi! exclamă el cu o voce tremurătoare. Păi la ora asta?
Luigi îşi desfăcu larg braţele, părînd că ar vrea să îmbăţişeze toată bogăţia
pîlpîitoare a cerului.
- Vai, domnu’ Vatanase, explodă el. Dar ce contează ora? Omenirea îşi are orele ei,
crucialele ei momente şi ar fi păcat să le întinăm, să le diluăm amestecîndu-le cu restul de
ore moarte, lipsite de semnificaţie, cînd lumea se tîrîie doar ca un copil care abia învaţă să
meargă. Aici nu e vorba de oră, domnule Vatanase, ci de o pornire care nu mai ţine cont
de timp. Acum s-a declanşat în noi ora iubirii, a ataşamentului fierbinte şi fără de limite

25
faţă de oameni, nu faţă de lume, căci, cum bine s-a mai spus, oamenii, domnule Vatanase,
oamenii cu certitudine sunt rupţi din rai, domnul meu, pe cînd lumea e atît de rea încît
pare făurită de talpa cea mai platfutizată şi jegoasă a iadului. Mai contează ora cînd
timpul iubirii e atît de prezent acum în noi?
Vatanase îşi întinse plictisit ambele mîini, vrînd parcă să oprească şuvoiul
vorbelor şi mormăi nemulţumit.
- Zece mii de lire. Nici un ban mai mult.
Giuliano îl privi lung, apoi sprînceana dreaptă se ridică spre mijlocul frunţii. Vru
să spună ceva, dar intenţia i-a fost curmată de Luigi ale cărui braţe se înfăşurară ca nişte
liane în jurul bătrînului trăgîndu-l într-o parte.
- Se poate, domnule Vatanase, să ne confundaţi pe noi cu o şleahtă de prăpădiţi
păduchioşi veniţi pe lume printre lemne şi dăruiţi ei numai să-i îngroape urîtul existenţei
cu o gestică lipsită de eleganţă, cum ar fi căratul buturugilor ăstora? Vai, domnule
Vatanase, dumneavoastră sunteţi aici în faţa gingăşiei, a sensibilităţii din care se naşte în
neştire frumosul. Vezi dumneata această grămadă informă, lipsită de graţia inspiraţiei
artistice? Ce sunt astea? Nişte prăpădite de lemne! Corect, aşa şi e. Cum o să merite aşa
ceva mai mult de zece miare? Dar cînd mîinile acestor răsfăţaţi ai simţurilor celor mai
rafinate şi ale celor mai răscolitoare forme ale unor femei pe care... la care... Mă-nţelegi...
Cînd prin mîinile lor, propria lor fiinţă, ca şi propriul lor har se vor apropia de esenţa pe
care nu o vedem, nici măcar nu o intuim, aceste lemne, această grămadă amorfă şi
nesimţitoare va începe să vibreze, transformîndu-se într-o lucrare a cugetului şi va începe
să iradieze căldură din sine şi de la sine înainte chiar de a fi ajuns pe gura sobei.
- Şi cam ce-ai vrea? apropae că urlă bătrînul. Să vă dau toată pensia mea? Poate şi
jumătate din casă?
- Nu, bre, îl linişti Luigi privindu-l pînă în străfundul sufletului. Mai pune şi mata un
cinci mii, măcar cît să iasă zeama din mere.
Vatanase rămase nemişcat, privindu-l cu nesaţ. Clipea mărunt părînd că nu
înţelesese ce dorea celălalt de la el.
- Aşa, cîrîi el luminat. Încă cinci miare? Mă rog, fie. Da’ să ştii că pentru asta le şi
spargeţi şi le şi stivuiţi. Ce zici?
Luigi dădu amărît din cap.
- Chiar n-ai înţeles nimic? Aici nu e vorba de plătit o muncă oarecare, ci de menţinut
trează forţa spiritului care hrăneşte, care dă din el să ne înfruptăm cu toţii.
- Ia mai lasă-mă cu spiritul tău, cîrîi bătrînul speriat, bănuind ce se ascundea în spatele
torentului de vorbe.
- Cum să te las, domnule Vatanase. Păi ce fel de oameni am mai fi noi? Aşa ne-a învăţat
pe noi experienţa de milenii a lumii? Ajută-l pe aproapele tău..
- Pînă-l omori de tot, gîfîi bătrînul, şi-l laşi fără izmana de pe el.
- Exact! aşa îl ajuţi, sări fericit Luigi. Căci izmana se murdăreşte şi trebuie spălată, ba
chiar şi cîrpită. Asta înseamnă uzură, pierdere de timp şi cheltuială.
Vatanase reuşi să facă un pas în spate şi îmbrăţişă cu privirea grămada de lemne.
- Douăj de mii, nici o centimă mai mult, chiţăi pensionarul cu ochii îngustaţi. Apoi se
răsuci cu o mişcare bruscă şi porni aproape alergînd prin curte, speriat parcă să nu fie
ajuns din urmă de glasul lui Luigi.
Cînd se întoarseră la cafenea întunericul îşi întinsese pînzele umede peste oraş,
tivite argintiu de lumina felinarelor. Cercurile concentrice de scaune şi mese erau acum

26
aproape toate ocupate, semănînd cu un amfiteatru studenţesc. Peste zumzetul vocilor se
vălurea tînguios ritmul unei melodii revărsată de un difuzor. Se simţea foarte mîndru de
el. Avea în buzunar douăzeci de mii de lire pentru că Giuliano renunţase mărinimos la
partea lui, iar Luigi nu făcuse altceva decît să-i încurajeze cu glasul lui de stentor,
evocîndu-le momente cruciale din marile bătălii ale istoriei, începînd şi terminînd cu
Termopile. Douăzeci de mii! Nu era cine ştie ce, dar decît de loc... Îşi vîrî iar mîna în
buzunar şi în suflet simţi o undă răcoroasă şi reconfortantă cînd vîrful degetelor pipăi
hîrtiile mătăsoase. Abia dacă observă braţul întins al lui Giuliano arătînd spre o masă.
Zări capul blond al Lindei stînd pe un scaun alături de Zappato, un tip trecut de cincizeci
de ani, chel, cu burtă de mare industriaş, care îi asigura lui Alfonso mici comenzi pe care
meşterul le executa fără prea mare tragere de inimă.
- A! exclamă Luigi bucuros. Ei, vezi, de aia mi-e mie dragă suferinţa fizică la care se
supune omul de dragul naturii sale. Pentru că după aia vine şi desfăţul. Dezmăţul cel
mare şi bogat în voluptăţile răsfăţului. Mamăăă! cum aş mai sorbi parfumul celor două
petale ale ei, continuă el clătinîndu-şi capul masiv cu o pasiune care îi trăda sinceritatea.
Giuliano îi aruncă o privire iute şi începu să rîdă, apoi îşi flutură mîna spre cei doi
şi primi imediat un răspuns din partea Lindei.
- De unde veniţi? îi întrebă ea cu o curiozitate vie, întîrziind o clipă mai mult cu privirea
pe chipul lui încă marcat de efort.
- Am pus şi noi o mînă sub piciorul olog al omenirii, o lămuri Luigi în timp ce se aşeza pe
unul din scaunele de plastic. Fără noi... ah, fără iubirea noastră... şi îşi înfipse ochii
fosforescenţi în obrazul fără cusur al Lindei.
- Ştiu, îl întrerupse ea. Se ducea mai de mult dracului o bună parte din omenire.
- Exact, interveni Zappato, încercînd să smulgă o părticică din bunăvoinţa Lindei.
Luigi clipi agasat şi îşi întinse acuzator degetele spre pieptul chelului.
- Pe acesta de prin ce tomberoane puturoase ale istoriei mai mult sau mai puţin recente a
patriei mele l-ai mai recuperat? Hai, spune tu, farmec dureros al nopţii fără lună în care
de la începuturile mele mă zbat fără de speranţă. Tu, parfum al reginei, care te resfiri
printre noi doar spre a aţîţa bietele şi nepotolitele simţuri ale bărbatului gata să-şi
irosească prosteşte energia lui războinică numai pentru a-şi înfige miezul securii lui într-
o buturugă mereu căscată, dar în care vede fără de sfîrşit izvorul venerat al fericirii
supreme. Chiar crezi că avem nevoie de toate hoiturile astea lipsite de vlagă, prin care nu
mai trece clocotul sîngelui fierbinte, ale căror nări sunt atît de înfundate încît nu mai pot
inspira parfumul proaspăt şi suav al naivităţii, izvorît din fiecare cută a trupului tău,
floare?
Linda începu să rîdă şi dădu din mînă vrînd parcă să oprească şuvoiul vorbelor.
- Eşti rău, spuse ea. Ce ai cu Zappato? Faţă de tine este un gentleman fără de sfîrşit.
- Adică fără cap şi fără coadă, vrei să spui, o corectă Luigi care îşi ridică privirea în
căutarea picoliţei. Îi făcu un semn larg şi fata veni în fugă ca la chemarea unuia dintre
stăpînii recunoscuţi ai localului.
- Ce aţi zice de nişte calvados?
- Aha, ideea e minunată, îl susţinu Zappato mult prea obişnuit cu tiradele urzicate ale
prietenului său ca să le mai ia în serios.
- Merele au fost dulci anul ăsta? întrebă Luigi privind languros spre picoliţă.
- Mai încape vorbă, îl asigură ea încercînd să pară serioasă.

27
- Mai dulci oare ca cele două merişoare pe care le ţii ascunse sub bluziţa aia mai subţire
ca zefirul?
Simţi iar privirile Lindei arzîndu-i obrazul. Ori de cîte ori o vedea era animat de
un imbold pe care doar cu eforturi disperate reuşea să şi-l stăvilească. O văzuse mai de
mult în sufrageria casei. El tocmai intrase acolo trimis de Adolfo să aducă neveste-si o
plasă cu fructele luate din piaţă. În aceeaşi clipă apăru şi Lida coborînd de la etaj. Avea
doar un neglijeu transparent prin care se vedea chilotul fin ca o floare de orhidee. Nu
făcuse nici cel mai mic efort de a se ascunde. Rămăsese acolo, în mijlocul salonului, de
parcă el nici nu ar fi existat, privind dezorientată în jur ca şi cum ar fi căutut ceva. Nu îşi
putuse lua ochii de pe trupul ei care îl fascina cu o forţă devoratoare. Ea zîmbi ca după o
victorie obţinută cu greu, mai făcu doi sau trei paşi, apoi urcă scara la fel de încet,
legănîndu-şi provocatoare şoldurile cu aerul că nu se gîndise nici o clipă la aşa ceva.
O privea şi acum prin stropii fini ai ceţii, păruindu-i-se că o vedea învăluită într-
un voal de mătase atît de străveziu şi fin încît toate trăsăturile ei deveneau şi mai subtil
conturate, intensificate parcă de o strălucire intimă. Îl mai auzi pe Giuliano dîndu-şi
acordul pentru calvados. Apoi, din difuzor, în locul muzicii începură să se reverse
reclame. Ritmul era vioi, muzica săltăreaţă, vocile răsunau energice invitîndu-te să vii şi
tu, să descoperi, să te convingi, să încerci, de la capace de closet la tampoane, nu de
vagoane, şi de la antinevralgice la maşini de mîna a doua.
Giuliano începu să rîdă.
- Cînd aud ploaia asta de reclame, turuită de vocile alea atît de dinamice, sigure că toate
tîmpeniile debitate de ele au un efect imediat asupra ascultătorilor pe care nu-i păcălesc
cu nimic în ce priveşte calitatea obiectelor lăudate, ai senzaţia că toată lumea străluceşte
de fericire şi bunăstare, că nimeni nu e bolnav sau bătrîn, că toate energiile pămîntului
sunt trase ca o sevă bună, caldă şi hrănitoare de toate trupurile pentru a înfrunta cu o
veselie tembelă boala, ura celorlalţi, decrepitudinea, extincţia.
Luigi se uită la el nedumerit şi îşi puse încet paharul pe masă.
- Dragă, cred că a căpiat toată lumea înnebunind senină. Dacă l-aş fi auzit pe Luigi
slobozind o asemenea tiradă, al dracului dacă aş fi fost surprins. Dar tu, pui de zmeu! Tu
vrei să uzurpezi la rădăcina unui tron pe care cu greu m-am ridicat şi de pe care nu mă las
scoborît pînă nu trage careva lanţu'?
Continuă să-l privească pe Giuliano care sorbi din pahar preocupat de savurarea
băuturii, fără să pară în vreun fel atins de remarca prietenului său. Acesta tocmai se
pregătea să mai spună ceva cînd piaţa se umplu de forfotă. Din depărtare se zări o nălucă
fugind furibundă spre piaţetă. Cînd se apropie văzură faţa desfigurată de groază a femeii
care alerga cu părul despletit, gîfîind din răsputeri. Îi zăriră pe piept steaua galbenă şi se
dumiriră. În urma ei se auzi tropotul greoi al patrulei. Într-o fracţiune de secundă Luigi îi
văzu obrazul pălit şi îi simţi respiraţia întretăiată de şuieratul ascuţit al morţii. Se aplecă
deasupra lui şi îi şopti grăbit.
- Ţi-ai fi imaginat vreodată că fericirea poate fi uneori aşa de plictisitoare încît să-ţi vină
să te dai cu capul de pereţi de cît de anostă e viaţa? Viaţa aia a ta de la Adolfo. Apoi se
ridică grăbit, îşi făcu loc cu agilitate printre scaune şi mese, căci, în ciuda elefantismului
său, Luigi făcea dovada unei supleţi de şarpe şi o rupse la fugă după urmărită şi
urmăritori, smulgînd ropote de aplauze. La mese lumea începuse să facă pariuri.
Oamenii rămaseră într-o aşteptare mută şi încordată. Se întreba dacă trăsăturile
sale, devenite parcă din fontă, nu îl vor trăda, atrăgînd acuzatoare degetele celorlalţi

28
asupra lui. Îşi simţea înlăuntrul sfîşiat încet de o gheară care îl zdrenţuia umplîndu-l nu cu
sîngele lui, ci al tuturor celor urmăriţi şi prinşi. Laşitate! Să fi fost laşitate? Nemernicie! E
vorba de o uriaşă nemernicie? Aproape că uitase complet de soarta celorlalţi ca el de cînd
se instalase sub acoperişul lui Adolfo. E drept că niciodată nu ţinuse legătura cu cei
asemenea lui, dar nu aţipea niciodată prin culcuşurile lui improvizate ca prin faţa ochilor
să nu-i defileze ororile de care tot auzise şi care căpătaseră o consistenţă şi concreteţe atît
de palpabile încît îl obsedau fără încetare. Egoism stupid? Poate că ar fi trebuit să-l
numească egoism, sau un stupid sentiment de suficienţă, sau nefericită relaxare după
încordarea dementă în care trăise pînă atunci. Reuşi să arunce o privire în jur. Văzu
figurile cu rînjetele întinse pînă la urechi şi ochii lacomi de senzaţional. Un fel de
satisfacţie ticăloasă de a şti că lama care era gata să cadă peste grumazurile unora era
departe de ei, mărindu-le plăcerea de a se şti în viaţă şi departe de o soartă rezervată
mereu altora. Pînă la el ajungeau frînturi de vorbe care traversau pînza densă a
zgomotului lansat de difuzor. Apoi tăcerea coborî iarăşi încordată. Din tenebrele nopţii se
închega cu greu contur de trupuri care deveneau tot mai vizibile pe măsură ce se
apropiau. Unii se ridicară de pe scaune făcînd gesturi agitate cu mîinile. Îl văzură şi pe
Luigi. Privirile i se atîrnau disperate de faţa lui lătăreaţă încadrată de favoriţii bogaţi.
Nepublicatul se lăsă încet pe scaun cu fruntea udată de sudoare şi ceaţă. Rămase o clipă
mut, apoi îi ceru o ţigară lui Zappato.
- Au prins-o? se auziră mai multe voci venind de la mesele din jur. Luigi le aruncă o
privire goală, albă, apoi îşi ridică mîinile spre cer.
- Trimiteţi batalioanele să lupte nescurmat...
- Necurmat, şopti iarăşi Giuliano obişnuit cu deviaţiile lingvisice ale prietenului său.
- Se poate, oameni buni, oameni mari ai unei oştiri aşa de neînfricate, care s-a aruncat în
nimicitoarea bătălie cu ciuma cea mare, neagră şi ucigătoare. Păi sigur că a fost prinsă.
Se auziră cîteva aplauze răzleţe.
- Sunt de-a dreptul fericit, strigă Giuliano. Vă daţi seama! Neînfricata noastră oştire,
armata noastră, băieţi, a repurtat o memorabilă victorie. În ciuda îngrozitoarelor pierderi
şi a imenselor primejdii care o asaltau, a reuşit de una singură să înfrîngă ameninţarea
acelei biete păsări răzleţe cu ciocul coroiat. Bravo ei! Merită băută pînă la ultimul strop.
- Exact, se înflăcără Luigi care îşi înfipse mîna în paharul de calvados sub privirile acre
ale Lindei.
- Cum s-a întîmplat? întrebă Giuliano devenit dintr-o dată serios.
- Sărmana, spuse oftînd nepublicatul. A sperat să-şi piardă urma intrînd în grădina lui
Vaco. Hai, că o ştiţi şi voi. Aia de zici că e un maidan plin de bălării. Dincolo de ea
începe liziera. Poate că ar fi scăpat, cine ştie pentru cîte zile, dar fiara aia fascistă de Vaco
a dat drumul cîinilor. Mă şi miră că n-au sfîşiat-o. Sau poate că mai bine ar fi făcut-o ei,
cine ştie? O slăbănăoagă. Un schelet ambulant. O coajă de nucă. Vă daţi seama ce
ameninţare cumplită pentru scumpa mea ţară şi cît de mîndre pot fi autorităţile noastre
pentru acest extroardinar trofeu! Da, fiţi fericiţi, au prins-o! Şi cu asta basta. Şi acum
datoria fiecărui cetăţean cinstit e să-şi exteriorizeze nemăsurata bucurie pentru vigilenţa
şi priceperea noastră, a tuturora, pentru eliminarea unui asemenea pericol, nu să o ţină
strînsă în el, fliozofic interiorizată. Drept pentru care urale, fraţilor. Şi pe răbojul
veşnicului război de salvare a naţiunii să se mai tragă o liniuţă.
- Ai aflat ce i se va întîmpla? îl întrebă Linda cu o anumită încordare a vocii.

29
- Ei da, asta-i o chestiune interesantă. Ce i se va întîmpla? Ăştia, curioşii ca de-al de
mine, de am alergat noi ca nişte iepuri în urma oştirii de ogari, am fost deja informaţi. Un
mic bonus faţă de marele nostru devotament devorator faţă de patrie. Mîine, nu mai
tîrziu, o vor ghilotina.
- O vor... Linda nu mai apucă să termine. Cuvintele i se înţepeniră în gîtlej, în timp ce
degetele pipăiau în neştire gîtul.
- O vor ghilotina? întrebă siderat Zappato.
- Păi? se răsti Luigi. Iarba cea rea trebuie retezată, continuă el făcînd eforturi să nu pară
impresionat. Mîine vor monta în piaţa mare o ghilotină. Execuţia va fi publică. Ca toţi să
bage bine la cap. Cu condiţia să le fie permis să şi-l păstreze.
- Publică? se auzi ca un ecou vocea lui Zappato. Ce dracu, doar trăim în secolul douăzeci.
Ghilotină! Piaţa publică! Incredibil!
- Şi ce dacă e secolul douăzeci? se miră Luigi. Nu sunt aceeaşi oameni care au trăit şi
acum o sută de ani. Sau zece mii de ani? Şi să mai ştii că pe vremea ghilotinei şi a
execuţiilor publice oamenii nu reuşiseră să pună la cale un asemenea măcel în care sunt
ghilotinaţi zilnic zeci de mii.
- Asta pentru că nu existau mijlacele tehnice, îl contră Giuliano. Dar ştii ce e incredibil cu
execuţiile astea publice? Sau poate nu incerdibil, mai curînd ce le face aşa de atractive?
- Atractive? se miră Linda aruncîndu-i o privire oripilată.
- Ştiu şi eu? reluă el. Poate că a fost o exprimare nefericită, exagerată, dar pe moment, din
cauza emoţiei şi a silei, n-am găsit altceva mai fericit. Cred că execuţiile astea au atras
dintotdeauna din cauza curiozităţii exercitată de ceva cu totul ieşit din comun, o
experienţă unică şi tragică în care subiectul e mereu altcineva, întotdeauna diferit de tine,
care te zgîieşti acolo cu ochii larg deschişi ştiind că răul cumplit, răul final va trece razant
pe lîngă tine pentru că tu eşti în imediata lui apropiere, îi vei auzi sîsîitul fatal, vei asista
atît de aproape la o lovitură care va reteza o viaţă, fără ca ea să fie viaţa ta. Eşti atît de
aproape de sfîrşit, îl vezi, îl simţi, fiecare nerv al tău îi percepe forţa distructivă, dar eşti
fericit, poate fericit este prea puţin spus, pentru că ştii că în aceeaşi clipă în care
condamnatul, aflat în imediata ta apropiere va primi lovitura fatală, tu, noi, toţi ceilalţi ne
vom continua existenţa şi după ce momentul fatal s-a consumat. Cred că în asta constă
savoarea unui spectacol macabru, cel mai macabru, care în loc să te oripileze, te face
fericit – ţi se putea întîmpla ţie, dar finanlul i-a fost destinat altuia. Cum s-ar spune, un
posibil evitat.
- Aha, făcu Luigi uitîndu-se apatic spre paharul aproape golit. Cred că o să ajung să te
urăsc, sau chiar ai de gînd să mă detronezi, nemernice pahar care te umpluşi de vorbe, dar
ai uitat de conţinut.
- Să nu dramatizăm, spuse Zappato cu un aer uşurat, urmărind privirea nepublicatului.
Merită efortul unei reumpleri.
- Aha, exclamă iar Luigi dar pe alt ton. Uite, d-aia îmi place mie să-mi omor timpul într-o
companie atît de sofisticată, de titrată, de sensibilă, de selectă, de...
- Tai-o! interveni pe un ton de comandă Linda.
- Cere-mi şi ţi se va da, spuse atotputernicul ban din buzunarul multiubitei fiice a
atotpotentatului don Adolfandosito, între ale cărui mînuri lemnul se transfomră în
stradiviruşi.
- Tai-o, reluă Linda pe acelaşi ton, şi comnadă ce vrei. Tata plăteşte azi pentru ce a făcut
ieri.

30
- Acu’ optspreze ani, spuse Zappato în timp ce îşi aprindea o ţigară.
- N-are nici o importanţă, interveni Luigi cu mîna ridicată pentru a face semn picoliţei.
Dar mă gîndeam la fericirea despre care vorbea Giuliano mai adineauri. Ce cuvînt ales, ce
vorbă delicată şi ce frisoane poate produce ea chiar şi în sufletele cele mai împietrite. Dar
aşa e. Pentru că fiecare ar vrea cîte o bucăţică, măcar, din prăjitura asta numită feicire.
Chiar şi o bucată cît mai mare, dacă s-ar putea. Numai că multora, dacă nu chair celor
mai mulţi, doctoru’ le interzice dulceaţa acestui cofet, în timp ce alţii se îmbuibă din el
pînă la lehamite, pînă îi pierd complet gustul şi simt cum li se face rău şi li se apleacă de
preamultul înfruptării. Se opri o clipă, dîndu-se într-o parte pentru a face loc fetei să pună
comanda pe masă. Aroma băuturii pluti cîteva clipe în aer gîdilîndu-le nările. Vedeţi,
reveni Luigi în timp ce îşi întindea mîna după o altă ţigară din pachetul lui Zappato.
Vedeţi, întîmplarea tragică prin care va trece nefericita capturată de invincibila mea forţă
armată, adevărata şi unica continuatoare, scuzaţi cacofonia, dar face parte din peisaj, a
tradiţiilor fasciilor romane, mă face să-mi îndrept iar gîndul spre acel dintru început
memento mori. Ca să vezi! Trăieşti! Eşti viu! cel puţin biologic. Şi cît trăieşti, habar n-ai
că trebuie să-ţi mai aminteşti şi de altceva. Apoi, te trezeşti dintr-o dată în faţa unui zid
inconsistent, aer, un zid pe care nu-l vezi, dar pe care simţurile tale de animal ancestral ţi-
l transformă într-o prezenţă sensibilă, o prezenţă care te îngrozeşte pentru că e un zid
lăptos, un zid din mîzgă, ivit din lumini tulburi şi murdare, mai curînd un întuneric plin
de furie şi zgomot, pe care aluneci repede, tot mai repede, în carnea căruia ai vrea să-ţi
înfigi ghearele tale crescute încă mai înainte ca tu să fi devenit om, dar care ţi se scurge
mocirlos printre degete, şi atunci, pentru că tot nu ştii ce e dincolo de el, pentru că ţi-e
interzis să vezi ce se ascunde în spatele lui, brusc îţi aduci aminte de ea şi de memento
mori de care vieţii îi vine să rîdă, pentru că o convingere stupidă, idioată de-a dreptul, te
face să crezi că i se poate întîmpla oricui, numai ţine nu. Şi pentru că lucrurile stau cum
stau, am hotărît în seara asta, mai mult ca oricînd, că e cazul, întru spălarea
nenumăratelor şi grelelor noastre păcate să mă fac eu pentru mine, şi poate şi pentru voi,
voi toţi, salvatorul întemeiatorilor de oameni. Îşi puse încet mîna pe umrăul lui făcîndu-l
să tresară.
- Ai un cap plin de poezie în seara asta, îl înfrînă Linda cu o privire compătimitoare.
Spune-mi mai bine dacă mergem să vedem execuţia?
Simţi tresărirea puternică a lui Giuliano şi observă paloarea de pe chipul lui
Zappato.
- Ştii ceva? spuse pe neaşteptate Luigi. Ar fi ceva. Cum zicea şi mai micul meu între ale
filozofiei, cînd îl vezi pe altul pierind ţi se umple sufletul de o fericire atît de gratuită
pentru că tu vei continua să te mai bîţîi o vreme pe scenă, înfruntînd o viaţă pe care o
înjuri cu nesaţ şi uneori chiar inspirat de dimineaţă pînă-n noapte şi retur, încît orice om
cu scaun la cap ar considera o tîmpenie, dacă nu chiar şi mai mult, pierderea acestui
spectacol atît de îmbărbătător şi dădător de speraţă. Nu ştiu de ce vizionarea acestui
spectacol atît de dezgustător mi-ar umple templul trupului de ceva de care n-am mai avut
parte cam de mult. Aş avea o erecţie insuportabilă. Zău aşa, îi asigură pe ceilalţi care
începuseră să rîdă. Mădularul meu, măruntul meu mădular ar atinge proporţii comice...
- Cosmice, şopti Giulano suficient de tare ca să audă şi ceilalţi.
- Mă rog, acceptă cu oarecare condescendenţă poetul, şi aş simţi cum seva vieţii ar alerga
nebună prin el, clocotind tumultoasă. Un phalus, aşa cum numai matroanele anticei mele
patrii au avut parte să vadă, să simtă, să preţuiască în timpul acelor scîrboase sărbători.

31
Acolo, sub ghilotină cred că aş avea cea mai fabuloasă partidă de sex din istoria lumii
ăsteia frigide, şi asta indiferent cu cine s-ar nimeri, de la un copac, pînă la cea mai
tulburătoare închipuire a minţii mele.
- Ai devenit pornografic, îl anunţă Linda cu o voce excitată.
Luigi o privi într-un fel anume zîmbind cu subînţeles. Sorbi lung din pahar, apoi,
coborîndu-şi pleoapele se arătă de acord cu vorbele fetei.
- Scumpă a mea doamnă, şi Luigi îşi întinse mult picioarele sub masă în timp ce îşi freca
pîntecul cu palma larg deschisă, compunîndu-şi o figură cu reflexe filozofice, uşor
aplecată peste paharul care începuse să se golească, nu pot decît să-ţi dau dreptate. Aşa
este, am devenit uşor pornografic. Dar asta nu de acum. Mi s-a întîmplat cu mult timp în
urmă. Atunci cînd iscoditoarea mea minte, insinunîndu-se discretă printre faldurile şi
voalurile lumii, dînd, nu fără uluială, peste comorile de voluptoase forme, vîrîte în
ascunzişurile alea atît de mătăsoase, şi-a deascoperit o atracţie covîrşitoare pentru
frumuseţea din artă, precum şi, introvertit vorbind, pentru arta ascunsă-n frumuseţe. Da,
scumpo, nepieritoarea mea sursă de dureroasă suferinţă, arta în totalitatea ei are ceva
pornografic în a sa sine pentru că e indiscretă şi te lasă, îţi dă voie să pătrunzi în locuri
indiscrete, asta doar dacă ştii cum să faci. Te lasă să pătrunzi acolo unde de obicei
oamenii îşi pun mai multe pe ei, ca privirii să-i devină inaccesibil accesul. Şi arta,
vorbesc despre artă în senul cel mai pur şi abstract al cuvîntului, o face cu discreţie şi, cu
cît discreţia e mai intensă, şi mai voalată, abia şoptită, cu atît devine mai incitantă şi
excitantă, iar doza de pornografie creşte şi ea.
Linda începu să rîdă şi îşi prinse paharul cu mîna în care Luigi citi tremurul
imperceptibil a ceva ce îl făcu să tresară încîntat.
- Ah, Luigi, cum te-aş mai biciui în piaţa mare, legat la stîlpul infamiei, tu, complet gol şi
înconjurat de gloata care să arunce în tine cu ouăle ei clocite pentru că te învîrteşti ca un
titirez stricat în jurul a ce ar trebui numit fără ezitare spre desfătarea atîtor mii de urechi.
Luigi izbucni într-un rîs scurt ca un nechezat, apoi termină calvadosul şi puse
paharul gol pe masă.
- Vrei să fiu direct? Cu ce scop? Ca mulţimea să nu-şi mai dea cu ouăle în mine, iar tu să
devi extrem de rezervată lăsîndu-mă pe mine doar să-mi închipui în ce direcţie ar trebui
să fac pasul următor?
- Exact, Luigi, spuse Linda cu un aer excitat, atrăgînd asupra ei privirile celorlalţi. Ce
atîta artă într-o poveste veche decînd lumea? De ce vrei tu să devi poet acolo unde
vajnicul luptător îşi înfigea lancea adînc, adînc de tot. Şi cu cît o făcea mai adînc cu atît
mai bine?
Zappato începu să rîdă săltîndu-şi burta impresionantă. Luigi dădu încet din cap şi
îşi scoase din pachet ultima scuturătruă a cărei hîrtie se aprinse ca o torţă, făcîndu-l să-şi
închidă ochii şi să se dea brusc într-o parte pentru a scăpa de fumul înecăcios.
- Ştii cum e? făcu Luigi după ce îşi reveni.
- Nu ştiu, spuse provocator Linda prinsă în jocul nepublicatului îndrăgostit de vorbe.
- Ca un mădular gata să explodeze, pe care se plimbă leneşă geana, fie şi flasă, a unui
ochi rimelat.
- Ohoooo! exclamă Linda cu vocea uşor voalată. Aţi văzut şi auzit ce se ascunde în
spatele vorbelor atît de meşteşugite! Cît de pervers, domnul meu! Cît de pervers.

32
 Luigi o privi lung prin ultimele dîre ale fumului de ţigară.
Mă tem, scumpa mea frăguţă, că la vîrsta ta, atît de frgedă, cuvîntul pe care l-ai pronunţat
are doar o coajă sonoră, dar nu şi miez. Ce ştii tu despre perversitate?
Linda, care se pregătea să spună ceva, se opri brusc, surprinsă de întrebare. Căută
la repezeală un răspuns, dar rămase cu umerii ridicaţi.
- Ai văzut? spuse Giuliano care învîrtea între degete paharul gol. N-ai încă anii la care să
te aventurezi în răspunsuri riscante.
Linda rămase bozumflată, regretînd că ratase o replică pe măsură.
- Da’ tu ştii ce-i aia?, întrebă ea cu acelaşi aer jignit.
Luigi, a cărui mînă se ondula prin aer, făcînd semne disperate chelneriţei, o privi
languros.
- Ne mai omeneşti cu un rînd? lansă el comanda. Plăteşte fata industriaşului. Şi asta
pentru că i s-a îngăduit accesul la un curs de înaltă fidelitate... conjugală, evident. Ce
voiai să ştii? o întrebă Luigi revenit după cîteva clipe cu faţa luminată de prezenţa
aromată a calvadosului.
- Vreau să fiu perversă, îl avertiză Linda cu aerul unei vestale romane. Cît mai perversă şi
vreau să văd dacă mi-am găsit profesorul cel mai bun.
În aceaşi clipă simţi privirile fetei furişate spre el şi tresări. Tresări ca atunci cînd
îi descoperise trupul prin ţesătura străvezie a neglijeului.
- Deci ce e perversitatea? grăi Luigi rar cu aerul că răsfoieşte prin miile de pagini ale unei
biblioteci impresionante. Ascultă-mă, tu petală a unui trandafir care te înnebuneşte
atrăgîndu-te cu parfumul şi culoarea lui întunecată, dar te interzice cu ţepii lui otrăviţi de
venin. Asta e culmea perversităţii care are multe faţete, prea multe. Perversitatea
înseamnă, de fapt, perversităţi. Dar pentru mine forma ei cea mai rafinată tot arta o naşte.
Ascultă-mă bine, tu, potir de nesecată frumuseţe a suferinţei pe care neîmplinirea o face
eternă, sublimul perversiunii constă în aceea că nu e om care să nu-şi fi construit în minte
o altă lume decît cea în care trăieşte. O lume paralelă. Motive? Parcă ce, motivele
lipsesc? Pentru că nu-i place, pentru că se simte împins la periferie şi minimalizat,
nerecunoscut, pentru că îi merge prea bine şi se teme că într-o zi va plăti pentru ata, sau
nu-i palce ce e, cum e şi se vrea altceva. Dar cîte motive n-ar fi? Şi nu e om care să nu se
fi trezit împins de la spate spre propria-i imaginaţie. Şi, cînd în loc să vorbească, scrie, se
cheamă că a devenit scriitor. E pervesiune mai mare decît să oferi pe o tavă de cristal
tuturor celorlalţi iluzii? Asta trebuie să fie chiar culmea perversiunii. Căci vezi tu? Unul
produce şuruburi, un altul podoabe de tortură, sau potcoave. Eu produc iluzii. Din asta aş
fi trăit dacă cineva s-ar fi încumetat vreodată să-mi publice iluziile. Oamenii sunt aşa de
sătui şi plictisiţi de realitatea lor care îi face să se simtă atît de nefericiţi. Şi atunci vin eu
şi le ofer o altă realitate. Dar care nu e o realitate, ci o iluzie. O iluzie alcătuită din
realitatea literei, sau a sunetului, sau a pietrie, sau a culorii, sau a mişcării. E doar iluzia
unei realităţi în care fiecare se simte fericit pentru că eu îi ofer iluzoria realitate a unei
lumi pe care el şi-o doreşte şi în care e nespus de fericit pentru că în ea e sănătos,
puternic, sau atotputernic, bogat, inteligent, frumos, plin de succes, exact aşa cum se
visează. Şi eu, în infinita şi perversa mea bunătate îi ofer iluzia fericirii, care după cum e
fiecare alcătuit, poate înceta o dată cu încheierea spectacolului, sau se poate prelungi şi
după el. Pentru că, dacă un om e fericit fiindcă a cîştigat un milion într-o secundă, iar
altul e cel puţin la fel de fericit că a găsit o coajă de pîine mucezită în tomberonul de
gunoi, însemnă că fericirea e articolul cel mai iluzoriu cu care se poate cîştiga totul.

33
 Începu să rîdă vîrtos cînd le văzu feţele adormite.
- Deci cum e cu fericirea asta, întrebă nedumerit Zappato. E o iluzie?
- Una mai mare nici că se poate, îi confirmă Luigi surîzător.
- De ce? se arătă dintr-o dată Linda interesată de subiect.
- Pentru că aşa suntem noi construiţi, explică Luigi cu ochii aţintiţi asupra ei. Ceea ce azi
mă face cu adevărat şi pe deplin fericit, eu fiind ferm convins de asta, mă va plictisi mîine
pînă la scîrbeală. Doar asceţii care se leapădă complet de pămîntesc, apropiindu-se cît de
cît de Marele Tron simt întrucîtva fericirea pentru că acolo se află Eternul şi de-a pururi
Neschimbatul. Dar pentru asta e obligatoriu să ai puterea de a te lepăda de lumesc şi de
tine însuţi. Dar, dacă pentru a gusta din ceea ce e adevărata fericire trebuie să te desparţi
de pămîntesc, atunci care o mai fi relaţia dintre EL şi creaţia LUI? Dar asta-i de-acu’ altă
poveste.
Le privi iar mutrele adormite, apoi decretă.
- Gata, copiii! E tîrziu şi e noapte şi ceaţa preste noi pogoară şi sufletele nostre le
cerneşte. În timp ce eu mă simt cuprins de o lene aristocratică. Şi cum şi mîine e o zi...
- Pentru noi, spuse el sumbru, dar nu va mai fi şi pentru ea.
Luigi clipi nedumerit.
- Pentru care ea, fraţicule?
- Ai şi uitat!? spuse cu oarecare iritare Zappato. Nenorocita pe care or s-o ghilotineze.
Luigi dădu încet din cap.
- Asta ca să vezi cît ne afectează nefericirea celorlalţi.
- Atunci pe mîine, la ghilotină, spuse Linda ridicîndu-se de pe scaun.
Deasupra lor luna îşi întinse rînjetul secerii peste cer, părînd că taie în două o felie
de nor.

Camionul lui Giuliano fusese încărcat cu taburete şi măsuţe. Acum stăteau toţi trei
în chioşcul din grădina lui Adolfo aşezaţi la o masă în jurul paharelor în care fusese turnat
un vin negru ca păcatul. Vremea era închisă şi o burniţă agasantă, ţopăind parcă pe fiecare
nerv, muia alene pămîntul. Adolfo avusese ideea cu vinul. Era băutura lui preferată şi îl
bea indiferent de vreme. Giuliano îşi privea camionul ale cărei uşi fuseseră închise forţat
pentru că trebuiseră să învingă rezistenţa cîtorva colţuri de masă şi oftă.
- Avem mare noroc cu cererea asta de măsuţe şi taburete, observă el cu ochii la osiile
presate ale maşinii.
- Să ştii că da, îl susţinu lemnarul. Le dau oamenii pe la înmormîntări. Şi cu războiul
ăsta... Oftă amar, apoi continuă pe acelaşi ton. A crescut cererea...
- Mare noroc cu războiul ăsta, spuse şi el pe un ton acru.
Tîmplarul îi aruncă o privire iute şi zîmbi.
- Tu vorbeşti, neam de ucigaşi de regi? Zvîcnirea scurtă din trupul celuilalt îl făcu să se
amuze şi mai tare. Auzi? continuă lemnarul adresîndu-i-se lui Giuliano. De cîte ori îl alint
cu chestia asta... Cînd i-o servesc p-asta cu criminalu’ Regelui are aşa, o privire de
criminal. Cred că m-ar rupe în bucăţi dacă ar putea.
El ridică din umeri agasat.
- Ei, te-aş rupe... Şi dumneata acum. Dar e o minciună. Asta mă enervează.
- Sigur că e o minciună, se arătă Adolfo de acord. E o minciună, nu zic nu, dar a prins aşa
de bine şi sunt atîţia proşti care muşcă din ea, de ai zice că e cine ştie ce trufanda.
Giuliano dădu din cap.

34
- Lasă-i pe proşti, spuse el gînditor. Cu ei treaba n-ar fi chiar aşa de gravă dacă nu s-ar
cîştiga de pe urma lor, ceea ce înseamnă că apar imediat şi profitorii care ştiu cum să
manipuleze totul în favoarea lor. Pramatiile astea care au de cîştigat cu cît distrug mai
multe familii cărora le fură averile. Orb să fii ca să nu vezi ce se ascunde în spatele
propagandei.
- Aşa e, întări lemnarul cu mîna încleştată pe pahar. Da’ vezi că dacă n-ar avea în spate
prostimea care crede ca neroada tot ce i se spune, nu ar putea face mare lucru.
- Şi asta-i drept, confirmă Giuliano. Un cap de nebun pe un trup de idiot. Cam asta ar fi
imaginea.
O văzură pe Linda traversînd curtea în fugă, îndreptîndu-se spre casă urmată în
pas alert de căţelul Piritotchin a cărui coadă tăia puzderia de stropi ca un băţ mînuit de un
pumn nervos.
Închise ochii oftînd în sinea lui. O zărise pe Linda în aceeaşi dimineaţă, cînd
meşterul cu care lucra în atelier îl trimisese să ducă donnei Fiona o factură pe care trebuia
să o preia un furnizor. Linda era în acelaşi neglijeu străveziu de sub care se ivea corpul cu
forme ameţitoare. Şi nici de data asta nu făcuse nici cel mai mic gest de a se ascunde
privirilor lui. Poate că o amuzau eforturile lui să se uite în altă parte, sau numai la faţa ei,
eforturi care îl făceau să roşească, fără a-l ajuta în vreun fel să-şi ascundă intenţia de a o
admira în voie.
- Ce faci aici? îl întrebase ea cu un aer de mare familiaritate care îl intimidase şi mai tare.
- O... O caut... O caut.. Poticnelile care îi trădau zbuciumul lăuntric, o făcură să
zîmbească într-un fel anume.
- Pe mama...
- Exact, îşi reveni el. Pe donna Fiona. M-a trimis...
- Tata.
- Exact, domnul Adolfo cu un act...
- Ce fel de act, îl împinse ea în continuare pentru că glasul lui dispăruse brusc. Vocea fetei
era insinuasă în timp ce îl privea pe sub gene.
- Cum ce fel de act? O hîrtie pe care scrie ceva.
- Aha, deci un act din ăsta, spuse ea întinzînd cuvintele. Nu un act din ăla... ştii tu.
El o privi nedumerit, apoi se lumină la faţă, înroşindu-se şi mai mult.
- Cred că şederea pe lîngă Luigi te-a influenţat foarte mult şi în rău, observă el învăluind
cu privirea trupul femeii fără să mai facă vreun efort de a-şi ascunde curiozitatea.
- Luigi?... spuse ea cu un uşor dispreţ. Luigi e omul vorbelor. Dar dincolo de vorbe sunt
faptele, ori Luigi... Nu-i aşa că îţi chinui nopţile şi îţi ţin mîinile ocupate? Vru să mai
adauge ceva, dar se auziră paşi venind dinspre bucătăria aflată la capătul unui mic culoar
care pornea din holul uriaş al vilei.
Fata urcă treptele în fugă fără să mai spună ceva, lăsîndu-l cu privirea înrourată de
o plăcere profundă.
Adolfo oftă.
- Fir-ar al naibii. Nu putea să fie pace? Să nu fie vînătoarea asta tembelă de oameni şi noi
să ne vedem în tihnă de treburile noastre?
Întrebarea rămase fără vreun răspuns. Giuliano îşi termină grăbit vinul şi se ridică.
- Ei, ce facem? Mergem? şi îi aruncă o privire întrebătoare.

35
 Se ridică şi el de pe scaun, parcă fără chef acum, după ce o văzuse pe Linda şi ar
fi vrut să rămînă în preajma ei. Fir-ar să fie! exact asta îmi lipsea. Sper să nu fie vorba de
dragoste. Doar o atracţie temporară pe care să o pot ţine în frîu. Exact asta îmi trebuia.
Adolfo rămase la locul lui urmărindu-i în timp ce mergeau spre camion.
- Vezi, mîine de dimineaţă să fii aici, îi strigă lemnarul tare. Am nevoie de tine pentru
comanda de la primărie.
Îşi ridică mîna în semn că a înţeles.
Ştergătoarele se plimbau leneşe măturînd puzderia de stropi adunată pe parbriz.
În cabină plutea o căldură moale care îi trăgea în jos genele, făcîndu-l să se clatine ameţit.
- Ai fost la execuţie? întrebă el dintr-o dată amintindu-şi de evenimentele de acum o
săptămînă.
Giuliano dădu nedumerit din cap.
- Am încercat. M-a tras Luigi după el. A luat-o pe Linda. Piaţa era plină de idioţi. Îţi dai
seama ce spectacol! Exact pentru minţi bolnave şi tembele.
- Şi atunci Luigi?
- Cu Luigi e altceva. Pe el îl roade o curiozitate despre care spune el că ar avea ceva
superior, fără de care nepublicata lui creaţie nu ar mai dospi. În fine, eu cînd am văzut
oribilitatea aia de ghilotină am simţit că mi se face rău. Toată gura mi s-a umplut de ceva
amar, mai amar ca fierea şi am crezut că mă voi nărui acolo, în mijlocul tuturor. Aşa că
mi-am văzut de drum. Mi-a fost peste poate să mai rămîn în locul ăla.
- Şi Luigi?
- El a avut puterea.
Eu ştiu? Poate că puterea la Luigi e altceva. El are alt mod de a vedea lumea. Pentru el
totul e un fel de jucărie mare pe care el o poate mînui după cum are el chef. El vede altfel
lumea... Ei, da! E şi asta o explicaţie. Şi ce simplu îţi vine să spui el vede altfel lumea.
Cum naiba o fi venind chestia asta? Dacă eu văd un copac şi Luigi vede acelaşi copac, el
vede altceva decît acelaşi lucru ca mine?
Se trezi brusc din gînduri auzindu-l pe Giuliano depănînd mai departe.
- ... Nici cel puţin ce s-a întîmplat acolo nu am putut să ascult, deşi e atît de uşor de
închipuit. A încercat Luigi cu lux de amănunte, dar n-am fost în stare să ascult istoria.
- Şi după ce descărcăm?
- Ce facem după ce descărcăm, întrebi? îl chestionă Giuliano privind drept înainte.
- Exact.
- A, nu ţi-am spus. Nu-i nimic, îţi spun acum. A venit la mine ieri, sau alaltăieri... Făcu o
pauză încercînd să-şi clarifice exact cînd anume se întîmplase, dar dădu din mînă părînd
că dă de-o parte un lucru nefolositor. Mă rog, ieri, alaltăieri, ce mai contează, mi-a trimis
vorbă unu’ Cetano. Îl ştiu mai mult din vedere. Tocmai fusese la mica lui prăvălie cu
amaneturi aflată lîngă casa lui Vatanase... Ăla cu lemnele... Cînd am făcut noi fapta aia
creştinească...
- Cu lemenele?
- Exact!
- Ei, n-a fost chiar aşa de creştinească.
- Mă rog, semicreştinească... E mai puţin important. Aşa, şi Cetano ăsta, care e un fel de
cămătar, te-a văzut în seara aia cînd am cărat lemnele lui Vatanase şi i-a plăcut mult de
tine...
- Auăleu! sări el mimînd spaima. Giuliano începu să rîdă clătinînd din cap.

36
- Nu aşa, mă, nu în sensu’ ăla. Ei, la dracu, că v-a înnebunit pe toţi Luigi cu felul lui de-a
vorbi. Fii atent aici. Ăsta de care ţi-am spus are uneori probleme cu debitorii... Făcu o
pauză părînd că aşteaptă reacţia celuilalt care însă întîrzia.
- Aşa, spuse el pînă la urmă. Şi eu, ce treabă am eu în toată povestea asta?
- El ar vrea să ai. Adică, pentru că i-ai inspirat încredre, ar vrea să lucrezi ca recuperator
pentru el.
- Ca ce?
- Ca recuperator. Ei, hai, nu te mai prosti, că ştii foarte bine cu ce se mănîcă asta.
Îl privi pe Giuliano cu atenţie încordată şi aproape că explodă.
- Voi sunteţi nebuni de legat. Păi eu, tocmai eu, care sunt urmărit de autorităţi, care pot fi
prins în orice clipă, pe care orice indiscreţie îl poate trimite pe acelaşi eşafod ca pe
nefericita aia, eu să o fac pe recuperatorul? Sunteţi nebuni! Am eu mutră de recuperator?
Giuliano îi aruncă o privire fugară. Îi ştia foarte bine figura cu trăsături aspre,
chiar dure, tăiată de cute adînci, în care se strînsese amarul suferinţei. O figură care se
detaşa de celelalte prin natura experienţei pe care o trăise şi care îşi lăsase o amprentă nu
tocmai delicată.
- N-ai? Nu-i nici o problemă, îl linişti Giuliano. Îţi faci una, deşi, privindu-te mai bine, te
asigur că aşa cum e, e numai bună. Aşa că nici nu mai e nevoie să-ţi pui o mască peste o
mutră de papă-lapte. Tot n-ai înţeles?Altfel nu se poate trăi în lumea asta a noastră, adică
a oamenilor. Cînd începe să-ţi pese de altul ai pierdut războiul cu viaţa şi cu lumea. Vei fi
călcat în picioare ca o buruiană de care nimănui nu-i pasă. Asta e legea la noi, în lumea
oamenilor. O respecţi, mergi mai departe. Nu, să-ţi fie de bine. Şi cu asta basta.
- Şi Cetano ăla, ce vrea el de la mine?
- Ce vrea? De unde să ştiu ce vrea? El doar mi-a spus că ar avea de-o vorbă cu tine. Atîta
doar. L-am întrebat eu pe mesager cam ce ar fi, aşa, ca o punere în temă, nu mai mult şi
ăla nu m-a făcut mai deştept. Aşa că mai departe e doar treaba ta. Şi a lui.
Aşa e. Omul ăsta are mai multă dreptate ca mine. Şi vede mai departe ca mine. Ce e aşa
de greu de înţeles? Supravieţuirea ta înseamnă că celălalt... Pa! Asta e... E ca mersul pe
apă. Dacă vrei să supravieţuieşti apei şi să nu te duci tu la fundu’ ei, trebuie s-o calci. Da’
s-o calci bine de tot.

După ce au descăract camionul la unul din depozitele de la periferia de sud a

oraşului, s-au îndreptat spre staţia de autobuz. Giuliano urma să-şi ia camionul a doua zi.
Pe timpul călătoriei cu autobuzul se păstrară într-o tăcere strategică, părînd că fiecare era
fericit să scăpe de curiozitatea celuilalt.
Coborîră într-un cartier de căsuţe cochete înconjurate de grădini bine întreţinute.
Culorile pastelate ale zidurilor se topeau încet în amurgul ceţos peste care plutea ca un
linţoliu o negură lăptoasă. Tresări puternic pentru că tabloul îi amitea de casa lui, de
atmosfera atît de tihnită şi paşnică dincolo de care nu ar fi ghicit niciodată zbuciumul
cumplit în care va fi aruncat de nebunia altora, de la care se contaminaseră toţi.
Giuliano sună îndelung la o poartă metalică dincolo de care se vedea aleea
acoperită de pietrişul alb, fin care tăia în două grădina în care se iveau golaşe tulpinile
trandafirilor alcătuind un desen sinuos. Se aprinse becul de deasupra uşii care se deschise
lin, ca atunci cînd gazda ştie că aşteaptă musafiri.
Se opriră în salonul de la intrare, dar nu fură poftiţi să se aşeze pe canapeaua
îmbrăcată în pluş de un roşu sîngeriu. Lacheul dispăru la fel de tăcut, lăsîndu-i să aştepte

37
fără nici o explicaţie. După cîteva minute apăru un individ înalt, ciolănos, al cărui cap
părea înfipt între umerii osoşi cu o lovitură de baros. Nasul vuturesc creştea din mijlocul
obrazului alungit ca faţa unui cal în care fuseseră îngropaţi ochii mici ai i păsării de
pradă, plutind într-o apă tulbure. Trupul îi era ambalat într-un halat alb, pufos care
contrasta puternic cu înfăţişarea proprietarului.
- El e? întrebă Cetano fără nici o altă introducere, îndreptîndu-şi arătătorul spre prietenul
lui Giuliano. Şoferul confirmă înclinîndu-şi încet capul.
- Aha, făcu Cetano ca o confirmare a aşteptărilor lui. Atunci, noaptea, nu te-am văzut prea
bine, cînd cărai lemnele. Eram în prăvălia mea de lîngă Vatanase şi mă uitam pe geam.
Ţi-am admirat zelu’. Mi-ai plăcut. Uite, mi-am zis, un tip pentru care banul înseamnă
ceva. Şi pentru că înseamnă îl şi apreciază. Făcu o scurtă pauză părînd că aşteaptă o
confirmare care întîrzia să mai vină. Aha, continuă Cetano vîrîndu-şi în gură o ţigară de
foi, lungă şi subţire pe care şi-o aprinse de la o brichetă care părea din aur, pe care o
scosese din buzunarul halatului. Aha, îmi plac tipii ăştia care ştiu să tacă şi să facă. Ia zi,
n-ai vrea să faci ceva şi pentru mine?
Continua să-l privească la fel de fix, mirîndu-se de unde îi venea îndrăzneala
acelei priviri, apoi ridică nedumerit din umeri.
- Ce anume să fac? Şi cînd? Sau nu v-a spus Giuliano că toată ziua lucrez la don Adolfo?
- Totată ziua nu înseamnă şi toată noaptea, făcu Cetano morfolindu-şi ţigara pe care o
mută nervos dintr-un colţ în celălalt al gurii. Înţelegi, bărbate? Ce vreau eu să faci pentru
mine presupune... Cum să spun eu?...Presupune discreţie. Discreţia şi noaptea merg mînă-
n mînă, ca să zic aşa poetic. Adică mai pe înserat, cînd lumea e deja prea obosită ca să
mai vadă. Sau să mai audă. Ori noaptea nu te leagă Adolfo ca pe un hoţ de coteţul lui.
Nu-i aşa? Că doar eşti om liber...
Oftă la auzul cuvîntului şi încercă să-i ofere o confirmare mută, dînd din cap.
- Şi despre ce ar fi vorba?
- Ce e de făcut! accentuă Cetano încercînd o schiţă de zîmbet. Se uită la Giuliano într-un
anume fel şi înclină mulţumit din cap. Că doar ţi-am spus eu că mă pricep la homunculi.
Îi simt. Îmi place să le adulmec mirosul. Am învăţat să-i citesc. Îşi întoarse iar privirea
spre el şi ridică din umeri.
- Ce e de făcut? Iată o întrebare atît de vastă că ar trebui o armată de deştepţi care să-i
dea de cap. Da’ eu cred că întrebarea ta se referă strict la tine şi la ce vreau eu de la tine.
Vorbăria încîlcită a lui Cetano nu îi surprinsese. Şcoala lui Luigi îşi dovedea
excelenţa în asemenea situaţii. Cum răspunsul întîrzia să vină, Cetano continuă cu aerul
unui mare gînditor.
- Uite ce e. Eu, pe lîngă alte afaceri, da’ asta doar din milă şi compasiune, mai împrumut
pe nenorociţii ăştia care sunt loviţi de nevoi şi nu au. Uite-aşa, le dau eu ca să am mai
tîrziu... de lucru. Aşa că, să fim bine înţeleşi, una e să împrumuţi şi cu totul alta e să dai
de pomană. Eu de pomană nu dau, lucru pe care, din păcate, de prea multe ori nu îl
înţeleg, sau nu vor să-l înţeleagă cei pe care, zic eu, îi ajut. Adică le fac un bine. Cel
puţin pe moment. Înţelegi? Şi atunci, spre a-i ajuta să nu confunde un împrumut la care,
logic, mai trebuie să mai adauge cîte ceva, că doar asta-i legea progresului care zice că,
dacă la ce ai nu mai adaugi, se cheamă că stai pe loc, sau chiar stagnezi, cu milă
duhnovnicească, e nevoie să pui niţel şaua pe ei. Tu mă-nţelegi, nu? Adică tu, ajutătorul
cel milos, angajezi pe unul care ştie să pună şaua pe ei. Pînă acum am mai încercat cu
unu’, cu altu’...Am ştiut eu de la început că n-o să meargă. Îi trăda mutra. Prea moi, prea

38
mult suflet şi prea puţină iniţiativă. Iar eu îi angajam în speranţa că îşi vor depăşi
condiţia. Deşartă speranţă. Şi de fiecare dată a trebuit să renunţ. Nu la idee, ci la cel
angajat. Tu, cel puţin, arăţi altfel. De asta am şi vrut să te cunosc. Îmi pare mie că tu ştii
să preţuieşti ideea de a fi în viaţă. Sau de a rămîne vîrît pînă-n gît în ea. Şi ai învăţat prin
ce trebuie să treacă omu’ ca să rămîie aşa. Ai fost şi tu o bucăţică de tablă moale, care nici
apa nu o zgîria. Da’ cuptoarele noastre te-au forjat. Ţi-au întărit fibra, dar şi mintea. Nu-i
aşa? Mă înşel eu oare? Ştiu, eşti prea modest ca să-mi confirmi.
- Ce trebuie să fac, domnule? îl întrerupse el cu o intensitate a vocii care îl făcu pe Cetano
să tresară.
- Mda, mormăi afaceristul părînd că simte încă accentele stranii din glasul celuilalt.
Trebuie să recuperezi de la răii platnici banii care mi se cuvin. E clar?
- E foarte clar, domnule. Dar dacă oamenii nu au bani? Sau nu vor să mi-i dea?
Cetano îi vîrî o privire ascuţită prin fumul înecăcios al ţigării de foi.
- Ce faci? începu el să rîdă, izbucnind apoi într-o tuse violentă provocată de trabuc. Reuşi
să se liniştească şi smulse din buzunarul halatului o batistă tamponîndu-şi cu gesturi
tandre ochii înlăcrămaţi.
- Ai reuşit să mă enervezi! lătră el cu glasul alterat aţintindu-şi iar ochii care pluteau într-
o zeamă tulbure, asupra lui. Puţini se pot mîndri cu chestia asta. Ce trebuie să faci? Ai
pumni? Foloseşte-i. Aşa se trăieşte.
Se mulţumi să dea încet din cap, semn că înţelesese.
- A, făcu Cetano cu aerul că îşi amintise ceva important. Se poate chiar să nu aibă bani. Ia
atunci şi adă-mi ce-i găsi tu mai de preţ, ceva pe care luîndu-l mai recuperez din pierdere,
dar provoacă şi suferinţă, aşa cum şi eu sufăr pentru pierderea banilor mei.
- Păi, dacă ştiţi că nu-i mai vedeţi înapoi, la ce-i mai daţi?
Cetano îl privi surprins şi începu să clipească.
- Chiar aşa! se miră el. De ce i-oi mai da, dacă... Ştii de ce? Ca să nu mă plictisesc, ca să
trăiesc şi eu cu nişte emoţii la fel ca voi ceilalţi. Altfel cum aş mai putea gusta şi eu măcar
un strop din dulceaţa fericirii?
- A fericirii de a vă recupera banii...
- Ai văzut ce minte ascuţită ai? făcu Cetano privindu-l cu luareaminte.
- Sau a fericirii de a provoca nefericire, continuă el la fel de inocent.
Cetano începu să clipească mărunt, apoi izbucni în rîs.
- Un om de spirit, făcu el îndreptîndu-şi arătătorul lung şi galben spre pieptul celuilalt.
Ascuţit. Uite, vezi de ce aveam eu nevoie? continuă afaceristul mutîndu-şi privirea spre
Giuliano.
- Şi eu ce cîştig? i se auzi iar vocea inocentă care îl făcu pe Cetano să tresară.
- Ei, da. Asta am vrut tot timpul să găsesc, exclamă Cetano, mimînd un entuziasm
vulcanic. Nu un angajat, ci un partener. Un adevărat om de afaceri. Asta-mi trebuia mie!
Zece la sută din ce recuperezi. E bine?
- Şi cum aflu despre ce doriţi să fac? continuă el să întrebe fără să răspundă la ce era
întrebat.
- Se rezolvă şi asta, îl asigură Cetano smulgîndu-şi scîrbit restul ţigării dintre dinţi. Se
rezolvă. O să-l rog pe Giuliano să te ţină la curent. Am luat numărul lui de telefon şi cînd
apare nevoia o să apelez la bunăvoinţa lui. Eşti mulţumit, domnul meu? Nu mai aşteptă
răspunsul şi se răsuci pe călcîie îndreptîndu-se spre una din uşile care se deschideau din
hol.

39
- Zece la sută, exclamă Giuliano cu ambele sprîncene săltate, aplecat peste halba de bere
din cîrciuma în care se opriseră în aşteptarea autobuzului care întîrzia ca întotdeauna
peste măsură. Şi să mai spui că n-ai noroc! continuă el privindu-l cu o simpatie
invidioasă. De unde îţi venea să te arunci în mare din cauza disperării, te-ai trezit cu un
acoperiş deasupra capului care nici nu te costă nimic şi cu o slujbă care îţi aduce un venit
sigur. O adevărată fericire.
- Fericirea mea e costul nefericirii altora. Şi ai uitat s-o pui şi pe Linda la socoteală pe
lista fericirilor mele, continuă el în gînd.
Giuliano dădu aprobator din cap.
- Asta e istoria lumii, spuse el abia auzit. Un amestec de mitică fericire, cu multă, foarte
multă nefericire şi disperare. Altfel nu se poate.
- Te-ai contaminat şi tu de la Luigi. Vă place să vă jucaţi cu vorbele şi să faceţi filozofie
din ele.
Giuliano îi oferi un zîmbet larg.
- O făceam şi pînă să-l fi cunoscut pe Luigi. Doar nă-i fi crezînd că el e patronul ştiinţei
despre viaţă de la care am învăţat să trăim? Şi pentru că celălalt nu-i răsunse, continuă.
Dar trebuie să-ţi întăreşti inima. L-ai auzit pe Cetano! Nu? Dacă n-ai bîtă, să-ţi faci.
Îi aruncă o privire iute ca un fulger.
- Tu vorbeşti? Tu, care n-ai fost în stare să te uiţi la execuţia nenorocitei ăleia. Ţi s-a făcut
rău.
Giuliano rămase o clipă nemişcat, apoi porni brusc spre bar de parcă s-ar fi smuls
din betonul care îl ţintuise. Se întoarse cu două păhărele de vodcă. Mirosul tare al
alcoolului îi făcu nările să freamăte.
- Ştii că ai dreptate, spuse Giuliano cu o obidă care îi stîrni un zîmbet. Uneori mă închipui
făcînd gesturi de un curaj nebun. Sar în mijlocul hoardei dezlănţuite care vrea să violeze
o nefericită...
Nu-i aşa că îţi chinui nopţile şi îţi ţin mîinile ocupate? Vorbele Lindei explodară dintr-o
dată umplîndu-i capul cu vuiet de furtună. Îţi chinuie nopţile! Ce-o fi vrut să spună cu
asta ? Că... Că mi-o...fac cu mîna din cauza ei! A dracului nenorocită! Ce căţea! De aia se
plimba ea aşa de despuiată prin faţa mea. Ca să mă aţîţe. Ştie că la cel mai mic gest pe
care l-aş face m-ar zvîrli în mîinile călăului. Deci pentru ea ăsta e modul ideal de a se
distra. Sau poate că nu se distrează. Te pomeneşti că s-o fi chinuind şi ea, sărmana, la fel
de mult? Sau vrea doar să mă aţîţe? Numai asta! Totuşi, dacă nu i-ar fi plăcut chiar deloc
de mine, ar mai fi făcut-o? Şi eu ce să fac? Să o mîngîi. În familia aia a mea, plină de
puritanism, cu ochelari de cal, cu mintea plină doar de cele sfinte, nimeni n-ar fi vorbit
vreodată despre aşa ceva. Cît despre nevastă-mea... Era şi ea la fel ca toţi ceilalţi. Din sex
n-a făcut niciodată o plăcere, doar o obligaţie. Una morbidă. O fi vrînd să o mîngîi. Cu
palmele astea... Parcă ar fi pline de aşchii. Eu am un raşpil, nu palme. Să încep cu ţîţele?
Sau cu gîtul? Cu ce să încep? Cum se face?
- Tu mă auzi?
Glasul înţepat al lui Giuliano i se înfipse în auz ca un ac. Îl privea cu ochi tulburi,
părînd întors de pe altă lume.
- Sigur că te aud, îl asigură el fără prea multă convingere. Credeai că am asurzit între
timp?
- Şi cum ai de gînd să faci?

40
 Nu înţelese întrebarea, dar nu voia să i se citească nedumerirea pe faţă. Se
încruntă şi răspunse ambiguu, afişînd un aer jignit.
- Ţi-am mai spus. Unul ca tine, care n-a avut curajul să vadă un cap căzînd şi sîngele
izbucnind din rană, nu trebuie să-i ia pe alţii la rost cînd e vorba de pusul bîtei pe cîrca
unui rău platnic.
Giuliano clipi des.
- Ai de gînd să mă mai freci mult ridichea cu povestea asta? zvîcni el sincer agasat. Gata!
Aia a fost! A trecut. Uite, îţi promit că data viitoare nu numai că mă voi uita, dar mă voi
duce chiar eu să trag piedica ghilotinei în locul călăului, îl asigură el cu o privire
îngreţoşată. Da? Ei, eşti fericit acum?
Îşi lăsă privirile mîhnit în paharul aproape gol şi oftă amar.
- Iartă-mă. Zău că n-am vrut să te supăr. Dar insistenţa asta a ta cu făcutul... Zău că m-ai
agasat puţin. Îţi dai seama cum îmi vine mie, urmăritului, blamatului pentru că sunt ceea
ce sunt, fără a fi avut cel puţin posibilitatea opţiunii apartenenţei la un neam sau altul, să
mă transform în urmăritorul fără milă, care nu aude ţipetele, nu vede lacrima. Dar asta e.
Ştiu, ai să zici uite la el, nu-i ajunge că are un acoperiş şi o mîncare în fiecare zi. Acum
vrea şi mai mult fără să ţină cont de cum va obţine şi mai multul ăsta. Ştii care e
problema noastră, Giulinao? Ne-am trezit noi prea morali, prea umani, cu prea mult suflet
în mijlocul unei lumi complet lipsită de toate toxinele astea. Şi dacă nu vrei să te ajustezi
după trăsăturile ăstei lumi, nu mai ai nici o şansă de a supravieţui. Iar dacă vrei neapărat
să te suprimi, nu e nevoie s-o faci lent, murind cîte puţin de fiecare dată, cînd lumea
noastră ne mai oferă cîte un prilej să o facem. Mi se pare o formă de mazochism care m-
ar duce la nebunie. E mult mai simplu să-ţi pui ştreangul de gît. Dar eu n-am vrut asta.
Dimpotrivă, dintr-o prostie, sau poate că e vorba de altceva, superior mie, pe care nu-l pot
pricepe, eu m-am încăpăţînat să trăiesc şi m-am agăţat de primul pai care mi s-a fost
oferit ca să mă scot din groapă. Şi nu-mi pare rău. Viaţa e aşa de nedreaptă cu cei mai
mulţi şi aşa de darnică şi generoasă cu cîţiva. Poate chiar cu cei care o merită cel mai
puţin. Care de cele mai multe ori nu o mai înţeleg şi o batjocoresc ca pe o cîrpă năclăită
în cele mai cumplite mizerii. Sau poate e doar vorba de o amînare a sentinţei? Un fel prin
care cineva, un cineva care ne va rămîne mereu un misterios necunoscut, se amuză pe
socoteala celor care cred cu îndărătnicie în viaţă, în frumuseţea şi generozitatea ei?
- Şi mai ziceai că pe mine m-a îmbolnăvit Luigi de el însuşi, spuse Giuliano pufnind
amuzat. Nu aş fi ghicit niciodată că îmi tîrîi gioarsa asta mea viaţă pe lîngă un filozof aşa
de profund. Apoi îşi îndreptă degetul spre geamul cîrciumii care dădea spre stradă. Uite
că vine maşina. Hai s-o luăm.

Mergea călcînd apăsat caldarîmul umed, cu mîinile înfundate în buzunarele

paltonului subţire, cu gulerul ridicat, tăind ca lama unei săbii aerul rece pe care se
întinsese ca o ţesătură rară pelicula ceţii care pătrundea în gură ca un abur igrasios. În
spatele lui, la un pas, doi depărtare de el veneau la fel de grăbiţi Giuliano şi Luigi. Cu
Giuliano se întîlnise în dimineaţa aceleiaşi zile la atelier. Venise acolo deşi nu avea de
ridicat nici o comandă. Doar ca să-i spună că Cetano avea ceva pentru el. Prinsese un
moment cînd meşterul nu era în atelier şi îi povesti grăbit că Cetano voia să-i recupereze
o sumă de cîteva zeci de mii de lire, de la una... O... de aia, ştii tu, îl lăsă Giuliano să
înţeleagă ce voia el din bîlbîiala lui fără prea multă noimă.
- Şi asta cînd? întrebă el agasat de eschivările fără rost ale celuilalt.

41
- Deseară.
- Cîteva zeci de mii? ridică el din umeri cu dispreţ, de parcă toată viaţa s-ar fi ocupat
numai de sume infinit mai mari. Ce dracu, mă, cămătaru’ ăla e în toate minţile? Pentru
cîteva zeci de mii? Şi eu cu ce mă aleg? Ce înseamnă zece la sută din cîteva zeci de mii?
Giuliano ridică şi el din umeri, apoi spuse cu faţa înseninată.
- Fii serios. Aici nu-i vorba de sumă. E primul tău angajament. Prima ta comandă. Cred
că vrea doar să te pună la încercare. Nu mai ţii minte ce ţi-a spus? Dacă ai pumni, să-i
foloseşti. Dacă n-ai bîtă, să-ţi faci. Vrea să te pună la încercare. Aşa că ne întîlnim deseară
după nouă. Vine şi Luigi. I-am spus şi lui. Abia aşteaptă să vază cum proleta-riatu’ îi trage
una-n cap proletariatului.
Giuliano îl lăsă cu uluiala aşternută pe toată faţa lui ca untul întins pe felia de
pîine.
Se întîlnise cu ei pe la opt în cîrciuma aflată într-o mică piaţetă din care, ca dintr-o
rozetă se deschideau mai multe străzi întunecoase. Luigi rămăsese cu ciotul unei ţigări
fumegînde atîrnat de colţul buzei, lăcrămînd de zor din cauza fumului prost care îi invada
ochiul. Stătea posomorît în faţa unei stacane în care cîrciumarul turnase cu generozitate o
vodcă poşircită pe care o ocoleau toţi ceilalţi clienţi ai barului, în timp ce el şi Giuliano
priveau fără chef spuma berii care se topea încet în halbele groase.
- În cuşca minţii mele, în capcana sufletului meu, începu nepublicatul cu un fel de
mîrîială lipsită de sens. Apoi se opri brusc şi îşi înălţă capul clipind des şi lăcrămînd
abundent. Ce spuneam? întrebă el expediindu-le privirea buimacă a omului trezit din
anestezia în care fusese expediat de băutura îngrozitoare. Aha, mormăi iar poetul părînd
să fi restabilit legătura cu ideile avansate pînă atunci. Era vorba de circuitul oamenilor în
natură şi de zburdatul sufletelor prin univers. Se opri iar mirat şi îi privi cu ochii larg
deschişi în care plutea o uimire sinceră. Vă rog să mă scuzaţi, şopti el cu mîna încleştată
pe mînerul halbei. Dar simt o emoţie puternică. Voi asista curînd la o mişcare brutală pe
tabla de şah a societăţii, a omenirii, mişcare despre care tot am auzit, pe care cu toţii o
cunoaştem, dar la care ne e foarte rar dat să fim martori. Dar cum noi suntem nişte
privilegiaţi, vom vedea cum homo homini luculus din nou şi din nou şi de fiecare dată cu
aceeaşi intensitate. Sau nu? făcu el după o scurtă şi oarecum teatrală pauză. Rămase cu
privirea înşurubată în ochii lui încercînd parcă să-i radiografieze intimitatea cea mai
adîncă a sufletului. Abia aştept să văd cum vei lua de guler înşelătoria, reaua plătnicie
care îşi închipuie că poate să împingă fericirea pînă la limita juisării doar pentru că va
înşela bunătatea, dărnicia şi naiva credinţă în bunătatea, seriozitatea şi cinstea bipedului,
care, cu un gest atît de înălţător, şi-a dorit să salveze omenirea de la oribila condamnare la
foamete, întinzîndu-i cu tremurîndă mînă coaja de pîine şi capul de peşte care să o
hrănească şi să-i dea măcar puterea de a-şi plăti înapoi datoriile. Sorbi apoi lung din
băutura imposibilă, strivi sub talpa ghetei mucul de ţigară care se stinsese între timp şi
oftă privind fără ţintă. Ştiţi, făptura asta nenorocită, omu’, e un fel de caricatură
tragicomică a cărei existenţă pendulează între destinul ei regesc pe care îl crede de
origine divină şi atracţia irezistibilă pentru ochiul dracului. Asta e Cetano. Aţi văzut cu
cîtă nobleţe a dat el cîteva mii de lire? Şi cum din cîteva mii s-au făcut cîteva zeci de mii?
Ce nobleţe! Ce hiperbolă. Da’ frumuseţea gestului e adumbrită că la mijloc sunt banii.
Dacă ar fi fost vorba de altceva...
Continua să meargă apăsat prin negura ceţoasă pe care lumina chioară a celor
cîtorva felinare nu reuşea să o împrăştie. În cap îi vîjîiau ca o elice gînduri. Nu se simţea

42
în stare să şi le ordoneze. Voia doar ca totul să se termine cît mai repede. Se poticni într-o
întrebare care îl sîcîia cu insistenţa unei muşte mari şi negre. Cum să înceapă? Să
izbească uşa cu piciorul şi să o zboare din ţăţîni? Să se năpustească în casa aia? Să-i ia de
gît pe nenorociţi? Gîndul îl blocă. Îşi privi nedumerit palmele. Cum? Cu mîinile astea? Şi
le scutură ca şi cum ar fi fost arse de flamă. Apoi se întărîtă spunîndu-şi că se ducea după
propriii lui bani pentru care trudise ca un animal de povară. Ultimii lui bani pe care îi
dăduse deşi cu ei trebuia să cumpere laptele pentru micuţa care plîngea de foame în
camera îngheţată pentru că el îşi împrumutase ultimii lui bani cu care ar fi putut încălzi
trupul micuţ, doar pentru că a crezut în lacrimile mincinoase ale unei nemernice care, în
loc să fi luat de mîncare pentru bebeluşul ei, prăpădise banii pe băutură. Pe băutură?!
Simţi cum pieptul îi e muşcat de gura veninoasă a unui şarpe. Pe băutură! Adică copilaşul
meu se stinge, se stinge din cauza credulităţii mele tîmpite. Şi tîrfa dracului şi-a luat
băutură! Capul îi zvîcni scurt, zvîrlit într-o parte de un şoc electric.
Aproape că o luă la fugă trecînd pe lîngă casele prăpădite, înghesuite în bezna
prăbuşită peste magherniţele sordide. Auzi în spate paşii grăbiţi ai celorlalţi de care
aproape că şi uitase. Se opriră în faţa unei porţi şubrede alcătuită din cîteva şipci putrede,
atîrnînd strîmb într-o balama. Ar fi vrut să trîntească un şut în ea dar se opri. Nu prea avea
în ce să lovească. Portiţa era întredeschisă ca o gură hîdă în care nu mai erau dinţi. O
parte din gard căzuse într-o rînă lăsînd vederii în lumina cenuşie un fel de maidan plin de
gunoaie.
- Hai o dată! auzi îndemnul îngheţat al lui Giuliano. Doar n-ai de gînd să admiri toată
noaptea parcul ăsta aristocratic.
Se trezi în faţa unei căsuţe de chirpici, un fel de colibă primitivă în care cineva
proptise stîngaci ciobul unei ferstruici luminată fantomatic dinlăuntru de un opaiţ. Îşi
strînse pumnul pregătit să izbească în scîndura care ţinea loc de uşă, dar, spre surprin-
derea lui, aceasta se deschise singură. Din interior se auziră strigăte ascuţite de copii. Ca
un fulger capul i se umplu de vorbele lui Cetano – dacă nu găseşti bani, ia ceva de
valoare, ceva care luat să provoace durere. Aproape că îi veni să rîdă. L-ar fi invitat pe
cămătar să ia el ceva de valoare, ceva care pierdut să te facă să plîngi de ciudă. Abia
atunci observă că în cadrul uşii, mai curînd o gaură căscată în noapte, se ivise o ceva care
se mişca ezitant, de parcă i-ar fi fost imposibil să-şi găsească echilibrul. Spectrul ţinea în
mînă o lampă de gaz care îi lumina cu zgîrcenie chipul. Se cutremură. Avea impresia că
era în faţa unui craniu cu oasele descărnate şi găvanele ochilor ca o baltă de întuneric. E
jocul luminii îşi spuse el agăţîndu-se cu disperare de speranţa care abia mai pîlpîia. E
doar o iluzie.
Vocea femeii se dovedi la fel de şovăitoare ca şi mişcările ei.
- Cine sunteţi?
Întrebarea îl ului. Aproape că îl lăsă fără răspuns. Cine dracu ar fi putut spune că
e? Rămase nemişcat căutînd febril ceva care să-l scoată din încurcătură. Se simţi împins
de la spate cu putere. Cu atîta putere încît împinse şi el făptura din prag înăuntru unde se
trezi şi el urmat de ceilalţi.
Femeia, înaltă şi foarte slabă, cu ochii încercănaţi fugiţi în fundul capului, îi
privea înmărmurită, părînd că ezită între spaima amuţită şi urletul care să trezească tot
cartierul.
- Măi, să fie al dracu, exclamă Luigi uluit, privind cu aviditate spre laviţa lipită de
peretele plin de igrasie pe care se zărea conturul unui pacheţel în care cu greu recunoscu

43
trupul unui copil. În odaie mai era o masă cu unul din colţuri înfipt în perete pentru a
suplini picioarul lipsă, un scăunel şi o policioară cu cîteva oale deasupra unui fel de
cuptor.
- Ea e Frida, spuse Luigi cu un gest teatral, ţinîndu-şi mîna întinsă spre făptura rămasă
încremenită în mijlocul odăii. Frida, continuă Luigi cu aerul că le prezenta o regină,
privindu-i cu seriozitate. Cea mai rasată curvă din oraş, care trăieşte în ăst palat doar
pentru că oferă plăcerile cele mai rafinate, şi sofisticate tuturor bonzilor din comitat. Vă
rog să remarcaţi linia fină a obrazului, curburile diafane ale unui trup fără cusur. Sau
cusături?...
- Şi fără cur, continuă posac Giuliano lipsit de orice fărîmă de amuzament.
Femeia reuşi să facă un pas în spate, părînd să se fi dezmeticit, apoi, cu un gest
mecanic începu să-şi ridice încet fusta neagră, un fel de cîrpă de vase în care cineva o
înfăşurase în ultima clipă ca pentru a feri omenirea de un şoc din care nu şi-ar mai fi
revenit.
- Ia stai, fă, cuminte, se precipită Luigi îngrijorat. Lasă-l, fă, sau vrei să ne bagi băiatu-n
draci? Şi apoi nici n-are bani de medicamente. Că de aia a şi venit sărmanu’ la tine.
Înţelegi?
Frida îl privi cu ochi în care lumina se stingea încet.
- Nu înţelegi, făcu Lugi cu un efort de a părea dezamăgit. Frido, Frido, l-ai lăsat fără
bani... Nu pe el, fă, pe domnu’ Cetano.
Luigi făcu o pauză şi gustă amuzat tresărirea Fridei care îi şoptea că acolo,
înăuntrul ţestei osoase se întîmpla ceva.
- A, signor Cetano, şopti într-un tîrziu femeia. Da, da. Mi-a dat... zece mii de lire.
- Ei, ai văzut? o încurajă Luigi. Ai văzut? Proasta naibii, că din cauza ta, m-am burduşit
cu pişatu’ ăla de cal bolnav pe care mi l-a dat cîrciumarul Pastrami. Luar-ar dracu de
idiot, că el şi-o fi zis că mă păcăleşte. Cînd, eu, de fapt mă oţeleam să-l ajut pe el să facă
faţă acestei minuni care va salva lumea de la ruină. Fă, tu înţelegi ce-ţi spun? Signor
Cetano ţi-a dat zece mii de lire şi tu, conform înţelegerii trebuie să-i dai o sută de mii. Şi
din momentu’ ăsta intră el în scenă. Şi Luigi se opri şi făcu un pas în spate. Şi el se trezi
lăsat în faţa Fridei, descumpănit, cu pumnii strînşi cu sălbăticie. Cum nu ştia ce să facă
slobozi printre dinţi primele cuvinte care îi veniră în minte.
- Dă banii, că dacă nu, te omor. Apoi auzi din spate rîsul ca un scîrţîit ruginit al lui Luigi.
Nu se întoarse. Ştia cît de ridicol e, dar ceva îl îndemna să continue.
- Auzi, fă, dacă nu-mi dai banii, fac praf din tot ce e aici. În ciuda noului val de rîs pe care
îl stîrni, descoperi ceva la care nu s-ar fi gîndit niciodată. Simţea cum se autoalimentează,
cum ceva necunoscut turna în el un fel de fiere care îl învenina cerîndu-i să pară cît mai
fioros, şi răzbunător, un ceva care nu auzise niciodată de cuvîntul milă. Dacă nu dai banii
fac praf din tot!
Şi din ce dracu să fac praf? Aproape că îi venea şi lui să rîdă. Începea să se simtă cît de cît
mai lejer în cămaşa de forţă a unui rol pe care crezuse cu sinceritate că nu îl va învăţa
vreodată. Îşi compuse o figură fioroasă şi făcu un pas înainte. În aceeaşi clipă Frida îşi
întinse mîinile descîrnate înainte şi începu să plîngă mocnit, aproape fără lacrimi, doar
nişte suspine care îi zgîlţîiau încet trupul.
- Nu copilul, hohoti ea. Să-mi laşi copilul.

44
Şi dacă n-au bani, i-ale ceva ce au mai de preţ, care să le provoace durere, îi vui prin cap
printre suspinele Fridei. Ce ar fi să-i iau copilul. L-aş salva din mizeria asta cumplită şi l-
aş responsabiliza pe don Cetano.
Îi plăcea ideea, chiar o gusta din plin, dar suspinele repetate îl treziră la realitate.
Privi dezorientat în jur.
Cetano ăla o fi în toate minţile? Uite cum te cuprinde disperarea. Ce dracu să iau ăsteia?
Viaţa ei toată nu valorează zece mii de lire. Abia atunci îl zări pe Luigi apropiindu-se de
laviţă, aplecîndu-se şi trăgînd de dedesubt o oală de noapte. O privi dezgustat dar, în
aceeaşi clipă simţi înfigîndu-i-se în coaste degetul lui Giuliano.
- Mai ţii minte ce ţi-a spus cămătarul? Dacă n-are bani, i-ai ceva de valoare.
Luigi izbucni în rîs şi trupul lui mare se cutremură din cauza hohotului.
- Ce ar putea fi mai de valoare decît căcăstoarea asta mobilă sau nobilă, că e şi una şi alta
totdeodată. Voi vă daţi seama? Abia acum acest atît de dispreţuit obiect de către privirile
voastre îmi luminează mintea cu puterea soarelui proaspăt ivit la orizontul zilei celei noi.
Voi vă daţi seama, deci, ce şi cît reprezintă acest atît de distins obiect pe care don Cetano
va trebui să-l strîngă la piept? Exact, domnii mei. Cinstiţii mei gentlemani. E dovada cea
mai palpabilă, cea mai tangibilă, dar şi cea mai evidentă a superiorităţii noastre faţă de
celelalte animale. Uite, d’aia e omu’ regele universal al universului. Păi voi aţi mai văzut
vreun animal, oricît de inteligent, oricît de senisbil şi educat ar fi el, să-şi deşerte
inexprimabilul conţinut al maţelor lui într-o oală de noapte? Vă daţi seama ce ar însemna
pentru casa lui don Cetano această copleşitoare dovadă a superiorităţii lui faţă de totate
celelalte vieţuitoare ale Terrei? Apoi se întoarse spre Frida şi o privi critic. Dar tu, fericită
expresie a evoluţiei omului spre o direcţie pe care mintea mea n-o poate cuprinde, să nu-ţi
imaginezi că acest trofeu, care va ajunge chiar azi sub nasul lui don Cetano, o să te
izbăvească în vreun fel. Mîine, cel mai tîrziu, să faci rost de bani, de suta de mii, că altfel
eşti halită. Cu oală cu tot. De colţii de mistreţ ai domnului Cetano. Vom reveni mîine. La
aceeaşi oră. Dar să te ferească sfîntu' să ne faci să ne pierdem vremea.
Frida rămase nedumerită în mijlocul odăii, urmărind spinările care ieşeau cîte una
pe uşa strîmtă. Afară noaptea îi învălui cu linţoliul ei de ceaţă. El inspiră adînc încercînd
să descopere o dîră de aer proaspăt.
-Ăsta e cartierul boarfelor, spuse Luigi după ce ajunseră în stradă. Ceva mai încolo e un
fel de coşmelie, o cotineaţă căreia ele îi spun bloc. Auzi ce imaginaţie bolnavă pot să
aibă. Bloc! Şi asta unor bucăţi de paiantă sudate cu greu de scuipatu’ lor lipicios, cu nişte
cămăruţe de ţi se face pielea găină. Şi acolo îşi găsesc fericirea toţi găinarii, toţi marinarii,
toţi refuzaţii, toţi mărginaşii, toţi pălmaşii şi truditorii, toţi neacceptaţii şi refulaţii sortei,
viermi mereu nesătui ai ţărînii în care nu vor să se întoarcă decît după ce s-au înfruptat şi
ei din plăerile vieţii. De lupanar, bineînţeles. Pentru că, vezi tu, nenorocirea lor, a noastră,
sau a cui mai vreţi, e, că, deşi cu totul ei sunt făpturi inferioare, care ne fac să ne ruşinăm
gîndindu-ne doar că aparţin aceluiaşi regn, sunt alcătuiţi din acelaşi material ca şi cei mai
mari domni, drept pentru care, oricît o fi de neînţeles, au şi ei aceleaşi nevoi şi apucături
ca şi ei. Bîh, cît de ruşinos şi dezonorant.
Giuliano scuipă dezgustat.
- Cine dracu să le fută şi pe scheletele astea?
Luigi începu să rîdă în timp ce îşi aprindea o ţigară din care trase cu sete.

45
- Oho, dacă ai şti numai cîte tîrîtoare îşi caută cu gura căscată bucăţica lor de fericire
uscată ca iasca între ţurloaiele ăstora despre care tu, pe bună dreptate, ai putea zice că
sunt nişte vreascuri de care nici focul nu s-ar lipi.
- Şi eu ce îi spun lui Cetano?
Îi ghiciră tristeţea comică prin negura umedă.
- Păi... Lasă, nu mai fi aşa nefericit, îl compătimi Luigi cu glas sincer. Chiar mi-ai plăcut
pentru prima ta încercare. Pizdos nevoie mare. Nici n-aş fi ghicit că sub înfăţişarea asta
de bleg împătimit se ascunde o aşa stofă de sălbatic pînă-n plăsele, de prin pustele Asiei.
Da’ ştiu eu cum să ieşi din încurcătură. Ştiu eu cine o arde pe Frida.
- Ce face? se miră sincer Giuliano.
- Exact cum ai auzit. E un docher, un tip pe care dacă îl vezi nu-l mai uiţi, că n-ai cum. O
să vi-l arăt la cîrciuma lui Pastrami, că pe-acolo îşi tot face veacu’.
- Şi dacă ni-l arăţi, ce? spuse el posomorît.
- Nu fi prost, îl îmbărbătă Luigi. Dacă ştii să pui problema o să vezi că poţi scoate suta de
mii exact de unde te aştepţi mai puţin.
El îşi ridică umerii agasat şi neîncrezător şi continuă să se înfunde în bezna umedă
a străzii. Din spate auzea paşii celorlalţi doi. Îi împingea curiozitatea de a fi martori ai
întîlnirii care se anunţa electrică dintre el şi Cetano.

După plecarea lemnarului din atelier rămase cu ambele palme sprijinite pe masa
de fier a abrichtului, cu ochii înfipţi într-un punct nedefinit. Tot timpul cît lucraseră,
Adolfo îl urmărise cu privirea la început discret, apoi tot mai insistent. Citise ceva pe
chipul lui care îi atrăsese atenţia. Chiar dorise de cîteva ori să-l întrebe ce se întîmplase
dar de fiecare dată a renunţat furat de concentrarea cu care lucra pentru a nu greşi mode-
larea lemnului.
Îşi dădu seama că încordarea care pusese stăpînire pe el i se ghicea lesne pe toată
figura şi totuşi nu reuşea să scape de amintirile agasante ale serii precedente. Acum, cînd
scăpase de ochii întrebători ai dulgherului putea să respire în voie, răsfoind cu furie prin
evenimentele care se consumaseră de curînd. Picăturile de ceaţă se ordonaseră într-un fel
anume şi din mişcarea lor se născu lent faţa fălcoasă a lui Luigi şi capul lui masiv
încoronat de claia de păr creţ. Luigi! Cum spunea chiar el despre sine? Scriitor scăpătat,
dar scăpărat de idei. Luigi! Cît i-ar mai fi plăcut să aibă uşurinţa lui în a se mişca şi vorbi.
De unde îi ieşea lui mereu şuvoiul acelor cuvinte pline de suc şi care părea că nu se va
mai opri niciodată? Cum reuşea el întotdeauna să facă haz de sărăcia lui şi a celorlalţi?
Nu putea să priceapă de unde aduna el cei cîţiva bai pentru scuturăturile alea de ţigări şi
pentru paharul de absint. Dar toţi se simţeau bine în preajma lui. Şi asta pentru că ştia să-i
binedispună. Sau, mai curînd, să-i ameţească turnînd peste ei şuvoiul mereu reînnoit al
vorbelor. Şi Frida...Se cutremură. Nu reuşea să-şi scoată din minte figura pămîntie, trupul
ca o scîndură, ochii ăia îngrozitori ca nişte găuri negre din care nu mai izvora nimic, în
care nu mai licărea nimic. Şi odaia aia a ei! Ce lucru cumplit să fii obligat să trăieşti în
aşa ceva. Dar dacă nu era obligată? Dacă nici nu mai era în stare să simtă, sau înţeleagă
ce însemna traiul acolo? Ridică descumpănit din umeri. Apoi avu o izbucnire scurtă de
rîs. Se bucură că tîmplarul nu era acolo. L-ar fi crezut nebun şi poate că ar fi vrut să scape
de el. Îşi aminti de întîlnirea cu Cetano. Nu reuşea să priceapă ce anume îl mîna să
meargă tot înainte, spre casa cămătarului, în loc să o fi luat la goană şi să fugă cît mai
departe, tot mai departe de toată lumea aia. Dar el continua să meargă apăsat, ţinînd de

46
toartă trofeul pe care i-l înmînase Luigi cu aerul unui împărat care îşi ridică cel mai
credincios supus la rangul de prim cavaler. Cum dracu numise Luigi ţucalul ăla
nenorocit? Sau ce naiba spusese despre el? Nu îşi mai putea aminti, dar atunci, cînd, după
ce a bătut la uşa lui Cetano, aceasta s-a deschis oferindu-i-l pe cămătar vîrît în acelaşi
halat foarte alb şi pufos, îşi întinse energic mîna cu ţucalul spre pieptul lui Cetano şi îi
declamă energic că şefu’, s-a făcut. Am făcut exact cum mi-aţi cerut. Apoi nu mai spuse
minic. Rămase doar cu ochii înfipţi în figura uluită a celuilalt. Şi declamă cu şi mai mult
aplomb. Cum bani nu avea, i-am smuls din casă ce avea ea mai preţios. Sunt ferm
convins că i-am pricinuit o durere care nu se va mai alina toată viaţa ei cît i-a mai rămas
de trăit. Simţi imediat zvîcnetul tuturor nervilor din tot trupul cămătarului şi din spate îi
veni unda plină de veselie a lui Luigi şi Giuliano rămaşi ascunşi în bezna lăptoasă. Şefu’
continuă el cu aerul că se răţoieşte la unul care i se pusese dinainte, i-am luat cel mai de
preţ lucru din casă şi, în mod sigur, o doare nespus... Ar fi vrut să mai adauge ceva, dar
Cetano se dădu oripilat un pas în spate şi urlă cît putu de tare.
- Unde, mă-ta, s-o doară, idiotule! În cur? Că acu’ nu mai are pe ce să şadă, sau că n-are
în ce să-ţi fiarbă cartofii?
- Dar, şefu’, se agăţă el disperat de mica pauză făcută de şefu’ pentru a trage aer în piept,
asta e dovada că animalu’ n-o să fie niciodată ca omu’. Asta de unde naiba i-o fi venit?
Stătea acum cu palmele sprijinite de fierul rece al abrichtului şi încerca să-şi amintească
de unde îi venise ideea care aproape că îl zvîrlise pe Cetano în braţele isteriei.
Cămătarul începu să urle izbind cu picioarele în pămînt. Apoi îşi aruncă braţul
drept înainte, ceea ce îl făcu să semene cu mustăciosul din Germania. Era sigur că Cetano
nu îl salutase. Îi indicase doar direcţia de urmat.
- Ieşi dracului de aici. zbiera cămătarul din toţi rărunchii. Poate că vrei să-ţi îmbrac oala
aia împuţită pe cap. Pleacă-n mă-ta d-aici! Poate te prind că-mi vii fără suta de mii. Direct
pe mîna poliţiei te dau. Sau credeai că nu ştiu ce-i cu tine. Apoi trînti uşa şi îl lăsă cu
ţucalul în mînă, nemişcat, părînd că îi era imposibil să înţeleagă ce se întîmpla. Doar
palma unuia din cei doi prieteni lăsată din spate pe umărul lui îl făcu să se
dezmeticiească. Cetano fusese ca un pumn năprasnic trîntit în plină figură. De la o vreme
uitase de situaţia lui reală. Se credea un cetăţean oarecare al oraşului ameninţat doar de
relele zilnice. Şi dintr-o dată se trezi în faţa unei relităţi ostile, cu chipul descîrnat,
deasupra căruia atîna lama ruginită a ghilotinei. Tresări dureros cînd simţi atingerea
degetelor. O clipă i se păru că e pumnul unui poliţist încleştat pe umărul lui trăgîndu-l
spre eşafod.
- Hai să mergem, şoptise Luigi hohotind bine dispus de întîmplare. Hai, continuă el, că
dacă mai stăm îl trimitem pe sărmanul Cetano direct la balamuc. Sau vrei să fim acuzaţi
că atentăm la sănătatea concitadinilor noştri? Şi aruncă dracului mizeria aia, sau vrei să i-
l duci Fridei îndărăpt ca să te bucuri de favorurile ei?
Abia atunci îşi dădu seama că pumnul îi era încleştat dureros pe toarta oalei de
noapte. O trîntise furios de caldarîm şi izbitura explodă cu zgomot surd în noapte. Se
despărţiseră doar după ce au mai golit un rînd de pahare la cafeneaua lor preferată din
mijlocul piaţetei în care se încrucişau liniile de tramvai.
Apoi, din mozaicul picăturilor de ceaţă se născu încet şi nehotărît la început
chipul Lindei. Asta se gîndeşte doar la măritiş, îi răsunară în minte vorbele lui Adolfo.
Tresări şi zîmbi unui gînd răzleţ. I-o fi mintea la măritiş, dar doar la ăla din noaptea
nunţii. Nu o mai văzuse de mult. Avea impresia că se ascundea de el dar nu înţelegea de

47
ce. Încercă să şi-o alunge din minte concentrîndu-şi atenţia asupra altor lucruri şi, dintr-o
dată, în faţă i se ivi cuţitul înalt al ghilotinei. Se cutremură şi încercă să scape de viziunea
sîcîitoare care se agăţase ca un scai de el. Abia atunci îşi dădu seama că răceala fierului
pe care îşi sprijinise palmele îi purtase gîndul spre oribila viziune. Îşi lipi mîinile de piept.
Simţi căldura propriului trup şi i se păru că fiorii ascuţiţi şi îngheţaţi ca şpanul nu îi mai
zdreleau nervii. Nu-i aşa că îţi chinui nopţile şi îţi ţin mîinile ocupate? Cuvintele Lindei îi
alunecară leneşe ca o şopîrlă pe spate, făcîndu-l să zvîcnească. Oftă amar. Ce o fi vrut să
spună? Şi unde o fi dispărut? Dacă ar fi plecat din oraş, poate la fraţii ei, mi-ar fi spus
meşteru’. Dar n-a plecat. E tot pe aici, pe undeva. Nici la berărie nu a mai apărut. Înainte
o mai vedeam plimbîndu-l pe căţelu’ ăla cu nume caraghios. Cum naiba îi spun?...
Piritotchin! Auzi ce nume. Dar şi jăvruţa aia a dispărut. Aşa dispar toţi. Oftă iar şi se
apropie de uşa care dădea spre camera lui. Îşi scoase halatul şi îl atîrnă în cuiul pe care îl
bătuse în perete. Apoi se dezbrăcă fără grabă continuînd să se gîndească la Linda. Intră în
mica baie şi rămase mult timp sub jetul apei fierbinţi al duşulu încercînd parcă să scape
de toată mizeria în care îl afundase mocirla vieţii. Şi totuşi, fericirea dintîi, cea de a fi
avut o cameră a lui, un adăpost în care să nu se mai simtă hăituit, urmărit, gata oricînd să
fie prada celorlalţi, se estompase, rămăsese undeva în urmă, pentru că de la un timp i se
părea firesc să aibă un adăpost, un loc al lui, numai al lui, aidoma celor mai mulţi oameni.
Şi tot de la un timp nevoile lui se schimbaseră, o luaseră razna, nu le mai putea ţine sub
control. Fericirea, adevărata fericire însemna mult mai mult. Însemna împlinirea a tot
ceea ce îţi doreai dar nu puteai avea. Şi atunci fericirea, adevărata fericire?...

O iluzie. Asta i s-a părut că trăieşte după ce coborî din autobuz la penultima staţie
şi rămase locului părînd uşor dezorientat. Din aer picurau stropii lipicoşi ai ceţii tăiaţi de
un vînt subţire şi aspru ca un glaspapir care se strecura cu trup de negură şi gheaţă pe sub
haine. Cîţiva copaci îşi răsuceau fantomatic crengile negre care scîrţîiau ascuţit. Piaţeta
îşi ştersese încet contururile părînd să se îngroape în ceaţa care se îngroşa repede
înghiţind în laptele ei gazos tot oraşul. Apoi dădu din cap cu un fel de mulţumire seacă.
Descoperise firma cîrciumarului Pastrami înfiptă în colţul uneia din străzile care porneau
din mica piaţetă. Mai întîrzie o clipă uitîndu-se mirat la cei cîţiva tipi rebegiţi de frig care
aşteptau autobuzul. Luigi îi promisese că aici, la cîrciuma asta îl vor găsi pe tipul de la
care putea smulge suta de mii aşteptată de Cetano ca pe propria-i salvare de la pieire.
Oftă scîrbit amintindu-şi ameninţarea cămătarului cu denunţarea la poliţie şi gustul amar
al fricii îi umplu gura şi el scuipă înfuriat pe caldarîm.
Îşi înfundă mîinile în buzunare şi traversă piaţeta cu paşi hotărîţi. Se opri în faţa
uşii privindu-şi mirat chipul reflectat de geam. Nu îi venea să creadă că omul care se uita
la el din sticla lucioasă era tot el. I se părea că dincolo, de partea cealaltă, era un altul care
îl cîntărea batjocoritor, arătîndu-l lumii cu degetul pentru toate prostiile făcute şi nefăcute
încă, dar pe care, în mod sigur, nu le va rata pe viitor. Ridică agasat din umeri şi deschise
înfuriat uşa. Cîrciuma era aproape pustie, aşa că nu i-a fost greu să-şi vadă imediat
prietenii. Stăteau amîndoi în faţa unor stacane borţoase din care simţea parcă năvălind
spre el mirosul acru al băuturii contrafăcute. Nu reuşi să-şi stăpînească fiorul care îi
cutremură tot trupul şi se apropie cu paşi înceţi, şovăilenici de masa lor. Luigi, de ale
cărui buze atîrna veşnicul ciot fumegînd al ţigării făcîndu-l uneori să clipească
înlăcrămat, îşi ridică palma lui mare oferindu-i un zîmbet oleaginos, întins pe tot obrazul.

48
- Haide, dragă, se răsti el făcînd să răsune toată cîrciuma. Haide! Mai cu viaţă. Ai, dragă,
încredere în oameni şi viitorul lor luminicios.
Giuliano îi făcu şi el un semn, mult mai discret, întrebîndu-l din ochi ce îl poso-
morîse aşa de rău. El se aşeză îmbufnat pe scaunul liber, în dreptul paharului care fusese
pus acolo în aşteptarea sa. Apoi palma scriitorului scăpătat şi totuşi scăpărat de idei i se
aşeză pe umăr.
- Ce ai, băiatule? îl întrebă el pe un ton dramatic, privindu-l pînă în fundul fiinţei. Ce te-a
supărat în pragul acestei zile, cînd primăvara şi-a desfăşurat mantila ei de verde mătase,
făcînd din aripile pufoase ale fluturilor evantaiul care ne oferă nouă, oamenilor de rînd,
parfumul şi culoarea lor, la care nici zeii nu îndrăznesc a se gîndi.
Era prea obişnuit cu efluviile creatoare ale lui Luigi ca să se mai lase surprins de
vorbăria lui găunoasă. Aşa că se mulţumi să dea posomorît din cap în timp ce îşi încleştă
degetele pe paharul plin cu o zeamă tulbure.
- Lasă, Luigi, îşi strivi el cuvintele între dinţi cu privirea pironită în gol. Lasă, Luigi, că
mi-aţi făcut-o urît de tot.
Poetul îi aruncă o privire uluită lui Giuliano care rămase descumpănit.
- Ce tot vrea să spună scumpul meu băiat? se miră nepublicatul pe acelaşi ton declamator.
Noi l-am aşteptat cu tot sufletul nostru curat în dreptul buzelor noastre aşa de uscate de
dorul ambroziei din care nu am sorbit încă doar de dragul întregirii treimii, ca el să ne
împroaşte cu amare reproşuri. Zi şi tu! Cică asta e răsplata pe care nişte trubaduri atît de
romantici ai unor timpuri aşa de meschine o merită de la cel mai înnobilat dintre noi
datorită tribulaţiilor din care s-a tot înfruptat ca un nesătul. Dar cu ce ne-am face vinovaţi
faţă de sufleţelul tău imaculat ca dalbul obraz al lui april cînd floarea albă a cireşului se
deschide lumii?
Oftă şi dădu iar amărît din cap.
- Of, în ce dracu m-ai băgat, Luigi? Cuvintele scîrţîiră ca un fier ruginit.
- Eu? Eu te-am băgat pe tine? Pe faţa lui Luigi plutea o surpriză atît de sinceră încît
aproape că îşi regretă ieşirea
Oftă înăbuşit şi sorbi dezgustat din zeama cu gust imposibil.
- Hai, măi, Luigi, parcă n-ai ştii. Parcă n-ai auzit ce-a zis hahalera aia de Cetano. Că dacă
nu îi dau suta de mii se duce la poliţie. Asta îmi trebuia mie? Să mă trezesc dat pe mîna
poliţiei de un nenorocit care îşi bate joc de lege pe faţă?
Luigi reuşi să scape de ciotul înecăcios al ţigării şi trase o duşcă zdravănă care îl
făcu să se cutremure.
- Măi, omule, spuse el pe un ton mult mai scăzut. Măi, omule, noi te-am vîrît pe tine în
povestea asta? Sau tu ai acceptat-o fără cîrtire? Ce, te-a oprit cineva să întorci spatele
cămătarului? În plus, tu încă nu ai prea învăţat cum merg lucrurile prin lumea asta a
noastră. Păi, Cetano, de cum te-a văzut, te-a şi citit. Şi el de unul ca tine avea nevoie.
Pentru că ştie că tu nu ai cum să-l denunţi. Pe cînd el o poate face în orice clipă, ştiind că
gestul lui ar fi un act partiotic şi pe tine cine dracu ar sta să te asculte că lui Cetano i se
fîlfîie de legi, oricare ar fi ele?
Tresări auzindu-şi prietenul. Nici o clipă nu se gîndise că problema putea fi pusă
şi aşa. Şi trebui să-şi mărturisească faptul că Luigi avea perfectă dreptate. În fine, o
dreptate frustă, neambalată în atîtea foi de viţă.
- Spune şi tu, continuă Luigi, te-am luat noi de mînă? Te-am silit noi în vreun fel?
Singurul lucru pe care îl pot afirma e că eu nu ştiu nimic. Habar nu am de ce se întîmplă

49
acolo, în sinea ta. Tot aşa cum nu ştiu ce gîndeşte el sau ea. Tot aşa cum nu sunt convins
că lucrurile în care cred azi, nu vor fi mîine izvorul suferinţei neîncrederii mele. Dar ştiu,
fără să clipesc, adică fără să mă îndoiesc, că, fără de bani omul nu mai e om. Fără
clinchetul acela diamantiu, înălţat din buzunarul lui spre nările lui şi disperarea celorlalţi,
omul e chiar o unealtă vorbitoare. Aşa că, mai bine, te faci chiar unealta diavolului. Şi ce
ar fi rău în asta? Că, de cînd a început omu’ să grohăie precum porcu’, au apărut şi proci
care grohăie aidoma omului. Poate că nu înţelegi exact ce vreau să spun. Poate că nici eu
nu mă înţeleg prea bine. Dar şi eu şi Giuliano ne-am gîndit că un ban, doi acolo, cîştigaţi,
cum altfel decît cinstit, pentru un om despre care bine spuneai, nu e cinstit de nimeni, nu
pot face rău nimănui. Şi aşa ne-a venit nou ideea de a deveni salvatorii întemeiatorilor de
oameni. Şi cum ar fi putut fi altfel cînd am fost cuceriţi de puritatea de cristal a seninului
lipsit de cusururi şi defecte din ochii tăi de copil.
Îşi ridică mîna ca pe un tampon, vrînd parcă să oprească vorbăria care îl inunda şi
simţi ochii larg deschişi ai scriitorului opriţi asupra lui.
- Reluăm, exclamă Luigi pregătit să preîntîmpine reacţia celuilalt. Cui i-ar fi trecut prin
cap că bastardului ăluia o să-i vină ideea, de-a dreptul idioată, de a te şantaja? Uite, ca să
fiu cinstit, mie nu. Nici măcar o secundă nu mi-a fi dat prin minte că o să vrea să meargă
la poliţie. Tocmai el!
- Fii serios, îl întrerupse Giuliano. Ce poliţie? Păi ca să se ducă acolo ar trebui el să fie
curat ca lacrima. Ori ăia îl ştiu ca pe un cal breaz.
- Nu ştii ce spui, îl opri el amărît. Tu n-ai văzut că pe capul meu s-a pus un premiu?
Luigi dădu din mînă vrînd parcă să arunce ipoteza la gunoi.
- Tu nu ştii ce spui, făcu el căutîndu-şi de zor o ţigară prin pachetul mototolit. Ăla habar
nu are cine eşti. Sau ţi-oi fi imaginînd că mutra asta, învelită într-o piele de vită tăbăcită
de muncă şi griji mai are vreo legătură cu tinerelul imberb şi visător de pe stîlpii
municipalităţii?
Ridică iar din umeri vrînd parcă să spună că argumentul i se părea pueril.
- Pînă la urmă de ce m-aţi adus aici? întrebă el sătul de vorbăria fără rost.
- Parcă ţi-am spus, îi aminti Giuliano punîndu-şi paharul pe masă. Aici îşi face veacul
unul care o mai arde din cînd în cînd pe Frida. Un docher. Vine mai tot timpul la cîrciuma
asta.
- O arde pe Frida, repetă el ca prin vis.
- Exact, întări poetul cu un gest larg, plantîndu-i o lovitură peste umăr. Adică se dă la
ghiocelul ei. Habar nu ai din ce bureţi amari mai muşcă unii, descoperind că prin bot le
curge zeama unei fericiri divine. Vină-ţi în fire, băiatule. Oricît ai confunda-o tu pe Frida
cu o bucată de scîndură putredă, alţii văd în ea voluptatea în starea ei pură, mumificată în
trupul femeii ajunsă la desăvîrşire. Femeia se măsoară cu galoane diferite de la un
prostănac la altul. Oftă cu un fel de obidă sălcie din care ceilalţi doi gustară fără chef.
- Hai, omule, îl îmbărbătă Luigi, nu mai fi aşa pesimist. Uite, de aia e viaţa asta
mizerabilă aşa de frumoasă. Pentru că e sucită rău de tot şi nici nu ştii ce te aşteaptă după
prima ei curbă. Habar nu ai ce poate să răsară după primul copac. Îţi trebuie doar curajul
şi tupeul să-i dai înainte. Ea îţi dă un pumn? Trage-i şi tu una. Ea te doboară la pămînt?
Tu să te ridici iar în picioare doar ca să se oftice ea.
- Ce frumos ştii tu să te minţi, Luigi, îi spuse el încercînd să zîmbească prin fumul de
ţigară care îl învăluia. Şi ce dracu să scot eu de la docherul ăla?

50
- Oho! exclamă Giuliano. Să nu pui problema aşa. Acolo, în port se învîrt multe. Şi se fac
şi se desfac încă şi mai multe. Cînd totul se dă numai pe cartelă, se deschide larg uşa
tuturor combinaţiilor. Şi portul e inima care le pune cel mai bine în mişcare. Aşa că să nu-
l plîngi pe el, că n-ai de ce. Poate să ne plîngă el pe noi.
- Şi credeţi că mai avem vreo şansă să se mai arate? întrebă el îngrijorat, privind lung pe
geamurile prin care noaptea începuse să-şi facă loc înăuntru.
- Păi ar mai avea o jumătate de oră pînă să vină, îl asigură Giuliano.
- Dar văd că-l cunoaşteţi bine, constată el.
- Aha, întări şi Luigi domol. E rezultatul unui studiu atent.
- Mă uimiţi, făcu el sincer.
- Te uimim? Şi de ce, mă rog? întrebă Giuliano.
- N-aş fi crezut că pentru nişte oameni ca voi, un docher de teapa ăstuia ar putea prezenta
vreun interes.
- Nu-i vorba de asta, îl asigură Luigi lăcrămînd bogat din cauza ţigării. E vorba de
altceva. Cine o poate mîrli pe Frida reprezintă, cel puţin pentru mine, o curiozitate
anatomico-biologică de care simt nevoia să mă apropii tiptil, aşa cum urangutanul întinde
graţios lăboiu-i manichiurat după bucăţica lui de mărgăritar. Înţelegi? Nu oricine poate
avea o mătărîngă pe care mai întîi să fie în stare să şi-o ridice şi să şi-o mai şi înfigă ca pe
catargul de care spînzură drapelul partidului, între coapsele de fildeş ale lu’ Frida.
Încercă să rîdă, dar efortul îi eşuă lamentabil într-o mişcare a capului care voia
parcă să spună „vouă vă amuzament de rîs şi eu...” Apoi îl văzu pe Luigi ridicîndu-şi
senatorial două degete de parcă ar fi reclamat dreptul lui la cuvînt.
- Mă taie, fire-ar al dracului să fie, şopti el tainic. Şi pe mine cînd mă taie, nu se-ncurcă.
Mă simt mai al dracului ca izvoarlele neştiute ale Nilului.
Îşi aminti că nu mai fusese nici el cam de mult pe la mergătoare şi simţi o nevoie
acută de a-l urma pe Luigi.
- Tu nu vii? îl întrebă nepublicatul pe şofer. Hai, Giuliano! Fii, dracului, şi tu bărbat. Piş-
te şi tu cot la cot cu tot universul. Şi îşi lovi cu palma larg deschisă pîntecul bombat.
Suntem pe punctul de a constitui primul triumvirat din istorie al micţioniştilor şi al
pişăcioşilor urinari din univers. Exact ce-i trebuia Romei de azi.
Se îndreptară toţi trei clătinîndu-se abia vizibil spre uşa cîrciumii, ieşiră în stradă
şi intrară în gangul care ducea la closete. Cînd se întoarseră, înfruntînd vîntul tăios, tăind
dîre lungi, fantomatice, aproape fosforescente prin ceaţa lăptoasă, Luigi îşi puse mîna pe
clanţă, dar se opri brusc. Îşi ascuţi privirea, încercînd să vadă mai bine ce se petrecea
înăuntru. Apoi îşi duse degetul la buze şi şopti misterios.
- E aici, băieţi. Vîntul ăsta, pe care cu toţii îl înjuraţi în gînd, ne-a adus plocon husănul. Şi
ni l-a depus ca pe un fulg la masă. Chiar la masă.
Îşi compuse o figură gravă, îşi umflă pieptul şi intră cu aerul stăpînului venit să-şi
inspecteze plantaţia. Înăuntru dădură peste o ciudăţenie care, în ultimă instanţă ar fi putut
fi şi bărbat, deşi, în mod sigur amintea de un urangutan scăpat din cuşca unui circ. Nu îşi
putea lua ochii de la pocitania negricioasă cu umeri ce păreau decupaţi dintr-un zid
deasupra cărora fusese înfiptă o bilă ce părea de mărimea unui pumn, în mijloc cu două
deschideri întunecate şi tulburi ca tăieturile neregulate făcute de un ciob, între care fusese
trîntită un fel de excrescenţă cărnoasă la capătul căreia pielea crescută ca o creastă de
curcan acoperea ambele orificii. Fruntea îi era atît de îngustă şi teşită încît părea
inexistentă. Dar punctul de maximă atracţie era maxilarul inferior foarte puternic şi

51
proeminent, ieşit cu mult în afară, părînd să fi fost gluma neinspirată a unui sculptor prost
care dorea să-şi îngrozească vizitatorii. Ciudăţenia zăcea adusă de spate cu ambele coate
sprijinite pe masă ţinînd între ele o halbă plină ochi cu acelaşi lichid tulbure din care se
delectaseră şi ei.
Luigi porni cu paşi rari spre masa vecină cu a lor, trase un scaun şi se aşeză în faţa
urangutanului. Giuliano îl prinse de mînă şi se apropiară amîndoi, aşezîndu-se pe
scaunele libere. Îşi fixă ochii asupra stîrpiturii uitîndu-se hipnotizat la ea. Muşteriul şi-a
ridicat cu greu privirile goale, încercînd parcă să desluşească ce se întîmpla în jurul lui.
Se auziră sunetele ciudate şi lipicioase ale magmei care îi clocotea prin nas. Continua să-i
privească la fel de nedumerit, de ca şi cum ochii lui compuşi din particule cu mişcări
independente nu reuşeau să focalizeze dintr-o dată întreaga imagine dinaintea lui. Apoi,
pe neaşteptate îşi astupă cu un deget, a cărui unghie neagră şi arcuită semăna cu o gheară,
una din nări şi expedie cu forţă conţinutul celeilalte care trecu razant printre Luigi şi
Giuliano, întinzîndu-se pe scîndura umedă. Gestul fu urmat aproape instantaneu de un
horcăit intens după care o flegmă neagră şi mare trecu la fel de razant printre cei doi şi
ateriză pe scîndurile podelei de care rămase lipită acoperind pata pe care doar mai înainte
o făcuse nasul.
Înghiţi cu greu nodul enorm care i se proptise în gît, apoi simţi revolta din stomac
şi cum revolta lua grăbită liftul înaintînd năvalnic spre gîtlej. Făcu un efort uriaş să se
stăpînească şi să nu-şi întindă dispreţul grosolan pe toţi vecinii lui. Printre lacrimile greţii
îi văzu pe ceilalţi doi încremeniţi ca nişte blocuri de piatră în faţa indiferenţei grosiere cu
care cercopitecul continua să lingă conţinutul halbei fără să renunţe la ţigara rîncedă care
spînzura în colţul buzunarului ce îi ţinea loc de gură. Ca prin vis i se păru că îl aude pe
Giuliano vorbind cu o voce pe care încerca cu greu să şi-o ţină sub control.
- Băi, Geppeletto, ia să-ţi ţii tu muci-n cap, că dacă mai faci d-astea, ţi-i băgăm la loc pe
gît. Porcule! Domnul comisar te caută de cîteva zile. Şi acum, că te-am găbjit, s-ar putea
să-ţi lepezi mucii pe alte cimenturi.
Sesiză un fel de tresărire aproape imperceptibilă zvîcnind din interiorul acelui
bloc de granit. Apoi, de ca şi cum pe trasee nervoase ocolitoare informaţia lansată de
Giuliano a reuşit să ajungă unde trebuie, îl văzură îndreptîndu-şi aceeaşi copită înnegrită
a unghiei spre propriu-i piept, părînd că spune „Cine, eu?”
Luigi dădu încet din cap, confirmînd cu gravitate spusele prietenului său. Îşi vîrî
cu un gest de profesionist al poliţiei ţigara scuturată între buze şi îşi fixă privirea asupra
vicitimei care mai refuza încă să se zvîrcolească asemenea unui vierme în cleştele lui.
Îl auzi pe Giuliano apăsînd cuvintele cu acelaşi accent grav.
- De ce ai omorît-o, Geppeletto? Ce rău ţi-a făcut nenorocita aia? Cînd i-am găsit trupul şi
am remarcat cît de devastat era... Imediat am descoperit semnătura ta împrăştiată peste
tot. Pentru prima dată îl văzură tresărind cu adevărat, scurtcircuitul scuturîndu-i tot
trupul, ridicîndu-şi apoi bila care îi ţinea loc de cap şi adulmecînd aerul cu privirea lui
tulbure.
- Ce e aia? gîjîi Geppeletto în timp ce încerca să-şi încreţească ciotul de frunte.
- Lasă, bă, făcu Giuliano cuprins de o furie teatrală. Nu stau acum să-ţi explic cuvintele,
că doar nu suntem la cursul de gramatică de la şcoala de duminică.
- Ce e aia? gemu Geppeletto şi mai contrariat.

52
- Ce e, bă, interveni şi Luigi lăbărţîndu-şi vorbele. Tu nu ai auzit întrebarea domnului
subcomisar? De ce ai omorît-o? Ne pui pe drumuri? Ne faci să scotocim oraşul după tine
pe vremea asta, de parcă altceva mai bun n-am mai avea de făcut?
Geppeletto clipi de cîteva ori cu un aer confuz. Şi ridică buimac din umeri.
- Ce tot spuneţi acolo?
Luigi strivi trupul suferind al ţigării în scrumiera de sticlă, turtindu-l de tot,
pisîndu-l încet cu degetul, vrînd parcă să îl înşurubeze în masă.
- Numele de Frida îţi zice ceva?
Şi trupul ca un bloc de piatră tresări şi mai puternic.
- Eu văd că da, continuă Luigi pe acelaşi ton. Am găsit-o cu trupul sfîrtecat. Făcu o pauză
şi privi cu plăcere cum biloiul lui Geppeletto se prăbuşeşte între umeri, ameninţînd să
dispară cu totul în cuşca piptului.
- Ştii cine mi-a confirmat că a fost opera ta? îl perpeli mai departe Luigi cu o plăcere care
îl făcea să rînjească larg.
- Fachetta. Numele ăsta îţi spune ceva?
Buzunarul gurii se deschise brusc, lăsînd să se vadă nişte cioturi negre şi boante
care slobozeau un miros care îl făcu să se cutremure.
- Curva! aproape că urlă Geppeletto şi se zvîrcoli scurt pe scaun. Curva dracului. O sfîşîi
- Nu-ţi ajunge că ai rupt-o pe Frida în bucăţi şi i-ai smuls bebeluşul din pîntece şi l-ai
mîncat acolo, în mijlocul străzii în timp ce urlai ca un dement că aşa vei face cu toate care
nu îţi vor cădea în braţe şi vor încerca să-ţi reziste eroic aşa cum a făcut fata aia, eroina
aia care a umplut de mîndrie dar şi de altceva tot cartierul.
Rîtul larg deschis slobozi un ţipăt ascuţit care umplu noaptea de fîlfîitul sinistru al
unor aripi de liliac.
- Eşti mîndru, nu-i aşa? Cuceritor mortal ce eşti.
Era greu de spus dacă strîmbătura care îi smulsese falca din loc era un rînjet, sau
durerea care i se întinsese prin toată fiinţa.
- Ştii ce te aşteaptă? apăsă Luigi şi mai sumbru pe cuvinte. Lăsă pauza să se umple de
bănuiala macabră care plutea între ei ca un cap decapitat, şi continuă şoptindu-şi vorbele.
Ghilotina, Geppeletto. Că doar ai văzut-o pe nenorocita aia de acum cîteva săptămîni. Îţi
dai seama cum va fi? Te vor înşfăca de gît şi şi te vor trage sus, pe eşafodul ăla din
scînduri într-o zi plină de vînt, cînd norii scrîşnesc cu colţii lor de fier pe cerul plin de
ploaie. Şi peste tine se va întinde umbra de fier a ghilotinei care miroase a sînge, sudoare,
rugină şi fecale, dacă ştii ce-s alea. Şi te vor obliga să o priveşti. Îţi vor ţine căpăţîna
îndreptată spre cuţitul de fier care atîrnă ca o promisiune deasupra ta. Şi iar o să-i
adulmeci mirosul plin de sînge şi moarte. Şi mai întîi vor lăsa să cadă cuţitoiul ăla mare şi
tocit ca să-i auzi şuieratul şi să vezi cum despică buturuga în locul căreia va sta apoi
căpăţîna ta. Şi, ca să te chinuiască şi mai mult nu îţi vor pune gîtul acolo, în locaşul lui, ci
idioţenia asta de căpăţînă pe care ţi-o vor ciopîrţi încetul cu încetul, ca groaza şi durerea
să dureze cît mai mult. Şi peste frumuseţea asta de ochi va ţîşni sîngele din ţeasta asta
imbecilă, puţin cîte puţin, încet, încet pînă cînd vor potoli pofta de sînge a mulţimii
adunată sub eşafod.
Geppeletto îl ascultă încordat ca un arc. Vru să spună ceva, dar vocea scriitorului,
devenit comisar pentru o seară îi reteză avîntul.
- Şi tu vei vrea să te zvîrcoleşti, dar nu vei reuşi pentru că te vor lega fedeleş de placa aia
culisantă, atîta doar cît să mai poţi răsufla. Şi toată fiinţa ta se va zvîrcoli de groază

53
înlăuntrul ei, dar nu va mai putea face o mişcare în afara ei şi firele alea subţiri din oţel
care îţi vor lega mîinile îţi vor intra adînc în carne, sfîrtecîndu-ţi mîinile şi picioarele. Şi
vei vrea să-ţi urli groaza, dar nu vei reuşi pentru că gura îţi va fi astupată cu un căluş
imens îmbibat în mizeriile cele mai spurcate şi urletul tău ţi se va prăbuşi în adîncul
fiinţei răscolind-o din rărunchi, aruncîndu-ţi măruntaiele în aer, izbindu-ţi amărîţii ăia de
plămîni de coaste pînă cînd totul se va transforma într-o mare de sînge. Dar s-ar putea ca
pînă la urmă să fii fericit pentru că nu vei mai simţi nimic din toate astea pentru că vei
înnebuni aşteptînd clipa. Clipa aia... Aia cînd... Înţelegi? Întîi ţi se va înfige în minte
ordinul dat călăului. Apoi vei auzi cum trage cuiul ghilotinei încet, milimetru cu
milimetru, după care vei auzi fîşîitul ăla mortal. Şi ştii ce se spune? Că în fracţiunea aia
de clipă, cînd căpăţîna despărţită de trupul ei se rostogoleşte spre coşul de sub cuţitul
ghilotinei, ochii mai apucă să vadă cum trupul rămîne tot mai departe, despărţit de capul
lui, de sine, de fiinţa lui, de lume, de prieteni, de micile şi marile bucurii, de viaţă şi se
prăbuşeşte în coşul ăla pentru a fi zvîrlită porcilor. Şi acolo, în coş, ochii ăştia superbi ai
tăi îşi mai bat pleoapa, iar nervii feţei mai zvîcnesc şi limba atîrnă fleşcăită printre dinţii
care scrîşnesc încă multă vreme mişcaţi ca nişte pietre de moară de maxilarele astea aşa
de puternice. Nu-i aşa că abia aştepţi să ţi se-ntîmple?
- Cît vreţi? apropae că urlă Geppeletto. Dau oricît! Oricît!
- O sută de mii e deajuns, decretă Giuliano cu un aer plictisit.
Geppeletto îi privi circular, cu un rînjet tîmp. Apoi îşi înfipse brusc mîna în
buzunarul dinlăuntrul paltonului ponosit şi scoase un pumn de hîrtii pe care le trînti pe
masă cu un gest disperat.
- Puteţi avea şi mai mult decît atît, spuse el gîfîind, fără să ştie că gestul lui stîrnise pe
neaşteptate interesul lui Luigi.
- I-auzi! făcu el uşor neîncrezător. Şi mai mult decît atît! se arătă el uluit în timp ce
mîinile adunau ghemotocul de hîrtii pe care şi-l înfundă într-unul din buzunarele lui. Şi
cam cum ar fi cu putinţă aşa ceva?
- Ei, şefu, făcu Geppeletto cu o gingăşie de care oricui i-ar fi fost imposibil să-l suspec-
teze, coborîndu-şi cu oarecare jenă pleoapele boante, aproape lipsite de gene, că doar ştii
şi matale, nu? Că doară e vreme de război...
- Da, da, îl susţinu Luigi întinzîndu-şi palmele cu degetele răsfirate pe masă. Aşa e, chiar
să ştii că-ţi trebuie nişte ochelari cu fundu’ de sifoane ca să vezi că e război.
- Nu, şefu, continuă Geppeletto pe acelaşi ton de fecioară greu de prihănit. Da ştii şi mata
cum e, mai o cafeluţă, mai o ţigărică, mai aşa, mai... Încercă să rîdă cu subînţeles, făcînd
un gest vag cu mîna Ei, lasă că ştii mata. Ba o sticlă de ceva...
- Zi-i, mă, contrabandă îl încurajă Luigi dînd cu înţelegere din cap. Şi pe unde vă jucaţi
voi de-a hoţii şi vardiştii?
Urangutanul îl privi mirat cu ochii larg deschişi.
- Pe unde vă faceţi voi de cap, încercă să-l lămurească Giuliano abordînd o cale mai
directă.
- Aaa! Asta era? făcu Geppeletto luminat, adăugînd şi o doză de subînţeles în timp ce îşi
înfigea copita încovoiată în aerul care îl despărţea de tavan. A, păi sunt pă mînă cu un
căpitan de vaporaş, a, aşa, un fel de chestie, o căldare, un lighean plutitor, o vechitură, da’
care ne duce pînă-n Grecia şi-napoi.
- Aha, făcu Luigi căutînd cu înfrigurare prin pachetul mototolit o ţigară pe care o aprinse
în cele din urmă de la Geppeletto.

54
- Şi ar mai fi ceva. Da’ ăsta e un mare secret. Clipi complice şi se uită fix în ochii lui
Luigi.
- Nu spune! se arătă uluit de-a dreptul scriitorul. Şi adică ce ar mai fi?
Geppeletto rămase cu gura căscată şi ochii larg deschişi fixînd ca pe un apropou
halba aproape golită. Luigi îi prinse privirea şi produse un „Aha” plin de substanţă. Se
întoarse spre bar şi făcu un semn larg cu mîna spre băiatul înfăşurat într-un şorţ cîndva
alb.
- Hei, ăla de colo, şi vocea de stentor a lui Luigi căpătă curba unei cravaşe gata să
izbească. Ia adu tu nişte combustibil pentru motoru’ ăstuia, că i s-a gripat. Hai, bagă
repede într-a patra că dacă i se usucă interioru' l-am pierdut.
Tejgheaua se ridică împinsă de mîna nervoasă şi băiatul se ivi cu o carafă în care
se bălăcea lichidul tulbure cu gust acru. - E din sfeclă sau cartofi, îi avertizase cîndva
Giuliano ale cărui rude, care trăiau undeva la ţară, ştiau secretele smulgerii esenţei chiar
şi din lucrurile lipsite de nobleţe. - Turnă fără milă în stacana lui Geppeletto, după care
numără dintr-un alt ghemotoc întins de docher cîteva bancnote.
- Ei, îl îndemnă Luigi, ia uite ce ţi-a adus Moş Crăciun numai pentru tine. Ai putea jura că
e golful în care trage ligheanul ăla plutitor de care vorbeai mai înainte.
Docherul sughiţă brusc sub presiunea şocului care aproape că îl smulse de pe
scaun. Aruncă în jur o privire tulbure din ochii în care lucea stinsă o lumină stranie ca a
omului pe care băutura l-a anesteziat complet. Sughiţă iar la fel de violent, ceea ce îl făcu
pe Luigi să se retragă cu o figură oripilată
- Subcomisare, lătră el pe un ton colţos, cred că e cazul să chemăm duba. Idiotul ăsta
trebuie dus la secţie de urgenţă.
Cuvintele îşi făcură loc prin creierul amorţit al docherului mai repede decît ar fi
sperat ei. Geppeletto îşi scutură brusc capul, înşfăcă halba cu o mînă care nu mai tremura
şi o duse la gură după care trase o duşcă zdravănă. Cînd puse stacana pe masă privirea îi
era iar limpede şi glasul îşi revenise miraculos.
- A, don şef, începu el mieros, a, îmi pare rău că...Da’, ştiţi, dacă mie îmi ia unu’ apa de la
rădăcină, m-am şi uscat.
- Am văzut, îl linişti Luigi. De aia am şi comandat o porţie proaspătă de rouă. Ia zi, îl luă
el repede, tu chiar vrei să stăm aici toată noaptea cerc pe lîngă tine ca un smoc de floci în
jurul aceluiaşi cur? Ce mare secret voiai tu să ne destăinui?
Geppeletto îşi înfipse privirea în ochii lui părînd că nu înţelege despre ce e vorba,
apoi faţa i se însenină iar.
- Da’ nu e un secret, şefu’, că toa’ lumea ştie ce şi cum.
- Care toată lumea? se stropşi Luigi. Adică eu nu sunt toată lumea?
- Cine, mata? se miră sincer hamalul. Mata eşti cît toată lumea? Aş! Eşti mult mai mult
decît atît! Pă bune! exclamă Geppeletto sincer prins de şuvoiul laudelor de care se simţea
foarte mîndru şi plin de entuziasm. După care se opri brusc, speriat şi uluit de una din
cele mai mari reuşite ale vieţii lui.
- Ia mai lasă periuţa, îl îmboldi Luigi cu o figură extrem de serioasă, stăpînindu-şi cu greu
rîsul şi dă-i drumu’ la îndrugat, că trebuie să plec la chestură să primesc raportul.
Geppeletto îşi îndreptă spinarea, atîta cîtă avea, apoi, cu o mişcare aproape
mîngîietoare scoase o ţigară din pachet, secondat în acelaşi moment de Luigi ai cărui ochi
fixară nemiloşi prada.

55
- Ia vezi, soră-sa nu-i p-acolo? îl întrebă nepublicatul grăbit să-şi sporească provizia de
viciu, şi, după ce îşi primi ofranda îl îndemnă iar pe hamal. Hai odată şi spune despre ce
mari bogăţii bălmăjeai tu acolo.
- Păi, domn’ şef, lumea, adică lumea vreau să zic, ăia care mai ştiu despre ce e vorba,
povestesc despre unu’ Zaggaro care ar fi trăit acu’ o sută, sau chiar două de ani. Mare
pirat, mare caracter. Dădea lovituri pe toată linia coastei, pînă jos în Sicilia. Ataca el
corăbiile, da’ dădea iama cu ai lui şi pîn ăle oraşe. Cică au adunat cufere întregi cu bani
de aur şi vase scumpe şi pietre preţioase. Acu’ poa’ că şi lumea să le mai umfle. Eu ce să
zic, că nu ştiu, nu mă pricep la poveşti d’astea. Da’ multe se mai zice de averile lu’ piratu’
ăsta, Zaggaro.
- Ei, şi ce-i cu asta? Zaggaro a fost singurul pirat?
- Nu, îi întări Geppeletto cu aplomb convingerea lui Luigi. Dar zice-se că comoara
ăstuia... a lu’ Zaggaro ar fi fost ascunsă într-o peştere sub apă.
- Bine, bine, făcu Luigi dezamăgit, acompaniindu-şi vorbele cu un gest al mîinii. O să-l
chemăm pe Edmond Dantes, că el e marele specialist în istorii d’astea.
- Nu, nu, se grăbi Geppeletto să înlăture neîncrederea comisarului. Se opri brusc la
auzirea numelui invocat de Luigi, făcu un efort trădat de toată faţa boţită sugestiv şi, cum
nu reuşi să lege numele de nici o amintire, continuă grăbit..
- Nu, nu, şefu’, faceţi o mare greşeală dacă nu mă credeţi. Eu îs convins că e cineva care
are chiar o hatră.
A fost rîndul lui Luigi să-l privească lung, cu o sclipire ciudată în ochi.
- O hartă, spui? şi încordarea din vocea lui trăda cît de mare era dorinţa nepublicatului ca
povestea lui Geppeletto să fie adevărată. Şi cine o are?
Umerii hamalului se ridicară neputincioşi.
- Acu’ oamenii zice multe... Pe cine să crezi? Da’ eu zic că căpitanu’ de care ţi-am zis ştie
el ceva.
Luigi făcu o strîmbătură, nemulţumit de saltul făcut de la „şefu” la „tu”, dar se
mulţumi doar să redevină autoritar.
- Ia ascultă, cum îl cheamă pe căpitanu’ ăsta şi unde îl găsesc?
- Pe căpitan? Yanuli. E grec şi stă numai pe corabia lui. Nu o părăseşte niciodată.
Luigi rămase cu ochii pironiţi în tavan, părînd că se gîndeşte intens la ceva. Apoi
se ridică brusc de pe scaun obligîndu-i pe ceilalţi să facă acelaşi lucru.
Docherul vru şi el să se salte, dar Luigi îl opri cu un gest.
- Stai aici şi umectează-ţi bine fiinţa ca să nu se usuce.
- Nu mă mai luaţi la secţie? îi întrebă Geppeletto cu o voce temătoare.
- În seara asta nu, îl linişti Luigi făcînd un gest mărinimos. Nu obişnuim să ne hăituim
colaboratorii.
Hamalul îi aruncă acceaşi privire nedumerită, dar se mulţumi cu atît.
- Lasă, bă, că la nevoie te găsim noi, îl asigură comisarul de circumstanţă.
Geppeletto dădu din cap şi în clipa următoare se ridică de pe scaun. El rămase
şocat de înfăţişarea docherului. Umerii, suficient de laţi, păreau prinşi într-o menghină de
haina prea strîmtă. Pe cîte era spatele de lat pe atît de scurte erau picioarele, încît s-ar fi
putut crede că omul nu se ridicase complet de pe scaun.
- Nu ţi-am spus să stai jos? îl luă repede Luigi.

56
- Ba da, şefu, se apără moale arătarea, da’ voiam şi eu să trec pă la umblătoare. Vă rog să
mă scuzaţi, continuă el cu un aer jenat. Da’, dom şef, cine spuneaţi că m-a dat? Fachetta?
Fire-ar mă-sa a dracu dă curvă.
Luigi îşi stăpîni cu greu rîsul.
- Bă, se răţoi el la docher, cine dracu ţi-a zis ţie de Fachetta?
Hamalul vru să spună ceva, dar Luigi îl opri cu un gest scurt.
- Bă, poliţia îşi protejează sursele. Pe cine dracu ai auzit tu vorbind de Fachetta? Da'
poate o aud plîngîndu-se că i-ai făcut tu niscavai curte...
Arătarea rînji mînzeşte.
- Bă, tu auzi? Mucles şi pă burtă, îi ordonă Luigi, că dacă nu...
- Am înţeles, să trăiţi, şefu’, se gudură Geppeletto cu bila de oţel a capului vîrîtă între
umeri.
Ieşiră grăbiţi şi aproape că o luară la fugă în timp ce ropotele de rîs se rostogo-
leau în noapte.
- Păi nu v-am spus eu? şi glasul fostului comisar sări vesel ca o minge lovită de zid.
Trebuie doar să ştii cum să pui problema şi cui, mai cu seamă.
- Şi acum unde mergem? întrebă el simţind cum cuţitele ascuţite ale frigului i se înfigeau
adînc în carne.
- Unde mergem, îl îngînă nepublicatul. Păi unde să mergem dacă nu la Cetano ca să-i
dăm suta iute şi degrabă, pînă nu se duce la poliţie să te toarne.
Cămătarul, echipat în acelaşi halat alb şi pufos, rămase în pragul uşii întredes-
chise prin care se prelingea căldura dulce a interiorului burghez înfăşurată pe fîşii de
lumină lăptoasă. Se uita la el de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima dată şi nu reuşea
să înţeleagă de ce necunoscutul se oprise la uşa lui.
- Ei? făcu el după cîteva clipe de tăcere.
El ridică din umeri, părînd că nu ştia cum să înceapă. Apoi ochii cămătarului se
opriră pe pumnul strîns din care se iveau cîteva hîrtii boţite. Arătă cu degetul spre ele.
- Aaa! să nu-mi spui că ai reuşit. Ce e, mă, ţi s-a întărit mădularu’ ăla căruia tu-i spui
inimă? Da, mă? Chiar mi-ai adus banii?
Rămase uimit. Nu i-ar fi venit niciodată să creadă că un om care avea averea lui
Cetano s-ar fi putut bucura atît de mult pentru cîţiva gologani amărîţi, ştiind bine cum
smulşi de la un om pentru care acelaşi nimic ar fi însemnat o avere, fericirea. Se mulţumi
să confirme cu o mişcare tăcută a capului. Şi Cetano scoase un chiuit ascuţit.
- Dar hai o dată! aproape că ţipă el. Dă-mi-i! Sunt toţi o sută? Şi el dădu iar din cap la fel
de tăcut şi întinse mîna în care ţinea banii. Ei, ai văzut cum se trăieşte? întrebă cămătarul
ca un examinator exigent. Dacă ţi-e milă de toţi nenorociţii ăştia, unde dracu am ajunge?
N-au? Ce, din cauza mea n-au? Ai înţeles? Eu nu sunt casă de binefaceri. Eu dau cu
împrumut şi pentru că mă lipsesc de ce e al meu, trebuie să iau mai mult. Şi apoi banii ăia
de care mă lipsesc ar fi produs alţi bani. Nu e normal să mi-i recuperez? E fericit cînd ia?
Să fie la fel de fericit cînd dă îanpoi.
Simţi mîna cămătarului aşezîndu-i-se pe umăr şi avu impresia că e atins de o
reptilă cu trup vîscos şi rece.
- Începi să-mi placi, îl asigură Cetano privindu-l într-un fel anume. Zău că-mi placi. Îmi
plac toţi ăştia suficient de oţeliţi ca să înţeleagă că mila e duşmanul cel mai perfid al
oamenilor puternici şi că de fapt oamenii puternici trebuie apăraţi de pleava asta infectă.
Făcu o pauză părînd că ezită asupra unei hotărîri. Acum, se urni el în cele din urmă,

57
trebuie neapărat să recuperez o sumă de bani de la un nemernic, un idiot care se crede
mare patron de bordel. O hazna nenorocită de la periferie. O păduchelniţă în care se
adună tot felul de boarfe. Ăla îmi datorează un milion. Auzi?! Un milion! Şi nu uita că
zece la sută sunt ai tăi.
- Şi dacă nu reuşesc?
Cetano îl privi lung părînd că nu a înţeles întrebarea, apoi ridică din umeri şi îi
aruncă o privire dispreţuitoare.
- Nu te-aş sfătui, spuse el pe un ton acru în care strecurase o ameninţare desluşită. Eu
discut numai cu inşi care reuşesc. Ceilalţi sunt nefolositori. Şi să nu crezi că nu ştiu care e
situaţia ta... Vru să mai spună ceva, dar din faldurile groase ale ceţii se întrupă silueta
bogată a lui Luigi.
- A! eclamă poetul cu un gest larg. Don Cetano! Ce plăcere să vă găsim aici, chiar la
dumneavoastră acasă, în seara asta aşa de rece, de plină de ceaţa şi negura care au
cotropit nu numai noaptea, dar şi sufletul.
- Ia mai scuteşte-mă de vorbăria ta, Luigi, spuse cămătarul părînd că nu ştie ce ton să
adopte.
- Vorbărie? se miră Luigi cu aerul omului jignit. Eu sunt un mare stivuitor de cuvinte.
Noroc că nu se încumetă nimeni să le publice, că altfel omenirea ar fi fost de mult şi
definitiv blocată în efortul epuizant de a le descoperi miezul.
- Şi ce vrei? îl întrebă Cetano cu o uşoară îngrijorare.
-A! Mai nimic. Un fleac, aş zice. Dorinţa mea, una minoră altfel, e ca fiecare cetăţean să-
şi iubească patria, domnul meu, cu devotament şi dezinvoltură. Cu devotamentul
amantului care ar face orice şi ar da oricît pentru fericirea amantei lui. Cu dezinvoltura
celuia care poate cheltui o avere pentru fericirea altuia fără să-i pese.
Ghici încruntarea cămătarului şi spasmul care îi încleştă pîntecul.
- Adică ce vrei să spui? Vocea îi trădă plusul de crispare cînd din umbrele pe care pluteau
voalurile ceţii se născu Giuliano. Cămătarul îl privi lung şi schiţă un salut din cap.
- Cum, don Cetano, nu mai înţelegi italiana unui cetăţean devotat al patriei care, cu
pasiunea îndrăgostitului încearcă mereu să îmbogăţească sensurile limbii noastre?
Cămătarul făcu un gest scurt din mînă.
- Dacă ai ceva de spus, spune, mîrîi el vădit agasat de o poveste pe care nu o prevăzuse în
nici un chip. M-am săturat să stau în frigul ăsta de pomană.
- Aha! Domnul e sătul, constată Luigi adresîndu-se celorlalţi. Dar oare restul oamenilor
nu şi-ar dori şi el acelaşi lucru? Dar micuţa noastră patrie, miculeţul nostru stat care
tocmai acum e lăsat de unii dintre noi la greu, cînd el se cabrează atît de dramatic pe
picioarele lui din spate să ducă războiul lu’ Mustăcilă mai departe, el n-ar vrea să fie la fel
de sătul ca don Cetano?
Capul cămătarului zvîcni scurt.
- Cine lasă statu’ la greu? se răsti Cetano cu pumnii strînşi
- Ei, vedeţi ce bine ne înţelege domnul limba? întrebă Luigi cu o admiraţie artistic jucată
în timp ce făcea un gest larg părînd că se adresează tribunelor înţesate de admiratoare.
Exact, continuă el. Am aici şi mîinile începură să caute prin buzunare, un document, un
act, o amărîtă de bucată de hîrtie, dată mie de cineva de la Taxe şi impozite.
Nu mai apucă să termine. Cetano îşi aruncă disperat mîinile în aer şi aproape că
urlă.
- Nu e adevărat! E o minciună! Îi auziră gîfîitul spasmodic şi îi ghiciră privirea fioroasă.

58
- Ce nu e adevărat? se miră Luigi cu o naivitate care îl aţîţă şi mai tare pe cămătar.
Cetano îl privi uluit şi continuă ceva mai calm.
- Eu îmi plătesc datoriile pînă la ultima centimă, îi asigură el cu o voce pe care o voia din
răsputeri cît mai convingătoare.
- Aha, tu spui adevărul, îl asigură Luigi mieros. Asta e plină de minciuni, continuă el
întinzîndu-i lui Cetano bucata de hîrtie.
Pumnalele din ochii cămătarului luciră scurt.
- Şi ce vrei să-mi dovedeşti cu asta? mîrîi Cetano.
- Că aşa cum tu ştii ce e cu el, şi mîna se întinse spre recuperatorul care îi adusese ţucalul
Fridei, tot aşa ştiu unii dintre noi ce e cu tine.
Cetanno izbi furios cu piciorul în pămînt, dar, aproape imediat îşi desfăcu ambele
braţe şi spuse pe un ton împăciuitor.
- A, asta era? Că doar nu ţi-ai fi închipuit că mă duceam glonţ la poliţie să-l torn pe
băiatu’ ăsta. Voiam doar să-l stimulez puţin. Adică să-l mobilizez, că doar suntem în
război şi începu să rîdă prosteşte de propriile-i cuvinte. Voiam doar să-l fac să fie mai
activ pentru propriul lui bine. Cum o să mă duc eu la poliţie?
- Un cetăţean cinstit şi de patrie iubitor, domnule Cetano, îl lăudă Luigi pe un ton grav şi
serios. Bine, domnule, îmi pare bine că ne-am înţeles şi că pe timp de război noi am reuşit
să cădem la pace. Chiar să ştii că o să-l sprijinim şi noi pe băiatu’ ăsta să fie mai dinamic,
mai intens, mai hotărît. Adică să-şi piardă şi bruma aia de suflet care i-a mai rămas spre
disperarea celor care au crezut că ne pot preschimba la o comandă în nişte automate.
Pentru că mare dreptate ai mata. Cu sufletul nu faci decît să-ţi semnezi propria-ţi
condamnare pe o vreme ca asta. Bine, domnule Cetano, îmi place cum ne-am înţeles.
Apoi se se întoarse şi porni spre poarta rămasă deschisă urmat de ceilalţi doi, în timp ce
cămătarul rămăsese nemişcat urmărindu-i cum se topeau în noapte.
- Ce dracu era cu hîrtia aia? îl împunse Giuliano uimit pe Luigi.
- Dragă Giuliano, la un asemenea război, dacă nu vii înarmat cu ce trebuie, nu rezolvi
nimic. Şi, pentru că ştiam că porcul ăsta în hălăţelul lui pufos n-o să se dea în lături de la
măgăriile lui, mi-am zis că nu ar fi rău să ne luăm şi noi micile noastre măsuri de
prevedere. O chivără zdravănă pe cap te scuteşte de multe lovituri nedorite. Aşa că m-am
adresat bunului nostru prieten Zappato. El e o comoară de care nu m-aş deslipi niciodată
pentru că ştie o mulţime de piese importante de pe tabla asta nenorocită de şah. Inclusiv
pe şmecheraşii care o soilesc prin primărie şi, cum cine caută găseşte, peste ce crezi că dă
unul dintre pionii ăştia ai primăriei, altfel obligat pînă peste cap bunului Zappato. Peste
un act care dovedeşte că domnu’ Cetano e restant primăriei cu cincisute de milioane. Aţi
auzit bine, sumă pentru care frumosul lui trup poate fi transformat într-o adevărată sită,
sau atîrnat de un par ca un cîrnat pus la uscat.
- Şi primăria nu ştie chestia asta?
- Vai, dragă, se lamentă Luigi privindu-l condescendent pe Giuliano, ce naiv poţi să mai
fi. Parcă pe cine doare că minunata nostră patrie a rămas cu buziţa umflată din pricina
cîtorva biete milioane datorate ei de un miliardar. În schimb, cînd ai un asemenea docu-
ment trupul greoi al miliardarului devine uşor ca un fulg şi dansează cît se poate de
elegant în ritmul muzicii fredonate de tine, dacă nu o anticipează, chiar.
- Şi tu ai o copie a actului ăluia?
- Exact, Giuliano. Asta ca să vezi ce fidelă poate fi o copie. Dar ştiţi ceva, copii? Eu zic
că e bine ca întotdeauna să ne respectăm bătrînii noştri zei pentru victoriile pe care,

59
datorită lor le obţinem noi în războiul zilnic cu viaţa şi, prin păcătoasele noastre guri să le
pasăm niscai abrozie, mai cu seamă că domnu’ Cetano a hotărît să-şi mărească cota de
bunăvoinţă faţă de prietenul nostru cu 20%, nu cu 10.
El tresări şi se miră sincer.
- Dar nu l-am auzit spunînd asta.
- În schimb i-am citit eu gîndul, îl asigură Luigi cu un hohot de rîs care îi inundă şi pe
ceilalţi.

Ziua aceea şi-au petrecut-o aproape în întregime în pădurea care despărţea

orăşelul de malul mării. Încărcaseră carul tras de boi cu trunchiurile zdravene ale unor
copaci care fuseseră doborîţi cu cîteva zile înainte. Îi curăţaseră de crengi în timp ce el
inspira cu nesaţ mirosul tare de lemn crud ieşit din trupurile cărnoase ale arborilor. În
răstimpuri tîmplarul îşi mai aprindea cîte o ţigară şi rămînea cu spatele lipit de trunchiuri
privind pierdut spre un punct pierdut în zare. Fuma alene, fără chef, cu gîndurile plutind
pe un ocean de ceaţă. Îl privise la început cu coada ochiului, temîndu-se că va fi surprins
în timp ce îl spiona. Doar ştia că oamenilor nu le place să fie priviţi direct, în faţă atunci
cînd mintea le e preocupată de lucruri care îi obsedează. Deveneau suspicioşi şi iritarea îi
cuprindea repede. Abia mai tîrziu îşi dădu seama că lemnarul era atît de preocupat de
gîndurile lui că aproape uitase de el. Îl auzi oftînd, apoi îl văzu strivind ţigara sub călcîi
cu un fel de obidă mocnită.
- S-a întîmplat ceva? îl întrebă el în cele din urmă cu o sfială care îl făcu pe Adolfo să
zîmbească.
- Dacă s-a întîmplat? întrebă meşterul ceţos, reîntors parcă dintr-o lungă călătorie. Sigur
că s-a întîmplat. Doar tot timpul se întîmplă cîte ceva. Am primit o scrisoare de la unul
din băieţi. Îmi spune că a fost recrutat. Făcu o pauză scurtă şi oftă. Recrutat! Tocmai
acum. Tocmai cînd toată şandramaua asta a început să scîrţîie şi să se clatine. Ce şi-o fi
imaginat imbecilul ăla de sub mustaţa aia a lui aşa de caraghioasă? Că dacă l-a recrutat pe
fi-miu, gata, a cîştigat războiu’? Păi lu’ fi-miu i se făcea rău dacă mă vedea strivind o
muscă. Că d-aia a şi plecat d-aici. Nu suporta să mă vadă tăind copaci. Pentru el toată
natura e aşa sfîntă şi cu atît mai bună ca omul care a distrus-o, a desfigurat-o, aşa spune
el, pentru că el, adică omu’ e ceva diferit de natură, nu e de-al ei şi de aia o urăşte, încît
orice... oricine... Ia stai, cum zice el? Făcu un efort să-şi amintească ţinîndu-şi palma
lipită de tîmplă. Ah! Uite ce zice el, că orice act de agresiune contra naturii îi pustieşte
sufletul. Tu îţi dai seama? Şi pe ăsta s-a trezit Mustăcilă să-l îmbrace în uniformă. Ca să-i
bată el pe anglo-americani. Tocmai el care are un adevărat cult şi pentru unii şi pentru
ăilalaţii. Ce idoţi! Şi lemnarul dădu dezgustat din cap.
El profită de tăcerea care s-a lăsat, se apropie de lemnar şi îl privi direct prin
fumul răzleţit al ţigării. Dulgherul nu îl observă de la început, apoi clipi nedumerit şi făcu
o figură mirată.
- Ai ceva să-mi spui? Îl văzu că şovăie, că ar vrea să renunţe, dar îl presă cu aceeaşi
insistenţă.
- Nu, nu. Acu’ e prea tîrziu să mai dai înapoi. Nu-mi plac laşii. Dacă ai ceva de spus,
spune.
- Da, meştere, se hotărî el părînd că rupe o bucată din propriu-i trup. Mi-e tare greu s-o
zic, da’ uite că o zic. Ştii, cînd trăieşti într-un oraş sunt atîtea tentaţii. Şi seara, cînd ne

60
mai întîlnim şi noi... ştii dumneata, la o cafenea, la o berărie... Toţi iau cîte ceva, mai una,
mai alta... Şi eu... Eu tac, mă uit şi înghit în sec.
- Aşa, băiatule, şi eu ce vină am? îl întrebă Adolfo încercînd să-şi păstreze aerul naiv.
- Păi... Păi, cum să zic. Dacă... Dacă mi-ai da şi dumneata acolo, un sfanţ pentru truda
mea...
Lemnarul îl privi fix, apoi ridică din umeri şi îşi compuse o figură resemnată.
- Aha! Ai văzut ce scurtă e fericirea omului? Şi ce puţin durează! N-o să uit niciodată ziua
cînd te-am întîlnit pe drum. Nici n-am cum s-o uit de vreme ce mă tot gîndesc la ea şi îmi
tot revine în minte. Dacă ţi-ai fi văzut atunci faţa, dacă te-aş fi putut poza atunci... Cînd ai
auzit că îţi ofeream un adăpost, ai trecut de la disperarea aia care aproape că mă sufocase
pe mine, la o fericirea care mă făcea pe mine încă şi mai încîntat. Cum să zic eu. O
fericire mută, fără gesturi de alea... Ştii tu, ţopăituri, aruncat de gît, pupat de mîini. Nu.
Era altceva. Mult mai sincer. M-ai făcut atunci să mă simt cu adevărat fericit. Aveam
senzaţia că dau viaţă cuiva, sau mai bine zic că îl scot din mormînt şi îi dau un ghiont
înapoi spre trăire după ce îi fusese refuzat dreptul la viaţă. Şi am crezut că ceea ce trăiai
atunci, ceea ce simţeai atunci va dura de-a pururi. Şi de cîte ori te vedeam mă gîndeam la
tine în nişte termeni foarte omeneşti. Fiindcă, ce îşi poate dori un nefericit mai mult şi
mai mult decît să fie fericit? Şi ce ar putea să-l facă pe om fericit dacă nu un codru de
pîine pe care să-l găsească zi de zi şi un acoperiş care să-l ţină departe de ploi şi arşiţă. Şi
chiar aşa a fost o vreme. Şi prin tine, datorită ţie, m-am simţit şi eu mai om. Că, să fiu
sincer, la ce vremi trăim noi şi la cum arată lumea de azi, eu şi oricare altul ca mine, te-ar
fi privit ca pe o afacere. Îi dai ceva dacă îţi dă ceva. Tu aveai nevoie de blidul cu linte şi
eu de mîinile care să-l ţină. E o afacere. Şi încă una foarte bună azi. Dar eu n-am gîndit
aşa. Eu am crezut că prin ce îţi dau ţie şi prin ce îmi dai tu mie ne făceam iar oameni.
Adolfo oftă amar şi aruncă mucul de ţigară pe care îl strivi cu aceeaşi obidă.
- Ca acum, reluă el pe acelaşi ton, să descoperi... Ce? Că ai vrea şi tu să te îmbeţi cot la
cot cu ceilalţi. Păi dacă-i vorba de aşa ceva, eu îţi zic că nu, băiatule, de la mine vezi doar
ce ai văzut şi pînă acum. E fericirea dintîi. Bucuria traiului trăit aşa cum a fost el în prima
zi. Dacă te poţi bucura de el, bine de bine, dacă nu... Aşa ne-am înţeles, aşa rămîne.
Se mulţumi doar să dea cu înţelegere din cap. Înţelesese că greşise, ştia că îl
supărase pe don Adolfo, dar dinlăuntrul îi era ros de ruşinea îndurată de lucrurile la care
trebuia să se preteze pentru cei cîţiva gologani care îi permiteau să stea alături de ceilalţi.
Nu îi plăcea că ajunsese din biciuit bici şi nici că unul de teapa lui Cetano îl ameninţase
cu poliţia.
Adolfo îi văzu tristeţea aşternută pe chip şi încercă să zîmbească.
- Da, băiatule, spuse el împăciuitor, îmi place ce văd acolo, şi arătă spre faţa lui. Şi îmi
place pentru că nu m-am înşelat în ce te priveşte. Că doar mă ştiu. Sau cel puţin aşa îmi
place să cred despre mine. Că eu ştiu să citesc în oameni. Şi vreau să fiu convins că nu m-
am înşelat nici în privinţa ta.
După ce ajunseră acasă şi făcu un duş, rămase întins pe patul din cămăruţa lui cu
privirile înfipte în tavanul care părea a se prăvăli peste el. Gîndurile se năpusteau ca un
vîrtej asupră-i şi nu ştia la care să se oprească. O văzuse iar pe Linda. Îi aruncase aceeaşi
privire provocatoare, ca o invitaţie greu de refuzat. Cel puţin aşa i se păruse lui, mai cu
seamă că totul se consumase într-o secundă. Apoi îşi aminti iar de cuvintele ei spuse mai
de mult şi parcă într-o doară şi în bătaie de joc, nu-i aşa că-ţi chinui nopţile şi îţi ţin
mîinile ocupate. Oftă şi îşi înfipse degetele în salteaua pe care se întinsese.

61
A dracului tîrfă!
Îşi simţi pumnii atît de încordaţi încît crezu că îi vor plesni şi în cap îi răsunară
vorbele lui Cetano. Ai pumni? foloseşte-i. N-ai bîtă? Fă-ţi!
Aşa e. Nu spunea şi Giuliano, cînd începe să-ţi pese de alţii ai pierdut războiul cu viaţa.
Se ridică în capul oaselor, îşi coborî picioarele pe podea şi rămase pe pat privind
ţintă peretele din faţă.
La dracu cu toate scrupulele astea. De ce o fi Adolfo aşa de încăpăţînat? De ce nu înţelege
el că dincolo de casă şi masă un om mai e alcătuit şi din alte amănunte? Nu el mă
împinge să fac ce nu vreau? Parcă eu sunt vinovat că noi, oamenii, trăim în societate şi
societatea îşi are regulile ei afurisite pe care eu şi atîţia alţii ca mine nu avem puterea să le
desconsiderăm, să le dispreţuim. Cinci sute de milioane, şi cifra îi explodă nemilos în cap
împrăştiindu-şi schijele în toate colţurile minţii lui întunecate. Cinci sute de milioane!
Dacă aş avea eu banii pe care îi datorează Cetano statului...
Şi dintr-o dată îi răsări înaintea ochilor figura decupată parcă dintr-un film de
groază a lui Geppeletto. Îşi plimbă încet privirea pe chipul amintirii şi se simţii oripilat şi
în acelaşi timp atras cu o forţă magnetică de mutra scoasă parcă din saloanele cele mai
bine păzite ale spitalului de nebuni. Abia atunci îşi dădu seama că, de fapt, tot timpul
fusese urmărit de fantoma lui Geppeletto care i se cuibărise în minte făcîndu-l să-şi
dorească o întîlnire cu el singur, fără prezenţa celorlalţi prieteni ai lui. Se ridică de pe pat
şi se apropie de fereastră. Prin petecul pătrat de geam noaptea îl privea cu ochi hipnotici.
I se părea că degete pline de întuneric şi ude îi făceau semne lascive, chemîndu-l într-o
lume de trupuri reci şi solzoase. Apoi îşi văzu chipul reflectat pe foaia netedă a sticlei şi
tresări. Era de parcă un altul, venit de departe, dintr-o altă lume, îl privea fără să
clipească, sfredelindu-l cu ochi diamantii şi duri, pătrunzători ca nişte burghie. Sau parcă
tot el era, dar un el răsucit pe dos, ca un pluover care fusese rulat de pe corp şi trîntit pe
pat arătîndu-şi cusăturile. Clipi şi îl văzu şi pe celălalt clipind. Zîmbi şi îl văzu şi pe
celălalt făcînd la fel, dar fără chef, de ca şi cum cineva l-ar fi silit să-l imite pînă la
ultimul detaliu, fără însă a pune nici o fărîmă de suflet în ce făcea. Apoi gîndul îi zbură
iar la Geppeletto, la mutra lui monstruoasă care îl obsedase în tot acel timp fără ca el să o
fi ştiut, sau să fi înţelse de ce. Nu cumva era chiar docherul lipit pe fereastra nopţii? Şi
brusc se izbi cu palma peste frunte, de parcă atunci s-ar fi trezit din somn, descoperind ce
mecanisme puneau lumea în mişcare. Acum ştia. Ştia? Abia acum îşi dădea seama de ce
se agăţase aşa de zdravăn de Geppeletto.

Cîrciuma lui Pastrami era învăluită în aceeaşi ceaţă agasantă care se lipea cu
ventuzele ei vîscoase de lucrurile lumii dîndu-le o altă înfăţişare. Ar fi zis că locul fusese
preschimbat într-un batiscaf ale cărui lumini tulburi îi trădau prezenţa scufundată foarte
aproape de ieşirea din apă. Se opri în faţa uşilor duble întrebîndu-se cu o strîngere de
inimă dacă îl va găsi acolo pe căutatul lui şi, mai cu seamă dacă va avea curajul să intre în
vorbă cu el. Se holbă pe geamurile cîrciumii încercînd să descopere ce era înăuntru, dar
renunţă. Geamurile păreau să nu mai fi fost spălate de la începutul lumii. Deveniseră o
suprafaţă opacă, plină de pistrui printre care se mai strecurau doar firimituri de lumină
gălbuie. Deschise uşa şi rămase o clipă în prag. Atmosfera era ceva mai animată decît
rîndul trecut. Mesele erau înconjurate de clienţi gălăgioşi care îşi agitau mîinile printre
ale căror degete se strecura firul cînepos al fumului de ţigară. Îşi simţi zîmbetul
înflorindu-i pe buze ca la repurtarea unei victorii. Omul lui era la aceeaşi masă unde îl

62
găsiseră după revenirea de la closet. Tocmai făcea un semn vag cu mîna, un fel de salut
neterminat care îl ţintui locului deoarce i se părea că îi fusese adresat, apoi îşi sprijini
coatele pe masa şubredă. Privirea tulbure i se plimba acum pe lăculeţele minuscule scurse
din paharele clienţilor care se mai perindaseră la aceeaşi masă, alcătuind pe tăblia
scorojită o hartă care îi captase toată atenţia. Lîngă el era un tip cu mutră posacă,
îmbrăcat cu o scurtă neagră ca a docherilor care seara bîntuiau întotdeauna prin cartierele
mărginaşe în căutare de femei şi băutură ieftine.
Se apropie încet de masă, trase unul din scaunele libere şi se aşeză punîndu-şi cu
precauţie paharul lîngă halba plină a lui Geppeletto. La început docherul nu îi acordă nici
o atenţie. Dar la o a doua privire tresări şi în ochi i se aprinse un licăr şovăitor de parcă o
amintire mult prea firavă îşi croise cu greu loc spre mintea lui. Îşi lăsă iar capul în jos, cu
ochii rătăcindu-i printre petele umede în timp ce o gheară tocită răscolea de zor prin
memoria lui tulbure. Ezitările docherului îi lăsară timp să-i contemple înfăţişarea ca a
unui bloc de piatră lipsit de cele mai elementare retuşuri. Cel mai mult îl impresiona falca
uriaşă, prinsă stîngaci de restul capului cu şuruburi al căror contur se ivea prin pielea
boţită. O falcă ce părea să atîrne independentă de voinţa restului şi care se mai mişca
uneori doar pentru că aşa avea ea chef. Şi capul, capul acela ca o ghiulea, mult prea mic
în comparaţie cu falca de sub el, un cap ras exemplar şi iexplicabil de rotund. Îşi aminti
că mai văzuse cîndva o sferă perfectă care friza absurdul, netedă, cromată, aidoma acelui
cap, care părea şi el o bilă de fier dacă nu ar fi fost stricat de fălci, cu luciu de oţel, pentru
că sfera aia era din oţel, de o netezime care îl înfiorase şi care se învîrtea deşi nimeni nu
îşi dădea seama de asta. Rămase cu mîna crispată pe sticla murdară a pharului cînd
Geppeletto îşi ridică a doua oară privirea asupra lui.
- Pe tine parcă te-am mai văzut eu, mormăi hamalul părînd că face un efort teribil
să vorbească.
- Poţi fi sigur, spuse el cu un tupeu pe care nu reuşea să şi-l înţeleagă, mai cu
seamă că tot trupul îi tremura de încordare.
Celălalt muşteriu de la masă făcu un gest scurt, dar mîna negricioasă a docherului
îl opri.
- Şi nu vrei să-mi zici tu unde te-am mai văzut? mormăi el în timp ce îşi scotea o
ţigară din pachetul trîntit pe masă.
- Aseară, sau alaltăseară, spuse el la fel de calm. Eram cu signor Donegan şi
adjunctul lui.
Geppeletto se cutremură înfiorat, scoase un Aaaa! prelung, ceea ce dovedea că se
lămurise pe deplin, apoi suflă fumul cu putere.
- Signor Donegan, cel mai tare comisar dintre toţi. Mamăăă! scăpă Geppeletto printre
dinţii strînşi şi tot trupul i se cutremură. Păi ăla ne poate înghiţi pe toţi trei dintr-o
înghiţitură, îşi asigură docherul amicul pe care îl privea expresiv. Vezi, bă, că n-ai vrut să
mă crezi că cu mine am stat eu la masa asta singur, numa io şi domnu’ comisar.
Celălalt îngheţase cu stacana în mîna care îi dîrdîia cu intensitate.
- Şi te-a trimis domn’ comisar? se interesă Geppeletto cu un început de sfială care îl
prindea de minune.
Pe moment vru să-i confirme, dar se răzgîndi. L-ar fi putut bloca pe Geppeletto şi
nu asta voia.
- Nu el, ci eu m-a trimis. Aş fi vrut să schimb cu tine, numai cu tine, cîteva cuvinte.

63
 Geppeletto dădu adînc din cap în semn că a înţeles, apoi se întoarse greoi spre
celălalt.
- Ai auzit, bă, făcu el autoritar. Domnu’ are ceva de discutat în particular, şi îşi întări
vorba cu arătătorul îndreptat spre propriu-i piept, numa’ cu mine. Şi îl expedie cu un gest
scurt al mîinii. Omul se ridică imediat de la masă privindu-şi tovarăşul strivit de uimire.
Se înclină stîngaci în direcţia lui, de parcă ar fi avut de aface cu un personaj extrem de
important şi se retrase grăbit cu spatele, riscînd să dărîme celelalte mese.
- Da, domnu’ meu, spuse Geppeletto cu importanţă, făcînd eforturi să se ridice la
importanţa clipei.
- Uite care e problema, cum să-ţi spun eu, e o chestie mai mult pe cont propriu. Nu e ceva
care să implice poliţia. Doar ştii cum e. Salariile sunt aşa cum sunt şi m-am gîndit că noi
doi am putea face într-un fel să mai cîştigăm cîte ceva.
Geppeletto îşi ciuli brusc urechile încordîndu-şi gîtul. Rînjetul îi tăie buzele în
două lăsînd să se vadă cioturile înnegrite ale dinţilor.
- Bani? De bani vorbeşti? Mie îmi plac oamenii care se gîndesc la bani
- Şi mie, îl asigură el. Şi mie îmi plac, mai cu seamă că eu gîndesc că ăia care îi au, îi au
ca să mai dea şi altora o parte din ei.
Docherul rîse gros. Îl aţîţa ideea şi îşi strînse pumnul mare cît o cărămidă.
- Cunosc eu un şmecher care are de luat de alt şmecher cam un milion.
- Oho! oftă din greu Geppeletto. Păi ăştia cam ar fi bani, nu glumă. Îţi dai seama? Şi
cîteva sute să ai şi tot ar trebui să mulţumeşti proniei pentru bunătatea ei.
- Stai puţin, îi temperă el el elanul. Aici nu e vorba că să cîştigăm noi milionu’. Ci să-l
recuperăm. Înţelegi?
Geppeletto dădu greoi din cap, părînd că ar vrea mai curînd să-i mulţumească
interlocutorul.
- Uite cum e treaba, reluă el. Noi îl găsim pe şmecherul ăla cu datoria, recuperăm
milionul de la el şi din el ne tragem şi noi partea noastră şi restul îl dăm păgubaşului.
Acum ai înţeles?
- Perfect, îl asigură hamalul ridicîndu-şi cu greu ochii plumburii spre el, în timp ce
arătătorul şi degetul mare se uniră într-un cerc. Da’ p-ăsta de trebe să-l scuturăm de gunoi
îl ştii?
Rămase o clipă tăcut şi ridică din umeri.
- Eu nu, dar m-am gîndit că s-ar putea să-l cunoşti tu.
Docherul îşi înfipse arătătorul în pieptul boţit al hainei şi rămase mirat.
- Cine, io?
- Aha. Cel puţin aşa cred. În fişele poliţiei figurează că ai o relaţie intimă cu una, Frida...,
ar fi vrut el să continue, dar faţa lui Geppeletto se întunecă brusc şi pumnii i se strînseră
convulsiv.
- Curva dracului, scrîşni hamalul. N-am avut io încă timp dă ea, da’ o să-i dau maţele
afară că m-a trîntit în gura poterei.
- Ia mai taci, îl luă el repede. Doar ţi-a spus-o şi comisarul că aia a fost doar o poveste.
Poliţia nu îşi trădează informatorii şi sărmana Frida n-a pomenit o vorbă de tine.
Obrazul lui Geppeletto rămase la fel de crispat, dar simţi cum docherul se
destinde încet.
- Deci nu Frida... mormăi el sec.
- Nu, îl asigură el din nou. Nici vorbă.

64
- Şi atunci ce e cu ea?
- Ia să-mi spui, pe acolo pe unde stă Frida e vreun bordel?
- Adică o casă d-aia dă curve? vru Geppeletto să se lămurească şi deveni dintr-o dată
circumspect.
- Zi-i şi aşa, se arătă el de acord. Dar n-ai de ce să fii aşa de încordat. E sau nu?
Geppeletto mormăi ceva de neînţeles care îl obligă să-şi repete întrebarea. Văzînd
că docherul ezită îşi înăspri tonul.
- La dracu! Te-ai prostit? Sau nu înţelegi că nu e o treabă a poliţiei? Dar dacă vrei chem
imediat duba şi mergem acolo, dacă ţi se pare că prin beciurile noastre ţi-e mai uşor să te
dai în pomeneală. Pe moment nu îşi dădu seama, dar în clipa următoare îşi simţi tot trupul
zgîlţîit de tupeul lui de a fi vorbit de poliţie cu atîta seninătate şi uşurinţă, cînd pentru el
poliţia era sinonimul ghilotinei. Îl văzu pe Geppeletto ridicîndu-şi capul cu gestul omului
care saltă o povară uriaşă.
- Da, se hotărî el. E acolo o casă de curve. E şi Fachetta printre ele. Da’ ce să facă,
sărmana, dacă nimeni nu vrea să le dea altfel o coajă dă pîine? Spune şi tu, stăpîne, că te
văd om cu carte. Ce să facă şi femeile alea? Ele, sărmanele, nu au şi ele dreptu’ la o gură
de aer? Păi dacă n-ar fi casa aia, din ce să trăiască?
Îi ascultă lamentaţia în tăcere, apoi îl mai asigură o dată că nu era vorba de vreo
acţiune a poliţiei.
- Nici vorbă de aşa ceva. Dar banii de care îţi vorbeam îi datorează un tip care cică ar fi
marele peşte. De la el trebuie să-i luăm.
Faţa lui Geppeletto se lumină dintr-o dată.
- A, păi ăsta e Zincento, hohoti el. Aaa! Păi ce bine-mi pare. De cînd aştept eu o ocazie
să-i moi niţel oasele.
- Deci el e proprietarul păduchelniţei?
- Proprietar pă mă-sa, se zburli Geppeletto. Dă-l dracu că nu e nici un proprietar.
Coşmelia aia s-a ridicat din banii bietelor muieri. Zincento s-a aciuat şi el p-acolo la
început. Apoi, cu timpu’ s-a dat stăpîn mare. Cin’ să le apere pă amărîtele alea dă unu’ ca
el?
- Şi dacă mergem acum acolo dăm de el?
Geppeletto îi aruncă o privire scurtă şi rînji despicîndu-şi iar buzele groase.
- Păi unde dracu să fie ăla în altă parte dacă nu acolo?
- Ţi se pare tîrziu să mergem acum?
Geppeletto se uită la el cu aerul omului care nu a înţeles întrebarea, apoi
sprîncenele i-o luară din loc.
- Tîrziu? se miră el cu toată gura deschisă. Ce tot spui acolo? La noi nu se închide
niciodată.
Cînd se ridică avu iar strania senzaţie că se află în faţa unui sac supradimensi-
onat, umplut cu cartofi. Pieptul era nefiresc de lat şi total disproporţionat faţă de
scurtimea trupului. Hamalul părea un pitic a cărui dezvoltare se făcuse pe orizontală şi
mult prea puţin pe verticală.
Docherul se rostogolea grăbit prin bezna care cotropise oraşul, înfăşurîndu-l ca un
ambalaj sufocant. Se descurca fără probleme pe străzile strîmbe şi strîmte care se
apropiau, se depărtau, se intersectau alcătuind un labirint complicat pe ale cărui aţe se
înşirau mărgelele pipernicite al magherniţelor din chirpici. În aerul umed plutea greu
mirosul stătut de rînced devenit omniprezent cu complicitatea gunoaielor adunate pe la

65
colţuri într-o descompunere leneşă. Miasma sărăciei care îi străpungea nările, înfigîndu-i-
se ca un cui în creier. Îi era binecunoscut izul acela ca şi răscolitul prin gunoaie după o
bucată de pîine mucezită. Se cutremură şi în minte îi sună stins ecoul vorbelor lui Adolfo
ce îşi poate dori un nefericit mai mult şi mai mult decît să fie fericit? Şi ce ar putea să-l
facă mai fericit decît un codru de pîine şi un acoperiş? Se uită descurajat la maldărul de
coşmelii şi oftă. În mod sigur că ploua înăuntru prin acoperişul lor şubred. Cît despre
codrul de pîine... Probabil că era un vis prea frumos şi mult prea îndepărtat pe care îl
uitaseră cu toţii. Oftă iar şi se trezi mergînd umăr la umăr cu docherul care părea un
ghemotoc plămădit din întuneric, o figură stranie decupată dintr-un basm cu hidoşenii.
- Şi ar mai fi ceva, se trezi el vorbind fără să şi-o fi dorit. Am înţeles că eşti docher. În
portu’ ăla mic. Parcă e un fel de golf acolo.
Geppeletto mormăi ceva prin fumul ţigării care îi rămăsese înfiptă în colţul gurii.
- Aş putea veni să lucrez şi eu acolo în timpul liber?
Geppeletto scuipă mucul ţigării şi îşi suci gîtul spre el încercînd să-i descopere
figura prin pînzele ceţoase ale întunericului.
- Vrei să cari saci?
- De ce nu? Tu nu cari saci? Ce vrei, aşa se întîmplă cînd începi să dai de gustu’
nenorocirii ăsteia numită ban.
Docherul se mulţumi să ridice din umeri. Dar după un timp îi spuse.
- Păi să vii atunci. Cine să te oprească? Dacă ai chef să-ţi rupi oasele n-ai decît. E treaba
ta.
- Da’ cel puţin se plăteşte pentru aşa ceva?
Îl văzu dînd vag din cap.
- Păi, ce să zic...Îţi iese de o bastîrcă şi un pachet de mahoarce.
Încercă să-şi facă rapid un calcul în minte, dar îi fu greu să ajungă la o concluzie
după informaţiile atît de sumare. Ar mai fi vrut să ştie în cît timp se cîştiga paharul de
băutură şi pachetul de ţigări şi cam cît trebuia să-şi jertfească spatele pentru aşa ceva, dar
se trezi în faţa unei clădiri ciudate, un fel de cub cu două sau trei etaje. Lumina săracă îl
împiedica să desluşească şi alte amănunte.
- Aici e, îl lămuri Geppeletto cu degetul întins spre o uşă cu geamuri acoperite de perdele.
Se opri în faţa intrării, dar nu atinse clanţa. Se mulţumi doar să privească în sus,
spre zidul fără fără culoare în care se decupau mai multe ferestre.
- Asta e? făcu el surprins. Păi cine şi-a permis să construiască hardughia asta?
Geppeletto rămase cu faţa concetrată, prinsă în cleştele întrebării.
- Cine a ridicat-o? Păi parcă ţi-am mai spus. Toate curvele din oraş au pus mînă de la
mînă ca să-şi facă un loc al lor. Numai al lor. Şi şmecheru’ ăla de Zincento, că doar ţi-am
spus de el, cunoaşte lumea din oraş şi a tocmit un antreprenor, da’ asta s-a întîmplat de
mult, cu mult mai înainte de război, cînd lumea cîştiga bine şi să fi construit o chestie d-
asta nu era o grozăvie. Ei, ce dracu facem? întrebă el după cîteva secunde văzîndu-l
nemişcat în faţa uşii. D-asta m-ai adus aici? Să şed ca bou-n staul?
Ştia că trebuia să se hotărască şi încă repede. Se temea însă că Zincento avea şi el
relaţiile lui pe la poliţie şi lucrurile se puteau temina mult mai prost pentru el.
- Ascultă, începu el uşor iritat de propria-i şovăială, dacă tipu’ ăsta, peştele, are şi el
oamenii lui şi...
- Ce să facă? izbucni Geppeletto tăindu-i vorba. Zincento? Oameni? Ela are doar femei.
O să vezi tu ce femei. Apoi îl împinse brusc din faţa uşii pe care o deschise trîntind-o de

66
perete. Se trezi într-un hol mare şi întunecos cu pereţii coşcoviţi între care plutea un
miros greu, un cocteil alcătuit din izul trupurilor nespălate, sudoare şi parfumuri ieftine.
Se simţi izbit în plex de pumnul năprasnic al duhorii. Cîteva canapele roase din care se
iveau capetele arcurilor erau trase pe lîngă pereţi. Mai erau şi nişte mese năpădite de
sticle şi pahare. Risipite pe la ele cîteva femei cu feţe veştede şi priviri tulbure şi
plictisite. La vederea celor doi bărbaţi una din ele se ridică grăbită şi se apropie cu
mişcări care îi provocă un rîs isteric pe care cu greu reuşi să şi-l înăbuşe. Arătarea avea o
coafură sofisticată alcătuită din şuviţe de păr viu colorate, unele lăsate libere să atîrne pe
umeri, altele alcătuind o complicaţie de coc, clădit din codiţe strîns împletite care se
căţărau spre creştet sau îl înconjurau ca nişte colăcei. Trupul îi era vîrît într-o rochiţă
veştedă, exagerat de scurtă de sub care se ivea portjartierul de care atîrnau nişte ciorapi
negri răsuciţi, cu firele duse.
- A! exaclamă ea deschizîndu-şi larg braţele, pregătită pentru o îmbrăţişare prelungită.
Între degetele dreptei se ivea portţigaretul impresionant ca lungime, la extremitatea căruia
fumega aidoma unei torţe un chiştoc înflorit în cap din care năvălea un miros cumplit. A!
Ce plăcere! Da’ de cînd vă aşteptam!
- Ea e Fachetta, mîrîi Geppeletto. Şi curva aialaltă e Lumiana.
„Ailalata” rămăsese pe sofa cu picioarle larg desfăcute privind cu gura deschisă
la apariţia neaşteptată. Între timp Fachetta se apropiase suficient de mult ca să se
dezvăluie toată chiar şi în lumina atît de zgîrcită a holului. Părea faţada coşcovită a unei
clădiri vechi, cu pielea boţită şi exfoliată pe alocuri peste care fusese trîntită o tencuială
groasă de fard pe sub care cuiul ascuţit al timpului scrijelise fără milă săpînd şanţuri
adînci. Şi fardul strident, din care se năştea lumina întunecată aproape cadaverică a
ochilor, era parcă menit să stîrnească o spaimă electrică în cel care o privea.
Se simţi prins de mînă şi aproape smuls cu o forţă nebănuită spre canapeaua pe
care rămăsese Lumiana crăcănată toată de uimire. Se trezi între cele două femei care îşi
puseseră braţele pe umerii lui acoperindu-l cu totul. Îi veni să zbiere din cauza mirosului
pe care trebuia să-l înfrunte. Lumiana se aplecă peste el şi el îi văzu faţa mai bine şi
rămase crispat. Asta s-a întîmplat de mult, îşi aminti el vorbele docherului. Cu mult
înainte de război. Îi veni să rîdă cînd îşi dădu seama cam ce vîrstă trebuia să aibă
vestalele iubirii cu tarif din acel templu al plăcerii.
- Micule, şi simţi respiraţia grea, înăbuşitoare pornind spre el din gura plină de carii a
Lumianei, nu o laşi tu pe mama să te facă cum o ştii ea mai bine? Mi se umple guriţa asta
mică şi pofticioasă de apă numai cînd mă gîndesc la gustul cîrnăciorului tău încă
proaspăt. Ce zici, nu vrei să ţi-l plimb niţel cu limba de la un colţ la altu’ cum făcea
şmecherii ăia trabucului prin filmele lor cu americani?
Repulsia şi curiozitatea se amestecară în el într-un cocteil greţos. Mîna Fachettei îi
ateriză pe prohab şi degetele ei căutau şi pipăiau expert.
- Ei, fir-ar al dracului să fie! explodă ea. Da’ ce-ai făcut cu ea, micule? Unde e? Ai
ascuns-o? Ţi-a zis gibonu’ ăsta mai frumos ca ghilotina de Geppeletto că noi le halim p-
astea ca pe beţigaşe şi te-ai speriat? Auzi, fă, continuă ea spre Fachetta, ăsta e d’ăla. E
iunuc, fă, n-are nimic aci. Începu să rîdă isteric, lăsîndu-şi capul pe spate, dezvelindu-şi
gîtul pe care pielea neagră de jeg atîrna groasă ca a unui curcan.
- Ce dracu ne-ai adus, mă, aici? se răsti Fachettra la Geppeletto. Păi cu ce vrei să mă fută
măgaru’ ăsta? Şi lu’ amărîta asta cu ce să-i potoleacă foamea, că doar o ştii. Dacă nu
ronţăie o zdrîngă pe noapte zici că e nebună. După care se întoarse iar spre el. Păi tu nu

67
ştiai unde te aduce ăsta? Sau la ce te aşteptai de la nişte curve? Ce, credeai că ăsta-i salon
unde se citeşte cărţi, cu cucuoane d-alea parfumate şi subţiri care se duc la biserică şi se-
nchină şi gîndu' şi ochii le stă numa la şliţu' lu ăla de lîngă ea. Noi, cel puţin, suntem
femei cinstite. Asta suntem, asta facem. Sau ce, noi nu avem şi noi dreptu’ la viaţă?
Numai ăia să trăiască? Şi noi? Noi să n-avem şi noi dreptu’? Ce vrei să facem dacă asta
ne e meseria? Atîta carte avem şi noi, cu asta îi dăm înainte. Că mie mi se pare mai cinstit
aşa, decît cum fac alţii curvele alea de bani ai lor. Sau noi avem doar dreptu’ la moarte?
De ce, mă? Că suntem bătrîne? Că suntem urîte? Da’ ce, viaţa e numai tinereţe şi
frumuseţe? Că aşa aţi vrea voi? N-aveţi decît să vreţi. Şi noi ce vină avem dacă vrem şi
noi să trăim? Sau crezi tu că nu e loc pă pămîntu ăsta nenorocit cît e de mare şi pentru
noi, şi pentru voi? Sau crezi şi tu ca javra aia cu mustaţă că numai curvele lui are dreptu’
la toate. Numa’ ele!
- Ia mai taci, fă! se răsti Geppeletto. Ce, ţi-ai dat drumu’ la şobolan şi nu ţi-l mai poţi ţine-
n cuşcă? Ia vezi, că-ţi rad una peste fălci de ţi le moi.
El profită de neatenţia femeilor şi reuşi să se smulgă dintre cele două trupuri
înainte să piară sufocat. Aerul stătut pe care încercase să-l înghită cu nesaţ îl năuci şi mai
rău. Îl văzu printre lacrimi pe Geppeletto agitîndu-şi mîinile şi îl auzi iar strigînd furios.
- Da’ terminaţi o dată, fire-aţi ale dracu de curve. Că nu pentru meseria voastră am venit.
Unde e Zincento?
- Zincento? repetă Lumiana mirată în timp ce se chinuia să-şi vîre ţigara prea groasă în
gura prea strîmtă a portţigaretului. De Zincento are ăsta nevoie? A, păi de ce nu ne-ai
spus că e de ăla care fute-n cur bărbaţi?
Geppeletto trînti o înjurătură care îl făcu să se cutremure. Îl văzu apropiindu-se cu
paşi grei de canapeaua celor două. Femeile se ridicară brusc şi o luară la fugă ţipînd
speriate.
- V-am întrebat unde e peştele ăla împuţit şi voi mă luaţi cu şmecheriile voastre?
- Zincento nu e aici, ţipă Fachetta sincer speriată, da’ trebuie să apară. El aşa a spus cînd a
plecat.
Geppeletto rămase în mijlocul încăperii cu pumnii strînşi, uitîndu-se cînd la una,
cînd la cealaltă.
- Nu e aici? mîrîi el ceva mai destins.
- Da’ trebe să apară, îl asigură Lumiana cu figura la fel de speriată.
Geppeletto dădu agasat din cap, dar tebui să se mulţumească doar cu răspunsul
femeilor.
- Bine, fă, da’ să dea dracu să nu fie aşa... Şi continuă întorcîndu-se spre el. Ia hai,
domnule. Hai să ieşim, că dacă mai stăm nu mai putem să respirăm. Păi o pescărie e aer
de munte faţă de ce e aici.
Se simţi fericit cînd ajunse iar în noaptea umedă, cu spatele sprijinit de zidul din
chirpici. Inspiră cu lăcomie aerul şi îl ţinu cît putu în el străduindu-se să-şi clătească fiinţa
dinlăuntru, curăţînd-o de toată grozăvia care pătrunsese în el. Apoi încercă să desluşească
prin ceaţa abia străpunsă de lumina timidă a unui felinar stradal locul în care se aflau.
Avea impresia că lunecase într-un gol imens, o groapă fără fund, deasupra căreia atîrna o
plasă, o ţesătură groasă, alcătuită din întuneric, picături dese de ceaţă şi raze împletite din
frînturile beznei.
- Şi acum ce dracu facem aici? îl întrebă el pe Geppeletto cu o disperare mută.

68
- Aşteptăm, răspunse nepăsătător sacul de cartofi în timp ce îşi atîrna o ţigară de buză.
Acu’, dacă tot e rost dă sunători nu mă dau dus. Stau aici şi toată noaptea. Că doar nu se
poa’. Şmecheru’ ăla p-aici îşi face veacu. Tre’ să vină el.
Îşi frecă energic palmele pe care frigul începuse să i le amorţească, apoi şi le vîrî
îndesat în buzunare şi rămase nemişcat într-o aşteptare încordată. Din ceaţa lăptoasă se
auziră la început nişte voci indistincte, un fel de pastă sonoră, apoi se iviră două siluete
care se întrupau anevoie din carnea nopţii. Bărbaţii vorbeau tare şi rîdeau. Cei doi
marinari deschiseră uşa stabilimentului şi dispărură înăuntru sorbiţi ca de o gaură neagră.
- Au început să apară muşterii, constată Geppeletto. Cam pă la ora asta începe ei să vie. O
să vezi tu că acuş apare şi al nost’. Acu, acu. N-o să-ţi pară rău. Şi apoi, dacă vrei, po’ să
te şi cari. E treaba ta. Da’ la mine să nu vii că să-ţi ceri partea.
Se mulţumi să accepte cu o înclinare a capului şi să-i confirma astfel că nu avea
de gînd să-l părăsească.
- Îl ştii dă mult pe Zincento ăsta?
Geppeletto îi căută privirea de parcă ar fi vrut să descopere acolo sensul întrebării.
- Dacă îl ştiu? Cine dracu nu se ştie unu’ cu altu’ în coşmelia asta? Păi sigur că îl ştiu. A
învîrtit tot felu’ dă afaceri pîn oraşu’ ăsta. Dă la un timp s-a făcut stăpîn aci. Cum? Numa’
mă-sa ştie. Că tot ce vezi aci din banii curvelor e făcut. Din truda lor. Că aşa-i lumea asta
croită. Eu car pă umăr sacii patronului. Şi ele pă umerii lor cracii clienţilor... Mă-nţelegi
că ce vreau să zic... Şi să ştii că amîndouă muncile e la fel dă nasoale. Şi cum îţi ziceam.
Totu d-aici e numa a lor. Da’ Zincento cică le apără... Stai, cum zice el că le face? Îşi
plesni de cîteva ori degetele, apoi izbucni triumfător. Aşa-i, bă, cică el le protejează. Auzi,
bă, că ce vorbă grea a învăţat el. De cine dracu le-o fi protejînd numa’ mă-sa îl mai ştie.
Că dacă îi vine clientului dracii la cap, le bate p-astea pînă le leşină. Rămîne curvele late.
- Şi Zincento?
Geppeletto scuipă lung cu un fel de silă care îl făcu să se cutremure.
- Zincento! Tomnai atunci îl găseşte pişarea. Stă cu coţofana-n labă ş-o dă de toţi pereţii
ca s-o scuture bine să nu-i pice nimic în nădragi. Aşa face Zincento. Şi zici că datorează
la unu’? Şi ăla te-a trimis pă tine că să-l scuturi dă coaie? Da’ la tine s-o fi uitat mai
‘nainte să te trimeaţă?
Nu mai apucă să răspundă. Se auziră voci acompaniate de bocănitul paşilor pe
caldarîm. Fantomatic, din trupul beznei se înfiripară siluete nesigure, alcătuiri misteri-
oase fără contur precis. Apoi formele cîştigară în fermitate, iar vocile deveniră distincte.
Erau trei bărbaţi care veneau agale în timp ce vorbeau şi rîdeau.
- Ţi-am spus eu? şopti Geppeletto. Cu răbdarea cîştigi mereu.
Cei trei depăşiră nişte tomberoane de gunoi aflate lîngă bordură, şi erau gata să
intre în clădire.
- Aaa! Ia uite cine vine! se bucură Geppeletto. Don Zincento, chiar el.
- Mă aşteptai! se miră sincer tipul din mijloc cu degetul îndreptat spre propriu-i piept. Pe
mine?
Geppeletto dădu încet din cap în semn de confirmare.
- Da’ ce treabă ai tu cu mine?
- M-a trimis un tip să te găsesc, îl lămuri docherul fără nici o altă introducere. Că să-ţi zic
că te roagă frumos să-i dai îndărăpt nişte bani. Ăi de ţi-a dat cu împrumut, plusă hamalul
citind nedumerirea pe faţa lui Zincento.
Urmă un moment de tăcere.

69
- Cu împrumut? repetă peştele părînd cît se poate de uimit.
- Da, se hotărî şi el să intervină în joc. E vorba de un milion de lire pe care ţi l-a dat don
Cetano.
- A, despre don Cetano era vorba, spuse Zincento lămurit dintr-o dată în timp ce îşi lovea
uşor fruntea cu palma. Ei, la dracu, da’ cum de-oi fi uitat? Ai văzut? se întoarse el spre
ceilalţi doi rămaşi cu un pas în urmă. Aţi văzut ce feste îmi poate juca memoria? Semn de
bătrîneţe. Apoi se întoarse spre Geppeletto şi rămase cu mîinile uşor depărtate de corp.
- Şi acum ce vrea?
- Păi, ştiu şi eu, făcu Geppeletto lungind vorbele. Da’ io cred că el vrea ca tu să-i dai
sunătorii îndărăpt.
- Nu zău? Chiar aşa? Şi eu care eram convins că v-a trimis aici cu un alt milion. Rîsul
celor trei se uni într-un hohot răsunător unduindu-se în noapte ca funia de care atîrna
spînzuratul
- Asta credeai? îi întrerupse Geppeletto din al cărui ton se vedea că nu are chef de glume.
Atunci eşti un prost.
Zincento se opri brusc. Pumnii i se încleştară mecanic şi în clipa următoare o
mînă tăie brusc aerul ameninţînd falca enormă a docherului. În ciuda aparenţei lui de
masivitate greoaie, sacul de cartofi eschivă lovitura cu o mişcare elastică, după care îi
arse peştelui o lovitură aşa de zdravănă încît îl trînti pe trotuar. În cădere Zincento antrenă
şi două pubele care îşi revărsară cu zgomot conţinutul plin de putoare peste el.
Geppeletto rămase ţeapăn pe picioarele lui scurte urmărind reacţia celorlalţi doi.
Cînd unul din ei scoase şişul a cărui lamă ieşi cu şuierat parşiv, ca o ameninţare funestă,
nu păru deloc impresionat. Îl lăsă să se apropie, dar nici paşii furişaţi de pisică, trădînd un
oarecare profesionalism, nu îl puseră pe gînduri. El rămăsese pe loc, privind hipnotizat
desfăşurarea evenimentelor. Văzu mîna înarmată lansîndu-se într-un atac scurt, blocat
însă cu aceeaşi dexteritate. Auzi trosnetul osului rupt şi urletul rănitului care se prăbuşi în
genunchi. În aceeaşi clipă uşa se deschise larg şi cîteva femei năvăliră în stradă. Mai
apucară să vadă o siluetă topindu-se în noapte, gonind din răsputeri. Apoi îl zăriră pe
Zincento întins printre pubelele răsturnate şi un tip în genunchi chinuindu-se să se ridice
în timp ce îşi susţinea braţul rupt cu cealaltă mînă. Se repeziră toate spre Zincento şi îl
înşfăcară de palton sperînd să-l repună pe picioare. Auziră gemetele înfundate ale
bărbatului şi una din ele începu să rîdă cu chef.
- Ce e, don Zincento? întrebă ea cu o veselie molipsitoare. Ţi-am zborşit ouţele? Ţi-a
crescut o omletă acolo? Nu vrei să ne spui? Ei, cum e cînd te burduşeşte altu’ cu pumnii?
Mă să fie! Da’ un’ ţi-e bărbăţia aia a ta de mare leu cînd te baţi doar cu muierile?
Reuşiră să-l tîrîie înăuntru, dar însoţitorul lui fusese abandonat pe stradă. În hol
plutea acelaşi aer muced abia străpuns de lumina chioară. Îl puseră pe Zincento pe o
canapea şi una dintre femei se duse să ia o sticlă de pe masă.
Se trezi, fără să-şi fi dat seama cum, faţă în faţă cu Fachetta. Ochii îi erau aprope
lipiţi de pielea uzată a femeii pe care fardul stătea ca o tencuială gata să se prăbuşească.
- Tu ai făcut isprava asta?
El scutură cu tărie din cap, vrînd parcă să se descotorosească de o acuzaţie
nedreaptă.
- A! continuă Fachetta cu mîinile în şolduri, întorcîndu-se către sacul de cartofi.
Geppeletto, numai tu rămîi. Da’ ce-ai avut cu el?

70
- Îi datora ceva domnului, o lămuri docherul arătînd cu degetul spre el. Şi omu’ m-a rugat
să-i dau o mînă de ajutor. Şi i-am dat una peste botu’ ăsta spurcat a lu’ Zincento, că de
mult mă mînca-n palmă să i-o trag.
Fachetta începu să rîdă înveselită.
- Dacă vine poliţia, eu habar n-am ce s-a-ntîmplat. Şi e vorba de mulţi bani, domnu’?
continuă ea interogatoriul întorcîndu-se spre el.
- Nu sunt banii mei, o lămuri el. Şi persoana îi vrea neapărat înapoi.
- Şi aici, aici cîţi o să laşi? îl întrebă Fachetta cu un rîs insinuant.
- Tu n-ai auzit, fă? se răţoi docherul. Nu e banii lui. Sau nu ţi-e clar? Ş-apoi, pentru ce-am
făcut noi în seara asta, se cheamă că v-am mai plătit din poliţe, merităm şi noi o atenţie
din partea fetelor.
Fachetta rîse iar şi se apropie de Geppeletto unduindu-şi şoldurile cu o mişcare
despre care ar fi jurat ce e cît se poate de provocatoare. Dinspre canapea se auzi un
zgomot ascuţit şi femeia îşi schimbă direcţia brusc ducîndu-se la Zincento lîngă care se
aflau şi celelate două.
Peştele se văicărea ascuţit ţinîndu-se cu mîinile de cap.
- Să vină poliţia, începu el să pretindă înăbuşit, după care glasul îi crescu în intensitate,
reclamînd prezenţa autorităţii mai apăsat.
- Mare idiot mai eşti, îl anunţă scîrbit Geppeletto proţăpindu-se în faţa lui cu picioarele
crăcănate. Vrei să vină poliţia? Imediat ţi-o aduc. Şi? Cam cum crezi că o să se termine
toată povestea?
Zincento rămase cu ochiul zdravăn holbat la el, părînd că face eforturi să înţeleagă
ce i se spune. Apoi mîna îi zvîcni înainte şi rămase îndreptată acuzator cu un deget întins
spre salahor.
- Mai îndrăzneşti să stai aici? La mine? În casa mea? zbieră el isterizat.
- Ei, fir-ai tu al dracului să fii cu casa ta cu tot! izbucni Lumiana cu mîinile în şolduri,
bîţîindu-se de pe un picior pe altul. De cînd eşti, mă, tu, stăpîn aci?
Certina, care adusese sticla, îşi înfipse înfuriată mîna în părul lui Zincento şi
începu să-l zgîlţîie plină de ardoare.
Bărbatul guiţă scurt, suprins de replica neaşteptată, urlă şi îşi agită braţele sperînd
că se va elibera.
- Ia lasă-l, fă, strigă autoritar Geppeletto băgîndu-se între ei. Întîi să termin ce am de
terminat şi p’ormă vi-l las numa vouă să faceţi ce vreţi dîn iel. Ia zi, Zincento, ai de gînd
să ne dai banii ăia, sau te las pă mîna ăstora?
Zincento îşi înfipse îngrozit lumina singurului ochi rămas întreg în faţa lui
docherului care nu se sinchisi de expresia peştelui.
- Banii? horcăi el. Ce bani?
Geppeletto făcu un pas care îl aduse şi mai aproape de Zincento ale cărui mîini se
ridicară brusc, vrînd parcă să se apere de un pericol îngrozitor.
- De unde vrei să-ţi dau atîţia bani dintr-o dată? imploră el înţelegerea sacului de cartofi
cu un glas vecin cu plînsul. N-am.
Geppeletto îşi închise pumnul pregătindu-l pentru o nouă lovitură. Zincento
descifră imediat mesajul, ajutat şi de figura docherului care îl avertiza că nu va ezita o
clipă să-i facă înţelegerea mai uşoară şi se sudă cu spatele de spătarul canapelei.

71
- Bine, bine, am înţeles, gemu el. Îl văzu pe celălalt mai relaxat şi îşi duse mîna cu un
gest tragic la buzunarul din interiorul paltonului. De acolo, dinăuntru, se ivi un portofel
doldora din care se iţea trupul din hîrtie al mai multor bancnote.
- Ei! Aşa te vreau, exclamă Geppeletto. Plin de curaj, amice. Ai merita să-ţi iau tot ce ai.
Chiar numai şi pentru că m-ai făcut să aştept. Da’ io zic că nu-mi place să-mi fac păcate.
Zincento zvîcni scurt din cap, deschise portmoneul şi cu degete tremurînde
numără o dată şi încă o dată şi încă o dată, apoi smulse cu ură bancnotele şi le întinse
palmei deschise a lui Geppeletto.
Femeile care asistau la scenă aplaudară frenetic în vreme ce Geppeletto lua sticla
de la Certina. Trase o duşcă straşnică după care i-o întinse şi lui, dar el refuză cu un gest
dezgustat. Geppeletto nu îl luă în seama, dar îşi ridică triumfător mîna în care ţinea banii.
- Ei, nu ţi-am spus eu? Cine are răbdare cîştigă mereu. He, ce ziceţi? Nu merităm şi noi
ceva din partea voastră? O vreau pă Dolcetta pen’ că o merit.
- Ai dreptate, îl făcu Certina fericit, clientul ei tocmai ce-a plecat.
- Nu-mi pasă, urlă excitat Geppeletto exectuînd o piruetă greoaie cu ambele braţe
ridicate. Nu-mi pasă. O vreau şi o să o am chiar dacă o scot dîn lada dă gunoi.
Luminana se apropie de scara ce părea să ducă direct în burta întunericului şi
strigă tare numele Dolcettei. După cîteva clipe se auzi un chiuit scurt, ca la rodeo, urmat
de paşi care coborau grăbiţi. Se ivi o femeie ceva mai tînără decît celelalte, cu părul strîns
în coc. Faţa bine fardată abia se putea ghici în lumina palidă. Lui i se păru că e un obraz
obosit, chinuit de nopţi fără somn. Ochii îi era înconjuraţi de tăieturi adînci, sau poate era
doar jocul umbrelor, în care se adunase o amăreală de care Dolcetta părea să nu mai vrea
să scape.
- Ce de lume! excalmă ea. Cine mă vrea?
- Io, şi degetele docherului îşi înşfăcară imediat prada.
Dolcetta se uită scîrbită în jos, privindu-l ca pe un gunoi.
- Da, da! întări vesel docherul. Asta pentru că l-am snopit pe Zincento merit un premiu şi
tu eşti cea mai potrivită pentru asta.
- Mai bine l-ai fi scopit decît snopit, îl apostrofă o voce pe care docherul nu mai reuşi s-o
identifice.
Dolcetta privi aiurită în jur şi abia atunci îl văzu pe Zincento ghemuit pe canapea.
Femeia scoase acelaşi chiuit ascuţit şi îşi înfipse mîinile în gîtul lui Geppeletto.
- Tu ai făcut asta? ţipă ea în culmea extazului. Atunci chiar că mă meriţi, continuă ea cu
aer de regină şi începu să urce.
Îi urmări cu privirea cum înaintau spre întunericul ultimelor trepte şi se simţi
prins de braţ.
- Micule, şi cu tine cum rămîne? Sau vrei să pleci din mîinile noastre cum ai venit?
O zări pe Fachetta ţintuindu-l cu privirea ei batjocoritoare.
- Hai, zău că meriţi şi tu ceva.
Se opriră în dreptul unei uşi aflată pe la mijlocul coridorului îngust şi plin de
beznă de la primul etaj. O uşă subţire şi fragilă ca o coală de hîrtie, dincolo de care plutea
acelaşi aer greţos, plin de miasma grea a mucegaiului. Un pat destul de lat pe care zăcea
boţit un cearşaf murdar şi o pătură subţirică în care se căscau mai multe găuri. Pe măsuţa
şubredă era o sticlă cafenie cu ceva băutură în ea şi două pahare murdare. Privirea i se
agăţă de un fel de cîrpă mototolită, atîrnată deasupra ferestrei care îndeplinea funcţia de
perdea.

72
 Femeia se trînti pe pat şi rămase sprijinită pe coate, cu picioarele încrucişate. Se
uita de acolo, de jos, la el cum măsura din ochi locul şi, după cîteva clipe scoase un „ei?”
agasat. Bărbatul îşi continuă inspecţia privind la fel de mirat în jur, apoi spuse pe un ton
neutru.
- E ceva curat în camera asta?
- Ce să fie? se miră Fachetta a cărei atenţie fusese în întregime atrasă de efortul vîrîrii
unei ţigări în portţigaretul lung de care părea să nu se despartă niciodată.
- Ce să fie? repetă ea cu o mişcare bruscă a capului care produse o revoluţie agitată
printre şuviţele rebele şi colorate de păr care i se încolăceau pe umeri.
- Am întrebat dacă e ceva curat în camera asta, repetă el cu privirea rătăcind încă prin
cotloanele încăperii.
- Curat? Uite o vorbă pe care o folosim extrem de rar. Aş putea spune că mai deloc.
Curat? Auzi ce idee! Păi ca să fie curat n-ar trebui, în primul rînd ca viaţa ta să fie curată?
A ta e? Auzi? da’ de ce nu te aşezi tu lîngă mămica s-o laşi tu să te dezmierde cum ştie
ea? Între buze i se ivi limba care se plimbă cu înţeles de la un colţ la altul al gurii.
Bărbatul dădu încet din cap, apoi se apropie de măsuţă şi se aşeză cu grijă pe
singurul scaun, o alcăturie şubredă din placaj şi picioare dintr-un lemn care părea că va
ceda la prima tentativă de a-l folosi. Auzi scîrţîitul sumbru ca un protest al scaunului care,
spre surprinderea lui se încăpăţîna să reziste.
- A, domnului îi plac preludiile lungi, cu poveşti. Excelent. De mult n-am mai avut parte
de aşa ceva. La noi lucurile merg foarte repede. Oamenii sunt grăbiţi şi n-au timp de
poveşti. Cît despre noi, prea puţin îl interesează pe client. E convins că nu prezentăm nici
un interes, doar nişte curve şi atît. Le foloseşti, le arunci şi gata. Femeiea făcu o scurtă
pauză apoi îşi frecă frenetic palmele, gestul părînd să anticipeze o plăcere de mult
aşteptată. A! Sau poate că vrei un program ceva mai special? Niţel striptease, parcă aşa-i
zice. Că doar ăi ştii ce-i aia, nu? Hai, că doar nu pari plecat cu pluta. Zi! Chiar asta vrei?
Începu să rîdă şi îşi desfăcu încet picioarele, invitîndu-l cu un gest să admire ce i se
oferea.
Bărbatul oftă încet, un fel de împăcare cu ideea inevitabilului, îşi coborî privirea
spre pămînt şi clătină încet din cap. Greaţa pe care o resimţise intrînd în cameră din cauza
aerului greu era acum amplificată de fumul ţigării, mirosul acru al băuturii trezite şi
imaginea femeii tolănite în pat.
- A! Domnu’ e sensibil. Nu-i aşa? îl tachină Fachetta. Ar fi vrut niscavai prospătură. Nu-i
aşa? Da’ de unde să-ţi dea mama prospătură? Singura pe care ţi-o poate oferi e chiar ea.
Da’ tu să mă asculţi pe mine. Astea tinere sunt toate proaste. Habar n-au de meserie. Cred
că dacă gem şi se screm ca toţi dracii, l-au înnebunit pe client. Habar n-au cum să se
mişte. În braţele lor n-o să găseşti niciodată fericirea. Niciodată! Mai bine ai turna ceva în
paharele alea decît să şezi ca bou’ pă coadă.
Tresări. Uitase complet de sticlă. Femeia avea dreptate. Dacă putea bea lichidul
din sticlă, de ce n-ar fi făcut-o? Turnă restul de alcool într-un pahar, se ridică de pe scaun
şi i-l duse atent să nu se încurce în cîrpa aruncată peste podeaua cimentuită. Femeia îl luă
şi îl duse repede la gură sorbind zgomotos.
- Tu nu-ţi pui?
Îi arătă cu un gest sticla goală.
- Cred că s-a terminat la tine. Pentru mine, data viitoare.

73
 Facetta începu să rîdă zguduindu-şi tot trupul, ameninţînd să verse pe ea lichidul
cu iz acru.
- Data vitoare! Îmi place cum sună, îl asigură ea în timp ce scrumul ţigării cădea în pat pe
lîngă scrumieră. Ce dracu te face să crezi că o să mai fie şi o data viitoare?
- Nu va mai fi? se miră el. Cine ştie? E vorba doar de o speranţă. Ce dracu ne-am face
dacă n-am spera cel puţin că va mai exista şi o data viitoare?
Fachetta îi aruncă o privire lungă, apoi, cu o smucitură se smulse de peretele de
care stătuse sprijinită cu spatele şi rămase aşezată pe marginea patului.
- Să fie al dracului! mîrîi ea.
- Cine?
Fachetta ridică mirată din umeri.
- Cine? Parcă ce importanţă are. Toţi şi tot să fie ai dracului.
- Chiar aşa eşti de supărată pe toată lumea?
Femeia ridică indiferentă din umeri.
- Să zicem că da. Şi de ce n-aş fi?
- Dar ce vină are toată lumea?
- Cine? Faţă de mine? O fi avînd. Ştiu şi eu...Pînă acu’ nu m-am gîndit la asta. Da’ poa’ c-
aş face bine să mă gîndesc d’acu’nainte.
- Vrei să spui că din pricina lumii ai ajuns aici?
Urmă o mică pauză cînd femeia smulse restul ţigării din portţigaret şi îl strivi cu
un gest înfuriat în scrumieră. Sorbi iar zgomotos din pahar şi rămase cu mîna în care îl
ţinea, în poală.
- Am ajuns aici, spui tu? Adică în halu’ ăsta, aşa-i? Am înţeles eu bine. Aşa-i? Nu mai
aşteptă confirmarea şi continuă îmbufnată. Şi adică ce ar fi aşa de rău halu’ în care mă
aflu’, că doar nu fur, nu dau în cap. De nimeni nu-mi bat joc. Eu fac numa’ lucruri bune.
Ce v-aţi fi făcut voi fără d-astea ca noi? V-aţi fi îmbătat ca chiorii şi v-aţi fi tăiat ca
animalele. Aţi fi strîns tot numa-n voi şi aţi fi crăpat ca o pungă plină de gunoi. Ai văzut
de ce suntem noi bune? Sau n-ai minte să pricepi? Noi suntem pacea lumii şi liniştea ei.
Da’ tu şi toţi ăştia ca tine, care cred că dacă poa’ să vorbească ca din carte şi să întrebe că
dacă e ceva curat, sunteţi prea proşti, mult prea proşti ca să pricepeţi. Făcu o altă pauză,
timp în care se chinui să umple gura portţigaretului cu o altă ţigară, apoi izbucni brusc. Şi
în fond, ce dracu vrei tu de la mine, micule? îl iscodi ea cu privirea agăţată de ochii lui.
Tu, cred eu, ai o problemă, sau nu înţelegi. Rostu’ meu pe lume e să mă fut. Atîta tot. Tot
omu’ dacă e om adevărat şi simte că i s-a sculat şi n-are în ce să şi-o vîre, vine la mine. Tu
poţi să pricepi atîta lucru? Sau ţi se pare ceva aşa de complicat? Şi tu, dacă aveai chef să
ţi-o freci de unu’ singur, puteai să-ţi alegi alt loc.
Bărbatul încercă să rîdă, dar nu reuşi.
- Acu’ o să vrei să ştii dacă toată viaţa am fost ce-s acu’ Nu-i aşa? Ochii, peste care se
lăsase perdeaua tulbure a beţiei îl căutară preţ de o clipă. N-am fost. Aşa spun toate astea
ca mine cînd vor să se apere, cînd vor, adică să pozeze, ştii tu ce-i aia, cînd vor să arate
celorlalţi că au fost şi alta decît acu’. Da’ tu să nu ne crezi. Că dacă nu ne plăcea n-o
făceam. E clar, micule? Asta e. Toată bogăţia mea şi gîndirea sunt între picioare. Atît.
Restu’ nu mai contează.
- Şi nu ai simţit chiar niciodată nevoia să ai o casă a ta, o familie?
Fachetta sorbi iar cu zgomot din paharul pe care îl trînti gol pe pat.

74
- Micule, da’ mare tîmpit mai eşti dumneata. Păi cum dracu să nu-mi doresc?! Da’ ce, eu
nu sunt om? Care om nu-şi doreşte fericirea?
- Şi cine te-a...
Fachetta îşi ridică ambele braţe şi îl opri cu o fluturare nervoasă a mîinilor.
- Gata! Ajunge! Eu m-am oprit. E bine? Eu n-am... În ochi îi luci o lacrimă pe care o
şterse repede cu dosul palmei. Am vrut, micule, şopti ea după cîteva momente. Am fost şi
eu tînără. Am avut şi eu ambiţia de a mă vedea femeie la casa mea. Şi chiar am fost
aproape de fericirea asta. Îi simţeam mirosu’ ăla roz în nările mele. Nu ştii cum se
întîmplă? De ce să fie bine dacă... Logodnicul meu, că trebuie să ştii că am avut şi aşa
ceva, părea un băiat aşa de bun, aşa de treabă. Cîtă sinceritate în ochii ăia ai lui, cîtă
iubire în glasu’ ăla al lui. Da’ omu’ avea o hibă, o boală ascunsă a lui, aşa cum avem cu
toţii. Iubea jocu’ de cărţi mai mult decît orice pe lume. Auzi, îmi vine să rîd şi să urlu de
cît de banală şi prostească e toată povestea asta. Şi eu, proasta de mine, îl iubeam pe el
mai mult decît orice pe lume. Şi într-o seară de iarnă, aşa, cam ca asta de acu’, mă trezesc
cu el în prag că vine să mă ia de acasă. Şi eu m-am bucurat că am crezut că mergem să ne
distrăm pe undeva. Şi chiar aşa a fost. Da’ de distrat s-au distrat numai ei. Care ei? Păi cu
care jucase cărţi şi pierduse tot. Ca şi pe mine, de altfel. Adică înţelegi tu, că rămăsese
fără bani şi m-a jucat pe mine. Şi m-a pierdut. Să-ţi mai spun ce a urmat? Fachetta căută
grăbită paharul trîntit în pat sperînd să mai găsească un fir de băutură. Rămase cu paharul
în palma deschisă, părînd că îl cîntăreşte înainte de a lua o hotărîre. Apoi cu o mişcare
brutală şi imprevizibilă îl izbi cu furie de peretele din faţa ei, făcîndu-l să explodeze în
zeci de cioburi.
- Înţelegi, micule? Ăia m-au ajutat să descopăr fericirea plăcerii. Tot oraşu’ m-a arătat cu
degetu’. Totată cloaca asta împuţită căreia voi îi ziceţi lume, se uita la mine ca la singura
curvă de pe pămînt. Ori de cîte ori încercam să ies din casă şi să găsesc ceva de lucru,
eram arătată cu degetu’ şi alungată. Pînă la urmă nici familia mea n-a mai vrut să mă
primească, că de, îi făceam de rîs. Şi atunci a trebuit să mă apuc de ce mă făcuse aşa de
fericită toată noaptea aia.
- Şi cu logodnicul...
- Dă-l în mă-sa, spuse ea scîrbită. Sper să se fi spînzurat pe undeva. N-am mai auzit
niciodată vorbindu-se de el. În schimb am descoperit că nu eram singura curvă, sau
proastă de pe pămînt. Ba, dimpotrivă, mi se pare mie că prostia e aluatu’ ăla pe care e
clădită omenia. Aşa că ne-am adunat toate şi am format un fel de sindicat. Am pus mînă
de la mînă şi am încropit păduchelniţa asta. Acum cît de mulţumit eşti?
- Şi, cît crezi că o să mai poţi...
- Munci? Ce importanţă are? Cînd n-o mai fi să fie, o funie şi o buucăţică de săpun tot oi
găsi.
- Ai avea curajul?
- Să mă despart de fericirea asta? Ha! Mă faci să rîd. Da’ tu? Cu tine ce e?
Se mulţumi să ofteze.
- Fac şi eu parte din lumea ta. Sunt... Cum să-ţi spun? Sunt un fel de variantă masculină a
voastră.
Fachetta clipi nedumerită şi începu să rîdă.
- A! Păi de ce n-ai spus asta de la început? Tu eşti din ăla... Te tragi în cur cu alţii ca tine.
- Într-un fel, admise el cu un surîs veşted. Nu chiar la propriu. Pe mine, ca să folosesc
vorbele tale, mă fute şmecheru’ ăla, Cetano parcă îi zice.

75
- A, don Cetano, se dumiri Fachetta. E ăla mai domn dintre toţi porcii ăştia din oraş. Un
gentleman. Da’ nu ştiam că-i plac bărbaţii.
Începu să rîdă sincer amuzat.
- Nu în sensul ăsta. E vorba de altceva. Mai bine zis, e un fel de a spune.
- Nu pricep, se plînse Fachetta care începuse lupta cu o altă ţigară.
- Ei, nu înţelegi! El mă pune să alerg după rău platnici şi să-i recuperez banii. Asta voiam
să spun.
- Aha, făcu luminată Fachetta. Ca să vezi. Şi eu dacă aş avea bani să-i dau, da’ n-aş avea
de unde, cum ai face?
O privi încurcat, apoi începu să mustăcească înăbuşindu-şi rîsul.
- Da’ ce-o fi de rîs? se miră Fachetta îmbufnată. Ce, e o crimă să plăteşti cuiva în natură?
- Tocmai asta era. Nu ştiu cît de mult îi place lui Cetano natura.
- Mă rog, expedie Fachetta subiectul. Şi dacă nu poţi să-i aduci banii?
- Să mă ferească sfîntu’, spuse el cu privirea întunecată.
- Chiar aşa de rău o fi omu’ ăla?
- Se poate să fie şi mai rău.
Pe coridor răsunară voci. Se ridică grăbit de pe scaun şi deschise uşa. Îl văzu pe
Geppeletto tîrînd-o de ceafă pe Dolcetta ca pe un căţel.
- Ce s-a întîmplat? întrebă el alarmat. Văzu palma cît o lopată a docherului ridicîndu-se
pentru a izbi spinarea curbată a femeii. Se repezi spre ei şi reuşi să-l oprească în ultimul
moment. Sacul cu cartofi încercă să spună ceva, dar vorbele i se înghesuiau în gură şi
scîrţîiau ca nişte cioburi de sticlă.
- Lasă, hai că-mi spui pe drum, îi zise el repede şi îl trase de haină spre scări.
Noaptea îi împresură umedă, rece, duşmănoasă. Ceaţa le năvălea în piept cu gust
înecăcios. Totul părea o nălucă în lumina zgîrcită a felinarelor. Cerul dispăruse în spatele
unei copertine plumburii care atîrna ca o obsesie peste pămînt. Mergeau amîndoi apăsat,
cu mîinile înfundate în buzunare fără a părea foarte interesaţi de direcţia în care o
apucaseră.
- De fapt, unde dracu alergăm noi aşa? întrebă Geppeletto morocănos, cu aerul omului
care fusese smuls de la distracţia lui favorită.
- Da’ ce dracu s-a-ntîmplat cu voi, că urla femeia aia ca dracu?
- Cine? Dolcetta? întrebă sacul cu cartofi în timp ce căuta febril prin pachetul de ţigări. S-
o bag în mă-sa dă curvă, mîrîi el după ce reuşi să-şi aprindă mahoarca. Auzi, după ce că
bag în ea o sticlă dă basamac, îi mai vîr şi două, poa’ trei aprecieri dă valoare, că, adică ce
gagică dă vîrfu’ vîrfului e ea, cînd o invit să şi-o pună între bidoane ca după aia s-o
mansardez niţel, adică mă-n ţelegi, dă biberon, curva dracu s-a apucat dă nazuri. Fasoane
pă ea dă să nu crezi. Şi să mă crezi că asta ştie o meserie colosală. Profesionistă ce nu s-a
mai văzut. Cînd să-nfruptă dîn instrument tot numa’ cu ochii pă tine şi geme de te bagă-n
boale. Da’ acu’ numa’ dracu o ştii ce-a avut, că n-a vrut nicicum. Cred că s-a-mbolnăvit.
- Adică ce să i se fi întîmplat?
- N-a vrut, idioata dracu, să-mi tragă nici o cîntare. Ştii tu, să puie buza pă muştiuc. Că
altfel e o flautistă fără cusur. Mamăăă! Ştii cum interpretează?
- Şi tu ce-ai făcut cînd ai văzut că nu şi nu?
- Io? Am luat-o dă cap ca s-o ajut să ajungă mai repede.
- Şi ea?
- Şi ea mi-a scuipat-o-n cap

76
- Nu zău?
- E ezact cum îţi spui.
- Şi tu ai luat-o la poceală
Sacul cu cartofi se opri şi îl privi nedumerit
- Ce, mă? Aia a fost poceală? Că nici măcar d-asta n-am avut parte. Măcar aşa să i-o fi
tras. Ia uite ce rău îmi pare că te-ai băgat, că-n spital o-nghesuiam. Aia ar fi fost poceală
de-adevăratelea.
Continuară să meargă la fel de apăsat trecînd pe lîngă copaci scheletici, decupaţi
din ceaţa din care părea să fie alcătuit oraşul.
- Şi acu’ unde dracu alergăm noi aşa, întrebă iar Geppeletto privind dezorientat în jur.
- Mergem să ne luăm dreptu’ îl lămuri el. Ai milionu’ ăla la tine. Sper că nu l-ai pierdut în
bătălia de la etaj.
Geppeletto mîrîi ceva şi îşi vîrî grăbit mîna în buzunarul interior al hainei.
- Îl am aici, îl linişti el. Nu lipseşte nici un fir. Şi unde spui că mergem?
- Suntem în drum spre don Cetano. El m-a angajat să-i recuperez banii ăştia. Că doar ţi-
am spus.
- La ora asta? se miră Geppeletto. La ora asta cel mai bine ne opream la o cîrciumă şi mai
spălam gîtu’ dă mizeria asta.
- Ţi se pare tîrziu? Înseamnă că mi-am făcut o impresie falsă despre tine. La ce cultură ai
tu despre sex te-am crezut un tip mai sofisticat.
- Mai cum? îl întrerupse docherul cu aerul că fusese jignit.
- Un tip mai complicat, îl lămuri el, căruia îi plac lucrurile mai neobişnuite. O fi tîrziu
pentru alţii. Oameni mai normali, mai banali. Dar cînd e vorba de bani nu e niciodată
prea tîrziu. O să te convingi. Apropo, tu ai idee cît face 30% dintr-un milion?
Simţi cum fruntea docherului se cutează toată atît cît era.
- 30%, se miră el. Nu e cam mult? Ştiu că se oferă 10% pentru recuperări.
- Aşa o fi, acceptă el cu un zîmbet fugar. Tu ai avea dreptate dacă în cazul de faţă n-ar fi
vorba de un om cu inimă mare şi dare de mînă.
- Haida de, se miră sincer Geppeletto. Mai există şi aşa ceva?
- Chiar n-ai răbdare să te convingi? Dar ia spune-mi, povestea aia cu Piratu’ Zaggaro,
parcă aşa ai spus, e adevărată?
Sacul cu cartofi se opri obligîndu-l să facă acelaşi lucru. Îi ghici privirea ascuţită a
ochilor deveiţi fosforescenţi.
- Cum, mă? Şefu’ ăl mare chiar n-are încredere în vorba mea?
Clipi nedumerit, întrebîndu-se în gînd despre ce şef vorbea docherul. Reuşi să-şi
amintească şi îl prinse de mînă.
- Nici vorbă! Don Donegan n-a vorbit decît despre chestia asta. Dar nu ne-ai spus nimic
depsre harta aia. Ce e cu ea?
Îl văzu ridicînd neputincios din umeri.
- Dracu ştie, mormăi docherul încurcat. Io doar am auzit vorbindu-se de ea. Da’ cred că
Yanuli o fi ştiind mai multe. De ce nu vine şefu’ la grec să-l întrebe pe el?
- O să vie, îl linişti el. Dar credeam că ne poţi da tu nişte informaţii. Eventual să-l fi prins
pe grec dacă încerca vreo diversiune.
Docherul clipi nedumerit, dar nu mai încercă să afle ce vroia celălalt să-i spună.
- Asta e, îl asigură Geppeletto din nou, după ce se puseră iar în mişcare. Comoara e
musai, numai că e pe undeva sub apă, într-o peşteră.

77
- Dar cu Frida ce-ai mai făcut?
Întrebarea se năpusti ca un pumn dat în ceafa docherului. Geppeletto începu să
înjure şi să blesteme cu pumnii încordaţi.
- Curva aia nenorocită! Cum să spuie ea că i-am halit copilu’?
- Nu ea, Fachetta.
Geppeletto se opri brusc şi izbi cu piciorul în caldarîmul mucilaginos.
- Păi, don comisar...
- Hai să mergem, îl trase el de mînă. Glumeam. Cred că m-a prostit ceaţa asta. Numai din
cauza ei mi se întîmplă. Da’ auzi, că tot veni vorba, acolo, la voi în port, s-o găsi ceva de
făcut?
Docherul îşi scărpină ţeasta rasă cu un gest furios, marcat încă de gluma celuilalt.
- Adică ce să fie, că parcă m-ai mai întrebat o dată.
Îi aruncă o privire scurtă, desluşindu-i contururile vagi ale capului şi umerilor.
- Zici că te-am mai întrebat? Păi, şi dcă te mai întreb o dată? Voiam să văd dacă o să-mi
spui la fel.
Docherul ridică din umeri.
- N-ai decît. Că de la o vreme sunt mai întrebat decît am fost toată viaţa mea de pînă acu’.
- Păi ştiu şi eu... Dar dacă zici că te-am mai întrebat... Ceva din care să iasă nişte bani.
Urmă o pauză, cînd hamalul părea să-i cîntărească vorbele.
- Ai cîrca bună? îl întrebă Geppeletto după un timp. Acolo ai loc doar dacă poţi să cari.
Asta o înţelesese de cînd văzuse umerii lui Geppeletto. Oftă înfundat, dar îşi
acceptă cu seninătate soarta.
- Dacă e vorba de cărat, n-ar fi o problemă.
- Atunci eşti bine venit. În port n-au fost niciodată atîtea spinări cîţi saci sunt. Înţelegi,
nu?
Îl înţelegea şi asta îi provocă un fior dureros.
- Dar ce să fac, că eu pot veni doar seara.
Docherul ridică din umeri.
- Noaptea zici? Şi ce-i cu asta? Sau crezi că noaptea sacilor nu le plac spinările? Zi,
noapte, pentru port nu contează. Acolo se găseşte mereu cîte ceva de cărat.
Strada îi primi curată, cu gardurile perfect aliniate şi luminată din belşug de
felinarele municipalităţii.
- Cartier de mahări, oftă Geppeletto privind lacom în jur. Şi tu p-ăştia vrei să-i iei dîn pat
la ora asta? Poa’ că nu ne-a spart nimeni căpăţînile de multă vreme?
El schiţă un zîmbet şi dădu nepăsător din mînă.
- Doar ţi-am mai zis, cînd e vorba de bani nu e niciodată prea devreme sau prea tîrziu.
Se opriră în faţa porţii scunde dincolo de care se vedea aleea dreaptă, acoperită cu
pietrişul alb şi fin. Casa era cufundată în întuneric, dar el apăsă hotărît butonul soneriei.
După cîteva clipe se aprinse becul de deasupra uşii care se deschise fără nici un zgomot.
Don Cetano se ivi în prag cu privirea aţintită asupra porţii. Purta un costum pretenţios la
două rînduri, bine ajustat pe talie.
- Tu eşti? exclamă el fără să pară surprins. Doar vocea îi trăda fiorul plăcerii. Se apropie
agale cu mîinile vîrîte în buzunarele hainei. Trebuia să mă fi obişnuit deja cu apariţiile
tale nocturne, dar foarte plăcute altfel.
El scoase din buzunar cele cîteva hîrtii şi le răsfiră în faţa ochilor lacomi ai
cămătarului ca pe nişte cărţi de joc.

78
- Chintă, şopti el cu un zîmbet vag. Royală, don Cetano.
Cămătarul deschise poarta şi rămase cu privirea pironită pe mîna care ţinea cartea
cîştigătoare.
-Ei, nu te hotărăşti odată? Sau crezi că am chef să stau cu tine toată noaptea aici?
Îşi lăsă încet mîna în jos, dar o îndreptă spre pieptul cămătarului.
- Aveţi aici şapte sute de mii.
Cetanno sări ca ars.
- Ce? Ce? şi vocea lui umplu ca un bubuit de grenadă strada. Eşti nebun? De ce nu ţi-ai
oprit pe toţi mai bine?
- Cred că nu ar fi fost cinstit, spuse el cu un calm ofensat. Trebuia să cîştige şi cel care
avea pontu’
Cetano tresări violent, dar încercă să treacă peste obrăznicia celuilalt.
- Ia ascultă, nenorocitule, despre ce procent era vorba?
- Asta a fost la început, i-o întoarse el repede. Dar, cînd sunteţi dator statului cu acte-n
regulă, parcă cinci sute de milioane... Cum să vă spun, asta schimbă datele problemei. Şi
dacă mai insistaţi, putem face treaba şi mai echitabilă. Juma-juma. Ce părere vă faceţi? Şi
apoi, ce vreţi, între timp mi s-a întărit şi mie mădularul... Ăluia de-i spune inimă.
Cetano îşi întinse mîna cu o viteză fulgerătoare şi smulse bancnotele din mîna
recuperatorului.
- Cară-te, dracului, de aici, mîrîi cămătarul printre dinţii strînşi. Să nu te mai prind pe aici
că-ţi rup picioarele. Apoi se răsuci pe călcîie şi porni apăsat spre casă.
Îl urmări cu privirea pînă dispăru dincolo de uşă, ridică din umeri şi scoase un
suspin ascuţit, cu aerul omului care trecuse cu bine peste un moment dificil. O luă repede
din loc şi îl recuperă pe Geppeletto rămas ceva mai departe.
- Hai, amice, acum ne putem înfunda într-o cîrciumă. Că şi merităm. Hai, tocmai am fost
concediat. Aşa că, în mod sigur, va trebui să-mi pun cîrca la contribuţie.

Îşi trînti sacul de pămînt şi se aşeză cu aerul omului frînt de oboseală pe o

grămadă de parîme de lîngă marginea pontonului. Înaintea lui marea îşi legăna leneşă
plapuma cenuşiu-argintie pe care primele raze ale lunii o trezeau încet la viaţă dîndu-i un
luciu mat.
Era a treia noapte cînd venea în port imediat ce don Adolfo termina lucru şi se
retrăgea în camera lui, unde îşi lua ziarul peste care avea să moţăie pînă cînd adormea de-
a binelea.
Îl găsise repede pe Geppeletto care îl prezentă unui tip îndesat, cu gît de taur şi
ochi roşii, mici, care se învîrteau obositor de repede, temători parcă să nu le scape nici o
mişcare. Bărbatul, al cărui nume nu îl reţinuse, răspundea de administraţia micului port şi
nu avu nimic de obiectat cînd Geppeletto îi explicase ce căuta omul lui acolo.
- Să ia un sac, mormăi Ochi roşii, să se ducă la magazie şi să-l umple cu cărbune. Îl duce
pe Venera.
Venera era un barcaz prăpădit care se lăsa legănat leneş de valurile mărunte. De la
magazie era de mers cam cincizeci de metri pînă la puntea îngustă şi cam şubredă care
lega malul de bordul Venerei. Un pontator trăgea o linie în dreptul numelui său ori de cîte
ori apărea cu sacul pe umerii înnegriţi, lucind de sudoare.

79
 Rămăsese cu genunchii strînşi la gură, respirînd adînc, umplîndu-şi pieptul cu
aerul sărat în care plutea mirosul vag al algelor. Înaintea lui apa mării clocotea în valuri
mici. Printre ele i se deşirau monotone gîndurile.
Şi de ce dracu mă spetesc eu? De ce naiba mă tot zvîrcolesc ca un vierme într-o gaură
prea strîmtă? Pentru bani? Nu găsesc la Adolfo tot ce e nevoie unui trai? Ce îşi poate dori
un nefericit mai mult decît un codru de pîine şi un acoperiş? Nu asta e fericirea în
viziunea lui Adolfo? Şi cîtă dreptate mai are. Şi atunci? De ce am eu nevoie de banii
ăştia? Simplu. Pentru că ei mă fac fericit. Pentru că dacă îi am în buzunar mă simt
împlinit, om între oameni, avînd drept să pretind ce vor şi ceilalţi. Că doar de asta au fost
inventate atîtea lucruri cîte pofte şi nevoi avem noi, oamenii. Că doar de asta suntem
oameni, ca să le avem. Şi dacă nu îi am în buzunar mă simt un nimeni, un zero, pentru că
nu sunt capabil, la fel ca ceilalţi, să-i fac. Aşa crezi tu? Niciodată nu o să înţeleg dacă
trebuie să fiu de acord cu faptul că, şi ăsta e cu adevărat un fapt, cantitatea de fericire pe
cap de om e direct proporţională cu masa monetară individuală, că de ce eşti mai mult
om, cu cît ea e mai mare. Să dovedească asta mai multă inteligenţă, mai multă abilitate,
curaj, şmecherie? Da’ parcă ce importanţă are? Deci, de ce am eu nevoie de banii ăştia?
Spuneam că ei mă fac fericit. Mă uit la tine şi-mi vine să rîd cînd văd cît de tîmpit eşti.
De fapt te zbaţi atîta pentru că nenorocitele alea de hîrtii îţi dau dreptul să stai cîteva
minute la aceeaşi masă cu Linda. Asta-i marea fericire pe care nu vrei s-o admiţi. Da’ ia
fii atent aici! Tragi de sacu’ ăsta plin de la magazie pînă la ligheanu’ ăsta plutitor. Cam
cincizeci de metri. De acolo o iei pe scîndurica aia care geme ca dracu, de zici că acu’,
acu’... După asta cobori în cală unde pute de-ţi vine rău. Şi asta pentru cît? Hai? Şi după
asta... Zici că te duci să te întîlneşti cu fericirea. Da’ îţi mai arde? Eşti rupt, o cîrpă, asta
eşti. Abia dacă te mai poţi tîrî pînă acasă unde nu-ţi mai arde de nimic. Da’ se cheamă că
eşti fericit că ţii în mînă un pumn de praf. Asta-i fericirea de care vorbeşti şi pentru care
te zbaţi ca un drac. Aşa crezi tu? Şi îşi răspunse cu o mişcare greoaie din cap. Oare chiar
aşa o fi? Tu l-ai văzut pe Cetano? Adică ce, el nu are bani? Ba are atîţia că te poate
cumpăra de sute de ori. Ei şi? Ce fericire ai văzut tu la el chiar dacă stă în palatu’ ăla, cînd
e mereu chinuit de soarta banilor lui. Dacă a avut el nevoie de unu’ ca tine să-şi
recupereze banii... Şi atunci ce dracu e fericirea asta? Cînd mănînci bine şi cît vrei tu şi
numai ce vrei tu? Nici aşa nu e bine. N-ai văzut ce rău e cînd mănînci prea mult, că nu te
poţi abţine de la fericirea din farfurie? De ce vrea unul ca mine să fie fericit? Ce mă tot
împinge pe mine de la spate să-mi doresc aşa ceva şi de ce nu mă pot mulţumi doar cu ce
am? Cînd m-a cules don Adolfo de pe drumuri eram cel mai fericit om. Nimeni, nici cel
mai bogat om din lumea asta nu se putea măsura cu mine la intensitatea fericirii pe care
am trăit-o. Şi cît a durat pînă cînd mi-am dorit şi altceva? Oare nu e fericirea cea mai
mare cînd ai codru’ de pîine în gură, acoperişul deasupra capului şi eşti cu prietenii tăi?
Deşi şi ei te pot trăda. Sau cînd eşti sănătos. Ce fericire poate fi mai mare decît atunci
cînd eşti sănătos? Dar atunci nu poţi fi fericit pentru că sănătatea nu se simte în nici un
fel. Aşa că fericirea aia nu o poţi înţelege decît după ce o pierzi. Sau poate cînd te faci
iubit de femeia pe care ţi-o doreşti? Un zîmbet strîmb i se ivi pe buze. Tu ai habar cum te
scîrbeşti de cea mai dulce şi bună prăjitură după ce mănînci din ea zi de zi, clipă de clipă?
Cam aşa e şi cu iubirea asta. Şi atunci, ce naiba e fericirea? Sau poate că atunci cînd
descoperi marile taine ale pămîntului, ale oamenilor, ale universului? Ei da, poate că abia
atunci ai dat de fericire. Ai găsit acel ceva în jurul căruia se învîrteşte totul. Ei şi, îţi dai
seama ce s-ar întîmpla cu tine în clipa aia? Unde ai fi tu, unde toţi ceilalţi? Cine să te mai

80
înţeleagă? Şi toţi se uită la tine ca la un nebun. Nebunia fericirii. Sau poate că atunci cînd
ridicînd ochii spre cer şi simţi cum în suflet ţi se strecoară o undă de care nu ai mai avut
parte niciodată pînă atunci pentru că în tine pătrunde certitudinea care te ţine departe şi
de-a pururi de îndoială, că niciodată nu vei fi singur, că niciodată nu vei fi frunza în vînt
strivită de primul fulg căzut pe ea, că vei găsi de-a pururi sprijinul de care ai nevoie în
clipa cea mai grea?
Se întoarse brusc cu faţa spre ponton. Nu departe de el un docher gol pînă la brîu,
deşirat, cu pielea întinsă pe claviatura coastelor, făcuse din viaţă curva lui şi îşi băga în ea
de zor tot ce în sărmana lui imaginaţie ar fi avut vreo legătură cu îmbăţoşata lui mîndrie
falică.
Uită de oboseală şi se apropie de bărbatul rămas înfipt ca un stîlp scheletic în tăria
nopţii.
- Ce ţi s-a întîmplat? întrebă el cu o uşoară timididitate vinovată în glas.
Nefercitul îşi roti ochii spre el şi îi expedie o privire rătăcită care îl tulbură şi mai
mult.
- Ce mi s-a întîmplat? Nenorocitul de pontator mi-a trecut toţi sacii la frati-su. De cinci
ore car ca un nebun cu cîrca asta Şi pentru ce? Pentru ce, bă? Băga...
Îşi simţi spinarea şfichiuită de un bici subţire şi iute. Nu încercase niciodată să
ţină contabilitatea sacilor căraţi. Privi spre puntea Venerei unde îl văzu pe pontator cu un
carneţel în mînă. Simţi cum îl părăseşte curajul. Ce fericit ar fi fost să nu fi avut soarta
catargului înfipt în inima nopţii, care se tînguia cu glas răguşit.
- Da’ tu ce faci? Nu te duci să-l iei la întrebări?
Simţi aţintită asupra lui privirea uluită a celuilalt.
- Ce? auzi el zbîrnîind spre el şuieratul de glonţ al întrebării. Vrei să-l iau de piept? Eşti
nebun? Păi tu ai vrea să-mi pierd şi rahatu’ ăsta de viaţă? Nu-mi ajunge că am pierdut toţi
banii? Cui dracu să mă plîng? Cum pot eu să dovedesc că eu am dreptate? Nici măcar
atîta lucru nu înţelegi?
Se îndepărtă încet, urmărit de frînturile răstite de vorbă pe care le destrăma repede
vîntul care începuse să sufle cu putere.
De ce naiba vreau eu să fiu fericit? Ia uite ce prost sunt. Ce se va întîmpla cu mine după
ce fericirea după care tot galopez o să treacă, se va evapora ca roua sub soarele fierbinte
al verii?

Seara se lăsase parcă dintr-o dată în atelierul prin care plutea încă praful lemnului
proaspăt tăiat. Meşterul privi cu oarecare mulţumire la muntele de taburete care se ridica
în partea din faţă a încăperii în aşteptarea lui Giuliano care urma să vină a doua zi după
marfă. Îşi şterse palmele muncite de şorţul cenuşiu care îi acoperea cămaşa cadrialtă şi
mormăi continuînd să-şi privească încîntat munca.
- Hai, băiatule, că am făcut ceva treabă bună azi. Chiar foarte bună. Apoi scoase pache-tul
de ţigări din buzunarul mare cît un marsupiu care ocupa în întregime pieptul şorţului. Îşi
aprinse ţigara cu gesturile fumătorului profesionist, întîrziind o clipă aprinderea
chibritului, privindu-i apoi flacăra pe care o apropie încet de firele de tutun ieşite din
hîrtia subţire. Trase primul fum pe care îl sorbi adînc, apoi dădu iar mulţumit din cap.
- Vezi ce noroc nenorocit mai au unii cu mizeria asta de război? Luar-ar dracu de război,
că mi-au luat băiatul şi numai ei ştiu unde mi l-au dus, adăugă el cu chipul întunecat. Da’,
una peste alta...

81
 Suflă fumul cu putere, şi se apropie de maldărul de scaune, luă un taburet, îl ridică
într-o mînă ţinîndu-l în sus şi îl privi cu admiraţie, ca pe o operă de artă.
- Norocul meu e că pe aici se obişnuieşte să se dea chestii din astea cu diverse ocazii de
toate felurile. Puse taburetul la locul lui şi oftă iar. Şi, ca niciodată, în ultima vreme a
crescut cererea. Creşte cererea, cresc şi preţurile. Asta-i legea fericirii la negustor. E ca la
un lift. Ai văzut vreodată o chestie d-asta? Un lift? Ca unii să urce, alţii trebuie să
coboare. Altfel nu se poate, băiatule. Mda. De unu’ din băieţii mei habar nu am, că
amîndoi m-au lăsat şi s-au dus fără să-mi fi zis o vorbă. De ce? Ridică neputincios din
umeri. Toată viaţa am avut impresia că suntem toţi aşa de fericiţi dacă suntem cu toţii
aici, adunaţi sub acelaşi acoperiş. Ca să vezi ce iluzie şi cît de înşelător e totu’. Şi într-o
bună zi m-am trezit cu amîndoi duşi. Abia acu’ am primit o ţidulă de la stat că Paolo a
fost încorporat.
Apoi ieşi fără să-i mai fi aruncat măcar o privire.
Rămase în pragul atelierului privind dîrele lungi ale serii care se mai lupta încă să-
şi impună supremaţia asupra zilei care se mai încăpăţîna încă să-şi ţină treze cîteva
firimituri de lumină. I se făcu dor de prietenii lui. Nu îi mai văzuse de aproape o
săptămînă.
Prietenii... ai prieteni, ai un statut social, şi cuvintele lui Luigi îi răsunară în minte cu glas
de clopoţel.
Rămase sub jetul fierbinte al apei simţind cum i se dezleagă încheieturile rămase
încordate după o zi de muncă. Îl durea tot trupul după o săptămînă de cărat în port pînă
dincolo de miezul nopţii, dar buzunarul în care foşneau hîrtiile eliberate de banca
naţională îi dădeau o senzaţie de satisfacţie bine articulată faţă de sine pentru că reuşise
să facă faţă unei încercări costisitoare. Îşi aminti de omul care se plîngea că fusese furat şi
zîmbi. Lui nu i se întîmplase aşa ceva. El nu trecuse pe acolo. Primise exact cît i se
cuvenea şi i se spusese că mai era aşteptat. Vorbise şi cu Geppeletto care de regulă pleca
după o oră, o oră şi jumătate de la venirea lui. I-l arătase pe grecul Yanuli, un bărbat
veşnic încruntat, care arunca priviri de fiară încolţită, de parcă ar fi fost ameninţat tot
timpul de un pericol teribil. Nu discutase nimic cu el, îi văzuse doar barcazul, o vechitură
care scotea îngrozitor de mult fum şi scîrţîia amarnic atunci cînd, zgîlţîită de vînt, se
legăna ca un beţivan. Apoi, prin faţa ochilor îi defilă zîmbetul batjocoritor al Lindei. Nu o
mai văzuse nici pe ea de mult. Parcă intrase în pămînt. Nu avusese curajul să-l întebe pe
lemnar dacă Linda plecase şi ea de acasă, ori, pur şi simplu se retrăsese în camera ei,
refuzînd lumea.
Cînd ieşi din curte simţi briza ca o şoaptă călduţă adiind dinspre mare. Începu să
meargă repede, aproape alergînd spre staţia autobuzului. Coborî în piaţeta străbătută de
liniile tramvaiului şi îşi aruncă privirea încordată spre cafeneau ale cărei mese şi scaunse
aminteau de o sală de cinema. Apoi zări două braţe agitîndu-se nervoase prin aer şi pe
chipul lui înflori un zîmbet fericit. Îi găsi pe toţi adunaţi în jurul aceleiaşi mese – Luigi,
Giuliano, Zappato şi... Tresări încordat cînd văzu capul blond al Lindei. De sub scaunul ei
se ivi botul mic şi delicat al căţelului Piritotchin ce părea gata să ofere una din marile lui
reprezentaţii cu tumbe spectaculoase în aer şi neaşteptata înţepenire într-un sluj cu
lăbuţele din faţă atîrnate parcă de eter.
- Iată cum, cu pînzele umflate de vîntul din larg, se apropie de neţărmuritele ţărmuri ale
prieteniei o veche corabie care părea de mult uitată, abandonată, părăsită şi zvîrlită într-un
cloţ prăfuit al memoriei, se auzi lată vocea scriitorului scăpătat, dar scăpărat de

82
nenumărate idei. Dar pe unde ai colindat uitat de lume şi pămînt, fiu rătăcitor al unei lumi
haine care nici măcar nu te-ar merita?
Nu îi dădu voie să spună ceva, dar îl prinse de încheietura mîinii şi îl obligă să se
aşeze pe scaunul rămas liber care părea să-l fi aşteptat tăcut tot timpul cît lipsise. Simţi
plimbîndu-i-se pe faţă privirile fugare ale Lindei şi un fior îi străbătu spatele. Se trezi cu
un pahar pîntecos din care se ridica parfumul aţîţător al absintului.
- Hai odată! îl îndemnă Luigi secondat de Giuliano. Băiatul ăsta e un adevărat depozit de
mistere şi vrea să ne tulbure cu tăcerea lui încifrată. Nu-i aşa? Şi palma lui Luigi i se
abătu pe umeri ca un îndemn uşor pentru a-şi începe trapul printre amintirile recente.
Zappato îşi ridică halba de bere şi exclamă tare.
- Să închinăm pentru întoarcerea la matcă a fiului... cum i-ai spus? se interesă el cu
privirea aţintită asupra scriitorului nepublicat.
- Cum i-am spus? se miră sincer surprins Luigi. Dar ce importanţă mai are de vreme ce
tot s-a-ntors. Mai trebuie să-şi întoarcă şi sacul amintirilor ca revenirea să-i fie cît mai
definitivă.
Ghici mai mult surîsul Lindei şi zîmbetul ei aţîţător îl făcu să se foiască nervos pe
scaun.
- Şi cam ce aţi vrea să aflaţi? îi întrebă el după prima înghiţitură de absint.
- Auzi ce întrebare! exclamă Giuliano cu un gest larg. Pleacă omu’ de mai bine de o
săptămînă, timp în care nu se mai ştie nimic de el şi acum o face pe naivu’. Păi vrem să
ştim cum ţi-ai luat tu existenţa pe cont propriu şi cum se poate trăi atît vreme fără să dai
fuguţa pe radio-şanţ.
- Adică cum se poate trăi atîta timp departe de compania care ţi-a dat cu adevărat viaţă,
completă Luigi aflat în căutarea unei ţigări prin pachetul cu aspect jalnic.
- Păi, ce să zic, începu el ezitant. Am vrut să-mi cîştig independenţa materială, ca să zic
aşa. Că m-am săturat să tot fiu întreţinutul vostru.
- Ia-uzi! aproape că strigă Luigi. Da’ ce n-aş da să fiu şi eu întreţinutul cuiva şi să nu fiu
nevoit să trăiesc din întreţinutul celor cîtorva cunoştinţe ale mele care ştiu şi ele la fel de
bine ca şi mine cam ce pete le pătează altfel aproape imaculata lor conştiinţă, pete care
astfel îmi pătează şi mie buzunarele cu nişte cîteva mici atenţii din cînd în cînd, şi chiar
mai des decît atît, dacă se poate.
Surîse încurajat de buna dispoziţie a celorlalţi şi continuă simţindu-se privit de
ochii de jar ai Lindei.
- Aşa că am luat urma lui Geppeletto în port unde o cîrcă de rupt nu e niciodată în plus.
- Să nu-mi spui că te-ai apucat de cărat saci, se miră Zappato care tocmai venise de hac
halbei de bere şi se pregătea să ridice mîna pentru a mai invita una în compania lui.
- Ei şi, e o ruşine să-ţi rupi cîrca? interveni Giuliano. Atîta vreme cît vorbim de o ocupaţie
cinstită nu văd ce ar fi de dispreţuit.
- Cu atît mai mult cu cît am fost concediat de don Cetano.
- Nu mai spune! explodă Luigi rămas cu mîna în care ţinea paharul suspendată în aer.
Uite că pe tine te-a concediat, în schimb m-a luat pe mine sub aripa lui ocrotitoare. Exact
cum auziţi. Cînd a aflat că cît de important sunt eu din propria-mi iniţiativă cauzată de
oarece hîrtii de le am eu de la primăria însăşi, hîrtii care sunt maculate de marile lui
obligaţii faţă de noi toţi, adică faţă de stat, s-a hotărît el ca din cînd în cînd să-mi
îndulcească povara ăstui trai amar cu o sumă total nesemnificativă pentru buzunarele lui

83
care au dimensiunea unui sac. Da’ ia spune, ce naiba s-a întîmplat că nu a mai avut nevoie
de serviciile tale?
Îi aruncă o privire scurtă scriitorului şi începu să rîdă amuzat.
- Păi ţi-am urmat sfatul şi am ridicat partea mea la 30%.
- La 30! îl îngînă Luigi privindu-l admirativ. Măi, băiatule, tu chiar ai ambiţia de a deveni
tăticul şantajiştilor? Treizeci la sută?! De ce nu jumi-juma?
- Exact asta ar fi vrut şi el să afle. Dar eu m-am gîndit că aşa ar fi fost moral, să-i dau şi
lui Geppeletto partea lui dacă tot m-a ajutat.
Zappato ridică un deget şi constată filozofic.
- Băiatul ăsta a început să descopere legile vieţii printre oameni, adică în societate, vreau
să zic. Adică, dacă vrei să ai un angajat loial trebuie să-l alimentezi. Altfel te trădează.
- Nu numai să le descopere, dar şi să le înţeleagă, observă Luigi. Da’ ia lasă asta şi spune-
mi ce-i cu toată povestea asta? Şi ce caută cercopitecu’ ăla în ea?
- Păi ce să caute? se miră el. Norocul meu e că docherul cunoaşte bine lumea care mişună
pe acolo şi m-a dus direct la sediu. Aşa am cunoscut-o pe una...
- Fachetta, îl ajută Giuliano văzînd că eforturile celuilalt nu îl ajutau la nimic.
- Exact, dar văd că nu vă e străină lumea de acolo.
- Ei, dracu! făcu Luigi după care sorbi lung din paharul lui. Habar nu ai cîte lucruri
semnificative despre viaţă ţi-ar fi scăpat dacă nu ai fi semnat de cel puţin de cîteva ori
condica pe acolo.
- Şi ce faună mai mişună pe acolo! spuse el în timp ce încerca să-şi furişeze privirea spre
Linda, dar fu oprit de mîna lui Zappato care apucă toarta halbei.
- Lasă fauna, băiete, îl mînă Luigi. Lasă fauna şi povesteşte ce s-a mai întîmplat.
- Ce să se întîmple. O infamie.
- Da, o infamie. Dar în ce ar consta ea? plusă Luigi cu o curiozitate uşor jucată.
- Păi nenorocitele alea sunt exploatate de o tîrîtură, unu’ Zincento.
- Şi ce ar fi aşa de nemaipomenit în povestea asta? Păi fetele alea nu trebuie să
muncească şi ele pentru cineva? Că doar omuleţul ăla din ce ai vrea să trăiască dacă nu
din pi... Se întrerpuse brusc privind circular masa şi continuă resemnat – lor.
- O cunoşti pe Fachetta? îl întrebă el mirat pe Luigi. Vreau să zic, nu după nume. O
cunoşti mai în... Cum să spun?
- Lasă, nu te mai chinui, că te transpiri. Sigur că o cunosc. A deţinut rolul principal într-o
supraproducţie cinematografică. „Femeia cu vagin”, parcă. Cred că mai e încă pe marile
ecrane.
Se stîrni un ropot de rîs şi el se simţi mai bine ca oricînd, înconjurat de atenţia
celorlalţi.
- Măi, băiatule, auzi el vocea lui Zappato, tu chiar vrei să ne fierbi la foc mic? Te agăţi de
orice chestie, cît de mică, doar să nu ne povesteşti ce s-a-ntîmplat?
- Cum să nu? Că doar eram în plin povestit, se apără el. Cetano m-i cerut să-i recuperez
un milion de la tipu’ ăsta de care v-am spus deja – Zincento. Şi m-am dus la Geppeletto.
Şi docherul i-a aranjat bine de tot mutra, că ăla, altfel, nu mi-ar fi dat niciodată banii.
- Hopa! făcu Giuliano cu un degete ridicat. S-a ajuns la situaţia degenerată cînd un semen
de-al nostru şi-a folosit forţa contra altui semen.
- Semen? întrebă Luigi cu o figură serioasă. Numai eu am semeni. Dar să-mi lăsaţi
semenii la locul lor. Ia zi, cum e cu mutra lui Zincento?

84
- Cum să fie? N-a vrut să-şi recunoască obligaţiile, după care s-a rugat cu lacrimi în ochi
să îl scăpăm de ele.
- Aha, foarte interesant, constată Luigi mai mult mormăind înfundat. Da’ cum e posibil ca
tocmai unu’ ca tine, care suferă de o sensibilitate acută a sufleţelului, să asiste la un
spectacol aşa de degradant?
- A, nici vorbă, îi asigură el. Nici pe departe să fi fost o chestiunea aşa de delicată. Ba
chiar aş spune că e o întreagă tehnică a pierderii sufletului. Ce-i mai rău e că începe să-ţi
placă atunci cînd vezi ce efecte are puterea ta asupra celor fără de putere. Că atunci cînd
l-am văzut pe Geppeletto pompînd cu pumnii bunul simţ în sufletul lui Zincento, precum
şi mai multă minte în căpăţîna lui, aşa mă apucase o poftă să fac şi eu la fel...
- Lasă asta, îi dădu Luigi cu pintenii. Nouă să ne spui cum a fost cu Cetano că s-a supărat
aşa de ireversibil pe tine.
- Cum să fie? spuse el după ce mai sorbi din absint. Ştiţi, Fachetta aia m-a invitat la ea, în
vastul ei apartament, ca să-mi mulţumească, nici acum nu prea înţeleg exact pentru ce. Şi
în tot timpul ăsta m-am gîndit la Ceteno care îmi spusese că dacă nu-i găsesc bani, să-i
aduc ce-oi găsi mai de preţ. Ei, zi şi tu, cum dracu aş fi putut să-i aduc eventualul orgasm
pe care mi l-ar fi dăruit nenorocita aia dacă i-aş fi acceptat oferta? Poate doar dacă... Vru
să continue, dar simţi cum se roşeşte brusc şi vocea i se frînse. Apoi auzi rîsul celorlalţi.
- Şi atunci s-a hotărît să te lase la vatră.
- Exact, Giuliano, îi confirmă el.
- Bun, şi de atunci ce-ai făcut? Sau te-a legat Adolfo cu un lanţ de piciorul mesei?
- Nu v-am spus? Am fost în port şi am cărat saci. Dar nici p-acolo nu e vreo fericire. L-
am văzut pe unu’ care plîngea ca un copil că, după toată truda, n-a mai rămas cu nimic. I-
au furat ăia toţi banii.
- Cine? întrebă Giuliano.
- Un tip care ţinea evidenţa. Un pontator.
- Nu ştiu de ce nu-mi vine deloc să mă mir, spuse încet Luigi. În lumea asta bîntuie o lege
de fier. Acolo unde sunt fraieri, şi arată-mi tu un loc unde nu sunt, musai trebuie să fie şi
un şmecher.
- Cum e mîncarea aici? întrebă el dintr-o dată simţind golul usturător din stomac.
- Ce e, puiu? Absintul, bată-l vina, ţi-a zgîndărit pasiunea? Mai bine lasă, îl sfătui Luigi.
are gustul dezamăgirii, şi făcu o strîmbătură sugestivă. Lasă, uite, e Linda aici, care toată
seara n-a scos o vorbă şi, ca niciodată pentru o femeie, e doar ascultătoare. Că şi are de
ce. Te ia ea acasă la ea să te hrănească bine de tot, că are de la ce, şi îi aruncă o privire
poznaşă fetei. Te va alăpta din plin doar cu sucurile ameţitoare ale iubirii. Las’ c-o să vezi
tu. Da’ pîn-atunci, că tot veni vorba de port, mi-am adus aminte brusc de nea ăla, şi îşi
plesni degetele de cîteva ori încercînd să-şi aminească numele docherului. Cum mă-sa îl
cheamă pe goriloiu’ ăla?
- Geppeletto?
- Exact, făcu Luigi uşurat. Exact, nu el ne-a spus o poveste atît de romantică despre
căpitanul ăla de piraţi şi despre căpitanu’ ăstălaltu’, grecu? Că doar aşa ceva nu se
abandonează cu una-n două. Trebuie neapărat să ne apropiem, mai aşa, cu emoţia
cuvenită, şi de personajele astea lacustre. Deşi, cînd e vorba de de-al de ăştia te poţi trezi
oricînd în postura amicului despre care spuneai că îşi ăplîngea amaru’.
- Şî îşi mai şi băga tot ce voiai şi nu voiai în ea de viaţă, completă el cu privirea pierdută
în paharul în care mai licăreau cîţiva stropi de absint.

85
- Ei! oftă amar Luigi întinzîndu-şi mîinile peste umerii lui şi ai lui Giuliano, nu m-am
întrebat eu întotdeauna, implicit adresînd-o tuturor în acelaşi timp, că ce e viaţa asta? Şi
uite că un amărît rămas doar cu sudorile uscate pe frunte, m-a lămurit, dîndu-mi
răspunsul mult căutat de atîta amar de vreme de toţi, dintre care cîţiva, doar cîţiva
întrucîtva cam la fel dă diştiopţi ca mine. Şi anume, viaţa e un incest, copii. E cel mai
gozav, cel mai uriaş, cel mai impresionant răspuns la o întrebare care a chinuit omenirea
de cînd şi-a dat seama că există. Pentru că ea, viaţa, e mama noastră, şi noi, fii ei buni şi
cuminţi nevoie mare ne băgăm în ea tot ce vrem şi nu mai avem.
Zappato izbunci într-un rîs zgomotos, întrerupt de ghiontul pe care i-l trase Linda.
- Ai văzut? spuse ea făcîndu-i pe ceilalţi să necheze. Uite cum se dă de gol chelu’ că pe
cap îi atîrnă o perucă. Şi tu, continuă Linda cînd veselia din jur se mai potoli, privindu-l
ţintă pe Luigi, om bătrîn cu tîmple albe, în prezenţa unei copile atît de pure şi fragede...
- Oho! exclamă Luigi ridicîndu-şi umerii, te refereai la ucigaşul ăsta de regi? şi îl bătu
amical cu palma pe spate. Fii liniştită, puica moşului, în lumea oamenilor nimic nu mai e
pur, nimic nu mai e nevinovat de cînd cu şutu’ dat în cur şi uşa raiului trîntită-n nas.
Suntem cu toţii mult prea pervertiţi ca să mai înţelegem măcar cuvîntul pur. Da’ uite că
observaţia asta a ta îmi aminteşte un adevăr care mă face să am rău de mare. A început să-
mi albească părul. Asta înseamnă că ne depărtăm, măi copii, de linia de pornire şi ne
apropiem de sosire. Nu-i aşa că vă apucă entuziasmul? Deci, după ce dezgropăm ce au
îngropat alţii cu ajutorul tuturor căpitanilor greci din lumea asta, ce alta mai dulce ne-ar
mai rămîne decît să mă retrag undeva, unde pămîntul e un covor verde cu parfum
proaspăt de gazon englezesc, împestriţat cu trupurile fragede şi fragile vibrînd de
tinereţea culorii şi tăria aromei din floare şi unde să stau, doar să stau nemişcat, neclintit,
ataraxie deplină, cu ochii învăluiţi de toată astă pace şi frumuseţe şi să auz doar cum cad
grăunţele din timp. Asta să ne fie muzica toată.

Don Alfonso urma să plece o săptămînă împreună cu donna Fiona undeva pe lîngă
graniţa cu Elveţia. Primiseră o scrisoare de unul dintre băieţi, scrisoare asupra căreia don
Alfonso păstrase o discreţie totală şi din pricina căreia cei doi se hotărîseră în privinţa
călătoriei, ceea ce pe el îl surprinsese cît se poate de mult. Primise vestea prin uşa
deschisă a băiţei lui în timp ce îşi privea chipul îngîndurat în petecul de oglindă. La
început murmură ceva, dînd mecanic din cap în timp ce lemnarul îi vorbea din atelier.
Apoi ochii i se lărgiră de uimire, de parcă vorbelor le-ar fi trebuit un timp să se strecoare
în mintea lui, declanşînd în toată fiinţa sa o furtună pe care nu o mai putea stăpîni. Se
trezi ţopăind pe muteşte în spaţiul strîmt cu ambele mîini ridicate spre tavan, aidoma unui
fan fericit pentru isprăvile favoritului său. Gura îi era larg deschisă şi plină de ovaţii
mute. Mica oglindă îi dezvălui un chip desfigurat de grimasele nebuneşti. În cele din
urmă reuşi să se liniştească şi rămase cu mîna sprijinită de perete, chiar deasupra oglinzii,
privindu-şi acum nedumerit chipul destins, epuizat parcă de efortul neîntreruptei bucurii
care pusese stăpînire pe el. Se privea mirat, cu un soi de curiozitate copilărească,
încercînd să desluşească, dincolo de calmul aparent, ce anume provocase un zbucium atît
de violent. Să fi fost fericirea sclavului scos brusc în aerul tare al libertăţii? Ce tîmpenie!
Cine l-ar fi oprit să plece unde ar fi vrut, sau să facă tot ce poftea? Deci nu despre asta era
vorba. Şi atunci? Poate pentru că preţ de o săptămîna nu va mai fi robotul în care se
transformase de cînd ajunsese la don Adolfo. Poate că asta era? Că nu va mai traversa
fiecare zi copiind pînă la identitate fiecare pas pe care îl făcuse ieri la aceeaşi oră, dar şi

86
alaltăieri şi răsalaltăieri şi tot aşa de cînd venise aici. Poate. Parcă el mai era în stare să
răspundă ochilor curioşi care îl scormonerau din oglindă? Apoi îl auzi pe tîmplar
întrebîndu-l dacă fusese atent la ceea ce îi spusese. Mormăi ceva şi îşi făcu apariţia în
spaţiul larg al atelierului cu aerul omului plictisit de o rutină ale cărei amănunte îi erau
cunoscute pînă la suferinţă.
- Am înţeles eu bine că plecaţi? întrebă el cu o voce pe care abia reuşea să o ţină în frîu.
Şi, ca de fiecare dată, pus într-o situaţie similară, se întreba de unde găsea în el
resorturi care să scoată din străfundul lui exact imaginea răsturnată a ceea ce simţea el în
realitate.
- Mda, mormăi tîmplarul fără chef privind dezorientat în jur, la îngrămădeala de
materiale, scule şi marfa care aştepta camionul lui Giuliano.
- Probleme?
Adolfo ridică nedumereit din umeri. Părea că nici el nu ştie exact ce se întîmplă.
- Poate, încercă el să-l lămurească pe acelaşi ton. Sunt timpuri tulburi. Cine ar avea chef
să se plimbe pe asemenea vremi dacă nu ar fi ceva cu adevărat urgent care să-l mîne la
drum? Dar adevărul e că mi s-a făcut dor de fi-miu ăla mai mare. Parcă ţi-am spus. Mă
rog, n-are nici o importanţă. E soldat. La vîrsta lui! Dracu s-o ia de lume, da’ a înnebunit
de tot. Mergem să-l vedem. Aşa vrea nevastă-mea. De, ea e femeie. E mai... Nu ştiu cum
să zic. De, ca mama. E mai iubitoare. Da’ ce să zic, că şi mie mi-e dor de el.
I se păru că vede o lumină stranie licărind în colţul ochiului de tîmplar.
- Şi eu, meştere? Îmi dai vreo misiune specială?
Adolfo rămase gînditor, părînd că încerca să descopere prin minte un ceva ce
fusese ascuns acolo şi de care uitase.
- Ştiu şi eu? spuse el cu umerii lăsaţi, striviţi parcă de o greutate imposibilă. Nu prea ştiu,
băiatule. Aşa n-aş avea nimic special să-ţi spun. O să vină Giuliano să încarce peste vreo
oră. Eu ştiu... Poate mai faci puţină ordine pe aici că prea sunt toate alandala.
- Se face, meştere, îl asigură el frecîndu-şi palmele de pieptul halatului de care nu se
despărţea niciodată cînd era în atelier.
De afară se auzi vocea plăcută a donnei Fiona. Meşterul îi mai aruncă o privire pe
care nu reuşi să o desluşească prea bine, apoi îi întinse o mînă în timp ce îl bătea pe umăr
cu cealaltă.
- Hai că trebuie să plec. Ce vrei, femeia e întotdeauna mai grăbită, mai nerăbdătoare. De
unde să înţeleagă ea problemele bărbatului? Să ai grijă aici, băiatule.
Nu îi mai aşteptă confirmarea şi se îndreptă grăbit spre ieşire.
Rămase singur şi se învîrti de cîteva ori pe călcîie cu braţele întinse ca un balerin
gata să ofere spectatorilor săi o piruetă unică. Apoi încremeni într-o fixitate de statuie, cu
gîndurile rătăcindu-i aiurea. Unde era fericirea lui de mai înainte care îi strînsese
trăsăturile feţei într-o strîmbătură ce îl făcea să pară hîd ca o hîrcă din basmele cu
balauri? În suflet i se cuibărise o mare nedumerire. Ei şi, rămînea o săptămînă singur. A,
nu chiar singur şi gîndul îl cravaşă scurt făcîndu-l să zvîcnească sălbatic. Linda nu pleca.
Ea rămînea acasă. Se simţi răscolit, cu dinlăuntrul bîntuit de ceva ca un vînt sălbatic şi
fierbinte.
Ei şi? ridică el iar înfrînt din umeri. Şi ce dacă a rămas şi Linda acasă? Doar n-o să mă
invite în patul ei aşteptîndu-mă desfăcută toată, gata să mă înghită între picioarele ei.
Şi, în locul scurtei fericiri simţi pogorîndu-se asupră-i vălul posac şi cenuşiu al
unei plictiseli sîcîitoare ca ploaia măruntă şi nesfîrşită a toamnei.

87
 Oftă şi se aşeză derutat pe o stivă de scînduri, părînd că din ghemotocul gîndurilor
nu reuşea să prindă măcar un singur fir, în timp ce caierul continua să se învîrtească
sălbatic, ameţindu-l cu vîrtejul lui.
La dracu. Să fii aşa de liber, să am atîta libertate şi să nu ştiu ce să fac cu ea. Unde dracu
să mă duc? Şi cu cine? Cu păsările alea de noapte?Acum Luigi o fi dormind cu mîinile
încleştate pe burdihanu’ ăla al lui plin cu bere şi absint. Giuliano o fi meşterind la
camionu’ ăla al lui căruia mereu i se întîmplă cîte ceva şi Zappato...Cine ştie ce afaceri o
mai şi învîrtind şi ăsta. Şi atunci?
Oftă adînc şi se ridică, părînd că nu ştia prea bine ce avea de făcut. Se trezi iar în
faţa oglinzii din baie privindu-şi dezorientat chipul. Ce plictiseală, şopti el scîrbit. Apoi
intră în camera lui şi începu să se schimbe fără să ştie prea bine încotro avea să o apuce.
Oraşul îl primi cu atmosfera lui morocănoasă, cînd frigul refuza să îşi mai reteze
din colţi, iar primăvara era nehotărîtă încă, intimidată parcă de hachiţele iernii. Şi totuşi,
străbătînd agale străzile, aşa cum nu o mai făcuse de cînd vagabonda cu mîinile adînc
înfipte în buzunarele pantalonilor şi se uita vulpeşte în jur vînînd bucata de pîine aruncată
lîngă tomberonul de gunoi, sau vreo femeie împovărată de sacoşe pe care s-o ajute în
schimbul unei băncuţe, descoperi că lumina îşi înfipsese adînc pumnalul razei în falduile
cîrpoase ale întunericului hibernal atîrnate de ramurile copacilor. Lumea luneca fără chip
pe lîngă el, bărbaţi şi femei cărora nu simţea nevoia să le acorde nici o atenţie. Doar
frînturi de amintiri cu gust de rugină îi treceau fantomatic prin faţa ochilor. Apoi iar
chipuri şi încercarea zadarnică de a afla ce se ascundea în spatele fiecărei măşti, cînd îşi
va întinde unul din ei mîna acuzator spre el demascîndu-l, urlînd dement celorlalţi că el
era. Că el era cel ce trebuia prins şi încarcerat. El era cel ce trebuia să plătească pentru
toate crimele trecute şi viitoare, pentru că el, şi prin el, toţi ai lui, era Criminalul. Ei erau
Ucigaşii tuturor timpurilor ce au fost şi vor fi, pentru că el şi ai lui sărvîrşiseră cel mai
cumplit dintre toate Omorurile tuturor timpurilor pentru care întreaga omenirea fusese
osîndită, obligată să plătească şi drept urmare era obligată să se răzbune şi să răzbune
cumplit cumplita faptă distrugîndu-i pe toţi cei ce se făcuseră, sau se vor face vinovaţi de
ea. Auzise de atîtea ori povestea asta încît ajunsese şi el să creadă în grozăvia de care era
mereu acuzat. De fiecare dată îşi scutura însă capul cu furie şi privea prin ochii
acuzatorului de parcă ar fi încercat să descopere dincolo de ei adevărul şi cauza pentru
care fusese învăluit în atîta minciună. Oftă fără să vrea. Nimeni nu îi acorda nici cea mai
mică atenţie. Trecea şi el alături de ceilalţi, printre ceilalţi, cînd în faţa lor, cînd în urma
lor şi sentimentul permanent de vină începuse să se atenueze. Mai curînd se retrăsese
anesteziat într-un colţ al sufletului, dar rămăsese viu în ciuda amorţelii, zgîndărindu-l
mocnit, deschizînd mereu cîte o rană sîngerîndă. Dar dispăruse încordarea dementă care îi
însoţea fiecare pas. Nu mai avea privirea de animal hăituit şi ochii nu i se mai roteau
haotic în căutarea celui care îi va trăda prezenţa. Dispăruse presiunea înnebunitoare care
făcuse din el un arc gata să se decomprime sărind cine ştie unde în disperarea de a mai
înghiţi o dată hulpav aerul într-o libertate vecină cu deznădejdea cea mai adîncă a
condamnatului fără speranţă. Ajunsese să se plimbe pur şi simplu fără să-i pese, fără să-şi
dea pre bine seama de ce face, înghiţind apatic şi cu oarecare plictis fericirea de a o fi
putut face pentru că dispăruse primejdia, acea primejdie care putea oricînd să-l urce pe
eşafod. Şi nici fiinţa lui nu mai era căptuşită cu mirosul acru al morţii care îl urmărea
clipă de clipă făcîndu-l să se bucure ca un nebun pentru secunda care trecuse fără să fie
prins şi să se sufoce de teamă pentru cea care venea încărcată cu spectrul sîngelui. Se

88
plimba pur şi simplu. Nimic mai mult. Şi o făcea cu indiferenţa detaşată, cu nepăsarea
superioară a boemului ieşit doar pentru a oferi şansa lumii să se mai înnobileze o dată
respirînd acelaşi aer pe care îl sorbea şi el, dar afişînd acel soi de plictiseală acră,
îndelung dospită a omului căruia lumea nu mai avea nimic de oferit.
Apoi, fără ştirea lui ochii îi fură atraşi de siluetele femeilor. Contururi alcătuite
parcă dintr-o ceaţă diafană, întrupîndu-se lent, căpătînd forme tot mai concrete, tot mai
apetisante. Se simţea făcînd primii paşi modeşti pe puntea dorinţei înapoi spre viaţă,
descoperind ca un trup trezit dintr-o lungă amorţire că prezenţa lor era ca o avanpremieră
a primăverii care îi lăsa pe obraji primii aburi ai unei respiraţii timide. Le urmărea mersul
convins că admiră un balet abia schiţat, le sorbea cu ochi lacomi mişcările delicate şi
graţioase ale braţelor, linia sinuasă ca o irezistibilă invitaţie a gîtului, curbele domoale ale
şoldurilor. Oftă şi în creier i se înfipse un sfredel ascuţit al cărui trup de oţel îşi împlînta
vîrtejul în minte săpînd o fîntînă în interiorul căreia o mînă nevăzută presăra fărămituri
din sămînţa dorinţei care tocmai începuseră să rodească.
Ce nebunie! Ce demenţă! Pînă mai ieri cîinele hăituit pe care toţi l-ar fi izbit cu
piciorul fără nici o rezervă sau regret. Şi acum... Acum afişa o oarecare eleganţă, atîta cît
îi permitea măruntul lui cîştig, dar care nu trecea neobservată, dominată de figura lui pe
care timpul şi suferinţa îşi puseseră patina şlefuindu-l, adăugîndu-i aerul de superioară
înţelegere şi stilată detaşare faţă de lumea din jur. Dar înlăuntrul lui pomul dorinţei îi
dăruise ca fruct chipul Lindei. Îi văzu obrazul neted şi catifelat cu pielea care păstra şi
iarna bronzul verii, dominat de ochii mari, adumbriţi de genele arcuite. Gura mică şi
discret desenată cu buze pline, senzuale şi bărbia delicat rotunjită. Oftă din nou. Îi venea
să-şi întindă mîna şi să culeagă fructul. Zîmbi. Adsenţa, ce fericitre! Îşi aminti cum, o
dată, o acuzase în gînd că tot ce îşi dorea Linda era era doar să îl aţîţe ca el să facă un pas
greşit şi să-l arunce în ghearele autorităţilor. Ce prostie! Îşi trecu încurcat mîna peste
frunte şi zîmbi iar gîndului. Era tare aţîţat atunci şi se întreba salivînd cum să înceapă. Să
înceapă cu sînii, sau cu gîtul?
Trecu pe lîngă un poliţist şi nu mai simţi nimic. Doar o uriaşă indifierenţă.
Altădată... Încercă să retrăiască acele clipe cînd ivirea uniformei îl îngheţa, îl făcea să
respire ca o locomotivă, pierzîndu-şi controlul asupra proprie-i fiinţe, încordîndu-i pînă la
nebunie şi ultimul nerv. Nu reuşi să retrăiască acele stări şi dădu sîcîit din mînă, enervat
parcă de refuzul propriului său trup de a-l mai fi întors în timp măcar o clipă. Uniforme...
Acum se vorbea tot mai mult despre debarcarea americanilor. Ea adevărat că în oraş
uniformele brune apăruseră extrem de rar. Singurii care încercau să ţină treaz sentimentul
războinic erau membrii partidului ducelui care la anumite ocazii străbăteau străzile
principale în formaţie compactă, echipaţi cu uniforme de campanie, în frunte cu un hibrid
de steag, un fel de invenţie heraldică de care erau tare mîndri că aduna pe aceeaşi cîrpă
simbolurile celui de al treilea imperiu cu elemente ale drapelului naţional. Poliţia şi mai
cu seamă cea secretă fusese cea care menţinuse tot timpul vie teroarea în oraş.
Se opri cu mîinile în buzunarele pardesiului şi îşi întoarse privirile după poliţistul
care se depărta agale, fără să fi bănuit interesul pe care i-l stîrnise. Oftă iar şi se întoarse
încet în direcţia în care mersese şi dintr-o dată îşi aminti că avea ceva de făcut. Nu trecuse
încă de amiază şi la ora aceea era sigur că îl va găsi pe Geppeletto în port.
Pe docher îl văzu de la distanţă. Bila perfectă a capului de care atîrna falca
proeminentă lucea mat în razele palide ale soarelui. Stătea de vorbă cu căpitanul grec
sprijinit de un stîlp pe care fusese fixat reflectorul care noaptea revărsa lumina pe

89
scîndurile veşnic ude ale pontonului. De cum îl zări Geppeletto îi făcu un semn energic
cu mîna.
Grecul era un bărbat scund, cu umerii laţi şi o privire energică dar posomorîtă
izvorîtă din ochii de un albastru-cenuşiu şi mici ca ai unei păsări de pradă. Tot ca al unei
păsări de pradă era şi nasul coroiat, prăbuşit peste buzele groase între care stătea înfiptă
pipa din spumă de mare. De sub ochiul stîng pornea spre mijlocul obrazului o cicatrice
lată, săpată parcă de un obiect grosolan şi bont, pe al cărei fond vineţiu şerpuia o dungă
groasă ca o aţă pescărească de un roşu violent. Cicatricea era aşa de lată încît din ea părea
să fi crescut ochiul albastru şi rece.
- Ce e cu tine aici la ora asta? îl luă în primire Geppeletto privindu-l surprins.
- Toată săptămîna asta o să fiu aici la ora asta, îl anunţă el afişînd o indiferenţă distantă în
timp ce îl spiona pe grec cu coada ochiului.
Geppeletto deveni dintr-o dată intereasat de vorbele lui.
- Cum toată săptămîna? se miră el îndreptîndu-şi privirea uimit spre acelaşi căpitan grec,
de ca şi cum ar fi aşteptat de la el o lămurire.
- Aşa bine, spuse el uitîndu-se la vîrful pantofului pe care îl fîţîia în stînga şi în dreapta de
parcă ar fi vrut să-l înşurubeze în scîndură.
- Ce e mă? Te-a concediat don Donegan? se miră Geppeletto cu toată gura vorbind cît
putea de tare sperînd să-i impresioneze pe cei aflaţi în apropiere.
- Cine? se miră el la fel de violent de numele de care îşi aminti imediat. A, nici vorbă. Eu
nu lucrez pentru domul comisar. Îl cunosc doar foarte bine. Ştii cum vine asta... Părinţii
noştri s-au cunoscut bine. Au fost buni prieteni.
- Aaa! se dumiri Geppeletto cu aceeaşi voce amplă. Deci nu don Donegan...
- Nu, nu, lucrez cu cineva care pe moment e plecat din oraş pentru o săptămînă. Aşa că...
- Aşa că eşti numa bun să vii cu noi, îi tăie vorba Geppeletto înşfăcîndu-l de mînă în timp
ce îi adresa grecului un rînjet larg.
- Ei? Nu ţi-am spus eu că nu rămînem în scurt de oameni?
- Despre ce e vorba? întrebă el nedumerit încercînd să se elibereze din menghina
degetelor lui Geppeletto.
- Cum despre...Aşa-i, că nici nu ţi-am zis. Săptămîna asta facem o cursă în Grecia, se
dezlănţui docherul. Ştii tu, nişte chestii d-alea, ţigări, niscavai sticluţe. Răhăţişuri scumpe.
- Ei şi? Ce treabă are afacerea asta cu mine? se miră el îndreptîndu-şi privirea deschis
spre căpitan.
- Cum ce treabă? se răţoi Geppeletto agasat de neînţelegerea celuilalt. Are toată treaba că
avem nevoie de cineva care să ne ajute la încărcat şi descărcat.
- Cine, eu? făcu el surprins de propunerea neaşteptată a docherului.
- De ce nu? se răţoi iar Geppeletto. Da’ ce are? Saci cu cărbuni poţi să cari, da’ nişte
cutiuţe cu ţigări, cafea şi sticle nu? E vorba numa’ de delicateţuri pentru cururi fine. Ce
ştii tu! Plus că te mai plimbi şi tu niţel. Mai ieşi şi tu în lume, bă. Unde mai pui că poţi să
cîştigi şi un ban mai bun.
Îşi îndreptă iar privirea spre grecul care rămăsese tot timpul tăcut, măturînd portul
micuţ cu privirea lui întunecată. Ar fi vrut să surprindă o încuviinţare cît de mică din
partea lui, dar omul se păstra în aceeaşi nemişcare de sfinx.
- Bine, dar n-am acte, n-am paşaport, n-am...
- Nu-i nevoie, i-o tăie scurt Yanuli a cărui voce o auzea acum prima oară. Apoi grecul se
urni din tăcerea lui, explicîndu-i într-o italiană ţîţîitoare.

90
- Totu se rezolvă. Numai să vii aici cînd e nevoie. O să-ţi zică el. Dar dacă totu’ e aşa cum
îl ştiu eu, ar cam trebui...
Se opri brusc cu privirea aţintită asupra drumului care ducea spre port, din
mijlocul căruia se ridica o coloană groasă de praf.
- Ia uite, făcu Yanuli cu mîna întinsă spre ghemotocul negru care începuse să se deseneze
din vîrtejurile de praf. Ce mai îmi place mie să lucrez cu oameni de cuvînt. Ăştia zic şi eu
asociaţi! Cînd ai pus o vorbă jos, acolo a încremenit.
- Aha! exclamă şi Geppeletto privind în aceeaşi direcţie. E Gitano. El e, se asigură
hamalul cu ochii aţintiţi spre camionul negru care se contura acum mult mai precis.
Grecul porni cu paşi apăsaţi, croindu-şi drum printre docherii care foşgăiau, unii
fără nici un rost prin debarcaderul cu scînduri soioase. Geppeletto se luă grăbit după grec
trăgîndu-l şi pe el în aceeaşi direcţie. Ieşiră în drumul din pămînt bătătorit de roţile
maşinilor. Camionul se opri în dreptul lor învăluindu-i în vălătuci de praf. Se auzi portiera
cabinei deschizîndu-se şi, după cîteva clipe, cînd atmosfera se mai limpezi, îl văzură şi pe
Gitano sprijinit de botul maşinii. Era un bărbat înalt, cu figură jovială de om al sudului,
îmbrăcat cu un surtuc cenuşiu peste o cămaşă groasă, cadrilată. Grecul îi întinse mîna,
apoi începu să împroaşte cu aceeaşi italiană plină de pişcături.
- Ai marfa?
- Aha, făcu Gitano părînd că se pregăteşte să tragă un căscat cît pentru toată noaptea cînd
nu închisese un ochi.
- Îţi dai seama să vii de la Milano pînă aici? se lamentă şoferul. Numai un nebun cu acte,
sau un idiot sadea ar face-o. Apoi îl văzu şi pe Geppeletto născîndu-se din praful care mai
plutea încă printre ei şi îi adresă un salut scurt din cap.
- Te-a oprit cineva? se interesă încordat Yanuli.
- Ce, eşti tîmpit? se revoltă şoferul. Cum poţi să întrebi o asemenea prostie? Păi ştii prin
cîte filtre am trecut? Noroc că Adriano are o mînă... Aur, nu alta! Cînd le-a căzut ochiu’
pe hîrtiile înaltului comandament german luau poziţia drepţi şi salutau. Ai dracu, proşti
mai sunt ai noştri, da’ şi ai lor... Unu’ nu s-a întrebat de ce ar apela comandamentul friţilor
la un camion d-ăsta pentru trebile lor. Da’ las’ că-i numa’ bine.
- Deci n-a deschis nimeni în spate? se interesă grecul la fel de încordat.
- Yanuli, pe tine te-a prostit războiu’ ăsta care nu se mai termină, îl apostrofă răstit Gitano
fără să se teamă că grecul se putea supăra. Măi, omule, continuă el, cînd vezi hîrtiile
astea, şi îi întinse cu o mişcare energică nişte foi de hîrtie cu foşnet plăcut, mătăsos, nici
căcatu’ din tine nu mai miroase. Tu înţelegi asta?
Yanuli luă actele şi le despături la fel de încordat. Nu îşi putu stăpîni rictusul care
îi încleştă faţa cînd dădu cu ochii de însemnele reichului german şi semnăturile parafate
din josul documentelor.
- Astea sunt valabile şi la întoarcere? Căpitanul văzu că Gitano se pregătea de o nouă
paradă pentru a răspunde şi îşi întinse mîna ca un tampon. Ştiam eu că am de-a face cu
profesionişti. Altfel...
- Ne apucăm de încărcat? întrebă Geppeletto cu privirea aţintită asupra căpitanului,
evidenţiindu-şi latura practică a caracterului său.
- Mai ai puţină răbdare, îl temperă grecul care se răsuci pe călcîie cu hîrtiile strîns ţinute
în mînă şi porni spre debarcader aproape alergînd.
- Ce aţi mai făcut pe aici? îl întrebă şoferul pe Geppeletto care rămăsese sprijinit cu
spatele de oblonul maşinii.

91
 Docherul ridică din umeri în timp ce arunca băţul de chibrit cu care îşi aprinsese
ţigara.
- Nimic, nene, făcu el sumbru. Nu se mai leagă de niciunele. Mişună gaborii peste tot. Şi
peştele dacă dă din coadă se aude. Au înnebunit ăştia. Dracu', numa’ el ştie ce-a intrat în
ăştia. Mare noroc că am dat peste nenea ăsta, şi arătă cu degetul spre el, rămas cîţiva paşi
mai în urmă, că altfel nu găseam om pentru voiaj, că în ăştia de mişună p-aici nu poci
avea v’o încredere.
- Nu ştiu, făcu scîrbit Gitano aruncîndu-i între timp o privire scurtă, da’ le-au băgat aliaţii
o ţapă-n cur friţilor de le-a ajuns la gît. Asta e! P’ un’ te-ntorci miroase a gumă de
mestecat. Tu înţelegi, bă? Şi ăştia aud deja cum o clefăie ăia-n gură şi lor li se face rău.
Nu poftă, aşa cum cred nişte mamuţi ca voi. Uite, d-aia s-au făcut şi ei ai dracu. Da’ nici
asta n-o să ţie. Ţi-o spui io. Cum le intră foşnet la ureche, şi mai cu seamă dacă mai e şi
niţel verde, nu e uşă să nu se dea-n lături. Barieră nu e să nu se dea-n sus.
El rămăsese nemişcat şi asculta cu atenţie fiecare cuvînt.
- Ştii cum e pe drum? continuă Gitano. Numai mişcări de trupe, că d-asta am şi dat-o-n
întîrziere. Coloane, numai coloane în marş. Şi toate spre Steaua nordului. Plus mecani-
zatele. Toată ţara-i un duduit.
- Şi asta ce înseamnă? întebă Geppeletto cu jumătate de gură.
- Ce însemnează? Însemnează că o să-i cam ia dracu pe ei, tot aşa cum o să ne cam ia şi
pe noi.
- Şi pe noi? se miră docherul cu restul de frunte pe care îl mai avea.
- Da, da, îl asigură şoferul cu superioritatea tragică a celui care ştie să-şi aprecieze corect
nefericita-i soartă. Cum auzi! Păi ce, ne-a fost rău pînă acum? Ei cu războiu’ lor, noi cu
afacerile noastre. Ne era paralel, şi ne mai durea ş-al dracu-n par. Ei se omorau... cu ale
lor, noi cu ale noastre. Ei şi-ar fi putut băga nasu-n trebile noastre, da’ n-au făcut-o, că de,
băieţi civilizaţi şi fini, mai cu seamă de dau ei cu nasu’ de hîrtiile astea ieşite din mînuţa
lu’ Adriano, în faţa cărora pînă şi hoaşca aia bătrînă de Adolfulă ar fi luat poziţia de
drepţi. Şi, drept mulţumire nici noi nu ne-am băgat nici nasu’, nici picioarele-n trebile lor.
Chestie de reciprocitate. Uite, d-asta mi-a plăcut mie ce-a fost pînă acu’. Şi ăsta cine
ziceai că e? întrebă Gitano arătînd cu mîna spre el.
- Un pretenar d-al meu, îl asigură docherul. E la şmecherie cu don Donegan, continuă
Geppeletto pe un ton important ţinîndu-şi un degete ţintuit spre cer. Şoferul tresări.
- Atunci e duşman, nu prieten, aprecie el cu ochii îngustaţi.
- Hai, mă, Gitano, încercă docherul să-l înmoaie cu glasul numai cremă. Păi dacă aveam
v’o ghindă cît dă mică la el, îl mai coptam io? Ş-apoi, dacă era să fie ceva, eram săltaţi cu
toţii pîn-acu’.
Gitano rămase închis în el încă o clipă grea de reflexie profundă, apoi scuipă lung
în mijlocul drumului.
- Ei şi? Ce dacă-i curva lui Donegan? Are v’o chestie contra noastră? Nimic! Şi apoi, ce,
şmecheru’ ăla nu trebuie să-şi ungă şi el niţel pistonu’? Păi vrei să dea dracu rugina-n el şi
să i se rupă? Păi nu-i aşa?
Geppeletto încuviinţă cu o mişcare scurtă din cap.
- Da’ şi lu’ Donegan o să-i puie ăştia cravata împletită la gît, o să vezi. Colaboraţionist!
Aşa o să-l scoaţă.
- Da’ de ce ziceai că şi pe noi o să ne arză? întrebă temător Geppeletto.
Gitano îi aruncă o privire morocănoasă şi dete a lehamite din mînă.

92
- Multe nu mai pricepi tu cu bila aia a ta de fier. Păi cînd s-o găta comoara asta de război,
cu cine dracu să mai faci niţel negoţ de ăsta ca acu’? Sau crezi că şi după aia o să fie totu’
pe cartelă? Nu, măi nea ghiulea. Atunci o să se libereze piaţa şi pa... Yanuli o să poa să
dea afară cepu’ de la căldarea aia a lui şi s-o dea la peşti. Ai să vezi.
Întoarcerea grecului îi întrerupse şirul cugetării.
- Haide, îl îndemnă Yanuli. Urcă-te la volan şi bagă maşina la dana unu.
- Acolo e ligheanu’? îl întrebă Gitano fără să fi reuşit să-l jignească în vreun fel pe
căpitan. Noroc că-s două mari şi late în toată măreţia asta e port, că altfel aş fi pierdut o zi
cătînd măreaţa navă.
- Hai! îl zori iar Yanuli, Hai, că ne grăbim.
Gitano manevră camionul şi îl trase cu spatele milimetric la dana unde aştepta la
ancoră o ciudăţenie de vas cu aspect ponosit care ar fi putut fi confundat cu o şalupă mai
mare. Pe bordul acoperit cu vopsea neagră, scorojită se mai distingeau cîteva litere albe,
un A un F lipit de R şi ceva mai departe un alt A. Obloanele camionului au fost lăsate şi
cineva de pe vas aruncă o punte de lemn lată pe care o prinse un salahor aflat în
apropiere. Ca din pămînt mai apărură cinci inşi cu maieuri murdare peste care atîrnau lălîi
pufoaicele negre.
- Doar doi, anunţă autoritar Geppeletto făcînd un pas în direcţia lor. Îi indică întinzîndu-şi
mîna spre două piepturi, iar celorlalţi le făcu un semn scurt cu aceeaşi mînă de parcă ar fi
alungat nişte muşte. Oamenii se depărtară mîrîind, dar o luară la pas cînd auziră
înjurăturile groase ale docherului.
- Hai, amice, îi spuse Geppeletto punîndu-şi o mînă pe umărul lui, împingîndu-l spre
camion. Noi ducem încărcătura şi ăştia doi o preiau şi o duc pe punte pînă la corabie. Hai,
că nu e timp.
Se trezi făcîndu-şi loc printre cutiile îngrămădite în spatele maşinii. Baxuri de
ţigări, cafea şi băuturi.
- Sărmana Italie, dă şi ea o mînă de ajutor înfometatei Grecii, se auzi glasul lui Gitano
rămas pe scara cabinei, sprijint de portieră în timp ce privea cum cutiile mari de carton
erau împinse spre marginea platformei.
- Ştii ce scrie pe asta? întrebă întunecat căpitanul rămas şi el lîngă cabina camionului.
- Ha? făcu Gitano cu o sprînceană ridicată. Plante medicinale, silabisi el una din
etichetele lipite pe o cutie.
- Plante medicinale, mormăi Yanuli, mutîndu-şi cu o mişcare nervoasă pipa dintr-un colţ
al gurii în celălalt. Gloanţe! Asta scrie. Toată porcăria asta miroase a pluton de execuţie.
Ştii cum e? Pentru aşa ceva nici în curte nu te mai bagă ăştia. Te curăţă pe loc.
Gitano ridică nepăsător din umeri şi rînji arătîndu-şi dinţii albi.
- Hai, bre, făcu el încercînd să abordeze un aer jovial. Ce dracu, căpitane? Am străbătut
eu aproape trei sferturi din Italia cu rabla asta şi vreau să zic că am dat în drum peste
toate neamurile de unităţi şi poliţii militare şi nu numai. Şi uite-mă. Ce, am păţit eu ceva?
Vezi prin mine ca prin ciur?
Căpitanul îi aruncă o privire piezişă, apoi dădu încet din cap.
- Ia mai lasă-mă, scrîşni el, ţintuindu-l cu pumnalul albastru al privirii strecurat prin fanta
ochilor. Pe drum tot mai ai o şansă. Că doar eşti pe uscat, nu? O tai pe cîmp, sari din
maşină şi te ascunzi dracului undeva. Da’ cînd eşti în mijlocul mării?.. Şi dacă mai vin şi
ăştia cu un raid aerian... Atunci ce scăpare mai ai?

93
 Gitano tăcu un moment părînd că e în căutarea unui argument convingător, dar
trebui să admită că Yanuli avea dreptatea lui.
- Hai, bre, se trezi şoferul vorbind iar. De ce le-oi pune şi tu p-alea negre în faţă? Vrei să
sperii şi pe mateloţi? Poate te trezeşti de unu’ singur în mjlocul furtunii.
Grecul scăpă o înjurătură noduroasă şi se depărtă greoi de Gitano pornind spre
puntea pe care alergau împovăraţi cei doi salahaori.
Mîinile mîngîiau de fiecare dată cartonul neted şi rece ca o pilele mătăsoasă, fină,
delicată, amintindu-i mereu de pielea care îmbrăca trupul Lindei. Şi cu fiecare atingere
simţea înlăuntrul pieptului aceeaşi împusătură, acelaşi zvîcnet dureros care îi aţîţa
curiozitatea, aprinzîndu-i imaginaţia. Ducea o ladă pînă la puntea sprijinită pe platformă,
închipuindu-şi că în braţe nu era o ladă ci trupul bine modelat al femeii tinere, strecurate
în fundul creierului său pentru a-i stîrni pasiuni tot mai năvalnice. Scutură cu putere din
cap simţind că era să izbucnească într-un hoht de rîs.
Te-ai prostit de tot? Auzi la el ce tîmpenie! Cît de prozaic ai putut deveni! Să compari
trupul unei femei cu un cub inert şi rece doar pentru că e dintr-un carton neted. Ce naiba
s-a întîmplat cu tine? Unde e tipul ăla echilibrat care n-ar fi întors pentru nimic în lume
capul după o femeie? Unde eşti tu, ăla care avea mereu mintea ocupată numai de gînduri
serioase? De ce te-ai depărtat aşa de mult de el? Unde e? Unde se ascunde? Şi cine eşti
tu, ăsta de acum care mi s-a cuibărit în suflet făcîndu-mă să mă tot mir de ce-i trece prin
minte? Sau oare... Te-a prostit războiul. Ba nu, poate că m-a învăţat să preţuiesc fiecare
clipă cît mai sunt, să mă bucur ca un vulcan de ea. Şi dacă pînă acum, pînă la războiul
ăsta ticălos, n-am trăit nici cel puţin o clipă? Şi dacă omul serios, cuibărit în mine pînă
acum, m-a înşelat doar cum că aşa ar trebui să să arate cu adevărat cineva care se
resprectă şi trebuie respectat? Ce plicitiseală! Ce înseamnă oare să te bucuri de viaţă?
Omul serios nu o face niciodată, sau o face în stilul lui aşa de nesărat? Ce înseamnă să te
bucuri de viaţă? Doar să te afuzi în profunzimile ei pentru a-i descoperi esenţa? O fi şi
asta o bucurie. Sau doar să te chinui să găseşti răspunsuri complicate la întrebări nu mai
puţin întortocheate care ar aduce pămîntului pacea eternă şi fericirea deplină? Şi dacă
oamenii, cei mai mulţi, nu îşi doresc aşa ceva? Dacă pentru oameni fericirea se află în
altă parte? Poate că ce mi se întîmplă mie acum, e ce trăieşte cu adevărat fiecare om
normal cînd e vorba de viaţă şi plăcerile ei? Fesele apetisante ale unei femei, o băutură
bună, puţin desfrîu? Şi trebuie să treci printr-un război ca să înţelegi toate banalităţile
astea? Parcă cine ştie?
Prin faţa ochilor i se perindă cu pas înfricoşat bărbatul adus de spate, ţinîndu-şi
capul înghesuit între umeri, adînc vîrît în piept, scurgîndu-se ca o umbră alergătoare, ca
un fir de praf purtat de vînt, temător că va fi prins în clipa următoare. Şi de ce să nu fie
prins? Doar ca să mai prelugească încă o zi chinul? Acum înţelegea de ce. Pentru că, după
ce scăpase de obsesia de a-şi mai fi prelugit măcar încă o clipă chinuita lui viaţă, fiecare
amănunt peste care trecuse fără să-i fi acordat nici o atenţie, care, dimpotrivă, îl agasa, îl
sîcîia, îl plictisea umplîndu-l de o silă profundă pentru tot ce însemna existenţă, îl făcea
acum să tresară de bucurie, îi dădea sentimentul celei mai profunde înfruptări din fiecare
clipă a vieţii care vibra acum în el umplîndu-l de o melodie senină. Brusc îşi aminti de
menestrelul ciudat şi de cîntecul lui din nopatea cînd fusese doar la un pas să... să... Îşi
scutură capul cu o mişcare energică şi îşi umplu pieptul de aerul sărat şi umed al mării.
Cît de greu învaţă omul să muşte din viaţă ca dintr-un frupt copt şi prin cîte trebuie să

94
treacă pînă să descopere adevăratele gusturi ale acelui suc ţîşnit din rana fruptului după ce
a fost muşcat.
Se opriră doar cînd platforma camionului rămase goală. Jos, lîngă punte, îl zări pe
Yanuli care continua să privească morocănos cu pipa strînsă între dinţii negri.
- Gata, băi? se auzi vocea răstită a lui Gitano care se ivi din cabină privindu-şi camionul
şi dînd mulţumit din cap. Da’ v-aţi mişcat repede, mînca-v-aş. Îmi place. Se vede că vă e
mintea la bani. Şi asta nu e rău. Hai, ridicaţi obloanele că mai am şi alte trebi de făcut.
Apoi se opri în faţa căpitanului care îl privea apatic, departe de a-i fi împărtăşit veselia.
- Deci, dom’le căpitan, ne vedem peste cinci zile.
- Asta dacă merg toate şnur, mîrîi Yanuli cu gura strînsă.
- Hai, grecule, îl bătu Gitano pe umăr, nu mai fi aşa prăpăstios! De ce ar fi acum mai
altfel decît a fost pînă acum?
Grecul ridică agasat din umeri, apoi se depărtă de Gitano fără să-i mai fi spus
ceva. Călcă apăsat pe strapontina de lemn şi coborî pe punte.
- Hai, bă, şi voi, strigă el spre cei doi rămaşi în camion.
Săriră amîndoi din maşină. Geppeletto străbătu puntea în fugă şi sări ca o
maimuţă peste bord. El mai şovăi o clipă, dar chipul întunecat al căpitanului îl făcu să
repete gestul docherului. Unul dintre mateloţi rămas pe cheu desfăcu parîma, apoi sări pe
punte. Se adunară cu toţii în jurul bocaportului privind cutiile ajunse deja în burta micului
vas. Cineva le acoperea cu o prelată. Apoi Yanuli se întoarse şi se apropie de bord. Îşi
îndreptă ochii spre Gitano rămas cu mîna întinsă în semn de salut. Căpitanul se întoarse
fără un cuvînt şi porni spre cabina de comandă.
El se apropie încet de prova lăsîndu-i pe ceilalţi în cercul format în jurul unei
sticle trecute din mînă în mînă. Vîntul bătea cu putere din faţă umplîndu-l cu stropi
smulşi din trupul agitat al apei. Era pentru prima oară cînd vedea marea în toată
deplinătatea ei. Numai sclipiri iuţi de un verde lichid, numai o frămîntare în care ce se
prăbuşea acum, se ridica iar în clipa ce urma. Cerul se înclinase brusc ca un tavan pe care
rămăseseră lipite trupuri buhăite de nori cenuşii. Un vînt ascuţit se strecura prin
deschiderea hainei, dar nu îl interesa. Era pentru prima oară cînd se simţea zvîrlit în
mijlocul unui pustiu ale cărui dimensiuni nu le putea gîndi. Sau se stemea să o facă? O
infinitate plutind pe valurile infinităţii. Îi veni să rîdă. Cine ar fi îndrăznit vreodată să se
gîndească doar a înfrunta pe o coajă de nucă nesfîrşitul? Ceva nou se năştea încet în
sufletul lui. Nu reuşea să înţeleagă exact despre ce era vorba, dar ştia că era ceva ce nu
mai simţise pînă atunci. Doar apă şi cer. Şi între ele... Cum era cu putinţă ca neînsemnata
lui fiinţă, insignifianta lui prezenţă să alerge între cele două imensităţi lăsînd o dîră pe
suprafaţa uneia din ele pentru a fi reflectată de cealaltă? Ce forţă lucra oare ca aşa ceva să
fie cu putinţă? Sau poate că asta era doar faţa frumoasă a lucrurilor. Dincolo de ea, dacă
ai fi întors lucrurile pe partea cealaltă... Dar de ce să o fi făcut? Scutură furios din cap.
Chiar să-i fi fost imposibil să guste ceva din plin fără să se întrebe numai tîmpenii?
Se depărtă încet de imaginea alcătuită din dalele glisante de apă şi se întoarse spre
micul grup tolănit acum pe un colac alcătuit din parîme. Se opri în dreptul lor şi o mînă îi
întinse sticla ca un semn al cooptării în societate. O înşfăcă, lăsîndu-i să înţeleagă din
gestul său că era de-al lor şi dădu alcoolul pe gît fără să se gîndească prea mult.
Caramelizat şi dulce, dens şi greu, gustul vinului i se păru un lucru nepămîntean. Porat,
citi pe eticheta neagră pe care numele era scris cu litere sîngerii. Dădu încet din cap ca o
aprobare tacită. Era pentru prima oară în viaţă cînd ţinea în mînă o sticlă pe care nu ar

95
mai fi lăsat-o de la gură. Ceilalţi îi observară reacţia şi începură să rîdă. Multe i se mai
întîmplau pentru prima oară în viaţă în ultimele zile. Nu avusese curiozitatea să coboare
sub punte prin chepengul aflat nu departe de cabina comandantului, acolo unde era
încăperea rezervată echipajului. Îl atrăgea cu forţă magnetică zidul orizontal de apă
nesfîrşit, reflectînd lumina în mereu alte nuanţe din feţele ca ale unui diamant mereu
tăiate altfel de-a lungul unor linii de forţă invizibile. Şi vîntul. Vîntul mereu treaz, din ce
în ce mai viu, mai intens, năpustindu-se asupra lui în rafale care îi scuturau trupul.
Rămase lipit de prova, înfipt în unghiul îngust al pereţilor vasului care aluneca
grăbit prin lumina verzuie proiectată pînă departe în zare, desenînd abia distinct în stînga
linia frîntă a ţărmului. Şi valurile care veneau spre el mereu, mereu spărgîndu-se de trupul
vasului împroşcîndu-l cu stropi aruncaţi pînă la el de suflul brizei. Şi dintr-o dată, fără să-
şi fi dat seama, ziua se întunecă, împuţinîndu-şi lumina ca un bec ce se stingea cu încetul
împresurat de un abajur de praf, o ceaţă intensă, lăptoasă prin care mîna tăia dîre
fantomatice. Halucinant, pe ecranul lichid lumina desena linii care se mişcau aidoma unui
mozaic fosforescent, pictat pe o lentilă care se rotea schimbîndu-i mereu conturul. Şi
harta îşi deplasa graniţele incerte ca într-un joc straniu prin care treceau asemenea unui
olandez zburător. Se aplecă ameţit peste bord încercînd să descopere dacă mai pluteau pe
apă sau pe ceva necunoscut care îi va suge în străfundurile sale preschimbîndu-i în acelaşi
lucru din care era alcătuit el însuşi. Îşi aruncă disperat privirea spre cabina de comandă
care abia se mai ivea din masa lăptoasă. Se întrebă uluit cum era posibil ca Yanuli să mai
ţină drumul şi în minte îi reveni chipul morocănos, cicatricea mare care îi tăia obrazul,
pipa spînzurîndu-i lipită de colţul gurii, puloverul cenuşiu, rulat pe gît şi pufoaica neagră.
Şi abia atunci se întrebă cum era posibil ca o rablă ca aia pe care se afla acum, să
plutească atît de grăbită. Spre unde? Spre ce se îndreptau? Grecia. Asta o ştia destul de
bine. Şi totuşi avea impresia că nimeni nu se mai gîndea la Grecia. Poate că fusese numai
o glumă idioată, doar pentru a-l păcăli pe el, numai pentru a-l atrage în cursa asta
dementă care avea ca ţintă o destinaţie necunoscută lui, pe care doar căpitanul o ştia. Îşi
scutură capul vrînd să alunge o viziune cu nenumărate picioare subţiri şi păroase care se
mişcau încet, ca nişte cleşti, îndreptîndu-se neabătut spre el, înşfăcîndu-l cîte puţin,
inoculînd în el o otravă lentă care îi umfla trupul bulbucîbndu-i ochii, făcîndu-l să arate
ca o caracatiţă. Simţi sub piele foşnetul unui lichid vîscos care îi dădea senzaţia de
buhăială, de dilatare, un balon care va plesni împroşcîndu-se peste tot, umplînd lumea cu
o duhoare insuportabilă.
Îşi trecu grăbit palmele peste faţă. Toate erau la locul lor, chiar şi buzele despre
care fusese convins că explodaseră preschimbîndu-l într-o monstruozitate din al cărei cap
crescuseră picioare negre ca nişte căngi care se mişcau fără să ţină cont de vreo voinţă,
înşfăcînd tot ce le ieşea în cale, îndesînd totul în gura căscată ca o gaură enormă.
Pe naiba! Ce se întîmplă? Totul de la un pahar de vin? Doar au băut şi ceilalţi... Sau... Să
fie răul de mare... Am auzit vorbindu-se de el. Asta e.
Se aplecă peste bord şi cu un icnet ascuţit deversă în mare tot conţinutul
stomacului. Ochii i se umplură de lacrimi. Toată fiinţa lui zvîcni din nou dar nu mai ieşi
nimic. O durere cumplită îi chinuia tot trupul. Se ghemui în unghiul ascuţit al provei
strîngîndu-şi pufoaica a cărei căldură spera să-i aducă un strop de bine. Se ridică încet, cu
teamă doar cînd îşi simţi trupul slăbit din chingile care îl strînseseră pînă la disperare.
Inspiră atent, dar precaut aerul rece şi privi rătăcit în jur. Tireniana se întindea calmă în
jurul lui. Ceaţa dispăruse, dar tangajul continua să îl zgîlţîie înfigîndu-şi ghearele în

96
pereţii pîntecului. Se auzi strigat şi privi spre chepengul cabinei de sub punte. O porni
într-acolo cu paşi nesiguri ţinîndu-se strîns cu mîna de marginea bordului.
- Haide, bre, auzi iar vocea pe care nu reuşi să o identifice. Haide, chiar nu-ţi ajunge de
cîte ore zaci acolo? Sau nu-ţi place cu noi?
Mai auzi o voce dar nu reuşi să înţeleagă nimic din ce spunea. Privi încordat prin
gura căscată în pîntecul vasului, la scara verticală şi simţi că iar i se face rău. Înghiţi
repetat nodul greu care îi bloca gîtul, încercînd să se stăpînească.
La dracu! Nimeni nu-mi spune nimic despre răul de mare. Şi cîte n-am mai auzit despre
el. Cum dracu am uitat cu totul de povestea asta? Mai bine rămîneam acasă. Nimeni nu
mi-a spus la ce ar fi trebuit să mă aştept.
Reuşi să coboare cele cîteva trepte şi rămase ţeapăn, cu mîinile prinse de
balustradă, temîndu-se că dacă mai face un pas se va nărui, revărsîndu-se pe toată puntea
şi nimeni nu va mai reuşi să-l facă aşa cum a fost. Apoi o mînă de fier îl trase cu nădejde
şi se trezi în mijlocul unei încăperi înguste pe ai cărei pereţi erau fixare cîte două rînduri
de paturi.
- Ăla e al tău, îi arătă mîna care îl trăsese spre un ţambal aflat deasupra. Na, numa să vezi
ce bine o să fie cînd o să te prăbuşeşti peste ăstălaltu’ de e dedesubt.
Se auzi un rîs scurt ca un nechezat
- Ţi-e rău, nene? întrebă o altă voce fără să pară interesată de răspuns. Probabil că avea
faţa aşa de răvăşită că nu mai ea nevoie să spună nimic despre felul cum se simţea.
- Ia stai niţel jos.
Se trezi împins pe o bancă fixată în dreptul unei mese din mijlocul încăperii. De
cealaltă parte îl văzu printre pînzele care îi atîrnau peste ochi pe Geppeletto preocupat să
nu piardă nici un strop din cana de tablă pe cere o ţinea în mînă.
- Aşa-i la început, îl lămuri o voce în care se strecurase parcă firicelul unei încurajări.
Cam toţi trec prin asta. Unii se vindecă, alţii niciodată. Înţelegi tu cum vine. Unii trebuie
să se lase de meserie.
Abia acum îşi simţi mintea aşezîndu-se încet la locul ei. Privi încă dezorientat în
jur. În afară de el şi Geppeletto mai erau doi inşi, echipajul lui Yanuli, un timonier şi doi
mateloţi, din care unul îşi făcea cartul.
- N-ai mai fost pe mare pînă acum?
Dădu încet din cap.
- Deci eşti pentru prima oară pe apă. Cam aşa se întîmplă mereu. Să nu mănînci. Să nu
bei. Şi încearcă să nu bagi în seamă. Gîndeşte-te mereu la altceva, îl sfătui aceeaşi voce.
Dădu iar din cap în semn de înţelegere. Doar ştia cît de uşor e să dai sfaturi. Oftă
şi se ridică precaut ţinîndu-se strîns de masă.
- Acolo spuneaţi că e locul meu? întrebă el arătînd cu mîna spre unul din priciuri.
- Ăla, sau ăla, sau oricare. La noi nu e cu mofturi. Suntem un popor foarte democratic, îl
asigură un tip negricios şi scund, cam de statura lui Geppeletto. Te simţi bine pe ăsta?
Ăsta să fie.
Se întinse încet şi se lăsă în voia valurilor. Mişcarea părea mai regulată acum şi
poziţia în care era îl ajuta să primească mai uşor legănarea fără sfîrşit. Zgomotul din jur
se transformă într-un zumzăit tot mai vag, indistinct şi depărtat.
Cînd deschise ochii privi uluit în jur. La început nu înţeles prea bine ce se
întîmpla. Se întrebă distrat unde era şi ce se întîmplase cu el. Era întuneric şi se lăsase un
frig pătrunzător. Abia într-un tîrziu îşi aminti că era sub puntea unui vas în drum spre

97
Grecia. Locul era decupat vag de o luminiţă de veghe a cărei sursă nu reuşi să o
ghicească. Privi ameţit în jur. Celelale trupuri se ghiceau ghemuite pe priciuri, mai puţin
omul de cart şi timonierul. Se ridică încet, dar legănatul ritmic îi smulse un sughiţ ascuţit.
Rămase în picioare chinuindu-se să-şi regăsească echilibrul. Reuşi să ajungă la scară fără
să trezească pe nimeni. Se căţără cu greutate simţind sub tălpi fiecare treaptă înfigîndu-i-
se în oase. Ajunse pe punte dar rămase nemişcat şi uluit. Atîta noapte parcă nu mai văzuse
niciodată. Şoapte tainice, neînţelese, secera lunii, o puzderie infinită şi strălucitoare de
stele şi vîntul ca lama unei săbii. Şi aerul, aerul mării mereu sărat, mereu umed ca o taină
în care se adunaseră toate misterele de la facerea lumii. Chiar propriu-i trup i se părea
acum mult mai uşor. Dispăruse şi greutatea greţoasă din pîntec şi o dată cu ea nodul aspru
ca un ciulin din gît. Respira mai uşor şi toată fiinţa i se umpluse de bucuria intensă a
nopţii depline. Se apropie cu paşi ceva mai siguri de V-ul provei. Se aplecă şi privi cu
nesaţ jocurile întunecate ale apei. Din cutele ei se năşteau mereu jaruri verzi, întunecate,
ca o taină plină de păcate. Demonii apelor, asta sunt. Demonii apei. Din frămîntarea
feliilor lichide se năşteau sunete tainice, stinse, cu un ecou mut în timp ce se spărgeau de
pereţii navei. Cîteodată dungi fosforescente traversau luciul întunecat topindu-se după
cîteva clipe. Pe deasupra, aripile vîntului se întindeau pentru a susţine trupul imaterial al
unei fiinţe care umpluse tot cerul inundat de contururile întunecate ale norilor printre care
se ivea în răstimpuri secera lunii. Şi dintre cioburile mereu agitate ale apei se născu încet
chipul subţire al unui băieţel cu breton căzut rotunjit deasupra ochilor larg deschişi de
surpriza vie, aprinsă în ei.
Eu sunt. Cum de sunt eu? M-am născut din nou. Renăscut. Doar ca să trec iar prin atîta
amar de suferinţă. Doar pentru asta? Vorbesc prostii. Sunt doar o iluzie. Nu e decît un
chip al trecutului. Aşa arată trecutul pentru mine. Sau poate că nici nu e vorba de mine.
De ce să mă îndoiesc că mă recunosc pe mine însumi, cînd ştiu aşa de precis că sunt chiar
eu acolo, în mijlocul apei care clocoteşte. Dar nu-mi place. Nu vreau să mă refugiez în
trecut. Numai laşii o fac. Şi oamenii fără viitor. Ce să mai caut în trecut? Numai demonii
apei o fac ca să-şi bată joc de mine. Doar ei îmi desenează chipul cu trupurile lor
blestemate. Trecutul e doar al celor slabi. Auzi cum oftezi? Doar cei slabi o fac? Îţi vine
să rîzi? De ce era aşa de bine în trecutul de acolo? Pentru că mă ocrotea tata? Pentru că
mama îmi dăruia doar mie toată dragostea ei? Şi au făcut bine? Ce înşelătorie! Cînd am
ieşit în lume eram atît de descoperit. În loc ca iubirea lor să-mi fi fost un scut, să mă fi
întărit, m-a lăsat complet descoperit. Am crezut că toţi ceilalţi îmi vor dărui dragostea lor
aşa cum făcuseră mama şi tata. În loc să mă fi învăţat ce înseamnă ura şi bătaia de joc, în
loc să mă fi învăţat cum să mă apăr ca să pot trăi în lumea oamenilor, plină de ură, de
invidie, trădare şi batjocură, ei m-au iubit fără să mă fi învăţat, cel puţin, cum să iubesc,
sau cum se poate răspunde la iubire cu ură. Nimic! M-au lăsat să descopăr singur ce
înseamnă lumea, ce înseamnă oamenii din care e alcătuită şi cum trebuie să trăieşti într-o
lume ca a lor. A fost cea mai mare înşelăciune. Ce? Iubirea lor? Ce prostii îmi mai trec
prin cap. Din iubirea lor şi iluzia care s-a clădit pe ea. Ar fi trebuit să mă înveţe cum se
trăieşte de la o pedeapsă la alta. Cum să îndur nedreptatea celorlalţi şi cum să-i
supravieţuiesc. Dar n-au făcut-o. M-au lăsat să mă hrănesc dintr-o minciună. De asta nu
mai îmi trebuie acel trecut. De asta nu-l mai vreau. De asta îl refuz. Nu m-au învăţat să
lupt. Nu m-au învăţat să urăsc. Şi nici umilinţa nu m-au învăţat. Nu. Ei ce or fi crezut? Că
dragostea lor va fi o platoşă pentru cît voi trăi? Că iubirea lor îmi va fi panaceul ce-mi va
oploşi rănile, mi le va închide şi mă va ocroti pînă ce pămîntul se va prăvăli peste mine

98
din lopeţile... S-au înşelat. Şi m-au înşelat şi pe mine. Nu au ştiut ce e viaţa. Şi nici pe
mine nu m-au învăţat. N-au ştiut cum se trăieşte, nici la ce folosesc ghearele şi pumnii.
N-au ştiut că pe ele ar fi trebuit să mi le întărească dacă voiau să trăiesc cît mai mult şi
bine în lumea asta de oameni.
Îşi simţi umărul apăsat de o palmă şi se întoarse brusc privind mirat omul care îi
frînse linia gîndurilor. Îl recunoscu pe unul din mateloţi şi îl privi cu ochii larg deschişi
încercînd să descopere ce voia de la el.
- Faci tu de cart? Păi dacă tot eşti pe punte... Poate că n-ai somn şi...
Dădu încet din cap în semn de încuviinţare. Omul îi mulţumi cu acelaşi gest şi se
depărtă cu paşi leneşi spre cabina de sub punte. El se întoarse iar cu faţa spre apa care
bolborosea sub carenă.
Ce prost sunt. De ce oi reduce eu totul la ură? Uite, exact cînd credeai mai puţin că te-ai
mai putea salva în vreun fel, a apărut un om, apoi au apărut nişte prieteni, şi nu orice fel
de prieteni. Nişte oameni atît de... Atît de... Ei? Atît de cum? Îţi vine să ridici din umeri,
nu? Tocmai ţi s-a împotmolit gîndul... Nu prea eşti în stare să spui cum sunt prietenii tăi.
Înseamnă că ceva se loveşte de un altceva dacă nu poţi spune cum sunt oamenii ăia. Sunt
aşa, sau sunt aşa. Cum zicea Luigi? Ai prieteni, ai statut social. Eşti un om recunoscut.
Nu sună rău. Omul ăsta ştie mereu să spună ce are în gînd. Sau ce ai vrea tu. Mare lucru.
Dar eu, care nu prea ştiu să strunjesc vorbele aşa ca el, pentru mine e uneori aşa de greu
să mă explic, să-l fac şi pe celălalt să înţeleagă ce simt sau ce gîndesc. Şi de ce ar fi
nevoie de aşa ceva? Pentru că aşa suntem noi croiţi. Ne place să ne privim unii pe alţii cu
coada ochiului, să ne iscodim, să ne spionăm, să ne suspectăm, ar spune Luigi. De ce?
Dracu ştie. De ce nu reuşim să ne găsim fiecare un loc al nostru în lumea asta aşa de mare
şi trebuie tot timpul să ne lovim unul de celălalt? De ce, dacă toţi suntem croiţi după
acelaşi chip şi suntem rodul aceleiaşi iubiri, trebuie să ne urîm unii pe alţii cu atîta patos?
Ce naiba o fi nsăcînd ura asta în noi, dacă materialul din care suntem confecţionaţi e cel
al iubirii? Invidia? Cînd văd că tu eşti mai altfel ca mine, dar cu plus. Asta să fie? De ce
să fiu eu egal cu tine, cînd pot să-ţi dovedesc contrariul nu prin superioritatea inteligenţei,
care n-ar face decît să echilibreze lucrurile, ci prin prostia forţei. E mai simplu, mai
eficient. Vezi, aici a fost marea înşelătorie, să-i zic aşa, involuntară a mamei mele, a
tatălui meu. Ei mă dăruiseră unei lumi a dragostei, de vreme ce pentru mine ei erau
lumea, pentru că poate aşa şi-o imaginaseră ei, cînd, în realitate lumea ascundea sub
pojghiţa aparenţei o realitate aşa de hidoasă. Aşa e lumea în care trăiesc eu. Aşa e viaţa pe
care o duce fiecare om al unei asemenea lumi. Dar ce e viaţa? Asta te-ai întrebat
vreodată? Uităt-te la apa asta. O vezi cum arde? Arde cu flacăra asta rece, plămădită din
trupuri ale demonilor apei. Aşa o fi şi viaţa noastră. O ardere. O flacără. Plasmă. Ce e
trupul meu? Dar dacă e aşa, trupul meu nu poate ţine pasul cu pasinuea flăcării. Flama ei
e mult mai puternică, mai exuberantă decît îşi poate permite trupul meu să fie. Sau cît îl
ţin curelele să o facă. Şi atunci trupul meu devine o temniţă pentru flacăra asta. Adică
pentru viaţa mea. În loc să o adăpostească, să o ocrotească şi să o alimenteze, trupul meu,
bolnavul nostru trup, o ţine pe loc, îi înăbuşeşete exuberanţa, devenindu-i închisoare, o
sufocă făcînd din ea o prizonieră. Şi, cînd, în fine, apare ceva care să o elibereze, ni se
pare că suntem atacaţi de un inamic. Poate că aşa e idiotul ăla din Germania cu mustaţa
lui cu tot. Adolfulă, parcă aşa i-a spus Gitano. Ce a vrut el, în fond, să demonstreze? Că
trupul şi viaţa care e încătuşată în el ar trebui să se mişte în acelaşi timp şi ritm. Şi cînd a
vrut să facă demonstraţia, uite ce a ieşit. Uite cum s-ar pîrjoli totul dacă trupul nu ar fi

99
frînă pentru violenţa care arde în el. Aşa se întîmplă şi acolo, în adîncurile pline de
demoni. Tu vezi zbuciumul acestei ape întunecate? De ce se frămîntă? De ce nu îşi
găseşte niciodată liniştea? O flacără arde acolo în adîncuri şi ce s-ar întîmpla dacă forţa
aia dementă, incontrolabilă ar irumpe dintr-o dată cu toată puterea care s-a strîns acolo, în
străfunduri?
Îşi smulse speriat capul culcat pe braţe şi privi în jur. Prin pîcla ameţitoare a
somnului îşi făcuse loc cu greu amintirea. Era pe un vas şi el căzuse într-un somn adînc,
incredibil de adînc care îl făcuse să uite pînă şi de el. Şi totul se întîmplase într-o poziţie
stranie, de-a-mpicioarelea, cu trupul ţintuit în V-ul provei şi cu fruntea sprijinită pe braţe.
Privi năuc înainte. Bucăţi mari de sînge rupte din trupul soarelui se întinseseră pe obrazul
de azur al cerului străpuns de pumnalele subţiri şi înnegrite ale unor fîşii de nor. Simţi
zvonul stîrnit în spatele lui şi se întoarse încet, neîncrezător parcă în simţurile lui. Chipul
îi era încă răvăşit de somnul fantomatic în care alunecase, cu trăsăturile contorsionate şi
ochii cîrpiţi de oboseală. Văzu marinarii mişcîndu-se pe punte în timp ce Geppeletto
rămăsese răsturnat pe inelul gros de parîme cu o sticlă pîntecoasă în mînă pe care o ducea
în răstimpuri la gură. Îi veni să rîdă. Toată scena i se părea neverosimilă cu el înfipt în
proră şi Geppeletto răsturnat peste odgoane, în timp ce, între ei, cei trei mateloţi se agitau
fără nici o noimă, de parcă ar fi vrut să-i atragă atenţia căpitanului a cărui figură se
desluşea cu zgîrcenie prin ferestruica de la cabina de comandă, că ei aveau de lucru, nu
stăteau de pomană, fără să-şi binemerite banii pe care îi aşteptau pentru foşgăiala lor.
Simţi vîntul rece al dimineţii pătrunzîndu-i tăios prin pufoaica vătuită. Se zgribuli
adunîndu-şi umerii, în timp ce mîinile îi rămăseseră adînc înfipte în buzunare. Nu observă
cînd Geppeletto îi făcu un semn larg cu mîna. Îl auzi peste cîteva clipe strigîndu-l cu o
voce îngroşată de somn şi băutură.
- Nu vrei şi tu? îl întrebă docherul cu sticla întinsă spre el. E dă la şefu’. Cum mai ştie el
să aibă grijă dă sufletele chinuite.
Îl privi lung, uluit de felul cum bila perfectă a capului reflecta lumina umedă a
soarelui.
Văzînd că invitaţia îi rămîne fără răspuns, Geppeletto îşi retrase încet mîna şi
după o ezitare scurtă o duse iar la gură şi sorbi cu lăcomie.
- Tu nu bei chiar niciodată? îl chestionă hamalul cu o curiozitate arţăgoasă. De ce vrei tu
mereu să fii altfel decît suntem noi, ăştilalţii? Tu îi vezi pă băieţii ăştia? şi arătă cu mîna
liberă spre mateloţii care frecau cu gesturi leneşe puntea plimbînd nişte pămătufuri pe
care în răstimpuri le înmuiau într-o căldare plină cu apă tulbure.
- Zi, îi vezi? deveni insistent Geppeletto. Ia să vezi ce ar mai suge laptele din ţîţa asta de
n-ar fi şăfu’ colea-n colivia lui. Tu ce treabă ai? Că doar nu eşti sub ordinele lui. Nu-l ai
p-ăla dă şef şi poţi face ce-ţi vrea sufletu’.
Ar fi vrut să-i spună că măcar atîta lucru ştia şi el, că pe un vas căpitanul era şeful
tuturor de la bord, dar preferă să ridice din umeri de ca şi cum n-ar fi ştiut ce să-i
răspundă. Simţi doar sub picioare puntea zguduită de zbuciumul valurilor. Dar acum
mişcarea nu i se mai părea duşmănoasă, nu îi mai smulgea fiori de groază căptuşiţi cu
greaţă, nu îi mai înfigea în pereţii pîntecului cîrceii ascuţiţi ca o scoabă şi trăia noua
senzaţie cu sentimentul învingătorului care îşi răpusese unul dintre cei mai năprasnici
duşmani.

100
- Nu vrei să răspunzi? mîrîi Geppeletto rămas trîntit în colacul parîmelor, cu spatele
sprijinit de ele, cu genunchii aduşi la gură. Îi mai aruncă o privire ascuţită, apoi lăsă mîna
cu sticla să-i cadă încet pe lîngă corp şi rămase înfundat într-o tăcere colţuroasă.
El se apropie încet de bordul tribordului înfruntînd vîntul vijelios. Dimineaţa
curgea repede spălîndu-şi parcă orele decupate în grabă de foarfecele celor două limbi, în
puzderia de stropi înspumaţi, smulşi valurilor izbite de pereţii vasului. Orizontul verzui,
creionat în depărtare de coame alburii din care părea să se nască timid cerul cu norii lui
cretoşi îl fascina. O imensitate rămasă mereu egală cu sine oricît de mult şi repede ar fi
înaintat. Un pustiu în care el era singurul punct mişcător, un punct care voia să gîndească
dimensiunea înfricoşătoare în care se simţea prizonier. Gîndurile fugeau cu trup de
nălucă, se strecurau pe lîngă el în toate direcţiile fără să fi putut clădi măcar o singură
idee coerentă. Iar în depărtare treceau norii trasînd linii şi contururi imprecise, născînd o
pînză bălţată sub care se desena timid coasta continentului.
Îi veni iar să rîdă. Ce ciudat e totul în viaţă. Dacă cineva i-ar fi spus în urmă cu
doar cîteva zile că o să vină clipa cînd va fi pe puntea unui vas în drum spre Grecia, ar fi
jurat că e subiectul celei mai cumplite bătăi de joc, al celei mai fioroase amăgiri. Şi acum,
oare cine îşi mai bătea joc de el?
Într-un tîrziu îl văzu pe Yanuli coborînd din colivia lui. Căpitanul se opri o clipă în
dreptul lui Geppeletto prăbuşit peste parîme, cu capul atîrnîndu-i într-o parte ca o bucată
ruptă de întregul ei, cu gura larg deaschisă şi braţele atîrnîndu-i inerte. Doar sticla, printr-
un mister de nedezlegat, rămăsese în picioare susţinută de mîna încleştată pe gîtul ei.
Apoi grecul se apropie încet de locul în care rămăsese el. Se opri în dreptul lui cu mîinile
în buzunarele scurtei negre de sub care se ivea puloverul cenuşiu. Între dinţi îi atîrna fără
nici un chef pipa din spumă de mare din care el, cel puţin, nu văzuse să se ridice vreun fir
de fum. Privi deschis figura morocănoasă a căpitanului. Îi văzu pieptul umflîndu-i-se şi
imediat auzi oftatul greu. Urmă o înjurătură strivită între buzele strînse.
- E greu, al dracului de greu, mormăi Yanuli. Ce ştie Gitano? El îi dă mereu zor că prin ce
trebuie el să treacă pînă ajunge cu marfa la mine. Păi se compară una cu alta? El îl are pe
Adriano care îi falsifică cele mai ale dracului semnături şi ştampile. L-a oprit o dată o
patrulă şi cînd a văzut comandantul ei cu cine avea de-a face s-a îmbolnăvit de inimă. Da’
eu? Am eu aceeaşi situaţie? I să-mi zici, dacă dă peste mine o navă de război.... Parcă ăla
mai stă să vază cu cine are de-a face... Îmi trimite o torpilă şi cu asta s-a terminat.
- Şi atunci de ce o faceţi? întrebă el cu o naivitate care îi provocă lui Yanuli o mică
furutnă a gesturilor. Îşi agită ambele mîini de parcă ar fi vrut să-l expedieze în fundul cel
mai întunecat al iadului.
- Mă miră că mă întrebi aşa ceva, reuşi să articuleze căpitanul după ce, preţ de o clipă
ronţăise muştiucul pipei. Da’ din ce dracu să trăim? Şi cum vrei să trăim dacă nu riscăm?
Asta e, scrîşni el filozofic. Fiecare dintre noi o s-o sfîrşească într-un fel sau altul. Parcă ce
importanţă are dacă se întîmplă acum sau atunci, sau dacă fiecare o face individual pe
curu’ lui, sau la grămadă, cu toţii în acelaşi timp? Rămase cu privirea înfiptă în zarea care
îi valsa sub ochi, obosit parcă de un efort cu care nu prea era obişnuit.
Păi atunci de ce te mai plîngi, ar fi vrut el să-l întrebe, dar nu o mai făcu pentru că îi văzu
chipul aşa de întunecat, mai cu seamă că bănuia care ar fi fost răspunsul. Un răspuns pe
care nu mai dorea să-l audă.
- Pe la prînz, sau imediat după ar trebui să ajungem în dreptul Siciliei şi să trecem în
Ionică prin strîmtoare.

101
 Nu înţelegea nimic din mormăiala grecului, aşa că preferă să nu-i spargă şirul
cugetărilor cu vreo întrebare prostească.
- De strîmtoarea aia mi-e mie frică. Imposibil să nu dai de vreo patrulă acolo. Nu-i vorbă
că nici p-aici nu-i timpul pierdut. Nenorociţii! Idioţii ăştia de friţi au început să mineze
apele. Oricînd te poţi trezi împrăştiat peste tot în mii de bucăţi. Îţi dai seama ce fanatism
tembel? Dacă pierzi războiul trebuie să te duci la fund cu tot pămîntul, cu toţi oamenii lui.
Idioţii dracului! N-au învăţat nimic din tot ce s-a-ntîmplat în ălălaltul. Ce-or fi crezînd?
Că dacă s-au apucat să scuipe de unii singuri în obrazul lumii o să le meargă. Idioţii!
Dacă ar fi lins din tot curul pămîntului toţi scuipaţii strînşi acolo în toate miile astea de
ani şi tot n-ar fi adunat atîta venin. De unde s-o fi îngrămădit atîta ură în ei? Şi de ce?
Ce-or fi avînd ei, care trăiesc în Germania aia a lor, cu grecii care uite şi tu unde sunt? Ce
treabă au unii cu alţii?
Urmă un moment de tăcere cînd Yanuli prinse marginea bordului cu ambele mîini
şi se aplecă mult în afară de parcă ar fi vrut să se asigure că nu îl pîndea nici un pericol.
Apoi rămase sprijint pe coate de bordura din lemn.
- Ştii, continuă el cu privirea mereu aţintită înainte, dacă mă gîndesc mai bine îmi vine să
le dau dreptate nemţilor ălora. Uită-te numai în ce lume tembelă putem trăi. Şi ce fiinţe
ciudate mai suntem noi, oamenii. Sau poate că numai eu? Nu ştiu ce să spun. Dar uitîndu-
mă prin istoria neamului meu sufăr de fiecare dată la fel de mult pentru toată suferinţa şi
durerea lui. Pentru toate nedreptăţile pe care a trebuit să le îndure, pentru toate insultele şi
înfrîngerile şi pierderile lui. Şi de ce? Dintr-un firesc sentiment de frăţie. Nu-i aşa? O
frăţie pe care o simt pentru fiecare om din istoria neamului meu. Tu nu simţi la fel pentru
fraţii ăia ai tăi care tot vin şi vin din istorie? Dar în acelaşi timp prind o ură nemăsurată
pentru vecinul meu care e din acelaşi neam cu al meu, dar care mi-o ia înainte pentru că
are el mai mult tupeu ca mine, sau poate minte, ori pentru că are troaca mai plină ca a
mea. Ia să fi fost pe aici un alt grec care să-mi facă mie concurenţă... Păi nu? Nu dădeam
cu el de fundul mării? Şi uite aşa ajung eu să-l urăsc pe ăla care nu împătăşeşte aceleaşi
idei ca ale mele, care are mai mult, care se descurcă mai bine, care are mai multe succese
şi tot aşa. Măi, oameni buni, ce dracu se întîmplă cu noi? Ce e cu mine, dar cu tine, că nu
putem fi niciodată fericiţi?
Întrebarea se pierdu spulberată de o rafală puternică de vînt.
Căpitanul nu îi mai aruncă nici o privire. Se îndepărtă de el cu acelaş mers apăsat,
de parcă ar fi vrut să se înfigă în punte pentru a nu fi azvîrlit de pe ea. Se opri în dreptul
lui Geppeletto care continua să doarmă netulburat, ridică sticla îndepărtînd mîna
docherului cu un gest dezgustat şi luă o gură zdravănă din alcoolul cu gust acrişor.
Cînd apele îşi schimbară culoarea din albastru închis şi profund, într-unul mai
spălăcit, bătînd uşor în verzui, iar vîntul pierdu din intensitate, devenind mai prietenos, în
depărtare se zări un contur zigurat.
- Sicilia, mormăi încruntat căpitanul şi cicatricea lată care îi împodobea obrazul stîng, îşi
accentuă parcă sîngeriul, cuprinsă de un tremur nervos care îi punea în vibraţie toată faţa.
- Sicilia, mîrîi el încă o dată cu privirea aţintită spre petecul de pămînt de parcă ar fi
pronunţat o sentinţă care ar fi vrut mai mult ca oricînd să nu se adeverească. De cîte ori
ajung aici, mă cuprinde aşa o stare... O presimţire. Dracu s-o ia ce-o fi, că nu ştiu nici eu
de ce e. Îşi mută pipa în celălalt colţ al gurii cu acelaşi gest nervos pe care îl mai văzuse
şi altă dată. Prea multă linişte, mormăi Yanuli după alte cîteva minute. P-aici parcă nici n-

102
ar fi război. Apoi porni cu paşii lui greoi spre cabina de comandă. Deschise uşa şi strigă
ceva timonierului.
Vîntul deveni iar nervos făcînd ca valurile să se spargă violent de bord. Cei de pe
punte se adunaseră cu toţii la pupa de parcă ar fi vrut să se adăpostească de furia
curentului. În zare contururile insulei deveneau tot mai precise, alungindu-se, decupîndu-
se clar din apa mării.
- Cu ce viteză înaintăm? strigă căpitanul timonierului rămas cu privirea încordată înainte.
Omul strigă ceva, dar vîntul îi smulse vorbele destrămîndu-i-le deasupra valurilor. Apoi
văzu braţul întins al căpitanului în direcţia insulei.
- De ce mi-a fost frică... mîrîi el.
Îşi îndreptă privirea în direcţia indicată de mîna lui Yanuli, dar la început nu văzu
nimic deosebit. Apoi zări punctul negru care ţopăia deasupra spumei albe.
- Ce e aia? întrebă el cu respiraţia întretăiată.
- Ce e aia? repetă căpitanul întunecat. O să vezi tu ce e!
Puctul crescu repede, căpătînd forma unei şalupe care se apropia în viteză. Apoi
aerul vibră de somaţia transmisă printr-un megafon. Li se cerea să oprească motoarele.
Zări steagul roşu, în mijloc cu o pată albă pe care se lăfăia zvastica neagră. Ambele
ambarcaţiuni se apropiară, şalupa orientată cu tunul de bord şi mitralierele spre AFR...
A. Urmă o lătrătură în germană pe care o altă voce o repetă în italiană. Li se cerea numele
vasului. Căpitanul luă o portavoce şi urlă şi el cît putu de tare.
- Afrodita.
Urmă un schimb de replici din care el nu înţelese mare lucru. I se reproşa
căpitanului că numele vasului nu era vizibil. Apoi i se ceru să deruleze scara din frînghie.
Se aplecă peste bord urmărind cum două uniforme, una nemţească, cealaltă italiană se
chinuiau cu instabilitatea scării.
Cînd cei doi soldaţi reuşiră să ajungă pe punte luară amîndoi o poziţie războinică,
ţinîndu-şi armele în poziţie de tragere. Neamţul îşi urlă întrebările pe care italianul le
traducea cu aceeaşi nervozitate.
- Ce e cu nava asta? vrură cei doi să ştie.
- Transport marfă, mîrîi căpitanul în italiana lui ţîţîitoare. Ajutor pentru Înaltul
Comandament german din Grecia.
După ce ascultă despre ce era vorba, neamţul rămase la fel de înnegurat şi ridică
din umeri cu neîncredere. Ceru să fie dus imediat în cală. Unul dintre mateloţi săltă
chepengul ajutat de Geppeletto. Neamţul puse un picior pe prima treaptă a scării şi în
acelaşi moment îşi îndreptă ţeava pistolului cu o mişcare violentă spre bezna care
ameninţa să-l înghită.
- Spune-i idiotului că nu e nici o mîţă acolo, hîrîi Yanuli cu pipa stîrnsă între dinţi şi
vocea gîtuită de emoţie.
Italianul rînji, uitîndu-se lung la Yanuli, apoi spuse ceva în germană
comandantului său. Acesta dădu din cap şi continuă să coboare la fel de precaut, în timp
ce italianul rămase pe buza magaziei cu arma în poziţie de tragere. Din neamţ se mai
vedea doar casca pe care şi-o ridică brusc dezvăluindu-şi obrazul crispat prins în cleştele
unui rictus. I se auzi vocea care cerea ceva imperios.
- Căpitane, spuse italianul rămas în aceeaşi poziţie, vrea să cobori şi tu.
Yanuli dădu din cap în semn că a înţeles şi începu să coboare urmărind lama ca o
sabie de lumină a lanternei neamţului. Soldatul se uită la prelata sigilată şi o smulse

103
violent. Yanuli schiţă un gest încercînd să-l oprească dar se trezi cu ţeava armei înfiptă în
piept.
- Camarade, strigă tare grecul ţinîndu-şi capul ridicat pentu a se face cît mai bine auzit,
spune-i cretinului ăstuia că dacă rupe sigiliul, vă mănîncă pe amîndoi plutonul de
execuţie.
Italianul avu o scurtă ezitare apoi îi repetă cu voce tunătoare neamţului cuvintele
lui Yanuli. Soldatul se opri şi îşi aţinti privirea mirat asupra grecului.
- Es ist Krieg, urlă el ca un apucat, agitîndu-şi arma pe care doar piedica trasă o opri să-şi
scuipe încărcătura.
- Ce vrea idiotul ăsta? urlă şi Yanuli acoperindu-l pe neamţ.
- Spune că e război şi că obligaţia lui e să întoarcă nava pe dos.
- Pe mă-sa nu vrea? urlă înfuriat căpitanul. Spune-i că am acte semnate de Himmler şi
Goering. E un transport special pentru Gestapo şi amată. Spu...
Italianul nu-l mai ascultă dar îi traduse grăbit neamţului ce-i spusese căpitanul.
Brusc, elanul soldatului se stinse. Rămase viu doar luciul ţevii pistolului. Mai trase o dată
de prelata sigilată apoi renunţă. Îi făcu un semn lui Yanuli şi începură amîndoi să urce
scara. Afară, căpitanul rămase sprijinit de cabina timonierului. Avea o figură obosită ca a
unui om care tocmai trecuse prin cea mai grea încercare a vieţii lui. Pe frunte i se
scurgeau broboane mari de sudoare pe care vîntul aspru le usca instantaneu.
- Ce spui că hîrtii ai? întrebă italianul după ce neamţul termină de vorbit.
Căpitanul făcu brusc un pas îninte dar se trezi cu ţeava armei în piept.
- Spune-i boului că intru în cabina de comandă să-i aduc hîrtiile
- Bine, se arătă italinaul de acord, da’ ’nainte d-asta trebuie să ne spui nouă ce ai de gînd
să faci. Hai!
Se mişcară amîndoi în timp ce neamţul îşi ţinea arma îndreptată asupra celorlalţi
înghesuiţi unul într-altul ca nişte oi. Cînd se reîntoarseră, neamţul smulse hîrtiile din mîna
lui Yanuli, aruncîndu-i o privire în care se amesteca furia, neîncrederea şi spaima. Se
întoarse în aşa fel încît vîntul să nu îi smulgă actele din mînă şi începu să le examineze cu
grijă.
Ce noroc că e neamţ, şi gîndul scurtcircuită mintea căpitanului cu forţa unui arc electric.
Dacă era vreun şmecher de italian, sau unul de-al meu făcea hîrtiile pierdute şi...
Urmări încordat schimbările de pe figura soldatului. Aproape că luase poziţia de
drepţi. În locul furiei pe faţă i se întinseseră aripile unei nedumeriri adînci. Începu să
spună ceva italianului în timp ce îşi ţinea privirile aţintite asupra actelor pe care continua
să le examineze cu cea mai mare atenţie.
- Vrea să ştie cum dracu pentru un transport ca ăsta pentru care semnează... şi italinaul se
opri neavînd curajul să rostească numele, a fost aleasă tocmai găleata asta.
-Găleată!? răcni grecul care îşi intră în noul rol chiar din clipa cînd citise dezastrul de pe
chipul neamţului. Tu numeşti asta găleată, camarade? plusă grecul croindu-şi o figură
cruntă. Scoase din buzunarul interior al surtucului negru o hîrtie pe care o întinse
neamţului. Aşa-i cînd ai de-a face numai cu nătărăi. Păi asta-i o navă strategică. A fost
echipată de chiar înaltul comandament al marinei germane cu cele mai bune motoare
Rolls... Şi dintr-o dată faţa i-a fost tăiată de lama ascuţită a unei grimase de spaimă, dar
îşi reveni imediat cînd îşi dădu seama că din cauza furiei lui aşa de bine jucată nimeni nu
şi-a dat seama de gafă, şi continuă la fel de înţepat... tocmai pentru misiuni foarte speciale
ca asta de acum, încheie el în forţă. Păi cu ce aţi fi vrut voi să fie făcut transportul ăsta?

104
Cu nava amiral a flotei germane? Să sară imediat în ochi şi ăia să o poată torpila înainte
de ieşirea din port?
Neamţul ascultă cu chipul încremenit dizertaţia pe care o reteză cu un gest brusc
al mîinii. Spuse ceva italinaului care îşi îndreptă privirea spre grupul de mateloţi.
- Ăştia au toţi acte?
Căpitanul îşi ridică umerii agasat.
- Italianul ăsta e chiar cretint, se mulţumi el să constate doar pentru sine. Păi plecam eu la
un asemenea voiaj fără acte-n regulă? Stai că le aduc acum.
- Nu e nevoie, îl opri italianul după ce se consultă cu soldatul neamţ.
Apoi îl văzură pe german pornind spre bordul navei cu arma atîrnîrdu-i pe umăr.
Încălecă bordul şi treptat trupul lui dispăru pe măsură ce cobora treptele
Italianul rămase în urma lui, uitîndu-se lung la Yanuli care îi evită privirea.
- Şi aşa! făcu italianul rînjind.Transport special! Medicamente şi plante medicinale! Ia
hai, căpitane, parcă eu nu ştiu cum se întîmplă la spartu’ tîrgului. Hai, fii sincer măcar o
dată-n viaţă. Ce aveţi voi acolo, în burtica aia aşa de umflată?
Yanuli clipi nedumerit, făcînd eforturi disperate să-şi joace rolul cu seriozitate
pînă la capăt.
- Hai, căpitane! îl presă în continuare soldatul italian rînjind jovial.
Grecul îi citi îndoiala abruptă din glas şi gesturi şi îl trase de mînă spre cabina de
comandă. Intrară amîndoi, dar, după cîteva clipe auziră glasul neamţului tăind prin vîntul
aspru. Italianul îşi scoase capul din cabină şi urlă cît putu el de tare ceva în germană.
- I-am spus că verific actele bărcii, îl lămuri el pe Yanuli în timp ce înghesuia la repezeală
în raniţa pe care o ţinea pe spate sticlele de băutură şi şi cîteva pachete de cafea, la care se
adăugau trei cartuşe de ţigări americane.
- Vînt bun din pupa, căpitane îi ură italianul rîzînd în timp ce ieşea vijelios din cabină
îndreptîndu-se la fel de grăbit spre bordul de care fusese fixată scara.
Rămase mult timp pironit locului după încheierea incidentului fără să bage în
seamă forfota de pe punte, rîsetele victorioase şi gesturile largi ale celorlalţi care descriau
cercuri ample cu mîinile ocupate de sticle. Nici glumele groase, asezonate cu înjurături
marinăreşti nu le auzea. În sufletul lui se redeschise brusc o trapă prin care simţea că se
prăbuşeşte repede, ameţitor de repede, ca într-un pustiu întunecat fără aer şi lumină.
Uitase. Pur şi simplu uitase în tot acel timp de cînd trăia în casa lemnarului Adolfo de
război, de uniforme, de hăituială, de moarte. Şi dintr-o dată un om, un om oarecare,
îmbrăcat într-o uniformă tăiată în diagonală de ţeava unei puşti, îl trezi cu bruscheţe din
visarea dulce a unei fericiri amăgitoare în care se pierduse aproape cu totul şi prosteşte,
uitînd că apele pe care plutea viaţa lui foşgăiau de rechini rămaşi o vreme invizibili, într-o
hibernare iluzorie, ca acum, dintr-o dată, o cască de oţel şi o voce ca un raşpil dement să-l
smulgă cu atîta violenţă din mica lui reverie, umplîndu-i iar nările cu cu mirosul sîngelui
şi al fumului dulceag de carne arsă. Îşi simţea fiinţa răvăşită, paralizată de o durere
năprasnică turnată în vene de otrava unui şarpe nebun. Nu se schimbase nimic. Totul
fusese o amăgire. Rămăsese acelaşi hăituit, aceeaşi frunză pe care orice talpă o putea
strivi fără nici o remuşcare. Simţise o dată, sau de două ori privirea oţelită a soldatului
năpustindu-se asupra lui, dar, spre norocul lui, neamţul fusese prea ocupat şi apoi prea
şocat de ceea ce i se întîmplase ca să mai aibă timp de el. Tresări puternic cînd îşi simţi
umărul prins în cleştele unor degete care îl zgîlţîiră violent.

105
- Hei! îi strigă Geppeletto, ce dracu ai, omule? Sau tot nu eşti în stare să te bucuri de felul
cum i-am păcălit pe fraierii ăia? Hai, ia şi bea d-aici.
Îşi întinse mecanic mîna şi apucă sticla pe care o duse la gură şi bău. Bău cu sete,
bău cu nesaţ, aşa cum nu o mai făcuse niciodată pînă atunci, ca omul care evitase în
ultima clipă nefiinţa, nefiinţa lui, a lumii, a tot ceea ce era viaţă şi acum se simţea răvăşit
de bucuria nebună de a fi scăpat, de a se fi reîntors din locul în care se prăbuşise fără nici
o speranţă, umplîndu-şi ochii cu toată lumina crudă, sălbatică, pulsînd de viaţă şi culoare
a unui pămînt de care nu se mai sătura şi pe care nu l-ar mai fi părăsit niciodată. Apoi îşi
fixă privirea pe întinderea de un albastru intens peste care soarele aruncase o mantie din
diamante şi zîmbi. Zîmbi fericit unui gînd trecător. De unde să fi ştiut ceilalţi că, dacă ar
fi fost descoperiţi ar fi fost omorîţi şi gata. Omorîţi o dată. O singură dată. Pe el însă l-ar
fi omorît o dată şi încă o dată, pînă cînd ar fi simţit că prin el, doar prin el, ar fi omorît un
popor întreg. Avea de ce să zîmbească.

Insula Skiatos îi întîmpină din depărtare cu aerul ei misterios-romantic,

trimiţîndu-şi umbrele alungite pe sub tegumentul translucid al apelor de o limpezime
tulburătoare. Totul era învăluit într-o pace plină de linişte. Doar pădurile întunecate care
îmbrăcau dealurile şi colinele insulei păreau să ascundă un suflet tainic, încărcat de
duhurile celor care îşi găsiseră un sfîrşit violent.
Acostară într-un port la fel de mic precum cel din care porniseră. Imediat ce fu
aruncată puntea de lemn se ivi un ins bine legat, dar cam scund, cu o burtă proeminentă
deasupra căreia capul masiv, cu fălci de bulldog, căptuşite cu o barbă roşie, stufoasă, era
rotit cînd spre dreapta, cînd spre stînga de un gît scurt şi gros ca un trunchi. Începu să-şi
agite braţele, strigînd cu un glas gutural.
- Hei, Yani, banditule! Yani căpitan, de cînd te tot aştept!
Cuvintele aveau un accent rusesc profund şi Yanuli mîrîi ceva agasat, fără să fi
împărtăşit cîtuşi de puţin veselia celuilalt.
Burtosul puse un picior pe punte, hotărît să urce la bord, dar căpitanul începu să
coboare grăbit pentru a tăia elanul bărbii roşii.
- Yani! răcni iar omul cu braţele larg deschise. Urmă un potop de cuvinte care adunau în
aceeaşi propoziţie mai multe limbi, greacă, rusă, germană, italiană alcătuind o tocană
colorată din care fiecare să servească ce îi plăcea.
- Ia stai tu liniştit, Nepriakov, îl luă din scurt căpitanul care trecu pe lîngă el fără să-i mai
acorde vreo atenţie.
Nepriakov rămase un moment cu braţele pregătite pentru îmbrăţişare şi chipul
răvăşit de nedumerire, dar se răsuci imediat şi porni alergînd spre grecul pe care îl înşfăcă
de mînă, amîndoi pierzîndu-se după colţul unei magazii.
Geppeletto, rămas alături de ceilalţi la bordul Afroditei, ridică nedumerit din
umeri.
- Da’ ăsta cine dracu o mai fi, că grecu’ n-a zis o vorbă de el?
- E Nepriakov, îl lămuri unul dintre mateloţi. Un rusneac care a fugit de la începutul
războiului de pe undeva de lîngă Moscova. Numa’ dracu ştie cum de a nimerit tocmai
aici. Yanuli mai face uneori o afacere, două cu el. Nu e mare lucru, da’ rusu speră mereu
la mai mult.
- Şi de fiecare dată îl întîmpină pe Yanuli aici, în port? se miră Geppeletto cu un glas
neîncrezător.

106
- Îhî, îi confirmă omul rămas cu mîinile sprijinite de bord privind cu lăcomie panorama
care se deschidea deasupra portului.
Peste cîteva minute cei doi se iviră iar, de astă dată micul grup întregit cu o a treia
persoană, un tip înalt, bine clădit, cu o faţă prelungă, arsă de soare, pe care Yanuli îl ţinea
de braţ în timp ce vorbea tare, gesticulînd nervos cu mîna rămasă liberă. Traversară toţi
trei puntea de lemn, cu rusul rămas în urma lor făcînd să trepideze totul sub povara
paşilor săi.
- Să trăieşti, domnule Kostas, făcură mateloţii într-un glas, vocile trădîndu-le repsectul
adînc pentru personajul care le răspunse la salut cu o mişcare amplă a mîinii. Se opriră în
dreptul bocaportului sub care era magazia de mărfuri. Dispărură pe rînd sub punte,
coborînd pe scara fixată în poziţie verticală. Aproape imediat se auziră exclamaţiile
uimit-admirative ale rusului şi cîteva bătăi amicale ale mîinii lui Kostas căzînd pe umărul
căpitanului. De sub punte izbucni glasul lui Yanuli şi după valul de rîsete toţi au înţeles că
noii veniţi erau martorii poveştii cu şalupa germană. Apoi se ivi capul masiv al lui
Nepriakov din căptuşeala roţie a bărbii. Se mişca greoi şi făcu un semn celor de pe punte
să-i dea o mînă de ajutor. Doi mateloţi îl înşfăcară de subţiori şi îl traseră cu nădejde.
Rusul ieşi năprasnic în lumina dulce şi, ridicîndu-şi piciorul elefantin reuşi să treacă
pragul bocaportului. Cînd ajunse pe punte se trezi faţă în faţă cu el. Rămase nemişcat
înfigîndu-şi privirile ascuţite în ochii lui şi gura căscată a rusului descrise un cerc. Apoi
exclamă cu şuierat de şarpe.
- Ia uite! ce cauţi aici, neam de ucigaşi de regi?
Îşi reţinu cu greu strigătul de furie. Avea senzaţia că cineva răsucise brusc lama
unui cuţit într-o rană veche pe care o crezuse închisă. Văzu doar trupul masiv al rusului
împins cu brutalitate într-o parte şi simţi o satisfacţie vinovată pentru micul afront înghiţit
de Nepriakov care încerca să protesteze, dar Kostas, de la înălţimea importanţei cu care
era înconjurat de ceilalţi, îi reteză pornirea cu un gest scurt.
- Ce e, rusneacule, spuse grecul zîmbindu-i subţire, nu te-a învăţat nimeni prin pusta aia a
voastră, că nu e civilizat să stai în calea celorlalţi?
Apoi se ivi şi Yanuli care curmă definitiv discuţia gata să izbucnească.
- Haide, făcu el grăbit, nu am prea mult timp. Camionul e aici? Atunci ce mai staţi? Veniţi
cu el şi să începem operaţia pînă nu cade întunericul.
Kostas porni grăbit spre puntea de lemn, o trecu grăbit dispăru după colţul unei
magazii.
- Haideţi! porunci scurt Yanuli. Doi oameni să coboare şi să ridice prelata. Vreau să văd
imediat lanţul format! Dăm cutiile din mînă-n mînă.
Cuvintele i-au fost acoperite de vibraţiile puternice ale unui motor. Era un camion
vechi care apărea dintr-un nor gros de fum. Venea încet, cu spatele, mînuit cu o stîngăcie
care l-ar fi făcut pe Gitano să rîdă în hohote, sau să protesteze zgomotos. A fost nevoie de
mai multe manevre împănate cu strigăte şi înjurături pînă cînd s-a reuşit aşezarea
camionului într-o poziţie convenabilă.
Lanţul uman lucra eficient, cu repeziciune, într-o tăcere deplină. Cutiile îşi luau
locul în ordine în maşina ale cărei obloane fuseseră coborîte ca treaba să meargă fără
poticneli. După două ore cala Afroditei fusese complet golită. Rămăsese numai lestul, o
movilă de nisip pe care se trîntise obosit unul dintre mateloţi.
Camionul părea un fagure imens alcătuit din cuburi bine clădite la care Nepriakov
se uita cu un rînjet tîmp.

107
- Plecaţi în noaptea asta? întrebă Yanuli cu un glas pe care încerca să-l facă indiferent.
Kostas îşi înfipse degetele în mîneca scurtei lui Yanuli şi îl trase într-o parte spre
cabina camionului pînă cînd ieşiră complet din cîmpul vizual al celorlalţi. Reapărură
după cîtăva vreme şi pe chipul căpitanului se citea acum o mare mulţumire. Aerul
morocănos care dominase tot timpul figura grecului dispăruse şi buna dispoziţie pusese
stăpînire pe fiinţa lui.
Nepriakov, care fusese obligat să păstreze distanţa, se apropie ca un taur stîrnit,
hotărît să-şi intimideze adversarii cu puseurile lui de furie. Kostas îl întîmpină cu un
rînjet acru care îi tăie brusc elanul, ţintuindu-l locului. Rusul rămase descumpănit, cu
trupul masiv în plin avînt.
- Ce e, rusneacule? îl întrebă Kostas cu o voce batjocoritoare, abia strecurată printre buzle
de care atîrna o ţigară lungă şi subţire. Ţi s-a făcut de ceva? Ţi s-a deschis glanda, te
pomeni? Ai şi început să salivezi? Ţi s-au umplut urechile de clinchetul arginţilor?
Ceilalţi urmăreau scena cu o distanţare diplomatică, aidoma spectatorilor care
ştiau bine partitura întrergului spectacol.
Nepriakov mugi ceva de neînţeles, apoi se izbi zgomotos cu palma peste frunte.
- Uite aşa-mi trebuie, fîsîi el ca un samovar în păsăreasca lui colorată în care vorbele se
prindeau ca mărgele prost împerecheate. Da’ eu n-am şi eu dreptu’ meu? continuă el şi
mai afectat de indiferenţa de gheaţă a grecului. Eu n-am venit în faţă cu ce trebuia?
- Ia mai lasă, mă, i-o tăie acru Kostas. Te înţelegi tu cu Yanuli. Nu mai plînge. Apoi se
întoarse şi se îndreptă spre cabina camionului. O ocoli şi se opri la portiera din dreapta pe
care o deschise cu o mişcare bruscă.
- Crezi că mai prinzi bacul? îl întrebă Yanuli cu oarecare îngrijorare. Nu primi nici un
răspuns. Auzi doar pocnetul surd al portierei trîntită cu nădejde.
Oamenii rămaseră descumpăniţi pe mica platformă a portului, ca şi cum, o dată cu
plecarea camionului fuseseră părăsiţi de orice speranţă de mai bine.
- Ei? făcu nedumerit unul dintre mateloţi. Nu mergem la Dimitra?
Abia atunci se produse o mişcare scurtă în rîndul celorlalţi, de parcă întrebarea îi
trezise la viaţă.
- Chiar aşa, spuse timonierul. Că doar n-o să stăm toată noaptea sub cerul liber şi cu
uscăciunea-n noi.
- Hai, căpitane, îl trase timonierul pe Yanuli. Sau nu mai ştii drumul? Dar mîna lui Yanuli
rămase în înfiptă în buzunarul surtucului, încleştată pe teancul gros de bani primit de la
Kostas.
Nepriakov făcu şi el o mişcare din cap care trimitea în direcţia cîrciumii.
- Chiar aşa, deschise el iar robinetul vorbelor. Că mai avem şi nişte socoteli de încheiat.
Se cade să o facem aici, în mijlocul drumului? Că doară suntem oameni serioşi de afaceri.
Se auzi nechezatul scurt al unui hohot de rîs năvalnic. Nepriakov se răsuci greoi
de parcă ar fi vrut să-l surprindă pe criminalul care îşi bătea joc de el. Văzu doar mutre pe
care înfloriseră rînjete joviale.
Grupul străbătu cîteva străduţe înguste ca nişte sfori, flancate de clădiri bătrîneşti
cu pereţi din scînduri deasupra cărora spînzurau balcoane fragile, tot din lemn, ca nişte
cutii în care ţi-ar fi fost teamă să faci şi un singur pas. Aerul senin al începutului de
primăvară era pur şi înmiresmat de adierile blînde care pulsau dinspre colinele
împădurite.

108
 Locul părea pustiu, părăsit parcă de toate sufletele care îşi găsiseră cîndva adăpost
pe bucata aceea pietroasă de pămînt.
Cîrciuma lui Dimitra se ivi dintr-o dată, cu totul neaşteptat, după un colţ strîns ca
un ac de păr. Clădirea nu se deosebea cu nimic de celelalte. Doar cele două ferestre mari
prin care mai pătrundeau cîteva petice de lumină erau excepţia. Uşa fusese lăsată larg
deschisă, ca o invitaţie pentru oricine s-ar fi ivit prin partea locului. Înăuntru doar două
mese erau ocupate de cîţiva muşterii aplecaţi tainic deasupra paharelor şi poveştilor
depănate în şoaptă. Cum intrară, omul de la tejghea îşi ridică ambele braţe şi scoase un
chiot ascuţit.
- Iaso palicarii, strigă tare cîrciumarul făcîndu-i pe ceilalţi clienţi să privească spre uşă.
- Hai, căpitane, strigă fericit Dimitra. Haide, că de o viaţă vă tot aştept. Începusem să cred
că v-a chemat Poseidon la el şi că nu mai are rost să ţin cîrciuma.
- Taci dracu dă cobe, mîrîi Geppeletto, întrerupînd o clipă şuvoiul vorbelor.
- Da’ uite că n-a fost să fie, contină cîrciumarul la fel de vesel. Ieşi de după tejghea şi veni
în întîmpinarea lui Yanuli cu braţele larg deschise. Îl prinse de umeri scuturîndu-l cu
nădejde. Haide, bre, exclamă plin de entuziasm Dimitra. Ia-ţi oamenii şi te aşează la o
masă. Tot aia a voastră? Aia să fie. Le deschise cu un gest regesc o uşă aflată în spatele
tejghelei şi îi invită într-un fel de separeu destul de zgîrcit ca spaţiu, cu o masă pentru
zece persoane flancată de două bănci fără spetează. Nu exista vreo faţă de masă, doar
cîteva pahare şi o sticlă pîntecoasă pe care Dimitra le-o arătă cu mîndrie profesională.
- Cel mai bun rachiu de cireşe, îi asigură el. Numa’ la mine se mai poate bea aşa ceva.
Yanuli mormăi ceva, apoi încălecă banca şi îşi trecu ambele picioare de partea cu
masa. Ceilalţi îi urmară exemplu şi timonierul se întinse şi apucă gîtul sticlei cu un gest
care îi trăda setea. Cînd trase dopul încăperea se umplu imediat de parfumul tare şi curat
al băuturii.
- Dimitra, noi suntem atîţi şi paharele sunt atîtea!
- Ba doar atîta, îl întrerupse cineva pe timonier stîrnind rîsete.
- Vrei să bem de-a dreptu’ din sticlă? reluă timonierul.
Cîrciumarul începu să rîdă şi făcu un pas spre uşă.
- Adu şi o poală de covrigi, strigă unul dintre mateloţi. Să lunece drăcia asta mai uşor.
- Asta pînă vă fac nişte pulpe de berbec, spuse tare cîrciumarul, ca un fel de avertisment
la ce urma. Omul aşteptă încordat reacţia care nu se mai făcu auzită. Dădu mulţumit din
cap pentru acceptarea ofertei. Se întoarse cu o tavă plină de pahare şi mai mule şiruri de
covrigi uscaţi pe care îi trînti pe masă.
- Cam în cît timp sunt gata pulpele alea? întrebă cu oarecare încordare căpitanul.
- Păi... Şi cîrciumarul se trase încurcat de lobul urechii. Cam într-o oră? Nu vreau să mă
înjuraţi.
- Într-o oră? întrebă Yanuli privindu-şi atent ceasul, în timp ce părea a face în minte
calcule complicate. Deci cam o oră. E bine. Vezi să nu dureze mai mult că azi nu prea
avem timp.
- Haide, căpitane, făcu Dimitra pe un ton ce încerca să-i trădeze jignirea. Se poate, că
doară mă cunoşti!
- Da’ cum de nu e nici un picior de neamţ p-aici? se miră cu glas tare Geppeletto rămas cu
paharul în mînă.
Grecul rînji ţinîndu-şi ambii pumni strînşi pe masă.

109
- Au fost ei, spuse Yanuli. La început. Da’ după aia şi-au dat seama că cam pierdeau
vremea de pomană pe aici. Şi nu numai vremea. Unii şi-au pierdut şi gîtu’. Şi atunci şi-au
zis că ar fi mai bine să-şi concentreze atenţia spre alte direcţii.
Urmară cîteva clipe de tăcere punctată de plescăiturile provocate de admirţia
sinceră pentru calitatea băuturii.
- Ei, făcu la un moment dat unul dintre mateloţi, ia zi, căpitane cum e cu...
Yanuli îl întrerupse cu un gest scurt şi omul înţelese imediat că nu ar fi trebuit să
deschidă subiectul.
- Chiar aşa, se trezi şi Nepriakov vorbind tare cu privirea îndesată în ochii sumbri ai
grecului. Hai, că doar d-aia ne-ai strîns pe toţi aici. Cum e cu banii ăia pe transport?
Yanuli îl privi lung şi mîrîi ceva din care nimeni nu înţelese nimic.
Rusul goli dintr-o înghiţitură paharul, apoi îl puse la loc trîntindu-l ostentativ pe
masă.
- Haide, căpitane, începu Nepriakov ceva mai calm. Că doar n-ăi fi uitat că am pus şi eu
ceva pentru transportul ăsta.
Yanuli îi aruncă o privire urîtă şi ridică din umeri.
- Ia ascultă, rusule, pe tine cine dracu te tot vîră printre noi? Te-a invitat cineva aici? Ţi-
am cerut eu să vii în afacerea asta? Ţi-am atras atenţia de la început că riscurile sunt mari
şi nimeni nu-ţi poate garanta vreun cîştig.
Rusul făcu un gest scurt cu mîna, dar căpitanul nu ţinu cont de dorinţa lui de a
spune ceva.
- Doar ai auzit că am fost oprit de paza de coastă a nemţilor în Messina. Asta m-a costat o
grămadă de bani. Şi marfă. Că doar v-am povestit cum a fost. Uite, sunt şi oamenii ăştia
martori aici. Uite-l pe ăsta, şi degetul grecului se opri asupra lui. E nou printre noi. Nu ne
cunoaşte, n-are nici un interes să-ţi ascundă adevărul. Să-ţi spuie el cum ne-a oprit patrula
şi cum ne-a jecmănit. Cît a lipsit să ne trimită pe toţi la dracu? Şi cam cum crezi tu că am
scăpat? Cu o strîngere de mînă?
Rusul nu îi răspunse nimic, dar continua să-şi ţină aţintiţi ochii crînceni asupra
grecului. Simţea că se întîmplă ceva, simţea că cineva ar fi vrut să-l păcălească şi să-şi
bată joc de el, dar el se încăpăţînă să nu accepte ideea.
- Da’ de ce ai stat cu Kostas atîta timp? întrebă Nepriakov dintr-o dată ca şi cum toate
explicaţiile lui Yanuli nu însemnau nimic pentru el.
Căpitanul îşi săltă sprîncenele surprins.
- Unde am stat cu Kostas? întrebă el sincer nedumerit.
- Acolo, după camion, arătă acuzator rusul. V-aţi ascuns să nu vă vadă nimeni. Ce, eu nu
ştiu de ce? Acolo ţi-a dat banii, grecule! aproape că se dezlănţui Nepriakov înercînd să se
ridice în picioare, oprit însă de îngustimea spaţiului dintre bancă şi masă.
Yanuli clipi surprins apoi îşi întoarse mîna spre rus.
- Fii serios, omule, spuse el încercînd să ia o atitudine autoritară. Ce bani? Păi Kostas nu
trebuie să plaseze mai întîi marfa? De unde să aibă bani dinainte?
- Haida de! protestă rusul cu chipul strîmbat de furie. Ce, eu nu ştiu cum merge treaba?
Marfa e plătită încă înainte de a fi fost încărcată în Italia. Cine e nebunul să rişte să
meargă azi prin oraş întrebînd pe unul şi pe altul că cine ar vrea să cumpere?
- Ia ascultă, rusule, se ridică dintr-o dată vocea ca o lamă de cuţit a cîrmaciului. Vorba lui
Yanuli, te-a adus cineva cu forţa aici? Dacă îţi convine, iei lucrurile aşa cum sunt. Dacă
nu, eşti liber să te cari. Nouă nu ne plac scandalurile.

110
 Fălcile lui Nepriakov se umflară ca nişte foale. Se ridică în picioare împingînd
furios banca, aproape aruncîndu-i pe ceilalţi pe jos. Rămase cu pumnii strînşi, părînd că
nu se hotărîse încă pe cine să lovească mai întîi. Icni ca un taur gata să dezlănţuie atacul,
dar pornirea i-a fost brusc frîntă de lama subţire şi lungă a un ui cuţit ivit în mîna
timonierului.
- Stai dracului jos, mîrîi matelotul cu un rînjet ameninţător care îi despicase buzele. Stai
jos dacă nu vrei să zaci pe jos.
Rusul se domoli dintr-o dată. Se aşeză încet la locul lui cu mişcări înfrînate parcă
de o cămaşă de forţă. Îşi luă paharul, îl umplu şi îl dădu cu o mişcare scurtă peste cap.
Figura lui întunecată nu prevestea nimic bun. Era pentru prima oară cînd i se întîmpla aşa
ceva. E adevărat că pînă atunci riscase sume mai mici, dar cîştigul fusese sigur. Acum,
cînd aflase că era vorba de un transport mai special se hotărîse că e cazul să pluseze. Se
gîndise tot timpul că ar fi putut să adune suficienţi bani cît să meargă pe cont propriu,
punînd pe picioare o afacere numai a lui. Zvonuri tot mai insistente vorbeau şi despre o
hartă pe care ar fi avut-o unul dintre apropiaţii căpitanului Yanuli. Ceva legat de o
comoară. Şi aşa se trezi intrat adînc în jocul celor de aici şi treaba mersese destul de bine.
Şi zvonurile se învîrteau în jurul unei comori fabulose. Ceva enorm, numai aur şi
giuvaeruri. Îşi făcuse numeroase calcule, cam cît ar fi însemnat o asemenea aventură
tradusă în dolari. Suma i se părea exorbitantă. Ştia că unui om i-ar fi trebuit cîteva vieţi ca
să înceapă doar să se înfrupte din ea. Dar pentru asta era nevoie de mai mulţi participanţi
la aventură. De unul singur nu ar fi reuşit niciodată. Şi el putea fi unul dintre fericiţi. Şi
dacă transportul ăsta ar fi decurs normal şi nu ar fi încercat să-l înşele, ar fi putut să
participe şi el la finanţarea expediţiei, dacă cineva s-ar fi încumetat să o organizeze. Şi
dintr-o dată gîndul îi străfulgeră mintea. Asta era. În mod sigur asta era. Din transportul
ăsta voiau să finanţeze găsirea comorii. Şi cine putea fi? Kostas, Yanuli şi... Şi el.
Altcineva? Căută repede prin memorie dar nu mai găsi nici un nume. Deci asta era. Voiau
să-l îndepărteze să, rămînă numai ei doi. Deşertă conţinutul altui pahar, privind crunt în
jur. Îi auzi pe ceilalţi sporovăind şi rîzînd de parcă el nici n-ar mai fi existat. Se apelcă
încet şi pipăi mînerul pistolului pus în tocul prins de gleznă. Se simţi ceva mai în
siguranţă şi se uită la ceilalţi fără încrîncenarea de pînă atunci.
- Haide, Dimitra, strigă cineva tare, lovind cu pumnul în masă. Hai că înnebunim de
foame şi mirosul ăla ne scoate din minţi.
Dimitra apăru după cîteva minute înfăşurat într-un şorţ pe care se mai vedeau şi
cîteva urme de alb, avînd în ambele mîini cîte o tipsie uriaşă de lemn pe care se
îngrămădeau clădite într-o piramidă învăluită în aburi hălci de carne pe care luceau în
bucheţele negre boabele de piper. Într-un colţ al fiecărei tipsii era o movilă de ardei iuţi,
un pumn de căţei de usturoi şi alătrui un borcan mare cu muştar. Şi tot acolo era un bol cu
sos roşiatic care umplea ochii de lacrimi din cauza iuţelii. Puse ambele tipsii pe masă în
chiotele marinarilor, apoi ieşi grăbit dar reveni aproape imediat cu o carafă mare plină cu
vin de curmale, pe care o trînti pe masă cu un gest plin de superioară importanţă. Aruncă
o ocheadă mesenilor şi, după ce le prinse privirile uluite de admiraţie şi surpriză, îşi zvîrli
mîinile în sus şi strigă tare, plind de o satisfacţie meritată.
- Aşa vă vreau, palicarii, nici strop să nu mai rămînă din tot vinul ăsta. Apoi ieşi lăsîndu-
şi oaspeţii încă o clipă muţi de uimire. Urmă o dezlănţuire a mîinilor care înşfăcau, vrînd
să se asigure că nu lăsau nimănui ultima bucată. Dar Dimirta avusese grijă de oaspeţii lui

111
care îşi dovediseră întotdeauna dărnicia cu prisosinţă şi le pusese pe masă cît nu puteau
duce.
Gura i se umpluse de sucul dulce al cărnii şi nările absorbeau fremătătoare aroma
prăjelii. Muşcă zdravăn dintr-un ardei şi toată gura îi luă foc. Vedea lumea prin lacrimile
care îi umpluseră ochii şi îi venea să rîdă. Nu ştia ce i se va întîmpla în stomac după atîta
jar, dar simţea o stranie nevoie de şi mai mult, aidoma cailor din basme. Vîlvătăile sosului
erau stinse de vinul neaşteptat de tare şi aromat. Îi privi pe ceilalţi. Toţi păreau preocupaţi
să apuce cît mai mult şi să nu lase nimic din garniturile cu care Dimitra garnisise cu atîta
largheţe tava. Gurile mestecau pofticioase în timp ce pîrîiaşe din sucul cărnii se întindeau
pe bărbii lucind straniu în lumina chioară a becului care atîrna deasupra lor.
Nepriakov părea să fi uitat de supărarea lui. Era cu totul absorbit de ronţăitul unui
os fără să mai ţină cont că barba i se transformase într-un şervet pe care se întinseseră
urmele grase a tot ce mîncase pînă atunci.
Vinul scăzuse şi el simţitor şi, o dată cu el, ochii îşi pierdură strălucirea vie, se
împăienjeniseră, ca şi vorbele care se lăţeau şi îşi găseau tot mai greu legătura care să le
pună alături de celelalte vorbe. Respiraţia devenise un gijîit agitat, plin de fierbinţeală şi
mîinile se plimbau cu un fel de afecţiune plină de dragoste pe pîntecele umflate în care tot
ar mai fi îndesat cîte ceva dacă nu le-ar fi fost teamă să plesnească.
Yanuli a fost primul care s-a oprit. Cu un gest greoi şi-a scos pipa din buzunar şi
şi-a înfipt-o în colţul gurii, apoi făcu un semn unuia din oamenii lui să-i mai toarne un
vin. Rămase un timp cu degetele lipite de paharul plin. Părea că vrea să spună ceva şi nu
ştia cum să înceapă. Ceilalţi nu îi acordau prea multă atenţie. Erau mult prea ocupaţi cu
ce mai rămăsese de ronţăit, sau cu paharele ce trebuia golite. Doar rusul îşi ţinea ochii
tulburi aţintiţi asupra căpitanului, sperînd, în beţia lui, ca beţia celuilalt să-i smulgă din
gură lucrurile pe care voia să le audă.
Dar Yanuli rîgîi zgomots şi rămase cu ochii aţintiţi în gol în timp ce dinţii lui
ronţăiau muştiucul pipei.
- Noi cînd pornim? întrebă pe neaşteptate unul dintre mateloţi.
Căpitanul îşi îndreptă ochii spre el şi îl privi lung, părînd că îi cumpăneşte
vorbele.
- Mai stăm, spuse el cu greutate după un timp.
- Îl aşteptăm pe Kostas? întrebă alt marinar care se juca absent cu o scobitoare.
Nepriakov deveni dintr-o dată atent, încercînd să alunge pîcla care îi înceţoşa
ochii şi mintea.
Yanuli ridică din umeri părînd că nu ştia ce să răspundă. Apoi, cu un gest
neaşteptat începu să-şi pipăie buzunarul şi rînji mulţumit.
Nepriakov clipi agitat. Gîndul otrăvit îi muşcă adînc din suflet. Era sigur că în
buzunarul acela era o grămadă de bani. Iar toţi ceilalţi se adunaseră acolo doar să-l înşele
pe el, să-şi bată joc de el şi să nu-i dea partea la care avea şi el dreptul. Încercă să atingă
iar pistolul fixat pe gleznă, dar aplecarea îl ameţi aşa de rău încît abia reuşi să-şi salveze
capul de colţul ascuţit al mesei. Încăperea începu să se învîrtească nebună prin faţa
ochilor şi urechile i se umplură de un vuiet asurzitor. Mai văzu doar buzele lui Yanuli
mişcîndu-se încet şi nu înţelese dacă grecul spusese ceva, sau doar respira.
Căpitanul îşi pipăi iar buzunarul şi dădu satisfăcut din cap.
- E bine cînd ai marfa care se cere, mormăi el mai mult pentru sine. Or fi şi riscuri, nu
spun nu, dar merită.

112
- Ţi-a dat banii? şopti cîrmaciul cu atenţia aţintită asupra lui Nepriakov a cărui privire
trăda beţia care îi cotropise tot trupul.
Yanuli rînji cu ochii fixaţi pe acelaşi punct.
- Că doar îl ştii pe Kostas. S-ar ţine el de prostii? Aia mi-a plăcut mie la el tot timpu’.
Vorba ce-a vorbit-o, de ea s-a ţinut.
- Şi cu ăsta ce facem? întrebă îngîndurat timonierul îndreptîndu-şi iar privirea spre rusul
al cărui cap se bîţîia sprijinit în mîna înfiptă cu cotul în masă.
- Dă-l în mă-sa, rîgîi iar căpitanul. Ce, eu l-am rugat să-şi bage banii în porcăria asta? Sau
tu nu ştii că azi totul e un mare risc? Unii riscă şi cîştigă, alţii riscă şi pierd. E atît de
simplu.
Cîrmaciul dădu aprobator din cap şi izbucni în rîs.
- Chiar aşa! Ce ne-om bate capu’ pentru idiotu’ ăsta? N-are decît să ne reclame la
Autoritatea portuară. Sau să ne caute în Italia.
- Păi vezi? şi Yanuli îl prinse în lumina tulbure a ochilor lui.
- Da’... şi vocea timonierului se topi înghiţită în întunericul tainei. Ochii căpitanului se
reîntoarseră spre acelşai punct greu de reperat, dînd de înţeles că restul discuţiei nu îl mai
interesa. Mormăi ceva, dar nimeni nu înţelese nimic. Apoi îşi privi ceasul.
- Mai stăm o oră aici. Cînd începe să se lumineze, plecăm.
- Nu ne întîlnim cu Kostas?
- Ai văzut ce perspicace eşti? îşi întrebă căpitanul zeflemitor marinarul care tocmai îşi
turna ultimele picături de vin.
Se auzi o bufnitură. Era capul rusului care scăpase din căuşul palmei şi se
prăbuşise pe masă. Timonierul începu să rîdă.
- Ăsta da om de afaceri.
Yanuli ridică nepăsător din umeri şi îşi mută pipa în celălalt colţ al gurii.
- Vreţi să ne mai aducă Dimitra ceva?
- O muiere, cîrîi unul dintre marinari şi izbucni în rîs.
- O muiere? se miră Yanuli. Ia uite, mă! Da’ geamăna lu’ Stînga, Dreapta parcă-i zice, nu-
ţi mai ajunge?
Timonierul hohoti şi el şi bătu cu palma urmărul marinarului rămas cu paharul în
aer.
- Hai, bea-l, îl îndemnă cîrmaciul. Ai muşcat-o? E bun muşcată şi aşa rămîne.
Rusul făcu o mişcare neaşteptată şi îşi ridică brusc capul, privind uluit în jur de
parcă ar fi încercat să descopere unde era.
- Deci Kostas ţi-a dat banii, hîrîi el prin gîtul în care se înnodau arsurile expediate din
pîntec. Hai, fii sincer şi recunoaşte, îl imploră el pe Yanuli care îl privea fără să priceapă
cum de înviase Nepriakov aşa de repede.
- La dracu, rusule, scrîşni căpitanul înfuriat. Tu nu înţelegi? Ce să-mi dea? De unde să fi
avut el bani pentru mine? Nu trebuie mai întîi să vîndă marfa? Şi asta se face bătînd din
palme?
- Am mai auzit io d-astea, i-o tăie rusul. E o poveste de care m-am săturat. Grecule, eu
vreau doar ce mi se cuvine mie, nici un sfanţ mai mult. Dar tu vrei să-ţi baţi joc de mine.
- Eşti tîmpit, mormăi Yanuli şi cicatricea care îi traversa tot obrazul se înroşi atît de tare
încît puteai crede că sîngele va năvăli prin tăietură. Rusule, tu uiţi că suntem în plin
război şi, că în plus, noi ducem un război al nostru, al fiecăruia, pe care fiecare îl poartă
după cum îl duce capul.

113
 Nepriakov îl pipăi cu ochi tulburi, străduindu-se să desluşească vorbele grecului,
apoi dădu cu îndărătnicie din cap şi îşi ridică mîna pe care o flutură prin aer.
- Şi eu, eu... Uită-te bine la mine, la Nepriakov, ăla sunt eu şi îşi înfipse degetul în piept,
privindu-i pe ceilalţi în timp ce clipea nedumerit, ei bine, eu o să-ţi dovedesc că nu e aşa.
Se opri, îşi încordă gîtul, pregătindu-se parcă pentru un atac neaşteptat, apoi se muie
dintr-o dată şi capul îi alunecă încet şi rămase cu bărbia înfiptă în piept.
- N-am face mai bine să plecăm şi să-l lăsăm pe idiotu’ ăsta aici? fu de părere timonierul
privindu-l pe Nepriakov al cărui trup rămăsese într-o poziţie incredibilă, cu spatele
perfect drept şi capul atît de înclinat încît, în mod normal ar fi trebuit să se prăbuşească
peste masă.
- Ştiu şi eu? tărăgănă Yanuli vorbele în căutarea celei mai bune soluţii.
- Mai stăm? întrebă dintr-o dată Geppeletto plictisit de atmosfera amorţită şi de grămada
oaselor risipite pe masă.
Yanuli îşi privi ceasul clipind nedumerit. Se ridică greoi şi se îndreptă spre uşa
larg deschisă. Dispăru din cardul ei şi se întoarse după aproape cincisprezece minute. Îşi
privi oamenii, apoi le făcu un gest scurt să se ridice. Încercară să nu îl derajeze pe
Nepriakov rămas în aceeaşi poziţie imposibilă, se strecurară pe lîngă el într-o linişte care
foşnea uneori din cauza hainelor şi ieşiră titptil în aerul rece şi tare prin care lumina
cernea un văl cenuşiu.
Micul grup ajunse la capătul străzii de unde orăşelul se pierdea treptat pe colinele
tăiate de poteci doar ceva mai înguste decît străzile. Îl văzu pe timonier îndreptîndu-şi
spatele. Omul scoase un oftat de uşurare, apoi cu un gest grăbit îşi desfăcu prohabul. În
clipa următoare jetul urinei se auzi împrăştiindu-se pe pămînt. Îşi aminti că nu îşi golise
udul de la începutul serii şi se depărtă puţin de ceilalţi după care făcu acelaşi lucru. Rîsul
gros al căpitanului se întinse printre ei contagios.
- Fire-aţi ai dracului! gîjîi el. Aţi fi fost în stare să vă pişaţi pă voi numai să nu fi pierdut
vreo bucăţică din mila lui Dimitra.
- Şi acu’ ce facem ? întrebă o voce ieşită parcă din cazanul nopţii.
Mai mult ghiciră vorbele lui Yanuli care îşi ridică încurcat umerii.
- Ştiu şi eu? Ar trebui să ne întîlnim cu Kostas.
- Eşti sigur că se întoarce aşa de repede? întrebă cîrmaciul care încerca să desluşească
locul în care se aflau privind confuz prin pîcla dimineţii care îşi făcea loc timid printre
umbrele tot mai vagi ale nopţii.
- Cînd Kostas spune o vorbă... Căpitanul îşi lăsă ideea neterminată. Începu să urce pe una
din potecile care brăzdau dealul. Ceilalţi îl urmară fără să îl mai întrebe ceva.
Trăgea cu nesaţ aerul tare izvorît din trupul copacilor. Nu mai simţea umezeala şi
frigul. Se gîndea numai la reîntoarcerea în Italia. În cele cîteva ore pe care le petrecuse în
Grecia i se păruse că nu mai era pe pămînt, că nu mai era vietatea hăituită, prinsă în
cleştii de foc ai unei nebunii care bîntuia lumea de la începuturile ei. Nu îl mai întreba
nimeni nimic. Nu văzuse nici o patrulă, nici un poliţist care să se uite ameninţător la el. I
se părea doar că o mînă vrăjită îi smulsese de pe piept o greutate care îl tot strivise fără
încetare lăsîndu-l acum să respire libertatea, să se umple de aerul care pînă atunci
pătrunsese în el ca lama unei săbii. Ar fi rămas aici. Nu s-ar mai fi întros niciodată de
unde plecase. Dar ştia prea bine că asta ar fi fost imposibil. Îşi aminti de reacţia pe care o
avusese Nepriakov cînd dăduse cu ochii de el şi oftă. Parcă era un stigmat. Nu va putea să
scape niciodată de el şi nici de vina absurdă care îi fusese trîntită în spate lui şi tuturor

114
alor lui încă de la începuturile lumii. Că doar cineva trebuia să fie vinovat de toate
crimele şi ticăloşiile pămîntenilor.
Adîncit în gînduri nu observă că urcaseră destul de mult din colina care de jos nu
părea aşa de înaltă. Depăşiseră de mult ultimele case şi acum se treziseră în mijlocul unei
păduri dese de tuia al cărei miros îi îmbăta cu parfumul ei tare.
Unde naiba mergeau? Voiau să ajungă în vîrful colinei? Să treacă de cealaltă
parte? Abia atunci îşi dădu seama cît de mult se depărtaseră de portul unde era ancorată
Afrodita. I se părea că rătăceau fără rost prin locuri pustii şi o nelinişte uşoară, un
sentiment abia închegat de teamă îi încercă sufletul. Îl liniştea doar faptul că nimeni nu
întreba nimic de parcă toţi ştiau foarte bine unde mergeau.
Apoi liniştea a fost sfîşiată de o vocea ca un lătrat.
- Mîinile sus! Nimeni nu mişcă!
Rămaseră cu toţii locului, încremeniţi mai mult de surpriză decît de paimă. La
început nu desluşiră nimic, apoi, încet, din perdelele umbrei se iţi făptura mătăhăloasă a
lui Nepriakov. Ţinea aţintit asupra lor revolverul şi rînjea printre gîfîituri. Efortul de a
urca panta îl marcase vizibil, făcîndu-i mîma să tremure.
- Aşa aţi crezut? Că vă bateţi joc de mine? răcni el agitîndu-şi arma. Vă lichidez pe toţi,
urlă rusul sălbatic. Nimeni nu-şi bate joc de Nepriakov! Pe toţi vă omor!
- O omori pe mă-ta, scrîşni Yanuli. La primul foc de armă te trezeşti cu tot Skiatosul aici.
Rusul începu să rîdă sălbatic. Se pare că prevăzuse replica şi asta îl făcea să se
bucure ca un dement.
- Parcă numai cu pistolul vă pot lichida? răcni el. Nu e pistolul singurul pe lume. Eu...
Vocea timonierului îl întrerupse pe neaşteptate.
- Şi n-ai vrea să îngenunchem cu toţii cu gîturile întinse pentru cuţitul tău?
- De ce nu!? urlă iar dezlănţuit rusul care începu să ţopăie ca un apucat.
- Cu tot pistolul tău, la cîţi suntem aici tot o să te călcăm în picioare. O să omori pe unu’,
poate doi, dar ceilalţi...
Matelotul care încercase să-şi facă astfel curaj fu întrerupt de un alt acces de
bucurie furioasă a rusului.
- Ha! urlă el. Da’ ce crezi tu, că am venit de unul singur împotriva unei bande de
nemernici şi ticăloşi ca voi? Gesticulă scurt cu mîna şi din umbra pădurii se iviră încă doi
inşi care ţineau în mînă cuţite lungi cu lama uşor încovoiată.
Yanuli îi privi mohorît şi trebui să recunoască în sinea lui că situaţia nu era deloc
în favoarea lui. Nepriakov începu să rîdă ca un dement şi făcu un pas în direcţia grupului.
- Ce vrei, de fapt? încercă Yanuli să cîştige timp.
- Ce vreau!? mîrîi agasat rusul ţinîndu-şi arma spre pieptul grecului. Ce mi se cuvine!
Asta vreau. Şi ceva în plus pentru că ai încercat să mă fraiereşti. Asta vreau. Adică tot!
încheie el teatral.
Yanuli dădu încet din cap, în timp ce încerca disperat să găsească o ieşire din
situaţia în care era. Din cauza tensiunii nimeni nu observă că timonierul, în loc să-şi ţină
braţele ridicate la fel ca ceilalţi, îşi strecurase mîna în buzunarul scurtei. Cuţitul tăie aerul
cu o şoaptă şi se înfipse cu precizie chirurgicală în inima lui Nepriakov. Rusul nu mai
apucă să schiţeze nici un gest. Scăpă revolverul şi se lăsă moale în genunchi. În clipa
următoare se năpusteau cu toţii asupra oamenilor aduşi de transfug. Mai rămăsese doar o
baltă de sînge şi cele dou trupuri care agonizau în zvîcnituri tot mai slabe.
Rămaseră gîfîind, cu privirile năucite măsurînd în neştire scena.

115
- Ce dracu facem cu ăştia? întrebă timonierul îngrozit, ţinîndu-şi mîneca hainei peste
fruntea năclăită de sudoare. Rămase cu ochii înfipţi în Yanuli aşteptînd de la el soluţia
salvatoare.
Căpitanul nu părea nici pe departe aşa de marcat de întîmplare. Îşi mută doar pipa
dintr-un colţ în celălalt al gurii, gest care îi trăda uşoara nervozitate.
- La dracu! mormăi el. Nu mă aşteptam ca idiotu’ ăsta de rus să mai vină cu cineva după
el. Înţelegi? Cu Dimitra nu e nici o problemă. Pe el, dacă îl întreabă poliţia ceva, ştie el ce
să spună. Da’ ăştia ... Sunt amîndoi din sat. Îi cunosc din vedere pe amîndoi. Dar asta e,
conchise el privindu-şi oamenii cocîrjaţi, striviţi parcă de o greutate insuportabilă. O să
ne coste ceva, se auziră vorbele căpitanului devenite şoapte, deşi tare n-aş fi vrut. O să
facem să pară în aşa fel că s-au omorît între ei pentru bani.
Scoase din buzunarul scurtei teancul gros de dolari din care luă trei, sau patru
hîrtii. Le transformă într-un ghemotoc pe care îl înghesui în pumnul unuia dintre oamenii
aduşi de Nepriakov. Apoi îi aşeză în aşa fel încît totul să fie pus pe seama încăierării
iscată de bani.
- Cam asta ar fi, spuse căpitanul privind indiferent trupurile ce păreau încă prinse într-o
luptă furioasă. Am ştiut tot timpul că idiotul ăsta de rus o să vină după mine. Înţelegi? Nu
puteam să risc un scandal jos. Aici, cel puţin, nu ne-a văzut nimeni, nu ne-a ştiut nimeni.
E clar?
Începură să coboare spre sat pe acelaşi drum. Din spatele lor soarele îşi agăţa
razele strălucitoare de crengile pline de seva vieţii. Începuse o nouă zi. Dar nu pentru toţi.
Se opriră în dreptul cîrciumii lui Dimitra, încă pustie. Intră doar Yanuli. Îl găsi pe
cîrciumar făcînd curăţenie. Discută cu el cîteva minute, apoi ieşi făcînd un semn celorlaţi
să îl urmeze.
Se opriră în dreptul micului port. Cîteva lotci pescăreşti se zăreau în depărtare.
Yanuli dădu mulţumit din cap şi oftă uşurat. Era atît de multă pace în aer, pe ape şi
pămînt. Dar în pămînt? Ridică din umeri şi zîmbi. Cum îşi mai cară oamenii ura,
suferinţele, neputinţa după ei, acolo, jos, sub pămînt.
Cînd zumzetul motorului se auzi vibrînd puternic, tresăriră cu toţii treziţi din
picoteala dulce în care îi ademenise conştiinţa curată a omului care făcuse ce trebuia
pentru a răspunde comandamentului suprem: rămîi în viaţă indiferent prin ce mijloace.
Kostas a fost imediat înconjurat de micul grup care aştepta de la el vestea cea
bună. Kostas îl trase pe Yanuli într-o parte şi şuşoti cu el mai mult timp. Apoi văzură cu
toţii cum scoate din buzunar un pachet învelit în hîrtie roşiatică. Căpitanul luă pachetul, îl
cîntări cîteva clipe în mînă şi îl strecură în buzunarul scurtei. Apoi strigă tare cu o
mulţumire pe care doar rareori şi-o arăta.
- Hai, palicarii, avem de încărcat cîteva baxuri cu Papastratos şi gata, plecăm.
Aproape tot timpul călătoriei spre Italia rămăsese sprijinit de bordul tribord
privind pierdut zarea, indiferent la forfota veselă din jur. Oamenii erau fericiţi şi aveau de
ce. Aproape imediat după reluarea voiajului, căpitanul i-a adunat în jurul său şi a scos
cele două pachete de bani pe care le-a aşezat în faţa lui, pe chepengul magaziei. Unul
dintre ele rămăsese învelit în hîria roşiatică în care îi fusese predat de Kostas. Yanuli
desfăcu hîrtia cu o grijă şi preocupare ce nu putuseră scăpa atenţiei celorlalţi. Luă hîrtia şi
o împături la fel de grijuliu şi o puse într-un portmoneu pe care îl ţinea în buzunarul
inteiror al scurtei. Apoi pipăi cele două teancuri de bani, încercîndu-le muchiile în
chiotele şi apaluzele celorlalţi. Le aşeză iar pe capacul magaziei, punîndu-le unul lîngă

116
altul, amestecîndu-le hîrtiile cu o mişcare ce amintea de amestecarea cărţilor de joc.
Gestul intensifică manifestările de bucurie ale echipajului exprimate prin chiote,
fluierături şi tropăituri zgomotoase. Şi în tot acest timp, cîrmaciul îl privise fix pe Yanuli,
fără să-i fi scăpat din ochi nici o mişcare. Iar căpitanul se prefăcea că nu obsearvă atenţia
încordată a celuilalt, continuîndu-şi jocul cu aceeaşi relaxare. Îi anunţă că împărţise suma
în aşa fel încît ea să reflecte contribuţia fiecăruia la bunul mers al operaţiei. Pe el nu îl
interesa cît primea fiecare şi nici de ce. Era obsedat de evenimentele de pe colina
împădurită a Skiatosului, zborul cuţitului aruncat de o mînă expertă, care parcă exersase
toată viaţa numai o asemenea mişcare, precizia cu care nimerise inima rusului şi expresia
imposibil de redat de pe chipul lui în clipa aceea cînd la orice s-ar fi putut aştepta, numai
la aşa ceva nu. Cu cîtă greutate venim pe lume şi cît de uşor o putem părăsi, şi gîndul i se
izbea cu furie în chinga de fier care îi încercuise capul. Şi cît contează viaţa unui om
pentru altul. Şi pentru ce poate fi luată viaţa unui om. Pentru ce? Numai pentru că voia
dreptul lui. Ceea ce i se cuvenea pentru cît se implicase în afacere. Atît. Nimic mai mult.
Şi cei care îl..., îi omorîseră... Din partea lor nu exista nici o reacţie, nici cel mai mic
regret. Cortina căzuse de ca şi cum nu se întîmplase nimic. Nici cel mai vag semn al
vreunei remuşcări. Nimic. Nimicul absolut din suflet. Totul alerga bezmetic înainte de
parcă pămîntul nu ar fi înghiţit în el trei vieţi. Cum poate cineva lua viaţa altcuiva fără ca
nopţile să nu-i fie măcar o clipă chinuite de chipul ucisului, fără să fie asurzit de urletul
mut al groazei care îi desfigurează făptura, fără să fie muncit de disperarea ultimei clipe,
cînd viaţa se scurge grăbită ca uraganul scăpat dintr-un burduf de piele fisurat?
Rămase ghemuit, sprijinindu-se cu spatele de bord fără să mai simtă frigul, nici
tangajul furios, acel roliu care îi aruncase în aer stomacul la începutul voiajului. Singurul
lucru pe care îl percepea distinct era huruitul motoarelor, sacadat, mereu egal cu sine,
neabătut, purtîndu-i cu obstinaţie spre aceeaşi unică direcţie. Fusese întrebat dacă i s-a
întîmplat ceva şi el a răspuns cu o ridicare din umeri. De ce nu se putea bucura? Doar
fusese pedepsit cel care îl batjocorise, care îl numise criminal de regi. Simţea doar un
mare gol în care dispăreau rînd pe rînd neamurile lumii care se căsăpiseră unele pe altele
de la începturile lumii, mereu şi mereu numai pentru acelaşi lucru, mereu pentru acelaşi
blid în plus, acel mai mult care să arate tuturor celorlalţi cine e stăpînul, doar pentru că el
e mai puternic. Şi amintirile îl purtară înapoi, în copilărie, spre unchiul lui, hahamul
comunităţii. Îl vedea de fiecare dată înfricoşat de ce trebuia să facă, mereu dominat de
aceeaşi spaimă că va trebui să ia viaţa unor animale nevinovate ca ei, oamenii, să poată
trăi şi merge mai departe. Şi de fiecare dată urma acelaşi ritual, cînd hahamul, unchiul lui,
se jelea şi îşi cerea iertare pentru ce urma să facă, sau făcuse. Şi cum mai căuta el acel loc
unde ştia că, lovit, animalul va suferi mai puţin. Măcar atît, să sufere cît mai puţin de
durere, dacă de groaza morţii tot nu poate să-l scape. Şi acum, aici, lîngă el repetînd
aceeaşi, veşnic aceeaşi istorie, un om luase viaţa altuia fără să fi ezitat măcar o clipă, fără
să fi avut nici cea mai mică tresărire sau remuşcare. Şi, în fond, de ce ar fi avut? Doar
legea e e atît de simplă, clară şi sălbatică. Dacă nu îl omori tu pe el, te omoară el pe tine.
E atît de simplu, de clar, de sălbatic încît nu mai e loc şi de altceva. Dacă l-ar fi întrebat
pe cîrmaci cum de a comis crima fără ca nici măcar un nerv să-i fi tresărit, în mod sigur
că i-ar fi rîs în faţă. Şi pe bună dreptate. Ce altceva ar mai fi rămas de făcut cînd te
ameninţă un revolver? Omoară-mă! Te implor, omoară-mă tu pe mine numai să nu devin
eu însumi criminal. Ce nătărău! Ce minte de retardat poate avea cineva ca să gîndească în

117
felul ăsta! Dar de ce s-a ajuns la acel pistol îndreptat spre ei? Ce îl împinsese pe acel om
să-i ameninţe, de ce nu o făcuse de la bun început? Pentru că...
Trecură prin strîmtoarea Messina fără nici un incident. Sicilia, ai cărei munţi s-au
rostogolit ca o nălucă în timpul goanei lor prin spaţiul îngust dintre cele două pămînturi,
a rămas repede în urmă, desenîndu-şi conturul întunecat pe ecranul de un roşu aprins al
apusului. Abia atunci se ridică de la locul lui şi începu să rîdă cu toate puterile cînd îi
văzu pe ceilalţi aplecaţi peste bord, agitîndu-şi braţele şi urlînd din răsputeri după friţii
care îi opriseră la venire.
- Chiar aşa, se întrebă unul dintre mateloţi, cum e cu putinţă ca nici un rechin brun să nu
ne fi tăiat calea? Mi se pare cu neputinţă.
Yanuli rămăsese sprijinit de cabina timonei, plimbîndu-şi nervos pipa dintr-un colţ
în celălalt al gurii.
- Dracu să-i ia! mormăi el cu figura încremenită. I-a chemat pe toţi Mustăcilă la el, ca ei
să facă zid în juru’ lui.
- Sau or fi mirosit că pe aici nu mai e de ei. Curînd, curînd o să le-o tragă americanii în
cur de-o să le sară măselele din bot.
Îşi înfundă mîinile în buzunare şi abia atunci simţi în vîrful degetelor mîngîierea
mătăsoasă a unor hîrtii. Rămase nedumerit dar îşi aminti imediat că şi el îşi primise deja
partea care i se cuvenea pentru bunul mers al afacerii. Încercă să smulgă crispării un
zîmbet şi chiar reuşi. Prin zgura care i se adunse în suflet îşi făcu loc cu greu o boare
călduţă şi subţire ca firul de aţă. Şi firul de aţă se ţesu grăbit înconjurînd cenuşa care îl
pustiise, adunînd-o într-un colţ, lăsînd-o uitată acolo, pentru a-şi dezlănţui frenetic dansul
fericit în toată cuşca aceea bîtuită de tristeţi şi spaime. Începu să rîdă în hohote,
abandonîndu-se freamătului dement al navei. Luă chiar şi sticla care îi fusese întinsă şi o
duse la gură şi bău cu lăcomie sălbatică.
- N-ai mai văzut niciodată pe cineva murind?
Întrebarea îi fusese pusă cu atîta indiferenţă şi răceală încît se cutremură
amintindu-şi din nou prin ce trecuse.
Se întoarse şi îl văzu pe căpitan privindu-l într-un chip straniu cu o nepăsare în
spatele căreia se ascundea ceva mult mai intens şi periculos. Şi abia atunci îşi dădu seama
că trecuse razant pe lîngă moarte, pentru că felul în care se comportase îi intrigase pe toţi
şi că singurul mod de a-l fi împiedicat să se dea în vileag era să-l facă şi pe el să
împărtăşească aceeaşi soartă cu a lui Nepriakov. Îşi scutură capul cu sălbăticie. Nu! Nu
văzuse pe cineva murind şi ar fi dat oricît să nu mai fi avut niciodată parte de aşa ceva.
Yanuli dădu încet din cap şi el înţelese din acel gest cît de tare îi speriase pe toţi
ceilalţi, că îl crezuseră în stare să dea fuga la primul post de poliţie şi să povestească
acolo cu lux de amănunte tot ce văzuse, ceea ce îi şi pecetluise soarta.
- Şi acum? îl întrebă laconic Yanuli.
Şi acum ce ai păţit? completă el întrebarea în gînd.
- Şi acum? exclamă el întinzîndu-şi mîinile spre cer. Acum sunt fericit că nu mă numesc
Nepriakov, că nu am în cap prostia lui, că am înţeles că printre oameni, eu însumi fiind
om, nu se poate trăi altfel, asta dacă vrei să mai trăieşti. Şi că e bine întotdeauna să fii în
tabăra celui mai tare. Sau mai deştept, adăugă el după o clipă.
Îl văzu pe Yanuli zîmbind. Era pentru prima oară cănd Yanuli zîmbea. Ceva
straniu, ca al unui om căruia îi fusese luat un pietroi de pe suflet. Şi înţelese că a trecut
peste hopul cel mare. Cel puţin în ce îl privea pe grec.

118
 Cînd puse piciorul pe scîndurile micului port italian, la cîteva ore după răsăritul
soarelui, fu uimit că picioarele i se înfigeau ca nişte piroane în platforma de lemn, şi că
totul rămînea neclintit sub el în loc să se balanseze cînd într-o parte, cînd în cealaltă. Îl
uimi şi cît de mult îi lipsea curentul puternic de aer, vîtul care la început i se păruse
năpraznic de puternic şi aproape insuportabil, faţă de acum cînd găsea insuportabil
vînticelul care abia adia.
Se opriră cu toţii într-un cerc foarte aproape de locul unde fusese amarată nava la
care se uita acum cu o dragoste plină de recunoştinţă. Căpitanul mulţumi celor doi
salahori, cum îi numea el, le mai dădu cîteva hîrtii verzi, şi, înainte de despărţire, îşi puse
mîna pe umărul lui, asigurîndu-l că îl va chema iar şi la următorul voiaj. Îi plăcuse omul,
tăcerea lui, singurătatea lui, faptul că îl văzuse serios şi retras. Ştia bine că nu va povesti
nimănui ce se întîmplase pe timpul călătoriei. Nici nu ar fi avut de ce să o facă pentru că
şi-ar fi băgat singur capul în laţ. Dar cel mai mult aprecia că nu îi plăcuse băutura şi că îşi
păstrase mereu capul limpede. Dar şi pentru că scăpse de răul de mare, ceea ce lui, ca
marinar, i se părea un adevărat miracol. Era făcut pentru mare, îl asigură căpitanul
strecurîndu-i un zîmbet zgrumţuros prin armura morocănoşeniei lui. Strînse şi mîinile
celorlalţi, rămaşi în aşteptarea lui Gitano.
De Geppeletto se despărţi la una din cîrciumile din apropiera portului. Citise în
ochii hamalului o sete nebună pe care omul voia să şi-o potolească imediat. Falca imensă
îi tremura de nerăbdare şi în ochii mici, săpaţi în fîşia care despărţea fruntea de faţă se
aprinsese o scînteie periculoasă.
O apucă pe drumul de pămînt bătătorit care şerpuia leneş, tăind în două cîmpul.
Era acelaşi drum unde, cu cîteva luni în urmă, parcă trecuse o viaţă de atunci, îl întîlnise
pe Adolfo disperat că buştenii i se prăbuşeau din car. Zîmbi amintirii. Ce putea să
însemne o secundă în viaţa unui om. Sau poate chiar mai puţin. Şi cît de lipsit de
consisitenţă e totul. Cum şi-ar fi putut el, omul hăituit de toţi, chinuit în fiecare secundă
care se scurgea atît de anevoios, închipui că, fără nici o revoluţie, fără nici o răsturnare a
regimului în care aşa-zis trăia, în nu mai puţin de o fracţiune de secundă, totul se va
schimba? Dădu din cap ca unul care, prins de monologul tăcut, derulat în mintea lui, nu
se mai poate abţine să gesticuleze, sau să-şi nască gîndurile cu glas tare.
Traversă tot cîmpul, privind în răstimpuri spre dreapta, către pădurea de unde se
alimenta lemnarul. Îşi urmă drumul atît de adîncit în gîndurile care continuau să-i
zumzăie în minte smulgîndu-i exclamaţii, sau mîşcîndu-i braţele în gesturi largi încît nu
îşi dădu deama cînd ajunse în micul orăşel. Se trezi mergînd pe strada care îl întîmpină cu
aceeaşi atmosferă paşnică născută din straniul amestec de urban şi rural. Intră în curtea
casei strălucitoare în lumina vie a soarelui şi se îndreptă grăbit spre atelier. Intră în
camera lui, se dezbrăcă şi se duse în baia minusculă. Rămase mult timp sub jetul duşului,
sorbind cu nesaţ plăcerea de a-şi simţit încheieturile înmuiate de apa fierbinte, eliberîndu-
l de temerile ferecate în adîncul sufletului, spălîndu-i sîngele de pe cioburile amintirii
expresiei de uluială întipărită pe chipul lui Nepriakov. Îşi cuprinse tîmplele cu ambele
mîini şi le presă cu putere pentru a stăpîni zvînciturile puternice. Îşi aminti de pumnul de
bani verzi cu care se alese de pe urma voiajului şi pe care sria In GOD We Trust, dar nu
simţi nimic pentru el. Se întrebă de ce, că doar pentru bani se angajase ca recuperator al
lui Cetano, sau ca salahor pe vasul lui Yanuli, dar nu reuşi să-şi îneţeleagă lipsa bucuriei.
Să fi fost din cauza rusului şi a celorlalţi doi? Să-şi fi meritat soarta? De fapt, ce nu
înţelesese rusul? Că atunci cînd nu e loc pentru tine, nu e cazul să-ţi croieşti drumul cu

119
coatele? Adică, dacă tot ai văzut că societatea, sau numai o parte a ei, te-a condamnat,
mai bine renunţi? La ce anume să renunţi? Şi apa continuă să-i biciuiască trupul şi
gîndurile în timp ce se chinuia să afle un răspuns. Şi dintr-o dată îşi aminti de primele
vorbe ale lui Adolfo cînd se întîlniseră în mijlocul drumului plin de praf care ducea la
casa lemnarului. Aşa cum voi continuaţi să-L chinuiţi prin simplul fapt că mai sunteţi încă
şi lor le place să vă chinuiasă pe voi. Rămase cu prosopul lipit de pieptul pe care continua
să-l şteargă cu aerul că nu era atent la ce face. De unde născocise lumea povestea asta cu
omorîtul Regelui, cînd nu ei, nu ai lui comiseseră acea crimă de care tot erau acuzaţi? Ce
era aşa de greu de văzut sau înţeles din tot ce se întîmplase atunci? Cum ar putea cineva
să omoare ceea ce e nemuritor, eternitatea însăşi? Cum poţi ucide timpul cînd aşa ceva nu
e cu putinţă. Ce lume rea! Ce lume nerecunoscătoare. Sau poate că e vorba de o inividie
ucigătoare? Nodul în care i se prinseseră gîndurile pulsa dureros în toată fiinţa lui şi
încercă să îl alunge cu o mişcare a capului. Apoi îşi aminti unde era şi continuă să-şi
şteargă apa de pe trup cu prosopul în care se înfăşură în cele din urmă.
Ieşi din baie şi se opri în mijlocul cămăruţei. O privi cu ochii larg deschişi
încercînd parcă să o cuprindă dintr-o dată. Nu mai simţise de mult o plăcere atît de
profundă şi intensă de a se fi aflat în mijlocul acelui spaţiu aşa de stîmt şi totuşi atît de
cochet, cu atmosfera lui paşnică şi intimă, după ce, preţ de cîteva zile, fusese împresurat
de infinit şi se luptase să îl cuprindă, să îl înţeleagă, înfruntînd vînturile şi valurile care ar
fi dorit să-l destrame, aruncîndu-l în toate părţile.
Se întinse pe patul scund şi rămase cu privirea înfiptă în tavanul pe al cărui ecran
se derulau crîmpeie din voiajul din care se întorsese, cu valuri de altă dimensiune şi altă
culoare, la fel ca şi lumea prin care continua să treacă.
Se trezi buimac, cu ochii împăienjeniţi de fantasmele ţesute de un vis plin de
fantome, de scalpuri strălucitoare cu rînjete schimonosite, de pumnale care tăiau aerul
înfigîndu-i-se în carnea din care ţîşneau lichide băloase. La dracu! scrîşni el, n-o să mai
scap niciodată de porcăria asta? Am văzut un om murind! Că doar mor atîţia! Da, da’ una
e să auzi că s-a-ntîmplat, şi cu totu’ alta e să vezi cum e cînd se întîmplă.
Se dădu jos din pat şi privi ameţit în jur. Prosopul jilav rămăsese lipit de el
străpungîndu-l cu ace de gheaţă. Se duse la baie şi rămase aplecat peste chiuvetă în timp
ce îşi turna cu ambele mîini apă rece pe faţă şi gît. Apoi se îmbrăcă şi ieşi din atelier. Se
trezi în plin soare simţindu-se învăluit de căldura tandră a începutului de primăvară.
Brusc îşi aminti că trecuseră atîtea zile de cînd plecase, nici nu le ţinuse numărul şi habar
nu avea dacă meşterul se întorsese din călătoria lui. Nu, nu se întorsese pentru că altfel ar
fi fost în atelier. Dar dacă era duminică? Poate chiar era, la cîtă linişte şi pace cuprinsese
cartierul. Dar ceilalţi? Luigi, Giuliano? Ei ce-or mai fi făcînd? Pintenul curiozităţii îi puse
nervii în mişcare. Nu apucase să spună nimănui că va pleca într-un voiaj. Ce or fi crezut?
A, Giuliano ştia de plecarea meşterului. Şi atunci ce şi-o fi închipuit că i s-a întîmplat lui?
Că a fugit. Că i-a părăsit fără să le fi spus măcar o vorbă.
O porni spre casă trecînd pe lîngă chioşcul de lemn. Cînd ajunse pe aleea care
ducea la intrarea în vilă îl văzu pe căţelul Piritotchin galopînd plin de eneregie spre el.
Făcu o tumbă şi se rostogoli prim aer şi ateriză pe lăbuţele din spate. Rămas sluj, cu
picoarele din faţă strînse la piept, ai fi zis că îşi salută un vechi camarad în timp ce îl
privea ştrengăreşte cu ochii lui cafenii şi botul întredeschis.
- Piritotchin! Glasul Lindei chemîndu-şi căţelul răsună ca nişte stropi de argint căzuţi pe o
tavă de cristal. Simţi cum în inimă i se înfige adînc un ic de oţel şi trupul aproape

120
cedîndu-i sub presiunea emoţiei. I se mai întîmplase să o întîlnească pe Linda în casă şi,
de fiecare dată i se păruse insuportabil de provocatoare şi niciodată nu reuşise să-şi
lămurească misterul. O făcea doar să-şi bată jocde el, sau pentru că... Alungă furios
gîndul, în timp ce strigătul repetat al Lindei îi încordă fiinţa pregătită parcă pentru
confruntarea vieţii ei. Purta un capot foarte scurt care îi dezvelea aproape în întregime
picioarele de care ochii i se lipiră instantaneu cu forţa unui magnet.
Linda rămase nemişcată, apoi izbucni într-o exclamaţie zgomotoasă.
- A! Ia uite! S-a întors fiul rătăcitor, oaia pe care toţi o credeau pierdută.
- Care toţi? întrebă el încercînd cu disperare să-şi ucidă emoţia înfiptă cu gheare de oţel în
pereţii moi ai sufletului.
- Ei, toţi! făcu Linda cu o mişcare a mîinii. Aşa vine vorba, că doar de o săptămînă aţi
binevoit cu toţii să mă lăsaţi de una singură şi să vă duceţi, numai dracu mai ştie pe unde.
- Meşterul nu s-a întors încă? întrebă el lăbărţînd cuvintele pentru a-şi ascunde uşurarea.
- Încă nu, îi răspunse fata ai cărei ochi se îndreptară îngrijoraţi spre căţel.
- Hai, Piritotchin, îi ordonă ea scurt, hai încoace.
Căţelul scînci scurt şi îşi săltă coada pregătit de atac şi o zbughi înapoi, spre casă.
Făcu un salt îndrăzneţ peste treptele de marmură şi se opri în dreptul fetei pe terasa de la
intrare.
- Dă-i drumul în casă, strigă ea autoritară
În clipa cînd căţelul o zbughi înăuntru, porni şi el cu pas apăsat spre vilă. Fata îl
privi uluită, apoi izbucni în rîs.
- Ce, vrei să-i iei locul lui Piritotchin?
El o privi cu luare aminte şi zîmbi.
- Nu ştiu ce mi-a venit. Cînd te-am văzut aşa de autoritară, am crezut că singurul lucru
care îmi rămînea de făcut era să mă supun. Apoi se răsuci de parcă s-ar fi pregătit să iasă
din curte.
- Hei! auzi din spate glasul Lindei, acum unde ai plecat? Abia ai venit şi gata, te-ai şi
pregătit s-o iei iar din loc? Chiar n-ai nimic de spus despre săptămîna asta? Tu chiar n-ai
nici un stăpîn pe lume? Eşti numai aşa, de capu’ tău?
În timp ce se întorcea cu faţa spre ea, îşi mărturisi că, în cele cîteva clipe, cît fata
îşi exercitase autoritatea proprietarului asupra lucrului posedat, se simţise cu adevărat
fericit. Un sentiment extrem de intens pe care ştia că îl va păstra în toată fiinţa lui. Tot
ceea ce zăcuse latent şi uitat în el, zvîcnise dintr-o dată şi năvălise acum dînd iama prin
trupul său cu forţa primăverii care trezeşte viaţa din somnul ei cu un ghiont.
- Şi ce ar pofti stăpîna să fac? spuse el prinzîndu-se în jocul ei.
- Să pofteşti imediat înăuntru şi să-mi oferi un raport amănunţit despre ce ai făcut o
săptămînă încheiată. Nu? Parcă aşa se procedează.
Nu era pentru prima oară cînd intra în holul mare al vilei. Era însă pentru prima
dată cînd erau numai ei doi.
- Hai sus la mine, spuse ea cu un fel de nerăbdare care îi făcu fiecare nerv să zvîcnească
dureros.
Se trezi urcînd treptele în urma ei, înghiţind cu lăcomie imaginea picioarelor
lungi, cu forme pline şi totuşi atît de graţioase. I se părea nedemn de el să profite în felul
acesta şi să-şi îndoape ochii cu imaginea unui fruct pe care ar fi trebuit să-l culeagă în alt
fel. Şi totuşi... Bletemata asta de curiozitate... Cît ar fi vrut să-şi poată întinde mîna să
smulgă petecul de mătase al capotului care îi interzicea acel lucru pe care şi-l dorea cu

121
disperare. Gata! Se terminae. Ajunseseră la etaj, acolo unde nu mai fusese niciodată. Se
afla într-un hol spaţios, flancat de mai multe uşi.
- Pînă mă întorc, intră puţin în bibliotecă, spuse fata arătînd spre una din uşi. Găseşti
acolo o sticlă cu vin şi o alta cu whisky. Tata o ţine numai pentru oaspeţi de vază. Da’
cum din ăştia nu prea mai sunt, e şi pentru cine se nimereşte, şi îi expedie un zîmbet
maliţios. Vin imediat. Mă duc să fac un duş. Abia m-am trezit şi n-am avut încă timp de
aşa ceva. Şi fără alte explicaţii porni grăbită spre celălalt capăt al holului unde se
deschidea un culoar întunecat.
Biblioteca era o încăpere mare, luminoasă, cu ferestre largi şi draperii grele de
catifea prinse cu şnururi aurii. Pereţii erau tapetaţi cu rafturi pline de cărţi. Rămase în
mijlocul camerei ignorînd masa din mijloc, dar privind uluit volumlele rînduite exemplar.
Nu văzuse în viaţa lui atîtea cărţi adunate într-un singur loc şi nici nu reuşea să înţeleagă
rostul acelei aglomerări într-o casă unde nimeni nu îşi pierdea vremea cu ele. Sau poate
doar pentru că simpla lor prezenţă acolo te făcea să te simţi altfel, dîndu-ţi o altă
dimensiune a propriei personalităţi. Hîm, cîte cărţi, nu să fi citit, dar cel puţin să fi răsfoit
pînă atunci? Întrebarea îi persistă în mintea încă uluită de locul în care se afla. Şi chiar
încercă să-i afle un răspuns. Renunţă însă repede, neştiind dacă doar cele două sau trei
cărţi pe care cîndva îi alergaseră grăbit ochi preţ de cîteva minute trebuia să-i deştepte un
sentiment de jenă, sau să îl fi lăsat indiferent. Ar fi fost cazul să discute cîndva probelma
cu Luigi. El doar are răspunsuri pentru orice. La ce i-or fi trebuind unui lemnar atîtea
cărţi? Gîndul continua să-l sîcîie şi încercă furios să găsească măcar o singură motivaţie,
dar renunţă aproape imediat. Poate că băieţii lui fuseseră atraşi de lectură. Apoi ochii îi
alunecară pe masa despre care îi spusese Linda. Aici lucrurile erau mult mai simple. Văzu
cele două sticle puse pe o tavă alături de cîteva pahare. O fi camera unde sunt primiţi
oaspeţii. Poate pentru a impresiona. Oricine, oricît de tîmpit ar fi, nu se poate să nu simtă
altceva cînd intră aici. Şi din nou ochii i-au fost atraşi de lumea de hîrtie în mijlocul
căreia se trezise fără nici un avertisment. Se apropie sfios de un raft şi mîngîie cu o
mişcare aeriană şirul spinărilor, unele cartonate, altele din piele. I se păru că vîrfurile
degetelor atinseseră epiderma delicată a celei mai frumoase femei a lumii. Vru să scoată
un exemplar, dar şovăi de parcă nu ar mai fi ştiut ce să facă mai departe. Aici nu e că dacă
ai atins-o pe una, le-ai cunoscut pe toate. Dimpotrivă, am impresia că nu îţi ajunge o viaţă
să o descoperi măcar şi pe una singură. Pînă la urmă se hotărî şi trase cu grijă unul din
trupurile care îşi trăia viaţa în giulgiu-i de carton. O deschise cu un fel de evlavie pe care
nu o mai simţise pînă atunci şi începu să citească: „Viaţa a învăţat pe mulţi că bogăţia nu
aduce întotdeauna fericire oricui.” Dădu încet din cap, întrebîndu-se dacă ar fi trebuit să
fie de acord cu cele cîteva rînduri şi deschise la o altă pagină. „Ah... e mulţumită de ea
însăşi. Aceasta e cea mai solidă fericire din cîte putea avea pe pămînt...” Auzi clanţa
mişcîndu-se şi închise cartea. Nu, cea mai mare fericire asta e. Asta de acum, din clipa
asta. Mai apucă să vadă o bucată din numele înscripţionat pe copertă, dar nu reuşi să
înţeleagă exact depare cine era vorba. Uşa se deschise brusc şi Linda se ivi în pargul ei.
Purta acelaşi halat scurt, dar, în locul papucilor pufoşi, avea nişte sandale reduse la cîteva
barte din piele cu toc incredibil de înalt şi subţire. Trebui să admită că efectul era
garantat. Picioarele ei, oricum parcă modelate de mîna unui artist, deveniseră imaginea
perfecţiunii, accelerîndu-i pulsul, biciuindu-i tot trupul cu o dorinţă năvalnică.
- Ce face? exclamă fata surprinsă. Eu te trimit să iei tava aia şi tu te înfunzi în cărţi?
Măcar de a-i fi înţeles ceva din ele! Apropo, tu ştii să citeşti? Întrebarea fusese pusă pe un

122
ton atît de serios încît nici nu mai avea nevoie de vreun răspuns. Ar fi vrut să-i ofere o
replică pe măsură, dar printre dinţii strînşi se strecura doar respiraţia fierbinte.
- Ei, ai amuţit? Nu-i nimic, continuă ea jovială. Chestia aia din sticlă îţi dezleagă limba
una două, dacă îneţelegi ce vreau să-ţi spun. Hai, continuă ea autoritară, saltă tava şi hai
cu mine.
Se trezi într-un dormitor cochet, ocupat aproape în întregime de un pat cît un
hectar, cu pătura şi cerşaful răvăşite încă de frămîntările nocturne ale fetei. Pe jos,
covorul gros de un roşu închis acoperea parchetul în nuanţa lămîii şi se oprea în dreptul
unei măsuţe de toaletă plină cu flacoane şi cutii printre care era aruncată neglijent o trusă
de machiaj. Linda se trînti în fotoliul adînc şi îşi cocoţă călcîiele pe colţul măsuţei.
- Ei, făcu ea energică, ce ai rămas aşa? Tu nu vezi că n-ai pe ce sta? Hai, du-te şi i-aţi un
scaun de la fumoar. E prima pe stînga. Sunt acolo nişte taburete. Destul de comode.
Puse taburetul în faţa fotoliului şi dădu să se aşeze, dar vocea aspră a Lindei îl
opri.
- Tare nepriceput mai eşti. Şi în pahare cine vrei să toarne? Sau nu vezi cît de goale sunt?
Sau vrei s-o fac eu? Izbicni într-un rîs scurt, care i se păru cumplit de aţîţător. Şi vezi că
pe masa aia e şi un pachet de ţigări. Parcă tu nu fumezi. Las c-o fac eu pentru tine, şi
încheie cu acelaşi rîs.
Se răsuci încet spre măsuţă, avînd senzaţia că pluteşte prin lumina dulce a camerei
filtrată printre jaluzelele întredeschise. Luă pachetul de ţigări şi bricheta şi rămase cu ele
în mînă de parcă nu ar fi ştiut ce să facă.
- Aruncă-le încoace, porunci ea trecîndu-şi mîna prin părul blond cu un gest lasciv. Şi nu
uita de pahare. Mie îmi pui whisky. Tu faci ce vrei...
Îşi turnă şi el din aceeaşi sticlă, simţind prin nervi fiorul insinuării din vocea fetei,
apoi se aşeză încet pe taburet.
Linda îşi aprinse ţigara pe care se chinuia acum să o ţină ca o profesionistă. El îşi
tolănise ochii pe picioarele ei şi rămase furat de imagine fără să îşi fi dat seama că Linda
profita de neatenţia lui pentru a-l privi cu luare aminte. Şi îşi mărturisi că viaţa şi
încercările prin care trecuse ajutorul tatălui ei făcuseră din el un bărbat pe al cărui chip
era şlefuită o duritate care nu putea să nu atragă. O atracţie pur fizică. Numai atît? I se
păru că figura lui interesantă, atrăgătoare chiar, de o senzualtiate pe care doar periculoasa
apropiere de graniţa care desparte viaţa de reversul ei o poate strecura în trăsăturile unui
chip, începuse să pună în mişcare şi altceva. Suferinţa adăugase şi ea un aer de nobleţe şi
distincţie în ciuda aspectului neglijent, sau mai curînd indiferent la felul în care arăta.
- Îţi plac? îl întrebă abrupt Linda în timp ce îşi ţinea paharul sprijint de buze, ceea ce era
convinsă că îi oferea o poză excitantă.
- Ce? întrebă el tresărind de parcă ar fi fost trezit dintr-un somn adînc.
- Picioarele mele, spuse Linda cu o şoaptă elaborată, în timp ce, leneşă, îşi puse dreptul
peste stîngul, la ele mă refer.
- A! făcu el părînd să fi înţeles perfect jocul fetei. Mi-am amintit ceva. O dată mi-ai spus
că-mi chinui nopţile şi îmi ţii mîinile ocupate. Ce ai vrut să spui?
Linda rămase nemişcată. Apoi izbucni într-un rîs sincer, plin de poftă.
- Ia uite, n-ai uitat! Nu credeam că nişte vorbe aruncate aşa, la mişto, or să te afecteze atît
de mult. De ce? Te mai chinuie încă?
- Dacă mă mai chinuie încă? oftă el. Poate că ai dreptate. La cîte lucruri mă chinuie şi mă
tulbură, mai îmi trebuia neapărat ceva în plus. Ştii, de multe ori mi-am spus că nu poate fi

123
fericire mai mare pe lumea asta decît să fii prost. Şi asta nu aşa, oricum. Nu! Să fii prost
ca noaptea, atît de prost încît să fii un fel de etalon al prostiei. Atunci aş fi putut sta zi şi
noapte întins pe pămînt, cu mîna sub cap şi ochii pironiţi în stelele cerului şi cu nările
adulmecînd florile pămîntului. Şi atît.
- Sunt şi eu printre florile alea? îl întrerupse ea sorbind languros din pahar.
El o privi amuzat şi continuă fără să răspundă.
- Atît. Înţelegi? Nimic mai mult. Să zac aşa, pe spate şi să nu mă gîndesc la nimic. Şi să
nu sufăr din pricina a nimic, sau a nimănui. Pur şi simplu să mă golesc de mine însumi şi
să mă fac una cu cerul şi pămîntul.
- Şi pentru asta trebuie să fii prost? îl întrebă ea mirată, clipind neîncrezătoare.
- Aşa cred, îi răspunse el sincer. Că numai un prost poate să zacă pe spate fără să se
gîndească la ceva.
- Dacă n-ai fii aşa de prost, să ştii că ţi-aş da dreptate, îl asigură ea rîzînd încet.
- Ai dreptate, îi răspunse el oftînd. Cum dracu să nu mă tot gîndesc la una sau la alta cînd
totul mă sperie? Şi de ce? Pentru ce? În fond cu ce sunt eu mai mult decît un fir de praf
pentru toată lumea asta? Poate nici atît. Şi cu toate astea nu pot trece de la o secundă la
alta fără să-mi fie frică şi să mă tem şi să mă frămînt.
Linda stinse ţigara, îşi ţuguie buzele părînd că e în căutarea a ceva foarte
inteligent.
- Şi de ce, mă rog, te temi şi te frămînţi aşa de mult?
Ridică din umeri încurcat de întrebarea ei.
- De mine, spuse el încet şi de timpul care e strecurat în mine şi din care sunt alcătuit şi
care mă tot desparte pe mine cel de acum de cel care am fost pînă acum.
Linda îl privi nedumerită, apoi izbucni în rîs.
- Ei să fie! exclamă ea în timp ce paharul i se agita în mînă ameninţînd să se reverse peste
ea. Ei, fir-ar să fie! Vezi ce prostie am făcut că te-am pus să mă aştepţi în bibliotecă? De
cum ai intrat acolo te-a şi apucat ameţeala de ţi-a venit filozofeala la cap.
- Să ştii că da, o susţinu el şi începură amîndoi să rîdă.
- Cum adică la depărtare pe tine de tine? îl întrebă Linda nedumerită după ce se liniştiseră
amîndoi.
- Cum? foarte simplu. Eu, ăsta pe care îl vezi, fac parte din mine însumi. Înainte de a o
şti, o simt. Dar corpul meu? Mădularele mele? Tot aluatul ăsta din care sunt alcătuit mai
ţine cont că eu şi el ar trebui să fim una singură şi unică?
Fata îl privi uimită şi era pe punctul de a izbucni iar în rîs, însă el continuă, silind-
o să se abţină.
- Văd că o venă a ieşit în afară de parcă a înnebunit şi ar vrea să se desprindă de întreg.
Un braţ atîrnă moale şi în răstimpuri zvîcneşte fără ca eu să i-o fi cerut. Şi nici piciorul
parcă nu mai e al meu. Nu prea îl mai simt. Doar nişte furnicături. Şi nici el nu mă mai
simte. Să se fi plicitsit de mine şi să nu mă mai vrea? Poate că de aia nici nu mai dă
socoteală de nimic. Şi uite aşa, tot ce a fost frumos şi bun, se umple de urît şi rău. Şi cît
de mult pot urî şi răul şi urîtul! Şi, cu cît le urăsc mai tare, numai de ele am parte, de ca şi
cum ura mea pentru ele s-ar preschimba în dragostea lor pentru mine.
- Să nu-mi spui că ai contra urîtului vreun leac, spuse Linda privindu-l neîncrezătoare cu
un aer devenit dintr-o dată serios.

124
- Cum! se miră el părînd surprins de curiozitatea fetei. Vorbeşti de leacuri? Dar ce ar
putea să lecuiască toată mizeria şi urîtul adunate în sufletul ăstei lumi? Fiecare luptă cu
ele cum poate.
- Şi tu cum faci? vru Linda să ştie după ce mai sorbi din paharul ei.
- Eu. Cînd mă împresoară lumea? Vreau să spun, cînd vine asupra mea, cotropindu-mă cu
urîtul ei, împotmolindu-mă în el, cînd simţi că înnebuneşti, că îţi vine să urli şi să iei un
par şi să te arunci în mijlocul demenţei, dar nu o faci, că de, eşti om subţire şi bine
civilizat, cea mai bună metodă a mea de a mă desface din fălcile ei e să închid pur şi
simplu ochii şi să suprapun peste mocirla în care mă tot scufund propira mea lume,
propriul meu crîng înverzit, sau grădina mea plină cu flori. Dar pentru asta trebuie să ai
putere, multă putere să o poţi face. Sau poate că e nevoie de o doză infinită de nesimţire.
Nu ştiu. Încă nu m-am hotărît la care să mă opresc. Dar faptul că mă pot salva de mizeria
în care mă tot înec prin propriile mele forţe mă face să mă simt fericit. Atunci sunt cu
adevărat fericit pentru că mă simt mai puternic decît decît ura şi urîţenia lor.
- Se vede că ai trecut prin multe şi mîna Lindei se întinse leneşă după ţigări. El se ridică
de pe taburet, luă bricheta de pe măsuţă şi se aplecă mult deasupra ei inspirîndu-i cu
lăcomie parfumul. Îi aprinse ţigara şi se aşeză la locul lui.
- Prin multe? repetă el cu un surîs amar. Mi s-au întîmplat atîtea, am trecut prin atîtea,
încît pot fi considerat de pe acum un om fără trecut.
- Nu mai spune! se miră Linda privindu-l serioasă. Mă rog, dar nu asta voiam să spun.
Vorbeai înainte de fericire. Cînd eşti tu adevărat fericit. Uite, ăsta mi se pare un subiect cu
adevărat interesant.
- Aşa e, o aprobă el dînd cu hotărîre din cap. Chiar foarte interesant. Pentru că cine nu
vrea să fie fericit? Da’ ştii cum e şi cu fericirea asta? Îţi doreşti cu toate puterile venite din
străfundurile tale ceva, sau pe cineva. Ai da orice, ai face orice numai să-l ştii al tău şi,
cînd, în cele din urmă l-ai cucerit, îl ai, e al tău, nu-ţi prea mai face trebuinţă. Ca o floare
care şi-a pierdut parfumul în timpul cînd tu te-ai chinuit să ajungi la ea. Şi, cînd, în fine,
ajungi acolo, o găseşti lipsită de strălucire, lipsită de petale şi fără parfum. Poţi crede aşa
ceva?
- De ce nu? spuse Linda cu paharul proptit pe genunchiul pe care bărbatul îl admira fără
să-i pese că privirile îi puteau fi descoperite. Poate şi pentru că eşti deja obosit şi plictisit
de atîta strădanie, continuă ea pe un ton serios, străduindu-se să descopere adevărul pe
care atîţia alţii îl rataseră pînă la ea. Da’ pînă la urmă ce naiba e fericirea asta după care
alergă toţi cu limba scoasă?
- Cu Linda scoasă, făcu el stîrnindu-i rîsul. Dracu ştie? continuă el cu ochii lipiţi de
genunchii ei. Că doar am văzut atîtea feţe luminate de un ceva de care mă tem că nu prea
erau conştienţi. În tot cazul, aş zice că e un fel de eliberare. O eliberare de o mare
constrîngere pe care a trebuit s-o înduri tot timpul. Ceva în genul lui dacă nu o am, sau
dacă nu mi se îndeplineşte, trăiesc degeaba, ba toată existenţa mea se transformă într-o
mare nefericire.
- În fine, spuse Linda privind leneşă fumul noii ţigări care se destrăma încet. Nu prea
înţeleg, sau poate că fericirea asta o fi ceva de neînţeles. Pacă şi-ar bate joc de noi toţi. Cu
cît ne-o dorim mai mult, cu atît suntem mai sătui, mai lehămiţi şi fără nici un chef după
ce am obţinut-o. Aşa e, ai avut dreptate. Cînd ţi-ai împlinit-o eşti prea obosit să te mai
bucuri de ea.

125
- Pe asta tu ai spus-o, o asigură el ridicîndu-şi privirile spre chipul ei. Dar poate că de aia
îşi şi bate joc de noi. Pentru că necunoscîndu-ne pe noi înşine, neştiind exact ce vrem,
facem o fixaţie pentru ceva despre care nu prea ştim ce e, dar despre a cărui împlinire ne
place să credem că ne-ar face fericiţi. Şi cînd ajungem la el îţi dai seama că era cu totul
altecva.
- Să ştii că aşa e, îl aprobă Linda cu mîna în care ţinea ţigara aţintită asupra lui. Ştii ceva,
spuse ea cu faţa îmbujorată de intensitatea gîndului, mi-am tot spus că ar fi cazul să profit
că nu sunt bătrînii acasă. Adică, mai pe şleau spus, ca să priceapă şi un cap pătrat ca al
tău, să mă depravez. Sună bine, nu-i aşa? plusă ea privindu-l cu ochii larg deschişi,
încercînd să-i surprindă reacţia. În gînd aşa mai îmi place să mă depravez. Să fiu curva în
adevăratul sens al cuvîntului. Dar, în fapt, n-am avut ocazia niciodată s-o fac, deşi mi-ar
fi plăcut aşa de mult. Iar acum, cît n-au fost ai mei acasă, n-am... Se opri şi sorbi ultima
picătură de whisky, după care îi întinse paharul pentru o altă porţie. Acum n-am avut
curajul, dacă poţi crede aşa o tîmpenie, continuă ea după ce primi noua doză de alcool.
Cred că pentru aşa ceva trebuie să te naşti cu o chestie în tine, să o ai în sîngele tău. Nu
oricine o poate face. Ce mi-ar mai fi plăcut să fi fost o bogătană ca matroanele alea
romane şi să-mi aleg masculii după nişte criterii foarte stricte şi, după ce îi consumam să-
i fi aruncat cît colo, ca pe nişte cîrpe putrede. O depravată? Cît mai mi-ar fi plăcut! Se
opri şi îşi aruncă exaltată privirea spre tavan. Să ştii că trupul tău, aproape complet
dezvelit şi expus, atrage ca magnetul privirile lacome. Că în nădragii bărbaţilor pulsează
drăcia aia ca o nebună gata să explodeze. Şi tu doar te uiţi pe sub gene ştiind cît eşti de
poftită. Sorbi avidă whiskyul şi rămase cu privirea atîrnată în gol. Şi să-i laşi să supureze
cu pumnii încleştaţi pînă la sîngerare numai ca să nu-şi înşface mădularul şi să facă de rîs.
Izbucni într-un hohot sălbatic ţintuindu-l cu privirea, ceea ce îl făcu să se întrebe cît era
teatru şi cît sinceritate în vorbele ei. Hai, ai curajul să spui că nu mă visezi noaptea? Şi
acum, chiar acum nu-i aşa că te întrebi, că te macină gîndul că ce port pe dedesubt? Îşi
coborî pleoapele privindu-l pe sub gene, aşa cum fac femeile de stradă cînd cînd vor să-şi
aţîţe clienţii, şi îşi desfăcu încet, teatral picioarele pentru a le încrucişa iar, lăsînd o
secundă vederii chilotul roşu ca o flamă. Ia zi, continuă ea, cum mi-ai mai sfîşia
chiloţelul. Nu reuşi să obţină nici măcar un mugur de zîmbet din partea lui, dar continuă
ferm convinsă de sccesul ei. Şi să o faci încet, încet, fără grabă. Vreau să-ţi simt privirea
aia înnebunită cotrobăind pofticioasă prin toate cotloanele mele interzise, întunecate şi
umede.
- Zău că nu te înţeleg, spuse el cu un calm dezarmant. Îţi place de mine? Sau e doar un
exerciţiu, un fel de crochiu pentru vreun act pe care visezi să-l vezi pus în scenă într-o
bună zi?
Linda îl privi nedumerită, şocată de reacţia lui cu totul neaşteptată.
- Îmi place de tine? aproape că şopti ea trezită din somn. De ce nu? Ce ai avea, sau nu ai
avea, să nu-mi placă de tine? Dar nu despre asta e vorba. Ci despre cu totul altceva. Ştii
ce mă atrage la tine? Ştii de ce te visez noaptea şi îmi vîr degetele astea în mine şi mă
excit ca o nebună? Pentru că gîndindu-mă la tine am impresia că mă fut cu moartea
însăşi. Nu-i aşa că sună superexcitant? Sunt udă toată. Nu pot să scap de imaginea tipei
ăleia în faţa ghilotinei. Mi se tăiase respiraţia. Curgea apa de pe mine. Ştii cum a fost?
Fiecare moment era parcă decupat din dintr-un întreg şi se desfăşura de sine stătător, fără
nici o legătură cu ce a fost, sau va fi. Cum au adus-o pînă la eşafod. Cum au obligat-o să
urce fiecare treaptă. Rar, încet, de parcă tot timpul de la facerea lumii era retrăit în fiecare

126
din acei paşi făcuţi pe fiecare treaptă. Şi cum îi atîrna capul pe piept. Înţelegi? făptura aia
nu mai avea puterea să se opună. Nu mai avea nimic în ea. Era aidoma unui robot.
Plîngea doar. Cu mîinile blegi, pe lîngă corp, nici să i le lege n-a mai fost nevoie, şi cu
capul în piept. Şi toţi îi auzeau suspinele. Care erau parcă amplificate de o staţie
ultraputernică şi liniştea era totală, deplină, profundă, exact ca înaintea momentului
facerii. Şi lacrimile ei se amestecau în ceaţa aia lăptoasă şi densă care se lipea de noi ca
un giulgiu. Şi un preot a început să citească ceva. Dar parcă cine îl mai auzea? Dar eu
ştiam că dacă tu ai fi fost prins, ai fi împărătşit şi tu aceeaşi soartă. Ai fi urcat şi tu
treptele aceluiaşi eşafod. Şi asta era, cum de altfel a şi rămas, groaznic de excitant pentru
mine. Da, aşa e, cred că Luigi avea dreptate. M-aş fi tăvălit ca o nebună pe scîndurile
eşafodului cu toţi bărbaţii de acolo, bălăcindu-mă toată în sperma lor revărsată în valuri
peste mine. M-aş fi rostogolit prin ea ca într-o mocirlă cu toţi, fără excepţie. Şi din nou, în
locul femeii ăleia, te-am văzut pe tine, pentru că şi tu ar fi trebuit să fii acolo. Şi asta m-a
înnebunit şi mai tare. De atunci nu mai am strop de linişte. Mă agit, mă zvîrcolesc şi
noapte de nopate vîr degetele astea în mine ca ele să-mi dea ceea ce ar fi trebuit să capăt
de la tine şi de la toată lumea aia de acolo. Pentru că tot timpul eu pe tine te văd acolo,
sus, pe eşafod, cu tăişul ghilotinei atîrnînd deasupra ta în timp ce eu te sug, te sug ca o
vetuză dementă, sperînd să las din tine doar sacul ăsta de piele plin cu oase în timp ce
aştept clipa, clipa aceea magică în care...
Îi surprinse privirea fixă, uluită şi se opri brusc. Poate că tot timpul vorbise fără
să-şi fi dat seama ce spunea. Dar se eliberase. Avusese nebunia să împingă în afara ei tot
zbuciumul care se adunase în ea din clipa cînd asistase la execuţie fără să fi avut prilejul
să se destăinuie. Şi felul în care era privită o făcea să se simtă bine pentru că vorbele ei
izbiseră din plin ţinta şi obţinuseră efectul la care visase cu obstinaţie. Bărbatul dinaintea
ei, a cărui figură o excita nu atît prin forţa de seducţie a senzualităţii pe care doar o
experienţă de viaţă ieşită din comun o poate produce, ci mai curînd prin suferinţa mută şi
demnă purtată cu nobleţe, pătrunsese în viaţa ei secretă, în visele ei, în reveriile ei, o
puştoaică faţă de el, o alintată la care, de multe ori se uita cu dispreţul celui trecut prin
dinţii ascuţiţi ai vieţii.
- Ei? făcu ea jucîndu-şi mirarea, dornică de a fi obţinut mai mult decît o simplă
privire surprinsă.
El dădu încet din cap şi spuse reflexiv.
- Tocmai încercam să-mi dau seama dacă aşa vorbeşte o curvă autentică, sau...
- Sau? presă ea nerăbdătoare, agasată de pauza care plutea între ei.
- Sau o vestală.
Linda sorbi din băutură privindu-l peste buza paharului.
- Curvă sau vestală... Ştii că aici gîndim amîndoi la fel? Şi ştii de ce? Am tot încercat să-
mi dau seama de ce au bărbaţii un comportament atît de diferit cînd e vorba de femeia
fecioară şi de femeia curvă.
El clipi nedumerit, sincer surprins de cuvintele ei.
- Impresionant, făcu el păstrîndu-şi cu oarecare afectare seriozitatea impusă de moment.
Şi ai ajuns la vreo concluzie?
- Sigur că da, spuse Linda.
- Şi crezi că ţi-aş cere prea mult, aş fi prea indiscret, dacă te-aş ruga să-mi împărăşeşti şi
mie din lucrurile care te frămîntă şi, spre fericirea noastră le-ai şi rezolvat?
Linda schiţă un zîmbet, o mică săgeată la ironia pe care o desluşi în vorbele lui.

127
- Da, îşi reluă ea ideea. Deci, dacă m-a frămîntat ceva cu adevărat a fost de ce atîta
tandreţe pentru fecioară şi atîta dispreţ asezonat cu o acceptare pe muchie de cuţit a
curvei. Şi ştii ce cred eu că am înţeles? Pentru fecioară trebuie să te zbaţi şi să suferi şi să
te dai peste cap şi cîte alte strădanii care seamănă uneori cu atingerea imopsibilului. Ceea
ce îl face pe mascul să îşi ofere trofeul unei victorii mai presus de speranţele lui. În plus,
tot timpul trăieşte cu iluzia că va oferi fecioarei clipa, clipa unică, de neşters, care o va
urmări toată viaţa, pentru că în acea clipă i-a fost oferit ei ce avea bărbatul, sau cel puţin
credea el că are mai de preţ: infailibila lui putere de a o face fericită, pe deplin fericită, şi
de a-i fi oferit acel ceva sublim şi suprem în faţa cărora oricare altă fericire va păli. Şi aşa
speră el să intre definitiv în viaţa, mintea şi sufletul fecioarei folosindu-şi doar sărmana-i
tehnică pe care, crede el, ea, fecioara, nu o va mai întîlni niciodată. În cazul curvei ne
aflăm la antipod. Dispreţul se naşte, aparent, din faptul că acolo nu mai e nimic de
cucerit, totul fiind ca un fel de măr putred căruia îi dai cu piciorul, sau pe care îl iei de pe
jos doar ca să te convingi că mai mult de un scuipat nu merită. Dar acum ajung să cred că
nu e chiar aşa. E altceva care e foarte greu de acceptat. Curva are în ea atît de multă
şcoală, inclusiv a vieţii, încît nu mai are nimic de învăţat de la nici unul din bărbaţii care
o frecventează. Ori asta vine ca un pumn în marele plex solar al orgoliului masculuin de a
domina tot ce ţine de feminitate.
Urmă o pauză cînd el o privi cu totul altfel decît pînă atunci. O fascinaţie pe care
nu şi-o putea reprima, sau ascunde. I se părea prea mare prăpastia între vîrsta şi
înfăţişarea ei fluşturatecă şi lucrurile care o frămîntau.
- Ei, te-am amuţit? Sau trebuie să reiau raţionamentul ca să-l pricepi?
- A, nu-i vorba de aşa ceva. Tocmai încercam să-mi revin din ce viziune pur feminină poţi
să ai. Ce să înţeleg? Că la tine balanţa se înclină în favoarea curvei?
- Se înclină în favoarea celei care ştie ce vrea şi se poate apăra singură în lumea asta
oribilă.
- Şi tu, acum, în clipa asta ştii ce vrei?
Urmă un alt moment de tăcere.
- Cred că da, spuse ea privindu-l ţintă. Tare aş mai vrea să fiu curva aia care să-ţi dea
lecţia pe care să nu o mai uiţi niciodată. Şi, drept urmare să te ţii după mine ca un căţel.
- Nu mai spune, exclamă el înghiţindu-şi cu greu nodul înţepenit în gît. Chiar asta vrei?
Asta te-ar face fericită în clipa asta?
- Ce, n-ai auzit? Sau poate că nu eşti în stare să înţelegi ce-ţi spun.
El se întinse spre masă şi puse paharul jos, apoi se întoarse încet spre Linda. Se
pregăti să-i spună ceva, dar în aceeaşi clipă de la parterul vilei se auziră voci.
- Hait, s-au întors ai mei, şuieră fata cu faţa contorsionată de spaimă.
- La dracu, scrîşni el cu pumnii strînşi. Ăsta ce chin o mai fi?
Ea începu să rîdă rostogolindu-şi hohotul într-o cascadă sonoră.
- Exact, e chinul fericirii. Tu stai aici, eu o să cobor să-i întîmpin şi, cînd se va face linişte
în hol înseamnă că am intrat în bucătărie. Atunci poţi să cobori şi să-ţi vezi de drum. Ne
vedem mai tîrziu.

Cînd ieşi din cămăruţa lui primele gene ale înserării se lăsau lungi peste case,
brăzdînd pămîntul cu dîrele palide ale unor umbre inconsistente. Se întîmpla după
întîlnirea cu don Adolfo şi donna Fiona, amîndoi marcaţi de oboseala şi emoţiile
drumului. Fuseseră pînă aproape de graniţa cu Elveţia. Îşi văzuseră unul din băieţi. Nu

128
reţinuse care dintre ei pentru că, oricum, nu-l cunoştea pe nici unul. Meşterul povestea
frămîntîndu-şi ţigara între degete, părînd nehotărît dacă să o aprindă sau să mai amîne
cîteva clipe primul act al uneia dintre cele mai mari plăceri pe care i le oferea viaţa.
Donna Fiona, parcă şi mai micuţă, timorată de amintirile atît de proaspete, îl
aproba mereu cu o mişcare a capului devenită deja tic. Uneori, cînd meşterul povestea
despre controalele făcute de sentinele la punctele de trecere, se înfiora toată, strîngîndu-se
ca un arici ameninţat de un mare pericol. De fiecare dată fuseseră percheziţionaţi, şi, o
dată, chiar brutalizaţi, împinşi ca nişte „baloţi plini cu haine vechi” aproape că izbucni în
lacrimi donna Fiona. Italienii, ca şi nemţii, se răsteau la ei, voiau ca ei să se mişte cu
viteza şi precizia unor soldaţi instruiţi. Dar ei erau doar nişte civili săriţi destul de bine de
o anumită vîrstă. Şi atunci erau împinşi şi îmbrînciţi şi ei nu aveau curajul să riposteze,
preluă don Adolfo povestirea aproape plîngînd. Şi drumurile pline cu unităţi militare. Şi
nimeni nu mai înţelegea dacă se retrăgeau sau era doar o mişcare strategică. Au fost
surprinşi şi de raiduri aeriene. Trenul în care călătoreau fusese ciuruit de gloanţe. Au
murit oameni care stăteau pe aceeaşi banchetă cu ei. Donna Fiona începu să plîngă tăcută.
Văzuse un copil din acelaşi compartiment aproape despicat în două de gloanţe. Meşterul
oftă şi dădu amărît din cap. Nu reuşea să îneţeleagă de ce fusese nevoie de toată nebunia
asta şi cine avea de pierdut şi cine de cîştigat. Dar aici, mai era încă linişte, lucru de
neînţeles, mai cu seamă că începuse deja forfota, trupe care se pregăteau de ceva şi
grupuri de cetăţeni care se manifestau de acum tot mai zgomotos şi fără teamă, unii
împotriva a ce se întîmpla, alţii arătîndu-şi simpatia pentru italienii care alături de nemţi
avuseseră curajul să arate lumii că fii Romei erau încă o forţă de temut.
- Şi aici? întrebă lemnarul după ce termină de istorisit. Toate bune?
El îi aruncă Lindei o privire complice pe care dulgherul, prea obosit şi
impresionat de cele prin care trecuse, nu o sesiză, şi ridică nevinovat din umeri.
- Sigur că da. Da’ ce s-ar fi putut întîmpla?
- Ştiu şi eu? făcu reflexiv tîmplarul, cu ochii încărcaţi de tristeţea unei suferinţe tăcute.
Ştiu şi eu? La cîte se întîmplă azi... E suficient un raid ca ăla care ne-a suprins pe noi. În
scrum se preschimbă totul. În fine, concluzionă el cu o oboseală uscată în glas. Dacă sunt
toate bune şi la locul lor e bine.
Se ridică de pe scaunul pe care stătuse şi, urmat de soţia lui se retrase în dormitor.

Acum se apropia cu paşi rari şi o uşoară emoţie care îi făcea respiraţia mai agitată, de
locul lor, pipăindu-şi în răstimpuri cucuiul crescut în mijlocul frunţii. „Locul lor” şi cele
două cuvinte îi strecurară în suflet o plăcere intensă care îi alină durerea vie ce îi pulsa în
cucuiul proaspăt.
E bine să ai un loc al tău, un loc unde se adună toată lumea, locul unde ştii că, în mod
sigur, dai de unul, măcar de unul, dacă nu de toţi. E ca o a doua casă, poate chiar mai
vesel ca propria-ţi casă, pentru că aici nu mai ieşti singur, doar tu şi gîndurile care te
macină. Că doar de aia te duci acolo, în acel loc magic, ca să scapi de tine şi de gîndurile
tale, ca să afli că altul e încă şi mai vai de capul lui ca tine şi asta să-ţi mai ridice puţin
moralul. Din păcate e şi asta o modalitate de a te îmbărbăta. Întotdeauna te simţi altfel
cînd capra vecinului, altfel tot timpul mai grasă ca a ta, e acum ceva mai bolnavă, mult
mai bolnavă ca a ta şi mai pe ducă decît a ta.
Ajunse în dreptul staţiei de autobuz care flanca piaţeta în mijlocul căreia se
înşirau ca într-un amfiteatru, în rînduri circulare mese şi scaune. Traversă cu atenţie uşor

129
exagerată, îi era de ajuns pe ziua aceea cuciul care pulsa acum agresiv în mijlocul frunţii,
liniile de tramvai şi se opri în dreptul primelor mese privind circular în căutarea unei
mîini care nu întîrzie să se ridice aşezîndu-i-se ca un pansamenz peste zbuciumul din
suflet. Era masa lor, mereu aceeaşi, un fel de buletin al identităţii pentru toată gaşca.
Te simţi cu adevărat uşurat de toate poverile tale. Să ai masa ta, niciodată ocupată de alţii,
pentru că toţi ceilalţi te cunosc şi dacă nu-ţi ocupă locul se cheamă că te şi respectă. Ce
recunoaştere mai valabilă ţi-ai dori? Şi ce lucru minunat e să fii om recunoscut ca atare şi
apreciat de toţi ceilalţi asemenea ţie.
Simţi mica gîdilitură a orgoliului vibrîndu-i prin toată fiinţa. Îşi făcu loc printre
ceilalţi clienţi, întîmpinat de exclamaţiile zgomotoase ale lui Luigi, Giuliano, Zappato şi
Linda al cărei cap blond se decupa limpede ca o reclamă a frumosului pe ecranul ceva
mai întunecat al înserării.
- Stai! îl opri Luigi cu mîna întinsă spre el ca un tampon. Stai şi să nu te mişti, apariţie de
o clipă a unei vieţi de zbucium plină. Să nu-mi spui că am în a mea faţă iluzia unui vis,
sau şi mai grav, visul unei iluzii. Eu, împărat al cuvintelor, arhitect şi clăditor al unor lumi
de vorbe pe care nimeni vreodată publicate nu le va vedea, stau şi mă întreb, de ca şi cum
nu m-aş fi putut întreba şi fîţîindu-mă de colo colo precum absentul Piritotchin, dacă eu
merit acestă crudă soartă, ca, după ce din tine om făcut-am, om din nou şi personaj, să am
parte de soarta cea mai crudă şi părăsit să mă aflu de cel căruia viaţă dîndu-i mă hrănea
pe mine însumi cu nervul sfînt al verbului "a fi".
- Ia stai niţel, bre, îl stăvili Giuliano ridicîndu-şi palma cu degetele răsfirate. Ia stai numai
niţel. Rămase cu ochii pe chipul zîmbitor al reapărutului lor prieten şi clipi nedumerit. Nu
pot să cred. Omul ăsta e fără îndoială iluzionist. Dispare fără o vorbă, apare cînd nici nu
te mai aştepţi. Linda habar nu are de tine de o săptămînă. Toţi întrebăm şi ne întrebăm că
ce s-o fi întîmplat cu el. S-a împiedicat? A căzut? L-au prins? A plecat la el acasă? Şi
dumnealui nimic. Nici un singur cuvînt despre sine. Şi...
Zappato, care rîdea amuzat de încurcătura lui, îi tăie vorba lui Giuliano.
- Ia lăsaţi voi omul să se aşeze în linişte că, după cum arată, ar cam avea cîte ceva de
istorisit. Greşesc?
Începu să se aşeze pe scaunul care îl tot aştepta de o săptămînă, dar strigătul lui
Luigi, care anunţa o mare descoperire, îl făcu să se oprească la jumătatea drumului.
- Stai, stai, îl opri nepublicatul. Oameni buni, prietenul ăsta la nostru şi al lumii întregi, a
început să gîndească. E năucitor ce se întîmplă. De-a dreptul incredibil. Dar omul acesta a
început să fie năpădit de idei. Şi aşa de multe sunt încît au început să se înghesuie în
capul ăla al lui şi una mai a dracului, mai colţoasă, văzînd ea că n-are vreo şansă lumii să
se-arate, s-a umflat brusc şi una i-a tras capului de-o gîndea şi ia uite ce s-a-ntîmplat
ăstuia în chiar mijlocul frunţii. Ia vă uitaţi, oameni buni, ce i s-a mai dilatat ăstuia capu’
dă dăştăpt ce mai e el. Nu-i aşa că ai făcut primul pas spre filozofeală?
- Primul pas? mîrîi el. Pe dracu! şi îşi pipăi îmbufnat cucuiul stîrnind rîsul adunării.
- Tocmai ce-am închis...
- Stai! răcni Luigi cu ambele mîini ridicate. O vorbă să nu mai sufli. Ochii minţii mele
văd şi aud. Vreţi să vedeţi şi să auziţi şi voi? Ia fiţi voi atenţi aici. Da’ pînă una alta să nu
ţi se răcească absintu’ ăsta, sau, şi mai rău, să nu-şi piardă şi acidul de-l mai are, şi îi
împinse paharul pîntecos rămas pînă atunci stingher pe masă. Deci, ilustrissimul nostru
merge el ce merge, absint la toate-n jur şi măcinat de gînduri. Negre, albe, importanţă n-
are pentru istoria noastră contemporană. A! ia stai niţel, şi împăratul vorbelor se opri

130
brusc, luîndu-şi parcă seama că lipsea ceva. Ia stai niţel. Dă-mi nişte repere ca să încadrez
corect naraţia. O gură de canal lipsă şi un geam la stradă larg deschis?
- Îhî, făcu el prinzîndu-se în joc cu un zîmbet strîmb.
- Şi o coajă de pepene?
- Pe vremea asta pepene? se se revoltă Linda în timp ce îşi duce paharul la gură.
- Ce? se miră Luigi lăbărţîndu-şi buzele. Adică ce ar fi de mirare? În scumpa mea patrie
orice e posibil.
- Oricum, te-ai apropiat, îl asigură el păstrîndu-şi zîmbetul.
- O coajă de babană! strigă triumfător Luigi.
- Asta e!
- Deci o coajă de banală şi o ferească...
- Larg deschisă. La care mai adaugă două hoarde nebune, gata să se năpustească una
asupra celeilalte.
Toţi îl priviră surprinşi, dar Luigi le tăie elenul curiozităţii.
- Ia staţi, bre, că-mi piere jumătate inspiraţia cu întrebările voastre. Bun, pe parscurs o să
revenim şi la hoardele gata să se năpustească, asta ca ingredient. Ar fi şi păcat să le ratăm
cînd ele se tot năpustesc una asupra celeilalte de cînd a fost lumea născocită, dovedind cu
fiecare prilej că nivelul nostru de inteligenţă a depăşit pragul de suportabilitate. Dar să
lăsăm naibii omenirea şi să revenim la eşapamentul mental al infernalului nostru prieten.
Ia fiţi voi atenţi aici. Deci merg, merg aşa, copleşit de gînduri. Că ce-or să zică ai mei
cînd m-or vedea apărînd aşa, coborînd pe firul subţire ţesut de păianjăn din adîncul celor
şapte zile de absenţă total nemotivată. Cînd, prin ceaţa subţire a reveriei pe care o trăiesc,
zăresc o fereastră, una rudimentară, o necioplită, cu o ramă babană de fier, larg deschisă,
chiar mai larg deschisă decît însăşi Frida, şi asta chiar la nivelul inteligentei mele frunţi.
Şi printre gînduri mi se strecoară, ca un fir de aţă, ideea că ce bine ar fi să nu încerc a o
închide cu propriul meu cap. Dar, în aceeaşi clipă distrata mea atenţi e distrasă, sau poate
atrasă de o mare agitaţie. Braţe şi picioare care se încolăcesc, dar nu într-un dans erotic,
aşa cum le-ar sta numai bine bipezilor,ci-ntrunu' eroic şi, în mijlocul vîltorii o mică pată
de culoare căzută acolo parcă din nevinovata neatenţie a unui mîngîietor de pînze zăresc
şi mă tot gîndesc intens că ce ar putea fi forma aia fără fond, sau fundalul ăla lipsit de un
desen ferm, picat în chiar mijlocul gloatei. Ştiţi, era exact ca un nimic peste care treci la
început nepăsător, ca apoi, cu de-a-ncetul să-ţi zgîndăre curiozitatea, aidoma unui proces
complicat, cînd te trezeşti îndrăgostit de cineva sau ceva şi te întrebi cum dracu de ai
ajuns acolo fără să-ţi fi dat seama şi, uite-aşa ţi se strecoară subtil pe lîngă cenzorii care
vor să te fereastră de fleacuri, ca să te descoperi cu fleacul exact în mijlocul creierului
zgîndărindu-ţi-l cu întrebări ridicole. Şi, uite-aşa, pe măsură ce mă apropiam cu ochii
ţintă la pata aia glabenă, ea începe să prindă timid şi oarece contur. O fi o băleguţă de la
cal, îmi zic eu, că doar la noi caii se căc... se călărează pe trotuar.
- Ce urît! se strîmbă Linda punîndu-şi tot sufletul în strîmbătura care nu reuşi să-i
sluţească de tot chipul.
Luigi îi aruncă o privire ascuţită şi profită de întrerupere ca să-şi înmoiae gîtul cu
cîteva înghiţituri de absint.
- Auzi, tînăra mea supusă din fregatul frumuseţii, ştii tu care e problema urîtului în artă?
Că dacă nu e realizat frumos, nu mai e urît. Mă rog, nu pot avea pretenţia ca frumuseţea
să fie şi atît de abilă încît să înţeleagă ce e cu ea însăşi, aşa că mă întorc la banala mea
banană, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Al naibii de indecentă fructa asta! Deci, sunt încă

131
la distanţă, dar o formă delicată începe să se înfiripe gingaşă, nişte petale fuziforme cu
pretenţii de orhidă, prelungi, petalele unei adevărate labii.
- A! şi ţipătul ascuţit al Lindei făcu să se întoarcă mai multe capete. Ce oroare! continuă
ea mimînd dezgustată o pudicitate izbită în chiar inima ei. Să spui tocmai tu asemenea
tîmpenii în prezenţa unei domnişoare care are dezavantajul de a nu avea habar, continuă
ea zîmbind lasciv în timp ce mîna i se întinse după brichetă.
- Şi încă ce mai domnişoară, îşi voală poetul vocea privind-o serios. Ce vrei, dragă, dacă
libidoul meu atît de poetic nu-mi dă deloc pace şi în visele cele mai roz face minuni. Dar
ce se întîmplă, dragă? Iar m-ai întrerupt. Parcă ar fi o poveste fără sfîrşit. Deci, unde
dracu eram? A, da, la contururi mai ferme, sensibile, pline de o delicateţe specială, ca
degetele străvezii ale petalei de trandafir. E mai bine aşa, dacă ieşim din strîmtul spaţiu
virginal? Eram sigur. Asta deci se întîmpla de la distanţa mare la care mă aflam. Şi încep
a mă frămînta de ce o formă atît de delicată şi gingaşă să zacă zvîrlită ca un gunoi de
mîna cine ştie cărui nesimţit între cele două cete de smintiţi. Şi tot frămîntat de gînduri şi
îmbrîncit înainte de propriu-mi mers, ce crezi? mă trezesc faţă-n faţă cu coaja de banană.
O atît de banală şi blondă coajă de banană. Şi cum începusem să mă uit cu o încordare
dispersată la ea, ştiind că trebuie să o evit cu orice preţ, indiferent ce s-ar fi putut
întîmplat, unde nu-mi aduce brusc aminte fereastra deschisă de exsistenţa ei cu un pocent
care m-a făcut să mă opresc în timp ce geometria capului meu se modifica văzînd cu
ochii.
Zappato izbucni în rîs şi îşi puse mîna pe umărul lui Luigi.
- Chiar aşa a fost?
Ochii nepublicatului se aprinseră de curiozitate în timp ce el dădea aprobator din
cap.
- Şi nu numai că mi-a făcut cucuiul ăsta, dar a avut şi o parte bună.
- Adică? îl întrebă Giuliano.
- M-a împiedicat să ajung între cele două cete de nebuni, spuse el jucîndu-se cu paharul
pe care îl rotea între degete.
- Chiar aşa, dragă, spuse Luigi cerîndu-i o ţigară lui Zappato. Chiar aşa, despre ce tot spui
tu acolo.
- Nu prea ştiu, dar cred că au început vremurile să se schimbe. Au început roşii să
miroase că li se apropie victoria şi au organizat un marş de susţinerea aliaţilor şi
pedepsirea colaboraţioniştilor. Numai că s-au ciocnit de ăştia care sunt cu puterea.
- Şi s-au încăierat? îl întrebă Linda împungîndu-l cu aviditatea curiozităţii.
- Cred că da. Tocmai începuseră primele schimburi de amabilităţi care au evoluat rapid de
la înjurături la palme şi picioare. Aşa că am preferat să-mi iau cucuiul şi să dispar.
- Inteligentă hotărîre, îl asigură Luigi. Ca să vezi că se tot adevereşte ce spun eu mereu,
că pacea e doar un cuvînt. Un cuvînt frumos, plin de lumină, de linişte şi amăgitoare
fericire. Dar nimic mai mult. O plutire lină pe drumul unei adieri născută din cel mai
frumos vis. Războiul e dincolo de cuvînt. El e realitatea care colcăie prin toată viaţa.
- Ce tîmpiţi, remarcă Zappato. Nici nu s-a terminat bine războiul ăsta, că a şi început un
altul, unul mai sofisticat, mai întortochiat, între mine şi mine, între eu şi al meu.
- Aşa e, oftă Luigi, devenit serios. Deci cum spuneai? Că unii erau facscişti şi ceilalţi
comunişti? Şi cu toate astea se păruiau între ei şi tu era să nimereşti la mijloc? Păi ştii ce
mi se pare de un comic criminal de irezistibil, de o ilaritate de-a dreptul dementă? Că
jumătate din omenire pupă de zor cu ochii înrouraţi de emoţie zonele cele mai erogene

132
ale lui Marx, creator al ideologiei roşii, ca să zic aşa, iar cealaltă jumătate o face cu
aceeaşi disperată evlavie, dar strecurîndu-şi limba printre bucile lui nea Hitlereală. Dar
frumuseţea e că atît unul cît şi celălaltul ar putea să vă aparţină întrucîtva, continuă Luigi
uitîndu-se ţintă la el. Deşi o spun doar ca o ipoteză, e doar o bănuială că aşa s-ar putea să
fie. Mă iau şi eu după ce zbiară gura lumii. Şi cealaltă jumătate a frumuseţii e că ambele
jumătăţi vă doresc extreminarea cu aceeaşi ardoare cu care v-au dorit-o şi întemeiatorii
celor două găşti. E de-a dreptul demenţial. Bun, bine că am lămurit-o şi pe asta. Şi acum,
drăguţule, ia să te prezinţi tu la refecul adunării şi să dai seama că ce ai făcut tu de unul
singur atîta amar de vreme fără ca vreunul din noi, ăştia de ţi-am dat iar viaţă, drept
pentru care îţi suntem mamă, tată şi toată familia la un loc, să fi avut cel puţin o bucăţică
de habar că ce s-o fi întîmplat cu mezinu’.
Îşi lăsă capul în jos, mimînd vinovăţia, apoi spuse pe tonul mărturisitorului.
- Am fost plecat.
- Cu pluta? îl întrebă Giuliano stîrnind rîsul celorlalţi.
- N-o să crezi, dar eşti destul de aproape, îi răspunse el serios. Ei, nu chiar cu pluta...
- Da’ cu ce, sări Zappato, lăsîndu-l să înţeleagă că pauza îşi făcuse efectul.
- Cu ligheanul lui Yanuli.
- Yanuli, Yanuli, Yanuli, făcu Luigi săpînd concetrat prin memorie.
- Căpitanul ăla grec de care ne povestea Geppeletto.... Docherul pe care l-ai acuzat că i-a
scos Fridei copilul din burtă şi i l-a mîncat.
- Aaa! Firidei! Sigur dă da, exclamă nepublicatul cu faţa luminată. Foarte interesant. Cu
alte cuvinte te-ai scos pe mare. Mînca-l-ar mama. Deci de aia de cîte ori mă gîndeam la
tine, îmi dispăreai de pe radarul minţii. Aha, deci e vorba de o despărţire, una neanuţată.
Mă rog. Dar despărţirea are întotdeauna ceva filozofic şi dramatic. Despărţirea... continuă
împăratul vorbelor compunîndu-şi o figură gravă în timp ce mîna i se întinse reflexiv spre
zarea întunecată.
- Despre ce despărţire tot vorbeşti? îl întrebă el agasat, neştiind dacă Luigi glumea, sau
fusese cuprins de una din crizele lui de seriozitate.
- Despre ce despărţire? Despre oricare, îl asigură Luigi. De cea de mine însumi. Asta dacă
vrei să dramatizezi lucrurile, spunînd că încheierea unei etape din viaţă, despărţirea
definitivă de ce a fost pînă atunci, e un act care te mistuie în inutile chinuri.
- Ia staţi puţin, interveni Zappato. Omul ăsta tocmai începuse o poveste interesantă şi
Luigi l-a întrerupt cu prostiile lui. Ce ar fi să ne întoarcem pe covertă?
- Chiar aşa, îl susţinu şi Giuliano privindu-l cu un interes deosebit. Cum de ai ajuns tu pe
găleata lui Yanuli?
Îi ascultară povestea în linişte, întrerupîndu-l doar uneori pentru lămuriri. Apoi,
peste masa lor se aşternu liniştea.
- Şi cum te-a lăsat pe tine inima să nu ne spui nimic de marea ta aventură? se auzi dintr-o
dată vocea lui Giuliano încărcată de o sinceritate tristă. Ca să vezi ce înseamnă oamenii
ăştia, continuă el fără să mai aştepte vreun răspuns. Îi iei, îi scoţi din lada de gunoi în care
fuseseră aruncaţi de nebunia omenească, îi scuturi de praf, le dai puţin luciu şi, cînd le
vine lor numai bine, îţi întorc spatele.
- Hai, mă, nu o lua şi tu aşa în tragic, încercă Zappato să îl tempereze. Poate că nu a avut
timp, poate că totul a intervenit pe neaşteptate.
- Şi ce spui că i s-a întîmplat rusului? interveni Luigi devenit dintr-o dată reflexiv,
frămîntat parcă de un gînd tulbure.

133
- Nu ce i s-a întîmplat, îl corectă el, dar ce i s-a împlîntat. Privi figura concentrată a
poetului şi îşi mărturisi că nu şi-ar fi închipuit că mica lui aventură ar fi putut stîrni un
asemenea interes.
- Ei, ce i s-a împlîntat? intră Luigi în jocul lui cu o seriozitate care îl debusolă.
- Un cuţit, răspunse el scurt.
- Aruncat de cine? îşi continuă Luigi interogatoriul.
- De cîrmaci, cred. Adevărul e că, în momentele alea atît de tensionate, nici nu mai ştiu
exact cum s-au derulat lucrurile.
- Şi spui că rusul a murit? întrebă Luigi la fel de dus pe gînduri.
- Exact asta a făcut. Ce ar fi putut fi mai rău pentru el?
- Să reînvie, spuse sec Luigi făcîndu-i să rîdă. Şi spui că banii erau într-o hîrtie roşie?
- Roşiatică, pe care Yanuli a împăturit-o cu mare grijă şi a pus-o în buzunarul pufoaicei.
- De ce? se întrebă Giuliano dînd parcă glas gîndurilor lui Luigi. De ce atîta grijă pentru o
bucată nenorocită de hîrtie, cînd mult mai firesc ar fi fost să o strîngă în pumn şi să o
zvîrle în apă.
- Nu-i aşa că tu ai fi aruncat-o peste bord dacă erai în locul lui? îl întrebă Luigi cu ochii
lărgiţi. Asta înseamnă că e ceva cu hîrtiuţa aia.
- Şi noi trebuie să aflăm ce, îl asigură Giuliano cu un zîmbet diafan.
- Mă rog, spuse el pe un ton sceptic, ridicînd din umeri. Şi cum facem, că doar n-o să
mergem la grec să-i cerem socoteală pentru o hîrtie pe care a băgat-o în buzunar în loc s-o
fi aruncat în apă.
Luigi rămase cu ochii larg deschişi, părînd că analizează constatarea pe care
tocmai o auzise.
- Mda, acceptă el fără prea mult entuziasm. Asta cam aşa e. Nu prea merge să ne
înfiinţăm pe corabia lui cerîndu-i cont de ce face el în largul mării.
- În largul mării nu, dar acolo, pe pămînt? întrebă Zappato care se juca mirat cu păhărelul
pe care îl muta de colo colo pe masa rotundă.
Luigi avu o tresărire, apoi faţa îi fu invadată de un surîs larg.
- Ce dracu ne-am face dacă n-am avea printre noi şi oameni care uneori mai şi gîndesc?
constată el vesel privindu-l fix pe Zappato. Omul acesta, pe care uneori l-am tratat cu
superficialitate, sau poate chiar ne-am îndoit de el, rîzînd în pumni de tîmpeniile în
cascadă pe care le debita neîncetat, a făcut în clipa asta dovada că nu degeaba se află el
printre participanţii la şleahta noastră. Aşa e! Pentru ce face el pe mare nu-i putem cere
cont, mai cu seamă că îl are pe mîncătorul ăla de cuţite pe lîngă el. Dar pentru ce face pe
sfîntul şi scumpul nostru pămînt...Ei, asta-i cu totul altă poveste.
Giuliano îl privi lung, încercînd să descopere ceva dincolo de cuvintele lui şi,
pentru că nu reuşi, îl întrebă morocănos.
- La ce naiba te-oi mai fi gîndind, că la drăcii nu te întrece nimeni.
Luigi necheză scurt, încîntat de descrierea succintă făcută de prietenul lui şi îşi
îndreptă privirea spre Linda.
- Scumpul noastru văr, Camino, mai lucrează la telegraful poştei?
Linda clipi surprinsă de întrebare, ezită un moment, apoi răspunse în nota amplă a
lui Luigi.
- Da, împărat al vorbelor...goale. Mult iubitul nostru văr, Camino, tot la telegraf şi tot la
poştă.

134
 Luigi le oferi un zîmbet încîntat în timp ce îşi freca palmele energic, de parcă i-ar
fi reuşit o mare afacere.
- Perfect, oameni buni. Mă simt nestăpînit şi jalnic. Falic, vreau să zic.
- Poate falnic? interveni cu sinceritate Zappato.
- Băieţi, continuă Luigi fără să-i mai răspundă lui Zappato, îl avem pe kirYanuli iete aci,
şi arătă spre ipoteticul buzunar al unei cămăşi imaginare.
- Nu îneţeleg, se plînse Zappato.
- Ei, nu îneţelegi, îl luă repede Luigi, deşi simţea aceeaşi reacţie şi din partea celorlalţi.
- Nu, zău, interveni şi Giuliano, ce legătură are un domn atît de omorabil ca vărul Lindei
cu toată povestea asta?
- Are, şi încă cum! îi asigură Luigi lungindu-şi misterios cuvintele. Ia fiţi voi atenţi aici.
Acolo, pe insula aia din Grecia s-a comis un asasinat. Lui gaspadin Nepriakov, omul lui
Yanuli i-a făcut o uşoară operaţie pe cort închis. Toate brune, numai că, deşi om fi noi în
plin război, luptele intestine, sau doar între indivizi izolaţi nu sunt permise. Ce s-a comis
acolo, indiferent de condiţiile săvîrşirii, tot crimă se cheamă. Şi atunci comisariatul de
poliţie de acolo, unde Yanuli e bine cunoscut, sau poate că nu, poate că habar nu are cine
e, dar e suficient că ştim noi, trimite chesturii de aici o informaţie referitoare la
evenimentul de acolo. Prin intermediul cui? Aţi ghicit, scumpii mei, că de aia v-aţi adunat
ca ciorchinul în jurul meu. Prin intermediul vărului Camino. Două lucruri îmi trebuie.
Dar în lumea noastră poţi avea nevoie de orice, că nimic nu e imposibil.
- Ia s-auzim, îl stîrni Giuliano pe tonul celui ce poate schimba visele în realitate.
- Am nevoie de cineva care să vorbească greceşte ca un grec...
- Şi? îl îndemnă Zappato devenit dintr-o dată interesat de povestea nepublicatului.
- Şi de cineva care să falsifice o ştampilă.
Se lăsă un moment de tăcere de parcă tot grupul căuta să-şi amintească de cineva
care să se încadreze în cerinţe.
- Păi chiar Yanuli are un prieten care îi face rost de acte falsificate, spuse el cam fără chef,
lăsînd să se înţeleagă că jocul în care îi antrena Luigi nu era pe placul lui.
- Nu zău!? se extazie poetul punîndu-i protector mîna pe umăr. Excelent! De unde ştii?
- Păi cînd am plecat cu transportul spre Grecia, marfa a fost adusă de unul Gitano care
avea toate actele făcute de un altul, unu' Adriano, parcă. Şi au fost făcute aşa de bine încît
neamţu’ care ne-a verificat a luat poziţia de drepţi în faţa lor.
Luigi îl privea cu ochii lărgiţi de plăcere.
- Băieţi, spuse el după ce ascultă întreaga poveste, dacă nu ne lăsăm intimidaţi de
propriile noastre slăbiciuni, avem toate şansele să pornim pe urmele lui Edmond Dantes.
Ţine-ţi-vă bine!
- Tot nu înţeleg ce vrei să faci, se plînse Zappato.
- Ei, ridică Luigi agasat din umeri de confuzia în care plutea Zappato, dar şi de privirile
celorlalţi. E foarte simplu.
- O fi pentru tine, spuse Linda căscînd lung pentru a-şi trăda plictiseala care o năpădea.
- Ar fi trebuit să fie pentru toţi, o asigură Luigi evitîndu-i privirea. Îl rugăm cît putem noi
de frumos pe Camino să se ducă la cealaltă poştă a oraşului şi să-şi expedieze de acolo o
depeşă în greacă prin care poliţia elenă avertizează chestura italienească de aici că s-a
comis o crimă gravă contra întregii comunităţi şi că roagă poliţia noastră să-l ancheteze
pe grecul Yanuli cu privire la faptele comise pe insula grecească. Mai e nevoie doar de o
ştampilă cît mai credibilă, pentru că sunt convins că grecul e uns cu toate alifiile şi nu

135
poate fi păcălit prea uşor. Se opri brusc şi îşi duse mîna la frunte părînd că face un efort
intens să-şi amintească ceva. Ia staţi voi puţin, măi copii. Vi-l mai amintiţi pe bunul
Pattane? Ce-i drept, nu prea avem noi relaţii foarte strînse cu el, deşi cu soră-sa aş fi vrut
să am contactele cele mai strînse, chiar şi cu nişte cătuşe... Dar, mă rog, asta-i o altă
poveste. Soră-sa asta, despre care tocmai vorbeam, nu e ea căsătorită cu un general de
armată?
- Ba da, confirmă Giuliano care îl cunoştea mai bine pe Pattane.
- Ei, vedeţi? explodă Luigi plesnindu-şi degetele. Dacă am reuşi să obţinem pentru două-
trei ore, sau nici atît o uniformă a mult măritului soţ... Vă daţi seama ce efect aş avea eu
în uniforma aia asupra lui Yanuli înarmat şi cu o telegramă ştampilată?
- Aia e uniformă de militar, încercă Zappato să-i stăvilească dezamăgit elanul.
- Prostii! îl tăie Luigi dînd arogant din mînă. Parcă în momentul ăla mai e în stare grecul,
oricît de tare ar fi alifiile prin care e tăvălit, să mai facă diferenţa dintre uniforma unui
chestor şi cea a unui militar...
- Asta aşa e, îl susţinu Giuliano care părea cucerit de idee, deşi nu reuşi s-o desluşească
pe de-ntregul.
- Dar pînă la urmă de ce e nevoie de o asemenea mobilizare de forţe pentru o amărîtă de
hîrtie?
Întrebarea Lindei căzu ca un cuţit de ghilotină între ei.
- Chair aşa, o urmă şi Giuliano care părea să se dezumfle vertiginos.
- Cum aşa? zvîcni Luigi părînd cravaşat de aceeaşi întrebare. Deştepţilor! De atîtea ore vă
linguşesc pentru deşteptăciunea voastră, dau din coadă că cît de inteligenţi sunteţi şi acu’
zvîrliţi cu dînşii prin toată fasolea? Păi, dacă amărîta aia de hîrtie n-o fi chiar harta
comorii piratereşti, despre care a auzit cîte ceva scumpul şi comunul nostru prieten, vă las
să-mi tăiaţi mie ce credeţi voi că a mai rămas bun prin prelungirile bătrînei mele carcase.
- Comoara! exclamară cu toţii ca un cor bine sincronizat.
- Ei, aţi văzut? Sau de ce credeaţi voi că îmi consum eu atîta energie? Doar pentru o
bucată de hîrtie cu care grecul şi-ar fi putut şterge elenu-i cur?
- Ia uite! spuse Linda privind spre cerul pe care se trasau primele dîre ale unei noi zile. S-
a făcut aproape dimineaţă.
- Aşa se-ntîmplă cînd stai la un taifas, o asigură Luigi. Ne vedem, deci, mîine, dar vreau
să facem cîţiva paşi înainte cu toată povestea asta. Căci, nu uitaţi, suntem sub presiunea
timpului. Nu ştim cînd va acţiona bunul nostru prieten grec şi cum, fără ştirea noastră, să
ne trezim că ne-a lăsat cu buzele ca la vulcanizare.

Pattane locuia în partea de vest a oraşului, într-un cartier de căsuţe cochete,

înconjurate de mici grădini, mîndria gospodarilor care le îngrijeau cu dragoste părin-
tească. Giulinao îl anunţase cu o zi înainte că dorea să-i facă o vizită împreună cu doi
prieteni de-ai lui şi Pattane încuviinţase cu mirarea întinsă pe faţă. Îl cunoştea bine pe
Giuliano, cîndva fuseseră destul de apropiaţi, dar, cu timpul, Pattane preferase să se
retragă, era un tip mai închis, un introvertit care comunica din ce în ce mai greu cu cei din
jur. Se simţea agasat de voioşia pe care o găsea nemotivată a celorlalţi, de buna lor
dispoziţie, neportivită, mereu în contradicţie cu timpurile, de gesturile lor largi şi de pofta
lor de viaţă stîrnită parcă şi mai intens de războiul absurd în care fuseseră tîrîţi. Încercase
totuşi să afle mai multe despre neaşteptata vizită a lui Giuliano, dar acesta îi răspunse
destul de vag că simţiseră aşa, dintr-o dată, nevoia să-şi mai vadă vechii prieteni pe care,

136
din motive pe care nu le înţelegea, îi vizita tot mai rar şi, cum viaţa e plină de neprevăzut,
la care se mai adaugă şi nenorocitul ăsta de război... Punctele de suspensie îl făcură pe
Pattane să dea aprobator din cap. Giuliano îl prinse de braţ şi îl inivită la cîrciumioara
discretă aflată foarte aproape de casa lui Pattane, dar acesta se opuse, nu avea chef nici de
bere, nici de altceva mai tare. Voia doar să asculte Radio Londra. Se dăduseră comunicate
imoprtante despre mersul războiului. Văzuseră cu toţii escadrilele zburînd deasupra
oraşului. Ştiau cu toţii ce nenorociri produseseră prin alte părţi. Tot văzduhul mirosea
doar a praf şi pulbere. Şi Pattane îşi îmbrăţişă casa cu o privire drăgăstoasă în care se
citea spaima sălbatică pentru ce i s-ar fi putut întîmpla.
Cînd deschise uşa se trezi în prag cu Luigi, Giulinao şi el, toţi abordînd surîsuri
largi de parcă ar fi fost invitaţi în casa unui prieten vechi, plecat de multă vreme şi revenit
pe neaşteptate. Luigi aproape că îl luase în braţe decum deschisese uşa, împingîndu-l pe
holul de la intrare spre sufrageria ocupată de o masă mare înconjurată de scaune.
- Hai, Marco, puse el imediat stăpînire pe Pattane, ce naiba, Marco, păi tu eşti omul care
să stea aşa de retras? Sau pe care să-l vezi prin tîrg prin cine ştie ce minune, doar cînd
vreo nevoie urgentă îl dă afară din casă? Dar ce casă! continuă Luigi să exclame
deschizîndu-şi amplu ambele braţe pe care şi le ridică spre tavanul care părea să-i
strivească pentru că era mult prea jos. Ochii poetului colinadu adimraitv pe pereţii
acoperiţi cu un tapet gălbui, decolorat de vreme şi pe mobilele greoaie care aproape că
asfixiaseră sufrageria, sugrumîndu-i spaţiul redus la un coridor îngust prin care abia te
puteai strecura lovindu-te de scaune şi colţurile scrinurilor şi bufetelor.
Pattane mormăi ceva greu de înţeles, dar le dărui un surîs amical, lăsînd parcă să
se înţeleagă că erau bineveniţi într-o casă unde nu prea intra nimeni şi toată existenţa se
reducea la gesturile cele mai banale ale vieţii de zi cu zi.
- Chiar aşa, continuă Luigi la fel de volubil, fără să se sinchisească de tăcerea ermetică a
gazdei. Ce naiba s-a întîmplat cu tine, omule, tu, care te fîţîiai printre oameni ca peştele
printre ai săi, că ai dispărut aşa, dintr-o dată, fără să ne fi dat cel puţin un avertisment de
ce ne va aştepta? Barem să fi ştiut şi noi că vom fi deposedaţi de bunul cel mai de preţ pe
care îl mai aveam, prietenia ta.
Pattane profită de mica pauză a geniului vorbelor nepublicate pentru a-şi umple
iar cu aer burduful plămînilor şi, îndreptîndu-şi degetul spre el, spuse încruntat.
- Dar dumnealui cine e? Nu cred că îl cunosc.
- Cine, el? spuse Luigi cu degetul întins spre acelaşi piept. E un om extraordinar, o
desăvîrşire, un prieten de-al nostru la care nu am mai putea renunţa sub nici o formă. Şi
atîtea a auzit de la noi despre tine, atîtea i-am povestit noi despre faptele tale... de eroism
pe tărîmul adevăratei prietenii, a prieteniei desăvîrşite, încît n-a vrut să rateze prilejul
unei seri petrecută într-o companie pe care nu o va mai uita pînă dincolo de marginea
perceptibilă a timpului.
Pattane îl privi cu luare aminte, fără să bage în seamă vorbăria ca o ploaie de vară
a împăratului cuvintelor.
- Bine, dar are o figură de...
- Criminal! nu-i aşa? i-o luă Luigi înainte. Ucigaş de regi! Prostii! concluzionă el făcînd
un gest cu mîna de parcă ar fi împins o grămăjoară de gunoi.
- Exact asta aş fi vrut să spun şi eu, dacă aş mai fi avut loc de tine, îi asigură Pattane
surîzînd pentru prima oară cu oarecare simpatie. Nişte idioţi nemţii ăia. De aia şi pierd
războiul.

137
- Chiar aşa, aproape că explodă Luigi în timp ce îşi trăgea un scaun pe care se aşeză cam
brusc, smulgînd lemnului bătrîn un oftat ascuţit care îl făcu pe Pattane să tresară
îngrijorat.
- Voi nu vă aşezaţi? îi întrebă gazda pe ceilalţi doi rămaşi în picioare. Hai, băieţi, luaţi loc.
Uite, că tot sporovăind încep să mă bucur sincer de venirea voastră. Trebuie să recunosc
că de la un timp m-am cam depărtat de lume şi trăiesc ca un pustnic.
- Din vina cui? îl împunse Luigi cu ambele palme întinse pe masă.
- A oamenilor, în primul rînd, îl lămuri Pattane. Atîta răutate şi pentru ce? Spera să
primească un răspuns, dar tăcerea care se lăţea ca o pată de tuş îl făcu să renunţe.
- Ce aţi zice de un lichior de vişine? Tăcerea zvîcni din nou între ei, dar Pattane îi dădu
grăbit un brînci. Ştiu, e ceva mai mult pentru cucoane, dar eu cu băutura nu mă prea
omor. Şi pe asta o am de la soră-mea. Ea mai face prostii din astea şi mai îmi dă şi mie să
am în casă dacă s-o mai ivi vreun oaspete.
- Aşa ca noi, spuse Giuliano privind absent la camera încărcată.
- Exact, făcu Pattane care se strecură pe culoarul îngust pînă la un bufet. Deschise ambele
uşi, apoi scoase o butelcă pîntecoasă înfundată cu un dop pătrat din sticlă. O puse pe o
tavă pe care adăugă cîteva pahare, apoi o duse la masă.
- E chiar de la sora ta? vru Luigi să se asigure. Su-per-bă femeie. Dacă n-ar fi făcut
partida aia strălucită, mi-aş fi încercat norocul.
Pattane zîmbi măgulit de exclamaţia sinceră a poetului.
- Cum se înţelege cu domnul general? îl întrebă Giuliano aparent fără nici un interes
special.
- Cu generalul? Excelent, îi asigură Pattane. El e plecat aproape tot timpul şi ea îşi vede
liniştită de ale ei.
- Adică cum? îşi lăbărţă Luigi surprinderea. Ei nu-i e dor de domnul general?
Întrebarea rămase suspendată în aerul sufrageriei aşteptîndu-şi răspunsul. În locul
lui se auzi gîlgîitul băuturii turnată în pahare.
- Ei, făcu într-un tîrziu Pattane. Parcă voi nu ştiţi cum sunt căsătoriile astea. Cel puţin
jumătate din ele e interes.
- Şi cealaltă jumătate? întrebă Giuliano zîmbind.
- Nu ştiu să-ţi răspund, îi spuse Pattane sincer. Dacă eu eram cel căsătorit, te lămuream ce
e cu cealaltă jumătate.
Începură să rîdă şi ridicară paharele.
- Excelentă, spuse Luigi apreciind ca un expert calitatea băuturii. Am chiar impresia că
sărut mînuşiţa doamnei general, continuă el sigur că flatarea îşi va atinge ţinta.
- Da, acceptă Pattane cu modestie. Trebuie să recunosc că e.
Urmă un alt moment de tăcere încărcat de oarceare tensiune, cînd fiecare părea că
îşi frămîntă mintea în căutarea unui pretext care să împingă discuţia mai departe. Şi,
dintr-o dată Pattane aruncă întrebarea pe care ceilalţi păreau să o aştepte încă din prima
clipă.
- Dar pe voi ce vînt vă aduce de fapt aici?
Întrebarea fusese atît de directă încît nu mai lăsa loc decît unui răspuns la fel de
răspicat. Fiecare din ei simţise că nu e cazul să devină politician, învîrtindu-se în jurul
parului pînă cînd îl va sugruma funia. Luigi le aruncă o privire circulară şi înţelese din
încurcătura întipărită pe feţele lor nu numai că nu prea aveau habar de ce călcaseră pragul
acelei case, dar şi că sarcina de a fi dat răspunsul corcet tot lui îi revenea. Îşi reglă vocea

138
cu nişte hîrîituri prelungi de fumător înrăit şi, plimbîndu-şi palmele pe lemnul neted şi
rece al mesei încercă să se lanseze într-o explicaţie care să nu lase loc nedumeririlor.
- Apăi, Marco, că doar ne cunoaştem de ceva vreme şi atunci ce rost ar mai avea să ne
învîrtim în jurul cozii, sigur că dincolo de simplul gest de curtoazie, o expresie de
netăgăduit a stimei pe care noi, fiecare dintre noi, o are pentru tine, că altfel îţi dai şi tu
singur seama că te-am fi ocolit, că, în fond cine are respect pentru un coate goale, un
terchea berchea de care ar rîde tot tîrgul în frunte cu cîinii lui, nuuu? ceru el din priviri
aprobarea celorlalţi care dădură grăbiţi din cap, că noi faţă de tine şi, nu în ultimul rînd
faţă de familia ta, avem un respect care nu se mai sfîrşeşte odată, adică niciodată, deci...
da, şi îşi duse cu un gest teatral palma la frunte, aha, uite că uitasem de unde am plecat. Şi
ce rău e cînd uiţi de unde pleci... A! da, are şi un scop, o ţintă, dacă vrei, oarecum mai
precisă. Că ştii, dacă tot ai venit pentru una din care să se înţeleagă clar că tu, noi toţi,
adică, avem faţă de tine cele mai alese gînduri...
- Cu grijă, îl completă Pattane.
- Alese cu grijă, îl asigură Luigi fără să clipească, deci gînduri, reveni el prompt, nu, de ce
n-am pune problema şi sub celălalt aspect al ei care...
- Care constă din ce? îl întrerupse Pattane uşor agasat de vorbăria măreţului.
- A! exclamă Luigi ridicîndu-şi mîna cu arătătorul înfipt în tavanul scund. Aaaa! şi glasul
lui trăda recunoaşterea victoriei lui Pattane asupra lui. Păi cum să nu admiri un asemenea
om care nu, uite, scurt şi la obiect. Te-a şi luat de guler, te-a săltat la nivelul privirii lui
vultureşti şi agere din cauza agerimii minţii lui, că agerimea minţii se vede în ochi şi-n
timp ce ţi-a şi cîrpit două scurt una pe faţă, cealaltă pe rever, ţi-a şi-mpuşcat conştiinţa: ia
zi, mătăluţă, cu ce ocazie p-aici? Excelent! Marfă! Zău dacă m-aşteptam eu la directa asta
care şi acum mă doare plexul de cît de tare a fost.
Îl văzu zîmbind pe Pattane şi, încurajat, înşfăcă paharul pe care îl duse la gură
sorbindu-l dintr-o dată, uitînd de dulceaţa şi tăria băuturii. Se cutremură scurt, căscînd
gura larg şi înghiţind grăbit aerul. Fir-ar să fie, scrîşni ascuţit gîndul ca un cui ruginit tras
din carnea lemnului, cu tontul ăsta nu merge chiar aşa de simplu. E mai suplu decît
credeam.
- Hai, îl încurajă Pattane păstrîndu-şi surîsul şiret. Dacă tot aveţi ceva de spus... Sau vreţi
mai întîi să terminăm sticla?
Seriozitatea din tonul lui îi făcu să izbucnească în rîs. Apoi Luigi îşi puse palma
lui mare, cu degetele răsfirate pe umărul lui Pattane.
- Chiar aşa, bătrîne, cît naiba să ne mai înghiţi şi pe noi cînd ai, poate, altceva, mai puţin
interesant de făcut? Zău că ai dreptate. Şi ziceai că de ce am dat iama prin cartier? Păi,
atunci uite care e treaba. Dar, te rog, ţin-te niţel vîrtos de colţul mesei că n-aş vrea să-l
rupi fără voia ta. Ai putea să ne împrumuţi o zi, două... poate chiar trei o uniformă a
soţului?...
Pattane rămase cîteva clipe exact aşa cum şi-l imaginase Luigi în timp ce venea
spre casa lui: nemişcat, cu gura întredeschisă în timp ce în ochi i se citea o uluială
sinceră.
- A soţului? Care soţ? şopti Pattane rămas fără grai.
- Cum care soţ? interveni Giuliano cu o energie la care nimeni nu s-ar mai fi aşteptat. Te
faci că nu ştii?
- Bine, dar eu nu sunt căsătorit, continuă Pattane cu o figură uluită.
- Măi, Marco, tu ai înnebunit? îl dojeni Giuliano Nu e vorba de tine.

139
- Dar de cine? întrebă Pattane avînd întipărită pe faţă confuzia grea din care nu putea să
iasă.
- De sora ta.
Pattane rămase încruntat, dar încet fruntea i se descreţi şi flacăra înţelegerii îi
lumină faţa.
- A, soră-mea! Caterina. Ei, ce-i cu ea?
- Nu e căsătorită cu un general? îşi continuă Giuliano interogatoriul.
- Şi încă cum, îl asigură Pattane care îşi mai păstra aprinsă în priviri flacăra inteligeneţi
scormonitoare.
- Şi soţul, generalul, nu se îmbracă şi el cu uniforma lui de general?
- Ba da, dar nu chiar tot timpul, îi asigură Pattane. De cele mai multe ori, cînd e la divizie,
e îmbrăcat civil.
- Mi se pare cel mai firesc pentru unul ajuns la rangul lui, îl asigură Luigi. Nu? În fond,
după gradul de general ce să mai urmeze? Poate doar ăla de civil. Aşa că omul îşi
pregăteşte intens momentul ăsta.
- Exact, confirmă Pattane în ai cărui ochi flacăra inteligentă a perceperii realităţii se
întuneca iar, cei drept ceva mai încet.
- Ei? îl împunse iar Giulinao, şi domnu’ general n-o fi avînd mai multe uniforme?
- Cum să nu? Şi de paradă şi de aplicaţii şi de... Încercă să-şi amintească o altă utilitate a
uniformei dar vocea lui Giuliano îl împinse spre o altă pistă.
- Şi uniformele astea unde le ţine?
- Acasă, îl lămuri Pattane dintr-o răsuflare.
- Acasă, nu? Şi tu nu poţi lua o uniformă din stocul ăsta şi să ne-o dai o zi sau două?
Pattane se uită iar la Giuliano cu privirea lui înceţoşată de dificultatea întrebării şi
care nu anunţa nimic bun.
- Stai! Stai! se grăbi Giuliano să îl liniştească. Nu ştiu ce ţi-o trece ţie prin gînd, dar nu
vrem să preluăm comanda armatei.
- Nuuu? se miră Pattane cu aerul că îi fusese ridicată o mare greutate de pe suflet.
- Păi atunci, continuă el nelămurit, ce nevoie aveţi voi de o uniformă de general?
Giuliano dădu apăsat din cap de ca şi cum neînţelegerea amicului său îi ameninţa
realizarea celor mai măreţe planuri.
- Măi, Marco, aproape că explodă el cu mîna întinsă spre Luigi, tu îl vezi pe omul ăsta?
Sigur că îl vezi, îşi scuti el prietenul de un răspuns. Ar fi şi imposibil să nu-l vezi.
- Ei? îl îndemnă Pattane uşor agasat. Chiar aşa, şi ce dacă îl văd?
- Cum aşa? se răsti Giuliano, care nu se aştepta la o asemenea zvîcnire din partea lui
Pattane. Tu ştii ce i s-a întîmplat omului ăstuia pe care zici că-l vezi? Nu ştii. De unde să
ştii? continuă Giuliano la fel de dramatic. A văzut-o pe sora lui, şi mîna i se îndreptă
acum spre el care primi noutatea absolută chiar şi pentru sine însuşi fără nici o tresărire.
Da, Marco, tu îţi poţi imagina chestia asta? Şi soră-sa, care o femeie care în multe
privinţe se dă spre Caterina ...
- Ooo! făcu Pattane cu o izbucnire de sinceră adimraţie.
- Exact, Marco, asta voiam să zic şi eu dacă nu mi-o luai tu de la gură. Ei, acum da, acum
poţi să înţelegi de ce e prietenul meu aşa de distrus. Şi tu, care eşti o fire aşa de
romantică, Marco, care ai oferi, de ai putea, o floare şi chiar mai mult de atît, fiecărei
doamne din oraşul nostru, nu, îţi dai seama ce înseamnă pentru un om ca el, şi îşi îndesă

140
arătătorul în direcţia lui Luigi, care iubeşte fără preget şi încetare, să se trezească scos din
cursa asta nebunească din pricina...
- Ei? izbucni Marco nerăbdător din cauza întreruperii neaşteptate. Ei!?
- Din cauza unei uniforme, îl lămuri Giuliano.
- Ei, la dracu! exclamă siderat Pattane. Păi ce, doamna poartă uniformă de general?
- N-ai înţeles, îl linişti uşor dezamăgit Giuliano. Aici nu e vorba de ce poartă domna. E
vorba de ce-i place doamnei.
- Nu spune! se minună Marco cu o sinceritate care îi îngheţă pe ceilalţi.
- Da! întări Giuliano. Doamna e înnebunită după uniformă. Cum vede un ofiţer... Mă-
nţelegi tu...
- Leşină, făcu Pattane cu respiraţia întretăiată.
- Leşină? se repezi Giuliano de parcă leşinul ar fi fost o nimica toată. Ce să leşine? E
fleaşcă. Toată. De sus pînă jos. Nu-şi mai revine.
Marco rămase cu mîna la gură privindu-l uluit.
- Chiar în halul ăsta? şopti el pierit cu totul. Păi, la cîte uniforme se văd zilele astea pe
aici, înseamnă că sărmana doamnă nu se mai usucă niciodată.
- Ei, şuieră Giuliano surprins. Nici chiar aşa. Nu răcanii o ex... cum să zic. Nu ei intră în
zona ei... de interes. Cu cît e gradul mai sus, cu atît sunt vibraţiile ei mai intense.
- Şi cu atît e şi fleaşca mai mare, continuă Pattane pierit.
- O poţi stoarce, îl asigură Giuliano cu cea mai serioasă figură pe care şi-o putea
compune.
- N-am mai auzit de aşa ceva, murmură Pattane. Chiar în halul ăsta să o excite o
uniformă?
- Şi încă cum! E fetişul ei. Şi dacă putem, de ce să nu i-l oferim? De ce să nu o facem
fericită dacă stă în puterea nostră
- Chiar aşa, întări şi Pattane. Ce poate fi mai nobil decît să oferi cuiva un strop de fericire
într-o lume atît de morbidă ca a noastră. Şi spui că pentru domnul ar fi? întrebă Pattane cu
oarecare circumspecţie.
- Exact, îl asigură Giuliano.
- Mda, făcu Pattane gînditor. S-ar cam nimeri, că şi generalul e de statura lui Luigi.
- Şi atunci? îi forţă Giuliano mîna.
- Promit să fac tot ce-mi stă în putinţă.

- Cum de ţi-a venit ideea aia trăsnită cu soră-sa? îşi gîfîi Luigi întrebarea uşor iritată în
timp ce se rostogoleau pe străzile oraşului spre cafeneaua devenită sediul zilnicelor lor
întîlniri.
- Eu ştiu? ridică Giuliano din umeri. Habar nu am. Dar aşa se întîmplă sub presiunea
evenimentelor. Ce naiba? Tu n-ai văzut ce direct a devenit mutulică ăla de Pattane? Îl
cunosc de atîţia ani. Şi niciodată n-a făcut dovada unui spirit prea impulsiv. Năvlnic. Ştii
tu, gata să dea buzna prin intimităţile tale. Şi, dintr-o dată...Auzi şi tu. Dar pe voi ce vînt
vă aduce de fapt pe aici? Nu? Parcă aşa ne-a luat tîlmacu’ ăla. Şi nu atît „ce vînt” m-a pus
pe gînduri rău de tot, ci acel „de fapt”. Ce naiba o fi căutat el în propoziţia aia găunoasă şi
lipsită de amabilitate? Cu alte cuvinte ia mai lăsaţi voi gargara, că tot sunt eu sătul de
poveşti de-astea şi da-ţi-i, băieţi, pe goarnă. Mai rău ca la Gestapo!
- Da, Giuliano, recunoscu Luigi fără prea mult chef. Şi pe mine m-a tulburat rău acel „de
fapt”. M-a făcut o clipă să mă îndoiesc de inepuizabila mea forţă carismatică. Să-mi fi

141
secat? Să nu o fi avut niciodată? Mă rog. Poate că nu eu sunt cel în măsură să stabilesc
chestia asta. Da’ tu ce crezi? O să ne ajute?
- Eu ştiu? mormăi agasat Giuliano. Nu putea să fie soră-mea? Trebuia neapărat să fie
soră-sa? Auzi tu, să te căciuleşti la ofticosu’ ăsta de Pattane! Da, auzi, şi dacă mă duc eu
să întreb cum de e posibil ca scîrba asta să fi scăpat de mobilizare, că doar nu e sărit de
vîrstă ca tine şi nici certificat medical nu are ca mine.
- Auzi, şuieră Luigi cu privirea aţintită asupra lui, dar despre certificatu’ tău medical nu
te-a întrebat nimeni niciodată nimic?
- Ia mai taci! se răsti speriat Giuliano. Ce, ai înnebunit? Vrei să te dai în pomeneală? Aici,
în mijlocul străzii? Ce, eram nebun să nu profit că unchiu-miu era ditamai oberstul la
direcţia sanitară?
- Scuze, făcu Luigi zîmbind subţire, cred că din cauza stresului mi se mai întîmplă să dau
drumu’ la supape. Mă, şi cît aş avea nevoie de uniforma aia. Dau o comoară pentru ea.
- Şi noi cu ce mai rămînem? întrebă speriat Giuliano.

Ieşise din atelierul unde făcuse curat, aşezînd cu meticulozitate fiecare lucru la
locul lui şi rămase cu privirea prinsă de cerul alburiu pe care alergau cîteva zdrenţe de nor
agitate de un vînt puternic. În jur se ridicau trombe de praf care se prăbuşeau ca nişte
draperii grele, întunecate peste lume. Îi plăcea vremea asta tulbure ca dinaintea unei
furtuni, praful amestecat cu mirosul umed al ploii care îşi adunase deja aproape toate
puterile pentru a se năpusti asupra pămîntului.
În depărtare se simţea agitaţia nebună a pădurii, pletele ei despletite, răvăşite,
zvîrlite în toate direcţiile. I-ar fi plăcut să fie acolo, în mijlocul ei, inundat de geamătul
cumplit ca un suflet invadat de o durere năprasnică pe care şi-ar fi dorit să o urle în auzul
întregii lumi.
Dădu încet din cap, răspunzînd parcă unei amintiri vii ai cărei stropi însîngeraţi i
se prelingeau încet prin faţa ochilor. E bine să fii la adăpost, să ştii că deasupra capului ai
un acoperiş şi afară furtuna se pregăteşte să muşte adînc din liniştea pămîntului. E bine ca
la adăpostul liniştii să te mistuie încet focul amintirii în care pulsează durerea ca o rană
vie, deschisă de frigul şi foamea pe care le înduri din cauza nebuniei oamenilor. E bine să
priveşti din spatele scutului cîmpul deschis, lipsit de orice refugiu, din mijlocul căruia
primejdiile se iveau aidoma unui roi de schije izbind nebuneşte. E bine ştiindu-te apărat
să-ţi aminteşti cum erai fugărit ca un cîine nebun fără ca un singur om să fi făcut nici cel
mai mic gest să te apere, sau cel puţin să se fi întrebat de ce crimă te faci vinovat.
Cînd îi auzi vocea i se păru că primii stropi ai ploii au tăiat draperiile de praf.
Glasul lichid i se strecura în suflet ca un balsam aşteptat de prea multă vreme, cu prea
multă încordare şi încăpăţînare, un vis la care nu voise să renunţe, deşi fiecare secundă
trăită îi cerea cu o duşmănoasă insistenţă să-l abandoneze.
Linda venise dinspre chioşcul din grădină cu paşii înfundaţi în geamătul furtunii.
Avusese timp să-i privească profilul cu trăsături regulate, bărbia uşor rotunjită şi obrajii
tăiaţi de liniile unei tristeţi venită parcă din adîncurile veacurilor. Un amsetec de duritate
şi senisbilitate, un ceva care se adună foarte rar în acelaşi chip dîndu-i un aer ciudat, greu
de definit, un inefabil care poate fi doar trăit sau gustat dacă nu intervine nimic care să
tulbure clipa.
- Crezi că o să ne smulgă de pe pămînt şi o să ne ducă departe, aşa cum i s-a întîmplat lui
Dorothy?

142
- Vrăjitorii ţin de lumea copilăriei, spuse el încercînd să-şi stăpînească tresărirea. Nu se
aşteptase la prezenţa ei acolo în acel moment şi surpriza îl răscolise dincolo de puterile
lui de a şi-o domina.
- Da’ nici potop n-o să fie, spuse Linda care îi surprinse emoţia, savurînd-o.
- A fost vreodată? o întrebă el încercînd să-şi ţină privirea aţintită în ochii ei.
- Tu întrebi? spuse Linda şi izbucni în rîs în acelaşi moment cînd prima rafală a ploii
explodă împroşcînd totul cu apă.
O prinse de braţ şi o trase după el pe uşa larg deschisă a atelierului. Fata îşi
scutură fusta de apa care apucase să o surprindă.
- Nu m-aş fi aşteptat să izbucnească atît de brusc şi cu atîta forţă, spuse ea privind
nedumerită la perdeaua lichidă care se revărsa de pe acoperişul atelierului.
- Cam aşa se întîmplă cu toate lucrurile astea care vin pe neaşteptate şi îţi schimbă tot
cursul vieţii.
Linda îl privi lung şi dădu încet din cap.
- Să ştii că da. Trebuie să fii un mare filozof ca să descoperi un lucru atît de abscons şi
greu de descifrat.
O privi cu luareaminte încercînd să descopere dacă îşi bătea joc de el şi dacă da,
ce anume o făcea să fie răutăcioasă.
Fata rămase sprijinită de masa circularului şi privea cu ochii larg deschişi
zbuciumul de afară.
- Ştii de ce e numai bună vremea asta? se făcu simţită respiraţia ei prin aburul fierbinte al
şoaptei.
Vocea ei îi stîrni un fior. Ridică din umeri.
- Nu, minţi el abia auzit.
- Nu? se miră Linda. E numai bună pentru o ţigară şi începu să rîdă iar, un hoht scurt ca
un nechezat care îşi înfipse adînc colţii în sufletul lui.
- Vezi să nu dai foc la tot ce e aici cu fumatul tău, răspunse el urîcios.
- Mi-e de ajuns să dau foc fitilului, spuse Linda în timp ce scotea din geanta atîrnată de
umăr pachetul cu ţigări.
- Plecai undeva? o întrebă el făcîndu-se că nu îi auzise replica.
- Mda, încuviinţă ea în timp ce îşi aprindea ţigara. Da, şi suflă grăbită primul fum. Voiam
să plec în oraş, dar mi-am dat seama ce va urma. Şi nu-mi place să fiu udă... din cauza
ploii. Îi aruncă o privire lungă şi zîmbi agăţîndu-şi de buze un surîs nevinovat.
- Mereu eşti aşa de aluzivă?
A fost rîndul ei să-i întoarcă privirea.
- Aluzivă? se miră Linda. În ce sens aluzivă?
Se mulţumi să ridice din umeri.
- Şi ce voiai să faci în oraş?
- În oraş? A, da. Ce să fac în oraş? Să mai scap de acasă. Uneori înnebuneşti văzînd şi
făcînd mereu şi mereu acelaşi lucru.
- Aşa e, se arătă el de acord. Asta cu condiţia să ai unde să faci mereu şi mereu acelaşi
lucru.
- Adică? întrebă ea nedumerită.
- Adică, dacă simţi cu adevărat că ceea ce trăieşti nu e viaţă, încearcă să renunţi şi pleacă.
Pleacă singură în lume. Mai ia asupra ta şi o crimă pe care nu ai comis-o, dar care să

143
ofere celorlalţi pretextul să te hăituiască, să te fugărească pînă la epuizare, cum fac uneori
englezii cu vîntaul lor ca să se distreze şi atunci o să trăieşti din plin aventura vieţii.
- Nu de aventura asta voiam eu să am parte, îl contră Linda. Pentru mine aventura vieţii
nu înseamnă neapărat să fii hăituit de primejdii şi să te înfunzi în propria-ţi mizerie... ce
mizerie?... jeg! pînă cînd te transformi într-un porc. Mă gîndeam la ceva mai romantic.
- Ţărmuri îndepărtate, parfumuri exotice...
- Exact, spuse Linda. Văd că ştii să îmbraci şi o altă haină la nevoie. Îmi plac oamenii a
căror minte nu rămîne atîrnată în cuiul propriei lor existenţe şi ştiu să treacă dincolo de
ea, să facă un pas ceva mai departe.
- Şi asta depinde de imaginaţia fiecăruia, o asigură el privind în răstimpuri spre ropotele
ploii şi mai intense acum.
- Nu ţi-am spus eu că n-o să fie chiar un potop? spuse Linda apropiindu-se de uşa
deschisă pentru a arunca restul ţigării. Cînd se întoarse văzu uşa din fundul atelierului şi
arătă cu mîna spre ea.
- Aia e camera ta?
El se mulţumi să-i răspundă cu o mişcare a capului.
- Şi nu mi-o arăţi şi mie? Vreau să ştiu totul despre burlaci. Fac parte dintr-o categorie
care îmi aţîţă... imaginaţia?
- Despre ce imaginaţie vorbeai?
- Exact, despre imaginaţie. Ce nu poţi construi cu ea dacă o ai? Tu o ai?
- Te referi la imaginaţie? o întrebă el intrînd în jocul ei.
Linda începu să rîdă.
- Sunt sigură că o ai. Şi e şi tare de tot. Imaginaţia, fireşte.
- Nici nu mi-aş fi imaginat că te refereai la altceva, o asigură el şi porni fără grabă spre
camera în care îşi găsise adăpost şi în care simţise, nu o dată, că va înnebuni din cauza
plictiselii, deşi mai înnebunitor era gîndul că s-ar fi putut trezi aruncat într-o bună zi iar în
zbuciumul nemilos al străzii, ceea ce l-ar fi răvăşit fără putinţa de a-şi mai reveni.
Deschise uşa simţind în ceafă respiraţia Lindei. Se dădu într-o parte şi îi făcu loc să
treacă. Fata se opri în mijlocul încăperii aruncîndu-i o privire circulară.
- Nemaipomenit, excalmă ea sincer surprinsă. Nu m-aş fi aşteptat ca un om să poată trăi
în aşa ceva.
El ridică din umeri încercînd să zîmbească.
- Să vezi cum e cînd nici pe asta nu o ai. Mie mi s-a părut un palat.
Linda îl privi mirată şi se aşeză pe pat.
- Şi aste e?... şi rămase cu degetul întins spre a doua uşă.
- Baia, o lămuri el.
- Chiar aşa!? Atît de emoţionată sunt că am uitat complet de amănuntul numit baie. Habar
nu am avut că vastele mele proprietăţi cuprind şi un asemenea colţişor numai bun de ...
Făcu o pauză pasîndu-i lui continuarea.
-De mici nebunii.
Ea izbucni în rîs.
- Prost mai eşti, îl dojeni Linda. Numai bun de aruncat la gunoi. Dacă mi s-ar spune că
voi locui o zi, doar o singură zi, într-un asemenea loc...Tu ai văzut cum arată camera mea
alături de tot locul ăla unde se află? Ei, bine, pînă şi acolo am momente cînd simt că mă
înăbuş, că pereţii ăia mă strîng ca o cămaşă de forţă şi storc totul din mine. Păi dacă ar
trebui să stau aici...

144
- Ţi-am mai spus. E vorba de experienţe diferite. Dacă ai fi avut casa pe care am avut-o
eu pînă să fi ajuns aici...
- Ştiu, ştiu, îl opri ea cu mîna întinsă în timp ce îşi bîţîia nervoasă piciorul pe care îl ţinea
peste celălalt. Ai fi zis că ăsta e palatul din 1001 de nopţi. Şi totuşi s-ar putea să ai
dreptate. Cu totul altfel se aude ploaia aici faţă de cum e la mine.
- Din cauza spaţiului care e mult mai mic.
- Şi a experienţei care e mult mai dură. Tu cum percepi ploaia asta?
Rămase tăcut. Îl surprinsese întrebarea pentru că nu se gîndise niciodată la aşa
ceva.
- Cum să o percep? Căzîndu-mi pe singurătate. Stîrnind praful adunat pe amintiri.
Răscolind rănile pe care le credeam închise. E de ca şi cum pe un drum cufundat în
noapte începi brusc să auzi ecoul propriilor paşi. Sunt paşii care te-au purtat prin viaţă
fără să le fi acordat vreo atenţie. Ca un motor ale cărui pistoane îl împing înainte fără ca
el să aibă habar de ce. Ca o existenţă prin care treci fără să ştii că o faci. Şi dintr-o dată
cineva îţi aprinde flacăra care îţi arată lumea prin care mergeai prosteşte, orbeşte. Cu
toate simţurile amorţite. Înţelegi? Stai singur, singur cu tine, cel puţin aşa crezi şi, dintr-o
dată, deasupra ta, pe lîngă tine, în tine începe să tropăie cu picioare de apă viaţa, viaţa aia
pe care o credeai uscată, lipsită de sevă şi sens. Venele ţi se umplu de focul vieţii şi un
tumult nebun începe să alerge prin toată fiinţa ta. Nenorocirea e că un trup atît de uscat,
atît de neînsufleţit e supus unei presiuni căreia nu-i poate face faţă şi îl pîndeşte pericolul
exploziei.
- Aşa cum ţi se întîmplă şi ţie acum, rîse ea.
- Din cauza prezenţei tale... completă el ironic.
- Chiar îmi face plăcere să aud aşa ceva de la unul ca tine, îl asigură sinceră Linda fără să
fi ţinut cont de tonul lui. Apoi se ridică de pe pat. Tot aşa cum de rău îmi pare că ploia şi-
a epuizat rezervele. Uite ce-a mai rămas din ea. Ce zici? Mergem?
- Aş fi preferat să toarne cu găleata zile întregi, spuse el întristat, făcînd-o să izbucnească
în rîs.
Cînd ajunseră la cafenea îi găsiră pe toţi ocupîndu-şi conştiincios locurile. Pînă şi
placidul Pattane li se alăturase adulmecînd cu nările dilatate aroma tare a cafelei. În
braţele nepublicatului se lăfăia un pachet mare în hîrtie meşteşugit ambalată care atrăgea
cu forţă magnetică privirile lui Giuliano.
- Ăsta e? întrebă el cu degetul îndreptat spre braţele lui Luigi.
- Chiar el, şopti extaziat împăratul tuturor vorbelor. Ştii cum e? Exact cum ai fi în
prezenţa celei mai scumpe femei şi te gîndeşti că, aşa scumpă cum e, e toată numai a ta şi
că îţi va lua vreo două ceasuri pentru a-i înlătura fiecare veşmînt care ascunde o
capodoperă a naturii. Pînă acum, la adăpost de ploaie, sau, dacă vrei, la adăpostul ei, am
tot vorbit cu el, cu pachetul, vreu să-ţi zic. Şi să ştii că i-am pus cele mai indiscrete
întrebări, inclusiv ce se ascunde dincolo de chiloţeii ăştia de hîrtie. Mut şi discret ca o
curtezană de la curtea regelui soare. O şoaptă, măcar un gemeţel! Nimic! Numai mister.
Şi atunci am început să-i pipăi moliciunile şi am şi simţit cum din vintre fiorul se naşte şi
ia liftul pînă la creier. Şi, cînd să-l blochez între uşi, s-a şi întors în adăpost. Şi tot aşa.
Zău dacă-mi revin.
- Dar ce dracu e acolo? întrebă Linda contrariată.
- Ce e acolo? Înăuntru? În interiorului acelui trup de hîrtie? făcu Luigi cu un aer plin de
mister. Uite, ca să nu-ţi zgîndăr imaginaţia şi ea să-şi ia zborul cine mai ştie pe unde, o

145
să-ţi spun. Acolo, înlăuntru, se află capodopera artei croitoreşti italiene. O adevărat pizza
din cea mai aleasă şi picantă stofă.
- Ia mai du-te... se burzului Linda. Alta nu ţi-ai găsit să faci mişto de ea?
- Ah, Lindiuşin, o alintă Luigi dojenitor, ce vocabular, mamăăă, în prezenţa unei făpturi
atît de aristocratice.
Linda se uită mirată la Giuliano, apoi la Pattane şi întîrzie mai mult pe figura de
gheaţă a lui Zappato, un fel de tigaie lipsită de orice relief.
- Cred că aţi înnebunit cu toţii, renunţă ea. O fi de la stresul războiului.
În acea clipă aerul se umplu de urletul modulat al unei sirene, dar nimeni nu schiţă
nici un gest. Oraşul se obişnuise deja cu alarmele care aduceau deasupră-i escadrile
întregi. La început se întrebaseră ce era cu avioanele alea trase ca un oblon peste cer, dar
nimeni nu le dăduse vreo lămurire. Apoi un combatant din primul război decretă „Mişcări
strategice. Aşa se face cînd vrei să-ţi păcăleşti adversarul. Ei avioanele şi le plimbi în
formaţie ca el să crează că ai ‘j’dă mii de aparate”. Şi într-adevăr, lunecarea paşnică a
aripilor pe cerul oraşului nu se transformase niciodată în altceva.
- Ei, reveni Linda cu un gest nervos. Mă mai ţineţi mult ca pe prostu’ la poarta nouă? Sau
vrei să rup hîrtia aia?
- Uşor, sălbăticiune mică, o temperă Luigi. Apoi îşi vîrî unghia sub hîrtie în începu să
tragă încet. Primele îndoituri ale ambalajului se desprinseră şi de dedesubt se ivi culoarea
întunecată a unsi stofe kaki întîmpinată de exclamaţii extaziate.
- Aşa o turmă de bizoni tîmpiţi, se burzului iar Linda. Ce dracu e acolo aşa de excitant că
sunteţi gata să vă daţi drumu-n nădragi?
Luigi trase brusc de un colţ al ambalajului care dezvălui o nouă bucată din
uniformă.
- O zdreanţă soldăţească, spuse dezamăgită Linda în timp ce sufla primul fum din ţigara
proaspăt aprinsă.
- Ehei, ce ştii tu, copil neinstruit, o compătimi Luigi, ce ştii tu despre uniforma militară?
Ce emoţii! Ce nobile resentimente poate să smulgă pînă şi din trupul cel mai insensibil. Şi
Luigi continuă să declame în timp ce prinse umărul tunicii îndreptîndu-i epoletul. Nu mai
văzuseră niciodată o uniformă de general de brigadă atît de aproape. Fireturile aurii,
strasurile epoleţilor, calitatea stofei îi lăsară cîteva clipe muţi. Nici chiar Linda nu se mai
îndîrji împotriva unui lucru atît de banal ca haina unui soldat.
- Cred că sora ta va fi cucerită mai uşor decît Linda, spuse Pattane în timp ce îşi ducea la
buzele uscate ceaşca aburindă.
Linda îşi întoarse privirea uluită spre el, îşi deschise gura gata să explodeze, dar
Luigi apucă să-i tragă una cu piciorul pe sub masă, ceea ce o făcu să amuţească înainte de
a scoate primul sunet.
- Cine? Donna Gilueta? se extazie Luigi. Glumeşti! O femeie atît de sensibilă? O dată a
văzut un căţel îmbrăcat de stăpînă-sa într-o hăinuţă de iarnă şi cizmuliţe roşii. O
săptămînă a plîns emoţionată de grija şi atenţia pentru făpturica aia atît de fragilă, de...
sensibilă şi cu coadă. Aşa e ea. Vai, dacă ai vedea-o... Îţi dai seama că va trebui să-i fac o
pregătire prealabilă contactului ei vizual cu mine ambalat în chestia asta. Şi arătă cu un
gest larg spre uniformă. Ce? Vrei să nu îşi mai revină? Poate leşina din pricina unei
cantităţi de emoţie ca asta. Şi arătă iarăşi spre uniformă.

146
- Ştiu şi eu... făcu sceptic Pattane. Totuşi, ai mare grijă. Uzurpare de calităţi oficiale,
parcă aşa se cheamă chestia asta dacă te prind ăştia în ofsaid. Ştii tu, vreo patrulă. Şi din
chestia asta nu te mai poate scăpa nimeni.
- Fii serios, Marco, îl linişti Luigi pe un ton care nu lăsa loc îndoielii. Da’ ce, am
înnebunit? Cum să-ţi închipui c-o să ies costumat cu aşa ceva pe stradă? Că doar nu merg
la vreun bal mascat! Totul se va consuma în intimitatea unei camere. Apropo, se dezbracă
uşor? Ştii tu, nu aş vrea să ajung în situaţia penibilă ca doamna să-şi piardă interesul
pentru ... din pricina unor amănunte dezgustătoare.
- Eşti un porc, excalmă Linda încercînd să pară serioasă în timp ce îşi îndrepta privirea
compătimitoare spre el. N-am ştiut că ai o soră.
- Nu m-ai întrebat, răspunse el sec. Luigi m-a întrebat şi a aflat.
- Piua-ntîi, făcu Luigi cu o seriozitate de tragedian deasupra celor două degete ridicate în
semn de victorie. Temerarii vor avea întotdeauna cîştig de cauză. Da, Marco, tu trebuie să
ai încredere în mine. Da’ nu ne-ai spus ce e cu asta. Cum de ai găsit-o în numai patru
zile?
Pattane îşi puse ceaşca pe masă şi îl privi gînditor pe Luigi părînd că e în căutarea
unui răspuns cît mai convingător.
- Ştii, după ce a-ţi plecat de la mine, n-am prea ştiut ce să fac. Adică, dacă să răspund la
rugămintea ta. Încă şi acum mi se pare că e o treabă cam... cam ciudată. Ba chiar
periculoasă. Da’, în fine. Şi după aia m-am luat cu una, cu alta şi am uitat. Dar ieri, cînd
am căutat nişte acte mai vechi, am început să săp prin locurile mai întunecate. Ştii tu, alea
pe unde se pune praful fără să-l mai ştergi. Şi tot închizînd şi deschizînd sertare am dat
peste asta. Atunci mi-am amintit de ce m-ai rugat tu şi am scos-o din punga în care era.
Cred că e o unifomă mai veche a generalului pe care nu o mai poartă. Sau poate că fusese
dată la reformă. Nu mai ştiu. Oricum, generalul e plecat. Nici nu prea ştiu exact unde. Şi,
după cum merg lucrurile pe front, nici n-o să se întoarcă prea curînd.
- Aşa deci, mormăi Luigi zîmbind vag. Ai uitat de mine şi de implorăturile mele.
Frumos... Halal prieten!
Pattane îl privi, dar nu se intimidă din pricina săgeţilor ţîşnite din ochii lui Luigi.
- Ia uite! se zdropşi el. După ce că ţi-am dus nevoia la îndeplinire, ca să vorbesc şi eu în
termenii tăi bombastici, mai eşti şi colţos.
Linda începu să rîdă răzbunată.
- Aşa, Marco, bagă-n el cît poţi, că nimeni nu mai are loc de grăsanu’ ăsta. Balenă cu
coadă ce eşti!
- Eşti răutăcioasă, se apără Luigi moale. Şi tu, Marco, nu ştiam că ai unghiuţele aşa de
ascuţite să ţi le vîri pînă la cotor în brînza moale a unui suflet complet nevinovat.
- Bun, aplană Pattane micul conflict. Şi cît zici că ai nevoie de ea?
- Nu mai mult de două, trei zile.
- Mă rog, se arătă de acord Pattane cu oarece reticenţă în glas. Da’ cum termini de cucerit
reduta de care vorbeai, te rog să mi-o dai înapoi, că niciodată nu se ştie cînd e vorba de
aşa ceva.
- Hai, măi, Marco, ce naiba!? izbucni teatral Luigi. Tu îmi faci un ditamai puiul de bine şi
eu... Păi n-aş fi măgar? Şi nici n-aş avea cum, că doar ai auzit că sunt o balenă cu coadă.
Astea nu pot fi niciodată porci.
- Aşa să fie, spuse Pattane. Acum pe mine vă rog să mă scuzaţi, dar mai am şi altele de
făcut. Deci, te rog foarte mult, cum ai terminat mi-o aduci înapoi.

147
- Chiar cum am terminat? se miră inocent Luigi făcîndu-i să rîdă cu poftă pe Zappato şi
Giulinao.
- Păi nu aşa ne-a fost vorba? se miră contrariat Pattane a cărei figura a şi fost inundată de
îngrijorare.
- Ba da, Marco, da’ o să mai dureze două, trei ore după ce termin. Nu aşa, imediat. M-am
ridicat de pe... de pe coate şi genunchi şi am şi dat fuga la tine.
- A! făcu înseninat Pattane, dacă e vorba numai de două, trei ore atunci nu e nici o
problemă. Îi salută cu un gest scurt, apoi îl văzură strecurîndu-se printre mese şi traver-
sînd piaţeta cu mersul lui ciudat, ţinîndu-şi capul aplecat pe un umăr, de parcă ar fi dus o
greutate pe celălalt. Îl urmăriră cu privirea pînă ce dispăru în furnicarul care la ora aceea
începea inunde piaţa. Urmară cîteva clipe de linişte, apoi mîna lui Luigi se înfipse în
uniforma rămasă în poala lui.
- Măi, să fie al dracului, şuieră el, da’ fini oameni mai sunt generalii ăştia! Asta în
contradicţie cu ceilalţi ai armatei, care sunt aşa de rudimentari.
- Fini? se miră Linda privindu-l neîncrezătoare pe marele poet.
- Fini şi rafinaţi, continuă Luigi cu ochii la lumea care fremăta prin dreptul cafenelei. Cel
puţin aşa s-ar putea crede din calitatea materialului din care e croită uniforma lor şi
implicit ei.
- Gilueta? Ai? făcu Linda prin fumul ţigării, aruncîndu-i o privire şugubeaţă.
El îi simţi ironia şi ridică încurcat din umeri de parcă s-ar fi scuzat pentru o idee
care nu era a lui, reprezentînd doar ieşirea dintr-o situaţie de moment destul de
complicată.
- Totuşi, continuă Linda contrariată, chiar că nu înţeleg la ce vă foloseşte tot circu’ ăsta.
S-a deschis carnavalul?
- Întotdeauna ai fost mult mai matură decît laşi tu să se vadă la o primă şi superficială
privire, o gratulă Luigi cu o seriozitate care nu putea stîrni bănuieli. Nu, Linda, nu despre
carnaval ar fi vorba. Sau poate că ai dreptate într-un fel. Ar fi un carnaval al simţurilor, al
trăirilor înaripate, un fel de a-ţi schimba garderoba eului. Citi nedumerirea de pe chipul
fetei şi zîmbi superior. Vezi, pînă şi maturitatea gîndirii tale are o limită, nu poate trece de
un anumit punct. Dar ar fi explicabil avînd în vedere experienţa ta de viaţă, limitată altfel.
Păi, ştii cum e? Uite, eu sunt zi de zi acelaşi, aceeaşi fiinţă, mereu egal cu mine însumi, o
nătăfleaţă de o bunătatea prostească, de un sentimentalism atît de umed că nici o sută de
tampoane nu l-ar putea suge şi usca. Şi simt că e timpul ca nătăfleaţa din mine,
sentimentalul care ar renunţa la el fără să clipească numai pentru a oferi celorlalţi un
strop de fericire, fără să-mi fi pus măcar o clipă întrebarea dacă vreunul din ei merită
sacrificiul mielului din mine, să sufere o modificare substanţială. Asta o ştiu. Ce nu ştiu e
cum să ajung la ea. Şi, uite că, pe negîndite, cu totul accidental, mi se întîmplă. Cum?
Vezi, numai uitîndu-mă la uniforma asta mă umplu de idei. Cred, adică sunt convins că,
odată îmbrăcat cu ea, aş suferi o transformare radicală şi aş deveni exact aşa cum mă
visez eu în coşmarurile mele cele mai negre. Un sfîşietor gata să provoace numai durere,
gata să jupoaie tot ce e viu numai să-l facă să sufere. O durere inutilă, dar cu atît mai
excitantă, mai frapantă şi intensă. Într-un cuvînt senzuală. Ce să-i fac dacă în universul
meu dulcegăriile au ajuns de nesuportat. Am ajuns să simt acut nevoia gustului de
murătură acră şi iute. Uite ce poate face o simplă uniformă dintr-un om atît de paşnic ca
mine. Şi nu numai. De-a lungul anilor am cunoscut o mulţime de inşi. Unii mai nevoiaşi
cu spiritul, alţii ca argintu’ viu. Dar toţi erau oameni la locul lor, fără pasiuni primitive,

148
paşnici, culanţi, gata oricînd, ca şi idiotul din mine, să ajute pînă la sacrificiu pe cei care
i-ar fi cerut-o. Ca, în imensa lor majoritate, toţi paşnicii ăştia, şi reţineţi că nici unul nu
era membru al vreunei găşti de cartier, ştiţi voi, şmecherii ăia care se iau de oameni
numai ca să-i provoace şi să le dea posibilitatea să arate toturor că ce mardeiaşi e ei, au
devenit nişte fiare însetate de sînge în sensul cel mai propriu al cuvîntului. De multe ori
m-am întrebat ce ar putea să provoace o asemenea metamorfoză şi răspuns n-am găsit. Ca
acum, brusc, pe neaşteptate să-mi cadă vălul de pe ochii mei înceţoşaţi. Şi asta din pricina
unei cîrpe croite cu pretenţii. Înţelegeţi? Asta de o ţin eu în braţe e pur şi simplu o bucată
de cîrpă. Ia pune-o pe omul cel mai moale din lume şi o să vezi ce poate face o cîrpă din
zdrenţe dintr-o altă cîrpă din carne. Am cunoscut un tip, funcţionar la primărie. Un om de
o fineţe şi sensibilitate care mă revoltau. O dată eram cu el şi a văzut un căţel lovit de
neglijenţa bestială a unui şofer. Mă credeţi că a început să plîngă? Om în toată firea, care
mai auzise cîte ceva despre viaţă, a început să plîngă din cauza unui căţel lovit de o
maşină, căţel care, dacă îmi aduc bine aminte, după ce s-a rostogolit de cîteva ori,
schelălăind demonstrativ, s-a ridicat pe toate cele patru lăbuţe ale lui şi luat-o la fugă. Şi
omul meu, blegul meu om, atîta a suferit din pricina acelui accident că a trebuit să-i dau
un calmant. Bun, şi după un timp îşi aduce aminte Mustăcilă că prea multă pace strică.
Tihna sufletului nu-i pentru om. Alte năzuinţe trebuie să-i umfle lui pînzele. Şi pentru că
doar un nebun nu-i deajuns, s-a ivit şi Cap ras mare al nostru să umple şi întregească
panoplia. Şi cine credeţi că a căzut pradă propagandei lansată de noua ordine a lui Cap
ras plus Musteaţă? Exact, supersensibilul meu funcţionăraş. Ăla de nu suporta el să vază
un accident minor. Ei, bine, omu’ ăsta a devenit unul dintre cei mai cumpliţi torţionari. Cu
alte cuvinte, uniforma în care l-au introdus, l-a ajutat să se autodescopere. Şi a făcut-o
bine de tot. Mi-a povestit cineva cum a smuls unghiile unui soldat bănuit că ar fi vrut să
dezerteze, după care a luat patentul şi a început pur şi simplu să smulgă bucăţi din
nenorocitul ăla. Cum aşa? Din cauza ambalajului, o uniformă complet neagră şi chipiu cu
nişte oase încrucişate pe frontispiciu. Ştiţi ce cred eu? Că cînd s-a văzut el pe sine în
oglindă ditamai falnicu’, aţi auzit bine, e cu 'n' în el, aşa de nemaipomenit echipat, aşa de
impozant, instantaneu s-a petrecut ceva în garderoba sufletului său. Ce s-a întîmplat?
Omul ăsta, aşa de umil şi cuminte, mereu supus şefilor lui, un veşnic executant necîrtitor
al ordinelor mai marilor, se trezeşte într-o uniformă care îl investeşte cu putere. Nu cu
puterea de a se opune, ci de a-şi răzbuna neputinţa şi suferinţa provocată de
supersensibilitatea lui pe care, inconştient probabil, că şi-o ura. Ei, acum avea şansa de a-
şi arăta periculozitatea faţă de ceilalţi oameni complet lipsiţi de apărare. Iată cum o
amărîtă de cîrpă, că altceva nu e, şi tot la o ladă de gunoi va ajunge, poate băga şi chiar îl
bagă pe dracu în biet sufletul omenesc. Dar eu cred că suferinţa altora ne stîrneşte senzaţii
euforice. Nu poate fi plăcere mai intensă, bucurie mai profundă decît să ştii că altul e
chinuit ca să-ţi ofere ţie un strop de fericire la care te autoconsideri cît se poate de
îndreptăţit.
- Ai terminat? îl întrebă Linda cu un aer plictisit, profitînd de mica pauză din discursul
poetului.
Luigi zîmbi.
- Din păcate asta e ceva ce nu se va termina niciodată.
- Mă rog, acceptă Linda fără chef. Dar deocamdată cred că sunteţi de acord că am asistat
la o filozofie destul de întortocheată. Şi pe mine tot nu m-aţi lămurit ce aveţi de gînd să

149
faceţi cu uniforma asta? Nu se poate. Puneţi voi la cale o drăcie şi vreţi să mă ţineţi pe
mine departe de ea.
- Departe de drăcie? o tachină Luigi. Cum ai putea ţine departe de drăcie un sînge care de
atîta fiert e gata să răbufnească.
- Nu vrei să termini cu insinuările tale de doi bani? îl luă Linda repede chinuindu-se să nu
rîdă.
- Uite, dragă, ştii ce o să facem? interveni Giuliano văzînd că ochii fetei continuau să fie
mistuiţi de o curiozitate vie. O să-l echipăm pe Luigi cu uniforma asta, o să i te atîrnăm
pe tine de braţul lui şi cu noi mai în spate, garda pretoriană, o luăm prin tîrg pentru a
stîrni uimire, pasiuni şi invidie.
Linda îl privi lung, clipi nedumerită şi începu să rîdă.
- Cred că trăiesc într-o lume de nebuni şi nu ştiu de ce, nu vreau să o cred o dată pentru
totdeauna.

Mergeau toţi trei spre port cu paşi grăbiţi. Luigi păşea caraghios, dînd din ambele
mîini cu mişcări energice, de parcă ar fi vîslit amarnic pentru a-şi împinge anvelopele
trupului pe drumul din pămînt bătătorit, plin de hîrtoape şi praf. Din cînd în cînd, printre
gîfîituri încerca să întreţină un dialog cu ceilalţi doi pentru care marşul foţat nu părea să
fie o suferinţă la fel de mare.
- Şi crezi că-l găsim pe Geppeletto la ora asta în port?
El ridică din umeri neputincios.
- Dracu ştie? răspunse evaziv. E o chestiune de noroc. Habar n-am pe unde stă docherul
ăsta, sau dacă măcar are o casă.
O vreme se auziră doar gîfîiturile agitate ale lui Luigi, apoi, printre ele vocea
poetului se înfiripă iar.
- Giuliano, să fie el al naibii, dar va trebui să ne mişcăm mai repede. În mod sigur că ne
va trebui cîteva zile să punem toată şandramaua asta pe picioare.
Giuliano mîrîi ceva, la început imposibil de înţeles, apoi vorbele lui căpătară un
contur mai ferm.
- Păi tu chiar crezi că în trei zile reuşim noi să ducem tot planu’ ăla la bun sfîrşit? Şi ce
dracu ne facem dacă ne trezim cu Pattane că-şi vrea uniforma la loc?
- Fii serios, reuşi să îngaime Luigi. Nici dacă dă cu puşca-n mine nu i-o dau. Păi ce, a
înnebunit? Că doar trebuie să cuceresc inima ăleia... Cum dracu am zis c-o cheamă?
- Gilueta, îşi aminti presupusul frate.
– Ete că ştie, gemu împăratul vorbelor. Nomral, că doar sunteţi familie. Păi pînă n-o văd
pe fata aia-n pat la mine, dracu-i mai dă uniforma înapoi? Să fim serioşi! Da’ eu zic că se
ne oprim niţel. Să mai respir că simt că mă destram. N-am mai mers atît de mult pe jos şi
încă pe un drum ca ăsta.
Se opriră la umbra unuia dintre copacii care străjuiau marginile strîmbe ale aşa-
zisei şosele. Luigi scoase din buzunarul pantalonilor o batistă uriaşă pe care şi-o puse pe
faţă. Pînza se umezi toată urmărind conturul fantomatic al obrajilor de poet. Oftă adînc
făcîndu-i pe ceilalţi să zîmbească.
- Deci, încă o dată, începu Luigi după cîteva minute lungi, timp cît aşteptase ca sudoarea
să-i fie sorbită de batistă. Ia să vedem. Ne trebuie un grec care să ne ticluiască un textuleţ
ca venit din parte poliţiei elene către noi. Buuun. La cîţi greci mişună pe aici om găsi
unul. Cum avem textul, fuga la Camino. Vă mai aduceţi aminte de Camino?

150
- Cum să nu, îl asigură el. Nu e vărul Lindei?
- Exact, întări Luigi. Telegrafistul poştei. El o să ne întocmescă depeşa. Ce ne mai
lipseşte? Cineva care să ne pună ştampila poştei greceşti şi a poliţiei. Buuun. Pentru asta
îl avem pe Adriano. La care ajungem prin...
- Geppeletto, continuă Giuliano, care îl cunoaşte pe Gitano, şoferul.
- Genial! exclamă înfeirbîntat Luigi. Ce încrengătură. Ce combinaţii. Ce creier
monumental. La ce dracu o fi nevoie de atîţia tîmpiţi ca să ajungi la un nenorocit de
căpitan de vas? Şi barem de-ar fi un vas găleata aia plină de zoaie.
- Mergem? îi îndemnă Giuliano care privea impacientat spre soarele pregătit să-şi temine
cursa acelei zile.
Luigi reuşi să se urnească şi grupul se puse iar în mişcare. Intrară în cîrciumile
aciuate pe lîngă minusculul port. Întrebară mai mulţi docheri de Geppeletto şi, pînă la
urmă, unul din ei se bătu brusc cu palma peste frunte.
- Nu crez c-a venit azi p-aici. Şi-a luat ieri o parte din soldă şi, cînd se întîmplă, fuge la o
cîrciumă a unia... Începu să-şi plesnească degetele tot încercînd să-şi amintească.
- Pastrami? îi reteză Giuliano efortul.
- Ezact, făcu docherul cu faţa luminată.
- Să mă ia dracu, izbucni Luigi cînd rămaseră singuri. Cum naiba mă mai apuc acum să
fac tot drumul ăsta înapoi? Giuliano, ori mă iei în cîrcă, ori te duci după maşina aia a ta şi
noi te aşteptăm aici.
- Nici una, nici alta, îl refuză Giuliano fără milă. Cine aleargă după cai verzi pe pereţi...
- Spune-le şi tu comori de piraţi, îl intersectă Luigi.
- Aşa, poate să şi meargă pe jos.
Luigi aruncă o privire tragică drumului care se tot întindea înaintea lor
strecurîndu-se printre primele pînze ale înserării şi înjură năprasnic ştergîndu-şi fruntea
brobonită de sudoare cu măneca albă a cămăşii.
- Un butoi de bere îl sug singur cum ajung. Şi are Patrami ăla un rachiu prost... se lamentă
Luigi.
- Şi credeţi că Geppeletto o mai fi în stare să vorbească dacă reuşim să-l găsim în seara
asta? întrebă el cu aerul că îşi adresase sieşi întrebarea.
- Hai că-i bună, excalmă Luigi plesnindu-şi şoldurile cu mîinile. Hai că-i bună. Păi dacă-i
aşa îl bag eu cu capu-n prima balegă din drum. Să vezi ce repede îl readuc în simţiri.
Cînd ajunseră la capătul drumului care se termina în apropierea casei lui Adolfo,
trebuiră să se oprească iar. Luigi abia mai respira. Semăna cu un samovar din care ţîşneau
abundent aburi. Părul îi era năclăit de sudoare şi hainele îi puteau fi stoarse.
- La dracu, mai reuşi el să şoptească. La spital ajung după toată povestea asta.
- Fii serios, îl îmbărbătă Giuliano. Ia să vezi ce-ai mai sări în sus dacă, în clipa asta, ţi-aş
arăta o sticlă aburită de bere.
Luigi începu să gîfîie cu limba atîrnînd pe buzele uscate şi în ochii strînşi se
aprinse ceva care îi făcu să rîdă.
- Ai văzut? făcu Giuliano al cărui trup adunase şi el oboseala drumului. Cum îi spui de
vitamină şi rolul ei în metabloism...
- Ai devenit complicat, îl temperă Luigi. Şi marile bucurii ale vieţii sunt întotdeauna aşa
de simple.
Reuşiră să-l urnească de pe marginea şanţului pe care se aşezaseră şi porniră ca
nişte oameni beţi spre staţia tramvaiului pe care îl schimbară în centru cu un autobuz.

151
Cînd ajunseră la cîrciuma lui Pastrami noaptea pusese de mult stăpînire pe oraş. Se opriră
în dreptul geamului care dădea spre stradă.
- Uitaţi-l! aproape că ţipă Luigi cu mîna întinsă spre una din mesele la care stătea
Geppeletto cu spatele ţeapăn înfipt în speteaza şubredă.
Dădură buzna în cîrciumă fără să le mai pese de cum arătau, lucru oricum lipsit de
importanţă pentru că lui Geppeletto îi era de mai multă vreme imposibil să mai perceapă
lucrurile care îl înconjurau. Docherul se holbă la ei cu un aer distrat, părînd că se chinuia
să priceapă cum de crescuseră străinii de la masa lui. Încercă să spună ceva, dar buzele i
se ţuguiră luînd forma unei pîlnii pe care în loc de cuvinte se dezlănţui o bolboroseală ca
nechezatul convingător al unui cal.
Giulaino se duse la tejghea şi ceru patronului o frapieră plină cu gheaţă şi cît mai
multe beri. Îşi simţea limba uscată, abia plimbîndu-i-se prin gură şi bolborosi vorbele cu
atîta greutate încît Pastrami îi ceru să repete comanda.
Cu docherul au încercat stabilirea unui prim contract numai după ce primele beri
au fost înghiţite pe nerăsuflate. Rămaseră pe scaune, închizînd cercul în care fusese prins
hamalul pe care îl priveau răbdători, aşteptînd din partea lui o reacţie cît de mică. Dar
Geppeletto rămase cu spatele lipit de speteaza scaunului său, cu privirea tulbure aţintită în
gol, fără să fi dat cel mai mic semn că ar fi sesizat ce se întîmpla în jurul lui. Giuliano îl
prinse de umăr şi îl zgîlţîi uşurel la început, apoi ceva mai intens. Bila perfectă a capului
se bîţîi scurt ameninţînd să se desprindă brusc de rest. Geppeletto rămăsese cu gura larg
deschisă şi falca enormă atărnîndu-i fără vlagă.
- Ce dracu facem cu ăsta? se miră Luigi. Cred că ne-ar trebui cel puţin două zile să-l
aducem în simţiri. Apoi se răsuci spre cîrciumar şi îl întrebă tare. De cînd l-ai luat pe ăsta
în primire?
- Cam de la prînz, răspunse Pastrami după o clipă de gîndire. Cred că da, cam aşa ceva.
- Şi ce a făcut de atunci?
- Păi nu e clar? se miră Pastrami.
- Nu, recunoscu plin de sinceritate Luigi.
- Ei nu! A băut. A turnat în el fără încetare. Ca un elefant care şi-a vîrît trompa-n lac şi nu
pleacă pînă nu-l seacă.
- Al dracului idiot, mîrîi Luigi. Nu putea să şi-o bage-n altă parte. E clar, băieţi,
concluzionă el întorcîndu-se la masă. Nici într-o săptămînă nu-l mai facem treaz pe ăsta.
- Ei nu! replică Giuliano. Ia fii tu niţel atent aici.
Se ridică încet de pe scaun şi o porni agale spre tejghea. Îşi puse ambele coate pe
tabla zincată şi se aplecă spre cîrciumar.
- Patroane, mă ajuţi cu o cafea?
Fruntea lui Pastrami se umplu de cute. Omul arătă spre ibricul care zăcea pe un
reşeu nebăgat în priză.
- Aaa! exclamă Giuliano dezamăgit. Ce naiba să fac cu degetarul ăla. Păi pentru elefantul
nostru de o găleată ar cam fi nevoie.
Pastami se scărpină nedumerit în ceafă părînd că e în căutarea unei soluţii.
- Ei, poate că o căldare o fi şi pentru el prea mult. Ia stai niţel. Dispăru în spatele barului
şi se întoarse cu o oală.
- Are cel puţin două kile. Şi dacă e nevoie te pot ajuta cu o pîlnie.

152
- Oho, se hlizi Luigi plimbîndu-şi agale palmele pe luciul tigvei lui Geppeletto care îşi
dovedea insensibilitatea de piatră chiar şi în faţa supremei dovezi de gingăşie pe care i-o
putea oferi împăratul cuvintelor.
- Şi o balegă pe unde găsesc aici?
Întrebarea lui Giuliano îl surprinse atît de tare pe cîrciumar încît înţepeni în faţa
tejghelei cu oala în mînă.
- O ce? întrebă el stupefiat sperînd să se fi înşelat.
- N-ai auzit? îşi înăspri Luigi glasul continuînd să-şi sprijine palma larg deschisă pe ţeasta
docherului rămas la fel de ţeapăn şi orb la tot ce se întîmpla în jurul lui. Deşi, continuă
poetul ceva mai catifelat, nu înţeleg la ce te-ai mai complicat cu o oală de bucătărie cînd
puteai cere direct un ţucal.
- O balegă? înghiţi Pastrami cu greu nodul imens care îi bloca gîtul. Da’ ce dracu vrei să
faci cu o blaegă.
Giuliano îşi îndreptă sugestiv privirea spre docher.
- N-ai auzit ce s-a spus aici? Că ar fi nevoie de o săptămînă să-l aducem înapoi pe pămînt.
Şi eu vreau să dovedesc că puterea de convingere a animalelor e inifinit mai puternică.
- Să fie de cal sau vacă? întrebă Pastrami cu o mutră care îl făcu pe Luigi să izbucnească
în rîs.
- Poa’ să fie şi a lu’ nevastă-ta, îl înştiinţă Giuliano. Crezi că ăsta o să ne reclame că nu i-
am respectat tabietul, sau că balega n-a fost tocmai proaspătă? De unde să ştiu eu de care
preferă?
- Îhî, dădu încet din cap Pastrami părînd a cîntări cu seriozitate alternativele. Îhî, continuă
el după un moment la fel de gînditor. Cum ieşi, traversezi, mergi pînă la colţ şi acolo se
face un teren viran. Găseşti acolo tot ce cauţi, mărimi, culori, mai vechi, mai proaspete.
Pentru toate gusturile.
Giuliano era gata să urmeze traseul descris de cîrciumar, dar aproape de uşă se
opri brusc şi se întoarse spre Pastrami.
- Ia dă-mi o farfurie, îi ceru el răstit. Păi ce fel de negustor eşti tu? Mă trimiţi la piaţă fără
sacoşă? Asta-i treabă civilizată?
Ochii cîrciumarului se deschiseră larg şi vorbele aproape că i se înţepeniseră în
gît.
- O ce? reuşi el să-şi expedieze uimirea şocată.
- O farfurie, fir-ar a dracului de farfurie! Păi tu cum ai fi vrut s-o aduc aici? În buzunar?
N-am nimic împotrivă dacă-mi dai nădragii tăi.
Surprins Pastrami îşi duse mîna la cataramă, dar se opri brusc.
- Ai înnebunit? tună el. Ce dracu au toţi azi? O lume de nebuni. Vi s-a urcat războiu’ ăsta
la cap! O farfurie, spuneai? Ca să o spurci? Tu ai mînca din ea?
- Ei, draci! excalmă Giuliano a cărui răbdare începuse să se subţieze. Ce spui, mă? Păi
poa’ să fie pe lume ceva mai spurcat ca un cîrciumar? Cîte lături le dai ăstora, şi arătă
spre ţeapănul Geppeletto, pe post de mîncare şi cîte zoiae în loc de băutură? Păi ăsta de ce
crezi că e mai surd şi orb decît masa la care zace? De la băutura aia curată şi pură pe care
i-ai vîndut-o tu.
Pastrami bătu grijuliu în retragere ştiind prea bine că totul s-ar fi putut încheia cît
se poate de prost pentru el.
- Haide, dom'le, făcu el împăciuitor. Ce naiba, că doar nu vă văd pentru prima oară pe
aici. Cum să spuneţi asta despre mine?

153
- Păi, dacă nu vrei să auzi din astea, dă-mi dracului farfuria aia şi gata, am încheiat
conferinţa. Nici nu mai e nevoie s-o speli. I-o umpli unuia din ăştia, ca ăla de colo, cu ce
ai tu mai bun prin cazanul din curte şi-o să vezi ce fericit îl faci. Toată viaţa o să vină
numai la tine să-i mai dai. Şi, pînă una alta, continuă Giuliano luînd farfuria, pune oala
aia la fiert, cînd vin să fie totul gata şi să meargă treba repede.
- Şi cîtă cafea să pun?
- Păi, pune şi tu acolo să fie tare, cît mai tare.
- Şi banii?
Giuliano vru să mai spună ceva dar renunţă şi arătă cu mîna spre Luigi.
- Du-te la domnul Donegan, îl expedie Giuliano. Îţi plăteşte el.
Pastrami dădu scurt din cap, dar, cînd vru să facă primul pas îngheţă. Ochii i se
dilatară şi toată fiinţa îi fu zguduită de un fior.
- Domnul... Încercă să repete numele dar nu reuşi.
- Ei, ce dracu ai păţit, cîrciumarule? îl întrebă mirat Giuliano, prefăcîndu-se uimit de
schimbarea bruscă de atitudine a patronului.
- Domnul chestor? şopti Pastrami în timp ce îşi strîngea tîmplele cu palmele.
- Şi ce? îl presă Giuliano. N-are voie şi domnul chestor să intre într-o cîrciumă?
- B... Ba, cum să nu, aproape că urlă Pastrami. Cum să nu! Fac toată cafeaua pe care o
am. Şi am...slavă... Toată o fac! Mai vreţi o farfurie? continuă Pastrami ai cărui ochi se
învîrteau haotic. Dacă vreţi, îl trimit pe băiat după balegă. Înţeleg că e foarte importantă.
Chestiune de stat. Nu mai mergeţi dumneavoastră.
- Ia mai lasă, cîrciumarule. Mai arunc şi eu un ochi prin cartier. Sau nu vrei ca domnul
chestor să fie informat?
Pastrami nu mai riscă nici un răspuns. Se răsuci pe călcîie şi dispăru în spatele
peretului de la bar.
- Ai auzit? strigă tare Giuliano. Cînd mă întorc vreu cafeaua aia să dea în foc.
Reveni cu o balegă destul de proaspătă, al cărei miros ar fi trezit şi un elefant,
lăfăindu-se pe toată farfuria. Luigi îşi astupă nările cu un gest disperat făcîndu-i semn să
dispară cît mai repede. Giuliano îl ascultă şi trecu în spatele tejghelei. Reapăru după
cîteva minute cu oala plină de cafea din care se năpustea o duhoare cumplită, compusă
din aroma tare a cafelei şi putoarea la fel de tare a baligii. Giuliano se apropie fără să-i
pese de protestele celorlalţi, ţinînd oala de toarte, înarmat la subţioară cu o pîlnie. Puse
oala pe masă şi aruncă o privire acră docherului.
- E fierbinte al dracului, constată el oprindu-se cu mîna deasupra coloanei de abur. Nu
ţine să-ţi bagi labele-n chestia asta. Se uită dezorientat în jur, de parcă ar fi căutat ceva,
fără să ştie exact ce, apoi strigă cîrciumarului.
- Ia dă-mi o lingură de lemn, una din aia cu coadă lungă.
Se treziră cu Pastrami galopînd fornăitor prin cîrciumă cu linguroiul pe care îl
ţinea ca pe un trofeu. Giuliano o înşfăcă şi începu să piseze conştiincios balega ale cărei
firimituri pluteau deja pe suprafaţa cafelei.
- Ia-o! se adresă el autoritar cîrciumarului care se străduia din răsputeri să facă faţă
catranului înălţat odată cu aburii fierturii.
- Ha? făcu Giuliano privindu-şi întrebător prietenii. Ar fi bine să punem un tifon? Credeţi
că gingăşiei ăsteia de fetiţă o să-i stea prin gît vreo bucăţică din delicateţea asta?
Luigi, al cărui nas era mai cutat ca burduful unui acordeon, dădu disperat din cap.

154
- Să-l ia dracu cu gîtu’ lui cu tot! sughiţă el. Vîră-i dracului odată pe gît mizeria asta, că,
dacă o mai inhalez mult, spun eu tot ce ştiu în locul lui.
Giuliano înfipse hotărît pîlnia între dinţii docherului rămas cu spatele sudat de
speteaza scaunului în timp ce privea cu o răceală de gheaţă tot ce se întîmpla în jurul lui.
- Ia ţineţ-l de urechi, comandă scurt Giuliano.
Ordinul i-a fost executat prompt şi fiecare l-a înşfăcat pe Geppeletto de o ureche
hotărît parcă să-l salveze de la înec. Apoi Giuliano ridică oala cu aerul că execută un
ritual sacru.
- Vezi totuşi să-i dai cu milă, spuse el îngrijorat, privindu-l pe docherul care în
inconştienţa lui aştepta nepăsător derularea evenimentelor. E încă fierbinte.
- Dacă toţi ticăloşii ar avea o mamă la fel de bună ca tine, am avea o lume plină de
bandiţi.
Şi prima şarjă gîlgîi pe gîtul întins al lui Geppeletto. Pe moment nu se întîmplă
nimic. Apoi, dintr-o dată, ochii docherului se închiseră o dată, de două ori şi din lucirea
sălbatică ivită în ei se înţelegea că omul ieşise din superioara lui indiferenţă în care se
cuibărise pînă atunci. Din stomac răbufni o chirăială sonoră şi Geppeletto clipi iar
sălbatic încercînd să se mişte. Genunchiul lui Giuliano înfipt în pipetul hamalului şi
urechile prinse ca într-o menghină în pumnii celorlalţi doi îl ţintiuseră ca pe o gînganie
într-un insectar. Pe măsură ce cascada fierturii se părbuşea în adîncul lui, ochii îi căpătau
o lumină tot mai lucidă. Burta i se umflase ca un balon şi dinlăuntrul ei se înălţau gaze
care comprimate de efluviul coborîtor, îl umflau şi mai tare. Începu să se zbată sălbatic,
dar pumnul lui Giuliano, care nu mai trebuia să ţină oala cu ambele mîini, îl linişti brusc.
Cînd servitul cafelei se încheie, pieptul docherului era plin de dîre, pete şi
sudoare. Geppeletto fusese lăsat să-şi revină cu pîlnia între dinţi şi ochii larg deschişi
înecaţi într-o apă tulbure. Cu burta lăţită de lichid şi capul lăsat pe spate, din care se ivea
pîlnia, semăna cu o răţuşcă de jucărie gata să fie dată peste cap în apa prin care plutea.
Apoi, din profunzimile trupului umflat explodă o rîgîitură care îi făcu pe ceilalţi să se
îndepărteze în grabă. Geppeletto se ridică puţin pe scaunul pe care stătea şi capul i se
prăbuşi în faţă. Pîlnia îi căzu din gură pe masă şi se rostogoli pe duşumea.
- Cine dracu mai sunteţi şi voi, mă? se dezlănţui ameninţător docherul cu pumnii strînşi,
părînd cu totul întors la viaţă.
- Cine suntem? făcu şi mai ameninţător Giuliano apropiindu-se de el. Ia uită-te tu mai
bine.
Geppeletto îşi frecă temeinic ochii cu podul palmelor şi, cînd toată zeama tulbure
adunată acolo fu îndepărtată, începu să-i privească pe rînd. Beţia, din care i-ar fi trebuit
două zile să se trezească, dispăruse cu totul. Sughiţă îngrozit şi încercă să se ridice de pe
scaun, dar picoarele îi refuzaseră gestul de respect faţă de domnul chestor Donegan spre
care îşi întinse mîna în semn de recunoaştere.
- Săru-mîna, domnu’ chestor, guiţă Geppeletto printre sughiţurile şi rîgîiturile care grăbite
se ridicau spre gura larg deschisă.
- Aha! făcu Giuliano mulţumit. Ei, aţi văzut ce efect poate avea tratamentul ăsta aşa de
sofisticat? O armată din cei mai înrăiţi beţivani să-mi aduceţi, că vi fi fac pe dată, asta
dacă mă puneţi lîngă un grajd de vaci, sau boi.
Luigi înfruntă cu mult curaj aburii dezgustători care năvăleau din gura deschisă a
docherului, îşi trase un scaun şi se aşeză la masă exact în faţa lui. Geppeletto încercă să se
ridice, dar picioarele îl refuzară din nou.

155
- Şi aşa, îşi începu interogatoriul presupusul Donegan fără nici o altă introducere, vă
întoarceţi din Grecia şi pe la mine nu dă nici unul?
Geppeletto sughiţă scurt aţintindu-şi ochii larg deschişi asupra „chestorului”.
- Cum să dăm? domnu’ şef? Adică cum să dăm? se lamentă docherul, că vaporu’ s-a oprit
în port.
Luigi îşi întoarse privirea spre ceilalţi doi care se apropiară şi ei de locul
interogatoriului, şi spuse surprins.
- Îl auziţi ce spune şmecheria asta cu ghivent? Matroz adevărat! Cică nu dă pe la instituţie
că n-are apă pîn-acolo. Că dacă ar fi avut...
- Despre ce apă vorbiţi, domnu’ chesor, cînd la el numai rachiul e valabil?
- Cine, ăsta v-a zis? întrebă Geppeletto cu mîna întinsă acuzator spre el.
- Nu, bă, i-o tăie scurt Luigi. Ia uite la ăsta! Eu trebuie să-i dau lui raportu’! El a venit
doar să-mi spuie că tu n-ai nici o vină şi că eşti curat ca lacrima după rimel. Acum eşti
mulţumit?
Geppeletto dădu de cîteva ori din cap şi îşi înţepeni iar privirea pe domnul
"chestor".
- A, păi tu nu înţelegi, îl luă repede Luigi. Ochii tăi asta-mi spun mie. Că tu nu înţelegi ce
căutăm noi aici. Nu?
Docherul nu îi răspunse. Nici nu era nevoie, pentru că figura lui era suficient de
expresivă.
- Păi, bine, mă, nenorocitule. Voi omorîţi oameni pe acolo. Pe mine mă anunţă chestura
din Grecia şi voi mai nevinovaţi ca o fecioară! Păi, nu-i aşa? Păi nu era cazul să fii venit
la mine şi să-mi povestiţi cum l-aţi omorît pe rus? Trebuia s-o aflu dintr-o depeşă de la
poliţia elenă?
Geppeletto vru să spună ceva, dar reuşi doar să-şi deschidă larg ochii. Cum din
privirea lui se citea că nu putea fi vorba decît de o tîmpenie, Luigi îl opri scurt.
- Da, bă, cretinule, elenă, aşa i se zice poliţiei greceşti... Ia uite la el! Acum stau să-i ţin şi
prelegeri filozofice.
Fruntea minusculă a lui Geppeletto se umplu de cute.
- Da, şefu’, sughiţă el. Şi vreţi să ne arestaţi?
- Bă! tună autoritar nepublicatul, tu ţi-o cauţi cu lumînarea? Chiar vrei să ajungi în arestul
poliţiei? Tu faci mişto de noi?
Docherul încremeni şi nu mai avu nici curajul să clipească.
- Tu nu ştiai că atunci cînd are loc un asemenea eveniment, şi asta cu atît mai mult într-o
ţară străină, te prezinţi imediat la chestură şi raportezi?
Geppeletto ridică năucit din umeri.
- Da’ am crezut că era de datoria lu’ căpitanu’ s-o facă el.
- Daa? excalmă ameninţător "chestorul". Şi dacă căpitanu' e un bandit? Un ticălos care îşi
ascunde crimele? Chiar vrei să fii complice la nemerniciile lui? Tocmai tu, un băiat aşa de
subţire, de bine crescut?
Geppeletto negă cu o mişcare energică a capului.
Între timp se aşezară şi ceilalţi doi pe scaune prinzîndu-l pe docher ca într-un
cleşte.
- Deci? îl încolţi ameninţător Luigi
Capul lui Geppeletto dispăru între umeri de parcă ar fi vrut să evite o lovitură
năprasnică.

156
- Deci? şopti şi el după un timp văzînd că interogatoriul nu se mai termina.
- Ia să-mi spui tu mie cine e omul care-l alimentează cu marfă şi acte false pe Yanuli.
Hamalul rămase cu ochii larg deschişi pe care şi-i rostogolea cînd spre stînga,
cînd spre dreapta.
- Acte false... murmură el ca un ecou de gheaţă.
- Hai, hai! îl luă Giuliano repede. Tu de noi vrei să te ascunzi? Pe cine vrei tu să acoperi?
- Fii atent aici, că pentru cei care ştiu, dar ascund, tăinuitori se cheamă, pedeapsa e încă şi
mai grea decît faţă de făptuitor, îl avertiză Luigi.
Şi din nou capul docherului se ascunse între umeri.
- Acte false? şopti el la fel de speriat. Habar nu am, da' marfa aia minunată, că cea mai
multă e de la americani şi habar nu am de la cine o găbjesc, marfa aia i-o aduce un
camionagiu, unu' Gitano.
- Şi cînd aduce marfa, nu-i dă căpitanului nişte hîrtii pentru ea?
Geppeletto rămase pe gînduri, apoi tresări.
- A, ba da. Aşa e. Pe astea i le dă unu' Adriano. Eu nu-l cunosc. Nu ştiu cine e, că nu l-am
văzut niciodată, dar am auzit vorbindu-se de el.
- Ai auzit? mîrîi Luigi cu pumnii strînşi. Şi pe ăsta, pe Gitano, ai spus, pe ăsta de unde-l
luăm?
Geppeletto îl privi neputincios, apoi avu o tresărire.
- A, păi nu-i asta o problemă. Nu ştiu pe unde stă, da' ştiu că mîine la şase îi aduce
grecului un transport.
Luigi îl privi lung, apoi faţa i se lumină brusc.
- Aşa deci? Mîine? La şase? Ia să fii tu mîine la şase unde o să-ţi spunem noi ca să-l
aşteptăm împreună pe criminalul ăsta.
- Da' dacă o să mă vază? şuieră îngrozit docherul. O să zică toţi despre mine că sunt
turnător. Şi cu asta s-a terminat cu mine.
- Fii liniştit, îl calmă Giuliano cu o mişcare a mîinii. Noi nu ne deconspirăm oamenii pe
care îi ţinem sub acoperire. E o politică a poliţiei. Stai cuminte, că pe tine n-o să te vadă
nimeni. Tu doar să ni-l arăţi de la distanţă, că de rest ne ocupăm noi.
- Da' ia să-mi spui tu mie dacă în portul ăla mai sunt şi alţi greci afară de Yanuli.
Geppeletto rămase cu privirea încordată, părînd că vrea să descopere răspunsul
dincolo de zidurile cîrciumii.
- Oho! exclamă el în cele din urmă. Cîţi vrei.
- Eu vreu doar unul, îl limită Luigi. Atît, unul singur.
- Se face, îl asigură Geppeletto frecîndu-şi mulţumit mîinile. Nu vi-l aduc mîine?
- Excelentă idee, îl lăudă Luigi care vru să-l bată cu palma pe spate, dar renunţă în
ultimul moment.

Rămăseseră cu toţii alături de un Luigi greu de recunoscut în uniforma de general

care părea să-i schimbe nu numai înfăţişarea dar şi filonul personalităţii dîndu-i un aer
grav, plin de greutatea unei importanţe pe care nu numai că nu şi-o putea refuza, dar nu
ştia cum s-o contureze cu linii mai îngroşate. Acum aşteptau pe marginea drumului cam
la un kilometru de micul port, la adăpost de ultimile raze de soare ale acelei zile
primăvăratice sub coroana unui tei uriaş. Lăsaseră camionul lui Giuliano la cîteva sute de
metri în cîmp astfel încît să fie cît mai puţin vizibil din şosea.

157
 În dimineaţa aceleiaşi zile Luigi şi Giuliano îşi mobilizaseră toate forţele alergînd
prin port după Geppeletto în căutarea unui grec. Deşi se aşteptaseră ca găsirea omului
potrivit să fie foarte simplă, lucrurile se dovediseră ceva mai complicate. Docherii erau
ocupaţi cu problemele lor şi nici unul nu avea chef să-şi lase treburile încurcate doar
pentru că Geppeletto îi trăgea de coate făcîndu-le disperat semne spre Luigi. În cele din
urmă împăratul vorbelor luă o ţinută marţială în ciuda mahmurelii în care îi era îmbibată
toată figura şi se apropie cu paşi apăsaţi de un ins de care se agăţase Geppeletto, dar care
nu dădea semne că ar fi vrut să colaboreze. Îşi scoase şi mai mult burta în relief, deşi
eforturile lui vizaseră pieptul şi îi spuse docherului pe un ton sentenţios.
- Numele şi ocupaţia.
Bărbatul pirpiriu îşi încordă brusc privirile şi luă o poziţie umilă, impresionat de
statura poetului.
- Ha? reuşi el să articuleze cu respiraţia blocată de emoţie.
- Nu ţi-am spus eu? îi şuieră Geppeletto în ureche. Bă, tu ştii cu cin' te pui?
Luigi nu interveni aşteptînd strategic ca vorbele şoptite şi iuţi să-şi facă efectul.
Care nu întîrzie să apară. Pirpiriul rămase cu gîtul înţepenit, îndreptat spre poet şi ochii
larg deschişi. Era conştient că se afla în faţa unui personaj foarte important şi puternic,
dar nu reuşea să priceapă de ce tocmai unul ca el îi atrăsese atenţia.
- Ce are ăsta? întrebă autoritar Luigi cu privirea aţintită spre Giuliano. Ai amuţit, mă,
continuă el strivindu-l pe bietul docher sub greutatea vorbelor. Te-am întrebat ce nume ai
şi cu ce te ocupi.
Omul înghiţi cu greu şi omuşorul se mişcă dureros de-a lungul gîtului.
- Stavru, răspunse el în şoaptă. Kalakonas Stavru, domnule.
- Aşa? tună autoritar poetul, şi ce faci aici?
- Dau cu cîrca, domnule, încercă el să smulgă ceva din bunăvoinţa grangurului.
- Da? se miră Luigi. Dai cu cîrca? Şi cu actele cum stai?
Kalakonas vru să spună ceva dar cuvintele refuzară să se facă auzite.
- Ce ai, mă? îl luă repede poetul deschizîndu-şi larg palmele pe care acum şi le ţinea într-
o poziţie ameniţătoare, pregătit parcă să lovească.
Stavru le privi pe amîndouă şi în ochi i se ivi o rouă care lucea puternic în lumina
crudă a soarelui.
- Domnule chestor, spuse Giuliano pe un ton care îl făcu pe Stavru să se cutremure, cred
că e cazul să-l luăm cu noi. Îl punem să dea o declaraţie cu privire la crima de azinoapte.
Docherul rămase ţeapăn cu gura larg deschisă. Pe faţa lui se încrustase o groază
pe care nici un cuvîn n-ar fi putut să o descrie.
- Ia luaţi-l, domnule subchestor, ordonă "chestorul".
Kalakonas se prăbuşi brusc în genunchi cînd auzi cine se interesa de el. Îşi
cuprinse capul cu ambele mîini şi rămase cu el vîrît între picioare de parcă ar fi vrut să-l
ferească de o lovitură cumplită.
- Ce e, mă? îl luă tare Luigi simţind că depeşa pe care o însăilase în aceeaşi dimineaţă în
ciuda vîjîielilor cumplite care îi bîntuiau capul era ca şi tradusă. Te opui arestării? Şi unde
mai pui că n-ai nici un act. Ghilotina te mănîncă.
Grecul aproape că izbucni în lacrimi cînd se simţi tras în sus de o mînă care îi
zgudui tot trupul. Privi uluit în ochii lui Giuliano în care i se păru că descoperă o luminiţă
umană.

158
- Hai, mă, îl luă Giuliano mai uşor. Dacă faci ce-ţi cere domnul chestor uităm şi noi de
acte.
- Şi de crimă, adăugă Luigi cu o privire absentă.
- Orice! răcni grecul cu mîinile ţinute în continuare deasupra capului pentru a-l proteja
de alte lovituri la fel de necruţătoare.
Aproape că îl tîrîră pînă la una din cîrciumlie portului, îl trîntiră pe unul din
scaunlele unei mese aflată în afara localului şi îl lăsară în faţa unei foi de hîrtie şi a unui
toc.
- Ia citeşte, mă, ce scrie aici, îi ceru Luigi autoritar.
Omul luă bucata de hîrtie şi o ţinu cîteva minute în faţa ochilor. Cu greu se linişti
jocul haotic al puricilor negri.
"Poliţia Skiatos către Chestura.... Crimă comisă de echipajul Afrodita. Nava plecată Italia.
Suspect căpitan Yanuli Kakoianis. Detalii în scrisoarea prin curier. Rugăm, reţineţi
căpitan Kakoianis."
- Asta e tot? întrebă grecul care nu reuşea să-şi stăpînească tremurul.
- I-auzi la ăsta ce spune! izbucni aţîţat Giuliano. Tu voiai să ne traduci toată Iliada?
- Să vă traduc? se miră Stavru. Asta doriţi? O traducere? Numai atît? Acu', stăpîne, într-o
clipă.
Înşfăcă aiurit creionul, deşi degetele continuau să-i dîrdîie, descriind nişte linii
strîmbe.
- Dacă nu te astîmperi, şi nu termini treaba asta în trei minute, te luăm cu noi la chestură.
Şi acolo...
Ameninţarea lui Giuliano îşi făcu efectul şi Stavru le oferi varianta grecească a
celor încropite de Luigi în mai puţin de trei minute.
Poetul rămase sprijinit de trunchiul teiului privind plictisit de-a lungul drumului
plin de praf. Între buze îi atîrna trupul deşelat al unei ţigări din care se înălţa fumul
înecăcios. Dincolo de plictiseală toată figura îi trăda o lipsă de chef rar întîlnită la el, o
apatie mahmură prin care plutea dureros trupul unei indigestii acute.
- Ai păţit ceva? îl întrebă în cele din urmă Giuliano cu aerul că îşi calcă pe o rană vie
pentru a da glas unei cuorizităţi care îl rodea de mai multă vreme.
Luigi se uită la el prin pînza flască a unei dureri greţoase şi ridică indispus din
umeri.
- Nu v-am povestit ce mi s-a întîmplat ieri?
Întrebarea era mai retorică decît oricînd pentru că ştia foarte bine că, prins de
febra evenimentelor, nu avusese timp să-şi golească sacul. Îşi duse mîna la frunte şi făcu
o grimasă expresivă.
- Ieri să fi fost? se întrebă el ridicîndu-şi nesigur privirea spre crengile teiului. Păi, cred că
cam imediat după prînz... Sau poa' că imediat niţel mai înainte de el... Da' parcă ce
importanţă mai are?
- Asta voiam să zic şi eu, îl încurajă Giuliano răbdător.
- Aşa, ajung eu acasă la mine. Ştii tu, în blocu' ăla cu şase, sau şapte etaje, că nici acu' nu
ştiu cîte mai are, după toţi anii ăştia, şi văd o băltoacă sub chiuveta din bucătărie. Ei
drăcie, îmi zic eu, exact ce-mi lipsea. Mă uit, reuşesc să mă aplec şi încerc să mă
dumiresc de unde-mi vine. Şi numai ce văd că dintr-un cot mi se prelinge mie apa. Să dea
toţi dracii în el! Păi eu mă pricep la drăcii din astea? Eu ştiu să pun ghivent vorbelor, nu
să masez coate de cauciuc. Aşa că stau. Şi mai stau eu o vreme tot gîndindu-mă la o

159
soluţie. Şi în minte mi se desfăşoară toată harta locatarilor şi exact cu un etaj deasupra
mea dau ... Peste cine credeţi că dau? Peste unu' Pasquale care, cum mă-sa mi se-ntîmplă
mie, şi numai mie, e instalator. Na, ca să vezi minunea dracului. Şi încep să-mi zgîndăr
mintea că cum ar fi cel mai bine să fac eu în situaţia dată. Şi măsor, calculez, filozofez şi
dintr-o dată mă prind. Mă iau şi mă duc pînă la cu un etaj mai aproape de soare. Şi chiar
prima uşă de pe palier are inscripţionat pe ea numele lu' nen-tu Pasquale. Ei, de data asta
nu-mi mai acord nici un moment de gîndire. Asta pentru că am ştiut din prima ce urma să
fac. Aşa că, din pricina lucidităţii mele avansate am băut dintr-o...
Se opri brusc şi îşi duse mîna la frunte.
- Am băut am spus? Na, drăcie, că mi s-a format reflexul deja. Nu prieteni, nu am băut,
am bătut din prima la uşa lui don Pasquale. Stau eu cîteva clipe, apoi se aude un foşnet,
după care se deschide şi uşa. Şi apare aşa, o chestie d-asta mică terminată cu un cap
ciufulit, plus mustaţă pleoştită, care te poate face să crezi că deţinătoru' e mereu necăjit.
Se uită el la mine şi... Sigur că da. Don Pasquale îl cunoaşte pe don Luigi, tot aşa cum şi
reciproca stă la fel de bine pe picioare. Ştiţi cum? S-a luminat dintr-o dată ca un bec. Da'
poftiţi, da' poftiţi, îmi spune cu largheţe zgîrciu' ăla de om şi-mi deschide încă şi mai larg
posibilitatea. Şi eu intru, că doar de aia venisem. Ceva probleme? a continuat amfitrionul
cu un zîmbet care m-a făcut să regret că nu eram căţelul lui favorit. Îi spun eu care era
problema. El se încruntă şi ia o poziţie de filozof marţial. Nici o problemă, mă asigură el.
Nu numai că nu e nici o problemă, dar lucrurile pot fi considerate deja ca şi rezolvate.
Drept pentru care mă pofteşte să iau loc în jurul mesei şi ca să-mi arate el că ce e aia
ospitalitate, aduce din cămară o butelcă plină cu noapte. Pe care îl mînă bunătatea lui fără
de margini să o şi toarne în pahare. Eu, de cum i-am tras valoarea pe nas mi-am dat
seama că o să urmeze o luptă grea. Şi a urmat. Şi voi ştiţi cum e. Cheia aia cum ţi-a dat
iama prin broască, ţi-o şi descuie. Şi dacă ţi-o descheie încep vorbele să curgă. Că ce mai
faci dumneata? Că cum îţi mai merge? Şi cu războiu' ăsta? Că să vezi cum o să-i ia dracu
pe nemţi şi că ce-o să mai fie p-ormă. Şi tot felul de d-astea, umezite mereu şi mereu cu
ce era pîn clondir. Şi ce să vezi? Cînd a ajuns omu' meu la divorţul lui de a doua, eu îi
auzeam deja vorbele printre ţiuituri şi păcănituri. Şi cînd am gătat şi următoarea
încărcătură, că nici măcar a cîta era nu mai ştiu, şi a vrut să mai bage un obuz pe ţeavă,
mi-am adus brusc aminte că de ce venisem. Şi el a rămas cu gura larg deschisă şi şi-a
înfipt un deget în piept, că adică eu despre el vorbeam? Şi uite-aşa, mi-a trebuit, nu mai
ştiu cît timp, un sfert de oră? să-i aduc aminte că el era instalator şi eu vecinu' pe cale să
transform blocu' în acvariu. Pînă la urmă şi-a amintit şi el ce era cu el, dar nu şi-a mai dat
seama ce e cu mine şi ce căutam eu în casa lui. Aşa că am luat-o de la cap, ţinîndu-l pe el
de-a dreapta şi pe mine de-a stînga, sperînd cu îndărătnicie că pînă la urmă va ţine cineva
minte de amîndoi. Şi aşa a fost, că l-am văzut ridicîndu-se brusc şi luînd-o direct spre
baie, de unde a revenit, cam greu, ce-i drept, cu o geantă plină cu scule pe care abia o tîra
după el. Da' cînd am reuşit şi eu să mă scol de pe scaun, s-a întîmplat ceva şi cu mine. Că
parcă mi s-a luat brusc curentu'. Şi cînd am ieşit de la el, s-a făcut beznă rău de tot. Da'
într-un asemenea hal că eu am început să urc şi el să coboare. Eu m-am oprit în dreptul
uşii care eram convins că-mi aparţine şi tot îndesam cheia-n ea de broască. Şi cînd s-a
deschis uşa am început să urlu ca nebunu că mi-a intrat dracu-n casă. S-a strîns lumea ca
la urs. Bietu' om dădea din mîini ca un înotător. Eu dădeam din clanţă, şi tot aşa. Pînă la
urmă m-au luat de mînă şi m-au dus jos la mine. Acolo alţi locatari l-au blocat pe

160
Pasquale pe care, cînd l-au văzut cu lădoiul de scule au crezut că omu' plecase în vizită pe
la cei care nu erau acasă. Noroc că singurul lucru cu care m-am ales e durerea asta de cap.
Se opri şi privi plictisit de-a lungul drumului. Apoi îşi vîrî fără chef o altă
scuturată între buze.
- Eşti un foarte bun povestitor, observă Giuliano uitîndu-se la el cu seriozitate. Chiar unul
excelent. Poate cel mai grozav de care am auzit vreodată.
Luigi dădu fără chef din cap, cu unul din ochi strîns din pricina fumului care îi
învăluia faţa, vru să spună ceva dar îl opri mîna întinsă a lui Giuliano îndreptată în
direcţia din care se ridica aidoma unei năluci o coamă lungă de praf.
Îşi îndreptară toţi privirea spre camionul care se hurducăia pe drumul desfundat.
- Ăsta e? întrebă încordat Luigi.
- Cu siguranţă, domnule Donegan, îl asigură Geppeletto cu avîntul omului convins că şi-a
îndeplinit o îndatorire patrotică esenţială.
Luigi se mai examină o dată critic, îndreptîndu-şi vestonul, trăgîndu-l în jos,
încercînd să-şi umfle pieptul, nu burta care se încăpăţîna să iasă în relief.
Giulinao ieşi în mijlocul drumului şi începu să-şi agite energic mîna în care ţinea
un baston din lemn vopsit în culorile poliţiei rutiere, confecţionat în atelierul lui Adolfo.
Camionul începu să frîneze şi se opri în mijlocul unui nor de praf. Gitano deschise
portiera şi se aplecă în afară privind năucit spre micul grup. Nu i se mai întîmplase
niciodată să fie oprit la nici un kilometru de portul unde trebuia să-şi descarce marfa.
Ochii îi rămaseră fixaţi pe uniforma de general şi simţi un fior de gheaţă strecurîndu-i-se
în tot trupul. Încercă să-şi păstreze calmul în ciuda fricii tot mai ascuţite care îşi înfipsese
pintenii în suflet. Ştia că pentru contrabandişti pedeapsa era condamnarea la moarte fără
nici o judecată cu executarea pe loc. Şi cu o uniformă de general nu mai avusese
niciodată de-aface.
- Încotro? îl întrebă Giuliano autoritar?
Gitano sugiţă ascuţit şi răspunse cu un glas în care vibra altceva decît siguranţa lui
obişnuită.
- În port, domnule.
- Şi ce ai tu în maşinuţa asta, băiatule? îl întrebă Luigi cu un calm sub care ameninţarea
era ca o coardă gata să plesnească.
- Unde? În camion? se miră strategic Gitano.
- Ăsta mai are puţin şi ne întreabă da' ce, ăsta-i camion? Unde vedeţi voi camion? spuse
amuzat Luigi privindu-l pe Giuliano cu subînţeles.
- Domnule subchestor, aveţi dumneavoastră amabilitatea şi întindeţi mîna acestei
nevinovate fecioare pentru a merge cu noi în spatele camionului, ca, deschizîndu-şi larg
uşile să ne introducă şi pe noi în misterioasele lui intimităţi? Şi apropo, continuă Luigi
schimbîndu-şi brusc tonul care deveni tăios, dacă ai din întîmplare ceva marfă, ia şi actele
ca să-i vedem proveninenţa.
Gitano îşi trecu mîna repede peste fruntea brobonită de sudoare. Dacă civilul era
subchestor, atunci ăsta în uniformă... Chestorul!?! Ce mă-sa o fi căutînd un chestor de
poliţie în toată povestea asta?
În timp ce prin minte gîndurile treceau cu viteză de fulger, sîcîitoare ca o muscă
mare şi agasantă, se aplecă şi scoase din torpedoul maşinii cîteva hîrtii de a căror
autenticitate nu se îndoise nici un moment pînă atunci. Le întinse celui despre care credea
că e subchestor, dar acesta îi făcu un semn să le ţină la el şi să coboare mai repede.

161
 Şoferul sări în mijlocul drumului fără să se fi întrebat măcar o clipă unde era
maşina poliţiei. Mîna lui Giuliano i se înfipse în umăr obligîndu-l să se mişte mai repede.
Cele două obloane din spate se deschiseră larg lăsînd lumina să explodeze înăuntru. Lăzi
cu sticle şi baxuri de ţigări.
- Asta e marfă pentru întărirea moralului soldaţilor noştri, spuse cu seriozitate generalul.
Băieţii n-au ce mînca, dar cel puţin să bea şi să fumeze. Vinuri din sud, mda, coniac din
Franţa şi... şi ţigări tocmai din America. O nimica toată. Dacă mai aveai şi ceva cafea, am
fi deschis un băruleţ. Cum de nu ţi-a dat prin cap? Şi încotro cu toate fleacurile astea? Sau
e strict secret?
- A, nu, domnule... Nici vorbă, îl asigură Gitano după ce căută disperat prin minte un titlu
cu care să se adreseze necunoscutului.
- Şi, ce aştepţi? Sau vrei să facem un drum pînă la chestură. S-ar putea ca acolo să-ţi vină
amintirile mai repede.
- A, nu, nici vorbă, domnule. Transportul e pentru Grecia. Ştiţi, şi încercă să-şi compună
o figură de o naivitate plină de subînţelesuri, e de la înaltul comandamnet german pentru
cineva din Grecia. Cred că pentru generalul von Stumpfel, comandantul garnizoanei de
acolo.
- Nu mai spune! exclamă Luigi chinuindu-se să pară cît mai uluit în timp ce îşi ducea
mîna la gură. Nu mai spune, repetă el aproape fără respiraţie. Generalul von Stumpfel, ăla
cu care am stat în aceeaşi bancă la grădiniţa din parc. Na, ca să vezi! Şi asta o spui aşa, în
gura mare, în mijlocul drumului, ca să auză toţi inamicii. Păi ăsta e un secret de cea mai
mare importanţă. Secretul secretelor de care depinde viitorul războiului ăstuia şi a celor
ce vor mai fi. Aşa, şi hîrtiile astea sunt dovada că spui numai adevărul? Păi mai e nevoie
de vreo dovadă dacă e vorba de înaltul... Cum i-ai spus? Comandament german, parcă?
Aşa-i? Şi unde dracu e marele ăsta comandamnet?
Luigi puse întrebarea în timp ce privea concentrat hîrtiile pe care le desfăcea încet
fără să pară foarte interesat de bîlbîielile în care se pierduse Gitano. Rămase cu actele în
mînă privindu-le insistent.
- De ce nu sunt redactate şi în italiană? Legea 117 din 1942 aşa prevede şi face parte din
Înaltul Acord dintre Aliaţi. Toate actele, inclusiv cele de natură comercială, vor fi
redactate în germană şi italiană.
Încremenirea ivită pe chipul lui Gitano era expresia celei mai profunde uluieli. De
cînd începuse aventura cu marfa de contrabandă şi prin cîte controale trecuse, nu auzise
niciodată de vreo lege ll7, parcă, şi de nu ştiu ce mare acord. Încercă să spună ceva dar
cuvintele îi rămaseră înţepenite în gît. O gheară de gheaţă începu să-i rîcîie carcasa pe
dinlăuntru cînd îl văzu pe general cu hîrtiile întoarse spre soare, studiind încordat
ştampilele şi semnăturile.
- General Von Stumpfel, general von Stumpfel... Luigi repetă de cîteva ori numele
neamţului cu aerul că face un efort uriaş să-şi amintească ceva despre persoana invocată.
Dumneavoastră, domnule subchestor, numele acestui neamţ vă spune ceva? La ce funcţie
are, eu zic că ar trebui să ştim cine e.
Giuliano rămase cu umerii ridicaţi şi întreaga lui figură semăna cu un mare semn
de întrebare.
- Nu-i nimic, domnule chestor, spuse Giuliano tărăgănînd cuvintele. Mergem la centru şi
dăm un telefon. Ne lămurim imediat.

162
- Domnul general a fost mutat de foarte curînd în funcţia de comandant al intendenţei, îi
asigură Gitano cît se poate de convingător. Cred că de aia nu aţi auzit de el.
Luigi îi aruncă o privire sticloasă.
- Ei şi, asta ne împiedică să aflăm mai multe despre noul comandant al intendenţei? Mai
cu seamă că văd că i-au schimbat şi ştampilele.
Gitano tresări puternic şi îşi blestemă în gînd slăbiciunea, mai cu seamă că gestul
lui îl făcuse pe Giuliano să zîmbească subţire.
- Ce vreţi să spuneţi, domnule, întrebă pierit Gitano căruia îi era imposibil să nu îşi
trădeze frămîntarea. Idiotu' ăla de Adriano, să nu fi ştiut nimic despre ce spune ăsta, sau a
făcut-o dinadins?
- Ce vreţi să spuneţi? repetă înăbuşit Gitano şfichiuit de biciul disperării.
- Ia uită-te aici, îi spuse Luigi cu autoritatea expertului, ţintiund cu vîrful arătătorului
ştampila despre a cărei autenticitate Gitano era ferm convins. Vezi inscripţia de aici? Nu
mai e în partea de jos, ca în cazul ăsteia, ci sus. Şi tot sus e vulturul cu zvastica, dar nu în
partea stîngă. Ia urcă-te-n maşină şi hai cu noi. Cred că am pus mîna pe o reţea de
traficanţi care pe deasupra mai sunt şi falsificatori.
- Domnule chestor, sunt convins că nemţii or să-i omoare de cîteva ori.
- Staţi puţin, domnule, izbucni Gitano disperat. Staţi puţin! Nu se poate. E vorba de o
confuzie. E o greşeală. Vă daţi seama ce scandal ar izbucni dacă noi, italienii,
dumneavoastră, domnule... Dacă noi toţi am afecta în vreun fel acest transport? Vă daţi
seama că nemţii, care şi aşa sunt cam supăraţi pe noi... Nici nu vreau să mă gîndesc!
- Mai bine te-ai fi gîndit înainte să te apuci de prostii, îl muştrului Giuliano trăgîndu-l
energic spre cabină. Gitano continua să protesteze moale cu glasul ajuns în pragul
plînsului.
Indiferent la suferinţa traficantului, Giuliano începu să cerceteze cu atenţie cabina
în speranţa că va mai descoperi ceva. Şi privirea i se lipi de o lădiţă ascunsă discret sub
bordul maşinii, în spatele unui oblon de lemn care se strîngea ca burduful unui acordeon.
- Aici ce e? întrebă Giuliano autoritar, cu degetul aţintit spre lacătul care închidea capacul
lădiţei.
Gitano începu să tremure violent. Maxilarul îi rămăsese blocat, înfundînd toate
sunetele, transformîndu-le în nişte mormăituri indistincte. Trupul îi zvîcni violent, dar
Giuliano îi sesiză intenţia de a sări din cabină şi îl înşfăcă de braţ, obligîndu-l să rămînă
locului.
- O deschizi tu, sau o sparg eu?
Gitano dădu mecanic din cap şi rămase cu bărbia înfiptă în piept în timp ce scotea
o cheiţă din buzunarul pantalonului. Giuliano i-o smulse nerăbdător din mînă, şi coborî
din cabină. Apoi puse lădiţa pe scaunul din dreapta şoferului şi o deschise sub privirile
curioase ale celorlalţi. Înăuntru era o puzderie de ştampile şi o tuşieră. Uimit, Giuliano îşi
trecu degetele răsfirate printre ele de parcă ar fi vînturat o baniţă cu grîu.
- Asta ce mai e? întrebă Luigi după ce reuşi să-şi reprime orice emoţie. Sau şi astea tot
pentru comandamentul din Grecia?
Urmă o pauză cînd Gitano îl privi cu ochi umpluţi de groază.
- Nu răspunzi? întrebă Luigi la fel de placid. Nici nu-i nevoie. Astea sunt ştampilele
domnului Adriano - greşesc? - cu care falsficiaţi hîrtiile astea. Dacă ai ştii tu de cînd
urmăreşte poliţia reţeaua asta de nenorociţi nu te-ai mai mira atîta. Sau credeai că am
plecat cîine surd la vînătoare?

163
 Pe obrajii livizi ai lui Gitano curgeau pîrîiaşe de sudoare.
- Ia fii tu atent aici, îl înghionti poetul cu privirea înfiptă în ochii larg deschişi ai celuilalt.
E vorba de o operaţie ultrasecretă. Ai o ştampilă a poliţiei greceşti? Eşti salvat.
- Poliţia secretă să fie, sau astălaltă? gîfîi Gitano înnebunit.
- A ăsteilalte, spuse Luigi după un moment de gîndire.
Şoferul începu să caute cu gesturi febrile prin lădiţă, dornic să descopere ce i se
ceruse. În cele din urmă luă o ştampilă, o privi lung şi o întinse generalului. Luigi o luă
zîmbind mulţumit şi scoase din buzunar o depeşă bătută la telegraf. Apăsă ştampila pe
bucata de zîrtie, privi lung urma lăsată pe depeşă, apoi întinse ştamplia lui Gitano.
- S-a făcut, băitaule. Acum poţi să pleci. Asta după ce laşi la vamă un bax de ţigări şi o
cutie cu vinuri din alea negre, din sud.
Gitano avu reacţia unui arc scăpat din strînsoare.
- Să plec? gîfîi el.
- N-ai auzit ce-a zis domnul chestor? se răsti Giuliano autoritar. Laşi ce e de lăsat şi pleci.
Sau vrei cu noi la chestură?
Gitano galopă frenetic spre spatele camionului, luă două baxuri cu ţigări, două
cartoane cu sticle de vin, le puse în mijlocul drumului, apoi se năpusti năuc spre cabină,
înşfăcă volanul şi demară fără să mai închidă portiera care se trînti singură.
Rămaseră cu toţii privind dîra de praf care se unduia ca un balaur deasupra
drumului.
- Bun, făcu satisfăcut Luigi. Şi acum, băieţi, să facem cunoştinţă şi cu domnul căpitan
Yanuli. Ce ziceţi? Asta după ce aduce "subchestorul" maşina, că nu se poate să lăsăm în
drum aşa atenţie ce am căpătat noi din partea domnului Gitano.
Cînd ajunseră în port zăriră camionul lui Gitano tras la cheu. Cîţiva docheri
traversau puntea de lemn care lega vasul de port, lăsînd lăzile în dreptul bocaportului. Îi
zăriră şi pe Gitano cu Yanuli în apropierea punţii urmărind tăcuţi încărcarea Afroditei.
- Tare mi-ar mai fi plăcut să am un binoclu, spuse "generalul" cu o grimasă de nefericire
care îi trăgea colţurile gurii în jos. Sunt convins că mutra aşa de pămîntie şi sigilată a
domnului căpitan ne-ar fi şoptit o mulţime de lucruri legate de povestioara pe care sunt
convins că Gitano nu a întîrziat să i-o toarne în timpane.
- N-avem, îi spori sec Giuliano amarul suferinţei.
Din spate auziră plescăitul nesuferit al buzelor lui Geppeletto.
- Ia uite cîţi bani am pierdut! gîfîia el şi aproape că se temură că va izbucni în plîns.
"Generalul" se se întoarse spre el şi îl prinse de reverul hainei trăgîndu-l energic
spre el.
- Ce zici, nenorocitule? îl muştrului energic poetul. Da' faptu' că ţi-ai servit patria nu
contează mai mult decît cei cîţiva gologani pe care ţi i-ar fi aruncat criminalul ăla ca unui
cîine jegos? Sau poate vrei să mai comită vreo nelegiuire? Sau poate că vrei să fii chiar tu
următoarea victimă?
Luigi îşi holbă ameninţător ochii spre docher, dar toată înfăţişarea lui îl avertiza
că nu îşi atinsese scopul. Cei cîţiva sfanţi atîrnau mult mai greu decît orice instinct
patriotic pe care nepublicatul încerca să i-l insufle. Îl slăbi din strînsoare şi îl privi cu o
silă care nu îi provocă lui Geppeletto nici cel mai mic sentiment de ruşine.
- O fi, scînci docherul înverşunat, da' patria nu-mi dă mie nici un colţ de pîine.
Remarca îl făcu pe Luigi să-şi vîre mîna în buzunarul pantalonilor cu vipuşcă lată
de unde scoase un pumn de mărunţiş pe care îl zvîrli în praful drumului. Geppeletto se

164
aruncă în genunchi şi începu să adune bănuţii cu o înfrigurare care îi făcu pe ceilalţi să
zîmbească.
- Unu' să nu-l pierzi, îi strigă Luigi. Ia vezi, n-or fi vo treizeci? De acum te poţi considera
informator aflat în solda statului. Plătit cu banii acestuia.
Geppeletto nu îl mai auzi. Se ridicase din praf şi o porni din toate puterile spre
prima cîrciumă din apropierea portului.
- Ăştia or mai avea mult de stat aici? se miră Luigi privind agasat spre cei doi care
continuau să urmărească descărcarea camionului.
- După graba cu care se mişcă, se pare că mult nu va mai dura, observă Zappato care
urmărea şi el scena încordat.
Luigi se întoarse spre el, vru să-i spună ceva, dar se opri pentru că Giuliano îl bătu
energic pe umăr arătînd în direcţia cheului. Luigi se întoarse grăbit şi îi văzu pe Yanuli şi
Gitano traversînd alene puntea.
- Ăştia se pun pe pus ţara la cale? se întrebă el venindu-i sî înjure din cauza timpului care
se scurgea în defavoarea lor.
- Se pun la punct ultimile detalii, presupuse Zappato. Se face seara şi Gitano n-are nici un
interes să plece noaptea la drum.
Se puseră şi ei în mişcare pornind agale spre port. Apoi îl zăriră pe Gitano ieşind
din cabina căpitanului, după care o porni în fugă spre camion. Traversă puntea la fel de
grăbit, apoi sări în cabina maşinii lui care porni aproape în aceeaşi clipă.
- Să-l ia dracu, mîrîi Luigi îmbufnat. Ăsta ne umple de praf.
Ieşiră din drum şi se adăpostiră în spatele unei perdele de copaci, evitînd întîlnirea
cu Gitano. Porniră iar doar cînd praful se linişti. Cînd ajunseră în apropierea cheului,
Luigi îl trase într-o parte şi îi spuse arătîndu-i spre o cîrciumă.
- Tu du-te şi bea o bere. Nu e bine să te vadă cu noi. Nu am nici un motiv să-i hrănesc
suspiciunile.
El dădu încet din cap. Nu avea nici el chef să dea cu ochii de Yanuli. Ceilalţi trei
se apropiară agale de puntea care continua să lege vasul de ţărm şi o trecură în şir indian.
Uşa cabinei căpitanului se deschise cu o mişcare bruscă şi Yanuli se ivi în prag privind
micul grup cu luare aminte. Figura lui trăda că fusese avertizat asupra acelei posibile
vizite şi era pregătit să-i înfrunte.
Cei trei se opri la cîţiva paşi de căpitan şi aşteptară cîteva momente de parcă l-ar
fi lăsat pe grec să înceapă ostilităţile.
- Yanuli Kakoianis? spuse în cele din urmă "generalul' aruncîndu-i o privire de profesi-
onist în depsitarea minciunilor.
Grecul nu răspunse, dar simţind primejdia cuibărită în ochii poetului încuviinţă cu
o mişcare a capului.
- Sunt chestorul Donegan, îl minţi Luigi menţinîndu-şi aceeaşi privire.
Yanuli vru să-l întebe ceva de acte, dar uniforma de general şi ţinuta celorlalţi doi
însoţitori îl făcu să renunţe.
- Da, domnule chestor, reuşi el să îngaime cu o voce pe care încerca din răsputeri s-o ţină
sub control.
- Ce da? îl luă Luigi repede. Aşa vorbeşti tu cu statul iatalian care îţi oferă găzduire şi
protecţie?
Căpitanul înţelese din tonul "generalului" că lucrurile vor merge mai altfel decît şi
le creionase el.

165
- Nu doriţi să intraţi? încercă el să schimbe politica, devenind dintr-o dată amabil. Un
pahar de... Îşi lăsă vorba neterminată din cauza gîndului care îi scurtcircuită mintea că era
pe pragul de a face o greşeală uriaşă.
- O cafea şi o ţigară americană? continuă Luigi aruncîndu-i o privire de viperă. Ştiu,
domnule căpitan. Ştiu ce ascunde în burta ei corabia dumitale.
Obrazul lui Yanuli se alungi, copleşit de o paloare cadaverică. Pînă şi cicatricea
care îi tăia obrazul stîng îşi pierduse din intesitatea roşului. Îşi vîrî cu un gest repezit
degetul pe sub gulerul rulat al puloverului la care nu renunţase în ciuda căldurii
primăvăratice şi îl trase în speranţa că va primi mai mult aer.
- Dar nu e nimic ilegal, îngăimă el şi vocea i se sugrumă subit, ceea ce îl făcu să se
blesteme în gînd.
Aşa-zisul Donegan îl privi fără chef, lăsîndu-l să înţeleagă că era sătul de cîte ori
auzise melodia asta de la alţii. Privirea posomorîtă a căpitanului se agăţase cu disperare
de ochii falsului chestor încercînd să smulgă din ei acea luminiţă îngăduitoare pe care toţi
contrabandiştii de talia lui ştiau că o pot smulge dacă lăsau loc unor promisiuni suficient
de generoase pentru a unge articulaţiile maşinăriei.
Luigi începu să zîmbească, apoi se uită la ceilalţi doi şi ridică din umeri.
- Ia să-mi spui, domnule căpitan, timonierul e aici?
Yanuli nu reuşi să-şi reprime tresărirea care îi zgudui tot trupul.
- Timonierul? îngăimă el cu dinţii încelştaţi pe muştiucul pipei. Dar el...
- Te-am întrebat ceva, scrîşni ameninţător "generalul" cu privirea aţintită spre marea ale
cărei valuri îşi învolburau spinările albe.
- Nu este aici, răspunse Yanuli milităreşte din cauza tonului lui Luigi care îl obliga să
schimbe iar tactica.
- Nu e aici... repetă Luigi încercînd să pară cît mai nemulţumit. L-ai lăsat la uscat?
Yanuli ridică nedumerit din umeri.
- Da, hîrîi iar printre dinţii încleştaţi pe pipă. Au terminat treaba şi pînă mîine dimineaţă,
cînd ridicăm ancora, sunt prin oraş. Că ştiţi cum e cu oamenii care îşi petrec toată viaţa pe
apă...
- Aşa. Plecaţi mîine...Aşa crezi tu? îl întrebă Luigi cu o ameninţare tăioasă în glas. Aşa ai
vrea tu.
Pe faţa veşnic posomorîtă a lui Yanuli încremeni uimirea.
-Dar am acte pentru mară, reuşi el să şoptească, deşi fusese probabil prevenit de Gitano
cu privire la hîrtii. Toţi trei începură să rîdă înveseliţi de sinceritatea pe care grecul se
străduia să o pună în vorbele lui.
- Acte... spuse Giuliano pentru prima oară. Care acte? Alea pe care le-am văzut noi la
şoferul care a venit aici cu camionul?
Yanuli amuţi, căutînd febril ceva care să-l scoată din încurcătură şi, dintr-o dată se
agăţă cu disperare de secundul lui care sprea să-i aducă salvarea.
- Dar pe timonier...
- Ce e cu el? se burzului Zappato.
Yanuli rămase cu gura căscată şi pipa i se lipi de buza care o sprijinea să nu cadă.
- Păi, parcă voiaţi să ştiţi unde e. Eu credeam că pentru altceva voiaţi să vedeţi vasul.
- Am auzit că e un cuţitar desăvîrşit şi am vrea să-l angajăm la circul de sat, îi spuse
Luigi din spatele unei seriozităţi rigide.

166
 Yanuli îl privi uluit şi aproape că îşi rupse dinţi cînd gura i se încleştă cu un
pocnet sec. Pe moment nu îşi dădu seama că nimeni nu l-ar fi putut informa pe generalul
dinaintea lui despre ce se petrecuse în Grecia cu excepţia unuia dintre cei care
participaseră la voiaj. Luigi nu îl lăsă să-şi revină şi scoase din buzunarul vestonului o
bucată de hîrtie pe care o despături cu aerul că nu îi acordă vreo importanţă specială.
Grecul o luă cu o mînă pe care abia îndrăzni să o întindă. Era o telegramă trimisă din
Grecia care îl acuza de o triplă crimă. Încercă să-şi mobilizeze mintea, dar aceasta picotea
anesteziată de lovitură şi refuza să se supună ordinelor lui disperate.
- Ei, acum putem intra şi la tine, îl anunţă Luigi prinzîndu-l de umăr şi împingîndu-l în
cabina lui.
Înăuntru generalul se aşeză greoi pe laviţa care ţinea loc de pat, îşi puse palma pe
genunchi şi aruncă grecului o privire plictisită.
- Domnule căpitan, eşti vîrît într-un rahat infinit de mare, îi spuse el imprimînd vocii un
ton plat, de pacă lucrul acesta nu l-ar fi afectat cîtuşi de puţin. Era sigur că efectul asupra
căpitanului era cu atît mai puternic cu cît vocea era mai indiferentă. Trei oameni,
domnule căpitan?Aşa, dintr-o dată? Pe nerăsuflate? Ca pe front? Ca la vreme de război?
Yanuli vru să spună ceva, dar "generalul" nu îl lăsă.
- Informaţiile strînse de poliţia din Grecia sunt clare şi precise. Nouă ne revine sarcina să
vă ducem la chestură pentru interogatoriu.
- Dar e o neînţelegere, izbucni Yanuli de parcă abia atunci şi-ar fi dat seama de gravitatea
faptelor.
'Chestorul' îi aruncă o privire indiferentă şi îi spuse pe acelaşi ton plat din care îşi
săltau capul şerpi ameninţători.
- Cred că nu ţi-e greu să înţelegi ce te aşteaptă pe tine şi pe tot echipajul tău. Asta ca să nu
mai vorbim şi de marfa pe care o ai aici...
Îşi lăsă fraza neterminată, dîndu-i timp căpitanului să aibă o reacţie. Şi grecul nu
întîrzie să reacţioneze. Începu să îşi frîngă mîinile, agitîndu-şi capul într-o mişcare
circulară. Apoi îşi smulse pipa din gură şi o vîrî în buzunarul scurtei, după care mîinile îşi
reluară agitaţia nestăpînită. Cînd degetele îi rămaseră lipite de gît, Luigi îi surîse suav.
- Pipăie-l, căpitane, pipăie-l cît îl mai ai. Cred că vei oferi un spectacol grandios acolo,
sus, pe eşafod. Oamenii, indiferent în cît sînge ar înota, nu refuză niciodată spectacolul
care le mai oferă cîţiva stropi în plus.
Căpitanul îşi deschise gura larg, dar din gîtlej se născu doar un scîrţîit ascuţit ca
un croncănit sumbru.
Luigi îi expedie o privire sticloasă şi dădu să se ridice, cînd Yanuli se prăbuşi în
genunchi cuprinzîndu-i picioarele cu ambele mîini.
- Orice, domnule general, cere-ţi-mi orice şi vă dau tot ce am.
Ceilalţi doi îl înşfăcară pe Yanuli de umeri şi îl traseră cu putere în sus.
Luigi se uită iar la el punînd de astă dată un dram de altceva în privirea ucigătoare
de pînă atunci.
- Uite ce e, spuse el cu un uşor oftat. Noi mai avem şi alte informaţii.
Yanuli zvîcni din tot trupul şi aşteptă cu o încordare nebună.
- Ştim că unul din oamenii tăi ţi-a dat o hartă. O hartă făcută pe o hîrtie roşiatică. Şi noi
ştim şi despre ce hartă e vorba. Locul unde e depozitată comoara unuia dintre cei mai de
temuţi piraţi care a bîntuit pe aici. Unu' Zaggaro. Tot ce se ascunde acolo e un tezaur care
aparţine în întregime statului italian. Ţi se întinde o mînă doar dacă eşti dispus să

167
colaborezi. Orice încercare de a nega acest lucru din clipa asta te va cocoţa pe eşafod. Şi
trebuie să te hotărăşti în clipa asta.
Yanuli rămase cu gura larg deschisă. De pe frunte boabe mari şi grele de sudoare i
se strecurau în ochii în care se cuibărise privirea care amintea de demenţă.
- M-ai auzit, domnule căpitan? se răsti Luigi la el cu o voce care trăda nerăbdarea nu mai
puţin încordată. Reuşi să obţină doar o confirame mută printr-o mişcare a capului. Şi
drept dovadă a dorinţei de a ajuta statul italian să intre în posesia a ceea ce-i aparţine îmi
vei da harta chiar acum.
Yanuli se răsuci părînd guvernat de forţe care erau independente de voinţa lui,
traversă cabina, se opri în dreptul altei laviţe şi se aplecă, deschizînd un cufăr masiv pe
care abia acum îl observară şi ei. Scotoci cîteva momente, apoi trînti capacul pe care îl
încuie la loc, făcu o piruetă şi întinse "generalului" harta fără nici un cuvînt.

Dimineaţa, în timp ce îl ajuta pe don Adolfo să schimbe pînza circularului, începu

să tuşească de ca şi cum şi-ar fi pregătit vocea pentru a începe un discurs complicat, greu
de înţeles, greu de acceptat, ceva ce semăna cu îndeplinirea unei sarrcini dificile şi
neplăcute pe care trebuia s-o ducă la îndeplinire împotriva întregii lui fiinţe.
Lemnarul nu-i luă în seamă la început încercările disperate de a-i atrage atenţia.
Poate s-a 'necat omu' cu prafu' din atelier. Dar cînd hîrîiturile lui deveniră insistente şi
pline de apropouri, meşterul se opri intrigat.
- S-a întîmplat ceva? îl întrebă el iritat privindu-şi omul cu ochii îngustaţi.
El îi evită privirea, uitîndu-se jenat într-o parte. Adolfo se apropie de el, îl prinse
de braţ şi îl scutură de parcă ar fi vrut să-l trezească dintr-un somn în care celălalt se
cufundase cu îndărătnicie.
- Hei, deveni tîmplarul mai insistent, zgîlţîindu-i umărul, te-am întrebat dacă s-a întîmplat
ceva şi ai ceva să-mi spui.
El îşi înclină încet capul, cu gestul omului care acceptă cu mare greutate şi silă
realitatea pe care nu mai are cum să o nege.
- Da' spune o dată! răbufni dulgherul agasat. Sau vrei să mă faci să mă rog de tine?
- Nici vorbă, don Adolfo, ripostă el cu glas ascuţit. Nici vorbă. Dar a intervenit ceva şi aş
avea nevoie de cîteva zile libere. Ştiţi dumneavoastră...
- Un concediu, răsuflă uşurat meşterul care se aşteptase la ceva mult mai grav. Vrei cîteva
zile numai pentru tine... Păi de ce nu spui aşa? Te-ai săturat de praful şi zgomotul din
atelier. Sau din viaţa ta, că e tot una. Sau poate că e vorba de altceva. Ţi-a intrat
primăvara asta nebună în ochi şi ţi-a răscolit măruntaiele. Se face. Eu credeam că e vorba
de altceva. Ceva mai... Mult mai ... Cum să zic? Ceva care nu se putea rezolva chiar cu
una, cu două. Că, să-ţi zic cinstit, în perioada asta se cam împuţinează şi comenzile.
Sigur. Vrei să pleci cîteva zile? Nici o problemă. Păi cîteva zile la vremea asta m-oi
descurca şi singur. Numai să ştiu că te întorci. Ce rău e cînd ajungi să-ţi lipsească cineva.
Atîta tot vreau de la tine. Să ştiu că vii înapoi. Că la vremea cînd aveam eu vîrsta ta, pe o
primăvară ca asta, nu cîteva zile, cîteva luni aş fi alergat ca un nebun fără să mă mai satur.
Rămase uimit de şuvoiul vorbelor lui Adolfo. Nu mai auzise niciodată un
asemenea torent de cuvinte din partea lui şi îşi închipui că era din cauza unei emoţii
foarte intense prin care trecuse lemnarul. Poate că îşi închipuise că se hotărîse să-l
părăsească şi să-şi încerce norocul în altă parte. Ce uşor se mai înşeală oamenii. Şi cît de
puţin reuşesc să intre unii în sufletul celorlalţi ca să citească fără greş ce se întîmplă

168
acolo, înlăuntrul fiecăruia. Unde ar fi putut el să plece? Cine ar fi avut nevoie de el? Şi cît
de nebun ar fi fost un om vînat tot timpul de ura prostească a celorlalţi să-şi găsească
norocul sau să-şi afle dragostea aiurea, într-o lume ale cărei contururi erau coşmăresc
trasate de sîngele irosit nebuneşte, de furia dementă a unor dezaxaţi pe care nimic nu îi
mai putea vindeca. Nu, don Adolfo, unde naiba să mai plec fără să mă întorc? Nu am
unde să mă mai duc. Pentru mine pămîntul e ca o cămară închisă nu cu unul ci cu o mie
de lacăte, care nici lacăte nu sunt, ci capetele şerpilor celor mai veninoşi pentru a mă
pedepsi, dacă aş avea curajul să întind măcar mîna, de mi-ar da cumva ghes iluzia cea
mai nesăbuită de a mă îndoi de adevărul celor pe care le văd. Sau poate că o fi vreo
închipuire de-a mea? Nu, nu e vorba de nici o închipuire. Eu şi ai mei am fost lăsaţi pe
pragul cămării, în faţa ei, în dreptul intrării ei zăvorîte pentru a fi loviţi de toate trăznetele
lumii, de toate furtunile urii ei cele mai dezlănţuite. După care vor urma alţii, care au fost
suficient de naivi să creadă că în afară de noi, cei mai slabi nu vor avea nevoie de un alt
vinovat pe care să-l arate cu degetul, de un alt ţap ispăşitor care să preia asupra lui toate
greşelile şi ratările celor care se cred puternici şi veşnic neprihăniţi.
- N-am unde să mă duc, don Adolfo, răspunse el şoptit. Aici o să rămîn pînă vă veţi
îndura să mă alungaţi. Să mă daţi afară spunîndu-mi că unul ca mine nu merită nici măcar
să respire acelaşi aer ca şi ceilalţi oameni.
Meşterul îl privi întunecat şi încercă să zîmbească, dar nu reuşi. Fusese prea şocat
de cuvintele ajutorului său ca să le mai poată respinge indignat. Ridică doar neputincios
din umeri şi rămase cu mîinile depărtate de corp, părînd că nu ştia ce atitudine să ia.
- Nu te înţeleg. Te-am supărat cu ceva?
- Nici vorbă! se repezi el să alunge teama lemnarului. Nici vorbă. Dar uneori se aprinde
în mine o revoltă prostească, iscată de ura celorlalţi faţă de mine, faţă de noi şi chiar faţă
de ei înşişi, pînă la urmă. Niciodată n-o să înţeleg de ce nu poate omul să trăiască fără să
urască. Cînd o să ajungă să înveţe a vieţui cu adevărat poetic?
Meşterul îşi lăsă posomorît capul în jos şi ridică iar din umeri.
- Naiba să-i ia, făcu el cu un aer uşurat. Prea puţin îl interesa pe el de ura lumii acum cînd
ştia că omul lui voia să plece doar cîteva zile. Nu de tot.
Pe Linda o zări apropiindu-se de poartă, ţinîndu-l în lesă pe Piritotchin care îşi
rotea coada ca pe un titirez, ţopăia pe picioarele din spate şi făcea tumbe acrobatice prin
aer, părînd că îşi zoreşte stăpîna să-l ducă în oraş cît mai repede.
- Încotro? îl întrebă ea insinuant, privindu-l printre gene.
- Parcă tu nu ştii? îi spuse el evitînd un răspuns direct.
- Ai întîlnire cu ceilalţi.
- Tu nu ai? Sau te pregăteşti doar ca oraşul să-ţi admire căţelul?
Linda rîse scurt, un fel de nechezat incitant plin de senzualitate.
- E cineva în oraş care nu-mi cunoaşte pisicuţa asta de căţel? făcu ea privindu-l cu
subînţeles.
A fost rîndul lui să rîdă. Un rîs sincer. Un hohot plin de clocotul de viaţă al
primăverii.
- Eu ştiu? spuse el evaziv. Or mai fi şi noi veniţi pe aici. Poate că nu au avut încă timp să
se pună la curent cu ce are oraşul mai de soi.
- Ce maliţios eşti, observă ea în timp ce îl trăgea de mînecă obligîndu-l să o urmeze.
- Ce i-ai făcut lui bătrînu' că era aşa de fericit?

169
 O privi în timp ce mergea alături de ea, admirîndu-i iar conturul feţei alcătuit din
linii ferme, dar de o moliciune care îi tăia mereu respiraţia datorită migalei de care dăduse
dovadă modelatorul şi a desăvîrşitelor proporţii de care ţinuse el cont cînd le închegase în
acel chip. De cîte ori o privea trăia la fel de intens senzaţia că asculta o melodie de o
infinită sensibilitate care îi provoca un nesfîrşit nesaţ şi durere născute de acel ceva ce nu
poate fi atins.
- Ce i-am făcut? se miră el. De ce? Poate că vrei şi tu să trăieşti acelaşi lucru pentru a fi la
fel de fericită?
- Hîm! se strîmbă ea sugestiv. Nu ştiu dacă ceea ce îl face fericit pe bătrînu' ar avea
acealşi efect asupra mea.
Continuă să meargă alături de ea rumegînd în gînd sensul vorbelor ei.
- Poate ai dreptate, acceptă el într-un tîrziu. Cine ştie? S-ar putea ca fericirea să nu aibă
aceeaşi unitate de măsură pentru toţi. Ceea ce îl poate face fericit pe unu', îi poate
provoca scîrba cea mai mare altuia. De ce? Habar nu am.
- Şi nici nu vrei să afli?
Se mulţumi să tacă neştiind dacă afirmaţia sau negaţia l-ar fi făcut mai intere-
sant pentru ea.
- Pentru că suntem nişte creaturi labirintice, spuse ea cu un fel de răbufnire părînd că se
eliberează de un gînd care o frămînta de multă vreme. Suntem mult prea mofturoşi faţă de
minunea asta care se numeşte viaţă şi vrem să facem dintr-un lucru simplu, la îndemîna
oricui, ceva complicat, pentru că noi credem despre noi că suntem fiinţe sofisticate,
pentru care fiecare lucru are nu ştiu ce mari semnificaţii extrem de profunde şi asta din
pricina prostiei care zace în fiecare din noi. Tu înţelegi? şi îi aruncă o privire agresivă, de
parcă ideile lui ar fi contrazis violent tot ce spusese ea. Mi-e foame. Dar în loc să-mi
potolesc instinctul ăsta aşa de fireasc şi să muşc cu poftă din ce-mi oferă viaţa, nu, eu mă
complic, inventez un întreg ritual greoi şi stupid, căruia îi cad pradă nu ştiu cîte vieţi
nevinoate ale unor biete fiinţa care nu mi-au făcut nici un rău. Vreau să mă fut! Înţeleg? E
tot aşa de firesc şi de normal. Ei bine, nu! Trebuie să trec prin mii de gînduri stupide,
complicate procese de conştiinţă, întortocheate frămîntări, că ce va zice lumea, care
lume? societatea, care societate? asta care omoară fără să clipească milioane de vieţi? că
ce vor zice vecinii din dreapta, dar ăia din stînga, că mult îi pasă societăţii de mine sau de
tine. Singurul lucru care o frămîntă e să aibă nişte trupuri în care să-şi înfigă colţii şi pe
care se le sfîrtece cu vorbăria ei tîmpită. Şi asta de ce? Pentru că în loc să mă fut, mă tot
abţin pînă cînd trupul meu devine un burete plin de zemuri şi duhori de care toţi ăia
morali şi cinstiţi fug ca de dracu. În loc să răspund primului impuls şi să las ca viaţa să
mă ardă făcînd din mine o torţă, eu singur mă transform într-un tăciune fumegînd care
asfixiază tot ce e în jur. Trebuie neapărat să mă eliberez de prejudecăţi şi gîndire inutilă.
Altfel cum aş putea fi fericită?
- Tu ai ceva! spuse el după cîteva momente. Te-a supărat cineva?
Îl privi lung, apoi izbucni într-un rîs vesel.
- Aşi, nici vorbă. Dar aşa mi se întîmplă întotdeauna primăvara. Mi se umple şi trupul şi
sufletul de seva care irumpe din mine cu o energie fatală, căreia nu-i mai fac faţă. Simt o
nevoie nebună să mă dezlănţui, să urlu, să fac tot felul de chestii trăznite şi să nu-mi pese
că oamenii îşi duc mîna la frunte şi fac gestul ăla... Îl ştii tu. Adică, asta, sărmana, e dusă
rău cu pluta. E momentul cînd vreau să ies din mine, să renunţ la tot ce natura umană a
pus peste ce a creat mama natură şi să mă dezlănţui pînă la epuizare. Exact aşa cum fac

170
toate vieţuitoarele necugetătoare, despre care spunem că ne-ar fi inferioare, că n-au
raţiune, că trăiesc doar pentru a vegeta, dar care sunt infinit mai înţelepte ca noi pentru că
fac numai ce simt. Prea multă gîndire strică rău de tot fasonul vieţii şi al fericirii ei.
O privi zîmbitor şi observă cu o seriozitate în care nu se simţea nici un fir de
maliţie.
- Şi ce filozof ar mai ieşi din tine!
- Nu mai e timp. Nu mai am cînd, îl avertiză Linda cu mîna întisă spre cafeneaua ale cărei
rînduri de mese era rînduite ca băncile unui amfiteatru studenţesc.
- Nu văd nici un reper, constată el cu privirea îndreptată în direcţia localului.
- Asta pentru că reperantul nu a luat încă vreun contact vizual cu ce era de reperat. Aaa!
exclamă veselă Linda fluturîndu-şi energic ambele braţe în direcţia mîinii înălţate ca
periscopul unui submarin. Ai văzut ce înseamnă un simplu contact vizual?
- Aş spune că e mai mult decît un contact vizual.
- Te referi la efectul sentimental?
- Şi ce filozof ar mai fi ieşit din tine dacă timpul ar fi fost mai îngăduitor şi mai înţelept să
te fi citit pe îndelete şi de-a-ntregul, aproape că şopti el cuvintele în timp ce se strecura
printre mese.
- E tot conciliul adunat, auzi din faţă remarca Lindei care avea cîte o vorbă pentru fiecare
din cei prezenţi.
- De ce v-o fi plăcînd vouă mereu să vă lăsaţi aşteptaţi cînd ştiţi că sunt chestiuni
arzătoare pe ordinea de zi? îi luă în primire Giuliano.
Luigi, care tocmai pescuise o ţigară scheletică din pachetul cu aspect tot mai
jalnic, îşi ridică palma ca un senator roman gata să cuvînte în forum, se lăsă pe spate,
grijuliu la consecinţele pe care gestul lui le-ar fi provocat dacă mişcarea ar fi fost bruscă
şi prea energică, şi spuse ţinîndu-şi pleoapele închise.
- Aşteptarea!? Ce poate fi, din toate delicatesele de om inventate, mai dulce, mai plină de
promisiuni, şi, de ce nu, promiscusiuni? decît aşteptarea la capătul căreia se întrevede
împlinirea? Nici o aromă nu poate fi mai sălbatică şi mai tare bietelor nări decît parfumul
plin de speranţe al aşteptării cu promisiunea finalizării.
- Ce ne-am mai fi făcut noi toţi fără comoara asta de poet, care ştie aşa de bine să
puncteze verbal toate sentimentele care frămîntă fără cuvinte inima bietului om, constată
cu un uşor adaos de lămîie bine stoarsă Linda.
- Comoară, ai spus? sări Luigi cu ambele mîini întinse spre cerul primăverii. Ei, tu,
clarvăzătoareo, tu fiinţă şi antenă a viitorului, dacă ai ştii cîtă dreptate răsună în zurgălăii
nevinovatelor şi mîngîietoarelor tale răutăţi. Dar care om nu a pornit pe învolburatele
valuri ale vieţii lui, sau ale altora, în căutarea acelui lucru, acelui obiect cel mai de preţ...
- Care este? întrebă curioasă Linda.
- Care este o comoară, evident, o comoară, ce altceva? o lămuri Luigi dăruindu-i un
zîmbet de o gingăşie care o făcu să tresare.
Fata îl privi lung, încercînd să descopere dacă în vorbele nepublicatului se
ascundea ceva misterios, ori totul se înscria în nota bombastică a discursului său.
- Deci, să înţeleg că uniforma a făcut minuni, spuse Pattane cu mîna strînă pe toarta
halbei.
- Marco! şi Luigi se arătă atît de exaltat încît Pattane se şi văzu luat în braţe şi sărutat cu
patimă. Marco! nici n-ai idee cît de important e fiecare lucruşor care este o piesă dintr-un
întreg. Tu, care nu ai habar de tehnică, la fel ca şi mine, nu ai cum să înţelegi importanţa

171
fără de seamăn a unui umil şi nevolnic şurup în angrenajul unui mecanism extrem de
complex şi complicat, la care întregul s-ar uita cu uriaşă silă, dacă nu ar fi conştient de
semnificaţia tulburătoare a amănuntului.
Pattane îi urmări dizertaţia cu ochii bulbucaţi, îşi scutură energic capul, semn că
vorbele îl izbiseră din plin, îşi duse halba la gură şi bău fără milă pînă la ultima picătură.
Puse halba pe masă, slobozi un oftat, secondat de o rîgîitură înăbuşită şi rămase cu ochii
în gol, ca unui om căruia îi vine greu să-şi revină din şoc.
- Cu asta am terminat, îi anunţă Pattane ridicîndu-se brusc în picioare, hotărît să reprime
orice încercare de a-l face să renunţe. Cînd ne mai vedem?
Luigi îl privi surprins pe Marco.
- Păi... şi nepublicatul îşi lăsă vorba să atîrne în aer, în timp ce mîna care îi scărmăna
alene chica creaţă, părea că trage de timp. Păi cam în patru-cinci zile, se hotărî el cu o
grimasă, un fel de strîmbătură menită să pareze eventuala surpriză a lui Pattane.
- Trei-partru zile? se miră el cu aerul că face nişte calcule. A, păi e perfect, pentru că eu
plec azi dupăamiază la soră-mea. N-am mai văzut-o de aproape un an. Cît să stau la ea?
Nu mai mult de două-trei zile. Aşa că e perfect. Vă salut pe toţi.
- Patru-cinci zile? făcu Linda surprinsă după plecarea lui Pattane. Da' cînd s-a mai auzit
aşa ceva? Gaşaca cea mai sudată din oraş îşi părăseşte cumva reşedinţa?
Giuliano clipi des, agăţat de întrebarea Lindei.
- Dacă plecăm? Păi n-o facem în fiecare zi?
A fost rîndul Lindei să-l privească întrebătoare.
- Ce facem în fiecare zi? întrebă ea îngroşîndu-şi nedumerirea cu un glas uşor înţepat.
- Cum adică ce facem? începu Giuliano să o lămurească. Zilnic plecăm de acasă. Şi tot
zilnic ne întoarcem. Cum altfel ai vrea să trăim?
- Ia mai lasă! îl tăie Linda agasată de explicaţiile neroade. Dar ce misterioşi aţi devenit!
constată ea în timp ce îşi rotea privirea spre fiecare din ei ca să descopere că niciunul nu i
se uita direct în ochi. Ah, aşa deci! izbucni ea cu obrajii aprinşi. Patru-cinci zile şi mie nu-
mi spune nimeni nimic. De parcă aş fi o străină, una din aia adunată din drum fără nici un
prieten, căreia i s-a făcut un mare hatîr fiind lăsată să stea ca o servitoare la masa marilor
lor domnii. Sunteţi ca o turmă tîmpită de bizoni care încearcă să mă prostească spunîndu-
mi că prin faţa mea defilezaă cîteva căprioare nevinovate.
- Ce ai, bre, te-ai decapsulat? încercă Luigi să o tempereze privind-o cu seriozitate. Da'
nici nu ne-ai întrebat ce şi cum şi gata, ne şi înalţi în furci.
- Adică ce? izbunci ea şi mai aprig. Vreţi să ziceţi că ideea celor patru-cinci zile v-a venit
acum, brusc, aşa dintr-o dată, pe nepusă masă şi nu a fost ceva premeditat de cine ştie cîtă
vreme? Despre ce uniformă vorbea Pattane?
- Ia te uită la Geheim Staat ce pretenţii mai are! încercă Zappato să glumească sub ploaia
de gheaţă a privirilor Lindei.
- Şi de ce n-aş avea pretenţii exagerate cînd mă văd dată cu coatele în afara clicii? se
îmbăţoşă Linda pe al cărei chip apăru prima rază timidă a unui început de surîs.
- Cu coatele? exclamă ofuscat Giuliano. Auzi ce acuză ni se aduce. Cu coatele!
- Coate!? Ce coate? sări Linda vrînd parcă să-şi recunoască greşeala. Cu picioarele, cu
şuturile, ca o cîrpă nefolositoare.
- Eşti o răsfăţată exagerat de sensibilă, intreveni Luigi care tocmai reuşi să-şi dezlipească
mucul ţigării de buză. N-ai dreptate deloc. Nici vorbă de coate, şuturi şi alte prostii. Că
doar ştii foarte bine ce loc ocupi tu în mijlocul nostru.

172
- Cum să nu, începu Linda să se răţoiască iar.
- Nici o iotă mai puţin, îi tăie Luigi avîntul. Tu nu ai habar despre ce e vorba, dar te vîri
ca acul de cusut într-o blană prea tare pentru el.
- Bine, acceptă ea, atunci aştept ca domniile voastre să se hotărască să-mi spună despre ce
e vorba.
- Nu ştiu dacă o să-ţi convină cînd vei auzi, încercă Giuliano să o tempereze.
- Nu mai spune, îl înfruntă Linda cu acelaşi aplomb. Întîi să aud şi pe urmă vă spun eu
cum stă treaba.
- Mă rog, se arătă Luigi concesiv. Uite ce s-a întîmplat. Comandamentul militar a făcut o
ofertă cu adevărat colosală voluntarilor care au curajul să se îmbarce pentru a curăţa
golful nostru de mine. Au apărut de cîteva zile şi, cum flota e mobilizată în alte sectoare
ale frontului, singura soluţie e să apelezi la voluntari.
Obrajii Lindei păliră uşor, dar continuă să-i privească neîncrezătoare.
- Voluntari?!... Mine? Ce tot bălmăjeşti tu acolo? Eu de ce n-am auzit nimic?
- N-ai auzit pentru că aşa ceva nu se face punînd mîinile pîlnie la gură ca să urli din
balconul primăriei că putem sări în aer în orice clipă, încercă Luigi să o convingă trecînd
la cîrma vorbelor. E o chestiune ceva mai secretă, mai, cum să zic, cu circuit închis, dacă
aşa îţi place mai mult.
- Şi voi aveţi habar cum se face? încercă Linda să descopere hiba din toată povestea lor
aiuritoare.
- Ni s-a făcut instructajul, o lămuri Zappato scurt şi la obiect.
- Te duci şi tu? îl întrebă ea cu privirea plină de gheaţă.
În loc să-i răspundă se mulţumi să îşi încline uşor capul.
- Şi tata ştie? continuă ea pe acelaşi ton războinic.
- Am vorbit cu el de dimineaţă şi m-a înţeles. A fost de acord că pot să lipsesc cîteva zile.
Linda oftă recunoscîndu-se înfrîntă.
- Nu vrei să vii cu noi? o întrebă cu nevinovăţie Giuliano.
Linda ridică enervată din umeri.
- Unde să vin cu voi? Spre stele?
Vorbele i se pierdură într-un nor de rîs.

Primii zori îi găsi adunaţi în jurul pilonului de care fusese încolăcit odgonul care o
ţinea pe Afrodita la mal.
Pe cerul întunecat al nopţii se alungeau primele lamele de oţel cenuşiu plămădite
pentru a naşte lumii o nouă zi.
Luigi îşi ridica încordat privirea uitîndu-se către stelele ale căror sclipiri vesele
începuseră să se mătuiască.
- Într-acolo ne invita Linda la o călătorie? aruncă el întrebarea fără să fi aşteptat un
răspuns.
- Dacă mai întîrziem mult n-o să mai avem spre ce să călătorim, se auzi vocea
morocănoasă a căpitanului care ar fi dorit să plece în cursă cu cel puţin două ore mai
devreme.
Giuliano ridică din umeri, semn că reacţia căpitanului nu îl afectase prea mult.
- Nu suntem la armată aici, domnu' meu. Apoi, amintindu-şi că reprezenta forţa cea mai
de temut a statului, îşi schimbă tonul devenind mult mai autoritar. Şi nu uita că eşti la
dispoziţia autorităţilor italiene. Ce hotărîm noi, aia faci tu. E clar?

173
 Se auzi un mormăit indistinct, apoi căpitanul traversă încet puntea şi şi sări la
bordul vasului unde se alătură celorlalţi membri ai echipajului.
Luigi îşi îndreptă privirea tăcut în direcţia oraşului.
- Ce dracu o fi făcînd şi Zappato ăla? El nu ştia că aveam o oră de întîlnire, în plus că mai
reprezentăm şi poliţia... Ce părere o să-şi facă grecul despre seriozitatea organelor
noastre? Despre seriozitatea poporului italian?
Vorbele i-au fost curmate de praful stîrnit de un punct negru care sporea în
mărime pe măsură ce se apropia. Curînd maşina opri în apropierea portului şi Zappato
sări din cabină. Aruncă şoferului cîteva cuvinte, apoi o luă la fugă spre micul grup.
Începu să vorbească tare înainte chiar de a fi ajuns la prietenii lui. Îşi cerea scuze pentru
întîrziere, dar totul fusese independent de el. O rudă foarte apropiată avusese urgentă
nevoie de el şi a trebuit să plece de acasă încă înainte de miezul nopţii, dar spera că nu le
provocase o întîrziere prea mare...
Şirul vorbelor îi fu întrerupt de Luigi care îl prinsese cu nădejde de braţ trăgîndu-l
spre puntea care îi ducea la Afrodita.
Înconjurară cabina căpitanului aşteptînd ca acesta să-şi facă apariţia. Uşa cabinei
se deschise doar după ce Luigi bătu de cîteva ori cu autoritate. Faţa lui Yanuli se distingea
vag în lumina care mai crescuse în intensitate - o bucată de ceară în care mîna artistului
presase prea mult învineţind cearcănele adînci şi negre, în timp ce ochii păreau nişte
scîntei rupte din tăciuni obosiţi.
- Putem să-i dăm drumul, ordonă Luigi cu aerul omului care toată viaţa nu făcuse altceva
decît să poruncească.
Vocea care foşnea aidoma eşarfelor lungi de cenuşă fierbinte se imprimă în aerul
rece şi umed al dimineţii ca metalul în argila moale.
- Am uitat să vă spun ... Căpitanul făcu o mică pauză privindu-l posomorît pe "chestor" în
timp ce degetele îi masau insistent ceafa. Şi, pentru că văzu doar figura concentrată a lui
Luigi, continuă fără chef. S-ar putea să avem probleme. Nemţii au lansat mine în apele
astea. Să nu...
Luigi îi tăie vorba cu un gest autoritar.
- Mă tot întrebam ce poveşti o să inventezi ca să te eschivezi de la îndatoriile tale. Şi
chiar credeai că noi ne-am născut ieri-alaltărieri? Cum o să mineze nemţii apele propriilor
lor aliţai? Dar ei n-au interesul să se mişte aici fără dureri de cap? Dă imediat ordinul de
marş!
Unul dintre mateloţi dezlegă odgonul, împinse puntea de lemn peste bordul
Afroditei, apoi sări şi el pe punte. Aerul se umplu de vibraţia motoarelor. Se strînseseră cu
toţii la prova înfruntînd vîntul încărcat cu stropii săraţi ai mării. Luigi slobozi un chiot
ascuţit fluturîndu-şi mîinile în aer.
Doar el rămăsese la pupa privind încruntat spre cerul pe care nori de furtună se
cocoţaseră ca piscurule unor Evereşti. Încercă să-şi adune gîndurile care zburau năvalnic
în toate direcţiile. Incredibil, ţipa o voce ascuţită dinlăuntrul lui. Incredibil! De la cerşetor
la căutător de comori. Incredibil. Şi dacă... ce o să facem du...
Mai apucă să zărească o flacără de o intesitate cumplită, un zid de apă. Apoi totul se
stinse înfundîndu-se în beznă.
Un fulger, o săgeată de o strălucire nepămînteană. Păcura întunericului întinsă ca
o pînză groasă, compactă, căzută peste trup aidoma unei lespezi sufocantă. O altă săgeată
înnebunitoare lăsînd dîre fosforescente prin pîsla beznei. Un zumzăit scîitor, tot mai

174
insistent invadînd fiinţa care zăcea în totală uitare de sine. Pleoapele se zbătură ca aripile
inconsistente ale unui fluture. O mişcare imprecisă, lipsită de siguranţa voinţei. Trupul
străbătut de un fior amintind vag de un manechin umplut cu cîlţi. Un geamăt abia auzit şi
iar zbaterea ploapelor. Ceva mai intensă acum. Şi un alt geamăt, plin acum de conştiinţa
durerii. Apoi ochii s-au deschis brusc şi tot trupul a fost invadat de milioane de ace care
sfîrtecau sălbatic. Pumnii se strînseră spamodic închegînd nisipul ud. Îşi auzi înfiorat
propriul geamăt cînd încercă să facă o mişcare. Avea senzaţia dureroasă că nu el îşi
comandă mişcările, dar că e subordonat unei alte voinţe ce dispune de el prin nevăzute
corzi de care fusese legat în timpul leşinului. Îşi învinse greaţa şi durerile care îi
smulgeau bucăţi din carne şi îşi împinse trupul înainte cu o mişcare smucită. Un alt
geamăt ascuţit sfîşie liniştea plină de clipocitul cuminte al apei. I se păru că totul e
cenuşiu, că cerul şi pămîntul se amestecaseră născînd o materie nouă, indistinctă, fără o
culoare precisă. Îşi mişcă încet palmele pe nisipul ud, de o răceală pătrunzătoare. Apoi
picioarele. Şi rămase nemişcat părînd că nu ştie dacă să se bucure că mădularele se
supuseseră, sau să urle de furie că nu dispăruse în neantul în care nu reuşea să-şi aducă
aminte cum se scufundase.
Capul îi atîrna spre piept, întreaga fiinţă părîndu-i răpusă de o oboseală nesfîrşită.
Trecură minute întregi pînă reuşi să-şi salte iar fruntea privind nedumerit la valurile
mărunte care ajungeau oftînd sărat pînă aproape de picioarele lui. Îşi scutură capul, dar
gestul îl costă trebuind să suporte cu gura larg deschisă biciul năprasnic al durerii
prăvălite asupra întregii lui făpturi. Şi mai trecură alte minute lungi pînă mai îndrăzni să
facă o mişcare. Se întinse încet şi rămase nemişcat privind fără voinţă pînza gri-cenuşie a
cerului care atîrna nepăsătoare deasupra lui. Se rostogoli încet şi rămase cu faţa îngropată
în nisip. Cleştii durerii se dovediră mai îngăduitori. Simţi că se înăbuşe. Icni şi se răsuci
iar, apoi încă o dată. Îi veni să rîdă. Inventase o nouă formă de a se deplasa. Îşi adună
mîinile sub el şi se împinse ridicîndu-şi încet pieptul spre a privi imensitatea pustie a
plajei. Rămase nemişcat, apoi îşi îndoi un picior şi, cînd simţi că genunchiul putea să-l
suporte, începu să se ridice încet.
Stătea în picioare, cu spatele spre apă, cuprins de o ameţeală sălbatică. Îşi prinse
fruntea în cleştele palmelor încercînd din răsputeri să se opună vertijului. Ţiuitul
năprasnic din urechi se atenuă cu încetul, transformîndu-se într-un huruit domol dar
persistent. Se întoarse încet spre apă privindu-i năucit obrazul încreţit. Bucăţi de lemn din
pontoanele rupte pluteau leneşe prin tot golful cutremurîndu-se cînd un val mai mare se
strecura pe sub ele. Se apropie cu paşi şovăitori de linia care despărţea apa de nisip
continuînd să privească la fel de năuc resturile plutitoare. Şi dintr-o dată mintea i se
umplu de o lumină orbitoare. Îşi aminti brusc cine era şi ce făcea acolo. Se cutremură
sălbatic, îngenunche şi rămase cu mîinile prinse deasupra capului pe care dorea parcă să
şi-l apere de o ameninţare cumplită.
- Nu se poate! şi urletul ţîşnit din străfundurile durerii pluti o clipă peste apă şi pămînt.
Apoi şuvoiul lacrimilor se năpusti peste obraji pustiindu-l cu o suferinţă cumplită.
- Nu se poate!
Nu şi-a dat seama dacă şi de data asta urletul lui îşi găsise o ieşire, sau rămăsese
înfipt în fiinţa sa ca un tăciune care pîrjolea sufletul.
- Toţi!? Toţi dintr-o dată? Şi numai eu? De ce? De ce nu mi-am găsit şi eu un loc printre
ei, cu ei, să fi rămas şi acolo tot împreună? Singur? Iar singur? Dar ce blestem mai e şi
ăsta ca eu, numai eu să rămîn într-o viaţă de care nu mai am nevoie, de care n-am dus

175
poate lipsă niciodată? Ce blestem e ăsta ca eu, care nu mai vioam să trăiesc de atîta timp,
să fiu obligat să mă tîrăsc mai departe într-o viaţă care nu mi-a adus decît umilinţă, iar ei,
ei, care erau atît de plini de viaţă, atît de dornici să şi-o trăiască la intensitate maximă să...
Să... Şi într-un mod aşa de barbar. Aşa de nemeritat! Şi eu? Iar singur? Atît de singur! Şi
cît de greu...
Îşi ridică încet capul ca pe o povară de care se săturase şi pe care ar fi aruncat-o
fericit numai să scape de ea pentru totdeauna. Rămase în picioare fără să mai simtă
durerea care îi muşca furioasă trupul.
Se întuneca. Prima noapte a pămîntului fără Luigi, fără Giuliano, fără... Gîndul se
frînse ca un vreasc uscat şi ochii i-au fost iar invadaţi de acele sărate şi fierbinţi ale
lacrimilor. Ar fi vrut să urle, să-şi smulgă părul, să-şi provoace singur dureri care să-l
ucidă cît mai repede. Nici una din suferinţele cărnii nu se putea compara cu rana care se
deschisese largă, tot mai largă ca o gură hîdă, căscată spre noapte înlăuntrul lui, acolo
unde se cuibărise speriat tot sufletul său.
Începu să meargă, fără să-şi fi dat seama de ce făcea, către şoseaua care lega
portul, fostul port, de micul oraş. Şi vălurile de întuneric ale primei nopţi ce îşi aşternea
giulgiul peste pămînt fără ca pe el să mai fie Luigi, nici Giuliano, începură să-l învăluie
ca o pînză umedă.
Mersul spre oraş se dovedi o suferinţă fără limite. Fiecare pas îi umplea trupul de
o durere ascuţită ca un sfredel. Ochii îi erau sfîşiaţi de fulgere şi bucăţi de întuneric ale
căror schije i se înfigeau în creier. Încerca să facă ordine în vălmăşagul de umbre
rînjitoare, se străduia din răsputeri să le ţină în loc şi să le identifice, dar ceva din faţa lui
Giuliano ajungea pe chipul lui Luigi care semăna acum tot mai mult cu căpitanul
Afroditei al cărui trup era, de fapt, al lui Geppeletto care avea vocea lui Zappato.
Se opri clătinîndu-se în mijlocul şoselei învăluit de valtrapul nopţii peste care
umbrele alungite ale copacilor desenau un model complicat. Îşi cuprinse capul cu ambele
mîini apăsîndu-şi cu furie tîmplele.
Nu pot să cred, scrîşni cu îndărătnicie gîndul. Ce dracu s-a-ntîmplat acolo? O mină! Asta
e. Parcă Yanuli spunea ceva despre minele nemţilor. Ne-am lovit de una din ele... Am
rămas singur. Iar singur. După atîta timp. Ai prieteni, eşti şi tu cineva. Însemni ceva. Te
ştie şi pe tine cineva. Eşti recunoscut de ceilalţi. Ocupi un loc în lume alături de ceilalţi.
Aşa spunea Luigi. Spunea... E timpul trecut! E totul trecut. Poţi să crezi aşa ceva? Că
între azi şi ieri se cască o prăpastie aşa de adîncă încît nimic nu o mai poate umple ca să
te treacă pragul spre mîine. Şi acum? Cine sunt? cine dracu mai sunt eu? Cine mai are
nevoie de mine? Iar singur. Şi toate astea doar într-o clipă. Ce o clipă?! O fracţiune dintr-
o secundă. Şi gata. Tot ce s-a clădită cu atîta trudă, trecînd prin atîtea pericole s-a
spulberat, de parcă nu ar fi existat niciodată. În mult mai puţin de o clipă.
Se trezi urlînd din adîncul fiinţei lui, privind cu ochi uluiţi în jur. Se frînse de
mijloc şi rămase ghemuit în mijlocul drumului cu palmele strînse pe tîmple cu forţa
născută din spaima celui care simţea că îi va exploda capul
Şi cît de fericit aş fi fost să mă aflu acum alături de ei, la adăpost de toată suferinţa asta,
departe de toată groaza asta care mă pustieşte acum şi mă bîntuie ca o fantomă.
Se opri acolo unde primele case marcau graniţa dintre oraş şi cîmpul care îl separa
de ţărmul mării. Rămase nemişcat privind buimac în jur. Ceva nelămurit, fantomatic şi cu
atît mai înspăimîntător îi şoptea că nenorocirile lui nu se opreau aici. Simţea că îl aştepta
ceva la fel de cumplit şi dintr-o dată capul femeii tăiat de lama ghilotinei i se rostogoli

176
peste picioare cu limba atîrnîndu-i între buzele însîngerate şi ochii larg deschişi plini de
groaza cumplită a acelei clipe. Şi capul îl privea rînjind, bălăngănindu-şi limba şi începu
să rîdă în hohote lungi învîrtindu-se nebuneşte în jurul lui, scoţînd ţipete sfredelitoare în
timp ce îi însoţea mersul şonticăit.
Străbătu cu greu strada cu sentimentul că e condamnat să o facă, uitîndu-se cu
spaimă în jur, făcînd gesturi stranii în strădania lui de a nu se fi lovit de ţeasta care
ameninţa să se izbească de el. Se opri la colţul străzii care o despărţea de a lui şi începu să
gîfîie năprasnic. În fiecare fibră simţea că îl aştepta ceva cumplit şi nu îndrăznea să facă
pasul. Cînd deschise ochii se trezi în preajma unui mic grup de oameni, vecinii de care îşi
amintea vag. Dar casa... Casa lemnarului... Mai văzu doar nişte cioturi din ceea ce fusese
cîndva zidul casei desenîndu-se fantomatic pe cerul nopţii.
-A ars tot, tot, tot. Şi cît de repede, i se păru că aude un croncănit sumbru născut din
tenebrele beznei. Noaptea trecută s-a întîmplat, i se păru că aude ecoul şi mai îndepărtat
de el. Toţi spun că un fulger de la furutuna dezlănţuită ieri. Nimic n-a mai rămas. I-a prins
în somn. Şi totul a mers aşa de repede. I se păru că descoperă un fel de bucurie
răutăcioasă în vocea fără chip. Dar cuvintele încetaseră să mai însemne ceva pentru el.
Deveniseră confuze, o clisă lipiocasă ca o cocă din care nu se mai putea face nimic. Iar
timpul îngheţă brusc pierzîndu-şi semnificaţia. Nimic nu a mai rămas? Cum adică? Cum
adică să nu mai fi rămas nimic, nimic din ce e? din ce are consistenţă, din ce există,
respiră şi trăieşte?
Îşi făcu loc printre cei cîţiva vecini adunaţi în jurul a ce fusese casa lemnarului
Adolfo şi picioarele i se afundară în cenuşa caldă încă şi apă. Cît s-au mai luptat
pompierii, i se păru că mai aude coada de zmeu a aceleiaşi voci.
Linda... Piritotchin... Donna Fiona... Căzu în genunchi şi îşi înfipse palmele în cenuşa a
cărei căldură stinsă îi arse tot trupul şi îşi umplu ambii pumni cu ea întinzîndu-şi-o încet
pe faţă şi piept. Mai luă un pumn de cenuşă pe care şi-l îndesă încet în gură mestecîndu-l
rar de parcă ar fi vrut să descopere acolo ducăţi din trupurile celor pe care îi va mai întîlni
de acum numai în amintirile lui. Continuă să mestece în timp ce pe obraji i se rostogoleau
lacrimi care săpau dîre în funinginea întinsă ca un fard funebru. Şi dintr-o dată ţîşni în
picioare şi urlînd din toate puterile o rupse la fugă ca un nebun pierzîndu-se în noapte pe
drumul care ducea înapoi spre mare.
Trecuse mult timp pînă se redescoperi pe sine plimbîndu-se încordat pe linia
ţărmului îmbibat de ceaţa nopţii şi stropii apei care se împiedica de mal explodînd în
arteziane mici. Nu reuşea să-şi amintească nici cum, nici cînd ajunsese aici, sau de cît
timp mărăşăluia prin nisip. Cum nici nu înţelegea dacă vuietul care îl împînzea era născut
din neliniştea mării sau izbucnea din capul lui. Se simţea sfîrtecat de fulgere orbitoare
pline de o furie şi zgomote asurzitoare. Apoi totul se întunecă în jur şi în faţa ochilor se
ivi ruina fumegîndă a casei lui Adlofo. Văzu cu ochii minţii trupurile calcinate surprinse
în somn de furia dementă a flăcărilor. Un fulger. De ce nu un scurtcircuit... Începu să rîdă
nebuneşte. Îşi scutură furios capul şi cu o mişcare bruscă se smulse din locul în care
înţepenise şi porni în fugă spre marea de păcură plină se sclipiri viclene care se legănau
fantomatic încărcate de chemări senzuale. Se opri brusc cu apa deasupra pieptului cînd,
din ecranul de beznă, se decupă un halou alcătuit din culori pastelate, un adevărat balsam
pentru sufletul străpuns de suferinţa iadului. Menestrelul rămăsese aşezat pe marginea
haloului, cu picioarele călcînd parcă imensitatea lichidă, în timp ce din flaut se revărsa
melodia amplificată acum simfonic.

177
 As the verses unfold and your soul suffers the long day
and the twelve o'clock gloom spins the room
you struggle on your way.
Well, don't you sigh, don't you cry
lick the dust from your eye
Life's a long song
Life's a long song
Life's a long song

Rămase năuc privind cu disperare imaginea care dispărea încet înghiţită de

faldurile umede ale negurii.
Un val i se sparse de piept împroşcîndu-l cu apă. Îşi scutură capul şi îşi trecu
palmele peste faţă. Încetă să se mai frămînte şi să mai caute un răspuns sau o soluţie. Oftă
cu un fel de împăcare supusă şi îşi ridică privirile spre cer, dar nu mai zări nimic. De ce o
făcuse? Poate căuta acolo confirmarea a ceea ce văzuse, confirmarea speranţei nebune că
viaţa era cu adevărat o lungă simfonie. Ridică iar din umeri şi se întoarse cu faţa spre
ţărm. Pămîntul îl primi cu aceeaşi inconsistenţă a nisipului în care paşii îşi găseau cu greu
echilibrul. Se trînti pe mal şi rămase cu faţa spre cer. Era o stea luminoasă, sau efectul de
lumină a unei lacrimi frămîntate între gene?

Bîntuia oraşul cu mîinile adînc înfundate în buzunare şi privirea înfiptă în pămînt,

fără să-i pese dacă ceilalţi se holbau la el ca la o arătare ieşită din străfundurile
pămîntului, sau se izbea de trecători fără să le ceară scuze, sau dacă să le audă protestele
înfundate. Fiecare clipă trăită o resimţea ca pe o greutate infernală, ca pe o pedeapsă pe
care trebuia să o ispăşească fără să ştie de ce. Mergea. Mergea de zile întregi sperînd că
oboseala îl va doborî, îl va curma surpîndul, trîntind capacul bezenei peste suferinţa lui.
Nu simţea foamea, nu îi era sete, somnul îl ocolea ca pe un lepros. În cap huruitul greoi şi
înfundat al întrebărilor îl măcina încet învîrtindu-şi caruselul cu scîrţîit asurzitor. Se
trezea rîzînd prosteşte cînd îşi amintea unele replici ale lui Luigi, sau încruntîndu-se cu
pumnii strînşi dureros cînd amintirile i-l aducea înainte pe Cetano. Unde erau toate astea?
Se întîmplaseră vreodată? Sau totul se năştea în mintea lui din dorinţa de a scăpa de o
realitate care îl încolţise tot mai duşmănoasă, care îl otrăvise pînă cînd făcuse din el o
gînganie scîrboasă pe care oricine ar fi fost fericit să calce?
Oraşul îl întîmpinase cu agitaţia lui speriată în care fiecare se agita să-şi facă rost
de bucata lui zilnică de pîine. Era o forfotă a demenţei pigmentată de urletul modulat al
sirenelor care anunţau raidurile avioanelor, mereu altele, ale "lor" sau ale "noastre", toate
provocînd aceeaşi panică. Doar el îşi continua drumul mereu lipsit de ţintă, indiferent la
zbuciumul din jur, frămîntat pînă la exasperare doar de gîndurile care continuau să huruie
ca nişte roţi de fier ruginite. Fusese martorul a două, sau trei bombardamente. Văzuse
furnicarul uman agitîndu-şi braţele de-a lungul străzilor, foşgăind nebuneşte spre
adăposturi. Văzuse flăcări izbucnind furioase din trupurile caselor, ziduri sfărîmîndu-se şi
chiar oameni sfîrtecaţi. Înlăuntrul lui nu se mai întîmplase nimic. Obosise doar
întrebîndu-se cum, în abatorul atît de mare, cu porţile larg deschise, unde moartea îi izbea
cu gheare ascuţite pe toţi care încercau să fugă de ea, el, care i se arunca în braţe cu tot
pieptul deschis, ofeindu-i-se aidoma unei ofrande, era mereu ocolit parcă în bătaie de joc

178
pentru a ispăşi pînă la ultimul strop blestemul care fusese zvîrlit asupra lui de la facerea
lumii.
Peste cerul verii pluteau dîre lungi de praf scuturate leneş de vîntul fierbinte.
Lumina soarelui se îmbolnăvise parcă şi căpătase nuanţa stinsă a unei suferinţe prelun-
gită în fiecare mîine, de parcă speranţa fusese gîtuită şi trupul ei plăpînd îngropat printre
lăturile cele mai fetide. Doar el îşi continua vagabondajul confruntat cu războiul total,
adînc înfipt în sufletul lui fără să mai ia în seamă războiul dinafara lui, războiul fiecăruia
cu toţi ceilalţi.
Într-o după-amiază, prin al cărei praf se insinuase aerul unei linişti tensionate, se
trezi faţă în faţă cu el şi începu să rîdă prosteşte arătînd cu degetul spre propira-i poză,
acum veche şi ştearsă, lipită pe un stîlp. Dar gestul lui nu mai atrase atenţia nimănui
pentru că oraşul se umpluse de oameni ai căror nervi nu rezistaseră războiului dezlănţuit
cu o furie neaşteptată asupra tuturor. Îşi aminti ce fiori de groază îi strîrneau întîlnirile cu
propriile-i poze puse de poliţie pe stîlpi şi ziduri pentru a fi capturat ca un criminal
extrem de periculos, a cărui sete de sînge putea fi potolită doar de botniţa morţii. Acum se
privi cu nepăsare şi ridică din umeri trecîndu-şi degetele peste faţa năpădită de barbă.
Scuipă printre dinţi poza cu un dezgust îngreţoşat. O secundă puse în balanţă suferinţa
plină de groază de atunci cu nefericirea de acum. Scăpă un oftat şi se dezlipi de sine cu o
uşurare care îl făcu să dea încet din cap.
Continuă să meargă la fel de absent, ocolind din instinct buncăţile mari, căzute pe
trotuar din pereţii caselor lovite de bombe.
- Hei! şi ţipătul ca un reproş amar trecu aproape neobservat pe lîngă el, abia făcîndu-l să-
şi încetinească paşii. Chiar nu te uiţi pe unde mergi? Sau crezi că dacă s-a dezlănţuit
nebunia nemţilor, sau a americanilor, trebuie să fim şi noi la fel de nebuni?
Îşi ridică mirat privirea şi clipi nedumerit. Era vorba despre el? Nimeni nu îi mai
adresase nici un cuvînt de luni de zile. Se uită la femeia care îi reproşase pe un ton
imperativ lipsa de educaţie şi o văzu întorcîndu-i privirea surprinsă în timp ce îşi
acoperea gura cu palma.
- Tu eşti? şopti ea tot mai uluită de întîlnirea neaşteptată.
El continuă să o privească la fel de nedumerit în timp ce încerca zadarnic să-şi
amintească ceva legat de ea. Îi era imposibil să se oprească acolo unde fiinţa aceea
apăruse undeva în drumul lui.
- Nu-ţi mai e foame? continuă ea cu expresia severă uşor îndulcită. N-ai vrea să mai
intrăm, întîi eu, în ospătărie şi să comand ceva, ca, după aceea, să-ţi faci apariţia la masa
mea şi cu o mişcare de scamator să-mi iei farfuria din faţă? Se uită lung la el şi aproape
că izbucni în rîs văzînd cum i se schimbă expresia feţei. Îşi aminti brusc de cursa nebună
cînd fusese urmărit de poliţie şi în disperare de cauză îşi găsise refugiul în micul local
care îi ieşise în cale. Se aşezase atunci la una din mese unde stătea o femeie şi cu un curaj
pe care nu şi-l va explica niciodată, îi smulsese farfuria din faţă prefăcîndu-se, la ivirea
patrulei, că era acolo de o viaţă şi că avea de gînd să mai stea o viaţă acolo, pînă cînd va
termina tot ce fusese început. O privi lung, cu un fel de neîncredere, părînd convins că
păşise dintr-un vis în alt vis. Atunci se uitase la ea fără să o vadă. Acum îi descoprea ochii
şterşi, lisiţi de o culoare precisă, bărbia acuţită, prinsă parcă în cleştii obrajilor palizi,
buzele subţiri incapabile să provoace atracţia altei guri, fruntea îngustă, acoperită de
bretonul părului care îi încadra ca o cască faţa.
- Ei? excalamă ea iritată de examinarea la care era supsuă. Nici acum nu ţi-ai amintit?

179
 El dădu încet din cap şi şopti abia auzit.
- Şi încă cum.
- Aha! făcu ea victorioasă. Ar fi fost chiar culmea să pretinzi că nu eşti tu. Şi nu te-au
prins încă?
- Acum văd că vă urmăresc pe toţi. Dar nu v-au prins încă pe toţi.
Femeia îl privi nedumerită, apoi schiţă un zîmbet.
- Poate că ai dreptate. Ne-or fi crezînd pe toţi nişte criminali. Apoi, cu un gest
surprinzător îl prinse de mînă şi îl trase după ea.
- Hai să mergem. Nu e bine să stăm pe loc. Ce ai făcut în tot timpul ăsta? Iarna nu a fost
chiar aşa de uşoară.
- Am lucrat într-un atelier de tîmplărie, spuse el cu o voce pe care părea să o ţină cu greu
sub control.
- A! asta înseamnă că ai un loc al tău, constată ea cu o uşoară dezamăgire.
- N-ai ghicit. Nu-l mai am.
Îl privi mirată cu ochi care cereau o explicaţie.
- Atelierul şi casa meşterului unde aveam şi eu o cameră, au ars.
- Din cauza bombardamentelor, găsi ea o explicaţie.
- Nu ştiu din ce cauză, şopti el. În noaptea aia nu am fost acolo.
Ea îl privi intrigată.
- Nu cumva...
Îi aruncă o privire tăioasă în care se aprinsese o lumină stranie.
- Nu cumva criminalul din mine...
- Ai văzut! îl întrerupse ea încercînd să o dea pe glumă. Nu cumva criminalul din tine a
aprins chibritul?
Se opri şi îşi încleştă degetele pe braţul ei smulgîndu-i un geamăt de durere.
- Ascultă, cucoană, cu aşa ceva nu se joacă nimeni. Cu aşa ceva nu se glumeşte. E clar?
Ea dădu speriată din cap şi se smulse din strînsoarea lui masîndu-şi înfiorată
braţul.
- Ce te-a apucat? Nu te-am crezut nici o clipă în stare de aşa ceva. Dar te-am văzut atît de
întristat... Am crezut că pot... Cred că suferi cumplit din cauza asta şi am vrut să te fac să
uiţi o clipă...
- N-ai reuşit, spuse el încet cu o voce în care mai răzbătea ceva din furia stîrnită. A fost
ceva ... Nu pot... Nici un cuvînt n-ar putea... Nimeni nu poate trece prin ceva mai
îngrozitor. Nu există suferinţă mai amară. A ars toată familia meşterului. N-a mai rămas
nimic. Doar un pumn de cenuşă. Fu zguduit de un fior şi ochii îi căpătară o strălucire
stranie.
Au început să meargă iar cu paşi rari, ca doi oameni ieşiţi la o plimbare într-o
dupăamiază de vară.
- Şi acum unde o să stai? îl întrebă ea după o vreme cu grija de a nu declanşa o altă
explozie de furie.
- Prea puţin mă interesează.
Urmă o altă pauză.
- Cum aşa? îl întrebă ea cu aerul că frămîntase îndelung vorbele.
- Aşa bine. Nu mă mai interesează nimic. Nu mai vreau să ştiu de nimic. Chiar aş fi fericit
să fiu prins de poliţie. Sau strivit de un proiectil.
Îşi simţi braţul prins de mîna femeii.

180
- Să nu mai spui aşa ceva, şopti ea. Viaţa, oricum ar fi ea, este cel mai frumos cadou care
ne-a fost dăruit.
- O fi, spuse el cu un scrîşnet. Poate că aşa e, dar pe mine nu mă mai interesează.
Urmară alţi paşi în tăcere, apoi ea spuse cu acelaşi aer al omului care îşi cîntărise
bine cuvintele.
- Ia ascultă aici. Ţii minte că mi-ai rămas dator?
O privi nedumerit şi încercă să zîmbească.
- Probabil că ar trebui să-ţi dau înapoi blidu' ăla de linte...
- Exact, îl întrerupse ea. Chiar aşa mi-ai spus atunci. Îţi dai seama că n-aş putea uita
vorbele tale, pentru că n-am mai trecut niciodată prin aşa ceva. Ia să vedem. Era ceva de
genul n-am nici un ban care să compenseze ticăloşia mea. Rămîne doar ca timpul să mă
lase să mă revanşez. Dar atunci nu cred că am înţeles exact la ce te refereai tu. Eram mult
prea uluită de ce mi se întîmpla. Dar atunci mi-ai promis ceva. Nu aveai bani să mă
despăgubeşti, dar sperai ca şansa asta să ţi-o ofere timpul. Ei, şi acum a venit vremea să
mă despăgubeşti pentru paguba pe care mi-ai făcut-o şi dacă mai pun la socoteală şi
dobînda care s-a adunat în tot acest timp, o să-mi tot plăteşti. Mai ţii minte? aşa mi-ai
promis.
Îi veni să rîdă. Dacă mai ţinea minte?
- Ţin tot ce vrei tu, în afară de minte.
Femeia se opri, îl privi atentă şi începu să rîdă.
- Mi-era teamă că n-o să te înţeleg nici de data asta, chiar că n-ai minte nici cît un bob de
orez. Ei, dacă tu nu ţii minte, eu ţin. Şi cred că ar cam fi cazul să te ţii de promisiunea pe
care mi-ai făcut-o atunci.
Se uită la ea cu luare aminte părînd că încerca să descopere ce se ascundea în
spatele vorbelor ei.
- Sună ca un cec semnat în alb, încercă el să se apere de eventualitatea unei prietenii care
i se părea absurdă.
- Chiar asta şi e. Nu e vina mea că, fiind sigur că întîmplarea nu ne va mai aduce
niciodată unul lîngă altul, te-ai apucat să-l semnezi.
Oftă resemnat şi pentru prima oară o privi într-un fel care îi trăda curiozitatea.
- Mă rog, şi cam despre ce ar fi vorba?
- Aha, făcu ea zîmbind. Am reuşit să-ţi trezesc interesul. Mă bucur pentru amîndoi. Deci,
uite despre ce ar fi vorba. Părinţii mei trăiesc la Roma. Au o fabrică de încălţăminte. Şi un
magazin de desfacere. Treaba merge bine. Nu mă pot plînge. Aici au locuit bunicii mei
din partea mamei. Şi pentru că în chestiile astea legate de afaceri cine nu se extinde nu
are nici o şansă, tata s-a gîndit să deschidă un magazin şi aici. Toate au mers bine, numai
că vînzătoarea pe care am avut-o la magazin a fost omorîtă zilele trecute într-un
bombardament.
- N-aş fi crezut că pe asemnea vremuri oamenilor le mai arde de pantofi.
Ea îl privi încurcată, dar îşi reveni imediat.
- Oho, le arde, şi încă cum. Ce puţine ştii despre oameni. Poate că nu ai observat că nu se
bombardează în fiecare zi. Şi nici faptul că raidurile au scăzut mult în intensitate. Tocmai
în momentele astea oamenii fac eforturile cele mai disperate pentru a-şi dovedi că nu s-a
schimbat nimic în viaţa lor şi că totul continuă cît se poate de normal. E cel mai colosal
efort paşnic pentru a protesta contra nebuniei celor care ne conduc.
- Bun, acceptă el. Şi tu ce vrei să fac eu?

181
- Să mă ajuţi. E greu de găsit acum cineva de încredere care să ia locul vînzătoarei.
- Bine, dar eu habar nu am de pantofi, încercă el să se apere.
- Parcă de tîmplărie ai avut.
Rămase mut din cauza replicii neaşteptate şi trebui să admită că femeia avea
dreptate.
- În plus, continuă ea, te invit să stai la mine, pentru că înţeleg că nu ai o casă a ta.
Locuiesc nu departe de aici. E un apartament într-un cartier de blocuri. Sper că o să-ţi
placă.
- Am uitat să te întreb cum te cheamă, spuse el în timp ce îşi reluară plimbarea.
- Anette, spuse ea cu privirea aţintită asupra sa.
- Anette? Frumos nume, spuse el ca o părere, abia atingînd vorbele.
- Păcat că doar numele e aşa, spuse ea pe un ton ciudat, un fel de întrebare-confirmare
încărcată de un reproş înăbuşit în ambalajul unei fatalităţi acceptate.
Se mulţumi să zîmbească vag continuînd să meargă alături de ea.

Era un apartament cochet la al treilea etaj al unui bloc din cărămidă roşie, alcătuit
din două camere, o baie cu cadă şi duş şi o bucătărie unde, spre marea lui surprindere
văzu un frigider. Balconul dădea spre bulevardul care traversa întregul cartier. Vizavi se
vedeau trupurile greoaie, din aceeaşi cărămidă roşie, ale celorlalte blocuri.
Aruncă o privire grăbită locului şi oftă. Un oftat pe care încercă să-l ascundă în
spatele unui zîmbet nu tocmai izbutit.
- Te-ai aşteptat cumva la un palat? îl întrebă Anette cu o uşoară dezamăgire.
- Nici vorbă, încercă el să o dreagă. A fost doar un oftat de uşurare. Nu mă mai aşteptam
să scap de adăpostul pe care mi-l oferea strada. Totul e aşa de... Rămase cu o mînă în aer
ca o antenă în aşteptarea undei salvatoare.
- Aşa de neaşteptat? îl ajută ea.
- Nu neaşteptat. Mai curînd ca una din pieselea care compun uneori puzzle-ul unei vieţi.
O piesă cu totul neaşteptată care se îmbucă miraculos în acel loc pustiu unde erai convins
că te aştepta cu totul altceva.
Ea dădu încet din cap în semn că îi acceptă explicaţia, apoi îl prinse de mînă şi îi
arătăt cu un gest larg camera a cărei uşă era deschisă.
- Asta, mai mică, e camera ta. Are tot ce-ţi trebuie.
Privi la masa solidă, înconjurată de patru scaune, la patul destul de lat şi comod, la
fereastra mare peste care se prelingeau apele transparente ale unei perdele albe. Ca o
fulgerare, în minte i se ivi cămăruţa pe care o avusese în casa lemnarului, dar reuşi să-şi
gîtuie oftatul.
- Baia, îi auzi iar glasul ca prin vis, e a amîndurora în egală măsură. La mine e
democraţie, nu dictatură, continuă Anette schiţînd un zîmbet. Duşul funcţionează, cada e
în bună ordine şi, culmea, n-ai să crezi, avem şi apă caldă. Îţi place?
Nu se aşteptase la întrebarea care acum spînzura deasupra lui ca lama tăioasă a
unui cuţit.
- Mai încape vorbă! exclamă el impulsionat de un entuziasm uşor trucat.
- Şi totuşi am senzaţia că te aşteptai la cu totul altceva, dar nu-mi dau seama cam despre
ce ar putea fi vorba.
Se apropie de ea şi o prinse de braţ privind-o adînc în ochi.

182
- Să nu mă înţelegi greşit, dar trebuie să mă crezi pe cuvînt. Am trecut printr-o tragedie
cumplită. Omul care mi-a întins o mînă şi m-a scos din şanţul în care mă îngropam pînă
la asfixiere, a ars cu toată casa lui şi toată familia lui. De ce ţi-aş ascunde că acolo m-am
simţit mai bine ca la mine acasă? Poate că e greu să-l faci pe altul să te creadă, sau să te
înţeleagă cu slabele cuvinte pe care le ştiu eu, dar m-am simţit aşa de bine acolo încît aş
mai fi trăit o viaţă, două în casa lui. Era mult de muncă, atît de mult că uneori aveai
impresia că eşti un sclav, dar n-am resimţit-o niciodată ca pe o povară şi asta din cauza
meşterului care, abia acum îmi dau seama, a ştiut el cum să facă şi cum să vorbească în
aşa fel să mă lase să cred că eram de-al lui, egalul lui, că fără mine nimic n-ar fi mers şi
asta mi-a dat o mare mulţumire. Înţelegi? Cînd unui om ca mine, condamnat aşa de
absurd la o moarte grotească, i se dă o gură de oxigen care să-l ajute să treacă pragul lui
azi spre mîine, omul ăla nu se mai uită la fleacuri. El se avîntă cu toată energia şi speranţa
spre acel nou viitor care nu mai are nici o legătură cu ceea ce i se întîmplase cu doar o
secundă înainte. Înţelegi cum e? De ca şi cum un altul îşi construise viaţa pentru el, dar
lăsase, din cine ştie ce motive, un locşor şi pentru tine în ea, de parcă ceva, cineva îi
şoptise să o facă şi el ascultase întocmai. Unde mai pui că dincolo de muncă am
descoperit nişte oameni care mi-au devenit prieteni. Deci eu, paria, pe care toţi îl scuipau,
la care toţi se uitau cu scîrbă ca la o mizerie îngrozitoare, fără să ştie de ce, am fost dintr-
o dată acceptat de nişte oameni care s-au dovedit nişte prieteni aşa cum n-am mai avut
niciodată şi nici nu cred că mi se va mai întîmpla. Şi le mulţumesc în primul rînd pentru
că mi-au dat certitudinea că sunt şi eu om, că am şi eu o demnitate care mă face să mă
bucur de respectul celorlalţi şi că nu sunt o zdreanţă pe care fiecare îşi şterge picioarele şi
scuipă îngreţoşat.
- Bun, spuse ea mirată. S-a întîmplat tragedia cu omul ăla, dar ţi-au rămas prietenii. Cine
te-ar putea împiedica să te vezi cu ei şi de acum înainte?
- Nimeni, răspunse el menţinîndu-şi privirea la fel de intensă. Nimeni şi nimic afară doar
de faptul că nu mai e nici unul. I-am pierdut pe toţi în aceeaşi clipă.
Anette îl privi înfiorată şi îşi rertase mîna din palma lui.
- Nu înţeleg, şopti ea. Erau şi ei în casa care a ars?
- Nu. S-a întîmplat într-o dimineaţă la începutul primăverii. Ne îmbarcaserăm cu toţii pe
un vas. Voiam să ne luăm o mică vacanţă şi să facem o croazieră.
- Acum, în plin război! îl întrerupse ea uluită.
- Ei, te joci cu nebunia din capul oamenilor? oftă el. Cînd îi e dat omului să-şi citească
cele ce-i sunt puse în frunte... Numai că, la cîteva secunde după plecare, vasul a explo-
dat. Probabil că ne-am lovit de o mină. Era încă noapte şi nu se vedea nimic. Eu m-am
trezit nu mai ştiu la cît timp întins pe nisip. Am fost singurul care, din nefericre, am
scăpat.
- Din nefericire? Îţi dai seama de ce grozăvii spui? izbucni Anette pe un ton aspru.
- Aşa... Aşa am simţit atunci. Pînă acum vreau să spun.
Anette îi aruncă o privire stranie în care se amestecau uimirea şi neîncrederea.
- Şi crezi că te vei acomoda cu noua ta situaţie? întrebă ea pe un ton care îi trădea
neîncrederea în sinceritate răspunsului. Apoi porni spre bucătărie întrebîndu-l dacă voia o
cafea. Îi auzi răspunsul indecis şi încercă să zîmbească.
De la înălţimea balconului cartierul îşi dezvăluia străzile drepte şi curate în care se
decupau mici spaţii verzi ornamentate cu iarbă, flori şi arbuşti.

183
E bine să ai bani. E bine. Ei te aşează printre oameni curaţi, manieraţi, bine dispuşi. Şi
totuşi.... Aici, de sus, vagabondajul se vede altfel. Ca o aventură. Ca un pas făcut în afara
conceptului unanim acceptat despre ce ar însemna viaţă decentă. Ţi se oferă şansa de a fi
privit ca o ciudăţenie excentrică, un aventurier gata să eşueze pe valurile liniştite ale
vieţii. Ceva în genul unuia fără busolă, fără hartă, fără barcă de salvare, fără nimic, dar cu
bani. Dar de acolo, de jos...De ce naiba nu suntem în stare să ne hotărîm dacă suntem sau
nu fericiţi cu ce avem? Ce dracu ni se tot întîmplă că avem mereu nevoie de şuturi care să
ne deschidă ochii? Complicat lucru mai e şi fericirea asta. Încerci să înţelegi de ce te
simţeai aşa de liber în cămăruţa lui Adolfo, unde aveai impresia că pereţii îţi strivesc
pieptul şi de ce aici, într-o cameră atît de normală, pe care orice om normal şi-ar dori-o, ai
senzaţia că respiri aer ghimpat. Nu-i aşa? Nu-i aşa că acum înţelegi? Sau nu ştii de ce ţi-
ar mai trebui un timp să înţelegi? Nu, nu e nevoie. Îţi spun eu de ce. Prin pereţii lui
Adolfo intra şi ieşea aerul. Era ca o ventialţie permanentă. Era libertatea. Te mişcai după
cum aveai chef pentru că nu semnaseşi vreun contract, chiar şi imaginar. În plus erau şi
băieţii. Băieţii... Şi cînd te gîndeşti că lucrurile n-ar fi chiar aşa de diferite. Ca şi la Adolfo
mi se cere să muncesc în schimbul dreptului la un acoperiş. Şi toutşi, de ce sunt lucruile
atît de diferite?
- Cafeaua e gata, o auzi pe Anette din bucătărie.
Se aşeză la masă pe un taburet urmărind-o în timp ce turna cafeaua în ceşti.
- Fumezi?
- Nu. N-am fumat niciodată şi nu cred că o voi face vreodată.
- Ce bine! Nu suport fumul de ţigară. Sigur că ai fi putut să fumezi. Nu te-ar fi oprit
nimeni s-o faci. Aş fi ţinut geamul deschis pînă s-ar fi aerisit. Dar aşa e mult mai bine.
- Ai luat în calcul probabilitatea asta atunci cînd mi-ai propus să vin la tine?
Anette îl privi mirată.
- Nu, nici vorbă de aşa ceva. Acum m-am gîndit la povestea cu fumatul. În clipa cînd am
început să torn cafeaua. Ştiu că fumătorii nu se pot abţine de la ţigară în faţa unei cafele.
- Aşa e, acceptă el fără rezervă. Dar spune-mi, chiar aşa o mare nevoie ai tu la magazinul
ăla al tău de un om, că ai fi trecut şi peste ceea ce îţi displace atît de mult numai să ştii că
l-ai găsit?
Anette luă şervetul de pînză care acoperea o farfurie mare pe care se afla un
cozonac şi începu să taie o felie.
- Doar ţi-am spus, începu ea după ce tăie şi a doua felie. E tare greu, în condiţiile de azi,
să găseşti un om de încredere. Cineva pe care să te poţi bizui.
- În general e greu să dai peste aşa ceva.
- Aşa e, acceptă ea încercînd să zîmbească. Dar îţi dai seama ce surpriză uriaşă a fost
pentru mine să te regăsesc cu totul întîmplător pe stradă. Să ştii că nu doar o dată m-am
gîndit la tine. Ba chiar ajunseseşi să mă obsedezi. Scena din bistroul ăla mi-a revenit de
nenumărate ori în minte. Îţi dai seama că în mod normal ar fi trebuit să încep să ţip ca să
atrag atenţia autorităţilor asupra ta. Aşa ar fi procedat orice cetăţean responsabil. Dar eu
am împietrit în clipa aia şi nu înţeleg de ce. Probabil că tupeul tău infernal m-a blocat în
halul ăla.
- Nu despre tupeu e vorba, spuse el reflexiv, ci despre ce e în stare să facă un om atunci
cînd vrea să supravieţuiască prin orice mijloace. Nu curajul, ci disperarea îţi dă puterea de
a-i ului pe ceilalţi. Ca să vezi la ce te poate împinge spaima de moarte. Cum mi-aş fi

184
putut vreoadată închipui că mă voi face stăpîn pe ceea ce nu-mi aparţine? Şi uite că a
trebuit să trec şi pe acolo.
Anette îi aruncă o privire întrebătoare şi continuă.
- Apoi m-au obsedat cuvintele tale despre impuritate. La început nu am înţeles ce voiai,
dar după aia m-am luminat că era vorba despre epurarea etnică. Ei vor să vă salveze de la
alterare, de la stricarea sîngelui. Ei şi? Au reuşit? Nu au reuşit. Dar asta e o altă poveste.
Aşa că îţi dai seama ce surprinsă a fost să te regăsesc după atîta vreme şi în ce situaţie.
Probabil că voinţa ta de asupravieţui e mai tare ca a lor de a vă distruge.
Rîse încet jucîndu-se cu o bucăţică de cozonac.
- În dimineaţa acelei zile mă considerasem un om exagerat de norocos. Descoperisem
într-un tomberon un colţ de pîine mucegăit pe care şi-o dorea un cîine lăţos pe care blana
se strînsese în ghemotoace slinoase. Eu mîrîisem mai tare şi mai ameninţător, aşa că am
înşfăcat bucata de pîine şi am mîncat-o încet, pe îndelete, savurîndu-i gustul îngozitor ca
pe o trufanda în care stătea ascuns elixirul vieţii.
Privi bucata de cozonoac cu luare aminte şi ridică intrigat din umeri. Gestul nu
scăpă Anettei care îl întrebă contrariată.
- Ce, nu ştii la ce foloseşte?
- Ba da, dar mă tem că nu-i voi înţelege gustul.
A fost rîndul ei să ridice din umeri. Apoi izbucniră amîndoi în rîs.

Magazinul Anettei nu era departe de locuinţa ei. Se traversa bulevardul, se trecea

printr-o alee care despărţea două blocuri, se intra într-un părculeţ străbătut de cîteva alei
şi flancat de o stradă îngustă pe care se mergea pînă la colţ, urma prima la dreapta pînă la
următorul colţ şi acolo imediat dădeai de magazin, o prăvălioară cam strîmtă, cu pereţii
căptuşiţi pînă în tavan de cutii cartonate în care aşteptau să fie vînduţi pantofi de toate
formele, mărimile şi culorile. Nu ar fi crezut că în asemenea timpuri, cînd singura grijă cu
adevărat importantă a fiecăruia era să apuce ziua de mîine, încălţările puteau să stîrnească
un asemenea interes.
Cînd ajunse, însoţit de Anette, la micul magazin, se opri mirat în prag, cu mîinile
în şolduri şi privi în jur.
- Te-ai aşteptat la altceva? îl întrebă ea zîmbind rezervat. Cu siguranţă, după felul în care
te uiţi.
- A..., îngăimă el cu o voce abia auzită. Păi, ştiu şi eu... Cam...da. Adică... Păi, cînd te-am
auzit vorbind de un magazin, mă aşteptam la ceva mai... Mai... Cum să zic...
- Mai impozant, îl ajută ea păstrîndu-şi zîmbetul nealtrat.
- Să ştii că aşa e, o susţinu el privindu-i faţa uscăţivă, cu fruntea acoperită de bretonul a
cărui culoare nu reuşise încă să o stabilească.
- De unde ceva mai mare? Păi tu îţi dai seama cît mă costă chiria?
- Chiria? O privi mirat de parcă atunci ar fi auzit pentru prima oară cuvîntul.
- Exact, chiria. Spaţiul nu e al nostu. Aşa că l-am închiriat de la o bătrînă care locuieşte
deasupra. Şi costurile au tot crescut.
- Ca şi vînzările.
- Nu aş zice. O să te convingi.
- Şi tu ce faci?
- Cîteva zile o să stau cu tine să te învăţ cum să te descurci. După aia o să mă mai mişc şi
eu puţin. Pînă acum am fost ţintuită în locul ăsta de cînd cu tragedia cu vînzătoarea mea.

185
 El dădu încet din cap, un fel de aprobare mută şi silită.
Cînd se trezise în camera care îi fusese dată, privise buimac în jur. Apoi îşi frecă
energic ochii, în timp ce nările fremătau în căutarea mirosului tare al buruienilor printre
care îşi găsea adăpost noaptea. Privi în jur şi văzu tavanul alb în locul norilor pufoşi care
pistruiau obrazul mătăsos al cerului.
Îşi scutură capul şi rămase pe pat cu mîinile strîngînd tare tîmplele. În minte i se
închegă chipul Lindei care se diluă pînă cînd locul i-a fost luat de trăsăturile uscate,
lipsite de graţie ale Anettei. "Păcat că doar numele e aşa" îi răsunară brusc în auz
cuvintele fetei. Se uită încurcat la pereţii albi încercînd să-şi amintească de ce îi trîntise
vorbele acelea pe un ton care continua să-l obsedeze. A, da, i-am spus că are un nume
frumos. Cîtă dreptate are. Se ridică încet de pe marginea patului şi făcu grijuliu cîteva
mişcări aşteptînd să descopere în oase durerea pe care i-o înfigea acolo pămîntul
denivelat, plin de gloduri. Dar ea refuză să se mai arate. Continuă să se maseze cu ambele
mîini avînd senzaţia că îi lipseşte ceva, că totul era mult prea neted şi alunecos, aşa de
lipsit de gust. Se apropie de fereastră şi privi prin perdeaua transparentă. Blocurile de
vizavi deveniseră o torţă uriaşă învăpăiată de despletirea solară. Oftă uitîndu-se ameţit în
stradă. Era pentru prima oară cînd se trezea la o asemenea înălţime şi se mira cum era
posibilă viaţa acolo, atît de departe de pămînt, atît de departe de cer şi cu tălpile în aer.
Ridică din umeri şi oftă. Ce tîmpit sunt! Cum o să stau cu picioarele pe aer?
Ieşi pe micul hol care separa cele două camere şi se opri în faţa uşii de la baie.
Ascultă încordat şi hotărî că nu era nimeni înăuntru. Se cutremură privind spaţiul strîmt
în care se afla. Cum dracu să-ţi dai drumu' în chichineaţa asta? O să pută o zi întreagă
pînă vizavi. Cine naiba o fi inventat tîmpenia asta? Se uită iar înciudat la cubul de beton
şi observă sus, deasupra căzii o ferestruică pe care o descoperi cu o uşurare nesigură.
Stătu mult sub duş. Era singurul lucru pe care îl regăsi cu o mare plăcere. Amintirile îl
năpădiră iar sub jetul cald al apei şi un gust amar îi invadă întreaga fiinţă. Simţi că se
surpă şi rămase cu mîinile agăţate de o bară metalică fixată deasupra duşului. În cap
huruia greoi gîndul care se repeta obsedant. N-o să înţeleg niciodată. De ce? De ce am
rămas doar eu cînd aş fi putut fi atît de uşor alături de ei. Cu toţii împreună. Aşa cum am
fost atîta timp. Ce pedeapsă trebuie să ispăşesc acum, cînd viaţa a adevenit biciul pe care
trebuie să-l îndur zi de zi. De ce e viaţa mea pedeapsa mea?
O găsi în bucătărie aşteptîndu-l într-un halat alb, pufos care îi îngroşa trăsturile
uscăţive.
- Nu m-am aşteptat să ai atît de mult de spălat.
Încercă să zîmbească şi se aşeză tăcut pe taburet.
- Ce vrei, e mult praf de la bombardament.
- Şi mult moloz adunat prin suflet. Nu-i aşa? Dar pe ăsta nu-l mai spală apa. Cum ai
dormit? continuă Anette nelăsîndu-i timp să răspundă la remarca ei.
Zîmbi frecîndu-şi sugestiv ochii.
- Cum să dorm? Cu ochii închişi. Să fiu sincer, m-am cam dezobişnuit de talentele astea,
adică de un pat aşa de moale şi curat, vreau să zic. La don Adolfo aveam un pat mult mai
îngust şi mai tare. Dar faţă de cartonul care-mi folosea de aşternut... Aşa că nimic nu
poate fi comparat cu patul ăsta. Totuşi, ştii cum e. Sau poate că nu ştii. Dar cînd treci aşa
de brusc de la cocină la palat...
Anette începu să rîdă.

186
Ce fată o mai fi şi asta? Aripile de flutur ale gîndului îşi fîlfîiră agitate uimirea. Nu m-a
întrebat nici o clipă cine sunt, cum mă cheamă şi poate că nici nu o va face. Poate că a
uitat. Sau poate că nu are nici o importanţă. De ce şi-ar încărca memoria cu un lucru atît
de netrebuincios ca numele unui vagabond, care poate că de aceea nici nu mai are vreun
nume. De ce ar interesa pe cineva un lucru ca ăsta?
Rămase în mijlocul prăvăliei ai cărei pereţi erau căptuşiţi pînă sus cu tot felul de
cutii cartonate. Locul i se părea acum ceva mai mare şi parcă mai luminos. Anette îi arătă
cu mîna diferitele sectoare marcate prin forma şi culoarea ambalajelor. O asculta, dădea
din cap în timp ce prin minte îi defilau chipurile prietenilor dispăruţi, rupturi din frazele
care le creionaseră contorul personalităţii dîndu-le o identitate precisă. Gesturi, mişcări,
firimituri de vorbe, totul năvălind asupră-i din caruselul trist al amintirilor.
Tabloul pestriţ din peticele de imagine se scufundă înlăuntrul lui cînd, din spate,
auzi vocea primului client. Se răsuci brusc, trezit pe neaşteptate dintr-un vis care îl
purtase departe şi privi cu ochii larg deschişi la bătrîna cu ţinută impecabilă care umpluse
aproape tot spaţiul. Părul i se ridica deasupra capului într-o arhitectură complicată,
susţinută de mai multe ace lungi şi groase, cîteva agrafe şi probabil un kilogram de
fixativ. În jurul trupului hipertrofiat se desfăşuraseră valurile mai multor cupoane de
mătase de un roşu sîngeriu prinse în falduri ample care îi dădeau înfăţişarea unei
matroane romane. Anette o salută cu o înclinare adîncă a trupului.
- Doamna Cattini! Ce surpriză plăcută. Sunteţi pima clientă pe ziua de azi.
Doamna Cattini privi critic mîna pe care patroana se pregătea să o întindă spre
unul din rafturi şi îi întrerupse gestul cu o voce răguşită în care colcăia tutunul sutelor de
pachete arse de-a lungul anilor.
- Ştii de ce am venit? I-ai adus?
- Sigur că da, o asigură Anette zîmbindu-i angelic. Cum să nu. Pantofii din piele de
crocodil.
- Lasă pantofii! o întrerupse doamna Cattini pe un ton vădit agasat. Cizmuliţele! o corectă
ea pe un ton sec.
Anette îşi duse repede mîna la frunte cu un gest bine exersat şi îşi compuse o
figură uluită.
- Ah, cum de am putut uita. Ce proastă sunt. Sigur. Cizmuliţele! Ştiţi, Moro nu a venit
încă. Trebuie să pice. E o chestie de minute.
Matroana îi expedie o privire încruntată.
- Cum aşa? Doar mi-ai promis că azi dimineaţă...
- Vai, scumpa mea doamnă, încercă Anette să-i tempereze furia, doar ştiţi ce vremuri
trăim. Dacă aţi ştii ce greu e să găseşti marfă în condiţiile de azi. Şi mai cu seamă cînd ai
de-a face cu gusturi aşa de sofisticate...
Matroana zîmbi larg cu guşa gîdilată de complimentul unsuros şi se aşeză greoaie
pe scaunul de probă.
- Buun, făcu ea cu un oftat, şi pînă vine Moro, ce ai mai avea să-mi arăţi?
- Cum să nu! Am ceva din lac care o să vă încînte.
- Ce culoare?
- Exact culoarea dumneavoastră preferată. Roşu...
- Daaa? o întrerupse doamna Cattini cu un aer uşor neîncrezător.
Anettte îşi ridică mîna spre una din cutiile aflate aproape de tavan. El îi urmări
gestul, apoi se uită în jur după ceva pe care s-ar fi putut cocoţa pînă acolo.

187
- Scara e la reparat, ciripi repede Anette şi îl îndrumă spre un fel de păjină în care fusese
înfipt un cui pentru a trage cutiile cu el.
- Vai, doamna Cattini, nici nu ştiţi ce noroc a dat peste mine, începu Anette să-şi
lămurească importanta clinetă, găsind totdată un subterfugiu pentru a-i scuza eventualele
stîngăcii. O ştiţi pe Gena...
- Vînzătoarea ta? hîrîi doamna Cattini. Cum dracu să n-o ştiu! Ce-i cu ea?
- Nu mai e, sărăcuţa! A murit într-un bombardament de săptămîna trecută.
Doamna Cattini ridică indiferentă din umeri.
- Aşa? Şi?
- Şi am avut un noroc extraordinar că l-am găsit pe omul ăsta. Ştiţi, a rămas fără casă din
cauza unei bombe care a căzut chiar peste ea şi, spre norocul lui nu era acasă cînd s-a
întîmplat tragedia. El s-a oferit să-şi lase afacerile lui şi să mă ajute aici în schimbul unui
adăpost.
Matroana dădu indiferentă din cap, semn că asemenea poveşti erau sub nivelul ei
de interes.
Între timp cuiul prăjinii bîjbîia nesigur printre cutii încercînd să o apuce pe cea
indicată. Conversaţia doamnelor a fost întreruptă de o bufnitură puternică şi un potop de
cutii prăvălite peste capul lui. Încercă să se apere cu ambele mîini dar fără prea mult
succes. Ultima cutie care încheie avalanşa i-a căzut în spate smulgîndu-i o înjurătură
înfundată. Privi încruntat în jur la pantofii care zăceau împrăşitaţi prin tot magazinul.
Apoi îi aruncă o privire deznădăjduită care îi smulse Anettei un hohot răsunător de rîs.
- Vă rog să-l iertaţi, spuse Anette întorcîndu-se către clienta sa. Eram sigură că aşa se va
întîmpla. Aşa păţesc toţi la început.
Între timp, în prăvălie intrase un bărbat înalt, între două vîrste, îmbrăcat cu o
cămaşă cadrialtă, deschisă la gît şi un pantalon uşor de vară. Se opri cu ochii aţintiţi la
cutiile împrăştiate pe jos.
- Imediat, domnul meu, se grăbi Anette. Numai o clipă să facem puţină ordine şi vă
servim imediat. Doar o clipă.
Se întoarse spre noul ei angajat şi abordă un ton autoritar.
- Hai odată! Pune pantofii la locul lor în cutii. Nu vezi că ne aşteaptă clienţii?
Şfichiul vocii îl făcu să adune rapid încălţările, să le împerecheze şi să le aşeze
cam hazardat în cutiile lor. Apoi urmări degetul Anettei care îl trimise la nişte pantofi de
lac roşii cu botul lung şi ascuţit şi toc înalt, subţire.
- Despre ăştia vorbeam. Cum vi se par?
Matroana întinse leneşă mîna după încălţări, le luă şi începu să le examineze cu
ochi critic.
- Cu ce vă putem ajuta? întrebă Anette plină de solicitudine adresîndu-se bărbatului care
aştepta fără să pară agasat de întîrziere.
- Nişte sandale. Ceva mai uşor, ca pentru vară.
- Tu ajut-o pe domna Cattini, îi şopti Anette autoritară. Am eu grijă de domnul. Îi
surprinse privirea nedumerită şi continuă să-l instruiască în şoaptă. Te apleci, în genunchi,
o ajuţi să se descalce şi o ajuţi să probeze marfa. Ce e aşa de greu?
Se încruntă în timp ce sudoarea îi cobora grăbită pe spate. Cum adică să o ajute să
se descalce? Da' singură nu poate? În faţa ochilor îi apăru într-o fracţiune de secundă
atelierul meşterului Adolfo. Unde era liniştea de acolo? Şi demnitatea celui care stătea cu
spatele mereu drept cînd lucra? Şi singurătatea în care se mişca aşa de bine, în care se

188
regăsea de fiecare dată cu aceeaşi plăcere? Unde era meşterul atît de tăcut, care abia dacă
scotea o vorbă? Unde era calmul acelei atmosfere lispită de clienţi şi pretenţiile lor
absurde? Surprinse privirea acidă a grăsanei care rămăsese cu piciorul întins ca pentru a-i
fi slujit de o slugă credincioasă şi i se păru că huiduma va exploda în invectivele cele mai
veninoase. Se aplecă repede, îi prinse laba de călcîi şi îi trase fără prea multă delicateţe
pantoful scump dar prăfuit.
- Aşa, o auzi şoptind pe Anette care venea cu o pereche de sandale. Acum ajut-o să încalţe
pantoful.
Rămase în genunchi, apucă pantoful a cărui fineţe îl făcu să tresare şi îl împinse
cu o forţă care smulse un chiot doamnei Cattini.
- Dar nepriceput mai eşti, îl apostrofă clienta cu severitate. Însă privirea care o ţintui de
jos îi temperă ieşirea. Aşa că femeia se mulţumi să-şi admire piciorul pe care încălţarea se
deformase uşor.
- Cum ţi se pare? o întrebă pe Anette rămasă în aşteptarea hotărîrii clientului ei.
- Superb, se extazie ea privind admirativ pantoful cu un profil uşor bosumflat.
- Nu ştiu de ce, da' am impresia că mă strînge puţin. Mai ai şi altceva?
Întrebarea deschise calea unui lung şir de căutări. Se adunaseră o sumedenie de
cutii din care fuseseră scoase încălţări de toate formele, culorile, mărimile şi materia-
lele. În final doamna Cattini se ridică greoaie şi oftă nemulţumită uitîndu-se plictisită în
jur.
- Dragă, era vorba că vin cizmuliţele alea.
- Eu ştiu... făcu încurcată Anette. Nu-mi dau seama ce s-o fi întîmplat. Poate că a avut un
acccident, sau o fi aşteptat şi el livrarea. Nu-mi pot da seama. Dar ştiţi ceva? Vă anunţ eu
cum soseşte.
Doamna Cattini dădu nemulţumită din cap, mîrîi ceva imposibil de înţeles şi se
îndreptă greoaie spre uşă.
O urmări pe măsură ce silueta masivă se topea în strălucirea de aur a zilei. Oftă
amar din toată fiinţa lui. Chinul durase mai mult de o oră şi jumătate. Scotocise prin
aproape toate cutiile, stătuse numai în genunchi şi tot timpul avusese parte numai de
remarcile acre ale doamnei Cattini. Se simţea mai obosit ca niciodată. Privi ameţit în jur
şi abia dacă observă zîmbetul ofilit al Anettei.
- Poate că ai crezut că e o glumă să fii vînzător de pantofi?
Rămase cu nedumerirea grea întinsă pe faţă.
- Ca să fiu sincer, mi-am închipuit cu totul altceva.
- Aha, făcu ea ceva mai veselă. Poate că acum o să înţelegi ce greu sunt gusturile de
mulţumit.
Erau acasă, în bucătăria apartamentului în faţa ceştilor de cafea. Ea purta un capot
de casă sub care se ghicea corpul uscăţiv, lipsit de atributele senzualităţii.
După ce sorbi în linişte de cîteva ori din cafea, îl întrebă fără să-l privească.
- Ei, cum ţi s-a părut prima ta zi din noua ta viaţă?
Rămase cu privirea aţintită asupra ceştii. Cutele de pe frunte trădau strădania de a
încropi un răspuns.
- Aha, nu cred că mai e nevoie să spui ceva. E suficient să te vadă omu' că se lămureşte pe
dată. Îi oferi un zîmbet uşor obosit. Eram aşa de sigură că nu vei fi încîntat. Te simţi ca
într-un corset care te sugrumă. Nu-i aşa?
Acceptă cu o mişcare uşoară a capului.

189
- Ştiam eu. E greu să ai de-a face cu clienţi.
- Mai cu seamă cu unii aşa de sclifosiţi ca ai tăi.
- Ai dreptate, dar trebuie să înveţi să te proţi cu ei, să ai răbdare şi să-i linguşeşti, că doar
din baii lor trăim.
- Şi din munca noastră. Sau asta ai uitat-o? Tot aşa cum o uită şi ei. Dar am văzut că
stăpîneşti perfect arta linguşitului.
Anette îi aruncă o privire stranie pe care nu reuşi să o descifreze prea bine. Poate
un reproş, poate o acceptare nu tocmai entuziastă a ideii.
- Ai dreptate, încercă el să depăşească momentul de încordare. E mult mai greu decît m-
am aşteptat.
- Probabil că în atelierul meşterului tău te simţeai cu totul altfel.
- Mda, acceptă el fără prea mult entuziasm. Era cu totul altceva. Ştiai ce comandă aveai
de făcut, o făceai şi cu ata basta. Înţelegi? Acolo erai scutit de povestea asta... Cum să-i
zic? De munca asta cu omul. Erai tu cu tine însuţi, cu gîndurile tale, cu iluziile tale. Nu te
interferai cu nimeni. Nu am avut niciodată de-a face cu vreun client nemulţumit, sau
marfă refuzată. Acum, cînd văd cum e aici, îmi dau seama cît de simplu putea să fie în
atelierul ăla. Deşi îţi asumai şi acolo o mare răspundere. Dacă nu respectai schiţa,
dimensiunile, modelul, forma... Erau atîtea de care trebuia să ţii cont. Dar nici nu-mi
dădeam seama. Era parte din codul meu zilnic de viaţă. Fiecare din toate acele lucruri mă
făceau să fiu eu. Mă deveneau pe mine. Pe cînd aici am impresia că fiecare gest e de fapt
supunerea mea hachiţelor fiecărui cap plin de fumuri, ceea ce mă degradează, mă
împuţinează, ia din mine şi mă reduce la un ceva ce nu mi-am dorit niciodată să fiu.
- Să înţeleg că nu te vei obişnui niciodată aici?
Simţi încordarea şi îngrijorarea din glasul ei care lărgea spectaculos de mult acel
"aici" de la magazinul plin de pantofi, la casa aceea plină de singurătate şi înţelese că
întrebarea ei avea cu totul altă semnificaţie. Împinse cu o mişcare uşoară ceaşca goală din
faţă, rupse o bucăţică din cozonac la care se uită distrat înaite de a muşca din ea, apoi o
întrebă aruncîndu-i o privire iscoditoare.
- Spune-mi, te rog, un lucru. Mă tot frămîntă de cînd am pus piciorul aici şi cred că fără
ajutorul tău nu mă pot dumiri.
Urmă o scurtă pauză, timp în care el mestecă metodic cozonacul iar ea îl privea cu
o răbdare la capătul căreia izbucni.
- Dar spune o dată! Ce bestie eşti! Arunci o piatră, dar o ţii în aer înnebunindu-l pe cel
care aşteaptă încordat izbitura care tot întîrzie.
O privi mirat cu ochii larg deschişi în care plutea o sinceritate aşa de firească încît
ei îi fu greu să ghicească dacă omul se juca pur şi simplu cu ea.
- Am spus eu ceva? Nu zău! Eram aşa de ocupat cu mestecatul...
- Că ai uitat ce voiai.
Schiţă un zîmbet şi ridică o mînă de parcă ar fi vrut să se ferească de revolta ei.
- Ai dreptate. Nu-mi mai amintesc. Dar de vină, să ştii, e cozonacul ăsta care e înfiorător
de bun.
- Bine că mă pricep eu la linguşeli, îi reproşă amuzată Anette. Poate să-ţi placă el la
nesfîrşit, dar să ştii că nu e făcut de mine. Îl iau de la brutarul din cartier. Şi acum poate
că ai de gînd să-mi spui ce te frămîntă aşa de mult.
- Că tot vorbeam de cozonac. Da, da, continuă el grăbit peste privirea ei mirată. Acum
ştiu, mi-am amintit. M-am tot întrebat cum de nu ţi-a fost teamă să mă iei în casa ta pe

190
mine, un necunoscut. Şi încă unul despe care nu puteai spune, poate că nici acum n-o poţi
face, că ţi-a inspirat prea multă încredere. Nu-i aşa? Numai cînd îl vezi cum e îmbrăcat şi
în general, cu arată, cum se mişcă, îţi dă imedait de gîndit, şi cu toate astea, tu...
Anette îl privi uimită şi îşi duse încet mîna la frunte.
- Să ştii că ai dreptate. Uite că nu m-am gîndit nici o clipă la aspectul ăsta. Dar ştii cum
sunt oamenii. Au convingerea că lor nu li se poate întîmpla nimic rău. Şi chiar aşa, ce m-i
s-ar fi putut întîmpla?
A fost rîndul lui să o privească uimit.
- Tu chiar că habar nu ai de instinctul de conservare. Cum ce ţi se putea întîmpla? Dar
putem să-ţi dau una în cap şi să fug cu ce e mai de preţ pe aici.
- Dar e ceva de preţ?
- O fi, că doar nu e o casă de cerşetor. Şi pe lîngă asta hoţul nu are de unde s-o ştie. El
loveşte, după aia vede.
- Şi altceva, mă rog, ce altceva, cel puţin la fel de cumplit, mi s-ar fi putut întîmpla de la
unul ca tine?
Rămase cu ochii larg deschişi părînd că rumegă întrebarea pe îndelete. Vru să
spună ceva, dar tot ce se auzi a fost o bîlbîială fără noimă.
- Dar un viol nu mi s-ar fi putut întîmpla? Începu să rîdă văzîndu-i încurcătura. Uf!
exclamă ea, şi continuă dezamăgită. Ce ţi-e şi cu bărbaţii ăstia! Nu mai poţi încerca o
glumă că li se şi surpă morga lor de oameni serioşi.
- Uite că la păcătoşenia asta nu m-a dus mintea, rescunoscu el surprins de varianta pe care
nu o luase în calcul. Dar totuşi, chiar acum, în timp ce vorbim, am început să mă gîndesc
la o explicaţie.
- O explicaţie? Care ce să explice?
- Graba şi uşurinţa cu care am ajuns eu sub acoperişul tău. Ştii ce cred eu? Că eşti victima
unei profunde crize de singurătate. Eşti complet singură. Nu ai pe nimeni lîngă tine. Vii
acasă şi te trezeşti de una singură între zidurile astea. Nici un chip care să-ţi lumineze
serile. Nici un glas care să te întrebe ce faci, cum ţi-a mers, de ce eşti tristă, de ce eşti
veselă.
- Poate, admise ea încet. Tot ce se poate. Asta o fi.
- Tu chiar eşti complet singură. Chiar nu ai nici o cunoştinţă? Viaţa fără prieteni e tot ce
poate fi mai searbăd şi nesărat pe lumea asta. Ajungi să tînjeşti chiar şi după un duşman.
- Tot ce se poate, deşi am cunoscut şi oameni care se simt foarte bine în singurătatea lor.
- O aparenţă. O iluzie. Nu există aşa ceva. Ăia sunt suflete chinuite. Sau suflete de
gheaţă. Nişte contorsionişti îndureraţi care s-au văzut siliţi să ia forma chircită a
recipientului în care a fost turnată viaţa lor amărîtă şi au suferit aşa de mult pînă cînd
durerea le-a fost anesteziată şi li se pare că nu o mai simt deşi ea cotrobăie şi colcăie prin
toată fiinţa lor deformată. Nimeni nu poate fi fericit pentru că e singur. E o minciună pe
care şi-au repetat-o pînă într-atît încît a devenit adevărul lor. Numai al lor. Aşa că te întreb
iar, chiar nu ai pe nimeni care să te proptească atunci cînd simţi că te prăbuşeşti?
- Am avut, răspunse ea gînditoare. O prietenă. Locuia foarte aproape. Ştii cum se
întîmplă, veneam cînd eu la ea, cînd ea la mine. Ne simţeam foarte bine împreună.
Discutam tot timpul despre noi, dspre alţii. Ne făceam planuri de viitor. Aveam şi de ce.
Mai cu seamă că războiul ăsta, după cîte se pare, a început să-şi adulmece propriu-i
sfîrşit. Mai ieşeam şi în oraş. Da, a fost o perioadă bună.
- Şi ce s-a întîmplat?

191
- Mama ei s-a îmbolnăvit. Mama ei trăieşte singură la Milano. Şi ea a trebuit să plece. S-a
întîmplat acum cîteva luni.
- Şi de atunci?
- Şi de atunci am impresia că trăiesc într-un congelator.
El dădu încet din cap şi mai rupse o bucată de cozonac.

Moro îşi făcu apariţia a doua, sau a treia zi de cînd îşi începuse el viaţa de
vînzător. Îl văzu pe geamul magazinului coborînd din dubiţa cu obloane metalice, ocolind
cu paşi rari botul maşinii, după care se opri în pragul prăvăliei cu ambele mîini în şolduri.
Era scund, cu burta revărsată peste cureaua pantalonilor dintr-un doc albastru ca o
uniformă. Faţa buhăită în a cărei grăsime se înfundaseră ochii mici ca de viezure, era
dominată de o mustaţă imensă, căzută peste buze. Părul rar, de un negru strălucitor era
pieptănat peste cap lăsîndu-i liberă fruntea asudată.
Anette se ridică grăbită de pe scaunul de unde urmărea cu un zîmbet pierit
eforturile angajatului ei de a face faţă pretenţiilor unuia dintre clienţi în dreptul căruia
zăceau deschise cel puţin cinci cutii cu pantofi.
- De ce a durat atît? îl întrebă ea uşor iritată pe Moro în timp ce se îndrepta spre el.
Moro îşi ridică umerii cu un gest agasat. Vru să spună ceva dar impetuozitatea
femeii îl opri.
- De două zile stau cu donna Cattini pe cap. Mi-a tocat fiecare firicel de nerv. Şi nu mai
da din umeri, îl apostrofă ea încercînd să abordeze un ton mai relaxat. Ce ştii tu? Tu stai
la volanul maşinii şi cu asta ai terminat. Te-aş lăsa, dragă, doar o zi în locul meu, şi dintr-
o zi doar o jumătate de oră, nu mai mult, în compania signorei Cattini ca să vezi cum e.
M-a omorît cu cizmuliţele ei din piele de crocodil. Ce-o fi făcînd cu cizmele acum vara,
pe căldura asta? Cred că soarele la care se mai adaugă şi războiul ăsta i-a sucit rău de tot
pe oameni.
Anette se dovedea o italiancă de cea mai pură calitate. Turuia, gesticula şi îşi
plîngea suferinţa pe un ton care ar fi mişcat şi un bolovan.
Moro rămase impasibil afişînd chiar un aer uşor plicitsit. Îi curmă torentul
vorbelor cu un gest scurt al capului în direcţia necunoscutului.
- Lasă că îţi spun eu, îl asigură Anette în timp ce îl prindea de braţ trăgîndu-l spre uşa din
spate a camionetei.
- Ăla cine mai e? reveni Moro sîcîit de o curiozitate căreia nu reuşea să-i reziste.
- Un vagabond, îi răspuse simplu Anette.
- Un... vagabond? şopti uluit Moro. Cum adică un vagabond? Şi ai curajul să-l laşi în
magazin? Îl mai laşi şi la vînzare...
- Nu numai la vînzare, continuă Anette să-l şocheze în timp ce privea cu un surîs
mulţumit la şirurile de cutii în care era marfa pe care o solicitase cu atîta insistenţă.
- Nu numai la vînzare?
- Exact. Mai face şi curat în magazin. Îl mai trimit la piaţă precum şi la alte cumpă-
rături.
- O fi fată în casă? exclamă luminat Moro.
- Fată? spuse Anette uşor iritată. Fătălău, vrei să spui.
Moro o privi intrigat.
- Ajută-mă să înţeleg, se rugă el sprijinindu-se cu mîna de uşa dschisă a dubei. Te
pomeneşti că îl ţii şi în casă?

192
- Şi ce ar fi rău în casă?
- Îţi spun sincer că dacă nu ne-am fi cunoscut de atîţia ani aş fi jurat că ai luat-o razna rău
de tot şi mi-aş fi pus imediat coada pe cîrcă şi o şi zbugheam, că tare mi-e frică de dilii
din ăştia pentru care nu s-a inventat încă vreun leac.
- Şi aşa?
- Aşa zic că ai căpiat numai parţial.
- Dragă, nu înţeleg de ce te miri atîta. Am dat peste el tocmai cînd biata Gena... Oftă
sincer îndurerată. Doar ştii cît de greu e să găseşti azi pe cineva în care să ai cît de cît
încredere. Mi-a ieşit în cale după un bombardament. Era înnebunit de durere. Tocmai
rămăsese fără casă şi familie. Mie mi-a inspirat încredere şi i-am făcut propunerea asta şi
el a acceptat-o. Ce-i aşa de greu de înţeles?
- Depre ce propunere tot vorbeşti? o întrebă Moro şi mai intrigat.
- Of! Chiar aşa de greu eşti de cap? se lamentă Anette. Să muncească pentru mine.
- Auzi? o luă Moro repede. Tu să-ţi păstrezi poveştile astea pentru poliţie. Asta dacă te-ai
trezi cu ei să te întrebe ce-i cu maidanezu' ăsta aici. Şi ar avea toate motivele la ce mutră
de ucigaş de sfinţi are. Al dracu dacă vezi pe moaca aia a lui vreo umbră de durere pentru
marea pierdere pe care a avut-o.
Anette deveni dintr-o dată de o seriozitate gravă.
- Dar cine te crezi tu să cîntăreşti suferinţele oamenilor după figurile lor? Sau te crezi
altceva decît furnizorul de marfă al familiei mele?
Tonul pe care fusese formulată întrebarea îl făcu pe Moro să se încrunte, după
care rămase tăcut. Nu se aşteptase la o asemenea reacţie.
- Dacă vrei să ştii, omul chiar suferă cumplit, dacă nu din cauza clienţilor despre care i-
am spus că trebuie luaţi aşa cum sunt, pentru că din banii lor trăim, atunci din cauză că şi-
a pierdut toţi prietenii într-o catastrofă navală, dacă am îneles eu bine. Şi aproape în
acelaşi timp a ars şi casa celui în al cărui atelier lucra ca tîmplar şi cu care, din cîte mi-a
spus, se îneţelegea foarte bine. Şi acum gata. Hai că am pierdut deja destul timp şi ime-
diat mă trezesc cu signora Cattini pe cap, săracul de el, că suferă cumplit din cauza ei.
- Astea trebuie duse în depozit, spuse Moro cu mîna întinsă spre cutiile din maşină.
- Cam cît ar fi aici?
- Peste o sută, o lămuri el.
Rămase o clipă gînditoare.
- Mă duc să iau cheia, spuse ea arătînd cu mîna spre a doua intrare în magarin. Eu o să
rămîn la vînzare. O să-i spun lui să facă puţină ordine înăuntru şi pe urmă o să băgaţi
amîndoi marfa în depozit.
Simţi imediat antipatia lui Moro. Nici lui nu i se părea un individ care să-i fi
deşteptat vreo simpatie oarecare. Dar nu îşi putu stăpîni fiorul pe care i-l stîrni amintirea
dureros de apropiată că Giuliano tot de furnizarea mărfii se ocupa. Surprinse de cîtvea ori
privirile piezişe strecurate pe deasupra mustăţii uriaşe, dar se chinui să nu le bage în
seamă. Reacţionă doar cînd Moro îl înghionti, lovindu-l de uşă cînd s-a prefăcut că se
împiedică de pragul depozitului.
- Nu mă prea placi, îi spuse el furnizorului privindu-l încruntat.
- Ce să-mi placă la tine, ucigaş de regi? mîrîi Moro pe un ton agresiv.
Mîna îi zvîcni scurt, dar reuşi să se stăpînească.
- Ce dracu aveţi toţi? izbucni el fără încrîncenare. Despre ce crimă îi tot daţi zor? Care e
regele despre care tot vorbiţi?

193
- Ştii tu, ştiţi voi foarte bine. Tu şi toţi ai tăi, izbunci Moro privindu-l duşmănos.
Se mulţumi doar să-şi şteagă fruntea de sudoare. Apoi dădu încet din cap.
- Mai sunt cîteva cutii, spuse. Hai să le punem şi pe alea, după care eşti liber să-ţi iei
zborul, dacă prezenţa mea te irită atît de mult.
- Ce ai spus, mă, se înfoie războinic Moro, scoîndu-şi în afară burta revărsată.
Nu îşi putu reţine zîmbetul faţă de ţinuta de luptător summo a italianului.
- Nu cred că e cazul să-ţi etalezi talentele de mare războinic, îl linişti el. Să nu uiţi că dacă
eu şi neamul meu suntem ucigaşi de regi, cu alte cuvinte, dacă am fost mai puternici ca
acei regi, înseamnă că s-ar putea să ai probleme.
- Nu e vorba de putere aici, spuse Moro în timp ce se dezumfla cîte puţin.
- Nu? Dar despre ce?
- Despre trădare. Trădare! Atît şi nimic mai mult.
- Înseamnă că trădarea e mai puternică, mult mai puternică decît puternica cinste. Nu te
sperie faptul că tot timpul lucrurile au rămas la fel şi continuă să fie tot aşa? Ceea ce
înseamnă că trădarea mă va face iar mai tare ca tine. Şi să nu uiţi că de batjocorit şi umilit
nu ai mei au făcut-o, nu ei I-au pus coroane de spini, nu ei L-au împuns cu suliţa, nu ei L-
au ţintiut în cuie. Şi cum îţi imaginezi că din toată mulţimea care a fost prezentă la
judecată, unul, măcar unul singur, mai cu seamă din cei care îşi găsiseră mîntuirea în
prezenţa LUI, să nu fi cerut eliberarea pentru EL?
Moro îşi căscă ochii năucit spre el şi privirea lui îi smulse un hohot nestăvilit de
rîs. Un rîs care se prăvălea peste toată durerea şi suferinţa pe care jignirile, umilinţele şi
cumplitele crime i le îngrămădideră în suflet. Rîdea în ciuda amarei amintiri născută din
grăsimile lui Moro din care se ivea alene corpolenţa bonomă a lui Luigi. Rîdea în ciuda
şoferiei lui Moro dincolo de care se plămădea chipul lui Giuliano. Privi, nu fără oarecare
satisfacţie cutiile bine aliniate şi îşi şterse palmele de pantaloni cu un gest ce părea
reflex.
- Îmi place cînd treaba e terminată şi bine făcută. Urmă o pauză, apoi se întoarse către
Moro. Ce ai zice de o bere? Ar fi numai bună după munca asta şi pe o asemenea căldură.
Moro îl privi năucit şi făcu un pas în spate de parcă ar fi vrut să se salveze de o
apariţie scîrboasă.
- La o bere!? izbucni el. Să merg cu tine la o bere? Cu cel mai jegos dintre toţi oamenii?
Şi chiar în clipa asta regret amarnic că a trebuit să te numesc om. Cu unul din cei care a
comis crima cea mai oribilă? Cea mai murdară! Nici dacă mi-ai linge picioarele nu aş
face asta. Bine vă mai fac nemţii că vă omoară ca pe nişte păduchi. Javrele dracului!
Numai voi sunteţi vinovaţi pentru tot ce ni se întîmplă.
Îi ascultă imprecaţiile cu o seninătate de care nu se crezuse niciodată în stare. Îl
privi cu indiferenţă simţindu-se incapabil să-l urască pentru ura lui. Se mulţumi să ridice
din umeri şi constată cu un uşor regret.
- Vezi cum eşti? Spuneai ceva de linsul picioarelor? Păi mă întreb ce-i fi înţeles tu din
cele pe care le-a gîndit şi făcut CEL căruia îi închini toată iubirea ta întreagă, pentru că
EL nu s-a sfiit şi nici umilit nu s-a simţit să îi iubească pe toţi oamenii, indiferent de cine
eau, sau de cum arătau şi nici să spele picioare jegoase şi bolnave. Dar, mă rog, dacă nu
ţi-e sete... Sau poate că nu ai timp. O lăsăm pe altă dată.
Moro se răsuci cu o mişcare bruscă şi porni cu paşi apăsaţi spre camionetă,
izbindu-se de Anette venită să încuie uşa, aproape dărîmînd-o din cauza elanului de care
fusese cuprins, după care fugi cît de repede îi îngăduia burta revărsată.

194
- Ce naiba se întîmplă aici? îl întrebă ea nedumerită după ce îşi reveni din şocul ciocnirii.
- Ce să se întîmple? se miră el privind-o surîzător. Am crezut că era cazul să ne fi omenit
şi noi după micul efort, dar dumnealui se grăbea.
- Asta am văzut şi eu, replică Anette pipindu-şi umărul lovit. Dar de ce ţi-a aruncat toate
invectivele alea oribile?
- Oribile? se miră el. Păi faţă de ce ne face poliţia italiană, gestapoul, SS-ul şi cîţi or mai
fi, înjurăturile lui au fost ca o mîngîiere.
Anette făcu nervoasă un gest din mînă de parcă ar fi vrut să zvîrle cît mai departe
cuvintele pe care le auzise.
- Te-am auzit spunînd ceva despre o bere? şi zîmbi ca unei invitaţii de mult aşteptată.
Sprînceana i se ridică asemenea unui semn de exclamaţie.
- Asta ce-o mai fi? Stăpîna iese în oraş cu sluga?
Anette rîse bonom apropiindu-se de el.
- Aşa sunt stăpînele. Uneori au reacţii neaşteptate faţă de supuşii lor. Gata! M-am hotărît.
Ajunge cu munca pentru azi. Mai trebuie şi puţină relaxare.
Se opriră în dreptul unei grădiniţe cu cîteva mese din lemn lăcuit. Mai văzură o
singură pereche aşezată în faţa halbelor de bere.
- Ce zici? îl întrebă ea. Nu e chiar rău. Hai să ne aşezăm aici.
Privi mica alcătuire şi îşi reţinu cu greu zîmbetul amar. Revăzu într-o frîntură de
clipă inelele din părul lui Luigi, faţa osoasă a lui Giuliano, chelia lui Zappato. Oftă.
- Da, e foarte bine aici. Privi bordurile pline de flori care înconjurau localul şi oftă iar. La
cîtă pace respiră locul ăsta nici n-ai crede că suntem în plin război.
- Şi încă ce război! adăugă Anette privindu-l intens. Mi s-a părut mie, sau chiar n-ai simţit
nici un pic de ură pentru ce ţi-a spus Moro?
- Ură? Pentru unul ca el? Cîtă trudă inutilă. Şi apoi ce ar fi însemnat să-i dau o satisfacţie
aşa de uriaşă şi nemeritată? Două beri, se întrerupse el pentru a răspunde întrebării
chelnerului. Sau tu vrei altceva?
Anette se gîndi o clipă.
- Cred că mai curînd aş lua o cafea. Una tare şi fără zahăr, te rog, doar puţină frişcă.
- Despre ce vorbeam? o întrebă el. A, da, cum să simt ură pentru unul ca Moro. În schimb
ura lui îmi face mie bine din două motive. Cine îţi poate stîrni ură şi implicit invidie?
Doar unul pe care îl simţi că ţi-e superior. În al doile rînd ura nu poate reflecta altceva
decît neputinţă. Dacă nu-mi pot dovedi superioritatea, ştiindu-mă inferior, adică
neputincios, încep să urăsc
- Nu ştiam că am de-a face cu un filozof, spuse Anette cu un zîmbet uşor ironic.
- N-ai de ce să zîmbeşti, e vorba doar de experienţa existenţei mele stradale, o asigură el.
Apoi sorbi încîntat din berea rece.
- Atunci poate că-mi explici tu de unde plăcerea asta a unui om de a-l umili pe alt om. De
ce să-l batjocorească pînă cînd îl face să se simtă un gunoi, un nimic? Deşi, dacă ar fi să
înţelegem pilda LUI, nimeni nu ar trebui să se simtă jignit, sau umilit, pentru că toţi
suntem alcătuiţi după modelul unic şi în fiecare din noi e un strop din EL.
- Pilda, spui? făcu el dînd încet din cap. Plidele şi lecţiile sunt aşa de greu de înţeles, mai
cu seamă cînd vorbeşti de un învăţător de talia LUI, care lasă impresia a ne vorbi într-o
limbă atît de banală şi comună şi cu toate astea, cînd trebuie să o descifrezi, să-i pătrunzi
sensurile, atunci constaţi că, de fapt ţi-e aproape imposibil să o faci. Poate că şi de aia
oamenii continuă să fie ei fără să se fi lăsat măcar cu o iotă influenţaţi de pildele

195
Învăţătorului. Dar, poate că în cazul LUI, lucrurile stau puţin altfel. Ceea ce a făcut EL
răstoarnă semnificaţia umilinţei şi îi dă alte sensuri. E vorba, aşa cred eu, de măreţia
nobleţei unui gest care nu poate decît să-ţi insufle mîndria de a călca pe acelaşi pămînt cu
EL, de a respira aerul pe care l-a respirat EL, de a bea apa pe care a băut-o EL. Nu, EL nu
s-a umilit. Nu de umilinţă e vorba aici. Cînd s-a aplecat să spele picioarele acelor oameni
de rînd, a dat prin gestul LUI valoarea şi măsura ideii de om. A ceea ce ar trebui să se
înţeleagă prin om. Cînd s-a aplecat spre picioarele leproşilor, nu EL a coborît sub ei, ci
EL a încercat să-i ridice pe ceilalţi pînă la EL, oferindu-se pe EL nouă. Ura şi dispreţul
sunt venele prin care curge veninul care ucide umilirea, de fapt nobleţea gestului SĂU.
Pentru că ura şi dispreţul îşi au rădăcina comună într-o închipuită superioritate. A unora
faţă de toţi ceilalţi şi care le-ar da lor tot dreptul să-i batjocorească pe ceilalţi, dar care, în
realitate, îi coboară pe ei cu mult sub cei umili, batjocura întorcîndu-se împotriva lor,
făcînd astfel dovada prostiei lor. Păi dacă ar fi vorba de superioritate, cei atinşi de boala
asta ar trebui să se uite cu dragoste la ceilalţi, aşa cum a făcut tot timpul EL. Şi de a
încerca să-i ridice şi pe cei mulţi la nivelul lor, aşa cum a încercat EL.
Urmă o scurtă pauză, apoi ea îi aruncă o privire admirativă.
- Dar chiar eşti cu adevărat un gînditor....
- Al străzii, stimată doamnă, o întrerupse el privind-o zîmbitor.
- Pentru că, reluă ea, ideea că nu putem fi jigniţi, de la tine am luat-o. Urmă o scurtă
pauză cînd Anette privi zîmbitoare în jur. Apoi spuse în timp ce punea ceaşca pe
farfurioară. E chiar plăcut ca între două raiduri aeriene, şi în scurta pauză dintre două
bombardamente, printre explozii şi schije, să mai auzi şi altceva decît mugetul dement al
războiului.
- Aici te înşeli, spuse el cu mîna încleştată pe toarta halbei. Războiul e tatăl tuturor
lucrurilor. Pentru că războiul înseamnă, în primul rînd luptă, în toate sensurile posibile pe
care cuvîntul luptă le poate avea. Parcă aşa am auzit eu o voce din străbuni. Războiul e în
mine şi în tine. Războiul e între mine şi tine şi nu se mai termină niciodată, cu atît mai
mult cu cît avem cu toţii sădită în noi sămînţa plăcerii perverse pe care ne-o oferă
suferinţa celuilalt.
- Cîtă prfunzime, domnul meu! exclamă ea pe un ton din care îi era greu să înţeleagă dacă
era serioasă sau ironică. Şi tu nu suferi de boala asta?
Ridică din umeri părînd că întrebarea îl pusese în încurcătură.
- Ştii ceva, eu sunt şi bun şi rău, dar nu în măsuri egale. Şi niciodată în mod constant la
fel. Şi aşa e, cred, cam cu fiecare din noi. Probabil că nimeni nu e numai bun, sau numai
rău. Uneori eşti aşa, alteori aşa. Totul depinde de ce ţi se întîmplă. Acelaşi ac mînuit de un
chinez îţi poate da viaţa înapoi, sau...
- Ei, da, exclamă Anette jucîndu-se cu ceaşca de cafea pe jumătate golită. Aici gîndim la
fel. Îl privi printre gene pîndindu-i reacţia.
- Nu mai spune, doamna mea! exclamă el uşor acid.
- Da, da, îl asigură ea. Întotdeauna am fost convinsă că există leacuri vindecătoare şi
otrăvuri otrăvitoare.
Urmă un moment de pauză curmat de rîsul lui răsunător.
- Ei, şi să mai spui că că eu aş fi, numai eu, ultimul rămas dintre cugetători.
- Cine a zis că tu eşti ultimul? îl înfruntă ea privindu-l drept în ochi.
- Că n-oi fi eu primul dintre ei, spuse el făcînd-o să zîmbească.

196
- Îmi place cum gîndeşti, îl asigură Anette după ce puse ceaşca goală pe masă. Sincer îţi
spun că nu m-am aşteptat să găsesc în tine un om care judecă aşa.
- Experienţa străzii, stimată doamnă, o asigură el din nou. Vezi, dacă aş fi rămas acolo, la
noi, nu aş fi cunoscut niciodată lumea aşa cum e ea, sau poate aşa cum mi se pare mie că
e.
- Asta apropo că în fiecare rău e şi un strop de bine. Da, sunt de acord. Dar mie mi se pare
că preţul e incomensurabil mai mare faţă de ce cumperi cu el.
- Eu ştiu... Poate că a meritat. Acum mi-e greu să mă pronunţ.
Se ridicară amîndoi. Înaintea lor cerul îşi cernea primele pînze ale înserării.

Clienta probase deja cinci perechi de pantofi fără ca vreuna să fi corespuns

idealurilor ei estetice. Se mulţumea doar să se uite la ea cu oarecare detaşare, abordînd un
zîmbet pe care învăţase să şi-l compună cît mai profesional. Se obişnuise să asculte cu
docilitate şi resemnare, supravegheat de surîsul protector al Anettei, toate reproşurile mai
mult sau mai puţin absurde ale clienţilor. Şi totuşi de data asta simţea cum se apropia
periculos de mult vîrful unui cuţit de limita răbdării lui. Ca de obicei, în timp ce clienta se
lamenta în legătură cu lucruri care îl lăsau indiferent, i se perinda prin faţa ochilor propria
lui imagine înarmată cu sacoşă mergînd agale spre piaţa din cartier. Nu ar fi crezut că îi
va face vreodată plăcere să se învîrtească într-un univers de forme şi culori care îi
aminteau de tablouri avînd ca titlu "natură moartă". După statul în spatele tejghelei,
mersul în piaţă i se părea o adevărat izbăvire. Precupeţi certîndu-se cu oamenii veniţi să
cumpere, gesticulări ameninţătoare, voci răstite, feţe contorsionate de griji, de dorinţi
neîmplinite, de teama de a nu fi înşelaţe. Era o lume în care se învîrtea cu plăcere. Totul
se consuma în aer liber şi nu presupunea mainerele obositoare şi ridicole din pantofăria
unde servea el. Se împiedica uneori în gunoiaele aruncate la întîmplare, dar se obişnuise,
din păcate, cu ele. În schimb era mereu la fel de uluit de diversitatea formelor, de
senzualtiatea lor şi de fiecare dată încheia mica excursie cu acelaşi oftat amar gîndindu-
se, nu fără oarecare revoltă îmbufnată, la cît de banală devenise existenţa lui, la ce se
redusese totul după emoţiile stranii şi explozive ale fiecărei clipe trecută la un pas de a fi
prins, sau după tulburătoarele experienţe de care avusese parte mulţumită prietenilor lui.
De data asta vocea ascuţită a nesfîrşitei cliente reuşi să străpungă blindajul pe care
îl crezuse suficient de protector, apropiindu-se periculos de punctul dincolo de care ar fi
putut stîrni o reacţie necontrolată.
Îşi strînse cu sălbăticie pumnii încercînd disperat să se opună resortului interior pe
care îl simţea gata să explodeze şi, exact în acea clipă se trezi faţă în faţă cu Linda. Sub
neglijeul ei se ghicea furoul uşor ca un fum transparent care îi făcea pielea şi mai
mătăsoasă, curbele şi mai sinuase. Vîrful limbii aspiră aromele şi dulceaţa fină a sucului
ce pulsa din pliurile întunecate ale fiinţei ei şi ea îi răspunse cu o tresărire de intensitatea
jarului îngropat sub cenuşă. Un alt suspin îl umplu de o fericire atît de intensă încît trupul
i se transormă într-o coardă gata să plesnească.
Cînd se trezi iar în faţa clientei cicălitoare aceasta îl privea furioasă cu ochi
rotunzi din care ţîşneau fulgerele mîniei. El îi zîmbi cu o amabilitate care o derută. Ridică
din umeri de ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Simţea doar cum chipul Lindei îl
ajutase să suporte lespedea care îi apăsa pieptul.

197
 Se trezi lac de sudoare. Îşi auzi gemetele înfundate ca un ecou. Îşi frecă ochii cu
toată puterea încercînd să se dumirească dacă mai orbecăia bezmetic în miezul
coşmarului, sau era treaz. Cu doar cîteva minute, sau poate ore mai înainte recunoscuse
trăsăturile feţei lui Luigi, trupul alcătuit din linii subtile a... cum o chema? Uf! Cum? I-
am uitat numele! Linda? Parcă Linda... Îi auzise chiar şi chemarea ca un cîntec de sirenă.
Sigur că vreau să vin la tine, ţipase el cu toate puterile. Dar încă n-am curaj, continuă el
cu vocea uşor metalică a lui Giuliano. Totul s-a amestecat concentric într-un vîrtej
ameţitor. Vertijul unui disc în care s-au dizolvat trăsăturile tuturor celorlalţi. O nouă
fiinţă. Şi noua fiinţă îşi fîlfîi încet aripile cu foşnet de jar. Descrise cîteva cercuri ample
prin aerul ca un plîns şi se lăsă uşor pe neîncrederea lui ca pe ulucile unui gard de care se
prise cu cleştii ghearelor de pradă. Şi el continua să o privească năuc, neîncrezător, minat
de propria-i iluzie care putea da naştere unor asemenea făpturi. Apoi o văzu dizolvîndu-se
încet ca un abur, destrămîndu-se ca o ţesătură tot mai rărită pînă îşi pierdu consistenţa.
Rămase pe marginea patului, apoi privirile îi alunecară spre fereastră. Era
dimineaţă? Era seară? Un vînt năprasnic se năpustise asupra oraşului. Dinspre mare
limbile ţîşnite parcă din gura unui balaur pustiau pămîntul stîrnind valuri uriaşe de praf.
Dinspre stradă se auzeau gemetele ascuţite ale copacilor cu trunchiurile contorsionate,
răsucite haotic în toate părţile.
O auzi strigîndu-l şi se repezi spre uşă pe care o deschise smulgînd-o aproape din
locul ei. Anette rămăsese pe coridor privindu-l îngrozită.
- Ce se întîmplă? îl întrebă ea cu o spaimă care îl făcu să-i zîmbească liniştitor.
O prise de braţ încecînd să-i tempereze spaima şi ea îl cuprinse cu ambele mîini. Îi
primi îmbrăţişarea ca pe o povară pe care se obligase să o suporte. Rămase aşa cîteva
secunde apoi se desprinse din cleştele braţelor ei cu o mişcare pe care şi-o dorise cît mai
neutră.
- E furtună. Nimc mai mult. Probabil că s-a răsculat marea pentru tot ce-i fac oamenii.
Anette îl privi ceva mai calmă încercînd să zîmbească.
- Hai în bucătărie. Abia aştept să-mi fac o cafea.
Se opri în dreptul ferestrei şi privi neîncrezătoare pe geam.
- Pune tu apa la fiert, îi ceru ea în timp ce încerca să se convingă de spusele ei.
- M-am speriat groaznic. Dormeam aşa de adînc şi dintr-o dată tot urletul ăsta dement...
Parcă s-au dezlănţuit toate furiile. Mai rar se întîmplă aşa ceva aici. Se întoarse spre el şi
privi uimită ceasul mare prins de perete.
- Ia uite ce oră e! se miră ea. E tîrziu! Ar fi trebuit să deschid deja.
- E dimneaţă? se miră el.
- Tu nu te uiţi la ceas?
- Urăsc ceasurile. Urăsc maşinăriile lor complicate, cadranele astea care rămîn mereu
netede şi întinse oricît timp ar trece peste ele. Şi acele alea ale lui. Ce să-mi arate ele?
Cum mă destram cu fiecare mişcare a lor? Cum între arcurile lor de cerc se întinde şi
răreşte ţesătura din care sunt alcătuit? Prefer să-mi continui neabătut şi cu oarecare
obstinaţie existenţa mea ridicolă de vierme lipsit de semnificaţie al acestui pămînt şi fără
să mă uit mereu la cadranul ăla.
Anette rămase cu ceaşca în dreptul gurii aspirînd lacomă aroma tare a cafelei.
- Ţi-am mai spus eu că am de-a face cu un filozof nedescoperit. Uite ce dreptate am avut.

198
- Vrei şi mai mult? Provoacă-mă! Vocea lui răsună straniu şi ea începu să rîdă amuzată.
Îşi întoarse iar capul spre fereastră privind înspăîmîntată cerul care se prăbuşise atîrnînd
foarte aproape de pămînt cu trupurile monstruoase ale norilor îngropaţi în el.
- Groaznic! se lamentă ea. Nu-mi place cînd vremea se strică în halul ăsta.
- După atîta război te mai poate speria o biată furtună?
- Nimic nu mă sperie mai mult ca atunci cînd dispare soarele, aproape că şopti Anette.
Cînd eram mică am auzit o poveste de la bunicul meu, o poveste în care soarele era furat
de un vîrcolac. Nu ştiu cum naiba s-a întîmplat, dar totul a coincis cu o eclipsă. Am
început să plîng şi am fugit. M-am ascuns sub un pat. Cu chiu cu vai au reuşit să mă
scoată de acolo. De atunci nimeni nu a reuşit să mă convingă că e imposibil ca soarele să
fie furat de cineva.
A fost rîndul lui să rîdă. Apoi deveni iar reflexiv.
- Ţie ţi-e frică să nu fure cineva soarele. Pe mine mă îngrozeşte altceva. Cu totul altceva.
Făcu o mică pauză, apoi continuă fără să-i mai aştepte întrebarea. Că sub soarele ăsta, de
care te temi tu să nu fie furat, nu e nimic nou. Şi nici nu va fi vreodată. Aşa scrie în Carte.
Îţi dai seama? O fi ceva mai cumplit pentru sărmana lume decît oceanul ăsta fără început
şi fără de sfîrşit de pesimism adunat în doar cîteva cuvinte? Un şir nesfîrşit de stingeri şi
reaprinderi între care se consumă întreaga experienţă a omenirii, fără ca o generaţie să fi
adus ceva nou faţă de cealaltă. Un şir nesfîrşit de războaie izbăvitoare, întrerupt doar de
răstimpul ameninţătoarelor păci, şi pacea şi războiul devorînd cu aceeaşi ferocitate viaţa,
născînd lanţul fără cap şi coadă al suferinţei în cele mai rafinate şi sofisticate forme. Tu,
noule, să nu-ţi faci vreo speranţă. Eşti aidoma vechiului, rămîi ca el, cum a fost, aşa va fi.
Ce a fost, se va tot repeta în înnebunitoarea alteranţă a unei naşteri şi a unui deces între
ale căror limite fiecare om al generaţiei lui se trezeşte, fără voia lui, captivul nemişcării,
copia redusă la elementar a ceea ce a tot fost înaintea lui şi va urma după el. Aşa cum ţie
ţi s-a spus o poveste despre un vîrcolac, cînd am fost copil am auzit o snoavă despre un
om hîtru care făcea tot felul de şotii. Şi odată, pentru că aflase de faptele lui, un proprietar
de oi l-a angajat să-i facă un drum, sau poate că un pod, nu prea mai ţin minte exact ce,
astfel încît un pas să fie pe moale şi următorul pe tare şi tot aşa. Şi porunca i s-a împlinit,
căci sub tălpile lui un pas era pe moale şi unul pe tare. Şi apoi a aflat proprietarul oilor
cum de a reuşit hîtrul acela să facă una ca asta. Păcăliciul îi omorîse toate oile şi le pusese
una cu burta-n sus, alta cu burta-n jos. Un pas pe moale, unul pe tare. Şi atît. Nimic mai
mult. Şi totul pe suferinţa cumplită a celor care, nu ştiu de ce, plătesc, de cînd se ştie
lumea lume, toate păcatele şi nebuniile lumii. Aşa a fost şi aşa va fi. Din punctul ăsta de
vedere, cu adevărat nimic nou sub soare.
Anette puse cu zgomot ceaşca goală pe farfurioară de parcă ar fi vrut să puncteze
finalul poveştii. Se întoarse către fereastră privind absentă şuvoaiele dezlănţuite ale ploii
plesnind pămîntul cu furia unui bici.
- Nu am înţeles de ce te înjura Moro cu atîta patos.
O privi clipind nedumerit. Uitase complet de Moro şi de frustrările lui. Ridică din
umeri neplăcut surprins de amintirea pe care i-o stîrnise întrebarea ei.
- Parcă îţi pot plăcea toţi oamenii?
- Aşa e. Uite un lucru imposbil. Totuşi ar trebui să ai un motiv, unul cît de mic pentru care
să nu-ţi placă cineva. Ori pe Moro l-am auzit vorbind despre o crimă.
- Prostii! făcu el dînd a lehamite din mînă.
- Aşa o fi, dar mi-a stîrnit curiozitatea.

199
- Şi stăpîna nu poate fi refuzată.
Îi răspunse cu un zîmbet care lăsa să se înţeleagă că îi fusese gîdilat orgoliul.
- Aşa e, confirmă ea. Cu ambiţia unei femei e mai bine să nu ai de-a face.
Încercă să zîmbească, apoi începu să vorbească lăsînd impresia că îndeplineşte cu
silă o sarcină scabroasă.
- Moro, şi alături de el alte armate de proşti, mă acuză de o crimă pe care ar fi săvîrşit-o ai
mei cine mai ştie cînd. Şi în sărăcia minţii lor, cred că aşa ne pot face să ne umilim o dată
şi încă o dată şi tot aşa pînă la sfîrşitul lumii. Dar eu nu sunt Marmeladov.
- Cine nu eşti? întrebă ea nedumerită.
- N-are nici o importanţă, te rog să mă crezi.
- Mă rog, dar cine ar fi acei "ai mei"?
O privi mirat. Căută un răspuns dar nu îi veni în minte nimic convenabil. Se
mulţumi să ridice din umeri.
- Cine mai ştie, după atîta amar de vreme, cine mai sunt ai mei?
- Şi, pe cine aţi omorît voi, că e vorba de o crimă care se tot transmite ca electricitatea de
la primul pînă la ultimul?
Oftă. A fost singura reacţie pe care a avut-o.
- Aşa spuneţi voi, voi toţi, că ai noştri l-ar fi omorît pe Isus. Dar mă tot întreb cît de prost
poate fi cineva ca să creadă o asemenea minciună.
Anette îl privi intens vrînd parcă să ajungă la cea mai ascunsă cută a sufletului
său.
- Te-ai gîndit vreodată că s-ar putea să nu fie vorba de prostie? Poate e vorba de altceva,
nu din partea tuturor, desigur, a cîtorva, care le-au băgat proştilor în cap ideea astea cu un
scop? În fine. Şi de atunci vă tot urăşte lumea?
- Nu ţi-am spus? Nimic nou sub soare. Da, de asta sunt acuzaţi ai mei. Că ar fi omorît
oamenii de vii. De asta sunt acuzat eu acum, şi tot de ata voi fi acuzat şi peste... şi peste...
ani.
Anette începu să rîdă.
- Ştii ce, cînd aud asemenea lucruri mi-ar plăcea să am o valiză uriaşă în care să arunc
toată mizeria lumii şi să o zvîrl în groapa Marianelor. Se uită pe fereastră şi îşi întinse
veselă mîna spre soarele strălucitor. Ia uite! exclamă ea. Natura e mult mai deşteaptă ca
noi. Se descarcă şi imediat se întoarce iar la pace. Se leapădă de ură şi furie ca să ne
răsfeţe iar cu minunile ei. Gata, domnul meu, pauza s-a terminat. Hai, galop, că ne
aşteaptă clienţii. Să vezi tu ce coadă o să găsim în faţa magazinului.

Rămase în bucătărie, în faţa unui teanc de vase uitate acolo de cîteva zile. Anette
se retrăsese în camera ei. O durea capul, nu ştia nici ea de ce. Îi făcuse doar un gest scurt,
un gest de stăpînă obişnuită să dea ordine, care îl expedie în faţa turnului de farfurii. Şi el
se mulţumi să-şi mîrîie în sinea lui protestul. Nu putea să înţeleagă de ce nu refuzase
postura înjositoare de servitor. Poate din cauza migrenei de care se plîngea Anette. Poate
că a crezut că aşa va evita să-i acutizeze starea de rău. Dar acum o resimţea ca pe o
jignire nemeritată felul în care se purtase cu el. Nici la magazin lucrurile nu merseseră
mai bine. Lumea devenise mai irascibilă din cauza raidurilor aeriene care se
intensificaseră şi a trupelor care străbăteau oraşul îndreptîndu-se către alte fronturi.
Doamna Cattini căzuse pur şi simplu peste el. Două ore îl chinuise ca pe hoţii de
cai probînd, refuzînd, arătînd autoritară cu degetul spre mereu alte cutii cu pantofi. Cu

200
greu se abţinuse să o întrebe ce dracu mai spera o babă nenorocită ca ea să obţină de la
încălţările alea. Scrîşnea de fiecare dată cînd vocea ei ca un fierestrău ruginit îi cerea
altceva. Reuşise să străpungă pînă şi scutul Lindei. Scăpase în cele din urmă, dar vuietul
din cap nu voia să-l lase. Ba chiar se amplificase acum cînd, cu un şorţ atîrnat de gît
trebuia să facă el ceea ce în mod normal ar fi revenit Anettei. Brusc, din mijlocul
strălucitor al unei proaspăt spălate farfurii apăru chipul batjocoritor al lui Luigi. Se uita la
el cu ochi în care citea rău ai mai ajuns dacă speli tu farfuriile altora. Nu ţi-ar fi fost mai
bine şi mai demn alături de noi? Dădu afirmativ din cap. Ăsta ar fi un reproş. Un reproş
pe care eu nu-l merit. Dar trebuie să-l înghit şi pe ăsta. Simţi pereţii casei ca pe fălcile
unei menghine cuprinzîndu-l tot mai puternic, strîngîndu-l pînă la strivire, oprindu-i
respiraţia. Făcu o mişcare din mîini sperînd să se elibereze din cleşti, dar ştia că singurul
gest care l-ar fi salvat cu adevărat ar fi fost să facă praf din tot teancul ăla nenorocit de
vase.
Rămase locului cu ochii larg deschişi, respirînd agitat. Îşi trecu mîna peste fruntea
acoperită de sudoare şi murmură surprins de propria-i reacţie. Ce greu e să fii un om
normal şi banal. Să ai o casă a ta, o femeie a ta. O viaţă în care să nu-şi facă loc cu
coatele şi bocancii suferinţa şi mizeria. Şi nici prostia. Ce naiba se întîmplă cu mine, că
doar le-am avut şi am fost aşa de fericit? Să mă fi înşelat tot timpul chiar în halul ăsta? Să
mă fi deformat ticălosul ăsta de război chiar aşa de mult? Am înnebunit eu? Au înnebunit
ei?

Se făcuse şase şi, ca de obicei, la ora asta se pregătea să închidă magazinul. Se

uită pe stradă aşteptîndu-se să o vadă pe Anette venind şi ea. Patroana renunţase după
prima săptămînă să-l mai supravegheze. Îi admira uşurinţa de a se fi acomodat cu noua
lui condiţie. Îi admira amabilitatea, răbdarea şi rapiditatea cu care învăţase rosturile
magazinului, unde era marfa pentru femei, unde cea pentru bărbaţi, fără să bănuiască nici
o clipă cît de mult îl costau pe el teatrul pe care îl juca, aparentul calm şi înşelătoarea
politeţe pe care o arăta faţă de clienţi. La finalul fiecărei zile simţea aceeaşi lespede grea,
umedă şi rece lăsîndu-se încet peste el, îngropîndu-l în întunericul ei, tăindu-i respiraţia,
făcîndu-l să privească speriat în jur în căutarea salvării. Şi de fiecare dată se vedea obligat
să-şi reprime cu sălbăticie uriaşa dorinţă de a o rupe la fugă, de a lăsa totul în urmă, fără
a-şi mai fi întors măcar privirea, spre a se arunca iar în bălăriile de la periferia vieţii lui
lipsită de noimă.
O văzu traversînd strada şi simţi cum sîrma ghimpată a nervilor începe să se mişte
încet prin el smulgîndu-i un fior de gheaţă. Aşa i se întîmpla de fiecare dată. La ora
închiderii Anette venea să-l ia şi el trebuia să meargă alături de ea, să-i lase impresia că o
ascultă, că e în apropierea ei, că îl frămîntă propriile ei frămîntări. Cînd ajungeau acasă
trebuia să facă faţă clişeelor care îşi reluau derularea cu o constanţă înnebunitoare. Se
simţea ca un cui înfipt mult prea adînc în carnea de lemn a unei scînduri din care îi era
imposibil să se smulgă, sau de care nu reuşea să găsească nenorocitul de curaj spre a se
desprinde. De fiecare dată se încurca în propriile-i sentimente ca în poalele unei haine
lungi şi ponosite, un anteriu făcut parcă numai din praf. Se gîndea mereu la binefacerea
pe care i-o făcuse Anette luîndu-l sub acoperişul ei. Ce curaj dement pe capul ei, îşi
spunea ori de cîte ori ajungea în punctul ăsta, şi îi mai dăduse şi o slujbă. Asta mersese
bine atîta vreme cît camera lui fusese la o distanţă destul de mare de casa binefăcătorului
său, şi cînd putea să plece şi să revină atunci cînd voia, aidoma celui mai liber om al

201
pămîntului şi cînd fiecare zi îi putea aduce prospeţimea ineditului. Pe cînd acum... Acum
avea impresia că se bălăceşte într-un lighean în care apa nu era niciodată schimbată,
sufocat de timpul care rămînea şi el la fel de neprimenit. Şi, ca mai întotdeauna, Anette îi
adresa acelaşi surîs pe care nu reuşea niciodată să-l descifreze corect, cel al stăpînei
oarecum mulţumită, sau al unei amice căreia îi făcea plăcere că îl vede? Sau al omului
care se împăcase cu ideea că asta era tot ce i se putuse oferi? Dar dacă el, din cauza
suferinţei pe care o resimţea tot mai intens, distorsiona complet ceeea ce îi oferea ea şi o
trăda de fiecare dată schimonosindu-i intenţia? De fapt, renunţase să mai găsească vreun
răspuns, mulţumindu-se doar să ridice plictisit din umeri.
- Ei, cum a fost azi?
Vocea ei i se părea ca o pînză rară printre ale cărei ochiuri largi sensurile
cuvintelor se strecurau fără să se lase prinse.
- Cum să fie? venea, ca de fiecare dată, răspunsul stereotip. Tot aşa cum a fost ieri, la fel
de exact cum a fost alaltărieri şi tot aşa cum va fi mîine.
- Nimic nou sub soare, încercă ea să glumească făcîndu-se că nu obsearvă acreala stoarsă
din străfundul fiinţei lui.
- Îmi pare bine că ţi-a plăcut povestea, încercă el cam nesigur să o asigure oferindu-i un
zîmbet abia schiţat.
- Ce facem? îl întrebă ea după ce el trase obloanele.
- Păi, ca de obicei, răspunse el privind-o dintr-o parte în timp ce îşi freca palmele de turul
pantalonilor.
O porniră alene spre unul din bulevardele care ducea spre centrul oraşului. Se
opriră la o intersecţie, coborîră de pe trotuar şi făcură primii paşi cînd o motocicletă trecu
razant, în plină viteză pe lîngă Anette. Îi prinse mîna cu un gest reflex în timp ce ea ţipă
speriată. Îşi încleştă degetele de palma ei şi o trase după el pînă ce ajunseră pe celălalt
trotuar.
- Ce tare m-a speriat idiotul ăla! exclamă întretăiat Anette continuînd să-i ţină strîns
palma în timp ce îşi duse mîna liberă la inimă.
- Aşa e, o susţinu el. Un idiot. Cred că nenorocitul ăsta de război, care nu se mai termină,
ne-a înnebunit pe toţi.
Continuară să meargă în tăcere şi abia după un timp observă că ea nu îi eliberase
mîna. Senzaţia că se înăbuşe îi reveni brusc şi parcă mai agresivă. Încercase de mai multe
ori să înţeleagă ce se petrecea cu el, ce îl împiedica să se apropie de fiinţa aceea, alături
de care i-ar fi fost atît de bine conform oricăror standarde de viaţă mic burgheze. În fond
îi salvase viaţa de două ori. Sau nu avea de ce să-i fie recunoscător pentru asta? Dar, de
fiecare dată, în faţa ochilor îi apărea chipul Lindei privindu-l cu reproş batjocoritor. Ce
idiot sunt! răcnea o voce dinlăuntru. Ce imbecil! De ce oi fi atît de fidel unei femei atît de
frivole? Cum pot să rămîn atît de constant amintirii unei fiinţe atît de instabilă şi
uşuratică? Involuntar făcu un gest din mînă ca atunci cînd vrei ca brăţara cocoţată prea
sus pe braţ să revină la locul ei. În clipa următoare simţi strînsoarea slăbind, degetele
dezlipindu-se încet, unul cîte unul şi parcă reticent de mîna lui. Îi ghici figura, îi desluşea
de acum în vocea încă mută, unda reproşului, îşi pregătise deja şi apărarea, dar totul a fost
frînt de huruitul asurzitor al unei turme de avioane năpustită ca din senin asupra oraşului.
Să fi urlat oare sirena fără ca ei să o fi auzit? Aşa de tare să se fi rătăcit fiecare în
labirintul de întrebări al sufletului? Se treziră alergînd nebuneşte, izbindu-se orbeşte de
toţi ceilalţi care fugeau la fel de orbeşte. Auziră cum aerul e tăiat de şuierul dement al

202
bombelor. Se opriră năuciţi, privind halucinaţi la artezianele de ţărînă şi resturi de clădiri
smulse din inima pămîntului şi săltate deasupra oraşului.
Anette ţipă îngrozită, îşi acoperi ochii cu palmele şi se ghemui la pămînt. O săltă
cu mişcare brutală şi o sili să se ţină după el. O luară amîndoi la goană căutînd un
adăpost. Ştia că era unul în aproiere, adînc şi bine consolidat, dar nu era în stare să-şi dea
seama în ce direcţia trebuia să o ia. Praful dens ca o pătură îi înăbuşea smulgîndu-le din
piept o tuse ascuţită. Se opriră brusc. Şuieratul părea incredibil de aproape, poate chiar
deasupra lor. O trînti pe caldarîm şi o acoperi cu propriul lui trup. Explozia a fost
cumplită. Simţiră cum sub ei pămîntul se frămînta, chinuit parcă de o mînă ieşită din
infern, se smuceşte în toate părţile, se rupe în bucăţi, căscîndu-se pentru a-i înghiţi
hulpav. La cîţiva zeci de metri o casă fusese transformată într-un morman de moloz
fumegînd.
Anette rămăsese culcată dar îşi ridicase capul privind îngrozită la bucăţile de zid
din care se iveau acum bucăţi de cărămidă zdrenţuite. Începu să plîngă cu suspine, ca un
copil care fusese pedepsit mult prea aspru de un părinte hapsîn.
O smulse de pe jos şi o obligă să-l urmeze. Săriră amîndoi în groapa lăsată de
bombă în timp ce o alta sfîşia aerul. Urmă eplozia parcă şi mai puternică. Rămaseră
amîndoi pe fundul gropii nămoliţi de noroiul născut din apa conductelor smulse şi
molozul fostei case. Îţi ţinea capul strîns între palme de parcă ar fi încercat să-i împiedice
explozia. Cînd îndrăzni să-şi ridice ochii, în aer persista un vuiet surd. Atmosfera era
încinsă, ţîşnită parcă din cuptorul războiului şi pretutindeni domnea un miros acru de
carne arsă, pulbere şi iperită. Se ridică încet, tremurînd din tot trupul. Erau amîndoi frînţi
de oboseală şi priveau năuci la forfota bezmetică din jur.
- Cred că aici n-a mai rămas nimic, spuse el privind de pe movila de moloz. Dacă erau în
casă, praful s-a ales de ei.
Anette îi aruncă o privire deznădăjduită şi izbucni în plîns. O luă protector de
umeri şi o trase spre el încercînd să o liniştească.
Pe străzi se stîrnise îmbulzeala care urma întotdeauna după bombardamente.
Lume alergînd haotic pe străzi, sau fostele străzi, priviri năucite, întrebări fără noimă şi
răspunsuri la fel de aiuritoare. Peste tot izbucneau urlete şi plînsete disperate la
descoperirea celui mai negru adevăr. Picioarele lipăiau bezmetic prin zeama lipicoasă,
bucăţi smulse din trupuri şi fragmente de intestine răvăşite din burţile despicate.
O porniră dezorientaţi, încercînd să descopere în ce direcţie era cartierul lor.
Străzile erau ticsite de acoperişurile smulse şi rupte în bucăţi, grinzi de lemn şi beton
cioburi de sticlă şi membre smulse din trupuri omeneşti.
Anette vomitase de cîteva ori şi tot pieptul rochiei de vară era o cîrpă pe care
şiroiau zoaie amestecate cu praf şi sudoare. Continua să o tragă după el, obligînd-o să
rămînă conştientă, să nu leşine, să se obişnuiască în ciuda groazei care o stăpînea, cu o
imagine cu care alţii se familiarizaseră de mult. Apoi se opriră brusc. Văzu capul unui cal
azvîrlit pe macadam. Avea botul larg deschis rînjindu-şi dinţii mari. Şi ochii. Erau larg
deschişi şi îl priveau drept în faţă. Rămăseseră parcă vii şi calzi, amestecînd în ei o
resemnare sfîşietoare şi un reproş pentru ceea ce erau oamenii în stare să-şi facă unii
altora şi tuturor celorlalţi. Vru să spună ceva dar nu reuşi. Nodul din gît i se mişcă dureros
şi izbucni într-un plîns care aduna în el toată suferinţa strînsă într-o viaţă de lumea în care
trăia şi o revărsa în afara lui peste o lume care în ura ei bestială nu mai cruţa nimic. Îşi
simţi stomacul sfîrtecat de greaţă. Capul îi zvîcnea dureros aproape de explozie şi ochii i

203
se umpluseră de o zeamă înţepătoare care i se prelingea pe obraji. Dar cel mai cumplit era
vuietul oraşului care îi invadase totă fiinţa şi mirosul îngrozitor al morţii care se întinsese
cu labe de caracatiţă peste tot. Mădulare, căpăţîni smulse din care lipseau bucăţi, burţi
sfîrtecate se întinseseră în mozaicul cel mai dezgustător şi macabru care ar fi putut fi
imaginat de mintea cel mai cumplit afectată. Simţi că se pierde, că alunecă spre o altă
lume, ceva fără fund şi fără ieşire. Încercă să respire dar nu mai reuşi. Prin ceaţa care îl
învăluia zări o siluetă al cărei contur deveni mai ferm decupînd în jurul ei un halou în
care era aer şi în care se putea respira. Linda îl privea cu ochii ei mari, înrouraţi, oferindu-
i un zîmbet încălzit de senzualiate. Se întoarse încet şi îi făcu semn să o urmeze. Privirile
lui otrăvite de grozăvia bombardamentului se umplură de formele sinuase ale feselor ei.
Conturul lor plin era subliniat de chilotul subţire, aburul unei mătase care se mula perfect
pe carnea ca o marmură. Linia suplă a coapselor era desenată de ceaţa excitantă a
ciorapilor perfect întinşi, susţinuţi de portjartierul negru cu bretele roşii. Şi totul deveni o
unduire, un foşnet ameţitor care îl sorbea cu moliciunea celei mai pufoase catifele.
Adulmeca nebun, cu toţi porii deschişi, parfumul imaterial al fiinţei, simţea în el gustul
înnebunitor al perspiraţiei pe care o lingea nesăţios de pe fiecare cută a trupului
inexistent.
Se trezi mergînd în neştire alături de Anette, privind fără să înţeleagă, auzindu-i
vorbele fără să le pătrundă senul. Abia mai tîrziu îşi dădu seama că ajunseseră în cartierul
ei care rămăsese aproape neatins. Doar un bloc, aflat chiar la începututul cvartalului
fusese distrus.
O aşteptă mult timp să iasă din baie. Se auzeau doar jeturile de apă care izbeau
trupul explodînd în toate părţile. Şi apoi plînsul ei plin de hohote. Tuşiseră amîndoi cu
trupurile chircite, chinuiţi de arsurile cumplite provocate de gazele care pluteau deasupra
oraşului. Ochii continuau să lăcrămeze arzînd şi ei cu aceeaşi intensitate. Apoi uşa băii se
deschise şi o văzu cu părul şi pielea ude şi capotul lipit de ea. Ieşi, trecu pe lîngă el şi se
trînti pe unul din taburetele din bucătărie.
- Ce dracu vor ăştia de la noi? izbucni ea furioasă izbindu-şi picioarele cu pumnii.
- Ce vor? răspunse el mirat, frîngîndu-şi dorinţa de a intra sub duş. Cît timp bombele au
căzut în capul altora, v-aţi pus cel puţin unul, unul singur, întrebarea ce dracu avem noi
cu ăia? Habar nu aţi avut cum e să trăieşti şi să priveşti moartea în ochi clipă de clipă, Să-
ţi umpli nările de mirosul ei îngrozitor, sau să vă fi întrebat măcar o dată ce naiba căutaţi
voi alături de nemţi în toată povestea asta.
Nu îi mai aşteptă răspunsul. Lăsă apa să curgă peste el stînd cu capul întins şi
ochii deschişi sub jetul puternic. Prin faţa ochilor îi defilau haotic mădulare smulse, pereţi
mînjiţi cu sînge, căpăţîni din care creierul ţîşnea ca o arteziană, ochii larg deschişi ai
calului privindu-l cu o indiferenţă acuzatoare. Stomacul i se revoltă zgîlţîindu-l cu furia
unui pumn trîntit în plex. Simţi lichidul amar urcîndu-i-se grăbit pe gît şi începu să
înghită repede. Capul îi pulsa dureros smulgîndu-i gemete ascuţite. Ce e, scumpul meu?
Vocea catifelată a Lindei îl făcu să tresară. O privi neîncrezător la început, convins că o
himeră dorea să-şi bată joc de el. Apoi chipul fetei-femeie se contură tot mai bine şi el
zîmbi. Starea de rău dispăru ca prin farmec. Se apropie de ea şi o cuprinse cu ambele
mîini lipind-o de el. Buzele descoperiră ameţite mătasea parfumată a trupului plimbîndu-
se încet pe netezimea de petală, sorbind lacome aromele beţiei de simţuri. Coborau
înghiţind hulpave roua pe care o găseau înfundîndu-se tot mai mult în adîncul întunecat şi
ameţitor din fîntîna fiinţei ei. Mîinile căutau febrile formele pline de viaţă, sînii grei de

204
nectarul frumuseţii, pîntecul pulsînd de promisiunile celor mai ademenitoare plăceri. Îi
auzi geamătul profund mulţumindu-i în şoaptă pentru surpriza răsfăţului şi fericirea ţîşni
din el cu furia unui vulcan.
O aşteptă în tăcere să-şi termine cafeaua, apoi se duse în camera lui, dar o auzi
strigîndu-l după cîteva minute. Deschise uşa camerei ei, privind în semiîntunericul
odihnitor. Anette era în pat, sprijinită cu spatele de perna mare.
- Ştii, cred că suntem nebuni dacă mai avem curajul să dormim aici.
- Dar ce ai vrea?
- Poate că ar fi fost mai bine să rămînem într-un adăpost peste noapte.
Ridică agasat din umeri.
- Parcă ce importanţă mai are? Dacă o fi să fie...
Urmă o pauză încorată.
- Mi-e frică, şopti ea înfiorată. Cum închid ochii...
- Ştiu, continuă el. Începe să ruleze filmul.
- Aşa e, oftă ea mulţumindu-i din piviri că o ajutase să-şi traducă gîndul. Te rog, nu mă
lăsa singură. Vino aici, şi palma bătu uşor ceaceaful. Stai cu mine... în noaptea asta,
adăugă ea în şoaptă.
Era surprins. Nu se aşteptase la o asemenea cerere din partea ei. Deşi ar fi trebuit
să se gîndească şi la o asemenea posibilitate. Se urcă în pat şi se întinse fără chef, lăsînd
un spaţiu destul de mare între el şi ea. Tăcerea era apăsătoare. Nu avea curajul să se
mişte, deşi, de obicei, pînă adormea, se foia în toate părţile. Îşi imagină chipul morocănos
al timpului care părea să stea în loc numai să-i facă lui în ciudă. Apoi îi simţi mîna
atingîndu-l, încleştîndu-i-se pe braţ. În aceeaşi clipă văzu ochii mari, ca două boabe
strălucitoare de lacrimi ai Lindei privindu-l zîmbitori. Brusc pielea netedă i se acoperi de
pete mari, negre din care se despletea fum înecăcios. Şi iar fu uimit de culoarea vie a
părului şi nuanţele delicare ale obrajilor, de strălucirea sănătoasă a gurii. Ca acum...
Spălăcit. Lipsit de viaţă. Era singurul lucru care îi invadase toată mintea. Şi vina cui era?
A nimănui. El era singurul vinovat că nu avusese de două ori curajul să-şi urmeze
destinul şi se lăsase de fiecare dată înşelat de misteroasa apariţie a menestrelului şi de
cîntecul lui mincinos pe care nu-l ascultase niciodată pînă la capăt. Mincinos! Da, nu
putea fi altceva decît o minciună. De ce el? De ce tocmai el, cel mai fragil, cel mai
vulnerabil, cel mai lipsit de şansă şi supus capriciilor celorlalţi, ameninţat oricînd să
dispară doar pentru că un deget înmănuşat se îndreaptă ca o sentinţă spre pămînt, tocmai
el să supravieţuiască. Şi pentru ce? Doar ca soarta să-şi mai bată joc de el, chinuindu-l cu
încercări umilitoare, umplîndu-i toată fiinţa cu torturanta întrebare cînd se va întîmpla? Şi
totuşi... Nu era pentru prima oară cînd făcea eforturi disperate să se convingă de norocul
avut şi ce fericit ar mai fi trebuit să fie că de fiecare dată reuşise să se ridice deasupra ce-i
fusese lui hărăzit. Şi totuşi, fericirea asta de acum... Era o fericire cu un alt gust. Mult mai
fad, amar chiar, dar viclean, incolor, dar sîcîitor, fără nici un relief, fără nici o atracţie,
fără emoţia atît de vie a surprizei care îl aştepta după fiecare clipă atît de intens trăită. Era
ca o mîncare de care te-ai fi lipsit fericit doar ca să rămîi flămînd pînă la leşin. Cee ce i se
întîmpla acum nu mai avea nici o legătură cu fericirea de a fi fost alături de Luigi şi de
Giuliano, de Zappato, sau chiar de morocănosul Adolfo. Nu mai simţea în aer tăria sărată
a mării amestecată cu vorbele ţîţîitoare ale lui Yanuli. Oftă. De fapt nu mai era nici o
fericire. Totul se transformase într-un trai. Un trai lînced, ca o apă stătătută, o bucătărie
rîncedă unde totul se gătea cu untură sleită. Nimic nu-i mai amintea de viaţa în veşnică

205
mişcare, în care ieri părea că nu mai seamănă cu azi. Oftă. Ce greu e uneori să suporţi
fericirea unei vieţi atît de plată, a unui trai atît de tihnit. O fericire aşa de greu de ţinut în
frîu.
Simţi iar strînsoarea mîinii ei şi o chemă disperat în gînd pe Linda, dar ea refuză
să mai vină şi lespedea grea a disperării îl strivi cu greutatea ei. Ce să fac cu dragostea ta?
urlă în toată fiinţa lui o voce ascuţită. La ce-mi trebuie? Pentru ce să am nevoie de
dragostea ta, de iubire acum, pe vremea asta, cînd singura dorinţă a fiecăruia e să-l mai
apuce pe mîine.
- Chiar nu mă placi deloc?
Vocea Anettei se auzi neşteptat în mijlocul nopţii şi avu senzaţia că o palmă grea îi
cade peste obraz.
- Întotdeauna intri atît de abrupt în subiecte aşa de sensibile?
Anette se ridică din pat şi se îndreptă spre bucătărie aşteptîndu-l să facă acelaşi
lucru.
- Ar avea vreun rost preambulul care, oricum, în cazul nostru nu s-a ivit niciodată? Luă
ibricul şi îl umplu cu apă. Vrei un ceai?
- Am altceva mai bun de făcut? spuse el după o încercare neizbutită de a zîmbi.
- Unei femei, continuă ea în timp ce aprindea aragazul, nu-i este greu deloc să înţeleagă
ce se întîmplă cu bărbatul de lîngă ea.
Reproşuri. Era singurul lucru care îi mai lipsea într-o noapte ca asta. O văzu
mişcîndu-se în capotul subţire. Mişcări lipsite de graţie ale unui trup ce părea lipsit de
atributele feminităţii. O venă începu să pulseze ameninţător pe lîngă tîmplă. În palme
simţi plinătatea sînilor Lindei. O mîngîiere profundă care îi incendia înluntrul făcînd din
el o torţă în care vibra numai plăcerea întunecată a unui păcat contra căruia nu mai putea
să lupte. Curbele rafinate ale trupului ei se lipiră de el umplînd golurile care îi despărţeau
aidoma unui puzzle complicat şi îi întinseseră nervii de o sensibilitate electrică. Adio,
iubitule. Abia auzi boarea şoaptei parfumînd aerul. Şi închipuirea se destrămă încet, ca un
abur, pustiindu-l.
- Şi tu... Vocea Anettei îl trezi brusc făcîndu-l să-şi scuture capul. Pentru tine nu însemn
aproape nimic. Ce aproape! Nimic. Dar, cel puţin pentru banii pe care îi am, m-aş fi putut
dovedi cel puţin tentantă. Ştiu, ştiu. Mai mi-ai spus. Ai suferit cumplit din cauza
prietenilor tăi pe care i-ai pierdut pe toţi dintr-o dată. Poate că te bîntuie în continuare
fantoma lor. E greu să trăieşti hrănindu-te cu o himeră, să atingi tot timpul iluzia unui
trup, să-i sorbi parfumul... o amintire parfumată. Pentru că am impresia că printre
prietenii tăi a fost şi o prietenă despre care, din motive care nu mă privesc, nu ai vrut să-
mi vorbeşti. Şi ce o să faci? O să-i tot mîngîi pielea pînă cînd, în nebunia ta, o să ajungi
să crezi că fantoma chiar trăieşte aevea? Chiar nu poţi să înţelegi că oamenii aceia aparţin
unui trecut care nu se mai poate întoarce?
Începu să-şi frămînte dgetele cu atîta forţă încît se albiră. Fruntea brobonită de
sudoare se cută.
- Vorbeşti de bani? spuse el încecînd să-şi ţină glasul sub control. Adică să mă culc cu o
hîrtie de 500, sau de 1000? Să-i pipăi netezimea imginîndu-mi că dedesubt se ascunde
sînul plin ce stîrneşte vibraţia care te face fericit că exişti?
Ea îl privi prin aburul ceştii şi clipi nedumerită.
- Spui că nu însemni nimic pentru mine? Dar eu pentru tine cam cît însemn? Stăm de atîta
timp împreună şi nici măcar cum mă cheamă nu te-a interesat.

206
 Anette deschise ochii larg, toată înfăţişarea trădîndu-i uimirea profundă. Cum de îi
scăpase un asemenea amănunt? Numai războiul şi nebunia stîrnită de el erau de vină. Nu-
i venea să creadă şi totuşi nu îi păsase nici o clipă de numele lui. De ce? Poate pentru că i
se păruse firesc ca el, oricare iar fi fost numele, să fie alături de ea. Numai aici în casa ei,
în viaţa ei. Chiar aşa! Parcă ce importanţă mai avea un nume dacă omul se ridică la
înălţimea idealurilor tale.
- Şi tu îmi reproşezi mie că...
Anette dădu încet din cap. Puse cana pe masă şi se ridică.
- Sunt obosită, şopti ea. Şi sunt sătulă de tot războiul ăsta absurd din viaţa mea şi a tuturor
celorlalţi. Şi de răutatea asta la fel de absurdă din fiecare din noi. Mă duc să mă culc.
Se zvîrcolise toată noaptea încercînd să descopere un răspuns la întrebările care îl
frămîntau. Dimineaţa îl găsi vizionînd îngrozit filmul haotic care se derula sub pleoapele
lipite. Se trezi brusc din coşmar zvîcnind din toată fiinţa. Se ridică greoi şi privi ameţit
camera în care se afla. Totul i se părea străin, îngheţat, lipsit de viaţă. Încercă să tragă aer
în piept, dar strînsoarea zidurilor îl împiedica să o facă. Privi disperat spre fereastră.
Afară... Un singur pas şi ar fi fost afară. Şi afară... Se apropie tiptil de uşa de la intrare şi
o deschise fără nici un zgomot.
- Ai plecat?
I se păru că îi aude vocea venind dintr-un străfund unde privirea lui nu putea
ajunge. I-a fost frică să răspundă acelui glas plat ca o foaie albă de hîrtie, lipsit de
inflexiuni, de reproşuri, de viaţă. Mai auzi doar ecoul întrebării în timp ce ieşea.
- Ai plecat, dragul meu?
Afară, prin perdelele destrămate de ale ceţii de praf şi fum gălbui se întrezărea
faţa buhăită a unui soare mătuit, bolnav, abia pulsînd lumina lipsită de strălucire,
răspîndind o răceală mortuară peste o lume sătulă de viaţă.

A hălădui nu e un lucru tocmai uşor. Hoinăreala trebuie să însemne o mare plăcere

ca să o faci aşa cum trebuie. Sau să fii neapărat disperat şi să vrei cu orice preţ să scapi de
tine, de tot ce ai fost tu pînă la un timp. Mergi pînă oboseşti într-atît încît nu mai ştii nici
ce faci, nici cine eşti, sau de unde vii. Cît despre încotro mergi... Nimeni nu poate preciza
aşa ceva din simplul motiv că pur şi simplu nu are nici o importanţă. Dar dacă mergi şi
oboseşti înainte de a fi cazul, te trezeşti şi mai înglodat în propria-ţi tragedie. Simţi cum
ceva inexorabil te trage la fund, te îngroapă în propria-ţi fiinţă înăbuşindu-te pînă la
sufocare. Iar dacă tot mergi fără să simţi nimic, nici măcar dezgustul profund pentru tine,
pentru propria-ţi mizerie, te tezeşti că nu mai ştii cine eşti şi te paşte pericolul grotesc de
a te întoarce cîndva pe acelaşi drum.
Dar el mergea exact aşa cum ar fi trebuit să o facă acela care îşi dorea vindeca-
rea. Terapia prin a fi prost, sau a merge prosteşte, îşi spunea el uneori şi izbucnea într-un
rîs vesel, dacă nu chiar prostesc. Mersese din plin, cu tot sufletul angajat în ceea ce făcea.
Mersese pînă la refuz şi chiar dincolo de el. Mersese zile şi nopţi în toate direcţiile fără să
mai ţină cont de nimic. Mersese ştergînd din minte orice gînd, orice imagine care l-ar fi
dus înapoi. Se mulţumea doar să respire. Respira liber. Respira neîngrădit. Şi se hrănea
doar cu ce îi oferea pămîntul.
Ajunsese pînă departe de acel oraş. Şi ascuns într-un şanţ privise la nesfîrşita
şerpuire a trupelor în marş, despre care ajunsese să creadă că nu se deosebeau cu nimic de

207
el dacă tot mergeau, mergeau şi păreau a nu se mai opri vreodată. Oameni cu chipuri
ofilite, transfigurate de suferinţă, scîrbite de viaţă.
Mersese în timp ce, pe deasupra lui zburau, scurgîndu-se pe cer, escadrile într-o
direcţie care nu îl interesa. Mai văzuse camioane şi care de luptă, cuirasate care zgîlţîiau
pămîntul, alergînd toate către undeva. De fiecare dată ridica din umeri şi oferea mereu
lumii acelaşi zîmbet tîmp care i-ar fi făcut pe toţi ceilalţi să-şi dea coate şi să rîdă cu
degetul aţintit spre el, fără să înţeleagă că el era mult prea lipsit de importanţă, mult prea
puţin, nici măcar o infimitate, ca toată acea deplasare de forţe să-i fi acordat nici măcar
cea mai mică atenţie. Cel puţin aşa se obişnuise el să creadă.
Iar el... El era fericit că nimeni nu îl mai întreba nimic, nimeni nu mai voia să ştie
ceva de el şi nasul lui, obişnuit cu jungla oamenilor, nu mai adulmeca nici o primejdie.
Sau cel puţin aşa spera el. Pace. Totul în jurul lui era numai pace, de parcă nu ar mai fi
existat nici război, nici poliţie, nici agenţi secreţi, sau nebuni care să-l fi pedepsit pentru
că avea figura clasică a unui ucigaş de regi. Lui mersul fără noimă îi adusese pacea
războiului unei lumi nebune.
Paşii îl purtau şi acum la fel de fără grijă în după-amiaza în care toamna îşi gra-
vase primele semne. Aerul era uşor umed şi un vînt moale îşi umfla trupul cu o lenevie
care te îmbia la somn. Ceva îi atrase atenţia. Un obiect rotund, cu reflexe metalice şi o
legătură lungă, subţire din piele. Se opri în dreptul lui şi îl privi cu atenţie, apoi se uită
grijuliu în jur, temător parcă să nu fie surprins de cineva. Se aplecă, o mişcare scurtă,
furişată, înşfăcă obiectul cu precizia unei păsări de pradă şi imediat îşi reluă mersul de ca
şi cum nimic nu se întîmplase. Îl pipăi îndelung cu buricele degetelor, înfiorat de
netezimea oţelului. Oare ce comoară îi scosese tocmai lui norocul în cale? Un rînjet larg
îi despică buzele. De cînd plecase din casa Anettei mîncase, aşa cum se obişnuise cu atîta
vreme înainte de a fi ajuns la Adolfo, de prin gunoaie. Tot felul de resturi, indiferent de
gust, orice ar fi putut fi mistuit de stomac. Învăţase să-şi înfrîngă adversarii - cîinii
vagabonzi, pisicile şi şobolanii. Învăţase să fie mai iute ca ei şi să-i alunge cu sunetele pe
care le scotea sau cu gesturi ameninţătoare. Acum zîmbea fericit gîndului. Se vedea chiar
cu un buzunar plin de bani de pe urma vînzării acelui noroc şi intrat în prima... Nu, în
primul... În primul rînd la o franzelărie. O pîinişoară cu lapte şi mult susan. Înghiţi nodul
dureros din gît şi se strîmbă de durere. Ba nu, la o măcelărie. Nişte cîrnaţi. Aşa cruzi, să
se simtă aroma şi sucul cărnii.Mai bine la o cofetărie. Saliva abundent şi îşi trecu mîneca
ferfeniţită a cămăşii peste gură. O prăjitură... Înghiţii iar în sec în timp ce vîrful degetelor
pipăiau febril metalul neted.
Se opri brusc şi cu un gest eroic deschise pumnul. Ar mai fi vrut să viseze la
comoara lui, la ce ar fi putut fi ea, dîndu-i puteri magice, dar curiozitatea se dovedise mai
tare. Privi îndelung obiectul care semăna cu un ceas de buzunar. Rămase uşor
descumpănit. Parcă se aşteptase la altceva. La ce anume? Ce dracu te-ai fi aşteptat tu să
găseşti pe drumurile astea? Un ceas de aur, poate. Hai? Începu să rîdă şi izbi pămîntul cu
ciubota spartă. Văzu micul buton de pe marginea cutiei şi apăsă. Capacul sări brusc lăsînd
vederii un ac lung care se învîrtea nehotărît. Începu să rîdă în hohote. Ia uite ce comoară a
mai dat peste prostănacu' ăsta! ţipă el ascuţit şi începu să învîrte cutia ţinînd-o de şnurul
de piele. O busolă. Auzi ce mi-a dat mie pîn ăst cap să găsesc! O busolă! Ce dracu să fac
eu cu o busolă? La ce i-ar trebui unuia ca mine o busolă? Cine dracu mai are nevoie azi
de o busolă? Îi închise capacul, apoi îşi atîrnă comoara de gît. Na, firea-i a dracului de

208
busolă! Uite că o să-ţi arăt eu acum cum se găseşte drumul drept, drumul adevărat.
Tîmpita dracului!
Se opri chiar la intrarea într-un oraş, în dreptul unui pod. Pe deasupra trecea calea
ferată. Pe dedesubt se strecura timid trupul firav al unui pîrîiaş. Coborî pînă la el şi îşi
băgă mîna în apă. Rămase cîteva clipe mîngîiat de răceala de gheaţă a apei.
- Ăsta izvorăşte nu departe de aici, cugetă el. Altfel nu ar fi fost aşa de rece. Sorbi cîteva
picături de apă din căuşul pumnilor şi rămase extaziat cu privirea spre cer. Minunat, şopti
el impresionat de gustul şi răceala apei. Să vezi ce bine o să-mi prindă la iarnă apa asta.
Se ridică în picioare şi privi în jur. Locul era năpădit de verdeaţă - buruieni cu
flori viu colorate şi un miros crud, înţepător. Văzu, nu departe de firicelul de apă, un loc
numai bun de culcat. Era fundul unei denivelări, plin cu iarbă moale. O pipăi şi îi aprecie
calităţile ca un fin cunoscător al oportunităţilor oferite de natură. Ce dracu, mormăi el, a
mai trecut v'unu p-aici? Locul pare călcat.
Ridică nepăsător din umeri. N-are decît să mă reclame. La primărie... Se întinse şi
rămase extaziat de moliciunea şi căldura bună şi primitoare a pămîntului. Îşi întinse
mădularele pînă pîrîiră, bucurîndu-se din plin de dulceaţa cîrceilor care amorţeau încet,
adormind îngropaţi în fibrele trupului chiuit de oboseală. Închise ochii alene, în timp ce
prin minte zumzăiau ameţite frînturi de gînd.
Se trezi sub o ploaie de izbituri şi un torent de înjurături. Pumni şi picioare se
abăteau asupra lui ca o grindină de care nu se putea apăra. Reuşi totuşi să sară în picioare,
acoperindu-şi capul cu mîinile printre care zări o învălmăşeală de cîrpe şi păr în mijlocul
cărora se deschidea ca un buzunar o gură din care se iveau cioturile foştilor dinţi. Şi din
vălmăşagul de zdrenţe izbucneau pumnii şi picioarele pe care le încasa cu gîfîituri
sacadate. Pînă la urmă izbuti să-l prindă în braţe pe atacator, îl strînse cu o miş-
care bruscă şi îl îndoi pînă îl auzi trosnind. Apoi încercă să-l lovească şi el cu genunchiul.
Nu îndrăznea să deschidă cleştele mîinilor de teamă să nu-i scape volbura aceea stranie
terminată cu un bărboi cît o mătură, care, în cele din urmă îşi căscă larg gura şi slobozi un
urlet ascuţit. Se sperie şi îşi eliberă mîinile. În aceeaşi clipă bărboiul se repezi iar cu
pumnii şi picioarele asupra lui. Se încordă, îşi ridică un genunchi în dreptul pieptului,
barînd impetuozitatea celuilalt şi îl atacă repezindu-şi cu iuţeală pumnii asupra lui. Omul
rămase descumpănit de parcă nu s-ar fi aşteptat la o asemenea ripostă. Dar îşi reveni
imediat. Se vîrî pe sub pumnii lui şi îl cuprinse acum el cu ambele braţe. Dar mişcarea nu
reuşi să-i stăvilească atacul. Mîinile lui rămase libere continuau să lovească spatele şi
ceafa celui care îl surprinsese în somn. Vălmăşagul de păr şi cîrpe începu să geamă
înfundat ca un burduf.
Ecourile luptei se stinseră încet într-un muget comun de icnete şi gîfîituri. Se
trîntiră amîndoi osteniţi printre tufele dese privindu-se cu o ură crîncenă.
- Ce dracu te-a apucat, mă!? explodă el printre gîfîituri.
- Nimeni nu-mi ia mie ce-i al meu! îl asigură bărboiul ţîfnos cu pumnii strîşi şi ochii
scînteind de ură.
Îl privi cu atenţie, de parcă abia atunci ar fi început să-l descopere şi se simţi
invadat de o mulţumire simplă, dar intensă. În ciuda furiei atacului surpriză, în ciuda
faptului că adversarul său avusese toate avantajele asupra lui, nu reuşise în nici un fel să-l
învingă. Îşi oferi un surîs veşted, continuînd să-şi savureze victoria pe îndelete.
- Şi cam ce dracu ar fi al tău, vagabondule? continuă el la fel de ţîfnos.

209
- Ce e al meu? se burzului celălalt. Uite, asta, făcu el plin de importanţă rotindu-şi mîna
deasupra maidanului. Tot ce vezi aici e al meu. Numai al meu. Şi nu-l împart cu nimeni.
Eu l-am ocupat că am venit primu' aici. Iar ăsta, şi degetul i se îndreptă acuzator spre
culcuşul impovizat unde îl găsise dormind, ăsta e chiar patul meu. Cine ţi-a dat voie să te
urci în patul meu? Barem i-ai schimbat aşternutul, sau va trebui să mă tăvălesc pe acelaşi
loc unde a stat nespălatul tău trup?
Îl privi o clipă uluit, apoi izbucni în rîs.
- Şi zici că ăsta e patu' tău? reuşi el să îngaime. Nu mai spune! Păi de ce nu ai scris pe el
că e al tău? Numai al tău. Sau de ce nu ai încuiat uşa la plecare? De unde ai fi vrut să ştiu
că eşti proprietarul acestui domeniu? Da' acte de proprietate ai?
Celălalt rămase foarte surprins.
- Acte? făcu el cu un glas mai puţin sigur. Ce acte? Au ars! Au ars la ultimul
bombardament.
- Nu zău? Chiar aşa? Păi asta înseamnă că ai avut casa pe aici, pe undeva. Unde-i sunt
resturile, că eu nu văd nimic.
Celălalt se încruntă şi făcu un gest de parcă ar fi vrut să abandoneze subiectul.
Părea un om fără vîrstă, cu chipul trădînd o răutate vicleană, încadrat de plete lungi care îi
cădeau pe umeri. Gura cu buze subţiri, răutăcioase, era dominată de nasul cărnos. Totul
era înfăşurat într-un fel de anteriu lung pînă la călcîi, de sub care se iveau nădragii de un
albăstrui murdar şi ciubotele incredibil de mari şi sparte. Bătrînul rămase cu genunchii
adunaţi la gură în timp ce mîinile masau energic, dar aproape inconştient genunchii.
- Te dor? îl întrebă el privindu-l cu oarecare compasiune.
- Aha, veni confirmarea şuierătoare şi gîfîită care se destrămă în norul de stropi al tusei
seci.
Proprietarul îi întoarse privirea şi se uită atent la el. Apoi îşi aruncă brusc mîinile
în aer şi făcu un efort să se ridice, pregătit, aşa cum îl trădau trăsăturile feţei lui meschine,
să se arunce iar asupra intrusului. În ciuda încercării lui violente de a se rupe de pămînt
nu reuşi, în schimb se prăbuşi rostogolindu-se cu picioarele îndreptate spre cer ca un
gîndac ceva mai mare, răsturnat pe spate. Îl ajută să se ridice, dar, spre surprinderea lui,
se trezi cu un deget acuzator îndreptat spre el.
- Ia uite-te la ăsta! croncăni ascuţit bărboiul printre gîfîituri. E unu' dintre criminali. E
unu' din neamu' ălora care l-au ucis pe Regele nostru. Ia uite cine vrea să-mi fure mie
locu'! Încercă să mai spună ceva, dar totul se pierdu în aceeaşi tuse seacă.
Îl aşteptă pînă se linişti, apoi se ridică încet şi se apropie de bătrîn privindu-l
încruntat.
- Cum te cheamă?
- Getro, răspunse celălalt repede, de ca şi cum simpla rostire a numelui i-ar fi certificat
toate drepturile de a ocupa acel loc.
El rămase o clipă locului, părînd că nu-i venea să creadă.
- Cum ai spus? întrebă el neîncrezător.
- Ce dracu ai, bă, eşti surd? se burzului Getro. Aşa cum am zis, aşa rămîne.
- Getro!? Şi tu vorbeşti de criminali şi de neam de criminali. Păi tu ştii cine a fost Getro?
Bătrînul îşi ridică ochii spre el privindu-l printre pleoapele lăsate.
- Ha? Păi nu se vede cine e Getro?
- Nu cine e. Asta, din păcate, se vede. Cine a fost? te-am întrebat.

210
 Celălat ridică nepăsător din umeri, totuşi îşi deschise încet ochii privindu-l
întrebător.
- Getro a fost socrul lui Moise. Ai auzit? Socrul lui Moise. Iar Moise e întemeiator de
lumi. Sau nu ştiai?
Getro îl privi buimac, apoi rînji neîncrezător.
- Chiar aşa, bă? Ia mai du-te şi lasă-mă-n durerea mea.
- Uite că nu mă duc, îl asigură el, pînă cînd nu mă lămureşti ce e cu toată tîmpenia pe care
o aud de cînd mă ştiu şi vă ştiu.
- Ce poveste? făcu Getro morocănos privindu-l pieziş. Parcă n-ai ştii. Voi ni L-aţi omorît.
Voi! Numai voi. Pentru că nu ÎL puteţi suporta. Pentru că ştie că sunteţi cămătari şi neam
de ucigaşi şi trădători.
- Neam de ucigaşi... repetă el ca un ecou. Despre ce ucigaşi tot vorbeşti tu? Şi aidoma ţie
toţi ceilalţi ca tine. Dar asta e chiar culmea ipocriziei, dacă ăi fi ştiind ce-i aia. Voi, numai
voi L-aţi ucis, şi în ce fel aţi făcut-o! ca imediat să daţi toată vina pe noi pentru oribila
voastră faptă.
- Nu e adevărat! se apără Getro ţipînd ascuţit şi dînd violent din ambele mîini. Minţi, sau
habar nu ai de ce spui.
- Eu nu am habar? Bine că ai tu! Ia spune, ai cea mai vagă idee de cum s-au petrecut
lucururile?
- Cum să nu, sări ca ars Getro. Iuda ăla al vostru L-a trădat, a mers cu garda soldaţilor
romani şi li L-a arătat cu degetul lui păcătos soldaţilor.
- Măcar de ai fi fost pe jumătate aşa de deştept pe cît de prost ştii să te baţi. Ia spune-mi,
chiar ar fi fost nevoie să-l arate cineva pe Învăţător cu degetul?
Getro rămase o clipă gînditor, apoi ridică din umeri.
- Nu ştiu. Nu mi-am pus niciodată problema. Şi apoi de ce aş face-o dacă aşa zice toată
lumea?
- Aha, aici ai dreptate. E mult mai uşor şi convenabil să înghiţi toate porcăriile astea
inventate de ai voştri pentru că ele ne fac pe noi vinovaţi. În plus vă alegeţi şi cu un ţap
ispăşitor pe care să-l arătaţi cu degetul vostru muiat în sîngele LUI pe care să-l faceţi
vinovat pentru toate tîmpeniile voastre. Sau nu ştiai, săracul de tine, că cea mai bună
apărare rămîne atacul? Tu ştii ce făcea Învăţătorul la vremea aceea?
Getro îl privi iar printre genele lăsate de parcă ar fi vrut să ghicească în ce
capcană voia să-l atragă.
- Ce făcea? întrebă el neîncrezător.
- Propovăduia. Mergea printre oameni, urmat de oameni, de mii şi mii de oameni şi îi
învăţa să deosebească ce-i bine de ce-i rău. Păi s-a ascuns EL vreodată de cineva? A în-
cercat EL vreodată să se ţină în umbrele nopţii pentru a nu-i fi văzută făptura? Cine nu îl
cunoştea pe EL, cînd EL era pretutindeni acolo unde oamenii doreau să afle adevărul. Şi
atunci ar mai fi fost nevoie ca vreun om, oricare ar fi fost el, să-l trădeze soldaţilor cînd
EL era o personalitate cunoscută de toţi? Şi apoi de ce să fi avut romanii încredere chiar
într-unul din oamenii Învăţătorului care cică s-ar fi oferit să-L vîndă, cînd ditamai
imperiul avea destule iscoade în care se putea încrede fără nici o problemă şi care, dacă ar
fi fost chiar nevoie, L-ar fi urmărit pe CEL căutat. Ia spune-mi, tu te-ai încrede în trădarea
fiului duşmanului tău, sau ai prefera să tocmeşti pe cineva din afara familiei lui?
Cum întrebarea rămase fără nici un răspuns, continuă să meargă.

211
- Şi mai e o problemă. Una foarte întunecată şi la care chiar mi-e teamă să mă gîndesc,
dar pe care nu mi-o pot alunga din minte. E clar pentru toţi că suma trădării e ridicolă.
Mai curînd un simbol. Las la o parte şi faptul că 'mizerabilul trădător' s-a sinucis cînd şi-a
venit în simţiri şi şi-a dat seama de ce s-a întîmplat. Apropo, ce să sugereze faptul că s-a
dezmeticit, că şi-a revnit în simţiri? Că şi-a dat seama de ce a 'făptuit' el.
Întrebarea a rămas iar fără vreun răspuns.
- Nu vrei să mă lămureşti. Mă rog, treba ta. Dar te întreb eu pe tine, CEL UNIC ar fi putut
vreodată să-şi împlinească menirea pentru care a fost trimis printre noi, dacă sfîrşitul LUI
ar fi fost altul? Dacă ar fi ajuns la o vîrstă venerabilă înconjurat de nepoţi şi strănepoţi?
Getro ridică îmbufnat din umeri, deşi privirea lui trăda nedumerirea şi
curiozitatea.
- Aşa că mai pot constata doar că trăiesc în mijlocul celei mai insuportabile ipocrizii a
celui mai ipocrit dintre toate neamurile. Voi, care L-aţi ucis pe cruce, pentru că voi sunteţi
ucigaşii LUI, nu altcineva, după ce L-aţi batjcorit, sau, cel puţin aţi crezut că o puteţi
face, punîndu-I haine de rege şi o coroană de spini pe cap şi L-aţi scuipat şi L-aţi chinuit
obligîndu-L să-ŞI care singur crucea, şi iar L-aţi chinuit înfigîndu-I lancea în trup, tocmai
voi aţi ridicat în mijlocul lupanarului vostru, al uriaşului vostru bordel, centrul credinţei
pentru CEL pe care L-aţi ucis de atîtea şi atîtea ori. Iar noi am tot plătit pentru omorul
săvîrştit de voi. Tu înţelegi ce-ţi spun? Unul de-al nostru a fost acuzat de trădare, o
trădare pe care nu o putea comite din simplul motiv că nu era nevoie de ea, şi noi am tot
plătit pentru omorul săvîrşit de voi, pentru crima voastră. Şi am tot fost urcaţi pe cruce şi
răstigniţi pentru mîrşăvia voastră. Şi totul a mers exact după chipul şi asemănarea
voastră. Ai putea să-mi spui de cîte crime şi războaie şi uneltiri şi ticăloşii se face
vinovată mîndra voastră biserică? N-ai putea pentru că te-ar apuca groaza dacă te-ai pune
pe socotit. Dar noi am renăscut de fiecare dată aidoma Răstignitului, CEL năs-
cut între noi. Asta în timp ce romanii au dispărut din lume. Ridicola lor viaţă i-a şters de
pe hartă. Pe cînd noi... Noi am rămas mereu aceiaşi.
- Ai terminat? făcu agasat şi plictisit Getro.
- Nu, amice. Aşa ceva n-o să se termine niciodată. Şi ştii de ce? Uite, te întreb eu pe tine,
tu te consideri un bun creştin? Da? Păi atunci înseamnă că ştii Cartea, nu-i aşa?
- Sigur că o ştiu, explodă vagabondul plin de mîndrie, ţuguindu-şi gura de răţoi din care
vorbele zburară ca dintr-o mitralieră.
- De ştiut ăi fi ştiind-o tu, dar ai înţeles ceva din ea?
- Şi încă cum, mitralie iar creştinul.
- Da, da, văd ce grămezi de înţelesuri ai tras tu din ea. Păi, cum puteţi voi vorbi de Carte
şi de înţelesurile ei şi în acelaşi timp să ne acuzaţi pe noi de crimă, cînd una din porunci
îţi interzice să ucizi? Păi ştii tu cîţi dintre ai mei au avut cumplit de suferit din cauza
voastră, comunităţi întregi fiind acuzate de omor ritual. Auzi ce a putut născoci o minte
monstruoasă ca a voastră. Omorul ritual! Omor făcut împotriva unui creştin ca din sîngele
lui să fie coaptă azima. Aşa de proşti aţi fost încît să nu înţelegeţi că azima e făcută de un
rabin, şi rabinul nu poate ucide, nu are voie să o facă. Cum dracu n-aţi înţeles voi că asta
era politica lor de a vă aduce pe voi împotriva noastră, de a face din noi scutul care să-i
protejeze de furia voastră pentru porcăriile făcute de ei? Păi tu ştii că la noi hahamul,
măcelarul, îşi cere iertare animalului pe care îl va sacrifica pentru răul ce i-l va face? Păi
dacă îţi ceri iertare unui animal, cum naiba să ajungi să omori un om? Şi culmea
fariseismului e că tocmai voi aveţi tupeul să vorbiţi de crime, cînd chiar preoţii voştri, nu

212
altcineva, au ars oameni pe rug doar pentru crima de a fi spus că pămîntul se învîrteşte,
sau că sîngele circulă prin corp. Ne vezi pe noi capabili să fi făcut vreodată aşa ceva?
Pentru noi viaţa unui om e mult mai importantă decît ce spune el. Dar, în fond, ce aţi
făcut voi de-a lungul întregii voastre istorii? Aţi încercat să ne umiliţi, şi asta pentru că nu
aţi înţeles nimic din Cartea pe care o ţineţi la căpătîi. Păi EL, de care tot vorbiţi şi vorbiţi,
EL a putut fi umilit de cineva, oricît ar fi încercat beţivanii ăia de romani să o facă? EL a
fost singurul care s-a ridicat deasupra tuturor făcînd un gest atît de umil ca spălatul
picioarelor unor umili. Dar voi nu aţi înţeles că EL a făcut tot ce a făcut tocmai ca omul,
pe care l-a iubit cu disperare, să nu mai poată fi umilit. Atît are Cartea, zece porunci, nu
mai mult. Din ele prima e cea mai importantă, pentru că dacă prima nu e respectată,
celelalte sunt încălcate din start. Şi după cum arată lumea, e clar că exact de prima
poruncă habar nu aveţi. Spune-mi tu, creştinule, cîte crime şi omoruri aţi comis de-a
lungul istoriei voastre în numele CELUI care a propovăduit iertarea şi clemenţa. Şi pentru
ce? De ce se făceau vinovaţi acei oameni? Şi ce crimă ne puneţi voi în spate cînd nouă
Cartea ne porunceşte să nu ucidem?
- Acum ai terminat? icni enervat Getro. Cum nu primi nici un răspuns, continuă să-l
privească la fel de scîrbit, deşi ceva se schimbase parcă în căutătura lui.
- Pe tine cum te cheamă? îl întrebă el pe neaşteptate.
Rămase cu ochii larg deschişi, părînd că reflectează adînc la ceea ce i se spusese.
- Interesantă întrebare. Şi cît aş vrea să-ţi pot da un răspuns, cel puţin la fel de interesant.
Să-ţi spun sincer nu m-a mai întrebat nimeni aşa ceva de atîta amar de vreme, încît stau să
mă întreb ce importanţă ar mai avea un nume pe care, oricum, cine mai ştie cîţi îl poartă.
Pur şi simplu nu mă mai cheamă. Se uită în jur la cîmpul plin de bălării şi la
trupul din beton masiv al podului de deasupra lor. La ce ţi-ar mai folosi un nume cînd ai o
asemenea adresă? În fond, ce sunt eu? Un gunoi, un nimeni.
- Parcă tu ce eşti? îl întrerupse Getro privindu-l serios.
Se uită la el surprins, se încruntă, apoi începu să rîdă.
- Te-ai prins, ai? făcu Getro luminat de acelaşi rîs.
- Da, bătrîne, deci, unii ca noi nu prea au nevoie de nume. Lor le e de ajuns un număr. De
fapt, dacă mă gîndesc mai bine, nu am avut niciodată un nume al meu, numai al meu. Ai
mei mi-or fi dat unul, unul dintre nenumăratele existente. Apoi, cînd a fost nevoie, mi-am
pus eu unul pe moment, unul despre care am crezut în clipa aia că mi se potrivea cel mai
bine. Aşa că, acum poţi să-mi spui cum îţi vine la mînă, pentru că, mai de mult am
renunţat la ideea de a mă mai numi în vreun fel. La cine sunt eu, ţinînd cont de ce
reprezint eu pentru ei, nu mai am nevoie de nici un nume.
Getro se uită lung la el, apoi se ridică încet şi îşi strînse anteriul pe lîngă el.
- Şi acum ce facem? întrebă el dezorientat.
- Dragă prietene, făcu Getro ritos, întinzîndu-şi braţul pentru a-i fi prins de celălalt care
tocmai se pregătea să se ridice şi el, te invit la o plimbare prin vastele mele domenii. Ştii
tu vreun al mod mai plăcut de a-ţi umple vremea?
De la un timp lumea se obişnuise cu cele două apariţii care se ţineau strîns de braţ
pigmentînd peisajul cenuşiu, răscolit de bombe şi trupe în retragere, cu zdrenţele lor, cu
mersul lor uşor legănat şi indiferent parcă la tot ce se întîmpla în jur. Locul preferat de
promenadă era un parc, un fost iarmaroc destul de mare, cu alei întortocheate şi multe
bănci flancînd petice mari de pămînt cîndva pline cu flori, acum năpădite de buruieni. Cei
doi îşi făceau mereu apariţia cam în acelaşi fel - Getro în dreapta ţinîndu-şi volbura de păr

213
a capului uşor înclinată spre celălalt, de parcă tocmai i-ar fi spus ceva şi voia să prindă
fiecare cuvînt din răspunsul prietenului şi el legănîndu-şi mersul în ritmul leneş al lui
Getro, de parcă tot timpul din lume ar fi fost numai al lor. Plimbarea avea înscrisă în rută
o trecere obligatorie pe la grămezile de gunoaie de la periferie de unde se făcea
aprovizionarea cu cu resturile alimentare tot mai puţine, trudă veşnic întreruptă de luptele
aprige cu haitele de cîini care atentau la dreptul lor natural de debarasatori ai oraşului.
Urma o raită pe la una din foarte puţinele brutării care mai scăpaseră furiei
bombardamentelor, unde nările li se umpleau de un parfum care îi făcea să geamă de
poftă. Uneori erau chemaţi să care coşurile cu pîine pînă la camionul care aştepta să fie
încărcat. Drept răsplată primeau cîte o lipie care scrîşnea ademenitor din cojile coapte.
Fiecare îţi ţinea cu mîndrie trofeul aproape de gura plină de sucul poftei încercînd să mai
amîne o clipă momentul supremei fericirii. Getro spunea mereu despre gestul lor de
amînare că ar fi fost expresia celui mai înalt rafinament. De aceea se şi simţea Getro în
acea secundă cel mai mîndru de sine şi un om atît de important încît se aventura iar în
viaţa prietenului său despre care încerca să mai afle un amănunt semnificativ pentru a-l
descoperi pe de-a-ntregul.
- Pe tine de ce te urmăresc? îl întrebase mai pe la începuturi Getro, în timpul uneia dintre
plimbări, cînd se afişau conştiinţei publice ca o nouă entitate. Ce ai făcut că se tot ţin ăştia
de curu' tău?
- Ce am făcut? se mirase el surprins. Nu ştiu. M-am trezit într-o bună zi cu mutra mea
lipită pe stîlpii oraşului. 'Căutat' scria mare de tot sub ea, după care urma o sumă drept
recompensă pentru ăla care mă putea da pe mîna lor.
- Bănuiesc că fiind vorba de un asemenea cap, suma era babană rău de tot, constată Getro
aproape salivînd.
- Aş, nici vorbă, îl asigură el, aşternînd pe faţa prietenului său o undă de regret. Cîţiva
marafeţi, nimic grav.
- Dar tu ştii de ce ţi se-ntîmpla asta? De ce anume te făceai tu vinovat?
Ridică neajutorat din umeri.
- Habar n-aveam.
- Hm, făcu Getro reflexiv. Se pare că maimuţoii ştiu mai multe despre noi, decît am şti
noi înşine.
- Să ştii că aşa e, făcu el părînd ferm convins de dreptatea celuilalt. Avea aerul că abia
acum fusese pus în faţa unui adevăr evident, care îl însoţise tot timpul pas cu pas, dar pe
care nu reuşise nicodată să-l vadă. În fond, nu suntem noi creaţia lor?
Se aşezară pe o bancă. Getro se lăsase cu totul pe spătează, picioarele întinzîndu-
i-se spre mijlocul aleii, ceea ce atrase proteste înfundate ale trecătorilor. Cînd simţi cotul
prietenului său atingîndu-i uşor coastele îi aruncă o privire mirată.
- Ce e? întrebă el arţăgos.
- Picioarele, şopti el. Nu vezi că-i superi pe ceilalţi? Vrei să dăm de necaz?
Getro îl privi uluit, apoi îşi aruncă braţele în sus şi explodă cu un glas piţigăiat.
- Da' mi se fîlfîie mie de necazul lor. Auzi? Lor nu li se rupe de noi? De ce mi-ar păsa mie
de ei? Păi, nu-i aşa? Apoi se aplecă uşor înainte, îşi astupă o nară cu arătătorul, se cabră şi
lansă încărcătura celeilalte pe una din frunzele buruienilor din spaţiul verde, făcîndu-l să-
şi întoarcă scîrbit capul. Îl mai văzu ştergîndu-şi nasul cu mîneca anteriului şi îl auzi
oftînd mulţumit, după care se lăsă cu totul pe spăteaza băncii. În mînă ţinea o conservă de
peşte, prada cea mai importantă din ultimele săptămîni pe care o descoperise cu un urlet

214
victorios sub o bucată de carton presat. În conservă mai erau cîţiva heringi şi o doză bună
de ulei. Care o fi fost idiotul, descreieratul, care o pusese acolo? îi zbîrnîia fără încetarea
întrebarea în minte în vreme ce mergea ţinînd trofeul în mînă, arătîndu-l plin de mîndrie
rarilor tecători cărora spera să le stîrnească invidia şi admiraţia.
Oftă iar părînd cît se poate de mulţumit de sine, apoi vîrî mîna sub capacul
deschis al conservei, scoase un peştişor pe care îl duse la nas spre a-i aspira cu evlavie
aroma care în alte condiţii i-ar fi făcut rău. Apoi îl vîrî în gură şi îl mestecă tacticos. Rîgîi
plin de satisfacţie ştergîndu-şi degetele pe anteriu şi pantaloni. Ca de fiecare dată cînd
atingea acest punct, îşi privea cu coada ochilor ciubotele de o dimensiune impresionantă
şi de o formă care lui îi strînea o curiozitate vie. Îl întrebase o dată ce era cu ele, cum de
intraseră ele în viaţa lui, dar Getro se dovedi reţinut în explicaţii.
- Totuşi te simţi bine în ele? Vreau să spun nu te rod, sau nu-ţi vine să le pierzi din
picioare?
Getro se mulţumi să ridice vag din umeri.
- Să le ia dracu, mîrîi el fără chef. De ce, îmi strică fasonul? S-ar putea să-mi fie niţel mai
mari, dar, deocamdată, la chenzina asta ar trebui să-mi iau nişte boxeri. Am o întîlnire aşa
de romantică şi... Mă-nţelegi tu... Nu-mi permit să... Şi cu asta problema ciubotelor fusese
definitv îngropată, ceea nu însemna că el nu era de fiecare dată la fel de surprins cînd îşi
amintea de ele.
- Ce fac fetele? croncăni batjocoritor, dar cu oarecare speranţă în şansele lui Getro, rămas
cu picioarele mult întinse de-a latul aleii.
Strigătul grăbit şi excitat al vagabondului îl trezi brusc din somnolenţa dulce în
care îl cufundase căldura moale a începutului de toamnă. Îşi deschise ochii chiar cînd
două tinere treceau pe lîngă ei fără să-şi ascundă în vreun fel dezgustul pe care li-l stîr-
neau. Getro ţîşni în picioare hotărît să le însoţească măcar cîţiva paşi.
- Hai, gagicile, ia să-mi spuneţi de cînd n-aţi mai avut parte de un bărbat ? De un bărbat
adevărat? Chiar nu vă interesează? Chiar nu vreţi să mă testaţi? Ia întorce-ţi-vă numai
puţin să vă arate bunicu' de cam cum trebuie să arate un cocoş zdravăn? Ha? Cum? A şi
început să vă supure-n gură? Păi normal. Eu nu ştiu ce marfă ofer clientelei? Ia staţi
numa' să-l pipăiţi dacă nu vreţi să daţi cu ochii de el şi să leşinaţi înspăimîntate. Făăă, voi
aţi văut v'odată cadru' dă la bicilcletă? începu el să strige mai tare făcînd primul pas în
urmărirea lor în timp ce fluiera ascuţit. E nimica în comparaţie cu ce rangă am io!
Se trezi tras de mînă şi împins violent înapoi pe bancă.
Getro îl privi uluit, mormăindu-şi surpriza morocănoasă prin barbă.
- Ce dracu ai? Ce ţi-am făcut eu ţie? izbucni el înfuriat. Ce e cu manierele astea aşa de
brutale?
- Eu am maniere brutale? ripostă el enervat. Păi felul în care te-ai luat tu de fetele alea...
- Ia uite! izbucni Getro sincer şocat. Da' ce, ţi-am zis io ţie ceva care să te ofenseze? Şi
pentru curvuliţele alea, pentru urechile lor, pentru moralu' lor, crede-mă că a fost o
adevărată binefacere. Le-am oferit încrederea de care aveau atîta nevoie. Păi ce ar fi fost
să treacă pe lîngă unii ca noi şi noi să nu le fi dat bună ziua? Ia uite! Şi domnu' se simte
ofensat!
- Bineînţeles că mă simt ofensat, vagabondule, exclamă el deranjat de ieşirea lui Getro.
- Şi, mă rog, cam ce ar fi de ofensat la un gunoi ca tine?
- Latura mea umană, îl asigură el cu o voce demnă. Asta-i ofensat.

215
- Nu mai spune, îl maimuţări Getro care îşi vîrî tacticos degetele în cutia de tablă rugi-
nită de unde extrase plin de regret ultimul peştişor, după care aruncă neglijent conserva în
buruienile dinaintea lor.
- Da, da, insistă el luptîndu-se eroic cu împuţiciune pe care heringul o revărsa în jur. Ai
lovit în ceea ce a mai rămas omenesc în mine. Pînă şi un gunoi ca mine mai are o ase-
menea dimensiune. Înţelegi?
Getro plescăi tacticos, cu o uriaşă satisfacţie resturile peştişorului şi rîgîi încîntat.
Apoi îşi eliberă şi cealaltă nară aidoma unei balene care scoate jetul de apă, ştergîndu-şi
îndelung degetele uleioase de pantalonul decolorat.
- Ştii ceva? fute-v-ar dracu pe toţi! şuieră încîntat Getro. Sunt înconjurat de o trumă de
bizoni tîmpiţi şi insensibili, incapabili să descopere sensul vieţii, sau deliciile ei, şi Getro
îşi îndreptă filozofic privirile spre lanul de buriueni atins de primele fire de rugină al noii
toamne.
- Bine că le-ai descoperit tu.
- Şi ce te-ar mira? Adică de ce n-ar fi în stare unu' ca mine, sau ca tine să înţeleagă de ce
trăieşte? Chiar nu vezi? Întotdeauna amuşinăm prăjiturica asta căreia îi zicem viaţă cu
nările lărgite şi guri băloase. Vrem să muşcăm cu poftă din ea, dar de fiecare dată avem o
reţinere. O fi acră? Şi dacă o să ne împroaşte cu zeama ei? Şi dacă e amară ca moartea şi
veninul? Mereu apare un cîte ceva care ne tot trage de mînecă şi ne ţine pe loc. Şi cînd, în
fine, avem şi noi curajul să vedem cam despre ce ar putea fi vorba, descoperim că
prăjiturica s-a smochinit, ba chiar e rîncedă de-a dreptul şi că, chiar de-am vrea să mai
muşcăm din ea, nu prea mai avem dinţi. Asta în timp ce alţii, poate că dintr-o pornire
sinucigaşă, muşcă aşa de vîrtos, cu atîta poftă, încît se înecacă în seva ţîşnită din ruptura
vieţii şi se sufocă înaindea de a mai apuca să-i descopere gustul. Şi toate astea în vreme
ce cumpătarea ar fi ca o pereche de budigăi pe curu' celei mai mişto gagici pe care o
poate inventa închipuirea ta. Prea multă cumpătare omoară toată sarea şi tot piperul din
halimos. Dracu s-o ia de treabă.
Îl privi cu coada ochiului.
- Habar nu aş fi avut că am de-a face cu un filozof aşa de mare. Tresări fără să vrea
auzindu-şi propriile-i vorbe, apoi izbucniră amîndoi în rîs.
Ziua îşi coborîse mult spre pămînt cerul în care se înfundaseră trupurile greoaie
ale unor nori cenuşii. Vîntul sufla subţire ridicînd perdele de praf din grămezile de moloz
ale ultimului bombardament dezlănţuit cu două zile înainte.
- Pe o vreme ca asta îţi poate veni un chef nebun de sinucidere, mormăi Getro scuipînd
lung printre dinţi, lăsînd o parte din flegmă să-i alunece prin barba de care rămînea
atîrnată prin nişte fire lungi ca ale unei plase de păianjăn. Şi, ca de fiecare dată el îşi
întorcea deszgustat privirile şi rămînea aşa pînă cînd Getro îşi elibera nările cu acelaşi
gest care îl storcea de o silă groaznică.
- Serios? Ţi-a trecut vreodată prin minte să termini cu tine şi gata? Să scapi ca un laş de
toată mizeria şi suferinţa vieţii.
Getro îi aruncă o privire vicleană şi rînji arătîndu-şi cioturile înnegrite ale dinţilor.
- Da' de ce mă-ntrebi?
- Pentru că mie mi s-a întîmplat odată. Într-o noapte, cînd m-a cuprins supărarea.
Fusesem alergat de poliţie şi abia am reuşit să scap. Nu aveam unde să mă duc. Nimeni,
absolut nimeni nu voia să ştie de mine. Eram singur. Înţelegi? Singur. Nimeni pe lume
pentru mine afară de mine. Nimănui nu-i păsa, pe nimeni nu interesa. Eu, doar eu, eu şi

216
atît. Nimic altceva. Doar disperare şi nebunie. Şi atunci am vrut... Ştii tu... În fine... Şi
chiar în clipa cînd mă hotărîsem s-o fac am avut o viziune.
- Atunci cînd ce? îl întrerupse Getro care chiar părea interesat de povestea lui.
- Atunci, noaptea, cînd mă hotărîsem să termin dracului cu mine. Că dacă nimeni nu mai
avea nevoie de viaţa mea, de ce aş mai fi avut eu nevoie de ea şi de mine? Aşa, şi cum îţi
ziceam. Am ajuns la malul mării şi simţeam că venise clipa cea mare peste care aş fi putut
trece fără nici o spaimă, fără nici un regret. Şi chiar în clipa aia am avut o viziune. O
închipuire de-a mea. Dar eu nici acum nu cred c-a fost aşa ceva. Mintea mea, sărmana
mea minte, nu e în stare să nască aşa ceva. Mai curînd un înger trimis de sus. Ceva care
să-mi interzică să-mi duc gîndul la bun sfîrşit. O melodie, dar ceva ce nu se poate uita.
Un cîntec. Asta făcea menestrelul. Cînta un cîntec. Poate doar pentru mine. Pentru că
simţeam cum melodia lui intra în mine, mă pătrundea prin fiecare fibră, alerga prin mine
ca sîngele viu şi fierbinte al speranţei. Era mai mult decît o melodie. Poate un nectar care
te îmbăta cu parfumul lui şi te renăştea cu frumuseţea sa. Ceva ce îţi anestezia suferinţa şi
îţi poruncea să rămîi în viaţă oricît de crudă ar fi fost încercarea şi să te bucuri de darul pe
care l-ai primit.
- O fi fost taică-miu, făcu Getro şi izbucni într-un rîs zgomotos.

Stăteau amîndoi întinşi pe jos, cu spatele sprijinit de zidul pităriei din care
răzbătea căldura cuptorului. Pităria nu era departe de podul sub care îşi făcusră culcuşul
şi acoperişul ei mult coborît le oferea un adăpost convenabil. Uneori mai dădeau o mînă
de ajutor la încărcatul maşinilor care alimentau oraşul cu pîine şi atunci primeau o lipie,
uneori chiar şi două pe care le mestecau întotdeauna tolăniţi pe jos, cu ochii închişi,
savurînd parfumul pîinii proaspăt coapte.
Getro îşi întoarse capul şi îl privi cu acelaşi rînjet neîncrezător.
- Şi aşa, ai viziuni? auzi el glasul semenului său sfîrîind încet, în timp ce împingea parcă
în silă vorbele pe lîngă paiul pe care îl ronţăia alene. Semne de sus! Hai că eşti tare, mă.
Îşi suflă iar nasul astupîndu-şi o nară cu degetul, în timp ce el îşi întoarse capul cu silă.
Urmă o tuse ascuţită, şuierătoare, care zgîlţîi puternic trupul lui Getro. Îşi şterse gura cu
mîneca roasă a anteriului şi îşi lăsă mîna să alunece fără vlagă pe lîngă el. Se lăsă un
moment de tăcere întrerupt de vocea ca un glaspapir a vagabondului.
- S-o ia dracului de tuse. De anu' trecut m-am căptuşit cu ea. Era cam după jumătatea lui
octombrie şi m-a prins o ploaie. Pînă la piele. Unde dracu să mă fi dus? M-am aşezat p-o
bancă-n parc. Era soare, da' cam cu dinţi. Am aşteptat acolo să mă usc. Noroc cu gagicile
care treceau p-acolo, că m-au mai încălzit cu respiraţia lor caldă dă căprioare.
Urmă o altă pauză punctată de un alt acces de tuse.
- Auzi? făcu Getro după alte cîteva minute de pauză gîfîitoare, tu te-ai întrebat vreodată
ce dracu ne tot împinge de la spate să mergem înainte, deşi numai de aşa ceva nu mai ai
chef? Ce anume ne dă nouă, sărmanilor, putere să trecem prin toate grozăviile astea şi
totuşi, deşi ne e scîrbă de ele, de noi, de tot şi toate, s-o tot ţinem langa înainte. De ce, în
ciuda tuturor nasoalelor, ne agăţăm cu disperare de firicelul ăsta de lumină, aşa de
subţire? De ce om vrea să-l sorbim nesăţioşi pînă la capăt, deşi avem toate motivele să ne
blestemăm soarta şi să-l strivim sub călcîi fără nici un regret? Tu ar trebui să ştii cel mai
bine, că de, tu faci parte dintr-un neam care de-a lungul timpurilor a repetat pînă la
disperare experienţa asta alcătuită din mereu aceleaşi ingrediente. Să fie frica de moarte,
deşi ştim cu toţii că ea e singura care ne aşteaptă pe toţi răbdătoare la capătul drumului?

217
Sau curiozitatea nebună de a şti ce se va mai întîmpla cu noi, cu alţii şi cu toată lumea
asta a noastră? Sau o fi dorinţa de răzbunare. Sau porunca unui ordin pe care nu-l
înţelegem, dar îl urmăm orbeşte. Sau inconştienta obligaţie ca prin noi şi azi să împingem
lumea mai departe spre ei şi mîine. Asta să fie porunca pe care trebuie s-o executăm?
Îşi ascultă semenul în tăcere şi îi examină profilul care îi stîrnea mereu aceleaşi
sentimente amestecate de spaimă, dispreţ şi acel incredibil da' de ce mi-o place de el cînd
e aşa de oribil.
- Eu ştiu? făcu el uşor încurcat. Poate cîte ceva din fiecare.
- Ştiam eu că am de-a face cu un tîmpit, spuse dezamăgit Getro ridicîndu-se cu greutate
de la locul lui. Habar n-ai de nimic. Orice te-aş întreba nu ştii să-mi răspunzi. Un pros-
tănac. Apoi se uită la busola care îi rămăsese tot timpul atîrnată de gît. Degeaba ţi-ai pus
tîmpeina aia pe piept. Tu nu vezi că eşti mai prost ca noaptea? Şi unu' care e aşa de prost
nici n-are nevoie de-o bosolă. Rămase cu ochii holbaţi la el de parcă ar fi aşteptat o
recaţie din partea lui. Dar el se ridică încet, îşi scutură îndelung turul nădragilor temător
să nu-i fi rămas vreun fir de praf vizibil pe luciul obosit al uzurii, îl luă de braţ şi porniră
agale spre oraş ca o pereche fericită, lipsită de orice grijă.
- Dragă, ţi-am povestit de Bertha? spuse dintr-o dată Getro fără nici o altă introducere.
El se opri şi începu să se uite lung la celălalt care îl trase după el.
- Hai, dragă, hai să-ţi povestesc, deşi, la cît eşi te prost, mă întreb de ce m-oi mai fi
ostenind de pomană.
- Auzi, izbunci el fără nici o pasiune, ştii ce se spune? Zi-mi cu cin-te-nsoţeşti...
- Ca să-ţi spun cît de prost eşti. Ei bine, nu, dragă, îl corectă Getro. În cazul de faţă nu se
aplică, pentru că la mine e vorba de o calamitate. Tot ceea ce era de talia mea, de nivelul
meu a dispărut, a fost nimicit de prostia celorlalţi. Aşa că, tu, fiind singurul care mi-a mai
putut fi repartizat... Ei, făcu Getro dînd cu superioritate din mînă, tu n-ai cum să-nţelegi.
Nu-i nimic dragă, voi continua să vorbesc, dacă nu pentru tine, cel puţin pentru mine, ca
să nu se piardă. Deci despre ce vorbeam? A, da! Bertha! Bertha este... Te ţii bine? Bertha
este soţia mea.
- Soţia ta? şuieră el uluit.
- Da, băi, vagabondule! Să ştii tu ce-i aia să ai o casă numai a ta... Un cămin unde să te
aştepte femeia visurilor tale seară de seară cu ţesătura împlinită chiar atunci cînd tu te
întorci de pe valurile agitate ale fiecărei zile, chinuit de încercări şi ispite, dar fericit că ţi-
ai dovedit încă o dată că, mulţumită ei, eşti mai tare ca orice stavilă. Şi, ca de fiecare dată,
ea te primeşte pentru că ştie că tu ai tras ca un cîine doar ca să o faci pe ea fericită, doar
ca să-i vezi zîmbetul încîntat şi aşa să-ţi binemeriţi pupicul ei pe care ţi-l dăruieşte din
vîrful buzelor. Şi, ah, ce mai buze!
- Ai auzit tu vreodată de aşa ceva? îl întrebă el uimit. Ai avut tu vreodată aşa ceva?
Totul se înfundă într-o tuse ascuţită din care Getro îşi reveni cu greu. Scuipă, apoi
îşi şterse gura şi barba cu mîneca anteriului.
- Bă, tu nu vezi cît eşti de prost? Tu chiar nu te uiţi niciodată la tine? Cum dracu să aibă
unu' ca mine, născut printre gunoaie, din gunoaie, aşa ceva?
El rămase surprins de violenţa atacului cu umerii suspendaţi în aer.
- Păi, mă, prostănacule, cînd un om tînjeşte o viaţă întreagă după aşa ceva, cînd îşi
doreşte ca un nebun bucăţica lui de fericire, care în nici un caz n-ar putea face rău altuia,
dacă nu şi-o poate permite altfel, măcar se gîndeşte la ea, o visează cu atîta pasiune şi
intensitate încît, cel puţin jumătate de zi, mă refer la jumătatea întunecată a ei, poate avea

218
tot ce-şi doreşte mulţumită minţii, fără ca nimeni şi nimic să-i poată tulbura în vreun fel
bucuria lui nemărginită de a fi ferict. Da' cum tu n-ai minte nici de doi bani...
- Da' de ce Bertha? De ce nu...
Getro rîse stins agăţîndu-se şi mai tare de braţul lui.
- De ce Betha? Pentru că, mi se pare mie, o femeie cu numele ăsta nu te poate şi nu se
poate înşela. În plus există vag posibilitatea de a fi o gospodină perfectă, iubindu-te
pentru ce eşti, nu pentru cît eşti. Aruncă o privire fugitivă uimitului său prieten şi începu
să rîdă. Ce faţă de ciocolax folosit ai!
Începu şi el să rîdă.
- Uite că la asta nu m-am gîndit niciodată, recunoscu el după un timp.
- La ce anume?
- Să mă refugiez într-o altă lume, clădită de imaginaţia mea. Să mă duc să-mi găsesc
fericirea într-un alt loc dacă aici, pe pămîntul nostru nu mi-o pot oferi. Deşi... Ştiu şi eu...
Poate că o fi fost un cîndva cînd aş fi făcut şi eu la fel. Dar acel timp mi se pare aşa de
departe că parcă nu a mai fost nicodată.
- Ei vezi, făcu Getro trăgîndu-l spre aleile fostului iarmaroc. Găseşte-ţi şi tu o Gertrude,
inventeaz-o adică, şi fă şi tu pentru Gertrude a ta ce fac şi eu pentru a mea.
- Gertrude? Parcă o chema Bertha...
- Zău? se miră cu sinceră naivitate Getro. Şi crezi că Bertha o să se supere tare rău pentru
asta? Rîse molcom şi se opri. Uite acolo o bancă, spuse el arătînd cu degetul spre o salcie
ale cărei plete încă verzi aproape că o ascundeau complet.
- Şi ce spuneai că faci tu pentru...Bertha?
- Ce fac pentru ea? se miră Getro privind cu aviditate la femeile care treceau prin dreptul
lor. Le fluiera ascuţit făcîndu-l de fiecare dată să trăsară şi îşi agita mîinile în aer strigînd
obscen după două tinere care drept răspuns îşi accelerară paşii.
- Nu ţi-am spus să încetezi cu grosolăniile astea? izbunci el iritat. E oare demn pentru
bărbatul Berthei să se comporte ca un huligan tîmpit?
Getro îi furişă o privire ironică şi izbucni în rîs.
- Chiar aşa. Să ştii că Gertrude merită mai mult. Aşa cum poate că şi eu, sau tu merităm
cu totul altceva. M-am frămîntat de multe ori pe grămada de gunoi a sărăciei mele în
legătură cu Bertha asta, cu mine, cu tot ce însemn eu pentru lumea asta. Şi ştii de ce?
Pentru că du... Făcu o pauză lăsînd cuvîntul în suspensie, apoi continuă. Nu mai iei nimic
cu tine oricît de mult ai fi avut pînă atunci, sau oricît de mult şi intens ai fi iubit. Nici
măcar pe Bertha. Sau Gertrude. Nimic! Nici măcar fărămitura cea mai umilă, cea mai de
nimic din cea mai prăpădită şi mucezită zdreanţă. Nimic! Şi mă gîndesc la acel nimic
total, imens, incomensurabil, absolut, care te îngheaţă, te anulează prin intensitatea lui,
prin infinitatea lui, prin densitatea lui, prin ai cărui pori nu se mai poate strecura nimic,
nici barem cel mai dispreţuit fir de praf căruia nu i-ai acordat nici măcar indiferenţa ta şi
pe care acum ţi l-ai dori mai mult ca pe orice drept o dovadă care să-ţi aducă firimitura de
speranţă că totuşi... Nici măcar geana cea mai uscăţivă şi firavă şi cenuşie de lumină care
ţi-ar devasta sufletul, acelaşi suflet căruia poate că îi strica dimineaţa dulceaţa somnului,
paralizat acum de durere, cu nebunia micronului de bucurie a speranţei. Nu, nimic. E acel
nimic care te soarbe în bulboana lui fără început, fără sfîrşit şi lasă din tine doar nimicul.
E acel nimic din care doar nimicul se mai naşte. Şi atunci cum mă-sa să nu-ţi doreşti ca,
înainte de a te îneca în acest magiun plin de nimic, înainte de a te dizolva în el, de a
deveni una cu el, Bertha să fie Bertha, casa să fie casă, banii nu doar un vis... Şi feircirea

219
nu doar ceva ce găseşti mereu pe la alţii. Şi totuşi, vezi tu, prostănacule care eşti, cum
merge treaba? Omu' care are totul pierde totul. Omul care are aproape totul, pierde
aproape totul.
- Nu zău1 oftă el surprins. Mai rar aşa un filozof.
Getro se uită la el pieziş şi amîndoi izbucniră în rîs.

Getro se trezi treăsrind brusc. Îşi săltă capul din culcuşul buruienilor în care se
îngropaseră amîndoi şi fu întîmpinat de burniţa rece, ostilă care se lăsa peste ei ca o
draperie lichidă frămîntată de vîntul subţire al toamnei. Începu să tuşească. Aceeaşi tuse
violentă, seacă şi obositoare care îi zbuciuma pieptul, făcîndu-l să izbească înfuriat cu
palma în pămînt.
- Ce ai? îl întrebă el buimac ivindu-se de sub învelişul vegetal crescut ca o junglă pe sub
pod.
Getro se uită acru la el şi oftă, apoi se ridică încet şi începu să-şi scuture anteriul
cu gesturi metodice.
- Ce am? se răţoi el. Cum ce am? Sunt foarte nervos, aproape că ţipă Getro trîntindu-şi
ciubota spartă de pămînt.
- Furios? se miră el. Pe cine?
- Pe Bertha, îl lămuri Getro încrîncenat. Auzi, tu, de cîteva luni mă tot bate la cap să
mobilăm etajul vilei noastre, în care locuim amîndoi. Parterul e în regulă. În sufragerie
sunt canaplele de piele de-a lungul tuturor pereţilor şi o masă impunătoare de stejar cu
cristal. Da' mie cel mai mult îmi place covoarele mari şi pufoase, groase rău. Ea ar fi vrut
o blană dă urs, da' eu urăsc să omor animale, aşa că am zis că covoru' ar fi cel mai bun.
Plus că se asorteşte perfect cu luxu' dîn vilă. Are şi fotolii mari, pluşate în chiar fiecare
colţ. Fereştile e mari şi acoperite cu perdele dă mătase. La amîndoi ne place la nebunie să
vedem lumea d-acolo, dă sus. N-ai idei ce mişto poa' să fie. Mişto! Mişto! Mişto! Şi se
vede şi grădina dă trandafiru' şi cînd e mişto p-afar' tot aerul e plin dă parfum dă la flori.
Bă, şi mai e şî o bebleoteacă, sau cum dracu i-o mai zice, că eu nu ştiu ce rost a avut, da'
Bertha a zis că lasă că dă bine la fraierii dă vine să ne vază ca să se oftice. Dă ce-o da
oftica-n iei, tot n-am înţeles nici pînă acu'. Şi lîngă aia mai e şi fumoaru'. Acolo se strînge
bărbaţii dă mai linge una, alta. Ştii tu, ca băieţii. Un trabuc, o bastîrcă. Ce ştii tu, bă, cît
dă mişto e cu un parfum fin pă genunche şi clondiru' dă Napolion în labă. Ştii cum să
udă? Nici n-are vreme să vază bine ce-o înconjoară. Şi e şi fotele d-ale dă catifea că te
scufunzi cu totu-n ele. Şi p-astea le am în juru' la o masă dă poker. E o frumuşeaţă baro
dă tot. Ce să ştie s-aprecieze un cioban ca tine! Uite-aici stau io la taclale cu pretenarii.
Se mulţumi să dea încet din cap, un fel de aprobare mută, apoi îl întrebă cu
interes.
- Şi discutaţi despre...
- Ploeică şi fomei, bă! Că una nu merge fără aialaltă. Şi p-ormă e iar de dat cu laba. Ştii
tu, că adică dacă nu bagi mîna-n magiun pîn' la umăr n-ai noroc. Că de un' crezi tu că mi-
a căzut mie-n cap toată pleaşca asta dacă nu dîn poletică şî manglit.
- Aşa, făcu el, după care urmă o altă pauză. Şi de ce vă face etajul să vă certaţi? reveni el
după ce păru să analizeze cele auzite.
Getro îl privi cu superioritate.
- Etaju', dragă, a rămas încă nemobilat. Ea vrea neapărat ceva din mahon, dar eu zic că
nucu' ar fi mai... mai... Cum să zic...

220
-Stilat.
Getro rămase cu mîna în aer, apoi se lansă într-o aprobare zgomotoasă.
- Stilat zici? Chiar aşa. Că bine mai sună. Mai stilat, atunci. Ei, în chestia asta nu ne mai
înţelegem. Toată noaptea ne-am certat.
- Sus sunt dormitoarele?
- Da' ce altceva ai fi vrut? izbucni Getro arţăgos.
- Şi atunci de ce nu vă luaţi fiecare ce-i place pentru dormitorul lui?
Getro îl privi uluit clipind des.
- Cum ai zis? izbucni el cu aerul că i se dăduse soluţia rezolvării celei mai dificile pro-
bleme care chiunuia omenirea.
- Să-şi ia fiecare mobila care-i place. Tu nuc şi ea de mahon. Ce-i aşa o mare filozofie?
Getro rămase tăcut şi se aşeză încet pe vine. Dădu din cap şi izbucni într-un rîs
tăiat de tusea sîcîitoare.
- Ei, fir-ar să fie! Ia uite cîtă vorbărie şi ceartă pentru un lucru atît de evident. Aşa de clar.
Ce dracu o fi fost în capetele astea ale noastre? Nu ştii, nu-i aşa?
- Ai putea să mă angajezi consilier, spuse el cu acelaşi aer de mare seriozitate. Dar ai
grijă, consilierii fiind foarte preţioşi, sunt plătiţi ca atare.
Getro se ridică în picioare şi dădu nepăsător din mînă.
- Asta era problema? E suficient să spui cît. Apoi oftă. Dacă ai ştii cît de bine a fost azi
noapte acolo, la mine. Afară şuiera vîntul toamnei tîrzii şi ploia se năpustise peste
ferestre. Iar eu stăteam în fotoliu cu Gertrude pe genunchii ei, că eu am reomatism şi ne
uitam la focul care ardea în cămin. Un buştean gros din care izbucneau flăcări vesele. Şi
ea purta o rochie de seară din catifea grea, roşie, foarte decoltată pentru a mă motiva şi
ţinea o cupă de cristal cu lichior de cafea.
- Din cupe de astea se bea şampanie, îl avertiză consilierul.
Gertro îi aruncă o privire acră şi îşi şterse faţa udată de stropii mărunţi.

- Şi dacă ea bea lichior de cacauă? Ai tu ceva împotrivă? Ştii tu mai bine ca mine?
El îşi întinse mîna împăciuitor, încercînd să stăvilească noul val de furie.
- Nu, dar ca consilier cred că e cazul să-ţi spun că pe viitor...
- Ce viitor? bombăni Getro izbucnind într-un alt acces de tuse.
- Şi eu îi strecurasem mîna pe sub fusta aia subţire de vară, reveni el după ce fu iertat de
tuse şi îi pipăiam rotunjimile acelei pulpe a Berthei. Nimic nu mă nebuneşte mai abitir
decît să simt în palmă forma plină a piciorului damei.
- Şi mie mi-e foame, îl anunţă el brusc.
- Şi mie, recunoscu fără chef Getro căscînd lung. Şi ce dracu facem?
- Păi hai să mergem. Ceva ne-o pica şi nouă.
Getro ridică apatic din umeri, dar îl prinse de braţ.
Oraşul îi întîmpină cu străzi pustii bîntuite de vîntul rece plin de apă. Getro oftă
amar trecîndu-şi mîneca anteriului peste faţa udă.
- Mă simt ca o raţă moartă, oftă el. Şi ce am mai fost eu la viaţa mea.
Îl privi interogativ de parcă ar fi aşteptat şi alte lămuriri legate de viaţa lui.
- Cred că de mult am fost comis voiajor, spuse Getro şi scuipă lung printre dinţi lăsînd iar
o pîrtie în barba încîlcită. Nu îşi mai întoarse capul. Gestul celuilalt devenise atît de
frecvent încît ar fi trebuit să stea tot timpul cu privirea într-o parte. Comis vidanjor, îl auzi
sporovăind mai departe. Tu îţi dai seama ce înseamnă asta? Să fii împăratul mărfilor. Să

221
ştii fiecare detaliu despre fiecare răhăţiş. Să ştii că de talentul tău de păcălici depinde
soarta fiecărui lucurşor. Şi cucoanele... Că numai cu ele ai de-a face. Cum dădeau cu
ochii de mine mă şi invitau în pat... adică în casă, voiam eu să zic. Asta ce e? Ăla cum
merge? Aia la ce foloseşte? Şi totu' era doar un pretext ca să mă aibă pe mine cît mai
aproape de ele. Şi cît mai mult. Ce vremuri!
- Mie mi-e foame, aproape că scînci el.
- Şi mie, recunoscu iar Getro care îl trase mai departe pe străzile pustii.
Lîngă un gard dărîmat zăriră un bărbat slab, îmbrăcat cu un trenci care atîrna
caraghios pe el. Bărbatul privea lung la cîţiva saci voluminoşi care ocupau aproape tot
trotuarul.
Cei doi se opriră lîngă necunoscut şi Getro începu să se uite cu o îngrijorare
şmecherească mai întîi la saci, apoi la trenciul bătut de vînt.
- Ai tăi sunt? întrebă vagabondul fără nici o altă introducere.
În timp ce bărbatul îi confirma cu o mişcare a capului, îşi astupă nara cu arătătorul
acoperit de o unghie neagră de forma unei gheare şi îi slobozi conţinutul între picioarele
proprietarului de saci, după ce, în prealabil, se încordase pentru a acumula presiunea
necesară.
- Şi ce oi fi avînd acolo? îşi continuă Getro interogatoriul în timp ce îşi ştergea nasul
insistent cu mîneca anteriului.
- Cărbuni, spuse slăbănogul fără chip.
- Pentru la iarnă...
Omul se uită lung la Getro părînd a cîntări cîtă bătaie de joc ascundea în vorbele
lui.
- Ăhă, îl asigură el fără chef.
- Şi ce le faci? Te rogi de ei să intre singuri?
Bărbatul scuipă cu năduf.
- Ce dracu să mă rog, mă? Tu chiar nu vezi cît sunt? Cred că atîrnă cîte cincizeci de kile
bucata. Pot eu singur să-i tîrîi în casă?
- Şi n-ai pe nimeni să te ajute...
Omul îi dădu dreptate cu o clătinare prelungită a capului şi îi dărui o privire în
care se aprinsese licărul speranţei. Getro începu să se învîrte în jurul sacilor. Îi măsura din
ochi, le aprecia volumul şi greutatea, apoi se opri cu ochii înfipţi în obrazul celuilalt.
- Dai o răchie?
- O ce? îngăimă bărbatul după un timp de gîndire.
- O răchie, se răsti Getro cu aerul omului care nu are mult timp de tocmit.
- Înţeleg să ţi-o dau după ce terminăm.
- Terminăm? făcu Getro cu un aer surprins. Ce să terminăm?
- De vîrît sacii înăuntru, îl lămuri celălalt care părea surprins de prostia vagabondului.
- Care saci? se interesă Getro cu o oarecare doză de interes.
Omul îşi mută privirea spre el cu un aer deznădăjduit.
- Ce are ăsta? îl întrebă el şocat. Chiar nu e în toate apele lui?
- Ia ascultă, mă, se burzului Getro cu pumnii încordaţi. Tu mă faci nebun pe mine, mă?
Tocmai pe mine?
Omul făcu prevăzător un pas în spate.
- Păi ce să cred cînd mă tot întrebi despre ce saci vorbesc? Păi tu nu vezi că stau chiar în
dreptul lor?

222
- Nu mai spune! făcu Getro ceva mai îmbunat. Da' de ce o fi obligatoriu vorba despre
sacii ăştia? Poate că mai ai şi alţii...
- Nu, nu. Nici vorbă, îl asigură celălalt grăbit. Ăştia sunt.
- Bun, şi nu dai o ţuică? îşi reluă Getro exprimarea pretenţiilor.
Omul se uită lung la el şi clipi nedumerit.
- Tu ai mai pomenit pe cineva care plăteşte înainte ca treaba să fie terminată?
- Treaba? se miră sincer Getro. Despre ce treabă vorbeşti?
- Despre sacii ăştia! exclamă omul agasat cu degetul aţintit spre ei. Despre ăştia e vorba,
pe care eu vreau să-i vîr dracului înăuntru. Şi pentru că n-are cine s-o facă, m-am gîndit
că voi sunteţi dispuşi, pentru o ţuică, bineînţeles, să mă ajutaţi să-i car d-aici.
- Pe-ăştia!? făcu uluit Getro ţinîndu-şi îndreptat degetul spre aceeaşi saci. De namilele
astea vorbeşti tu?
- Exact!
- Da' cin' ţi-a zis ţie că am vrea să te ajutăm?
- Păi ş-atunci la ce să vă dau ţuică? se burzului trenciul dînd agitat din mîini.
- Cum de ce? şi Getro îşi privi amicul cu cea mai sinceră uluială. Păi tu nu vezi ce vreme
cîinoasă e? Ce poate fi mai plăcut acu' decît să şezi într-o cîrciumă în faţă cu basamacu' şi
să te uiţi după gagici cum dau ele dîn ăl cur pă stradă. Spune şi tu, continuă vagabondul
întorcîndu-se spre el. Nu sunt oamenii nebuni? După care se răsuci iar spre stăpînul
sacilor. Ia să-mi zici tu mie ce rost ar avea să te cari tu cu sacii ăştia în casă, dacă tot
bombardează ăştia ca nebunii? Ce garanţie am eu, sau tu, sau oricare că, imediat ce am
terminat să ne rupem oasele, nu începe un bombardament care-ţi pune cocioaba la pămînt
şi face praf din bunătate de saci, de trudă şi de tot?
Omul rămase tăcut, scărpinîndu-se încurcat în cap. Părea să fi fost pus în faţa unei
posibilităţi la care nu se gîndise.
- Păi spune şi tu, îl presă Getro fără milă. Nu ar fi cu mult mai sigur să te ştii cu burta
plină, fericit că ai mai păcălit o zi din chinuita asta de viaţă?
Omul clătină abătut din cap.
- Măi, tu ascultă la mine, îi dădu înainte Getro cu nările pline de parfumul victoriei după
o luptă grea şi inegală. Ce poate fi mai plăcut decît să ştii că te duci la dracu cu burta
plină şi ochii îndulciţi de formele frumoaselor noastre? Hai, mă, cu mine să te-nvăţ să
priveşti fericirea în ochi. Să nu-ţi fie frică de ea.
Omul oftă învins şi privi cu silă la cei cîţiva saci muiaţi de burniţă. Îl izbi pe unul
cu piciorul şi mormăi duşmănos o înjurătură, apoi ridică din umeri trădîndu-şi neputinţa.
- Unde dracu a învăţat un zdrenţăros ca tine să fie aşa de convingător?
- La şcoala vieţii, îl asigură Getro care începuse deja să-l tragă de braţ după el.
Se priveau cu ochi în care plutea o uşoară ameţeală. În faţa lor, pe o farfurie care
fusese plină, mai zăceau cîţiva peştişori pe care Getro îi înfulecă fără nici o ezitare. Îi vîrî
în gură, îi mestecă plescăind cu stropi, apoi îşi şterse degetele de anteriu rîgîind plin de
satisfacţie. Clondirul de vin roşu fusese răpus şi el. Pe chipuri stătea întinsă o mulţumire
simplă, dar triumfătoare.
- Ei, ai văzut? îşi întrebă Getro amfitrionul. N-am avut eu dreptate? Aşa cum sunt eu
acum, poa' să se despice şi pămîntu-n două şi să mă-nghiţă cu totu'. Ce ne mai pasă nouă?
Omul acceptă cu o înclinare scurtă a capului.
- În plus uite ce de puteri ai prins. Sunt sigur că nu va fi nici o problemă pentru tine să-ţi
duci sacii, îl încurajă Getro.

223
- Eşti tu sigur? îl întrebă omul îngrijorat, părînd să-şi fi adus brusc aminte de ceva.
- Sigur că sunt sigur. Păi tu nu vrei să-ţi dovedeşti că eşti mai presus de orice încercare şi
că nimeni nu te poate îngenunchia?
Bărbatul rămase cu ochii fixaţi pe clondirul gol. Îşi mărturisi în sinea lui că
derbedeul ăla bătrîn avea dreptate şi simţi cum i se întăreau muşchii sub biciul ambiţiei.
- Hai să-i dăm omului o mînă de ajutor, spuse el în timp ce se ridicau de la masă.
- Singurul ajutor pe care i-l pot da e o îmbrăţişare bărbătească, spuse Getro împleticindu-
se uşor în limbă.
Omul îl privi lung şi spuse dezamăgit.
- Deci mă lăsaţi singur. Nici măcar o mînă de ajutor, cum a zis ăsta, nu-mi daţi.
- Aşa o fi, întări şi Getro, dar eu ţi-am dat speranţa că se poate. E mult mai mult decît
mîna aia bleagă de ajutor. Acum, cel puţin ştii ce ai de făcut şi mai ştii că se poate.
- Ce fericit sunt, exclamă bărbatul în timp ce ieşea iar în strada înecată în apă şi întu-
neric, după care o apucă hotărît în direcţia casei lui.
- Ce fericit sunt, exclamă Getro în timp ce se strecurau prin frigul apăsat al serii spre
pităria la al cărei zid sperau să găsească un strop de căldură.
- Eşti fericit? îl întrebă el mirat. Şi cam ce motiv ai avea? Sau iar te-ai împăcat cu Bertha?
- Cu Bertha? Văd eu la noapte ce pot face pentru ea. Tu înţelegi? Gertrude e trandafirul
nopţii mele. N-o poţi aduce în discuţie cînd şi cum ai tu chef. Nu, sunt fericit pentru că
mi-e bine. Am mîncat ca un împărat şi m-am comportat ca un adevărat creştin.
- Nu zău! făcu el agasat de tupeul lui Getro care privise impasibil cum el, care nu îl
putuse abandona pe străin, trăsese de saci alături de proprietarul lor.
- Da, da, îl asigură vagabondul cu aceeaşi voce sigură. Ca un adevărat creştin, pentru că
exact aşa cum scrie la Carte, l-am iubit pe aproapele meu şi nici nu l-am lăsat la greu.
- Ei, da, din punctul ăsta de vedere ai fost cu adevărat omul bisericii. N-am ce spune.
- Păi de asta şi sunt aşa de fericit. Ce fericire mai mare poate fi decît să ştii că sufletul tău
este cu adevărat în slujba creştinătăţii?
- Şi ăsta ar fi motivul pentru care eşti aşa de bucuros.
- Bucuros, fericit, spune-i cum vrei. Aşa am învăţat eu că trebuie să-mi port paşii în
ritmul valsului fredonat de beserică. Şi la fel a crezut şi slăbătura aia. Cînd ne-a dat de
băut şi halit a fost fericit pentru că răspundea acelei chemări de a ne iubi unii pe ceilalţi.
În sensul că cine poate iubi mai mult, s-o facă. Deşi, aici aş fi niţel în încurcătură.
Creştinii au crezut că vor da de fericire dacă îi vor rade pe toţi netrebnicii care l-au ucis
pe Isus în fel şi chip. Adică nu numai pe voi, da' şi pe vrăjitori, pe necredincioşi, pe
uneltitori, pe ăi de rîvneau la locul ocupat în beserică de mai marele lor... Adică pe toţi ăia
de nu mai erau ei aproapele lor. Înţelegi? Beserica a crezut că va da de fericire dacă îşi va
impune crezul ei asupra tuturor. Şi să zicem că aşa s-ar fi întîmplat. Şi după aia? Am fi
rămas cu toţii cu un zîmbet tîmp în gură ca un fel de ştampilă definitivă a fericirii în care
ne-a vîrît cu de-a sila beserica? Din cîte îi ştiu eu pe oameni, nici vorbă. Ca de altfel şi
beserica. Prea cîrcotaşă, prea dezbinată, prea lacomă ca să fie cu adevărat fericită. Şi, ca
să zicem aşa, prima dintre credincioşi încălcătoare a Cuvîntului. Păi nu stă scris că să nu
ucizi? Te şi apucă rîsul ăla a lui Homer, parcă, ca să fiu academic, cînd te gîndeşti numa'
la Inchiziţie. Ai auzit de ea? E cam ce fac şi ăşti bun creştini d-acu. Da' ia spune-mi tu, nu
ar fi lăcomia un păcat mare de tot? Cică să nu rîvneşti la bunul altuia. Săraca beserică şi
ai ei mari slujitori ce se mai supun ei preceptelor. Alţii, cum ar fi demenţii ăştia de acu,
cred cu osîrdie că fericiţi ar fi dacă ar înghiţi în pîntecul lor pămîntul tot. Şi chiar tot

224
universul, de s-ar putea. Şi îţi dai seama ce mare nefericire pe capul lor cînd văd că s-au
împotmolit la ultima înghiţiturică? Da' să zicem că le-ar fi reuşit. Ia să-mi zici tu mie
despre ce fericire ar fi putut fi vorba cînd ar fi trebuit să se răscrăcăneze de unii singuri
peste tot pămîntul pentru a-l ţine sub control, avînd în faţă un rînjet umil şi în spate cuţitul
ameninţător al urii şi furiei? Şi totuşi să admitem în continuare că le-ar fi reuşit prostia
asta. Şi, după aia? Că doar de jucăria pe care o ai şi de fericirea pe care ţi-o dă ea, te
saturi repede şi mereu vrei altceva. Dar cînd ai avut totul, şi dincolo de el nu mai există
nimic altceva, atunci deschisă ţi-e calea spre disperarea celui care a vrut totul şi l-a
obţinut ca să descopere că, de fapt, nu mai are nimic.
- Şi atunci care e chipul adevărat al fericirii?
- Păi nu ţi-am spus? se răţoi Getro încreţindu-şi pielea şifonată din jurul ochilor. Pentru
mine fericirea e că m-am purtat creştineşte şi n-am trădat crezul. Am şi burta plină şi mi-
am iubit şi aproapele.
El nu îşi putu reţine hohotul de rîs.
- Şi ce filozof mai are mama, exclamă el batjocoritor. Şi spui că eşti fericit? De ce?
Pentru că ai trădat de fiecare dată Cuvîntul şi te-ai aliat cu o instituţie care a comis crime
peste crime şi asta numai în numele LUI care propovăduieşte numai dragostea.
- Faci o mare greşeală, dragul meu, îl întrerupse Getro înclinîndu-se uşor spre el. Nu
beserica a omorît, ci mai marii ei. Şi asta e cu totul altceva. Din păcate nimic pe lumea
asta nu poate ostoi setea de sînge a bipezilor. Uite, vezi, de multe ori m-am întrebat, ca
un pierde vară ce sunt, de ce jertfeau anticii animale zeilor pe care îi adorau, de care
credeau că depind, dar pe care nu-i vedeau niciodată. Vezi că nu ştii. Păi ca să topească
setea de sînge şi cruzime a celorlalţi şi poate şi a urmaşilor. Dar nu le-a ieşit, pentru că
omu' e alcătuit dintr-un alt aluat decît am crede noi.
Se treziră sub un cer senin în ciuda vîntului tăios care smulgea un ţipăt ascuţit din
trupul uscat al buruienilor. Getro se ridicase într-un cot întinzîndu-şi faţa creponată într-
un căscat lung. Apoi începu să tuşească icnit.
- A dracului, mîrîi el înfundat şi trînti cu pumnul în pămînt.
- Te omoară tusea asta, constată el îngrijorat ivindu-se din încîlceala buruienoasă.
- Dă-o dracului de tuse, răbufni Getro agasat de tot ce îl înconjura. Nenorocita asta de
Gertrude...
Nu apucă să termine pentru că el îl întrerupse prompt.
- Stai numai puţin. Am înţeles că e vorba de Bertha. Cine e Gertrude? Amanta ta?
Getro îl privi intrigat, apoi explodă pe un ton ridicat.
- Cum îţi permiţi, domnule?! Dar cine sunt eu pentru dumneata că îţi permiţi să mă insulţi
în felul acesta? Află că eu sunt un om serios, domnule. Cum crezi dumneata că aş putea
să repet gestul ticălos al Iudei care l-a trădat pe marele nostru Isus?
El căscă plictisit, se ridică în picioare şi îşi îndreptă spatele care pîrîi sec.
- Iuda l-a trădat pe Isus? Mă rog, dar cu ce ar fi mai mică crima lui Toma, cel care pentru
a crede trebuia mai întîi să se convingă văzînd? Sau a lui Petru, lepădătorul?
Getro se ridică şi el, gestul fiindu-i acompaniat de un acces de tuse. Îşi reveni cu
greu şi îşi şterse gura cu mîneca anteriului.
- Ia să mă mai laşi, domnul meu. Gata, m-am săturat de toată povestea asta.
- Şi eu, îl anunţă el solemn, dar nu plecăm de aici pînă nu lămurim ce e cu Bertha şi cine
e Gertrude.
Getro ridică agasat din umeri.

225
- La dracu! Bertha, Gertrude... Cînd nu e una, e cealaltă. Înţelegi? În viaţa mea nu mai
poate intra nici o altă femeie.
- Nu s-ar zice, îl contră el privindu-l cu coada ochiului în timp ce zîmbea cu subînţeles.
- Ce insinuaţi, domnul meu? interveni Getro pe un ton ameninţător.
- Adică te prefaci că nu ştii că te agăţi de toate femeile care trec pe stradă.
- Se poate, domnule? îi reproşă Getro plin de morgă. Dumneavoastră confundaţi dis-
perata mea strădanie de a le face fericite pe acele doamne, acordîndu-le nivelul minim de
atenţie, cu o grosolănie golănească, impardonabilă? Nu vă face cinste, nu vă onorează.
Zău aşa.
- Mă rog, acceptă el cu zîmbet împăciuitor.
- Şi cu ce te-a supărat Getrude?
- Care Gertrude? se miră sincer Getro. În viaţa mea nu poate exista decît Bertha. Doar ei
m-am dedicat eu în întregime.
- A, te-ai întors la Bertha, carevasăzică.
- M-am întors? Cum să mă întorc, dacă n-am părăsit-o niciodată?
Îl privi confuz, apoi îi acceptă declaraţia cu o înclinare a capului.
- În fine, Bertha, Gertrude, parcă ce importanţă mai are. Şi cu ce te-a supărat?
Getro îi aruncă o privire frustrată.
- Vă rog insistent, domnule, să nu vă mai amestecaţi în familia mea luînd în derîdere
numele frumoasei şi nobilei mele soţii.
- Am înţeles, îl asigură el cu aerul că ar fi vrut să abandoneze o poveste care nu îl mai
interesa.
- Deci, domnule meu, o rog cu insistenţă pe nenorocita aia de Bertha să nu-l mai cheme
pe Igor, mai cu seamă cînd nu sunt eu acasă.
- Igor? Ăsta cine mai e?
Getro rămase gînditor.
- S-ar putea să fie instalatorul, spuse el reflexiv, cu aerul că s-ar mai fi putut răzgîndi pe
parcurs.
- Nu zău! Şi cam ce ar fi urmat să-i instaleze?
Getro îi surprinse zîmbetul în două ape şi izbucni agitîndu-şi braţele.
- Vă rog, încetaţi chiar în clipa asta cu insinuările dumneavostră suburbane. Da, rămîne
aşa. Igor e instalatorul întregii case. Gertrude a mea e înnebunită după trandafirii din
grădina care-mi înconjoară vila. Ce grădină, zic eu, cînd, de fapt e vorba de un parc întreg
plin cu pomi, peluze cu gazon englezesc, scuaruri care gem de minunate flori de toate
formele şi culorile. O beţie de parfum, culori şi forme.
- Aşa, îşi coborî el însoţitorul pe pămînt, în mijlocul cîmpului de buruieni bîntuit de vîntul
aspru. Şi ce legătură ar fi între Igor, instaltorul şi trandafirii beţiei de culori?
- E! rosti Getro apăsat. Cum să nu fie, se burzului visătorul după care începu iar să fie
zgîlţîit de tusea sîcîitoare. Este, continuă el după cîteva minute cu ochii înlăcrămaţi.
Pentru că trandafirii ăştia trebuie udaţi. Aşa că am hotărît să instalez un sistem englezesc.
Ultimul răcnet.
- Şi cin'-s-o facă dacă nu Igor?
- Ei, uite c-aţi început să-i daţi de cap, domnul meu şi mă bucur pentru dumneavoastră.
Dar eu i-am atras atenţia că Igor ăsta, toţi Igorii ăştia, sunt nişte fiinţe acaparatoare. Le
cam place tot ce văd pe la alţii şi tare ar mai vrea să înhaţe fără să mai lase nimic. Şi pe ce
pun mîna, al dracului dacă mai scapă ceva din ea. L-am văzut eu cum o priveşte pe

226
Gertrude de cîte ori dă cu ochii de ea. Şi cum se mai linge pe bot cu limba aia urîtă a lui
şi cum îi mai dă avansuri din priviri. Păi nu merge aşa, domnul meu.
- Şi Getrude?
- Ei, Betha, despre care eu ştiam că e o femeie deşteaptă, că ştie bine ce vrea şi nu
cedează tentaţiilor, începe să ne dezamăgească. Am impresia chiar că a căpătat o
slăbiciune pentru Volodea ăsta, ceea ce mă sîcîie. Trebuie neapărat să scap de el. Nu pot
permite ca onoarea familiei mele să fie atinsă chiar şi de un electrician, oricare ar fi acela.
- În fine, spuse el privind îngrijorat cerul pe care începuseră norii să se adune. Mergem la
pitărie? Poate găsesc ceva şi pentru noi.
Getro căscă îndelung, apoi se uită dezorientat în jur.
- Ce infamie! izbucni el cu gîndul la Bertha, sau Gertrude.
- Nu infamie, infameie, încercă el să-l calmeze bătîndu-l pe spate. Las-o pe Bertha pentru
la noapte. Ce facem acum? Ce-ar fi să mergem la pitărie. Ţie nu ţi-e foame?
- Dă-i dracu, făcu Getro scîrbit, că ăia ne pun la muncă. Ei nu înţeleg ce-i aia un suflet
liber de trubadur, şi căscă iar cu poftă.
Străzile oraşului deveniseră ceva mai animate. Bombardamentele erau cu mult
mai rare. Nici trupele care traversau localitatea nu mai erau aşa de numeroase.
Rămăseseră doar ruinele şi cratere imense rupte din trupurile cartierelor unde toamna
adunase bălţi pline cu apă tulbure, greu mirositoare. În rest oameni cu figuri chinuite de
îngrijorare, sluţite de disperare. Chipuri plînse, cu obraji supţi, pămîntii, pe care lacrimile
păreau să nu se mai usuce niciodată.
Mergeau unul lîngă celălalt cu mîinile vîrîte adînc în buzunare, anteriul lui Getro
încurcîndu-i-se printre picioare, în timp ce bocănea înfundat străzile cu ciubotele lui
imense. El cu o căciulă rusească spartă pe cap, ale cărei urechi clămpăneau blegi, smucite
de rafalele de vînt. Echipamentul îi era completat de o cîrpă mai groasă înşurubată ca un
fular în jurul gîtului şi un trenci sfîşiat pe care îl afişa cu mîndria omului conştient că sub
ambalaj se ascundea cu totul altceva.
- Şi eu, care credeam că mai prăbuşiţi ca noi nu pot fi, spuse Getro arătînd spre o femeie
ghemuită pe un morman de moloz, plîngînd cu hohote care îi zguduiau tot trupul, în timp
ce articula vorbe fără înţeles. Oftă cu un fel de mulţumire vinovată şi dădu din cap.
- Uite, d-aia ziceam eu că cine are totul, poate pierde totul.
Vru să mai spună ceva dar vorbele i-au fost tăiate de un fluierat insistent. Se
întoarse şi îl privi nedumerit pe bărbatul lung şi slab ca un spectru care venea grăbit în
urma lor. Getro îşi vîrî arătătorul în piept făcînd o figură mirată.
- Da, da, cu voi, îl asigură spectrul al cărui ochi stîng era acoperit cu o bucată rotundă de
piele ca la un pirat.
Getro îşi privi mirat prietenul, apoi se uită lung la petecul de piele
- Ne facem vinovaţi? îl întrebă el cu nevinovăţie pe necunoscut.
- A, nici vorbă, îl asigură celălalt cu un rînjet larg.
- Şi atunci?
O izbucnire tăioasă de vînt îl făcu să-şi ridice privirile spre cer. Se înnorase şi
ploaia atîrna deasupra lor ca o lampă de tavan.
- Vă întreb dacă aţi fi dispuşi să-mi daţi o mînă de ajutor.
- Cine, noi? se miră şi el.
- Da, da.
- Şi de ce tocmai noi, vru Getro să ştie pe un ton mai arţăgos.

227
- Pentru că voi ieşiţi ceva mai mult în relief în peisajul ăsta plat şi amorf.
Getro îşi privi iar prietenul şi izbucni în rîs. Apoi îşi acoperi nara cu un gest larg,
plin de importanţă şi expedie cartuşul cu precizie între picioarele prăjinei.
- Ăsta se vrea un compliment la aglomerarea aia nesinceră de ajective, îl avertiză Getro
teatral. Auzi, tu, noi doi am alcătui o figură de stil în peisagiul ăsta tern. Tu te-ai fi
aşteptat la o asemenea şmecherie?
- Şi cam despre ce ar fi vorba? întrebă el întorcîndu-se către necunoscut.
- E aici, foarte aproape, chiar pe cealaltă stradă. Unu' care s-a săturat de lumea asta a
noastră şi s-a hotărît s-o şteargă dincolo...
- Aşa, şi ce treabă are asta cu noi? îl întrebă Getro văzînd că îşi lăsase vorba în suspensie.
- Aşa-i că ţi-am stîrnit pofta? îl întrebă celălalt cu un surîs şemcheresc. Păi trebuie să-l
îmbrac în pardesiu.
- Adică să-l bagi în cutite pentru expediţie, traduse el lăsîndu-şi privirea în pămînt.
- Exact şi singur nu pot s-o fac.
- Păi, ăsta de care zici, e chiar aşa de singur pe lume?
- Nu, îl lămuri celălalt. A lăsat în urmă o femeie, care e infirmă. Adică, înţelgeţi voi, îi
lipseşte o... un... Mă rog, e mai puţin important. Plus că e distrusă de pierdere.
- Biata Bertha, oftă Getro. Şi ai nevoie de ajutoare.
Omul încuviinţă cu o mişcare a capului.
- Şi cu ce se lasă?
- Păi o pomană şi cu ce o mai pica.
Getro îşi mişcă primele trei degete privindu-şi sugestiv angajatorul.
- Bani? Mai vrei şi bani după ce te pun la muncă? făcu petecul de piele şi izbucni în rîs.
Hai că vedem noi. Doar n-o să plecaţi înjurîndu-mă.
Casa era mică, pitită parcă în fundul unei grădini răscolită toată de o bombă care,
printr-o minune, lăsase şandramaua întreagă.
Femeia, un ghemotoc negru, căreia îi lipsea o mînă, plîngea încontinuu,
învîrtindu-se în neştire în jurul mesei pe care zăcea trupul fostului soţ.
- Ia uite, exclamă Getro aţintindu-şi arătătorul spre picioarele decedatului, încălţate într-o
superbă pereche de bocanci fără şireturi. Că doar n-o să-l expediaţi pe un' s-o duce, cu
încălţările astea. P' un' s-o plimba el d-acu', numai d-ăştia nu mai are nevoie. Măi, nea, de
la pompe funeste, îl abordă el pe necunoscut, înălţime vostră...
- Da, chiorenia mea, spuse cel apostrofat. De asta sunt aici, să ascult.
- Chiar mai are nevoie 'mnealui de frumuseţea asta de bocanci?
Reprezentantul pompelor funebre se uită lung la femeie, dar, cum ea nu părea să
înţeleagă ceva din ce se petrecea în jurul ei, îi făcu un semn lui Getro.
- Adjudecat. Ai tăi să fie şi sănătate să-ţi dea.
Apoi prinseră cu toţii cadavrul şi îl puseră în cutia de lemn de pe podea.
- Hai cu el la poartă, ordonă cioclul.
- Cu ăsta? se miră sincer Getro care nu părea să fi întrevăzut o variantă atît de neplăcută.
- Păi ce-ai vrea? Să-l îngropăm aici, sub duşumele?
Se aşezară amîndoi la acelaşi capăt, dar cioclul făcu un gest autoritar chemîndu-l
pe Getro în locul lui.
- Nu aşa, puişorii. Că eu doar vă plătesc. Te-ai gîndit cu cît te-ar fi costat pantofiorii ăia
mai mult, dacă i-ai fi luat de la pantofar?

228
 Getro încercă să protesteze, dar nu avu nici un succes. Scîrţîind din toate
încheieturile, înjurînd straşnic printre fălcile strînse, reuşiră să ajungă cu lada la ceea ce
fusese cîndva poarta casei.
- Şi acu? întrebă Getro ştergîndu-şi sugestiv fruntea cu mîneca hainei.
- Aşteptăm să vină furgonu'.
- Nă-i fi vrînd să-ţi sap şi groapa? se burzului Getro.
- De ce nu? i-o întoarse piratul pe acelaşi ton, uitîndu-se crunt la Getro cu singurul ochi
pe care îl mai avea la dispoziţie.
- Găseşte-ţi alţi fraieri, îl sfătui Getro în timp ce îşi ridica bocancii în dreptul nasului spre
a a inhala mirosul pielii gălbui şi pipăia cu degetele tălpile groase.
- De ce n-au şireturi? întrebă el arţăgos.
- Întreabă-l pe ăsta, îl îndemnă cioclul rînjind cu degetul aţintit asupra cutiei.
- De ce nu încerci tu? De cînd te învîrteşti printre ei, cred că le-ai învăţat deja limba.
Vru să mai spună ceva, dar se opri brusc, cînd văzu în mîna întinsă a ciclopului
cîteva hîrtii fluturînd nervoase în vînt.
- Ei, ce ziceţi? îi întrebă cioclul cu o voce dulce. Chiar nu vreţi să săpaţi o groapă?
- Dacă ar fi vorba de a ta, aş face-o de pomană, îl anunţă Getro zîmbitor. Apoi se uită mai
cu atenţie la hîrtii şi faţa i se umplu de nedumerire şi neîncredere.
- Da de unde ai tu dolari?
- Păi tu credeai că moartea lucrează cu falsuri? E singura cu adevărat adevărată. Aşa cum
e şi bănetu' ăsta.
Getro clipi neîncrezător şi îşi întinse mîna după dolari, de parcă ar fi vrut să se
convingă că nu erau doar o amăgire.
- Dacă vrei în groapă, mai pune, îi ceru imperativ Getro.
- Am pus deja, îl avertiză celălalt cu privirea aţintită sugestiv asupra ghetelor.
- Uite d-aia ţi-a sărit ţie ochiu' dîn cap. D-al dracu ce eşti! îl apostrofă Getro.
- Ai văzut?
Dialogul le-a fost întrerupt de huruitul unui motor. Maşina cu platformă opri în
dreptul lor.
- Hai! porunci cioclu. Ridicaţi lada şi să mergem.
Se supuseră amîndoi în silă, dar şovăiră să se urce.
- Hai odată! strigă iar antreprenorul de pompe funebre. Hai, că mai am şi alte comenzi.
- Nu mai spune, exclamă alarmat Getro. Ia hai s-o dăm.
În aceeaşi clipă cioclul vîrî mîna în buzunar şi mai scoase două hîrtii de un dolar.
Getro mîrîi ceva, dar se aruncă pe platforma deschisă. Imediat făcu şi el acelaşi lucru.
- Ce spuneai despre moarte? îl întrebă Getro pe antreprenorul rămas pe buza gropii alături
de reprezentantul cimitirului.
- Ce ziceam? se miră lunganul.
- Că e singurul lucru real?
- Aşa o fi, mormăi ciclopul nemaipărînd chiar aşa de sigur.
- Ai văzut că te-ai înşelat? făcu Getro care se chinuia să se rupă de fundul gropii şi să iasă
la lumină.
- De ce?
- Pentru că totul e relativ. Totul, afară de broaştele alea pe care le ţii în mînă.
- Broaşte? se miră cioclul privind cu tristeţe la dolarii pe care îi mai avea încă între
degete.

229
- Da, filozofule. Tu nu vezi ce verzi sunt?
- Şi unde mai pui că sunt şi ai voştri!
- Mai rar aşa om de cuvînt, oftă Getro cu mîna întinsă după dreptul lor.
- Oricum, dacă mi-aţi spune pe unde v-aş mai putea găsi...
Getro începu să rîdă, dar rîsul i-a fost frînt de un acces furios de tuse.
- A, nici o problemă, făcu cioclul amabil. Chiar te rog să profiţi de faptul că e gata săpată.
Getro nu-i luă în seamă remarca batjocoritoare şi spuse printre lacrimile care îi
invadaseră ochii.
- Înţeleg că cucoana asta neagră e o tipă serioasă, care nu pleacă niciodată prea departe de
tine şi nici nu te lasă în pană. De pe urma ei ai de lucru cît nu poţi duce. Şi-ţi mai asigură
ş-o viaţă lungă. Mulţumesc, nu. Nu pot spune că mi-a făcut plăcere, dar asta e, sau a fost.
- Deci nu-mi spuneţi pe unde mai dau de voi? spuse cioclul dezamăgit.
- Mai bine mi-ai spune tu mie unde aş putea să nu dăm noi de tine, îl maimuţări Getro.
Celălat izbucni în rîs şi îi întinse banii.
- Întotdeauna mi-au fost dragi vaga bonzii, îi asigură cu oarecare sinceritate petecul de
piele, după ce despărţise cu grijă cuvîntul în două. Mai cu seamă cei care, nu se ştie din
ce motive, mai vagabondează şi printre gînduri.
Pe străzi se lăsase întunericul. Şi frigul. Mergeau amîndoi cu capul vîrît între
umeri. Geto înjura înfundat din cauza bocancilor care îi ţineau ocupate mîinile pe care nu
şi le putea vîrî în buzunare.
- Ce frumuseţe de ghete, se tot mirase el o bucată de vreme, admirîndu-le în lumina ne-
hotărîtă a felinarelor. Aşa o frumuseţe... Şi unde mai pui că par a fi numărul meu. O
frumuseţe!
Vocea ca un fierăstrău, care tot făcea elogiul încălţărilor, reuşi să-l scoată din
sărite.
- Al dracului prost, izbucni el în cele din urmă sub presiunea privirilor intrigate ale
însoţitorului său. Al dracului prost, cum nu vrea el să priceapă că poţi avea cea mai
fantastică, cea mai fabuloasă şi nemeritată pereche de ghete, dacă n-ai la ele şi o
nenorocită şi banală pereche de şireturi, hai, fie, nişte bucăţi de sfoară, e de ca şi cum te-
ai fi născut degeaba.
- Da? se miră Getro cu sprîncenele ridicate. Şi dacă aveai şireturile, dar n-aveai ghetele?
cum mai era atunci?
- Mult mai cîştigat. Infinit de mult mai fericit. Şi ştii de ce?
- Chiar asta vioiam să te întreb, ca să mă conving iar că cît de tîmpiţi puteţi fii tu şi bleaga
aia de busolă care atîrnă de tine ca vaca de talangă. Uite-aşa!
- Ca boul!.. îl avertiză el serios cu un deget ridicat ameninţător. Te rog să nu mă faci tu pe
mine vacă!
- Mă rog, acceptă Getro cu oarecare generozitate. Accept scuzele tale şi aştept în
continuare inteligentele tale esplicaţii.
- Pentru că dacă ai măcar şireturile, cu ele te poţi spînzura cînd simţi că ţi-au degerat
picioarele.
- Ce bine e să ai bani, oftă Getro fără să-i fi răspuns celuilalt, privind la ferestrele lumi-
nate ale celor cîteva case rămase întregi pe străzile pe care mergeau. Nu e chiar aşa de rău
să fii bogat.
- Îmi pare rău, dar eu nu mă simt afectat de sărăcie.

230
- Nu zău? făcu Getro privindu-l cu ochi fosforescenţi prin întunericul tot mai dens şi
umed.
- Cel mai bogat dintre toţi oamenii lumii nu va reuşi vreodată să aibă mai multă avere ca
omul cel mai sărac al neamului meu.
- N-ai vrea să fii ceva mai explicit? îl somă Getro clipind agasat. Cum adică să fie cel mai
umil dintre ai tăi mai înstărit... Să zicem ca... Bill Gates? continuă Getro după ce îşi masă
bine tîmpla cu vîrful degetului.
- Uite că se poate, pentru că fiecare din neamu' ăsta al meu, fost, trăitor, sau nenăscut încă
e o fărîmă din literele care alcătuiesc trupul Cărţii. Poate avea cineva o avere mai
fabuloasă?
Getro se opri obligîndu-l să facă acelaşi lucru. Îi aruncă o privire ascuţită şi scuipă
lung lăsînd şi acum o parte din încărăctură pe barbă.
- Prostii! ca de fiecare dată singurul lucru pe care îl poate auzi o persoană de la tine e un
bolovan de tîmpenii care, dacă nu-i pică pe cap, îi cade peste picioare şi tot îl lasă stricat
pe tot restu' vieţii lui. Eu, şi ca mine atîţia şi atîţia alţii, nu pot înţelege o iotă din prostia
asta cu poporul ales, cînd voi sunteţi cu toţii exact la fel ca şi toţi ăştilalţii, atinşi încă de
la rădăcină de toate relele şi blestemăţiile tuturor celorlalţi oameni, ceea ce ne face pe toţi
la fel, trufaşi, invidioşi, lacomi, desfrînaţi, mînioşi, avari, trîndavi. În plus minţiţi la fel de
ordinar ca toţi ceilalţi, vă înmulţiţi la fel şi, dacă mă gîndesc eu ceva mai bine, pînă şi de
căcat vă căcaţi la fel ca noi. Na, e bine? Aşa că să vă iasă din cap că voi aţi fi ceva mai cu
moţ, sau cu un dram mai altfel. Acu' ţi-e clar?
Îşi încheie protestul cu un alt scuipat trîntit în parte pe barbă.
El se mulţumi să rîdă amuzat de ieşirea zgomotoasă a lui Getro şi continuă să
meargă alături de el în drum spre nicăieri.
- Şi cînd te gîndeşti că mai acum cîteva luni mă aciuasem şi eu într-un loc ca ăsta, spuse
el cu ochii fixaţi pe lumina filtrată de geamurile unei case. Da, aveam, imaginează-ţi, o
cameră toată numai a mea, cu pat şi tot ce înseamnă o viaţă normală.
- Şi? făcu Getro care nu se eliberase complet de supărarea pe care i-o stîrnise el.
- Să mă ia dracu dacă pricep ce mi s-a-ntîmplat. La un moment dat am simţit că mă înă-
buş acolo. Că nu mai am aer şi nu mai pot să respir.
- Asta înseamnă că nu ţi-ai iubit muierea, conchise subit Getro. Şi dacă n-o iubeşti pe ea,
nici casa ei nu-ţi cade bine pe inimă. Ehe, unde mai găseşti o Bertha ca a mea? Oftă şi
continuă să meargă simţindu-l mereu alături de el.

Sfîrşitul lui noiembrie venise cu un vînt tăios şi spic de zăpadă care desena şerpi
lungi pe străzi, zvîrcoliţi de accentele nervoase ale viitoarei ierni, sau punea copacilor
chenar de promoroacă.
Treceau de-a lungul zidurilor, în care se căscaseră găuri rînjite ca nişte guri ştirbe,
zgribuliţi de tăişul frigului, acompaniaţi de tusea tot mai găunoasă a lui Getro. De altfel,
în fiecare dimineaţă, cînd bătrînul se ivea cu greu dintre buruienile muiate de apă îi
urmărea cu îngrijorare muşcările tot mai greoaie şi nesigure şi chipul de o paloare
cadaverică pe care obrajii pămîntii păreau să se fi surpat lăsînd în locul lor două găuri
întunecate, iar ochii fugiţi în fundul capului aveau o strălucire stranie. Acum se tîra
gîrbovit, nici el nu ştia încotro, însoţit la un pas de celălalt, fiecare purtînd la subţioară, ca
pe un trofeu, o lipie şterpelită de la pităria aflată nu departe de podul lor. Auzi pîrîitul
scoarţei coapte care învelea miezul cald încă precum o piele arsă de soare şi scrîşnetul

231
grîului pîrguit îi umplu gura de apă şi simţi pironul ascuţit al unui fior străpungîndu-i
încheietura maxilarului.
- Unde dracu tot mergem? întrebă el întrocîndu-se brusc pentru a nu lua în piept o
izbucnire a vîntului. Auzi doar hîrîitul bătrînului ca o cobe.
- Acum nu-ţi mai apare menestrelul să-ţi dea curaj?
Se răsuci, îşi privi însoţitorul şi se cutremură. Pe buză îi strălucrea un fir de sali-
vă amestecat cu sînge, iar el părea prea ostenit ca să-l mai şteargă cu mîneca.
- Unde mergem, vrei să ştii? Făcu o pauză părînd că se gîndeşte la ceva. Capul i se în-
fipse în piept şi Getro rămase nemişcat, de ca şi cum şi-ar fi admirat cu mîndrie obosită
bocancii legaţi cu sfoară. Unde dracu să mergem? hîrîi el cu glas de rugină. Tot înainte
mergem. Drept în braţele ei mergem. Sau n-ai ştiut-o pînă acum?
Făcu un pas spre el, dar Getro se trase uşor înapoi.
- Ce, te-ai speriat? Sau credeai că e prima iarnă pe care o trec aşa? Începu să tuşească
violent şi barba i se umplu de stropi roşii.
- Hai să ne întoarcem la pitărie, îi propuse el. Se pare că azi nu are nimeni nevoie de noi.
Cel puţin acolo e zidul ăla cald.
- Parcă a avut vreodată cineva nevoie de noi, oftă Getro părînd că îşi revine din
slăbiciune. Rupse o bucată din lipie şi începu s-o mestece apatic. Ia şi tu, îşi invită el
aproapele căruia îi întinse pîinea, dar celălalt îl refuză cu o mişcare a capului arătîndu-i
spre comoara pe care o ţinea strîns sub braţ.
- Nu mi-e foame, spuse el fără chef.
- Da' ce ţi-e?
- Silă, scîrbă, lehamite, sau spune-i tu cum vrei. Găseşte-i tu un nume.
- Te pomeni că ţi-o părea rău după muierea aia de-ai părăsit-o ca un prost ce eşti, pentru
mine.
Încercă să rîdă şi respinse ideea cu o mişcare a capului. Apoi privi iar obrajii
pămîntii ai lui Getro de care atîrna linţoliul cenuşiu al silei de viaţă.
- Un om de zăpadă, spuse pe neaşteptate bătrînul cu ochi în care se aprinse o luminiţă
stranie. Asta mi-ar plăcea mie să fiu. Să fiu şi să nu fiu în acelaşi timp. O alcătuire
apoasă, dar care să pară solidă. Ceva indecis, sau imprecis, lăsat la marginea unei străzi,
înconjurat mereu de lume, iar seara să rămîn de unul singur, cufundat în tăcerea mea
pufoasă, şi peste mine să cadă rînduri, rînduri, dese şi reci, de mereu alţi fulgi, care să
adauge prospeţime răcelii trupului ajuns ca o dantelă făurită din străluciri de diamant.
Ceva, o fiinţă veşnic luminoasă, curată şi pură care absoarbe în carnea ei lumina pentru a
o păstra vie şi curată, dăruind de la marginea singurătăţii unde a fost uitată bucuria
inocenţei.
Cuvintele i-au fost rupte de un alt val de tuse. Cînd reuşi să se oprească barba îi
era plină de dîre roşii ca limbile unui foc. Se apropie repede de el şi îl prinse în braţe
împiedicîndu-l să se prăbuşească.
Vîntul devenise mai aspru abătînd asupra lor puzderia fulgilor. Erau singuri pe
drumul bînuit de iarnă, înconjuraţi de ziduri prăbuşite, grămezi de moloz şi acoperişuri
căzute ca o pălărie pe ceafa unui beţivan.
- Las că trecem noi şi d-asta, şopti Getro pe care braţul lui îl sprijinea, ajutîndu-l să se
întoarcă spre cîmpul troienit.
Rămaseră amîndoi cu spatele lipit de zidul cald al pităriei, adăpostiţi întrucîtva de
streaşina mult coborîtă a acoperişului.

232
- Pentru cine or mai face ăştia pită? întrebă gîfîind Getro privind apatic spre buruienile
uscate, prinse în dansul dement al unui coregraf besmetic. Oraşu' ăsta mi se pare aşa de
lipsit de viaţă. O mai fi trăind cineva în el?
Se mulţumi să ridice din umeri neştiind dacă întrebarea avea neapărat nevoie de
un răspuns. Printre rafalele de vînt auzi respiraţia gîfîită a bătrînului. O respiraţie care
devenea tot mai vagă, suptă parcă de vijelia care se dezlănţuise, ameninţînd să dispară în
vîrtejurile vîntului.
Se ghemui strîngîndu-şi picioarele sub el. Îşi înfundă căciula spartă pe cap,
legîndu-şi cîrpa şi mai strîns în jurul gîtului.
- Auzi, Getro, de cînd suntem noi împreună, ştii tu, de la bătălia aia de pomină, de care se
mai pomeneşte pînă şi-n zilele noastre, nu mi-ai spus niciodată cine eşti şi de ce ai ajuns
în halul ăsta.
Se opri şi aşteptă. Nu mai auzi nimic. La început îi fu frică să-şi privească
însoţitorul. Apoi îşi întoarse încet capul spre el. Getro adormise cu spatele sprijint de
zidul pităriei părînd că ar vrea să soarbă toată căldura care iradia din el.
Dimineaţa îi întîmpină cu un soare strălucitor, de o veselie dureroasă şi totul
rămăsese încremenit ca într-un tablou în care domina albul spart de mici pete ruginii.
Cînd se trezi îl văzu pe Getro sprijinit într-un cot, cu bărbia înfiptă în piept. Res-
pira anevoie şi buzele îi erau acoperite de o spuză roşiatică.
- Fir-ar să fie, şuieră el. Tocmai acum... De-ai ştii ce frumos... Se opri gîfîind, apoi începu
iar. Şi toată grădina casei era aşa de albă. Tot parcul ei imens. Frunzele, iarba, florile,
totul era imaculat, de o strălucire diamantie la care să te tot uiţi fără ca vreodată să te fi
săturat. Şi în mijlocul purităţii...
Se opri cu firicelul respiraţiei abia auzit. Rămase cu bărbia în piept părînd că
aşteaptă să-i revină fărîma de vlagă.
- Şi în mijlocul acelui alb atît de pur, atît de roz... Bertha, ticăloasa de ea.... Cu Igor,
blestematul de instalator... Viaţa mea, cum m-a trădat. Urmă o altă pauză punctată de
gîfîituri sacadate. Unul peste altul, reluă el icnit, înşurubaţi ca două ţevi murdare, ca două
animale împuţite, împrăştiate peste tot diamantiul acelei purităţi. Gertrude a mea,
minunata mea Bertha mă trăda. Pe cine? Pe mine, evident. Pe nefericitul de mine. Eu,
care eram convins că niciodată... Niciodată. Şi atunci, de la balconul minunatei noastre
vile, sub cerul acelei eterne primăveri, sub care am trăit de cînd mă tot ştiu, i-am strigat
ca un satir prost şi credul Ber vreau să-mi spăl ruşinea mea în săngele tău. Şi cît mi-am
mai dorit eu o casă, o femeie, o viaţă! O viaţă adevărată, nu caricatura asta. O viaţă ca a
oricărui om normal.
Întregul trup i-a fost cuprins de convulsiile unei tuse furioase. Sîngele îi ţîşni
violent pe gură şi nas. Urmă un alt spasm, apoi lucirea febrilă a ochilor se stinse încet şi
capul îi rămase atîrnat într-o poziţie curioasă, ca a unui ciclist aplecat peste ghidonul
biciletei, privind cu pasiune spre un drum care se sfîrşise pe neaşteptate.
Rămase o clipă încordat, sperînd să-i audă respiraţia şuierătoare, apoi se aruncă
asupra lui Getro, îl luă în braţe şi începu să-l zgîlţîie cu furie. Se opri şi îi privi cu atenţie
chipul pămîntiu cu gura şi ochii larg deschişi. Citi fericirea batjocoritoare care părea să-i
lumineze chipul îngheţat, apoi îi zări unghiile însîngerate cu care încercase în zadar să
sape o groapă.
Se prăbuşi lîngă trupul lui Getro, sprijinindu-şi pe genunchi braţele între care îşi
îngropase capul.

233
- Să nu-mi mori, broscar idiot! răcni el. Să nu care cumva să mori, macaronar tîmpit şi laş
ce ai fost, urlă el cu buzele sfîşiate. Mă laşi? Iar singur? Ticălos nenorocit şi laş!
Sări în picioare şi începu să izbească trupul inert al lui Getro cu o furie pe care nu
şi-o mai putea stăpîni.
- De ce vrei tu să fii numai tu fericit acolo, în necuvîntarea aia a ta, în singurătatea şi
indiferenţa ta? Acolo sus, unde nu te mai poate ajunge ura şi prostia nimănui. Acolo de
unde poţi privi toată zvîrcoleala asta inutilă de viermi nebuni, în goană dementă după un
lucru pe care nici măcar nu-l ştim defini. De ce să fii tu fericit şi eu să rămîn aici, călcat
mai departe de lăboaiele lor murdare, năclăit de balele lor veninoase, revărsate din boturi
ale unor fiare de pradă ori de cîte ori văd lucirea calpă a unei tinichele galbene. M-am
săturat şi pentru prima oară simt cum invidia mă străpunge şi trece prin mine ca filonul
acid care mă arde pe dinlăuntru. Căci ştiu că tu eşti de acum pe deplin fericit, în timp ce
eu... Eu...
Începu să plîngă în hohote. Se prăbuşi în genunchi şi îmbrăţişă trupul inert
strîngîndu-l cu furie la piept.
- Harpia cea rea, vulturul hain s-a năpustit asupra ta, a muşcat din trupul tău şi l-a sfîşiat
şi l-a zdrenţuit, a sorbit lumina limpede a ochilor tăi şi le-a secat apa vieţii. Ţi-a sfărîmat
trupul cum pietrele morii rup bobul în bucăţi. Şi-a vărît botu-i murdar în lăcaşul sufletului
tău aşa de pur şi şi-a lăsat balele-i otrăvite şi le-a răvăşit în căuşul pieptului tău. Ţi-a
pîngărit fiinţa pînă ce viaţa, scîrbită, a luat-o la fugă şi s-a ascuns departe de tine, şi pe
mine m-a lăsat cu un hoit, o carcasă în care sufletul nu se va mai întoarce niciodată, în
care nu va mai tresări niciodată fibra crudă a dorinţei, în care tristeţile şi bucuriile nu se
vor mai alunga una pe cealaltă ca pe cer soarele şi luna şi nici mîna nu şi-o vor mai
întinde una alteia pentru a-şi afla amîndouă sălaş sub bolta aceleiaşi vieţi.
Rămase în picioare cu ochii aţintiţi spre soarele atît de vesel.
- Doamne, habar n-am avut cît de fericit am fost. Habar n-am avut.
În pragul pităriei se iviră doi lucrători cu şorţuri şi bonete albe, atraşi de
lamentaţiile lui.
- Ce dracu se întîmplă acolo? se auzi o voce nedumerită dinăuntru.
Unul dintre brutari privi spre cele două ghemotoace lipite de zidul clădirii, apoi
ridică nepăsător din umeri.
- Se pare că unu' din ăia doi poponari a crăpat şi celălalt, ăla care a rămas, nu mai poate
de bucurie. Izbucniră amîndoi în rîs şi e întoarseră la treabă.
El dădu încet din cap ca o aprobare mută. Poate că aşa şi era. Îşi îndreptă iar
privirea spre cerul strălucitor ca o fiinţă fericită
- Pustie mai e lumea mea. Mă lovesc de oameni, dar ei nu mai înseamnă nimic pentru
mine. Cum le mai caut căldura şi dau numai de sufletul lor de gheaţă. Cum aş mai vrea să
mă bucur de îneţelegerea lor, dar numai de ură şi indiferenţă avem parte.
O luă la fugă de parcă ar fi vrut să scape de el însuşi, şi de tot ce îl lega de trecut.
Traversă tot oraşul în goană şi se opri gîfîind la gară. Se strecură printre vagoanele
staţionate pe şine şi urmări formarea unui tren. Un mărfar cu o puzderie de vagoane. Se
plimbă de-a lungul lor ignorînd prezenţa santinelelor a căror atenţie era atrasă doar de ce
făceau muncitorii de la calea ferată. Citi tăbliţa atîrnată de pereţii unuia dintre vagoane.
Zurich, şopti el făcînd un efort să-şi amintească în ce ţară putea fi acel oraş. Şi faţa
pămîntie îi fu luminată de un surîs. Una din uşi nu fusese încă zăvorîtă. Reuşi să o
deschidă cu un efort care îl făcu să gîfîie. Se trezi în faţa unui munte alcătuit din baloţi de

234
paie. Se chinui din răsputeri să închidă uşa, apoi îşi găsi culcuş între doi baloţi. Nu avea
de unde să ştie că la puţin timp după aceea tăbliţa pe care o văzuse, a fost înlocuită de alta
cu destinaţia Polonia.
Nu şi-a dat seama nici cînd trenul s-a pus în mişcare. Adormise cu mult înainte.
Se trezi brusc din somnul de plumb zgîlţîit de o zdruncinătuă puternică. Rămase
răsturat printre baloţi cu ochiul lipit de rostul dintre scîndurile care alcătuiau vagonul
încercînd să desluşească ceva din ce se întîmpla afară. Cu greu se dumiri că era în inima
nopţii şi dălţile gerului îi izbeau cu furie trupul. Îşi strînse cu îndîrjire parpalacul rupt în
jurul trupului, îşi înfundă şi mai tare ruptura de căciulă pe cap şi se îndesă între paie
sperînd să scape din colţii de oţel ai frigului.
Prin faţa ochilor îi treceau cu iuţeală de fulger frînturi de chipuri, umbre ale unor
cuvinte, fantome ale unor locuri pe unde îl purtaseră paşii. Şi totul se învălmăşa într-un
carusel ameţitor, plin de zgomot surd ca al unui mecansim ruginit.
Îi veni să urle, dar în gît i se pusese un nod mare şi greu care îi smuci tot stoma-
cul spre gura care se umplu de un gust cumplit de amar. Îşi frecă disperat ochii înceţoşaţi
sperînd ca totul să-şi revină la normal. Dar capul îi rămase plin de o vîjîială delirantă în
timp ce trenul alerga mereu, fără încetare mestecînd nervos şinele. Ar fi vrut să ştie de cît
timp zăcea acolo şi pe unde trecuse şi cît va mai dura cursa aceea nebună.
Apoi trenul se opri într-o gară. Printre scîndurile vagonului desluşi forfota sol-
daţilor. Uşile cîtorva dintre vagoane fuseseră deschise şi simţi cum îngheaţă în el şi
ultimele fărîme de viaţă. Nu ştia ce i s-ar fi putut întîmpla dacă ar fi fost găsit, dar
imaginaţia cea mai neagră îi provocase o spaimă dementă. Atît! Să fi scăpat de aici şi să fi
ajuns în Elveţia. Elveţia e o ţară sigură. E o ţară neutră. Aşa cum ar trebui să fim toţi.
Visul oricărui vagabond ca el. Acolo, cînd se va deschide uşa vagonului, va coborî din el
ca un rege căruia prea puţin îi va păsa de ce vor spune soldaţii, sau poliţia, căci el va fi
sub protecţia neutralităţii.
Rămase paralizat de spaimă, asurzit de ordinele lătrate, ameţit de agitaţia solda-
ţilor, înnebunit de paturile puştilor izbite de vagoane, sfîşiat de lătratul infernal al cîinilor.
I se părea că timpul încremenise, şi ei nu se vor mai mişca niciodată de acolo. Lumina se
împuţinase şi nuanţe viorii se lăţiseră ca o pată tristă peste întunericul din vagon. I se
făcuse somn, dar îşi înăbuşi căscatul. Frigul devenise tot mai intens, încolţindu-l cu o
răutate de gestapovist. Nu îşi mai simţea picioarele, iar mîinile, pline de o amorţeală
urzicătoare abia se mai mişcau.
Apoi urmă o mişcare scurtă, dar atît de smucită încît îl aruncă peste baloţi. Tre-
nul se orpi la fel de brusc şi după cîteva clipe începu să ruleze în sens opus. Inima i se
opri. Crezu că mecanicul a greşit adresa şi se va întoarce de unde plecase. Îi veni să rîdă
de propria-i prostie, dar se trezi iar aruncat printre baloţi cînd trenul se opri cu aceeaşi
bruscheţe. Dar, numai după cîteva clipe o luă iar în sens contrar. Ieşiră din gară şi el oftă
uşurat.
Burghiul din stomac începu să se rotească la început lent, apoi tot mai furios
făcîndu-l să geamă de durere. Luă o mînă de paie şi începu să o ronţăie cu îndărătnicie
pînă cînd totul se fărămiţa transformîndu-se într-o pastă pe care o înghiţea cu icnete. Nu
fi tîmpit, se apostrofă el. Dacă pot vacile şi boii, de ce n-ai putea tu care, oricum, le eşti
superior. Sau cel puţin aşa-mi place mie să cred. Şi dacă ar fi fost aici lemne sau fiare în
loc de paie?

235
 Nu încercase să ţină şirul timpului. Zilele şi nopţile se scurgeau în neştire fără a-l
mai putea trezi din amorţeala care pusese stăpînire pe el. Nici frigul tot mai cumplit nu
mai reuşea să-l smulgă din toropeala în care se prăbuşise. Doar alergatul legănat al
trenului şi ţăcănitul ritmic al roţilor îl mai făceau uneori să tresară.
Nu şi-a dat seama nici cînd trenul s-a oprit scîrţîind prelung. S-a simţit doar
înşfăcat cu brutalitate şi plesnit cu sete peste obraji. Cînd a deschis ochii s-a trezit
încadrat de doi soldaţi cu feţele ca o mască de fier, cu ochi mici şi ficşi, cu ciocul păsării
de pradă al nasului prăvălit peste buzele vineţii, cu obrajii de granit îngheţaţi într-o
nemişcare lipsită de expresie şi fruntea îngustă acoperită de oţelul căştilor. Unul dintre
soldaţi spuse ceva camaradului său arătîndu-i spre umbra pe care o înşfăcaseră dintre
baloţii de paie şi amîndoi izbucniră în rîs.
- Ce e, criminal de regi, ţi s-a făcut dor de noi? lătră neamţul înşfăcîndu-l de cîrpa care-i
ţinea loc de fular. Îl împinseră cu brutalitate aruncîndu-l din vagon cu o ţopăitură
caraghioasă care îi făcu pe soldaţi să rîdă cu poftă. Apoi unul dintre ei îl înşfăcă de şnurul
busolei care îi atîrna de gît.
- Ia uite! exclamă el cu o furie care îi aprinse ochii. Păduchele ăsta îşi bate joc de marele
reich furîndu-i şi batjocorindu-i tehnica de luptă care a distrus lumea şi pe care şi-o atîrnă
de gît.
Palma soldatului i se prăvăli peste faţă trîntindu-l la pămînt. Urmă o lovitură
năprasnică dată cu piciorul în coaste, după care fu smuls de pe jos ca un fulg.
Soldaţii fură uluiţi să citească în ochii lui fantoşa unui surîs care părea să-i asigure
că, de vreme ce reuşiseră să-l prindă pe el, înseamnă că obţinuseră cea mai mare victorie
asupra tuturor celorlalţi.
- Tu îţi dai seama ce tupeu are criminalul ăsta să vină la Auschwitz împopoţănat cu o
busolă germană? urlă din toţi rărunchii unul dintre soldaţi cu faţa învineţită de furie. Se
răsuci spre criminal şi îl izbi cu piciorul aruncîndu-l iar la pămînt. Rămase în genunchi şi
primi în ceafă pumnul mirîndu-se că lovitura nu îl despicase în două.
Apoi fu silit să se ridice şi să înfrunte privirea de gheaţă a neamţului.
- Adică tu aveai neapărată nevoie de busola noastră ca să nimereşti aici! Că altfel nu ne-
am fi întîlnit niciodată! Ştii care e pedeapsa pentru luarea în derîdere a simbolurilor
reichului?
Rămase cu ochii larg deschişi. După cîteva clipe de tăcere încordată reuşi să
bîiguie.
- Dar trenul trebuia să meargă la Zurich. Aşa scria pe vagon.
Se lăsă iar tăcerea sfîşiată de rîsul în hohte al celor doi soldaţi.
- Ei, ai văzut ce tren deştept ai găsit? Cum i-ai pus busola noastră sub nas, te-a şi adus la
locul căruia îi aparţii. Ia hai!
Îl traseră cu brutalitate fără să mai ţină cont de sîrmele în care i se împleticeau
picioarele smulgîndu-i ţipete ascuţite de durere.
Se trezi într-o cămăruţă betonată, un fel de cub cenuşiu, cu o băncuţă de lemn, o
oglindă, un grătar de fier sub picioare, o gaură de scurgere a apei şi un duş deasupra. Îşi
roti ochii prin cubul de beton simţind primejdia ca o fiară ameninţătoare pîndind într-un
colţ întunecat. Auzise vorbindu-se despre camerele de gazare şi totul i se păruse atunci un
coşmar greu de acceptat pentru orice minte normală.

236
 Rămase cu ochii lipiţi de peretele neted într-o încordare disperată, simţind cum
fiecare nerv i se întinde exasperant cu fiece foşnet imperceptibil ce părea să devină o
explozie.
Apoi uşa se deschise încet, neauzit şi umbre se prelinseră înăuntru, ca un fum abia
perceptibil. Adolfo, Giuliano, Zappato, Geppeletto, Yanuli. Îl înconjurară şi se aşezară
încet pe nişte scăunele joase din lemn, cu trei picioare. Îi privi pe rînd simţindu-le
reproşul îngropat în cutele amare şi adînci ale obrajilor. Şi pe fiecare chip descoperea
aceeaşi dojană, un fel de ai preferat să rămîi de unul singur şi să-ţi risipeşti insignifianta-ţi
viaţă în loc să ni te fi alăturat. Vru să spună ceva dar gîndul i se surpă brusc. Dar Getro?
Getro unde e? El cum de n-a venit? El de ce nu e aici, cu mine în clipa asta? Ce prost
sunt! Cum să vină Getro, dacă Getro sunt eu! Chiar eu, eu însumi? Sau fiecare din noi?
Apoi o voce inchizitorială umplu cubul de beton, care acum i se părea un pîntec
care îi înghiţise pe toţi şi din care nu vor mai ieşi niciodată. Şi vocea de stentor îl făcu să
se cutremure.
- Ce ai făcut tu toată viaţa ta?
Ochii îi trecură iar în revistă chipurile transluicide care îl înconjurau şi ridică
nedumerit din umeri.
- Am alergat după fericire, îngăimă el. Toată viaţa mea a fost o goană dementă în căutarea
fericirii. Aşa cum cred că, în esenţă, e fiecare viaţă.
- Şi ai aflat-o?
Rămase cu privirea înfiptă în pămînt. După cîteva momente răspunse abia auzit.
- Toată viaţa mea a fost o goană nebună după viaţă. Şi n-a fost fericire mai mare decît să
mă trezesc trăind şi următoarea dimineaţă, deşi mi se dorea moartea cu atîta înverşunare.
În asta a constat fericirea pentru mine.
- Greşit! Adevărata fericire este atunci cînd scapi de umilinţa chinului de a te tîrî în patru
labe de la o zi pînă la cealată, cînd te poţi descotorosi de trupul care îţi provoacă atîta
suferinţe, umilinţe, nefericiri şi să rămîi doar cu spiritul liber ca o pasăre. Acel spirit pe
care trecerea de la o zi la alta l-a îmbogăţit mereu cu cîte o nouă experienţă, mai mică sau
mai mare. Cunoaşterea vieţii în toată profunzimea ei şi sub toate aspectele ei, asta e
adevărata fericire a omului. Atunci cînd el poate ajunge prin forţe proprii aproape de
esenţa lăsată de Suprem lui spre descoperire. Şi acum te consideri un om fericit? Ia uită-te
la tine şi spune-ne nouă, tuturor, dacă tu arăţi ca un om cu adevărat ferict.
Îi privi iar pe cei adunaţi în jurul lui, apoi trecu printre umbre şi se opri în faţa
oglinzii. Îşi privi cu luare aminte părul albit şi rar, obrajii supţi şi pămîntii, tăiaţi de cute
adînci, amare, ochii stinşi, fugiţi în fundul capului, pielea ca o hîrtie carbonizată, gura
stîmbă şi bărbia ca un smoc de carne tremurătoare. Mai simţi doar arsura lacrimii care se
străduia din răsputeri să treacă pragul pleoapei veştede.
- Ciudat mai arată fericirea pe chipul unui om care crede că a învins.
Ridică neputincios din umeri şi se aşeză greoi pe băncuţă.
- Şi? întrebă el apatic.
- Şi a venit clipa să plăteşti pentru toată fericirea asta, de care ar fi trebuit să ai parte pînă
acum şi pe care ai falsificat-o după bunul tău plac.
Dintr-o dată privirea îi îngheţă şi rămase fixată în direcţia din care venea glasul.
- Exact, obreiule, e locul unde se vor duce toţi ucigaşii de regi.

237
 Abia atunci o recunoscu pe Linda care îi vorbea cu vocea lui Luigi. Făcu un gest
spre ea dar, în aceeaşi clipă totul dispăru şi se trezi singur între pereţii de beton aşteptînd
cu o încordare disperată să se întîmple ceva.
- Aşa e, şopti el în gînd. Căci toţi L-am ucis încă o dată şi încă o dată cu gîndul, cu vorba
sau cu fapta fiecăruia dintre noi.
Şi dintr-o dată îl văzu. Nu înceţoşat, aşa cum îi apăruseră toate celelalte chipuri,
ci limpede, cu picoarele atîrnîndu-i pe marginea unui nouraş rotund şi vaporos ca haloul
unui sfînt. Dintre inelele părului se ivea trupul delicat al flautului conducînd o nevăzută
orchestă.
We will meet in the sweet light of the dawn
As the Baker street train spills your pain all over your dress
and the symphony sounds under ground put you under duress
Well, you don't squeal as the heel grinds you under the wheel
Life's a long song
Life's a long song
But the tune ends too soon for us all.
Viziunea se dizolvă încet, alungată parcă de sîsitul ca de şarpe care se auzea din
gura duşului. Privirea i se tulbură. Lucrurile îşi pierdură conturul. Pieptul începu să-l ardă
şi avu impresia că o sîrmă ghimpată îi jupuia încet dinlăuntrul.
În ultima clipă mai auzi stins, venind de dincolo de timp, vocea mamei, vino
înapoi la mine, în mine, doar acolo vei găsi f... Ce înşelăciune, crezu el că mai apucă să
gîndească.

238
 ÎN LOC DE EPIŞLOG

MĂREAŢA EDITURĂ (privind cu oarece silă către moise) - Măi, Moisă, mă, ce dracu
mă tot baţi la cap cu tîmpeniile tale? Că doară ţi-am mai spus că n-am chef de ele. Sau
chiar nu poţi pricepe că baţi la o uşă deschisă... altora?
moise (către MĂREAŢA EDITURĂ, stînd mic şi ghemuit de emoţie) Ba da,
MĂTREAŢĂ EDIT URĂ.
MĂREAŢA EDITURĂ (cătră moise) Păi, ş-atunci, la ce naiba mă tot bîrîi cu maculatura
asta a ta şi mă faci să-mi pierd timpul meu preţios de pomană?
şi moise (spre ME) Yak-aşa.

239