Trecere

Frangu David-Ștefan
clasa a IX-a E
profesor coordonator: Cîrciu Evelina

Amintirea momentului în care s-a petrecut nașterea, în fapt intrarea în

spațiul material, este una pierdută, cu aproape universală certitudine
definitiv, dar care continuă să fascineze în momentele de meditație
involuntare. Ce era oare înainte de atunci, în hăul intrauterin? Ce era
înainte de acesta? Ploaia de gânduri copleșește la un moment dat individul
și-l aruncă într-o febră asupritoare, o febră a groazei. Se prăbușește cu
capul pe eșafod sub presiunea imensului potop dezlănțuit din encefal și
cade victimă ghilotinei propriilor lacrimi.
Goana tramvaiului era oarecum obsedantă, mai ales prin modul cum,
privind pe geam, peisajele se întrepătrundeau într-o sinteză amorfă
dinamică. Nu mai puteai distinge nimic clar prin sticlă. Splendoarea
onirică creștea dacă apărea și ploaia. Înăuntrul acestei mereu mișcătoare
lentile totul era anost, de un ordinar ce uimea prin modul în care reușise
să-și adâncească banalitatea inerentă. Se întoarse pentru un moment la
gândurile avute despre era prenatală și se simți cuprins din nou de acea
febră. Se scutură. Afară era deja iarnă în toată puterea cuvântului, dar nu-și
ajustase încă mecanismele interioare pentru anotimp, înăuntrul lui era
totuși încă toamnă. Toate bucuriile încărcate de nuanța unei melancolii
ruginii ce ardeau cu o flacără rece îi mai acopereau membrana sufletului.
S-a ridicat însă. Mai departe nu era cazul să meargă. Ajunsese în fața
primăriei. Odată, mai demult, i se păruse nemaipomenit de splendidă
această clădire, cu sala ei interioară grandioasă. Acum, părea doar o
manifestare a clișeului conacului abandonat. A traversat peste șinele pe
care venise tramvaiul. Le simțea încă familiare. Străluceau plăcut și
zgâriau blajin la atingerea lor cu palma. A trecut mai departe. În felinar și-a
văzut pentru o clipă fața, dar la fel de bine se poate să i se fi părut că a
văzut-o.
De afară clădirea arăta întocmai ca orice bodegă obișnuită, ceea ce și
era, situată totuși într-o zonă centrală. Și-a lăsat valiza pe scaunul de lângă.
A băut și și-a simțit gâtul ars. A tușit. Și-a adus aminte de soba din camera
din casa cea mică în care tot punea bunica sa lemne. Când deschidea ușița
ieșeau afară bucățele mici albe de lemn ars ce se prăbușeau pe podea. Avea
să descopere puțin mai târziu un fenomen similar și la arderea hârtiei. A
început să cotrobăie din nou cu mintea prin sertarele pe care le lăsase în
urmă și dacă nu cumva uitase ceva...
Firește că a fost întrerupt. Ce absurd să se mai gândească la sertare, la
birou! În fața lui se afla acum un om pe care oricine, la o aruncătură a
privirii, l-ar fi descris drept un bețiv comun, poate un pic mai bine
îmbrăcat dat fiind sacoul pe care-l purta, gri, și pantofii doar puțin tociți. El
vedea însă un caracter mefistofelic desăvârșit în apariția acum tovarășului
său de masă. Tenul înclina spre o nuanță mediteraneană, avea o barbă
ascuțită, ochii negri care ardeau ca un întuneric primordial și niște mâini
amețitoare prin cât de exact și strălucitor de mistic era baletul lor
necontenit pe masă. Fără să-i fi spus vreun cuvânt, l-a captivat total. Au
deșertat amintiri, cu fiecare amintire bucurându-și gustul cu nuanțe fine de
vișine culese toamna devreme sau vara târziu. Își aduse aminte cu acest
prilej de iarna în care căzuse în Olt. Atunci mersese să prindă pește. Îi
împuiaseră capul cărțile și nebunul satului la care mergeau toți copiii să
afle fel de fel taine. Peștele ce voia să-l prindă era unul ce avea aripi de
pasăre și care la fundul apelor își dezvelea frumusețea curcubeului său.
Râul era prins în gheață. Se mai întrezărea undeva în spatele lui casa
părintească. A mers până în mijlocul podelei aceleia și și-a înfipt cuțitul în
pielea străvezie sub care luneca râul. Atunci, s-a auzit trosnind din toate
părțile și apa l-a tras în sine. L-a văzut acolo și a înotat cu el. Da, chiar era.
A ajuns aproape de porțile în spatele cărora se deslușea marele lac negru,
pe care nu avea să-l mai revadă până a pășit pe el ascultând Simfonia a
Șasea a lui Ceaikovski, când l-a tras din apă de ghete și l-a așezat în
luntrea sa Niculae care stătea înspre Coastă. Simțea frigul din gheață
atunci.
Acordeonul pieri în spate. Se înhămase așadar la o călătorie nocturnă
prin paradisul infernal al acestui crâmpei de citadin. Vocea avea un aer
parcă de tămâie care-l făcea să o urmeze. Au ajuns așadar și la berărie.
Acolo au dat peste un potop de oameni, de capete, de mâini, de picioare,
de ochi, toți și toate parcă fiind ale aceluiași corp. Își aducea aminte cum
veniseră și la priveghi cam tot așa. Erau și rude și străini. Singurul
individualizat, mortul veghea regește din sarcofagul său de lemn, ignorând
și poate chiar admirând viespile ce dansau acum deasupra sa coborâte din
via ce cufundase totul în umbră. Îl duseseră apoi la biserică. Pe drum
simțise probabil cea mai puternică emoție din viața sa de până atunci
ascultând cântările triumfale de jale ale poporului ce urla după mântuirea
sa. Gălăgia din berărie alcătuia poate cel mai bun imn închinat vreodată
cufundării complete în păcat. Lumea începea să jongleze, adâncindu-i doar
euforia cu care respingea vremelnice atacuri ale meditației. Amicul său
întinerise parcă, cearcănele la început puternic vizibile sub ochi devenind
din ce în ce mai puțin vizibile. Portretul îi aducea cu siguranță aminte de
cineva, dar nu-l preocupa gândul.
Părăsiseră și acest loc și se afundară mai departe în inima mlăștinoasă
a orașului. Spre sfârșitul nopții când apăruseră deja câteva din primele raze
ale Soarelui prin aceste părți uitate de Europă, au ajuns la marginea căii
ferate. Erau acum doi adolescenți ce zburdau grăbiți prin viață. La
cârciuma ce stătea să cadă în orice clipită, sprijinită de câțiva stâlpi
șubrezi, Atlași înfometați, se închisese. Au spart voios geamul cu praștia.
Dacă ar fi fost deșteptați vecinii se alegea praful de ei. Au furat două sticle.
Vinul ce se găsea înăuntru sclipea tainic atacat de razele solare. Au fost
captivați privindu-l. Nu știau de unde vine sclipirea cum nu știau nici de
unde veniseră acei porumbei ai magicianului ce umbla acum cerșind la
colțul străzii. S-au așezat pe șine. Zgâriau tandru palmele lor și dansau în
lumină. Au râs cum nu mai râseseră niciodată. Zâmbeau.
*
Când i-a văzut stând acolo nu s-a panicat de la bun început. Era
convins că acum că dăduse drumul la șuieratul ce-i plăcea așa de mult
când era în locomotivă se vor da la o parte. Când a văzut că nu se mișcă a
fost cuprins de o paralizie inexplicabilă, când a început să frâneze știa deja
că nu va putea să nu-i lovească.
*
Lacul cel mare și negru i se întindea acum în față. Cornurile cântau
încet, viorile se stingeau. Poarta s-a deschis. Erau firește și alții, dar l-au
lăsat pe el să meargă primul. Ce frumos se simțea textura apei negre sub
tălpi. Era ca o pătură de mătase foarte fină, ce curgea încet. Lumânările îi
păreau o caldă îmbrățișare. Era, poate, ca atunci când se născuse, dacă își
aducea bine aminte. Se opri, de undeva din spate se auzeau glasuri ce
purtau în ele zvon de iarnă.
*
-Vino că i-am găsit bocancii! strigă Niculae acum tremurând, cât era el
de obișnuit, de frig.
Îl căutau de aproape o zi. De departe se auzea doar glasul mamei sale
bocind.
-Unde ești puiul mamii?