Romain Rolland

JEAN-CHRISTOPHE
**

REVOLTA
IV

ÎNTÂI
NISIPURI mişcătoare
Liber! … Descătuşat de existenţa altora, descătuşat de tine
însuţi! … Lanţul de patimi ce-l legase de un an de zile se rupsese
brusc. Cum? Nu ştia nimic. Împovărate de fiinţa lui, verigile se
frânseseră. Era una dintre acele crize de creştere, în care naturile
puternice sfâşie cu violenţă învelişul mort de ieri, vechiul suflet în
care se înăbuşă.
Christophe respira din plin, fără să înţeleagă bine ce se
întâmplase. Un vârtej de crivăţ îngheţat pătrundea cu furie, pe
sub marea poartă a oraşului, pe când se întorcea, după ce îl
condusese pe Gottfried. Oamenii îşi virau capul în pieot ca să se
împotrivească uraganului În drum spre întreprinderile în care
lucrau, fetele se luptau cu îndârjire împotriva vântului care le
umfla fustele; se opreau pentru a răsufla, cu nasul şi obrajii roşii,
cu aerul furios; le venea să plângă. Christophe râdea de bucurie.
Nu se gândea la vijelie. Se gândea la cealaltă vijelie, din care
tocmai ieşise. Privea cerul de iarnă, oraşul învăluit în zăpadă,
oamenii care treceau Iudtind cu vântul; privea în juru-i, în sine
însuşi: nu mai era legat de nimic. Era singur… Singur ■ Ce
fericire să fii singur. Numai cu tine! Ce fericire să fii scăpat de
propriile-ţi lanţuri, de chinul amintirilor, de obsesia chipurilor
iubito şi detestate! Ce fericire să trăieşti, în sfârşit, fără să fii în
gheara vieţii, să fi devenit propriul tău stăpân! …
Se reîntoarse acasă, alb de zăpadă Se scutura vesel, ca un dine.
Trecând pe lângă maică-sa. Care mătura coridorul, o luă în braţe,
cu strigăte nearticulate şi afectuoase, ca pep- tru copiii mici.
Bătrâna Louisa se zbătea în braţele fiului ei, ud de zăpada care se
topea şi îi spuse: „prostule! “cu în râs copilăresc.
F
Urcă câte patru trepte deodată, până în camera lui. Abia de se
mai putea vedea în oglinjoară, atât de întunecată era ciua. Dar
sufletul îi jubila. Camera, strimtă şi scundă, în care cir greu se
putea mişca, i se părea o împărăţie. Închise uşa cu cheia şi rtse
de mulţumire. În sfârşit, avea să se regăsească I De cât amar de
vreme se pierduse! Era grăbit să se cufunde în gândurile lui; îi
apăreau ca un lac mare, pierind în depărtare, Într-o ceaţă aurie.
După o noapte de febră, stătea la marginea lui, cu picioarele
scăldate de răcoarea apei, cu trupul mângâiat de boarea unei
dimineţi de vară. Se a- vântă înot: nu ştia încotro mergea şi nici
nu-l interesa: era bucuria de-a se lăsa În voia valurilor. Tăcea,
râzând, ascuU tind miile de murmure ale sufletului lui, care
mişuna de fiinţe. Nu desluşea nimic, capul i se învârtea; nu
simţea decât o fericire ameţitoare. Se bucură adânc simţind
aceste forţe necunoscute; şi, din lene, aminând pentru mai târziu
clipa în care să-şi încerce puterile, adormi în orgolioasa beţie a
acestei înfloriri lăuntrice care, ţinută în frâu de luni de zile,
izbucnea oa o neaşteptată primăvară.
Maică-sa îl chemă la masă. Coborî zăpăcit, ca după o zi
petrecută în aer liber; strălucea de o fericire atât de mare, încât
Louisa îl întrebă ce are. Nu răspunse; o luă de talie şi o sili să
danseze în jurul mesei, pe care fumega castronul ră supă. Louisa,
gâfâind, strigă că era nebun; apoi bătu din palme.
— Doamne! Făcu ea, neliniştită. Fac prinsoare că iar s-a
îndrăgostit 1
Christophe izbucni în râs. Îşi aruncă şervetul în aer i
— Îndrăgostit! … exclamă el. Au! Dumnezeule mare! … Nu, nu
1 Ajunge! Poţi să fii liniştită. S-a isprăvit, s-a isprăvit pentru toată
viaţa I… Uf!
Bău un pahar mare cu apă.
Louisa, căreia îi venise inima la loc, îl privea, dădea din cap.
Zâmbea.
— Grozav jurământ de beţiv! Spuse ea. Va ţine până deseară.
— Tot e ceva, răspunse el bine dispus.
— Bineînţeles! Făcu ea. Atunci ce ai, de eşti atât de mulţumit?
— Sunt mulţumit. Asta-i tot!:
Cu coatele pe masă, în faţa ei, voi să-i spună tot ce va face mai
târziu. Ea îl asculta cu un afectuos scepticism şi, cu blândeţe, îi
atrăgea luarea-aminte că se răceşte supa. El îşi
Dădea scama că nu înţelegea ce-i spunea; dar nu-i păsa j
vorbea pentru sine însuşi.
Se priveau zâmbind: el, vorbind; ea, neascultându-l Cu toate că
era mândră de fiul ei, nu dădea prea mare importanţă planurilor
lui artistice; îşi spunea: „Este fericit; «sta-i esenţialul”.
— În timp ce se ameţea cu discursurile lui, Chris- tophe privea
scumpul chip al maică-şi, cu basmaua neagră strâns legată în
jurul capului, cu părul alb, cu ochii tineri care îl sorbeau cu
dragoste, cu admirabilul ei calm înţelegător. Îi citea toate
gândurile. Spuse glumind:
— Nu te prea interesează tot ce-ţi spun? Aşa-i? Ea abia
protestă:
— Ba nu, ba nu!
El o sărută:
— Ba da, ba da! Lasă, nu te apăra. Ai dreptate. Iubeş- te-mă
numai. N-am nevoie să fiu înţeles – nici de tine, nici de altcineva.
Nu mai am nevoie de nimeni şi de nimic, acum > port totul în
mine…
— Poftim, făcu Louisa, l-a apucat acum allă nebunie! … În fine,
de vreme oe tot îi trebuie una, o prefer pe asta.
Vrăjita fericire de a te lăsa să pluteşti pe lacul gândurilor tale!
… Lungit în fundul unei bărci, cu trupul scăldat În soare, cu
chipul sărutat de adierea răcoroasă care lunecă pe luciul apei,
adoarme, plutind în ceruri. Sub trupu-i întins, sub barca
legănată, simte unda adâncă; mâna i se afundă în ea, alene. Se
ridică; şi, cu bărbia sprijinită de marginea bărcii, ca atunci când
era copil, priveşte curgerea apei. Desluşeşte oglindiri ale unor
fiinţe stranii, care pier ca nişte fulgere… Altele, mereu altele…
Nicicând aceleaşi. Râde la fantastica privelişte ce se desfăşoară în
el; surâde propriilor lui gânduri; nu simte nevoia să se oprească la
vreunul dintre ele. Să aleagă? De ce să aleagă- dintre aceste mii
de visuri? Are destulă vreme! … Mai târziu! … Când vă voi, nu va
avea decât să-şi arunce plasa, pentru a prinde monştrii pe care-i
vede lucind în apă. Îi lasă să treacă… Mai târziu! …
Barca pluteşte în voia vântului călduţ şi a curentului abia
simţit. E plăcut, soare şi linişte.
În sfârşit, alene, lasă să-i cadă năvodul. Plecat deasupra apei
încreţite, îl însoţeşte cu privirea până când piere. După câteva
clipe de toropeală, îl trage, fără grabă; pe măsură ce-l ridică din
apă, se îngenunchează şi, când să-l scoată a- fi’ră. Se opreşte
pentru a răsuflu. Ştie că a pus mâna pe pradă, dar nu şi pe ee
pradă anume; zăboveşte în plăcerea aşteptării în sfârşit, se
hotărăşte: peştii cu solzii iritaţi apar la suprafaţa apei; se
zvârcolesc ca un nod de şerpi. Îi priveşte cu curiozitate, îi mişcă
cu degetul; vrea să-i ia, o clipă, în palmă. Pe cei mai frumoşi; dar
abia i-a scos din apă şi nuanţele lor pălesc, i se topesc între
degete, ţi aruncă în apă şi reîncepe să pescuiască. Este mai lacom
să vadă, unul după altul, toate visele ce se frământă în el, decât
să păstreze vreunul; îi par mai frumoase când plutesc în libertate
pe lacul străveziu…
Pescuia de toate felurile, unul mai extravagant decât celălalt.
De luni de zile de când ideile se îngrămădeau în el, fără să le
folosească, era doldora de bogăţii ce aşteptau să fie risipite. Dar
totul era valvârtej: gândurile-i erau un tal- meş-balmeş, o
harababură de magazin de vechituri în care erau îngrămădite în
aceeaşi încăpere obiecte rare, stofe preţioase, fiare vechi, zdrenţe.
Nu ştia să deosebească ce era mai de preţ: totul îl distra la fel.
Acorduri abia atinse, culori ră- sunând aidoma clopotelor, armonii
ca zumzetul albinelor, melodii surâzătoare ca buzele
îndrăgostiţilor. Fugare închipuiri de privelişti, de figuri, de patimi,
de suflete, de caractere, idei literare, idei metafizice. Proiecte mari,
enorme şi cu neputinţă de înfăptuit, opere în patru, în zece părţi,
având pretenţia să zugrăvească totul în muzică şi să îmbrăţişeze
lumi. Şi, de cele mai multe ori, senzaţii obscure, şi fulgerătoare,
iscate deodată de un nimic, sunetul unei voci, cineva care trecea
pe stradă, picuratul ploii, un ritm lăuntric. Multe dintre aceste
planuri nu existau decât prin titlu; cele mai multe se mărgineau
la o trăsătură, două, nu mai mult: era de a- juns. Ca toţi oamenii
foarte tineri, credea că a şi creat ceea ce visa să creeze.
Dar era prea plin de viaţă pentru a se mulţumi multă vreme cu
aceste fantasme. Se satură să stăpânească amăgiri, voi să-şi
materializeze visurile. Cu care să înceapă? Toate îi apăreau la fel
de însemnate. Le sucea şi le răsucea; le arunca şi le relua… Nu,
nu le mai reluă: nu mai erau aceleaşi, nu se lăsau prinse de două
ori; mereu se schimbau, se prefăceau în mâinilp lui, sub ochii lui,
pe când le privea. Trebuia să se grăbească; şi nu putea de fel i li
era ruşine de încetineala lui la lucru. Ar fi vrut să le facă pe toate
într-o zi. Şi-i venea grozav de greu să facă cel mai mic lucru Cel
mai rău era că se dezgusta, chiar de la început. Visurile treceau,
iar el trecea o dată cu ele; pe când făcea un lucru, îi părea rău că
nu face un altul. Părea că era de ajuns să a- leagă unul dintre
frumoasele lui subiecte, pentru ca frumosul subiect să nu-l mai
intereseze. Astfel, toate comorile îi erau nefolositoare. Gândurile
lui aveau viaţă numai dacă nu le atingea: tot ceea ce izbutea să
atingă era deja mort. Chinul lui Tantal: la îndemâna lui, fructe
care împietreau în clipa în care punea mâna pe ele; lângă buzele
lui, o apă proaspătă. Rare pierea când se pleca spre ea.
Pentru a-şi potoli setea, voi să se adape la izvoarele cucerite, la
operele lui vechi… Dezgustătoarea băutură i Duoă prima
înghiţitură o scuipă. Înjurând. Cum! Această apă călduţă, această
muncă nesărată, asta era muzica lui? Reciti tot şirul compoziţiilor
sale. Această lectură îl doborî: nu mai înţelegea nimic, nu mai
înţelegea nici măcar cum putuse să le scrie. Roşea. Odată i se
întâmplă, după o pagină mai nă- tângă decât celelalte, să se
întoarcă pentru a se uita dacă nu mai era nimeni în cameră şi să
se ducă să-şi ascundă obrazul în pernă, ca un copil căruia îi e
ruşine. Alteori, operele lui îi păreau atât de ridicole încât uită că îi
aparţineau…
— Ah! Idiotul! Strigă el, strâmbându-se de râs.
Dar nimic nu-l îndurera mai mult decât compoziţiile în care
voise să exprime sentimentele pasionate: dureri sau bucurii din
dragoste. Sărea de pe scaun, izbea cu pumnii în masă şi-şi lovea
capul, urlând de furie; se scărmăna singur cu grosolănie, îşi
spunea porc, ticălos, dobitocul dracului şi paiaţă. Înşirarea
pomelnicului ţinea o bucată de vreme, în cele din urmă se postă
în faţa oglinzii, roşu de cât strigase; se înhăţa de bărbie şi spunea:
— Uită-te, uită-te, idiotule, ce bine semeni cu un măgar! Am să
te învăţ eu să minţi, şarlatanule! La baie, domnule. Ia baie!
Îşi înfunda obrazul în lighean şi îl ţinea în apă, până se
înăbuşea. Când îl scotea, stacojiu, cu ochii ieşiţi din orbite şi
suflând ca o focă, se ducea grăbit la masa de lucru, fără să se mai
ostenească să şteargă apa care curgea şiroaie În jurul lui; înhăţa
blestematele compoziţii şi le rupea cu furie, mormăind:
— Na, canalie! … Na, na na! …,
Aşa se simţea uşurat.
Ceea ce-l exaspera mai cu scamă în operele lui era minciună
lor. Nimic snnui cu adevărat. O frazeologie invazia pe de rost, o
retorică de şcolar: vorbea despre dragoste ca un orb despre culori;
vorbea din auzite, repetând neroziile obişnuite. Şi nu numai
dragostea, dar toate patimile serviseră drept temă declamaţiilor
lui.
— Şi totuşi, se silise totdeauna să fie sincer. Dar nu e de ajuns
să vrei să fii sincer i trebuie să şi poţi; şi cum să fii, când nu
cunoşti încă nimic din viaţă? Ceea ce îi dezvăluise acum falsitatea
operelor lui, ceea ce căscase deodată o prăpastie între el şi
trecutul lui, era încercarea prin care trecuse în ultimele şase luni.
Scăpase de fantasme-; era acum în el o măsură dreaptă cu care-şi
putea privi toate gândurile, pentru a le judeca cât sunt de
adevărate sau de mincinoase.
Din pricina dezgustului pe care i-l inspirau operele lui vechi,
compuse fără patimă, hotărî, cu obişnuita lui exagerare, să nu
mai scrie nimic decât dacă o pătimaşă necesitate îl va sili să scrie;
renunţând la goana lui după idei, jură să se lase pentru
totdeauna de muzică, dacă creaţia nu i se impunea, ca o lovitură
de trăsnet.
Vorbea aşa pentru că ştia foarte bine că se apropia furtuna
Trăsnetul cade unde şi când vrea Dar piscurile îl atrag.
Anumite locuri – anumite suflete – sunt cuiburi pentru furtuni: le
iscă sau le sorb din toate ungherele lumii; şi, aidoma unor
anumite luni ale anului, unele vârste ale vieţii Mnt atât de pline
de forţă electrică, încât loviturile de trăsnet se produc – dacă nu
după voie – cel puţin la ora aşteptată.
Întreaga furtună se încordează. Adesea, zile de-a rândul,
furtuna mocneşte. O scamă învăpăiată căptuşeşte cerul lăptos.
Nicio adiere. Văzduhul încremenit clocoteşte, pare "ă fierbe.
Pământul tace, învins de amorţeală. Capul vuieşte înfrigurat:
întreaga alcătuire pândeşte izbucnirea forţei care se
îngrămădeşte, izbitura ciocanului care se ridică greoi, pentru a se
prăbuşi deodată pe nicovala norilor Mari umbre întunecoase şi
fierbinţi alunecă; un vânt de foc se înalţă; ca nişte frunze, nervii
freamătă În întregul trup… Apoi, tăcerea se aşterne din nou.
Cerul îşi mocneşte mai departe trăsnetul.
Există în această aşteptare o voluptoasă tortură. Cu toată
neliniştea care te apasă, simţi curgându-ţi prin vine focul care
arde universul. Inima, beată, clocoteşte în para focului, ca
strugurii în cramă. Mii de germeni de viaţă şi de moarte o
frământă Ce va ieşi din’ toate acestea? Nu ştie. Aidoma femeii
însărcinate, tace, cu privirea rătăcită în ea însăşi; neliniştită,
ascultă zvâcnetul măruntaielor şi gândeşte i „Ce se va naşte oare
din mine? … “
Uneori, aşteptarea este zadarnică. Furtuna se risipeşte fără să
fi izbucnit; şi te trezeşti cu capul greu, dezamăgit, tulburat,
dezgustat. Dar este doar o partidă întreruptă: oricum, furtuna tot
va izbucni; dacă nu azi, mâine; cu cât va întârzia mai mult, cu
atât va fi mai năprasnică…
Iat-o! … Norii au ţişnit din toate tainiţele fiinţei, masă compactă
de un albastru întunecat, pe care o sfâşie fremă- tindele zguduiri
ale fulgerelor. Înaintează într-un zbor vertiginos şi greu,
împresurând orizontul sufletului şi, deodată, abătându-şi cele
două aripi asupra cerului înăbuşit, sting Iu-, mina. Ceas de
nebunie! … Elementele exasperate, dezlănţuite din cuşca în care
le ţin încătuşate Legile ce asigură echilibrul spiritului şi existenţa
lucrurilor, domină, informe şi gigantice, noaptea conştiinţei. Eşti
ca în agonie. Nu mai doreşti să trăieşti. Nu mai doreşti decât
sfârşitul, moartea care descătuşează…
Şi, deodată, fulgerul!
Christophe urla de fericire.
Fericire, clocotitoare fericire, soare care iluminează tot ceea ce
este şi va fi, dumnezeiască fericire de a crea! Nu există fericire
decât în creaţie. Alte fiinţe decât acelea care creează nu există Toţi
ceilalţi sunt umbre care plutesc pe pământ, departe de viaţă.
Toate fericirile vieţii sunt fericiri ale creaţiei: dragoste, geniu,
acţiune – înflăcărate văpăi ale forţei ţâşnite din focarul unic. Chiar
aceia care nu pot găsi loc în jurul marelui cămin – ambiţioşi,
egoişti şi desfrânaţi sterpi – încearcă să se încălzească la palidele
lui reflexe.
Să creezi în ale trupului său în ale spiritului, înseamnă să
evadezi din carcera trupului, să te azvârli în uraganul vieţii, să fii
Acela care Este. Să creezi, înseamnă să ucizi moartea.
Vai de fiinţa stearpă care rămâne singură şi pierdută pe
pământ, contemplându-şi vlăguitu-i trup şi noaptea care-l
cutreieră şi din care nicicând vreo flacără de viaţă nu va ţâş- ni!
Amar de sufletul care nu se simte roditor, doldora de viaţă şi de
dragoste, ca un arbore în floare, primăvara! Lumea poate să-l
copleşească cu onoruri şi fericire: încoronează un hoit
Când Christophe era străbătut de ţâşnirea luminii, (ru- pu-i era
străbătut de o descărcare electrică; tremura de u- luire Ca şi cum,
în plină mare, în plină noapte, ar fi văzut deodată pământul Sau,
ca şi cum, trecând prin mijlocul unei mulţimi, l-ar fi pironit doi
ochi adânci. Adesea această se în- tâmpla după ceasuri de
istovire, în care spiritul i se zbătea dpznădăjduit în gol; dar cel
mai adesea, în clipe când se gtndea la altceva, vorbind cu maică-
sa sau plimbându-se. Dacă era pe stradă, un respect uman îl
împiedica să-şi manifeste prea zgomotos fericirea. Dar acasă,
nimic nu-l mai reţinea. Dădea din picioare, sufla dintr-o fanfară
triumfală. Mama lui o cunoştea bine şi ajunsese în cele din urmă
să ştie ce înseamnă aceasta. Îi spunea lui Christophe că era ca o
găină care tocmai a ouat.
Era cutreierat, din cap până în picioare, de ideea muzicală.
Uneori, avea forma unei fraze izolate şi complete: mal adesea, a
unei mari nebuloase învăluind o operă întreagă i structura bucăţi,
liniile ei generale se lăsau de abia ghicite printr-un văl, sfâşiat în
unele părţi de fraze strălucitoare desprinzându-se din umbră cu o
sculpturală claritate. Nu era decât o fulgerare; câteodată mai
veneau şi altele, una după alta: fiecare ilumina alt ungher al
nopţii. Dar de obicei, forţa capricioasă, după ce se arătase o dată,
pe neaşteptate, pierea pentru mai multe zile, în tainicile-i
ascunzişuri, lăsând în urmă o dâră luminoasă.
Această bucurie a inspiraţiei era atât de puternică încât
Christophe căpătă dezgust pentru orice altceva. Artistul
experimentat ştie bine că inspiraţia este rară şi că inteligenţa este
aceea care trebuie să desăvârşească opera intuiţiei; el îşi pune
ideile la teasc şi stoarce din ele până la ultimul strop din sucul
divin cu care sunt îmbibate; (şi chiar, prea adesea, nu se sfieşte
să le amestece cu apă chioară).
— Christophe era prea tânăr şi prea sigur pe el pentru a nu
dispreţui aceste nenorocite mijloace. Visa la ceva irealizabil, şi
anume să nu creeze nimic care să nu fie cu totul spontan. Dacă
nu i-ar fi plăcut să se orbească, nu -ar fi venit greu să recunoască
absurditatea planului său. Fără îndoială, se afla atunci într-o
perioadă de belşug lăuntric, în care nu se găsea nicio fisură,
niciun gol. De unde s-ar fi putut strecura neantul. Orice îi furniza
un pretext pentru această nesecată fecunditate: tot ceea ce-i
vedeau ochii, tot ceea ce-i auzeau urechile, tot ceea ce-i izbea
fiinţa în viaţa de toate zilele: orice privire, orice cuvânt, făceau să
se înalţe în suflet belşug de visuri. În cerul fără de hotare al
gândirii lui, treceau milioane de stele.
— Şi totuşi, chiar atunci, erau momente când toiul se stingea
deodată. Şi cu toate că noaptea nu dură, cu toate că nu avea de
loc vreme să sufere de îndelungile tăceri ale sufletului, avea totuşi
o tainică spaimă de această putere necunoscută care îl vizita, îl
părăsea, revenea, pierea din nou… pentru câtă vreme, le dată
aceasta? Va mai reveni oare vreodată?
— Trufia îi înlătura acest gând şi spunea: „Această forţă sunt
eu în ziua în care nu va mai fi, nu voi mai fi nici eu: mă voi
omorî.”
— Tremura fără încetare; dar şi aceasta era o plăcere.
Şi totuşi, dacă deocamdată nu era nicio primejdie că izvorul să
sece, Christophe putea de pe acum să-şi dea seama că niciodată
nu era îndestulător pentru a alimenta o operă întreagă. Ideile
apăreau aproape întotdeauna într-o stare brută: trebuiau degajate
cu greu. Şi totdeauna se înfăţişau fără şir, prin salturi: pentru a le
lega între ele, trebuia să adaugi un element de judecată
cumpănită şi de voinţă rece, care, împreună cu ele, făureau o
fiinţă nouă. Christophe; ră prea artist pentru a nu proceda aşa,
dar nu voia s-o recunoască; punea rea-credinţă în a se convinge
că se mărginea să transcrie modelul său lăuntric, când, în
realitate, era silit să-l transforme mai mult sau mai puţin pentru
a-l face inteligibil.
— Mai mult încă: se întâmpla să-i falsifice cu totul sensuL
Oricât de violent l-ar fi lovit ideea muzicală, adesea, îi era cu
neputinţă să spună ce însemna ea. Făcea erupţie din hrubele
Fiinţei, la mare depărtare de hotarele conştiinţei; şi în această
Forţă cu totul pură, ce scăpa măsurilor o- bişnuite, conştiinţa nu
reuşea să desluşească niciuna dintre preocupările care o
răscoleau, niciunul dintre sentimentele omeneşti, pe care ea le
defineşte şi Ie clasează: fericire, durere erau toate amestecate într-
o patimă unică şi de neînţeles pentru că era deasupra inteligenţei.
Totuşi, fie că t: n- ţelegea. Fie că nu, inteligenţa avea nevoie să
dea un nume acestei forţe, să o lege de una din construcţiile logice
pe care omul le înalţă fără răgaz în stupul minţii sale.
Astfel, Christophe se încredinţa – voia să se încredinţeze – că
obscura forţă care-l agita avea un sens precis şi că acest sens se
acordă cu voinţa lui. Liberul instinct, ţâşnit din adâncurile
inconştientului, trebuia, cu sau fără voie, să se împerecheze, sub
jugul raţiunii, cu idei limpezi care nu aveau nicio legătură cu el.
Asemenea opere nu erau astfel de^it o amăgitoare juxtapunere a
vreunuia dintre acele mari subiecte pe care spiritul lui Christophe
şi le propusese şi a acelor sălbatice forţe care avenu un cu totul
alt sens, nici fie el însuşi cunoscut.
Mergea pe dibuite, cu capul plecat, purtat de torţele
contradictorii care se înfruntau în el şi arunca, la întâmplare, în
opere incoherente, o viaţă ameţitoare şi puternică, pe care nu ştia
s-o exprime, dar pe care o simţea cu o orgolioasă bucurie.
Din pricina conştiinţei noii sale forţe, îndrăzni să privească în.
Faţă, pentru prima oară, tot ceea ce-l înconjura, tot ceea ce fusese
învăţat să preţuiască, tot ceea ce, fără încetare, respectase; şi, de
îndată, le judecă cu o insolentă independenţă de spirit. Vălul se
destrăma: descoperi minciuna germană.
Orice artă are, în vremea noastră, ipocrizia ei. Lumea se
hrăneşte cu puţin adevăr şi cu multă minciună. Spiritul uman e
plăpând; se împacă greu cu purul adevăr: trebuie ca religia,
morala, oamenii de stat, poeţii, artiştii să i-l înfăţişeze învăluit în
minciună. Aceste minciuni se acomodează cu spiritul fiecărei
rase; ele variază de la una la alta: din pricina lor se înţeleg atât de
greu popoarele şi tot din pricina lor se dispreţuiesc atât de uşor
unele pe altele. Adevărul este acelaşi pentru toată lumea; dar
fiecare popor îşi are propria-i minciună, pe care o numeşte
idealismul lui; orice fiinţă o respiră de la naştere până la moarte:
ea a devenit pentru el o condiţie de viaţă; numai unele genii
reuşesc să se descătuşeze, în urma unor crize eroice, în care se
găsesc singuri, în liberul univers al gândurilor lor.
O împrejurare lipsită de Însemnătate îi dezvălui, deodată, lui
Christophe, minciuna artei germane. Nu din pricină că ar fi avut-o
doar uneori sub ochi nu o desluşise până acum, ci tocmai pentru
că fiind prea aproape, ţi lipsea perspectiva necesară. Acum pentru
că se depărtase de el, desluşea muntele.
Se afla la un concert La Stădtische Tonhalle. Concertul avea loc
într-o vastă sală, în care se aflau zece-douăsprezece rânduri de
mese de cafenea – vreo două-trei sute. În fund, scena pe care o
ocupa orchestra. În jurul lui Christophe, ofiţeri strtnşi în lungile
lor redingote întunecate – mari feţe rase, roşii, serioase şi
burgheze: doamne care vorbeau şi rî- deau zgomotos, desfăşurând
o naturaleţe exagerată; fetiţe cuminţi al căror zâmbet le dezvăluia
toţi dinţii; şi bărbaţi îndesaţi, ghemuiţi în bărbile şi ochelarii lor,
aducând cu nişte
Ts
Blajini păianjeni cu ochi rotunzi. Se ridicau la fiecare pah.ir
pentru a ura sănătate şi făceau., aceasta cu un respect religios;
chipurile şi tonul li se schimbau în acea clipă: păreau că oficiază
liturghia, şi ofereau libaţiuni, sorbeau potirul, cu un amestec de
solemnitate şi bufonerie. Muzica se pierdea în mijlocul
conversaţiilor şi a zgomotelor de tacâmuri. Totuşi, toată lumea se
silea să vorbească şi să mănânce încet. Herr Konzertmeister-u\,
un bătrân bărbat înalt şi adus de spate, cu o barbă albă care îi
atârna de bărbie ca o coadă şi cu un nas lung, coroiat, prevăzut
cu ochelari, avea aerul unui filolog. Toate acste tipuri erau de
multă vreme familiare lui Christophe. Dar în acea zi era predispus
să-i vadă în caricatură. Sunt astfel în viaţă zile în care, fără pricini
vădite, ridicolul fiinţelor şi al lucrurilor care în existenţa obişnuită
trece neobservat, ne sare deodată în ochi.
Programul orchestrei cuprindea uvertura la Egmont, un vals de
Waldteufel, Pelerinajul lui Tannhăuser la Roma, u- vertura la
Nevestele vesele de Nicolai, marşul religios din ’Athalie şi o
fantezie pe tema din Steaua Nordului. Orchestra cântă corect
uvertura de Beethoven şi execută, cu furie, valsul. În timpul
Pelerinajului lui Tannhăuser se auzeau desfundându-se sticle. Un
bărbat gras de la o masă vecină cu aceea a lui Christophe bătea
tactul Nevestelor vesele, mimându-l pe Falstaff. O doamnă în
vârstă şi corpolentă, într-o rochie ca albastrul cerului, cu o
cingătoare albă, cu nişte ochelari de aur pe nasul ei turtit, cu
braţe roşii şi cu o talie colosală, cântă, cu o voce puternică, lieduri
de Schumann şi de Brahms. Ridică sprâncenele, făcea ochi galeşi,
tremura din gene, dădea din cap în dreapta, în stânga, surâdea cu
un zâmbet larg, încremenit pe chipu-i ca o lună plină, risipea o
mimică exagerată şi care, fără majestuoasa onestitate ce o iradia,
ar fi riscat, din când în când, să evoce cafe-concertul; această
venerabilă mamă făcea pe fetiţa zurlie, pe tinerica pătimaşă; şi,
astfel, poezia lui Schumann căpăta un searbăd miros de nur ser y.
Publicul era în extaz. Dar atenţia deveni solemnă, când apăru
Societatea corală a „oamenilor germani din sud “(Siiddeutschen
Mănner Liedertafel), care rând pe rând, murmurară şi urlară
bucăţi de asociaţie corală, pline de sensibilitate. Erau patruzeci
care cântau de zor; s-ar fi putut spune că se siliseră să şteargă
din execuţia lor orice urmă de stil propriu coral: era o căutare de
mici efecte me- lo’dice, de mărunte nuanţe timide şi plângăreţe, de
pianissime muribunde, cu neaşteptate izbucniri tunătoare, ca
lovi-
C-da 20» coala 2
 Turi de tobă; o lipsă de plenitudine şi de echilibru, un stil
dulceag, amintindu-l pe Bottom’:
„IAsaţi-mă să fac pe leul. Voi Tăcni tot atât de blând ca un
porumbel când ciuguleşte. Voi răcni m aşa fel încât să se creadă că
este o privighetoare. “
Chiar din prima clipă, Christophe ascultă totul cu o uimire
crescândă. Nimic din toate acestea nu era pentru el ceva nou.
Cunoştea aceste concerte, această orchestră, acest public. Dar,
aşa din senin, totul îi părea fals. Totul: până şi ceea ce-i plăcea
mai mult, acea uvertură la Egmont, a cărei dezordine pompoasă şi
corectă zbatere îl răneau în acea clipă ca o lipsă de sinceritate.
Fără îndoială că ceea ce asculta el acum nu era nici Beethoven şi
nici Schumann, ci ridicolii lor interpreţi, rumegătorul lor public,.
A cărui întunecată prostie se întindea în jurul operelor ca un greu
abur umed. Oricum, exista în aceste opere, chiar şi în’ cele mai
frumoase, ceva neliniştitor pe care Christophe nu-l mai simţise
încă vreodată… Dar ce oare? Nu îndrăznea să cerceteze, socotind
că este o profanare să-şi discute maeştrii mult iubiţi. Dar zadarnic
nu voia să vadă: văzuse. Şi, împotriva voinţei lui, continua să
vadă; întocmai ca Vergognosa? Din Pisa, el privea printre degete.
Vedea despuiată arta germană. Toţi – cei adevăraţi ca şi cei
proşti – îşi etalau sufletele cu o înduioşată bunăvoinţă. Emoţia se
revărsa, demnitatea morală curgea şiroaie, sufletul se topea în
delirante efuziuni; zăgazurile erau lăsate în prada redutabilei
sensibilităţi germanice; ea dilua energia celor mai puternici, îneca
pe cei slabi sub pânzele-i de apă cenuşie: era un potop; în
adâncurile lui dormea gândire» germană. Şi încă ce gândire, ca
aceea a unui Mendel- ssohn, a unui Brahms, Schumann şi, pe
urmele lor, a întregii legiuni de mici autori de lieduri emfatice şi
plângăreţe! Numai nisip. Nicio stâncă. Un lut umed şi inform…
Toate acestea erau atât de stupide şi de copilăreşti, încât
Christophe nu putea să creadă că publicul nu era şi el izbit. Privi
în juru-i, dar nu văzu decât figuri în extaz. Convinşi din capul
locului de frumuseţea celor auzite şi de plăcerea pe care trebuiau
s-o resimtă, cum şi-ar fi îngăduit aceşti oameni să judece prin ei
înşişi? Erau plini de respect pentru
1 Bottom: personaj comic din Visul unei nopţi ele vară de
Shakespeare. *
Ruşinoasa (în 1. Italiar. Ă). G vorba de statuia alegorici a
Rubinii de la Pisa.
 Aceste nume consacrate. Ce nu respectau ei? «Erau respectuoşi
cu programul, cu paharul din care beau, cu ei înşişi. Simţeai că în
mintea lor spuneau „Excelenţă14 la tot ceea ce, de aproape sau de
departe avea vreo legătură cu ei.
Christophe privea, rând pe rând, publicul şi operele i operele
oglindeau publicul, publicul oglindea operele, ca globurile din
grădină. Ca să nu-l umfle râsul, Christophe se strâmba. Se
stăpânea, totuşi. Dar când „oamenii din sud “cân- tară cu
solemnitate Mărturisirea sfioasă a unei tinere fete îndrăgostite,
Christophe nu se mai putu stăpâni. Izbucni în râs. Se înălţară „t!
“-uri indignate. Cei din jurul lui îl priviră cu spaimă; aceste figuri
cumsecade, scandalizate, îl umplură de veselie: râse şi mai tare,
râse, plângea de atâta râs. De data aceasta, se supărară. Strigară:
„Afară! “Se sculă şi plecă, ridicând din umeri, cu spatele zguduit
de un acces de râs nebun. Purtarea lui provocă indignare şi astfel
începură ostilităţile între Christophe şi oraşul său.
În urma acestei întâmplări, Christophe, reîntors acasă, se gândi
să recitească operele muzicale „consacrate41. Fu uimit observând
că unii dintre maeştrii pe care îi iubea cel mai tare minţiseră. La
început se sili să se îndoiască, să creadă că s-a înşelat. Dar nu,
nu era cu putinţă… Era izbit de numărul enorm de mediocrităţi şi
minciuni care alcătuiesc comoara artistică a unui mare popor. Cât
de puţine pagini puteau înfrunta examenul!
Din acea clipă, nu se mai apucă să citească alte opere scumpe
lui, decât cu o strângere de inimă… Vai! Era ca blestemat:
pretutindeni aceeaşi dezamăgire. Pentru unii dintre maeştri simţi
chiar cum i se sfâşie inima; ca şi cum ar fi băgat de seamă
deodată că acest prieten, în care-şi pusese toată încrederea, îl
înşela de ani de zile. Plângea. Noaptea nu mai dormea: continua
să se frământe. Se învinuia singur i oare nu mai ştia să judece?
Devenise, oare într-adevăr idiot? … Nu, nu, mai mult decât
oricând vedea frumuseţea strălucitoare a zilei; simţea cu mai
multă prospeţime şi dragoste decât oricând generoasa bogăţie a
vieţii: inima nu-l înşela…
Multă vreme încă, nu îndrăzni să se atingă de aceia care erau
pentru el cei mai buni, cei mai puri. Sfânta Sfintelor. Tremura să
nu zdruncine credinţa pe care o avea în ei. Dar cum să înfrunte
neînduplecata forţă a unui suflet curajos şi autentic, care vrea să
meargă până la capăt şi să vadă lucrurile aşa cum sunt. Cu preţul
oricărei suferinţe?
 — Deschise, deci, operele sacre; puse în joc cea din urmă
rezervă.
Garda imperiatâ… De la cea dintâi aruncătură de ochi, Îşi dădu
seama că nu erau mai imaculate decât celelalte. Nu cuteză sft
meargă mai departe. Din când în când se oprea, închidea cartea;
ca şi fiul lui Noe, arunca o mantie peste goliciunea tatălui său…
Rămânea apoi abătut, în mijlocul acestor ruine. Ar fi preferat să
piardă un braţ decât să-şi atingă sfintele iluzii. Sufletu-i era
cernit. Dar în el era o asemenea sevă, încât nu
i se zdruncină încrederea în artă. Cu naiva trufie a omului tânăr,
reîncepea viaţa, ca şi cum nimeni nu ar mai fi trăit-o înaintea lui.
În beţia acestei noi forţe, simţea – poate nu fără dreptate – că, cu
puţine excepţii, nu există aproape nicio legătură între patimile vii
şi expresia pe care arta s-a silit să le-o dea. Dar se înşela gândind
că el însuşi era mai fericit sau mai adevărat atunci când le
expripia. Cum era foarte plin de patimile lui, uşor îi venea să le
regăsească în ceea ce scria; dar nimeni altul decât el nu le-ar fi
recunoscut, sub vocabularul imperfect cu care le tălmăcea. Mulţi
dintre artiştii pe care-i condamna erau în aceeaşi situaţie.
Resimţi- seră şi tălmăciseră sentimente profunde; dar secretul
limbajului lor pierise o dată cu ei.
Christophe nu era un psiholog, nu se pierdea în toate aceste
consideraţiuni: ceea ce pentru el era mort, fusese dintotdeauna
mort. Îşi revizui toate opiniile asupra trecutului, cu trufia
nedreaptă şi feroce a tinereţii. Dădea de gol cele mai nobile
suflete, fără milă pentru ridicolul lor: opulenta melancolie,
distinsa fantezie, neantul cuviincios al lui Mendelssohn; falsele
podoabe şi amăgitoarea strălucire ale lui Weber, uscăciunea lui de
suflet, emoţia lui cerebrală: Liszt, nobil părinte, călăreţ de circ,
neoclasic şi coţcar de bâlci, amestec în care nobleţea reală şi falsa
nobleţe, idealismul senin şi dezgustătoarea virtuozitate au parte
egală; Schu- bert înecat în sensibilitatea lui ca sub kilometri de
apă străvezie şi sălcie. Străbunii vremurilor eroice, semizeii,
Profeţii, Părinţii Bisericii, nu erau cruţaţi. Chiar marele Sebastian,
omul de două, de trei ori secular, care purta în el trecutul şi
viitorul – Bach – nu era lipsit cu totul de minciuni, de neghiobiile
modei, de flecărerile vreunei şcoli. Acest om, care-l văzuse pe
Dumnezeu, îi părea câteodată lui- Christophe de o religiozitate
nesărată şi dulceagă, stil iezuit, rococo. Puteai găsi în cantatele
lui arii de o langoare amoroasă şi cucernică (dialoguri ale
sufletului care cochetează cu Isus). Christophe era dezgustat: i se
părea că vede heruvimi dur dulii cu picioruşe rotunjoare luându-
şi zborul. Apoi mai avea şi sentimentul că genialul Cantor scria
totdeauna în odaia lui închisă: mirosea a ceva stătut; nu exista în
muzică lui acei aer tare de afară care suflă prin operele altora, mai
puţin mari muzicieni, poate, dar oameni mai mari – mai oameni –
ca Beethoven sau Haendel. Ceea ce-l rănea de asemeni la clasici
era lipsa lor de libertate: aproape totul în operă lor era
„construit11. Uneori, o emoţie era amplificată prin toate
platitudinile retoricii muzicale, alteori, un simplu ritm, un desen
ornamental, era repetat, întors, combinat în toate felurile, într-un
chip mecanic. Aceste construcţii simetrice şi într-una repetate –
sonate şi simfonii – îl exasperau pe Christophe, puţin sensibil În
acel moment la frumuseţea ordinii, a planurilor vaste şi bine
concepute. Îi părea mai curând opera unor zidari decât a unor
muzicieni.
Nu trebuie să se creadă că era mai puţin aspru cu romanticii.
Lucru curios, nu existau muzicieni care să-l irite mai tare decât
aceia care pretinseseră că sunt cei mai liberi, cei mai spontani, cei
mai puţin constructori – aceia care ca Schumann turnaseră, strop
cu strop şi clipă de clipă, în nenumărate mici opere, întreaga lor
viaţă. Se înverşuna împotriva lor cu atât mai mânios cu cât
recunoştea în ei sufletul lui de adolescent, cu toate neroziile pe
care îşi jurase să şi le smulgă. Desigur, candidul Schumann nu
putea fi învinuit de falsitate: nu spunea aproape niciodată nimic
ce iu simţise în adevăr. Dar tocmai exemplul lui îl făcea pe
Christophe să înţeleagă că cea mai mare falsitate a artei germane
nu apărea atunci când artiştii ei voiau să exprime sentimente pe
care nu le încercau, ci mai curând când voiau să exprime
sentimente pe care le simţeau – şi care erau false. Muzica este o
necruţătoare oglindă a sufletului. Cu cât un muzician german
este mai naiv şi mai de bună-cerdinţă, cu atât mai mult
întruchipează slăbiciunile sufletului german, adâncul lui nesigur,
molatica lui sensibilitate, lipsa lui de sinceritate, idealismul lui
cam prefăcut, incapacitate* lui de a se vedea aşa cum este, de a
îndrăzni să se privească în faţă. Acest fals idealism era plaga,
chiar a celor mai mari, a lui Wagner Recitindu-i operele,
Christophe scrâşnea din dinţi. Lohengrin îi părea atât de mincinos
încât să-ţi vie să urli. Ura acest cavalerism ieftin, acea făţarnică
smerenie, acel erou netemător şi fără suflet, întruchipare a unei
virtuţi egoiste şi reci, care * sf admiră şi se iubeşte cu predilecţie.
Îl cunoştea prea bine, îl văzuse în carne şi oase pe acest tip de
fariseu german, în- chipuit, impecabil şi aspru, în adorare în. Faţa
propriei lui imagini, plină de o divinitate căreia nu-i vine greu să
jertfească pe ceilalţi. Olandezul Zburător îl copleşea cu
sentimentalitatea lui masivă şi cu întunecatul lui plictis. Barbarii
decadenţi din Tetralogie erau, în dragoste, dezgustători de serbezi.
Siegmund, răpindu-şi sora, tenoriza o romanţă de salon. Siegfried
şi Briinhilde, ca buni soţi germani, ţn Got- terdămmerung, etalau
unul în ochii celuilalt, şi mâi cu seamă în ai publicului, pasiunea
lor conjugală, pompoasă şi flecară Toate genurile de minciuni îşi
dăduseră întâlnire în aceste opere: fals idealism, fals creştinism,
fals gotism, fals legendar, fals divin, fals uman. Niciunde nu se
afişase un convenţionalism mai grozav decât în acest teatru care
pretindea să răstoarne orice convenţionalism. Nici spiritul, nici
sufletul, nici ochii nu puteau fi amăgiţi o singură clipă; ca să fie
amăgiţi trebuia să şi vrea să fie. O voiau. Germania se delecta cu
■ această artă bătrânească şi copilărească, artă de brute
dezlănţuite şi de fetiţe mistice şi molatice.
[ar Christophe se împotrivea zadarnic: de îndată ce auzea
această muzică, era recucerit, ca şi ceilalţi, mai mult decât ceilalţi,
de torentul şi de diabolica vrere a omului care o dezlănţuise.
Râdea şi tremura, i se îmbujorau obrajii, simţea cutreierându-i
cavalcade de armate; şi gândea că orice era îngăduit acelora care
târau cu ei asemenea uragane. Ce chiote de bucurie dădea când,
în operele sacre pe care nu le mai răsfoia decât. Tremurând, îşi
regăsea emoţia de odinioară, la fe| de arzătoare, fără ca nimic să
întunece puritatea a ceea ce el iubea! Glorioase epave pe care le
salva din naufragiu. Ce fericire! I se părea că salvează o parte din
propria sa fiinţă Şi nu era chiar propria sa fiinţă? Aceşti mari
germani, împotriva cărora se înverşuna nu erau ei oare sângele,
carnea, fiinţa lui cea mai de preţ? Nu era atât de sever cu e< decât
pentru că era tot aşa şi cu sine însuşi. Cine, oare, ţi iubea mai
mult decât el? Cine simţea mai mult decât el bunătatea lui
Schubert, ^andoarea lui Haydn, tandreţea lui Mozart, marele
suflet eroic al lui Beethoven? Cine se refugiase cu mai multă
religiozitate decât el în freamătul pădurilor (ui Weber şi în marile
umbre ale catedralelor lui Jo- hann Sebastian, ce înalţă pe cerul
cenuşiu al nordului, deasupra câmpiei germane, munţii lor de
piatră şi turlele lor gigantice, cu vârfurile dantelate? Dar suferea
din pricina minciunilor acestora şi nu putea să le uite. Minciunile
le atribuia rasei, iar grandoarea, lor înşile. Greşea. Măreţia şi scă
derile aparţineau deopotrivă rasei a cărei puternică şi neliniştită
gândire se rostogoleşte ca cel mai mare fluviu de muzică şi de
poezie, din care să se adape Europa.. Şi hi ce alt popor ar fi găsit
puritatea naivă, care să-i îngăduie lui. În această clipă, să-l
osândească atât de aspru?
Nici nu-şi dădea seama de aceasta. Cu nerecunoştinţa unui
copil răsfăţat, întorcea împotriva mamei lui armele pe. Care de la
ea le primise. Mai târziu, mai târziu, avea să simtă tot ceea ce îi
datora, şi cât de scumpă îi era…
Dar era într-o epocă de oarbă reacţiune împotriva idolilor
copilăriei -lui. Îi era necaz pe sine însuşi şi îi era necaz pe ei că
crezuse cu o pasionată dăruire în puterea lor.
— Şi era bine că se întâmpla aşa. Este o vârstă în viaţă când
trebuie să îndrăzneşti să fii nedrept, în care trebuie să îndrăzneşti
să faci tabula rasă din tot ce ai învăţat să admiri şi să respecţi, şi
să tăgăduieşti totul – minciuni şi adevăruri – tot ceea ce nu ai
recunoscut, prin tine însuţi, că este adevărat. Prin întreaga lui
educaţie şi prin tot ceea ce vede şi aude în juru-i, copilul absoarbe
un atât de mare număr de minciuni şi de prostii amestecate cu
adevăruri esenţiale ale vieţii, încât cea dintâi datorie a
adolescentului care vrea să fie un om sănătos este să le dea pe
toate afară.
Christophe trecea prin această criză de puternic dezgust.
Instinctul îl îmboldea să elimine din fiinţa lui toate elementele
indigeste care îl stinghereau.
Şi, înainte de orice, această respingătoare sensibilitate care se
prelingea din sufletul german ca dintr-o hrubă umedă şi mirosind
a mucegai. Lumină! Lumină! Un aer ’aspru şi uscat, care să
spulbere miazmele mlaştinii, neplăcute duhori ale acestor lieduri,
ale acestor Liedehen, ale acestor Liedlein, multe ca puzderia
picăturilor de ploaie, prin care se revarsă fără încetare Gemiit-ul
germanic; acele nenumărate Sehn- sucht (Dor), Heimweh
(Nostalgie), Aufshwung (Avânt), Fraqe (întrebare), Warum? (De ce
7), an den Mond (Lunii), an die Steme (Stelelor), an die Nachtigall
(Privighetorii), an den Fruhling (Primăverii), an den Sonnenschein
(Luminii soarelui); acele Friihlingslied (Cântec de primăvară),
Fruhling- slust (Fericirea primăverii), Fruhligsgruss (Salutul
primăverii), Fruhlinsgsfahrt (Călătorie de primăvară),
Fruhlingsnacht (Noapte de primăvară), Friihlingsbotschaft (Mesajul
primăverii); acele Stimme der Liebe (Vocea dragostei); Sprache der
Liebe (Graiul dragostei). Trauer der Liebe (Suferinţa dragostei),
Geist der LÂebe (Spiritul dragostei), Fiille der
A
Liebe (Plenitudinea dragostei); acele Blumenlied (Cântecul
florilor), Blumenbriei (Mesajul florilor), Blumengruss (Salutul
florilor); acele Herzeleid (Chinul dragostei), mein Herz ist schwer
(Mi-e sufletul greu), mein Herz ist betrubt (Sufletul mi-e tulburat),
mein Aug ist trub (împăienjenită mi-e vederea); acele dialoguri
candide şi stupide de Roselein (Trandafiraşul), cu. Pârâiaşul, cu
turturica, cu rândunica; a- cele întrebări absurde > – „Dacă
măcieşul n-ar avea spini”, „Dacă rândunica şi-a făcut cuibul cu un
soţ bătrân, sau dacă tocmai s-a logodit de curând”: – acest potop
de tandreţe searbădă, de emoţie searbădă, de melancolie
searbădă, de poezie searbădă… Câte lucruri frumoase profanate,
sentimente înalte, invocate cu sau fără rost! Nimic mai urât decât
zădărnicia acestor lucruri: o deprindere de a-şi despuia sufletul în
stradă, o afectuoasă şi stupidă pornire de a face mărturisiri în
gura mare. Să n-ai nimic de spus şi să trăncăneşti Tntr-una!
Această flecăreală nu va înceta oare niciodată? Destul! Amuţească
broaştele din baltă!
Mai ales în expresia dragostei Christophe simţea în chipul cel
mai desluşit minciuna: căci în dragoste putea cel mai uşor s-o
confrunte cu adevărul. Acest convenţionalism al cântecelor de
dragoste, pllngăreţe şi concrete, nu corespundea de loc nici
dorinţelor bărbatului, nici sufletului femeiesc. Totuşi, oamenii
care le scriseseră trebuie să fi iubit măcar o dată în viaţa lor! Era
oare cu putinţă să fi iubit astfel? Nu, nu, minţiseră, minţiseră ca
întotdeauna, se minţiseră pe ei înşişi; voiseră să se idealizeze… A
idealiza! Aceasta înseamnă: să-ţi fie frică să priveşti viaţa în faţă.
Să nu fii în stare să priveşti curajos lucrurile aşa cum sunt.
Pretutindeni, aceeaşi timiditate, aceeaşi lipsă de virilă sinceritate
Pretutindeni, acelaşi entuziasm la rece, aceeaşi solemnitate
pompoasă şi teatrală în ale patriotismului, în ale băuturii, în ale.
Religiei. Trinklieder-urile (Cântecele de beţie) erau prozopo- pee
închinate vinului sau potirului: „Du herrlich Glas…” („Tu, nobile
pahar…”) Credinţa, care ar trebui să fie spontană şi să ţâşnească
deodată din suflet ca un val neaşteptat, era un produs de fabrică,
o marfă obişnuită. Cântecele patriotice erau făcute pentru turme
de oi docile şi behăind în tact… Urlaţi o dată! … Ce! Minţiţi,
„idealizaţi” într-una, chiar la beţie, chiar când ucideţi, chiar în
prada nebuniei! …
Christophe ajunsese să urască orice idealism. Acestei miciuni îi
preferă brutalitatea sinceră.. În fond, era mai idealist decât
ceilalţi, şi nu avea – nu trebuia să aibă – vreo dată vrăjmaşi mai
neînduplecaţi decât aceşti realişti brutali, pe care credea că-i
preferă.
Era orbit de propria lui patimă. Se simţea îngheţat în această
ceaţă, în aceste serbede minciuni. „Ideile-fantomă, fără soare1 1.
Tindea către soare, din toate puterile fiinţei Iul. În linerescu-i
dispreţ pentru făţărnicia care-l înconjura, sau pentru ceea ce el
numea astfel, nu vedea înalta înţelepciune practică a rasei care îşi
clădise, încetul cu încetul, grandiosul ei idealism, pentru a-şi
înfrâna instinctele-i sălbatice, sau pentru a se sprijini pe ele. Nu
nişte raţiuni arbitrare, reguli morale şi religioase, nu legiuitorii şi
oamenii de stat, preoţii şi filosofii sunt aceia care transformă
sufletele raselor impunându-le adesea o nouă natură: este opera
veacurilor de nefericiri şi încercări care călesc viaţa popoarelor ce
vor să trăiască
Şi cu toate acestea, Christophe compunea; iar compoziţiile sale
nu erau lipsite de cusururile pe care le reproşa altora. Căci creaţia
era La el o nevoie de neînvins, care nu se supunea regulilor
dictate de inteligenţa să. Nu se creează cu ajutorul raţiunii. Se
creează din necesitate. Apoi, nu este dr ajuns, să fi recunoscut
minciuna şi emfază, inerente celor mai multe dintre sentimente,
pentru a nu cădea din nou în greşeală: e nevoie de lungi şi
penibile eforturi; nimic nu este mai greu decât să fii absolut
adevărat în societatea modernă, cu strivitoarea moştenire a
deprinderilor de trândă- vie transmise de ’generaţii. Aceasta le
este mai cu seamă greu oamenilor sau popoarelor care au
indiscreta manie de a-şi lăsa să le vorbească -într-una inima,
când de cele mai multe ori nu ar avea nimic mai bun de făcut
decât să tacă.
În această privinţă, sufletul lui Christophe era într-adevăr
german: nu deprinsese încă virtutea tăcerii; de altminteri, nici nu
se potrivea cu vârsta lui. Moştenise de la taică-su nevoia de-a
vorbi şi de-a vorbi în gura mare. Îşi dădea seama şi se lupta

1 Hebbel (Frederic) — (1813—1863), poet dramatic german.

împotrivă-i; dar această luptă paraliza o parte din forţele lui. Mai
ducea o alta împotriva eredităţii, nu mai puţin supărătoare, pe
care o avea de la bunicul său: o extremă dificultate de a se
exprima în chip exact. Era fiu de virtuoz. Simţea primejdioasa
atracţie a virtuozităţii: plăcere fizică, plăcerea • îndemânării, a
agilităţii, a activităţii musculare satisfăcute, plăcerea de-a învinge,
de-a ului, de-a subjuga prin forţa lui miile de capete ale
publicului; plăcere uşor de iertat, aproape nevinovată la un tânăr,
dar nu mai puţin ucigătoare pentru artă şi pentru suflet!
Christophe o cunoştea: îi curgea în sânge; o dispreţuia şi totuşi
era în prada ei.
Astfel, hărţuit între instinctele rasei sale şi acelea ale geniului
său, apăsat de povara unui trecut parazitar care-l încătuşa şi de
care nu izbutea să se elibereze, înainta împle- ticindu-se, şi era cu
mult mai aproape decât îşi închipuia de ceea ce osândea. Toate
operele lui din acea vreme erau un amestec de adevăr şi emfază,
de vigoare lucidă şi de prostie bâlbâită. Numai din când în când,
personalitatea sa reuşea să străpungă învelişul acelor
personalităţi moarte care-i înlăn- ţuiau mişcările.
Era singur. N-avea nicio călăuză care să-l ajute să iasă din
moc’rlă. Tocmai când se credea scăpat, se înfunda mai tare.
Mergea orbecăind, irosindu-şi vremea şi forţele în încercări
nefericite. Nicio experienţă nu-i era cruţată; şi în dezordinea
acestei agitaţii creatoare, nu-şi dădea seama de ceea ce era mai de
preţ în tot ceea ce crea. Se înfunda în proiecte absurde, poeme
simfonice care aveau pretenţii filosofice şi dimensiuni
monstruoase. Spiritul său era prea sincer pentru a se simţi multă
vreme legat de ele; le părăsea cu dezgust, mai înainte de a fi
schiţat măcar o singură parte. Sau avea pretenţia să tălmăcească,
în uverturi, cele mai inaccesibile opere ale poeziei. Atunci se
poticnea într-un domeniu care nu-i era propriu. Când îşi trasa
singur scenariile (căci nu se îndoia de nimic), erau pur şi simplu
prostii; iar când aborda marile opere ale lui Goethe, ale lui Kleist,
ale lui Hebbel1 sau ale lui Shakespeare, le înţelegea anapoda. Nu
din lipsă de inteligenţă, ’ ci de spirit critic; nu ştia încă să
înţeleagă pe ceilalţi, era prea preocupat de sine însuşi; se regăsea
pe el pretutindeni, cu sufletu-i naiv şi emfatic.
Alături de aceşti monştri, de loc sortiţi să trăiască, scria un
număr mare de mici opere care erau expresia nemijlocită a
emoţiilor trecătoare – cele mai eterne dintre toate: gânduri
muzicale, lieduri. Aici, ca şi aiurea, reacţiona pătimaş împotriva
deprinderilor curente. Reluă poeziile cele mai celebre, deja tratate
în muzică, şi avea neruşinarea de a voi să facă altfel şi mai
adevărat decât făcuseră Schumann şi Schu- bert. Uneori încerca
să redea figurilor poetice ale lui Goethe
— A lui Mignon, a Harpistului din Wilhelm Meister – caracterul
lor individual, precis şi răscolitor. Alteori, aborda unele Leduri
amoroase, pe care slăbiciunea artiştilor şi nerozia publicului, de
acord în chip tacit, se obişnuiseră să le înveş- mânte într-o
dulceagă sentimentalitate; iar el le despuia ie insufla o străşnicie
sălbatică şi senzuală. Într-un cuvânt, pretindea să facă să
trăiască patimi şi fiinţe pentru ele însele şi nu pentru a servi drept
jucării familiilor germane, în căutare de înduioşări ieftine,
duminică, în jurul mesei, în vreo Bierganen.
Dar de obicei li găsea pe poeţi prea literari; şi căuta, de
preferinţă, textele cele mai simple: texte de străvechi lieduri. Vechi
cântece religioase, pe care le citise într-un manual de educaţie: se
ferea să le păstreze caracterul lor coral le trata cu un curaj laic,
liber şi viu. Sau erau proverbe, câte- odată chiar cuvinte auzite în
treacăt, frânturi de dialoguri populare, reflecţii copilăreşti: –
cuvinte adesea stângace şi prozaice prin care se întrezărea
sentimentul într-adevăr pur. Aici se simţea la largul său şi atingea
o profunzime pe care celelalte compoziţii ale sale nu o cunoşteau
şi pe care el singur n-o bănuia.
Bune sau rele şi mai adesea rele decât bune, ansamblul
compoziţiilor sale era plin de viaţă Nu totul era nou: departe de
aşa ceva Christophe era adeseori banal, chiar prin sinceritate; i se
întâmpla să repete forme deja folosite pentru ’că elp redau în mod
exact gândirea sa, pentru că simţea aşa şi nu altfel Pentru nimic
în lume n-ar fi căutat să fie original * < se părea că trebuie să fii
foarte mediocru pentru ca să-ţi baţi capul cu o asemenea
problemă Căuta să fie el însuşi şi să spună ceea ce simţea fără să
se preocupe dacă ceea ce spunea fusese sau nu spus înaintea lui
Avea orgoliul de a crede că acesta era totuşi cel mai bun mijloc de
a fi original, şi că Jean Christophe nici nu existase şi nici nu va
mai exista vreodată pe lume. Cu magnifica neruşinare a tinereţii,
nimic nu i se părea deja făcut • şi totul i se părea de făcut sau jde
refăcut Sentimentul acestei interioare plenitudini. A unei vieţi
nelimitate înainte lui. Ţi arunca tntr-o stare de fericire exuberantă
şi cam indiscretă Intensă plenitudine de fiecare clioă şi care nu
avea nevoie de fericire, puţind să se împace şi cu tristeţea: izvoru-i
era preaplinul vieţii, forţa sa, sursa oricărei fericiri şi a oricărei
virtuţi Să trăieşti, să trăieşti din plin!
Cine nu simte în el beţia acestei forţe, această bucurie de a trăi
– fie chiarîn adâncurile nefericirii – acela nu este un artist. Iată
piatra de încercare. Adevărata grandoare se recunoaşte în
pulerea-ţi de plenitudine, fie în bucurie, fie în amărăciune. Un
Mendelssolm sau un Brahms, zei ai cevurilor de octombrie şi ai
ploilor mărunte, n-au cunoscut niciodată această dumnezeiască
forţă
Christophe o simţea în el; şi-şi arăta fericirea, cu o naivitate
imprudentă. Nu o făcea cu răutate, nu cerea decât s-o
împărtăşească şi altora. Nu-şi dădea seama că această bucurie
era jignitoare pentru cei mai mulţi oameni, care nu o vor cunoaşte
nicicând. De altfel, nu se sinchisea de loc dacă plăcea sau
displăcea; se simţea sigur pe sine şi nimic nu i se părea mai firesc
decât să împărtăşească şi altora convingerea sa că va învinge.
Instinctiv îşi compara comorile cu sărăcia generală a fabricanţilor
de note; şi gândea că-i va fi foarte uşor să facă să i se recunoască
superioritatea. Chiar prea uşor. Nu avea decât să se arate.
Se arătă
Era aşteptat.
Christophe nu făcuse o taină din sentimentele sale. Din
momentul în care îşi dăduse seama de făţărnicia germană, care
nu vrea să vadă lucrurile aşa cum sunt, îşi făcuse, o lege de a fi
de o sinceritate totală, continuă, intransigentă, cu privire la
orişice, fără să ţină seama de nicio operă sau de vreo persoană. Şi
pentru că nu putea face nimic fără să exagereze, ajungea până la
extravaganţe; spunea enormităţi şi scandaliza oamenii. Era de o
prodigioasă naivitate. Mărturisea oricui îi ieşea în cale tot ceea ce
gândea despre arta germană, cu satisfacţia unui om care nu vrea
să păstreze pentru sine nepreţuite descoperiri. Nu-şi închipuia că
ar fi putut supăra pe cineva. Când îşi dădea seama de prostia
unei opere consacrate, se grăbea, plin de descoperirea făcută, s-o
împărtăşească oricui: muzicienilor din orchestră sau amatorilor.
Enunţa judecăţile cele mai extravagante strălucind de bucurie. La
început nu fu luat în serios; se râse de butadele lui Dar, curând,
îşi dădură seama că stăruia prea mult, cu o insistenţă de prost
gust. Deveni clar că Christophe credea în paradoxurile sale; şi
aceasta păru mai puţin nostim. Era compromiţător: îşi manifesta
în toiul unui concert irnnia-i zgomotoasă sau, oriunde s-ar fi
găsit, îşi exprimă dispreţul pentru maeştri glorioşi.
Totul trecea din gură în gură în micul orăşel: niciunul dintre
cuvintele sale nu se pierdea, li purtau pică şi pentru purtarea lui
din anul trecut. Nu se uitase chipul scandalos în care se afişase
cu Ada şi ceasurile tulburi care urmaseră. El însă nu-şi mai
amintea nimic; zilele erau şterse de alte zile, iar acum era foarte
departe de ceea ce fusese cu două luni înainte. Dar alţii îşi
aduceau aminte în locul lui: aceia a căror funcţie socială este, în
orice orăşel mic, de-a lua notă, scrupulos, de toate greşelile, de
toate tiarele, de toate evenimentele triste, urâte, neplăcute care
privesc pe vecinii lor, pentru că nimic să nu fie pierdut vreodată.
Noile extravagante ale lui Christophe îşi luaseră locul alături de
cele vechi, în catastiful cu numele lui. Unele le lămureau pe
celelalte. Resentimentelor moralei ofensate li se adăugară acelea
ale bunului gust scandalizat. Cei mai indulgenţi spuneau despre
el:
— Vrea să fie original.
Dar cei mai mulţi afirmau:
— Total vetrihckt! (Nebun de-a binelea!)
O opinie nu mai puţin severă şi încă mai primejdioasă începea
să se răspândea. Scă – opinie a cărei ilustră origine îi asigură
succesul —: se spunea că la castel, unde Christophe continua să
se ducă în chip regulat, pentru funcţiunile sale oficiale, avusese
prostul gust ca, vorbind cu însuşi marele duce. Să se exprime cu
o indecenţă revoltătoare pe socoteala maeştrilor veneraţi: se
spunea că numise E/ias-ul lui Men- delssohn „rugăciuni de preot
făţarnic2*, şi că tratase anumite lieduri de Schumann drept
„muzică pentru Backfisch “1; şi aceasta tocmai când auguştii
prinţi îşi afirmaseră preferinţa lor pentru aceste opere! Marele
duce pusese capăt acestor impertinenţe spunând rece:
— Auzindu-vă cineva s-ar putea îndoi, uneori, că sân- teţi
german, domnule
Aceste cuvinte răzbunătoare, căzute de la aşa înălţime, nu
întârziaseră să se rostogolească foarte jos; şi toţi aceia care
credeau că au ceva să-i reproşeze lui Christophe fit’ ţi în pricina
succeselor sale. Fie pentru alte considerente mai personale, dacă
nu chiar mai usturătoare, nu uitară să amintească celorlalţi că,

2 Codanfl.
într-adevăr, el nici nu era curat german. Familia sa, din partea
tatălui, era – după cum ştiţi – originară din Belgia. Aşa încât nu
era de loc de mirare că acest imigrat denigra gloriile naţionale!
Această constatare explica totul; iar amorul propriu germanic îşi
găsea motive să se stimeze şi mai mult şi, în acelaşi timp, să-şi
dispreţuiască adversarul.
Christophe, din proprie iniţiativă, începu să alimenteze mai
substanţial această răzbunare, cu totul platonică. Este foarte
imprudent să-i critici pe alţii când eşti pe punctul de a te expune
tu însuţi criticii. Un artist mai abil şi mai puţin sincer ar Ei arătat
mai multă modestie şi mai mult respect pentru înaintaşii lui. Dar
Christophe nu vedea niciun motiv de a-şi ascunde dispreţul
pentru mediocritate şi fericirea pentru propria-i forţă. Această
fericire se’ manifesta fără cumpătare. Deşi Christophe, din pricina
lipsei unei fiinţe căreia să i se poată destăinui, avea, încă din
copilărie, obiceiul de a se închide în sine însuşi, era totuşi împins,
în ultima vreme, de o nevoie de expansiune. Prea multă bucurie,
doar pentru el singur; pieptul îi era neîncăpător pentru a o
cuprinde; ar fi făcut explozie dacă nu şi-ar fi împărtăşit
exuberanţa. Pentru că nu avea prieteni, îşi făcuse confident pe
colegul lui din orchestră, al doilea Kapellmeister, Siegmund Ochs,
un tânăr wurtembergez, blând şi prefăcut, care-i arăta un respect
excesiv. Christophe nu-l suspecta; şi chiar dacă l-ar fi suspectat,
cum ar fi putut el oare bănui că ar fi ceva rău în a-ţi destăinui
bucuria unui om indiferent, unui duşman chiar? Nu ar fi trebuit
mai curând să-i fie cu toţii recunoscători? Nu lucra el oare şi
pentru ei? Aducea fericire tuturor, prietenilor şi duşmanilor.
— Nu-şi închipuia că mai greu decât orice este să-i faci pe
oameni să accepte o fericire nouă; aproape ar prefera o nefericire
veche: le trebuie o hrană rumegată de veacuri. Dar, cel mai
nesuferit le este gândul că datorează altuia această fericire. Nu
iartă ofensa decât atunci când nu mai au niciun mijloc de a o
ocoli; şi, în orice caz, fac în aşa fel încât această fericire să fie
scump plătită.
Erau, aşadar_ mii de pricini pentru ca nimeni să nu primească,
din toată inima, destăinuirile lui Christophe. Dar erau o mie şi
una pentru că ele să nu fie primite bine de Siegmund Ochs.
Primul Kapellmeister, Tobias Pfeiffer, trebuia să se retragă curând,
iar Christophe, în ciuda tinereţii sale, avea toate şansele să-i ia
locul. Ochs era prea bun german pentru a nu recunoaşte că
Christophe merita acest loc, de vreme ce curtea era cu el. Dar
avea o părere prea bună despre sine însuşi pentru a nu crede că
el ar fi fost şi mai vrednic, dacă curtea l-ar fi cunoscut mai bine.
Aşa că primea, cu un zâmbet ciudat, efuziunile lui Christophe,
când acesta sosea la teatru, dimineaţa, cu o expresie ce se silea să
fie gravă dar caj’e, fără vrerea lui, strălucea de fericire.
— Ei bine, spunea el, ironic, vreo nouă capodoperă?
Christophe îl apucă de braţ:
— Da, prietene! Şi e fără pereche… Dacă ai auzi-o! … Să mă ia
dracu’! E prea frumos! Până astăzi nu s-a mai pomenit aşa ceva.
Dumnezeu să aibă milă de sărmanii oameni care o vor asculta!
După aşa ceva nu mai poţi avea decât o singură dorinţă: să mori!
Iar aceste cuvinte nu nimereau de loc în urechea unui surd. În
loc să zâmbească, sau chiar să ia, prieteneşte, în zeflemea acest
entuziasm copilăresc, împreună cu Christophe care ar fi fost cel
dinţii gata să râdă şi să-şi ceară scuze, dacă i-ar fi arătat ridicolul
situaţiei, Ochs se extazia în bătaie de joc; îl stârnea pe Christophe
să lanseze alte enormităţi; şi. Despărţindu-se, se grăbea să le
împrăştie pretutindeni, făcându-le încă şi mai groteşti. Îşi băteau
joc de Christophe, în micul cerc de muzicieni, şi toţi aşteptau cu
nerăbdare prilejul să judece nefericitele opere.
— Erau judecate definitiv, dinainte.
În sfârşit apărură.
Christophe alesese, din talmeş-bulmeşul operelor sale, o
uvertură pentru Juditha lui Hebbel, a cărei sălbatică energie îl
atrăsese, ca reacţiunea împotriva atoniei germane; (începea deja
să se cam dezguste de ea deoarece avusese intuiţia a ceea ce este
afectat în preconceputa idee a lui Hebbel dp a avea geniu, mereu
şi cu orice preţ). Adăugase o simfonie, care purta emfaticul titlu al
lui Boecklin3 din Bile: Visul vieţii şi epigraful: Vita somnium
breve1. O suită din liedurile lui completau programul împreună
cu câteva opere clasice şi un Festmarsch de Ochs, căruia
Christophe, din camaraderie, îi oferise să o adauge la concertul
lui, cu toate că-i simţea mediocritatea.
De la repetiţii se aflaseră în afară puţine lucruri. Cu toate că
orchestra nu înţelegea absolut nimic din operele pe care le
executa, şi cu toate că, în sinea lui, fiecare era foarte mirat de
bizareria acestei noi muzici, nu avuseseră încă timpul să-şi

3
formeze o părere: mai cu seamă nu erau în stare să o facă. Mai
înainte ca publicul să se fi pronunţat. De altminteri, siguranţa lui
Christophe impunea artiştilor, care erau docili şi disciplinaţi, ca
orice bună orchestră germană. Doar cinlăreaţa îi făcu dificultăţi.
Era doamna în albastru, de la concertul din Tonhalle. O celebri
late a cântecului în Germania: această bună mamă de familie
interpreta pe Briinnhilda şi pe Kundry la Dresda şi la Bayreuth,
cu o indiscutabilă amploare a plămânilor. Dar dacă învăţase la
şcoala wagneriană arta de care această şcoală este, pe drept
cuvânt, mân- dră, arta de a articula bine, proiectând consoanele
în văzduh şi azvârlind vocalele ca pe nişte lovituri de măciucă,
asupra publicului rămas cu gura căscată, ea nu învăţase, în
schimb
— Şi nu întâmplător – arta de a fi naturală. Nu era vitregă cu
niciun cuvânt: toate erau accentuate; silabele treceau cu tălpi de
plumb şi, în fiecare frază, era o tragedie. Christophe o rugă să-şi
modereze puţin forţa dramatică. La început, ea încercă, cu
destulă bunăvoinţă; dar grosolănia-i firească şi nevoia de a urla
erau mai puternice. Christophe se Enervă. Atrase luarea-aminte
respectabilei doamne că voise să facă să glăsuiască fiinţe vii şi nu
pe şarpele Fafner4 cu trompeta lui. E lesne de închipuit că ea
primi foarte rău această obrăzniciei. Spuse că ştia, slavă
Domnului! Cum trebuie să cânte, că avusese onoarea să
interpreteze liedurile maestrului Brahms, în prezenţa acelui mare
om, şi că el nu se mai sătura auzind-o.
— Cu atât mai rău 1 Cu atât mai rău! Strigă Christophe.
Cu un zâmbet superior, ea îi ceru să binevoiască să-i explice
sensul acestei enigmatice exclamaţii, li răspunse că, deoarece
Brahms nu ştiuse niciodată în viaţa lui ce înseamnă să fii natural,
elogiile lui erau cea mai grea defăimare şi că, cu toate că el –
Christophe – era câteodată foarte puţin politicos, aşa cum tocmai
remarcase ea, niciodată el nu şi-ar fi îngăduit să-i spună ceva atât
de insultător.
Discuţia continuă pe tonul acesta; şi doamna se încăpă- ţină să
cânte în felul ei, cu un patetism strivitor şi cu efecte de
melodramă – până în ziua în care Christophe declară rece că îşi
dădea foarte bine seama: acesta era felul ei firesc de a cânta şi
pace; şi că, deoarece liedurile lui nu puteau fi cântate aşa cum ar

4 Şarpele Fafner, balaur ucis de Sieffried, personaj din tetralogia wagneriană.

fi trebuit să fie, ele nu vor fi cân- ţâţe de loc: le scotea din
program.
— Era în ajunul concertului şi lumea aştepta aceste lieduri 2 ea
însăşi vorbise despre ele: era îndeajuns de muziciană pentru a le
preţui anumite calităţi; Christophe îi făcea un afront; şi cum nu
era sigură că concertul de a doua zi nu va consacra renumele
tânărului, nu voi să se certe cu un astru pe cale de a se naşte,
aşa încât cedă brusc, iar în cursul ultimei repetiţii, se supuse cu
docilitate la tot ceea ce Christophe îi ceru. Dar era foarte hotărâtă
ca a doua zi, la concert, să facă aşa cum o tăia capul.
Ziua concertului sosi. Christophe nu era de loc neliniştit. Era
prea plin de muzica lui pentru a o putea judeca tsi dădea bine
seama că operele lui, în anumite locuri, erau ridicole. Dar ce-l
interesa? Nimic mare nu poate fi • plăsmuit fără să rişti ridicolul.
Pentru a atinge profunzimea lucrurilor trebuie să bravezi
respectul uman, politeţea, pudoarea, grija pentru minciunile
convenţionale ale societăţii, sub care sufletul zace înăbuşit. Dacă
nu vrei nici să sperii pe nimeni şi nici să cucereşti faima trebuie
să te resemnezi să rămâi toată viaţa într-o dulce mediocritate şi să
nu dai celor mediocri decât amestecat, diluat, adevărul mediocru,
pe care sunt în stare să-l asimileze; trebuie să rămâi dincoace de
viaţă. Mare nu poţi fi decât dacă ai trecut peste aceste scrupule.
Christophe trecea peste ele. Putea mult şi bine să fie fluierat j era
sigur că nu-i va lăsa indiferenţi. Se distra gândind la mutrele pe
care le vor face unii cunoscuţi, ascultând cutare sau cutare
pagină, cam riscată. Se aştepta la critici aspre: surâdea de pe
acum. În orice caz, ar fi trebuit să fii surd pentru a tăgădui forţa
care era acolo – plăcută sau nu. Ce are a face? … Plăcută!
Plăcută! … Forţa! Atât e de ajuns. Să-şi vadă de drum şi să ducă
cu ea totul, ca Rinul! …
Avu o primă dezamăgire. Marele duce nu veni Loja princiară nu
fu ocupată decât de persoane neînsemnate • câteva doamne de
onoare. Christophe resimţi o revoltă înăbuşită. Îşi spuse: „Idiotul
ăsta face pe îmbufnatul. Nu ştie ce să creadă despre operele mele:
îi e frică să nu se compromită”. Ridică din umeri, ca şi cum nu s-
ar fi sinchisit de o asemenea nerozie. Alţii îi dădură mai multă
atenţie: era o primă lecţie şi o ameninţare pentru viitor.
Publicul nu se arătase mult mai grăbit decât stăpânul; cel
puţin o treime din sală era goală. Christophe nu putea să nu
gândească cu amărăciune la sălile pline ale concertelor lui din
copilărie. Nu s-ar fi mirat de această schimbare dacă ar fi avut
mai multă experienţă: ar fi socotit mai firesc să fie mai puţină
lume care să-i asculte muzică bună, decât pe cea proastă: căci nu
muzica ci muzicianul este acela care, mai ales, interesează
publicul şi este evident că un muzician
C-da 208 coala 3
Care este un bărbat în toată firea şi seamănă cu toată lumea
oferă cu mult mai puţin interes decât un muzician în rochiţă de
copil, care mişcă sentimentalismul şi distrează nerozia.
După ce aşteptă zadarnic ca sală să se umple, Christophe se
hotărî să înceapă. Încercase să se convingă că era mai bine aşa:
„Puţini prieteni, dar buni”. Optimismul lui nu dură mult.
— Muzica se desfăşura în plină linişte. Există o tăcere a
publicului, pe care o simţi grea, de dragoste, şi gata să se reverse.
E>ar în aceasta nu era nimic. Nimic. Somn desăvârşit Neant.
Fiecare frază muzicală se cufunda parcă în abisul nepăsării. Cu
acele antene lăuntrice, cu care este dăruit orice adevărat muzician
şi care-i îngăduie să ştie dacă ceea ce cântă găseşte ecou în
fundul sufletelor ce-l înconjoară, lui Christophe, deşi cu spatele la
public, ocupat cu orchestră, nu-i scăpa nimic din ceea ce se
întâmpla în sală. Continua să bată măsura şi să se înfierbânte
singur, îngheţat de ceaţa de plictis care se înălţa din parterul şi
din lojile aflate în spatele lui.
În sfârşit, uvertura se termină; şi sala aplaudă. Aplaudă cu
politeţe, cu răceală şi tăcu. Christophe ar fi preferat să-l fluiere…
O fluierătură! O singură fluierătură! Ceva care să fie un semn de
viaţă, de reacţie cel puţin împotriva operei sale! … Nimic. Privi
publicul. Spectatorii se uitau unul la altul. Căutau unii în ochii
celorlalţi o opinie. Nu o găsiră şi recăzură în indiferenţa lor.
Muzica reîncepu. Era rândul simfoniei. Lui Christophe îi veni
foarte greu să continue până la sfârşit. De mai multe ori fu gata
să arunce bagheta şi să fugă. Această apatie îl cotropea şi pe el; în
cele din urmă nici el singur nu mai pricepea ceea ce dirija; avea
simţământul limpede al căderii în nepătrunsul plictis. Nu auzi
nici măcar şoaptele ironice la care se aştepta, la anumite pasaje:
publicul era cufundat în citirea programului. Christophe desluşi
întoarcerea filelor, toate deodată, cu un foşnet uscat, urmat de
aceeaşi tăcere, până la cel din urmă acord, când aceleaşi aplauze
politicoase dovediră că înţeleseseră că lucrarea se sfârşise.
— Totuşi, se mai auziră câteva aplauze răzleţe, când celelalte
conteniră: dar nu deşteptară niciun ecou şi încetară ruşinate;
vidul păru mai vid. Iar acest mic incident folosi ca să lumineze
puţin publicul asupra plictiselii pe care o resimţise.
Christophe se aşezase în mijlocul orchestrei, neîndrăznind să
privească nici la dreapta, nici la stingă, li venea să pifngă; şi în
acelaşi timp, fremăta de furie. Ar fi voiţ să se ridice şi să le strige,
tuturora: „Mă plictisiţi! Ah! Cât de tare mă plictisiţii Nu mai pot!
… Plecaţi! Plecaţi cu toţii! *
Publicul se trezea puţin: o aştepta pe cântăreaţă – era deprins
s-o aplaude. În acest ocean de opere noi, în largul căruia rătăcea
fără busolă, ea, cel puţin, însemna o certitudine, un pământ
cunoscut şi solid, unde nu riscă să se piardă. Christophe le
desluşi gândul; şi râse amar. Cântăreaţa fu şi ea conştientă de
aşteptarea publicului: Christophe o înţelese din aerele ei de
regină, când se duse s-o anunţe că îi venise rândul. Se priviră cu
ostilitate. În loc să-i ofere braţul, Christophe îşi înfundă mâinile în
buzunare şi o lăsă să intre singură. Ea trecu furioasă şi
descumpănită. O urmă, cu un aer plictisit. De îndată ce apăru,
sala o ovaţionă: era pentru toţi o uşurare; chipurile se luminau,
publicul se însufleţea, toate binoclurile intrară în funcţie. Sigură
pe puterea ei, a- tacă liedurile în felul ei, bineînţeles, şi fără să
ţină seamă de observaţiile pe care Christophe i le făcuse în ajun.
Christophe, care o acompania, păli. Prevăzuse această răzvrătire.
La prima schimbare pe care o făcu, el izbi pianul şi spuse cu
mânie: x
— Nu!
Ea continuă. El îi şoptea în spate, cu o voce surdă şi furioasă:
— Nu! Nu! Nu-i aşa! … Nu!
Enervată de aceste mârâituri furibunde, pe care publicul nu
putea să le desluşească, dar din care orchestrei nu-i scăpa nimic,
<? A se încăpăţâna, încetinind exagerat, făcând pauze, pauze de
orgă. El nu ţinea seamă şi clnta înainte: sfârşiră prin a fi la
distanţă de o măsură. Publicul nu observa: de multă vreme
admisese că muzica lui Christophe nu Era făcută pentru a părea
plăcută şi nici justă pentru ureche; da* Christophe, care nu era
de aceeaşi părere, se schimonosea ca un posedat şi, în cele din
urmă, izbucni. Se opri brusc, în mijlocul unei fraze muzicale:
— Ajunge! Strigă el din toate puterile.
Purtată de elan, ea continuă încă o jumătate de măsură şi se
opri la rându-i.
 — Ajunge! Repetă el rece.
Un moment de stupoare, în sală. După câleva secunde, spuse
cu un ton îngheţat:
— S-o luăm de la început l
Ea îl privea consternată; mâinile-i tremurau; se gândi să-i
iivimce cu caietul în cap; nu înţelese niciodată, mai târ- zm, cum
de n-o şi făcuse. Dar era strivită de autoritatea lui Christophe şi
de tonul lui care nu îngăduia nicio replică i reîncepu. Cântă
întregul ciclu de lieduri, fără să schimbe nicio nuanţă, nicio
mişcare: căci simţea că nu o va cruţa de loc; şi tremura la ideea
unui nou afront.
Când termină, publicul o rechemă, cu frenezie. Nu liedurile
erau ceea ce aplaudau ei (dacă ar fi cântat, altele, aF fi aplaudat
la fel): ci pe cântăreaţa celebră şi îmbătrânită sub arme: ştia că
poate s-o admire cu toată încrederea. Ţinea, de altfel, să şteargă
efectul scandalului. Fără să fie prea siguri, înţeleseseră vag că
totuşi cântăreaţa se înşelase; dar găseau indecent faptul că
Christophe dăduse lucrul în vileag. Bisară bucăţile. Dar
Christophe, cu hotărâre. Închise piiinul.
Ea nu băgă de seamă această nouă obrăznicie; era prea
tulburată pentru a se gândi să reînceapă. Ieşi în grabă şi se
închise în cabina ei; şi acolo, un sfert de ceas, îşi uşură sufletul
de valul de ură şi furie care o apăsa: criză de nervi, potop de
lacrirfii, invective indignate, blesteme împotriva lui Christophe –
nu cruţă nimic. I se auzeau strigătele de mî- me prin uşa închisă.
Aceia dintre prietenii ei care reuşiseră să intre, spuseră. În gura
mare, la ieşire, că Christophe se purtase ca un bădăran. O
asemenea părere se răspândeşte repede într-o sală de spectacol.
Aşa ineât, când Christophe se urcă din nou la pupitru, pentru
ultima bucată, publicul era furtunos. Dar această compoziţie nu
era a lui Christophe; era Festmarsch-ul lui Ochs, pe care
Christophe îl adăugase, prieteneşte, la programul lui. Publicul,
care se simţea la largul lui cu această muzică plată, avu un mijloc
simplu de tot pentru a-şi manifesta dezaprobarea faţă de
Christophe. Fără a merge până la îndrăzneala de a-l fluiera;
aclamă pe Ochs cu ostentaţie, chemând de două-trei ori pe autor,
care fireşte, apăru. Şi cu aceasta, concertul luă sfârşit.
Este lesne de înţeles că marele duce şi oamenii de la curte – din
acel mic orăşel de provincie, bârfitor şi plictisit
— Nu pierdură niciun amănunt din ceea ce se petrecuse.
Jurnalele care erau de partea cântăreţei un pomeniră nimic
despre incident; dar, cu toate fură de acord în a exalta arta
solistei, mulţumindu-se să menţioneze doar, cu titlu de informaţie
liedurile pe care le cântase. Despre celelalte opere ale lui
Christophe, de-abia pomeneau câteva rânduri, aproape a celeaşi
în toate jurnalele: „… Ştiinţă a contrapunctului. Scriere
complicată. Lipsă de inspiraţie. Nicio melodie. Scrise cu capul şi
nu cu inima. Lipsă de sinceritate. Vrea să fie original. Urma un
paragraf asupra adevăratei originalităţi, a- oeea a maeştrilor morţi
şi îngropaţi, a lui Mozart, Beethoven, Eowe, Schubert şi Brahms,
„aceia care sunt originali fără să Ci vrut cu tot dinadinsul să fie.
“Apoi, printr-o tranziţie U- rească, se trecea la noua reluare, de
către teatrul marelui duce, a operei Nachtlager von Granada de
Konradin Kreut- zer; se făcea o amănunţită dare de seamă a
acestei „delicioase muzici, proaspătă şi drăgălaşă, ca în prima zi. “
În rezumat, operele lui Christophe întâmpinară din partea
criticilor cei mai binevoitori o neînţelegere totală; din partea celora
care nu-l iubeau, o ostilitate. Vicleană; în sfâr- sit, din partea
marelui public, pe care niciun critic, prieten sau duşman, nu-l
îndruma, tăcere Lăsat cu propriile lui gânduri, marele public nu
gândeştc nimic.
Christophe fu doborât.
Eşecul lui n-avea, totuşi, nimic surprinzător. Pentru trei pricini
operele lui puteau să displacă. Nu erau îndeajuns de coapte; apoi
aveau o concepţie prea modernă pentru a fi înţelese din prima
dată; şi, în sfârşit, oamenii erau prea fericiţi să poată da o lecţie
obraznicului tânăr. Dar Christophe nu era îndeajuns de chibzuit
pentru a putea admite legitimitatea înfrângerii sale. Îi lipsea mai
cu seamă seninătatea oe care experienţa dureroasă a unei
îndelungate neînţelegeri din partea oamenilor şi a prostiei lor
incurabile o dăruieşte adevăratului artist. Naivă sa încredere în
public şi în succes, pe care credea că-l va obţine uşor, pentru că îl
merită, se nărui.
I s-ar fi părut firesc să aibă duşmani. Dar ceea ce-l consterna era
că nu mai avea niciun prieten Aceia pe care se bizuia, aceia care
până acum păruseră că se interesează de opera lui, nu mai
aveau, pentru el, de la concert încoace, niciun cu- vânt de
încurajare încercă să-i sondeze: se refugiau îndărătul unor
cuvinte vagi. Insistă; voia să le cunoască gândul adevărat: cei mai
sinceri îi opuseră operele lui precedente, prostiile lui de începător.
Deseori, mai târziu, avea să audă4 în numele operelor vechi,
condamnarea celor noi – şi aceasta, de către aceiaşi oameni care,
cu câţiva ani mai înainte. Îi osândeau operele vechi, când ele erau
noi: aceasta este regula obişnuită.’ Christophe nu era obişnuit cu
ea; protestă cu energie. Că nu-l iubeau, foarte bine! Înţelegea,
aceasta Şi făcea chiar plăcere, nu ţinea să fie prietenul tuturora.
Dar să pretindă că-l iubesc şi să nu-i îngăduie să crească, să vrea
să-l oblige să rămână toată viaţa un copil, iată ceea ce depăşea
orice margini l Ceea ce era bun la doisprezece ani nu mai era la
douăzeci; şi spera să nu rămână aici, să se mai schimbe, să se
schimbe mereu… Imbecili mai sunt cei ce vor să oprească viaţa În
loc! … Interesante în compoziţiile lui din copilărie nu erau
prostiile lui de copil, ci forţa care mocnea prevestind viitorul. Şi
tocmai acest viitor voiau ei să-l ucidă! … Nu, nu înţeleseseră
niciodată nimic din ceea ce era el, nu-l iubiseră niciodată, nici
ieri, nici azi; nu iubeau decât ceea ce era slab în el, vulgar, ceea
ce avea comun cu cei mediocri, nu ceea ce era el Într-adevăr:
prietenia lor nu era decât o neînţelegere…
Exagera poate. Cazul este frecvent la unii oameni cinstiţi,
incapabili să iubească o operă nouă, şi care o iubesc cu
sinceritate când are douăzeci de ani vechime. Viaţa nouă are o
mireasmă prea puternică pentru cei slabi de înger: trebuie ca
mirosul să se evapore, în vântul vremii. Opera de artă nu devine
inteligibilă pentru ei decât atunci când este acoperită de colbul
anilor.
Dar Christophe nu putea să admită să nu fie înţeles când era
prezent şi să fie înţeles atunci când era trecut. Prefera să creadă
că nu era înţeles de loc, în niciun caz, niciodată. Şi turba de
mânie. Avu ridicolul gând de a voi să se facă înţeles, de a se
explica, de a discuta, deşi toate acestea nu foloseau la nimic: ar fi
trebuit să reformeze gustul vremii. Dar nu se îndoia de nimic. Era
hotărât să obţină, de bunăvoie sau cu forţa, o curăţire totală a
gustului german Dar nu avea posibilitatea s-o facă: nu prin câteva
discuţii, în care-şi găsea cu greu cuvintele, şi în care vorbea cu o
violenţă exagerată despre marii muzicieni şi chiar despre
interlocutorii lui, ar fi putut să convingă pe cineva; nu reuşea
decât să-şi mai facă şi alţi duşmani Ar fi trebuit să-şi poată
organiza gândurile pe îndelete şi să oblige apoi publicul să-l
asculte…
Şi exact la momentul potrivit, steaua lui – nefasta lui stea – îi
oferi mijloacele
Era instalat la restaurantul teatrului, inti-un ten de muzicieni
din orchestră, pe care-i indigna cu opiniile lui des-
3fe pre artă. Nu erau cu toţii de aceeaşi părere; dar toţi erau
jigniţi de libertatea lui de limbaj. Bătrânul Krause, basui om de
treabă şi bun muzician, care-l iubea sincer pe Christophe, ar fi
dorit să schimbe subiectul conversaţiei; tuşea şi pândea un prilej
pentru a arunca un calambur. Dar Christophe nu înţelegea;
continua mai departe, şi Krause gândea cu amărăciune:
„Ce nevoie are să spună toate astea? Dumnezeu să-l bi-
neeuvânteze! Poţi să gândeşti asemenea lucruri; dar nu să le spui,
ce dracu! “
Cel mai ciudat este că „aceste lucruri “le gândea şi el; cel puţin
le bănuia, iar cuvintele lui Christophe deşteptau în el multe
îndoieli; dar nu avea curajul să şi le mărturisească, şi mai ales, să
le recunoască cu glas tare – întâi din teamă de. A se compromite,
apoi din modestie, din neîncredere în sine.
Weigl, comistul, nu voia să audă de nimic; voia să admire pe
oricine, orice, bun sau rău, stea sau bec de lampă i toate erau pe
acelaşi plan; nu exista mai mult sau mai puţin în admiraţia lui:
admira, admira, admira. Era pentru el o nevoie vitală; suferea
când voiai să-l îngrădeşti.
Viploncelistul Kuh suferea şi mai mult. Iubea din toată inima
muzica proastă, iar tot ceea ce Christophe ataca cu sarcasmele şi
invectivele sale îi era nespus de drag: din instinct alegerea lui
tindea spre operele cele mai convenţionale; sufletu-i era un
rezervor de emoţii plângăreţe şi pompoase. Desigur, nu minţea în
cultul lui înduioşat pentru toţi falşii oameni mari. Şi tocmai când
se convingea că îi admiră pe cei adevăraţi, se minţea pe sine
însuşi – cu toată inocenţa. Există „Brahmini “ 5care cred că
regăsesc în zeul lor suflul geniilor trecute: îl iubesc pe Beethoven
în Brahms. Kuh făcea şi mai bine: pe Brahms îl iubea în
Beethoven.
Dar cel mai indignat de paradoxurile lui Christophe era
fagotistul Spitz. Nu atât instinctul lui muzical, cât firea lui servilă
era rănită. Unul dintre împăraţii romani voia să moară în picioare.
Spitz voia să moară pe brânci, aşa cum trăise: aceasta era poziţia
lui firească: se desfăta tăvălindu-se la picioarele a tot ce era
5 Aici în sens ironic, admiratori ai lui Brahms, care II cinsteau ca preo(ii indieni (brahmani) pe zeul suprem
Brahma.
oficial, consacrat, „ajuns “: şi îl scoteai din sărite dacă voiai să-l
opreşti să facă pe lingăul.
Astfel, Kuh gemea, Weigl făcea gesturi deznădăjduite, Krause
spunea vorbe fără şir şi Spitz striga cu o voce ascu- ţâţa.
Christophe, netulburat, striga mai tare decât toţi; şi spunea
enormităţi despre Germania şi germani.
La o masă învecinată, un tânăr îl asculta strâmbându-se de
râs. Avea părul negru şi buclat, ochi frumoşi şi inteligenţi, un nas
destul de voluminos, care, ajuns aproape de vârf, nu st putea
hotărî să o ia nici la dreapta, nici la stingă şi, decât să meargă
drept, mai bine o apuca deodată în ambele părţi; avea buze groase
şi o fizionomie spirituală şi mobilă care, urmărind tot ce spunea
Christophe, sorbindu-i vorbele, i le oglindea cu o atenţie complice
şi batjocoritoare, făcând mici riduri pe frunte, la tâmple, la
colţurile ochilor, de-a lungul nărilor şi al obrajilor, strâmbându-se
de râs, cu tot trupul zguduit din când în când de un acces
convulsiv. Nu se amestecă în conversaţie, dar nu pierdu un
cuvânt. Manifestă q veselie deosebită când îl vedea pe Christophe
poticnit într-o demonstraţie şi hărţuit de Spitz, încurcându-se,
bâlbâindu-se, bolborosind de furie, până când găsea cuvântul
căutat – o stâncă pentru a-şi strivi adversarul. Şi simţea o
neţărmurită plăcere când Christophe, târât de patimă mult
dincolo de gândul lui, enunţa monstruoase paradoxuri, care
provocau ţipetele ascultătorilor.
În sfârşit, se despărţiră, obosiţi de a-şi simţi şi a-şi afirma
fiecare superioritatea. În clipa în care Christophe, rămas ultimul
în sală, era gata să treacă pragul, fu acostat de tână- rul căruia îi
îăcuse o atât de mare plăcere să-l asculte Nu-l observase încă.
Celălalt, cu capul descoperit, din politeţe, su- râdea, cerea voie să
se prezinte:
— Franz Mannheim.
Se scuză că fusese atât de indiscret să urmărească discuţia. Şi-
l felicită pentru măiestria cu care-şi făcuse praf adversarii. Râdea
încă amintindu-şi. Christophe îl privi, fericit, paţin neîncrezător î
— Vorbiţi serios? Întrebă el. Nu vă bateţi joc de mine?
Celălalt se jură pe toţi zeii. Chipul lui Christophe se lumină:
— Atunci, găsiţi că am dreptate, nu-i aşa? Sunteţi de părerea
mea?
— Să vedeţi, spuse Mannheim, la drept vorbind, eu nu sunt
muzician, nu mă pricep de loc la muzică. Singura muzică ce-mi
place (nu e prea măgulitor ceea ce am să vă spun) este a
dumneavoastră… în sfârşit, asta ca să ştiţi că nu am totuşi gust
prea prost…
— Hm! Hm! — Făcu Christophe, sceptic, flatat totuşi – asta nu
e o dovadă.
— Sunteţi cam pretenţios… Fie! … Aveţi dreptate: asta nu e o
dovadă. De aceea, nu mă încumet, să judec ce spuneţi despre
muzicienii germani. Dar e atât de adevărat, în orice caz, în ce-i
priveşte pe germani în general, pe bătrânii germani, toţi aceşti
romantici idioţi, cu gândurile lor râncede, cu emoţiile lor
lacrimogene, acele continue repetări şenile, pe care vor să le
admirăm, „acest veşnic Ieri, care a existat din totdeauna, care va
dăinui de-a pururi şi care, pentru că este azi, va fi şi mâine literă de
Evanghelie
Recită câteva versuri din faimosul pasaj al lui Schiller-i
„… Das ewig Gestrige
Das immer war und immer W iederkehrt…"
— Şi el, cel dintâi! Se întrerupse el în mijlocul recitării.
— Cine? Întrebă Christophe.
— Pompierul care a scris asta!
Christophe nu înţelegea. Dar Mannheim continuă:
— În primul rând, aş vrea ca la fiecare cincizeci de ani să se
procedeze la o curăţire generală a artei şi a gândirii, să nu se-
îngăduie să mai dăinuiască nimic din ceea ce fusese înainte
— E cam radical, spuse Christophe, zâmbind.
— Vă asigur că nu. Cincizeci de ani însemnează chiar prea
mult; ar trebui să zicem treizeci… Şi încă! … Măsură de igienă. Nu
păstrezi în casă colecţia străbunilor, li trimiţi, când au murit,
politicos, să putrezească în altă parte, şi-i acoperi cu lespezi grele
ca să fii absolut sigur că nu vor reveni. Sufletele delicate pun şi
flori. N-am nimic, dimpotrivă, mi-e indiferent. Tot ceea ce cer este
să fiu lăsat în pace. Eu îi las pe ei perfect liniştiţi! Fiecare cu
drumul său, morţii cu morţii, viii cu viii.
— Există morţi mai vii decât viii.
— Ba nu, ba nu! Ar fi mai adevărat dacă aţi spune că există vii
care sunt mai morţi decât morţii.
— Poate că da. În orice caz. Există vechituri care sunt încă
actuale.
— Ei bine, dacă sunt încă actuale, le vom găsi singuri… Dar nu
cred de loc. Ceea ce a fost bun când va nu mai e bun înc-o dată
Numai schimbarea este bună. Înainte de orice este necesar să
scăpăm de bătrâni. Sunt prea mulţi bătrâni în Germania. Moarte
bitrinilor 1
Christophe asculta cu mare atenţie aceste butade şi-şi dădea
multă osteneală ca să le discute; într-o oarecare măsură era de
partea lor, recunoştea unele dintre ideile lui; şi, în acelaşi timp,
resimţea o jenă, văzându-le exagerate într-un chip caricatural.
Dar, cum atribuia altora propria lui seriozitate, îşi spunea c&
poate, interlocutorul lui, care părea mai instruit decât el şi vorbea
cu mai multă uşurinţă, avea dreptate şi că trăgea încheierile
logice din propriile lui principii. Orgoliosul Christophe, căruia
atâţia oameni nu-i iertau că avea încredere în sine însuşi, era
adesea de o modestie naivă, care-l făcea victimă, faţă de cei care
primiseră o educaţie mai bună decât a sa. – Când, totuşi, aceştia
consimţeau să nu se fălească cu ea pentru a evita o discuţie
jenantă. Mannheim, care se distra cu propriile lui paradoxuri şi
care, din ripostă în ripostă, ajungea la caraghioslâcuri
extravagante, de care râdea în sinea lui, nu era obişnuit să se
vadă luat în serios; se înveseli văzând grija pe care o punea
Christophe în a-i discuta gogomăniile, sau chiar pentru a le
înţelege; şi, deşi îşi bătea joc, era recunoscător pentru importanţa
pe care Christophe i-o acorda: îl găsea ridicol şi fermecător.
Se despărţiră foarte buni prieteni; iar Christophe fu destul de
mirat văzând, trei ceasuri mai târziu, la repetiţia de la teatru,
apărând pe’ mica uşă de acces a orchestrei, capul lui Mannheim,
radios şi schimonosit, care-i făcea semne misterioase. Când
repetiţia se termină, Christophe se duse spre el. Mannheim îl luă
cu familiaritate de braţ:
— Ai vreme un moment? … Ascultă. Mi-a venit o idee. Poate că
o vei găsi absurdă… N-ai vrea, oare, o dată, să scrii ce gândeşti
despre muzică şi despre muzicieni? În toc să-ţi baţi gura ţinând
discursuri la patru cretini din banda durnitele. Care nu sunt buni
decât să sufle şi să scârţâie pe bucăţi de lemn, n-ai face mai bine
să te adresezi marelui public?
— Dacă n-aş face mai bine? Dacă vreau? … Ei drace L Şi unde
vrei să scriu? Ştii că ai haz? …
— Iată: am să-ţi fac o propunere… Câţiva prieteni şi cu mine: –
Adalbert von Waldhaus, Raphael Goldenring, Âdolf Mai şi Lucien
Ehrenfeld – am fondat o revistă, singura revistă inteligentă din
oraş: Dionysos… (O cunoşti desigur? …) Te admirăm cu toţii şi am
fi fericiţi să fii printre noi. Ai vrea să te însărcinezi cu critica
muzicală?
Christophe era zăpăcit de o asemenea onoare: ardea de dorinţa
de a primi; se temea numai că nu va fi vrednic: nu ştia să scrie.
— Lasă, spuse Mannheim, sunt sigur că ştii foarte bine. Şi
apoi, de vreme ce vei fi critic, vei avea toate drepturile. Nu trebuie
să te jenezi de public. Este prost ca noaptea. Artistul nu
reprezintă mare lucru: pe artist poţi să-l fluieri. Dar criticul are
dreptul să spună: „Fluieraţi-mi-l pe acesta! “întreaga sală îi lasă
lui povara de a gândi. Gândeşte ce vei vrea. Numai să ai aerul că
gândeşti ceva. Numai să dai de mânrare acestor gâşte, nu are
însemnătate ce: vor înghiţi totul.
Christophe sfârşi prin a consimţi, mulţumind cu efuziune. Puse
numai condiţia să aibă dreptul să spună orice.
— Bineînţeles, bineînţeles, făcu Mannheim. Libertate absolută!
Fiecare dintre noi e liber.
Veni să-l caute din nou la teatru, a treia oară, seara, după
spectacol, pentru a-l prezenta lui Adalbert von Waldhaus şi
prietenilor lui. Îl primiră cu cordialitate.
În afară de Waldhaus, care aparţinea uneia dintre vechile
familii nobile din ţinut, toţi erau evrei şi toţi erau foarte bogaţi:
Mannheim, fiul unui bancher; Goldenring, al unui proprietar de
vii renumite; Măi, al unui director de întreprindere metalurgică; şi
Ehrenfeld, al unui mare bijutier. Părinţii lor erau din vechea
generaţie israelită, muncitoare şi tenace, legată de spiritul rasei
lor, adunându-şi avutul cu o aspră energie, şi bucurnidu-se de
aceasta cu mult mai mult decât de avere însăşi. Fiii păreau făcuţi
să irosească ceea ce părinţii agonisiseră: persiflau prejudecăţile
familiale şi acea manie de a economisi ca strângătoarele furnici;
făceau pe artiştii, se prefăceau că dispreţuiesc banii şi că îi
azvârle pe fereastră Dar, în realitate, nu li se strecurau printre
degete; şi degeaba făceau nebunii: nu ajungeau niciodată să-şi
piardă cu totul luciditatea spiritului şi simţului practic. De
altminteri, părinţii vegheau şi îi ţineau din scurt Cel mai risipitor,
Mannheim. Ar fi azvârlit din toată inimă tot ceea ce avea: dar nu
avea niciodată, nimic; şi. Cu toate că blestema în gura mare
zgârcenia tatălui său, în sinea lui râdea şi găsea că are dreptate.
La urma urmelor, numai Waldhaus, stăpân pe averea lui, se
purui corect şi dădea bani, susţinând revistă din fondurile lui Era
poet Scria „Polimetritt în felul hâi Amo Holz şi Walt Whitman,
versuri când foarte lungi, când foarte scurte, în care punctele,
două şi trei puncte, liniu- ţele, pauzele, majusculele, italicele şi
cuvintele subliniate jucau un foarte mare rol, nu mai puţin decât
aliteraţiile şi repetiţiile – ale unui cuvânt ale unui rând, ale unei
fraze întregi. Intercala cuvinte din toate limbile. Pretindea să-l-
tălmăcească în versuri (cine şi io de ce) pe Cczanne 6. La drept
vorbind, avea un suflet destul de poetic, care simţea cu distincţie
lucruri serbede. Era sentimental şi uscat, naiv şi dandy; versurile
lui laborioase afectau o neglijenţă semeaţă. Ar fi fost un bun poet
pentru oameni de lume. Dar există prea mulţi de acest fel, în
reviste şi saloane; şi el voia să fie singurul. Îşi pusese în cap să
facă pe marele senior care este mai presus de prejudecăţile castei
lui. Şi avea mai multe decât oricine. Nu şi le mărturisea. Îşi făcuse
o plăcere din a se înconjura numai de evrei la revista pe care o
conducea, pentru a-i face să protesteze pe ai lui, foarte antisemiţi,
şi pentru a-şi dovedi sieşi libertatea lui de spirit. Afecta faţă de
colegi un ton de curtenitoare egalitate. Dar în fond, îi dispreţuia
cu toată liniştea şi peste măsură. Ştia că ei sârtt foarte bucuroşi
să se servească de numele şi de banii lui; şi îi lăsa s-o facă pentru
a avea încântarea de a-i dispreţui.
Şi ei îl dispreţuiau pentru că îi lăsa să profite de el i ştiau însă
foarte bine că-şi găsea şi el profitul în aceasta. Dai, ei. VValdhaus
le aducea numele şi averea lui; şi ei îi aduceau talentul, spiritul
lor de afaceri şi clientelă. Erau mult mai inteligenţi decât el Nu că
ei ar fi avut mai multă personalitate. Aveau poate şi mai puţină
Dar în acest orăşel, ca pretutindeni şi totdeauna, erau – pentru că
făceau parte din altă rasă, care de veacuri îi izolează şi le ascute
facultăţile de observaţie batjocoritoare – spiritele cele mai
înaintate, cele mai sensibile la ridicolul instituţiilor putrede, şi al
ideilor învechite. Dar deoarece caracterul le era mai puţin liber
decât inteligenţa, asta nu-i împiedica, continuând să-şi bală joc,
să caute mai mult să profite de aceste instituţii şi idei, decât să le
reformeze… În ciuda profesiunii lor de credinţă independentă,
erau ca şi nobilul Adalbert, mici snobi de provincie, băieţi de bani
gata şi trândavi, care făceau din literatură un sport, un flirt. Erau
foarte satisfăcuţi să-şi ia aere de oameni care dau cu barda în
Dumnezeu; dar erau băieţi de treabă şi nu dădeau cu barda decât
în dţiva oameni inofensivi, sau pe care-i considerau incapabili să

6 Cezanne (Paul) (1839—1906), pictor impresionist francez. A pictat mai ales naturi moarte şi peisaje.
le răspundă vreodată. Nu aveau de gând să se certe cu o societate
în care ştiau că vor pătrunde într-o zi sau alta pentru a trăi
liniştit o viaţă obişnuită, îmbrăţişând toate prejudecăţile pe care le
combătuseră. Şi atunci când îndrăzneau să dea o lovitură
zgomotoasă, sau pentru reclamă, să pornească, cu tămbălău,
război împotriva vreunui idol al zilei – care începea să se clatine –
aveau grijă să nu-şi înece toaie vasele: la primejdie, se îmbarcau
din nou. De altminteri, oricare ar fi fost sfârşitul campaniei – o
dată terminată, trecea inuită vreme până să reînceapă o alta:
filistinii puteau dormi liniştiţi Tot ceea ce căutau noii
Davidsbundler era7 să facă să se creadă că ar fi putut fi teribili,
dacă ar fi vrut: dar n-o voiau Preferau să tutuiască pe artişti şi să
supere pe actriţe.
Christophe nu se simţi la largul său în acest mediu Vorbeau
mai cu seamă despre cai şi femei: şi vorbeau fără ci u- ţaro. Erau
înţepaţi. Adalbert discuta cu un glas stins şi încet, cu o politeţe
rafinată, plictisită, plicticoasă. Adolf Mai, secretarul de redacţie,
greoi, bondoc, cu capul vârât între umeri, cu aerul brutal, voia
întotdeauna să aibă dreptate: hotăra toate, nu asculta niciodată
ce i se răspundea, părea să dispreţuiască -opinia interlocutorului
şi încă şi mai mult pe interlocutor Goldenring, criticul de artă,
care avea ticuri nervoase şi ochi ce clipeau într-una în dosul unor
ochelari mari, purta
— Pentru a imita, fără îndoială, pe pictorii pe care-i frecventa –
părul lung, fuma în tăcere, mormăia frânturi de fraze pe care nu
le termina niciodată şi făcea gesturi vagi în văzduh, cu degetul
gros. Ehrenfeld. Mic, chel, surâzător, cu o barbă blondă, chipul
fin şi obosit, cu nasul coroiat, scria în revistă despre mode şi
făcea cronica mondenă. Spunea, cu blândeţe. Grosolănii; avea
inteligenţa aplicată spre rele şi adesea mârşavă.
— Toţi aceşti tineri milionari erau anarhişti, aşa cum se cuvine:
este supremul lux, când ai de toate ^ă negi societatea; căci astfel
scapi de ceea ce-i datorezi. Asemenea unui hoţ, care după ce ar
jefui pe un trecător, i-ar spune: „Ce mai cauţi aici? Cară-te! Nu
mai am nevoie de tine “.
Din întregul grup, Christophe nu-l simpatiza decât pe
Mannheim: era desigur cel mai viu dintre toţi cei cinci: se distra

7 Membri ai ,Uniunii Lui David“, asociaţie imaginară de susţinători ai artei în numele căreia Schumann
scria articole de critică muzicală, luptlnd împotriva rutinii şi filistinismului tn artă. Ca patron al asociaţiei fusese
ales regele biblic David, cîntâreţ şi Învingător al Filistenilor.
de tot ce spunea şi de tot ce se spunea: bâlbâind. Bolborosind,
gângăvind, rânjind, vorbind alandala, nu era în stare să
urmărească un raţionament şi nici să ştie exact ce gândea e)
însuşi: dar era băiat de treabă, fără ură împotriva cuiva, şi fără
umbră de ambiţie, în realitate, nu prea era sincer
Totdeauna juca un rol, dar cu nevinovăţie şi fără să-i facă cuiva
vreun râu. Se înflăcăra pentru toate utopiile ciudate
— Generoase, de cele mai multe ori. Era prea viclean şi prea
batjocoritor pentru a crede cu totul în ele; ştia foarte bine să-şi
păstreze sângele rece, chiar când se înflăcăra şi nu se corn
promitea niciodată în aplicarea teoriilor lui. Dar îi trebuia o
marotă: o inventă cu cea mai mare uşurinţă şi o schimbă adesea.
Pentru moment avea marota bunătăţii. Nu-i ajungea că era bun,
în mod natural; voia să pară bun; profesa bunătatea, o mima. Din
spirit de contradicţie faţă de comportarea rece şi aspră a alor săi
şi împotriva rigorismului, militarismului, filistinismului german,
era tolstoian, nirva- nian, evanghelist, budist – nu ştia nici el prea
bine ce – apostol al unei morale moi şi inconsistente, jndulgente,
neserioase, comode pentru viaţă, care ierta din toată inima orice
păcat, mai cu seamă păcatele voluptăţii, care nu-şi ascundea
preferinţa pentru ele, căci ierta cu mult mai puţin virtuţile
— O morală care nu era altceva decât un tratat al plăcerilor, o
asociaţie libertină de complezenţe mutuale, o morală care se
amuza să se încunune cu aureola sfinţeniei. Era în aceasta o mică
ipocrizie care nu mirosea prea bine pentru nasurile delicate şi
care ar fi putut fi chiar de-a dreptul dezgustătoare, dacă s-ar fi
luat în serios. Dar nu pretindea aşa ceva; se distră pe ea însăşi.
Acest creştinism dezmăţat nu aştepta de altfel decât un prilej ca
să cedeze locul vreunei alte marote – indiferent care: aceea a forţei
brutale, a imperialismului, a „leilor care râd “. Mannheim îşi juca
lui însuşi comedia; şi o juca din toată inima; simulă rând pe rând
toate sentimentele pe care nu le avea, înainte de a deveni un
bătrân evreu de treabă ca şi ceilalţi, cu tot spiritul rasei. Era
foarte simpatic şi grozav de politicos.
Christophe fu, câtăva vreme, una dintre marotele lui.
Mannheim nu mai credea decât în Christophe. Li trâmbiţa numele
pretutindeni. Împuia urechile familiei sale cu diti- rambele lui.
După el, Christophe era un geniu, un om extraordinar, care scria
muzică hazlie, care, mai ales, vorbea despre ea într-un fel uimitor,
care era plin de spirit – şi încă şi frumos: o gură frumoasă, dinţi
splendizi. Adăuga că Christophe îl admira. În cele din urmă, îl
aduse la cină, într-o seară, la el. Christophe se găsi singiy în faţa
tatălui noului său prieten, bancherul Lothar Mannheim şi a
surorii lui Franz, Judith.
Era prima oară clnd pătrundea într-o casă israelită. Deşi destui
de numeroasă în micul orăşel şi având un loc de frunte prir
bogăţia, prin coeziunea şi prin inteligenţa să, societatea evreiască
trăia puţin izolată de cealaltă. Mai existau încă în popor, faţă de
ea, prejudecăţi tenace şi o ascunsă ostilitate inofensivă dar
ofensatoare. Aceste sentimente erau şi acelea ale familiei lui
Christophe. Bunicul său nu-i iubea pe evrei; dar ironia sorţii
făcuse ca cei doi mai buni elevi ai lui la muzică (unul devenit
compozitor, celălalt, ilustru virtuoz) să fie israeliţi şi bietul om era
foarte nenorocit: căci erau momente în care ar fi voit să-i sărute
pe aceşti doi buni muzicieni; şi apoi, îşi amintea cu tristeţe că-l
răstigniseră pe Domnul; şi nu ştia cum să împace aceste
sentimente de neîmpăcat în cele din urmă, îi săruta. Înclina să
creadă că Dumnezeu îi va ierta, pentru că iubiseră mult muzica.
Tatăl lui Christophe, Melchior, care făcea pe liber-cugetăto- rul,
avea mai puţine scrupule când lua banii evreilor: şi chiar găsea că
e foarte bine: dar îşi bătea joc de ei şi îi dispreţuia.
— Cât despre mama lui, nu era sigură că nu făcea un păcat
când se ducea să servească la ej. Ca bucătăreasă. Aceia cu care
avea de-a face se purtau de altminteri destul de aspru cu ea: cu
toate acestea nu le purta pică, nu purta pică nimănui, era plină
de milă pentru aceşti nefericiţi, pe rare Dumnezeu îi blestemase;
se înduioşa, câteodată, văzând-o trecând pe fata stăpânilor casei
sau când auzea râsetele zglobii ale copiilor:
— O persoană atât de frumoasă! … Copilaşi atât de drăguţi! …
Ce nenorocire! … se gândea ea.
Nu îndrăzni să-i spună nimic lui Christophe, când acesta o
anunţă că va cina în acea seară Ia familia Mannheim; dar simţi o
uşoară strângere de inimă- Gândea că nu trebuie să dai crezare Ia
tot ce se spunea rău despre evrei (toată lumea este vorbită de rău)
şi că există oameni de treabă pretutindeni. Dar că era, totuşi, mai
bine şi mai potrivit ca fiecare să rămână la el, evreii de o parte şi
creştinii de alta.
Christophe nu avea niciuna dintre aceste prejudecăţi Cu
spiritul lui de reacţiune continuă împotriva mediului, pra mai
curând atras de această rasă deosebită de celelalte Dar nu o
cunoştea. Nu avusese unele raporturi decât cu anumite elemente-
ale populaţiei evreieşti: mici negustori, oameni de rând care
forfoteau în unele străzi dintre Rin şi catedrală, continuând să
formeze cu instinctul de turmă care există la toţi oamenii, un fel
de mic ghetto. I se întâmpla destul de des să rătăcească prin acest
cartier, spionând în treacăt, ca un ochi. Curios şi destul de
binevoitor, tipuri de femei cu obraji supţi, cu buzele şi cu pomeţii
ieşiţi, cu surâsul â la Vinci, puţin degradat, şi a căror vorbă
grosolană şi râs sacadat stricau, din nefericire, fireasca armonie a
chipului lor. Chiar\adrojdia poporului, la acele fiinţe cu capul
mare, cu ochii opaci, cu chipuri adesea bestiale, îndesaţi şi cu
picioare scurte, acei descendenţi degeneraţi ai acestei rase, se
puteau vedea, până şi în acea mocirlă grea, stranii fosforescenţe,
care se aprindeau, ca nişte luciri ce dănţuie: priviri minunate.
Inteligenţe luminoase, o subtilă undă electrică, ce, des-
prinzându-se din noroi, îl fascinau şi îl nelinişteau pe Christophe.
Gândea că existau aici suflete nobile ce se zbăteau, suflete mari -
care încercau să iasă din smârc; şi ar fi voit să le întâlnească. – Să
le vină în ajutor; le iubea fără să le cunoască, oarecum temându-
se de ele. Dar niciodată nu avusese, cu niciunul, vreo intimitate.
Niciodată, mai ales, nu avusese prilejul să se apropie de elită
societăţii evreieşti.
Cina la familia Mannheim avea deci, pentru el, atracţia noutăţii
şi, puţin, a fructului oprit. Eva care-i prezenta acest fruct îl făcea
şi mai savuros. Din clipa în care intrase, Christophe nu mai avea
ochi decât pentru Judith Mannheim Ea aparţinea unei specii
deosebite de toate femeile pe care le cunoscuse până atunci.
Înaltă şi zveltă, cam slabă, deşi solid construită, cu chipul
încadrat de păr negru, scurt dar des, acoperind tâmplelc şi
fruntea osoasă şi palidă, puţin mioapă, cu pleoapele grele, ochii
puţin bulbucaţi, nasul destul de puternic cu nările dilatate, cu
obrajii de o transparenţă inteligentă, cu bărbia grea, tenul destul
de colorat, avea un profil frumos, energic şi net; din faţă, expresia
era mai tulbure, nesigură, neclară; ochii şi obrajii erau inegali. Se
simţea în ea n rasă puternică şi în tiparul acestei rase, zvârlite în
neorânduială. Elemente multiple, disparate, de calitate îndoielnică
şi neegală, foarte frumoase şi foarte vulgare. Frumuseţea ei se
datora mai ales gurii tăcute şi ochilor care păreau mai adinei din
pricina miopiei şi mai sumbri din cauza cearcănelor albăstrui.
Ar fi trebuit să fii mai obişnuit decât era Christophe cu aceşti
ochi care, mai curând, aparţineau unei rase decât unui individ,
pentru a desluşi sub vălul lor umed şi învăpăiat sufletul adevărat
al femeii care era în faţa lui. Era sufletul poporului lui Israel, pe
care-l descoperea în ochii aceştia arzători şi posomoriţi, care îl
purtau, fără ca ei înşişi s-o ştie.
Ise simţea rătăcită. Abia mult mai târziu. Încetul cu încetul*
după ce se pierduse de foarte multe ori în astfel de ochi, se
desprinse să-şi regăsească drumul pe această mare orientală.
Ea îl privea; şi nimic nu-i stingherea luciditatea privirii; părea
că nimic nu-i scapă din acest suflet creştin. El o simţea. Simţea
sub seducţiunea acestei priviri feminine o voinţă bărbătească,
limpede şi rece, care scormonea În el cu un fel de indiscretă
brutalitate. Această brutalitate nu avea nimic rău-voitor. Punea
stăpânire asupra lui. Nu ca o cochetă, care vrea să seducă fără să
se sinchisească pe cine seduce. Cochetă era mai mult decât
oricare alta, dar îşi cunoştea forţa şi se lăsa pe seama instinctului
ei firesc, ca s-o exercite singur – mai ales când avea de-a face cu o
pradă atât de uşoară cum era Christophe. Ceea ce o interesa mai
"*nult era să-şi cunoască adversarul (orice bărbat, orice
necunoscut era pentru ea un adversar – un adversar cu care s-ar
fi putut mai târziu, dacă era cazul, să semneze un pact de
alianţă). Via^a fiind un joc în care câştiga cel mai inteligent,
trebuia să te uiţi în cărţile adversarului şi să nu ţi le arăţi pe ale
tale. Când reuşea, simţea voluptatea unui triumf. Nu o prea
interesa dacă putea sau nu să tragă vreun folos. O făcea doar de
plăcere. Avea patima inteligenţei. Nu a inteligenţei abstracte, deşi
avea capul destul de solid pentru a reuşi, dacă ar fi voit, în orice
ştiinţă şi deşi ar fi fost, cu mult mai bine decât fratele ei,
adevăratul succesor al bancherului Lothar Mannheim. Dar ea
prefera inteligenţa vie, aceea care cercetează natura omenească.
Se bucura profund să pătrundă un suflet, să-i cântărească
valoarea (punea tot atâta scrupuloasă atenţie cât femeia lui
Matsys’, cântărindu-şi galbenii); ştia, cu un minunat dar de a
ghici, să dibuiască în mai puţin de o clipită punctul vulnerabil,
tarele şi slăbiciunile care sunt cheia inimii, să pătrundă tainele:
acesta era felul ei de a pune stăpânire. Dar nu zăbovea asupra
unor. Asemenea victorii; şi, cu cucerirea ei nu făcea nimic.
Curiozitatea şi orgoliul o dată satisfăcute, cucerirea nu o mai
interesa şi trecea la altceva. Toată această forţă rămânea sterilă.
În acest suflet atât de viu era ceva mort. Judith purta în ea geniul
curiozităţii şi al plictiselii
Aşa încât îl privea pe Christophe care, la rându-i, o privea şi el.
De-abia vorbea. Era de ajuns un uşor zâmbet în colţul gurii:
Christophe era hipnotizat. Acest zâmbet se ştergea, chipul
devenea rece, ochii indiferenţi; supraveghea servitul mesei şi
vorbea cu servitorii cu un ton rece; părea că nu mai ascultă. Apoi
ochii i se luminau din nou: şi trei-patru vorbe precise vădeau că
auzise şi înţelesese totul.
Revizuia cu răceală judecată fratelui ei asupra lui Christophe:
cunoştea palavrele lui Franz; îşi găsise un bun prilej de ironie de
îndată ce-l văzuse apărând pe Christophe, căruia fratele ei îi
lăudase frumuseţea şi distincţia (părea că Franz avea un dar
special să vadă tot ceea ce se împotrivea evidenţei; sau, poate, se
distra în chip paradoxal crezând aşa ceva). Dar studiindu-l mai
bine pe Christophe, recunoscu că totuşi, nu tot ceea ce-i spusese
Franz era fals; şi pe măsură ce înainta în descoperire, găsea în
Christophe o forţă, deocamdată nesigură şi rău echilibrată, dar
robustă şi îndrăzneaţă: şi în aceasta găsea o plăcere, ştiind mai
bine decât oricine cât de rară este forţa. Ştiu să-l facă pe
Christophe se vorbească despre tot ceea ce voia ea, să-i afle
gândurile, şi-i arate lui însuşi limitele şi scăderile spiritului său. Îl
puse să-i cânte la pian: nu-i plăcea muzica, dar o înţelegea; şi ea
întrevăzu foarte bine originalitatea muzicală a lui Christophe, cu
toate că muzica lui nu-i inspiră niciun fel de emoţie. Fără să
schimbe nimic din curtenitoarea răceală a manierelor ei, unele
observaţii scurte, juste, de loc laudative, arătară interesul, din ce
în ce mai mare, pe care i-l provocă Christophe.
Christophe îşi dădu seama; şi se simţi mândru; pentru, că
simţea ce preţ are o astfel de judecată şi raritatea acestei
aprobări. Nu ascundea dorinţa de a o cuceri, dar cu o naivitate
care făcea pe cele trei gazde să surâdă: şi nu mai vorbi decât
Judithei sau pentru Judith; nu se mai ocupă de ceilalţi doi, ca şi
cum ei nici nu ar fi existat.
Franz îl privea când vorbea; îi urmărea graiul buzelor şi al
ochilor cu un amestec de admiraţie şi de glumă; şi pufnea în râs,
jehimbând priviri batjocoritoare cu tatăl şi cu sora sa care,
impasibilă, se prefăcea că nici nu le observă.
Lothar Mannheim – un bătrân mare, solid, puţin adus de spate,
cu tenul roşu, părul ca peria, sur, cu mustaţa şi sprâncenele
foarte negre, o figură greoaie, dar energică -şi mucalită, care
provoca impresia unei vitalităţi puternice – îl studiase şi el pe
Christophe în timpul primei părţi a mesei, cu o bunăvoinţă
ironică; şi, la rându-i, recunoscuse şi el. De îndată, că este „ceva
“în acesf băiat. Dar nu-l interesa muzica, nici muzicienii: nu
aceasta era preocuparea lui, nu cunoştea nimic din aceste lucruri
şi nici nu o ascundea; ba chiar se lăuda: (când un om de acest fel
mărturiseşte o asemenea ignoranţă, o face din vanitate). Cum
Christophe, în ce-l privea, arăta limpede, cu o necuviinţă fără
urmă de răutate, că putea să se lipsească fără nicio părere de rău
de societatea domnului bancher şi că discuţiile cu domnişoara
Judith Mannheim îi erau de ajuns ca să-i umple seara, bătrânul
Lothar, amuzat, se instalase la gura sobei; şi-şi citea jurnalul
ascultând vag, cu o ureche batjocoritoare, năzbâtiile lui
Christophe şi ciudată să muzică ce-l făcea să râdă uneori, cu un
râs liniştit, la gândul că puteau exista oameni care să o înţeleagă
şi să găsească chiar plăcere în ea. Nici nu-şi mai dădea măcar
osteneala să urmărească discuţia; se sprijinea pe inteligenţa fiicei
sale care-i va spune ce valora într-adevăr noul-sosit. Ea îşi
împlinea conştiincios această datorie.
Când Christophe plecă, Lothar o întrebă pe Judith:
— Ei, l-ai spovedit destul: ce părere ai despre altistul acesta?
Ea râse, stătu o clipă pe gânduri, îşi încheie aprecierile şi
spuse:
— E cam năuc, dar nu e prost.
— Bine, făcu Lothar: aşa mi-a părut şi mie. Aşadar, s-ar putea
să reuşească?
— Da, cred. E puternic.
— Foarte bine – zise Lothar, cu măreaţa logică a celor puternici
şi pe care nu-i interesează decât cei puternici – va trebui deci să-l
ajutăm.
La rându-i şi Christophe plecase cu admiraţie pentru Judith
Mannheim. Dar nu era îndrăgostit, cum credea Judith. Amândoi.
– Ea cu agerimea ei, el cu instinctul care-i înlocuia spiritul. – Se
înşelau deopotrivă unul asupra celuilalt. Christophe era fascinat
de taina acestei figuri şi de intensitatea vieţii ei cerebrale; dar nu
o iubea. Mintea şi ochii îi erau îndrăgostiţi, dar nu inima. De ce?
Ar fi fost destul de greu să-şi dea seama. Pentru că întrevedea în
ea ceva nesigur şi neliniştitor? În alte împrejurări, aceasta ar fi
fost pentru el o pricină că să o iubească cu atât mai mult:
dragostea nu este niciodată mai puternică decât când simte că se
îndreaptă spre ceea ce o va face să sufere. Dacă Christophe nu o
iubea pe Judith, aceasta nu era nici din pricina unuia, nici din
pricina celuilalt. Adevărata pricină, destul de umilitoare pentru
amândoi, era că el se găsea încă prea aproape de ultima sa
dragoste. Experienţa nu-l făcuse mai înţelept. Dar o iu- bise prea
mult pe Ada, mistuise în această patimă atâta credinţă, atâta
forţă şi aşa iluzii, încât nu-i mai rămânea îndeajuns în această
clipă pentru o nouă pasiune. Înainte să» e aprindă o nouă
vâlvătaie, trebuia să-şi refacă în suflet un alt rug: până atunci
puteau fi numai flăcări trecătoare, rămăşiţe ale unui incendiu,
scăpate din întâmplare, care nu cereau decât să se consume,
aruncau o lumină fulgerătoare şi scurtă, stingându-se pentru că
nu mai erau întreţinute. Şase luni mai târziu, poate, ar fi iubit-o
pe Judith orbeşte. Astăzi, nu vedea în ea nimic mai mult decât un
prieten – fireşte puţin tulburător; dar el se silea să-şi înlăture
această tulburare: această tulburare i-o amintea pe Ada; era o
amintire care nu-l atrăgea. Ceea ce-l atrăgea la Judith era ceea ce
era deosebit în ea şi nu ceea ce avea comun cu celelalte femei. Era
cea dintâi femeie inteligentă pe care o văzuse. Inteligentă din cap
până în picioare. Însăşi frumuseţea ei – gesturile, mişcările,
trăsăturile, cutele buzelor, ochii, mâinile, elegan- ta-i slăbiciune –
erau reflexul inteligenţei ei. Trupul îi era modelat de inteligenţă;
fără inteligenţă, ar fi trecut nebăgată în seamă; şi chiar ar fi
părut, fără îndoială, urâta celor mai mulţi oameni. Această
inteligenţă îl fermecă pe Christophe. El o socotea mai vastă şi mai
liberă decât era: nu putea să-şi dea încă seama de ceea ce era
dezamăgitor în ea. Simţea dorinţa înflăcărată să i se încredinţeze,
să-şi împărtăşească gândurile cu ea. Nu găsise niciodată pe
nimeni care să se intereseze de visurile lui, era zăvorit în sine
însuşi: ce bucurie ar fi fost să întâlnească o prietenă! Lipsa unei
surori fusese unul dintre marile regrete ale copilăriei sale:
i se părea că o soră l-ar fi înţeles, mai mult decât ar fi putut face
vreodată un frate. După ce o văzuse pe Judith simţea
renăscându-i această speranţă copilărească şi iluzorie a unei
frăţeşti prietenii. Nu se gândea la dragoste. Nefiind îndrăgostit,
amorul îi părea mediocru faţă de prietenie.
Judith nu întârzie să simtă nuanţa şi fu rănită. Nu-l iubea pe
Christophe şi provoca destule alte pasiuni printre tinerii oraşului,
bogaţi şi dintr-o lume mai bună, încât să nu simtă o mare
satisfacţie dacă l-ar fi ştiut pe Christophe îndrăgostit de ea. Dar
ştiindu-l că nu e, îi era necaz. Fără îndoială îi era recunoscătoare
că-i destăinuia proiectele sale} nu era surprinsă, dar se simeţa
cam umilită să vadă că nu putea exercita asupra lui decât o
influenţă spirituală: (o influenţă a nerezonabilului are cu totul alt
preţ pentru sufletul unei femei!). Şi nici măcar pe aceasta nu o
exercita i
Christophe nu făcea decât după capul lui Judith era un spirit
voluntar. Era obişnuită să modeleze după bunul ei plao gândurile
destul de inconsistente ale tinerilor pe care-i cunoştea. Pentru că
li socotea mediocri, nu-i prea făcea plăcere să-i domine. Pentru
Christophe simţea un interes mai mare fiindcă, de astă dată, erau
dificultăţi mai însemnate. Proiectele sale o lăsau indiferentă; dar i-
ar fi plăcut să îndrume această gândire nouă, această forţă
necioplită şi să. Le pună în valoare – în felul ei, bineînţeles, şi nu
în acela al lui Christophe, pe care nici măcar nu-şi dădea
osteneala să-l priceapă. Îşi dădu repede seama că nu-i va fi
cruţată lupta; remarcase la Christophe tot felul de idei
preconcepute, idei ce-i păreau extravagante şi puerile: le socotea
buruieni şi se credea în stare să le smulgă. Nu smulse însă
niciuna. Nu obţinu nici măcar cea mai măruntă satisfacţie de
amor propriu. Christophe era intratabil. Neiubind-o nu avea
niciun motiv de a ceda cât de cât din felul său de a gândi.
Ea se prinse în joc, iar din instinct, o bucată de vreme, încercă
să-l cucerească. Lipsi foarte puţin că, în ciuda lucidităţii de spirit
pe care o mai avea încă Christophe să se lase prins din nou.
Oamenii sunt uşor victimă a ceea ce flatează orgoliul şi dorinţele
lor; iar un artist este o îndoită pradă pentru că are mai multă
imaginaţie. Nu depinse decât de Judith ca să-l târască pe
Christophe într-un flirt primejdios, care l-ar fi prăbuşit încă o
dată şi poate că de astă dată cu desăvârşire. Dar, ca de obicei, ea
obosi repede; socotea că această cucerire nu merită osteneala: se
şi plictisise de Christophe; nu-l. Mai înţelegea.
Nu-l mai înţelegea, de îndată ce depăşea anumite limite. Până
acum, ea înţelesese totul. Pentru a merge mai departe, admirabila
ei inteligenţă nu era de ajuns: i-ar fi trebuit inimă, sau măcar
ceea ce pentru o bucată de vreme dăruieşte iluzia: dragostea. Ea
înţelegea bine criticile lui Christoche împotriva oamenilor şi
lucrurilor: se distra, şi le găsea destul de adevărate; nici gândirii
ei nu-i erau necunoscute. Dar, ceea ce nu înţelegea, era că aceste
idei ar fi putut să aibă o înrâurire asupra vieţii ei practice, când
aplicarea lor era primejdioasă sau stingheritoare. Atitudinea de
revoltă a lui Christophe împotriva tuturora şi împotriva tuturor
lucrurilor nu ducea la nimic: nu putea să-şi închipuie că el va
reforma lumea… Atunci? … însemna să-şi piardă vremea izbindu-
se cu capul de pereţi. Un om inteligent îi judecă pe oameni, îi
ironizează în taină, îi dispreţuieşte puţin; dar procedează că ţi ei.
Poate puţin mai bine: acesta este singurul mijloc de a-i domina.
Gândirea este o lume, acţiunea o alta. De ce să te faci victima a
ceea ce gândeşti? Să gândeşti adevărat: desigur I Dar de ce să
spui adevărul? De vreme ce oamenii sunt atât de proşti încât să
nu poată îndura adevărul, trebuie să-i mai şi sileşti? Să primeşti
slăbiciunea lor, să pari a te conforma, să te simţi însă liber în
inima ta dispreţuitoare, nu sunt astea bucurii secrete? Bucuriile
unui sclav, inteligent? Fie. Dar sclav doar pentru a fi sclav,
deoarece tot aici trebuie să ajungi şi e de prisos să protestezi, e
preferabil să fii din proprie iniţiativă şi să eviţi lupte ridicole şi
inutile. De altfel, cea mai urâtă sclavie este aceea de a fi robul
propriilor tale idei şi de a le jertfi lor totul. Nu trebuie să fii propria
ta victimă. Ea înţelegea clar că dacă Christophe se încă păţi na să
stăruiască, aşa cum părea hotărât, pe această cale a unei
intransigenţe agresiye împotriva prejudecăţilor artei şi împotriva
spiritului german, îşi va ridica în cap toată lumea şi chiar pe
protectorii lui: mergea în mod fatal spre înfrângere. Nu înţelegea
de ce părea că se îndârjeşte împotriva lui însuşi, de ce se
distrugea de bunăvoie.
Pentru a-l înţelege, ar fi trebuit să poată înţelege şi faptul că nu
succesul, ci credinţa îi era ţinta. El credea în artă, credea în arta
lui, credea în el însuşi, ca în nişte realităţi superioare nu numai
oricărui interes, dar chiar vieţii sale. Când, puţin enervat de
observaţiile ei, îi spuse aceasta, cu o naivă emfază, ea întâi ridică
din umeri; nu-l lua în serios. Vedea în asta vorbe mari, asemenea
acelora pe care era obişnuită să le audă la fratele ei, care emitea
într-una hotărâri absurde şi sublime, pe care se ferea să le
împlinească. Apoi, când văzu că Christophe era într-adevăr
victimă acestor vorbe, îl socoti nebun şi nu se mai interesă de el.
Din acel moment nu-şi mai dădu nicio osteneală să apară într-o
lumină favorabilă şi se arătă ceea ce era: cu mult mai germană
decât o germană mijlocie, decât părea la început şi decât, poate,
credea chiar ea.
— Li se reproşează, pe nedrept, israeliţilor că nu fac parte din
nicio naţie şi că alcătuiesc, de la un capăt la celălalt al Europei,
un singur popor, omogen şi impermeabil influenţelor popoarelor
diferite printre care s-au adăpostit. În realitate, nu există rasă
care să ia mai uşor amprenta ţărilor prin care trece; şi dacă există
caractere comune între un israelit francez şi un israelit german,
există încă cu mult mai multe caractere deosebite, care aparţin
noii lor patrii, ale cărei obiceiuri spirituale şi le însuşesc cu o
repeziciune de necrezut: mai mult, la drept vorbind, obiceiurile
decât spiritul. Dar de vreme ce obiceiul, care la toţi oamenii
constituie o a doua natură, este la cei mai mulţi singura şi unica
lor natură, urmează că majoritatea cetăţenilor autohtoni dintr-o
ţară fac ceva cu totul nelalocul lui reproşând israeliţilor lipsa unui
spirit naţional, profund şi raţional, pe care nici ei înşişi nu-l au.
Femeile, totdeauna mai sensibile influenţelor exterioare, mai
prompte în a se adapta condiţiilor de viaţă şi în a se schimba o
dată cu ele – femeile lui Israel iau în întreaga Europă, adesea cu
exagerare, modele fizice şi morale ale ţării în care trăiesc, fără să
piardă totuşi conturul şi savoarea tulbure, grea obsedantă a rasei
lor. Christophe era izbit de aceasta. Întâlnea în familia Mannheim
mătuşi, verişoare, prietene ale Judithei. Oricât de puţin germane
ar fi fost aceste chipuri cu ochii arzători şi apropiaţi de nas, cu
nasul apropiat de gură, cu trăsăturile puternice, cu sângele roşu
sub pielea groasă şi brună, oricât de puţin făcute ar fi părut a-
proape toate pentru a fi germane – toate erau mai germane decât
ar fi trebuit: acelaşi fel de a vorbi, de a se îmbrăca, dus câteodată
până la exagerare. Judith era cu mult superioară tuturora; şi,
prin comparaţie, reieşea ceea ce era excepţional în inteligenţa ei,
ceea ce în persoana ei era propria-i operă. Şi totuşi, avea ea cele
mai multe dintre cusururile celorlalte. Cu mult mai liberă decât
ele – aproape cu desăvârşire liberă – în morală, nu era mai liberă
decât ele în domeniul social; sau, cel puţin, interesul ei practic se
substituia aici liberei sale gândiri. Credea în lume, în clase
sociale, în prejudecăţi, pentru că, la urma urmelor, găsea în
aceasta un avantaj. Deşi ridiculiza spiritul german, era legată de
modă germană. Simţea exact mediocritatea cutărui artist
recunoscut; dar continuă să-l respecte, pentru că era recunoscut;
iar, dacă personal era în relaţii cu el, îl admira: căci vanitatea îi
era măgulită. Nu prea îi plăceau operele lui Brahms şi îl bănuia în
taină de a fi un artist de mâna a doua; dar gloria lui îi impunea; şi
cum primise cinci-şase scrisori de la el, rezulta pentru ea cu
evidenţă că era cel mai mare muzician al timpului. Nu avea nicio
îndoială asupra valorii reale a lui Christophe şi asupra stupidităţii
locotenentului-ma- jor Detlev von Fleischer; dar era mai măgulită
de curtea pe care acesta binevoia s-o facă milioanelor ei, decât de
prietenia lui Christophe; căci un ofiţer, oricât de prost ar fi, ră-
mâne totuşi un om dintr-o altă castă; şi e mai j» reu pentru o
evreică germană decât pentru o altă femeie să pătrundă în
această castă. Cu toate că nu era victimă acestor prostii feudale,
şi cu toate că ştia foarte bine că dacă se căsătorea cu
locotenentul-major Detlev von Fleischer, ea era aceea care îi făcea
o mare cinste, totuşi se silea să-l cucerească; se umilea făcând
ochi dulci acestui cretin şi flatându-i amorul propriu. Evreica
orgolioasă şi care avea o mie de motive să şi fie aşa, inteligenţa şi
dispreţuitoarea fiică a bancherului Mannheim, aspira să se
umilească, să procedeze ca prima-venit-ă dintre aceste mic-
burgheze germane, pe care le dispreţuia.
Experienţa fu scurtă. Christophe îşi pierdu iluziile asupra
Judilhei, aproape tot atât de repede pe cât şi le făurise E adevărat
că Judith nu făcu nimic ca el să şi le păstreze. Din ziua în care o
femeie de felul acesta te-a judecat, din clipa în care s-a îndepărtat
de tine, nu mai exişti pentru ea: nu te mai vede, nu se jenează, cu
o liniştită neruşinare, să-şi dezvăluie sufletul, mai mult decât s-ar
jena să se dezbrace în faţa câinelui, pisicii sau oricărui alt animal
domestic. Christophe văzu egoismul Judithei, răceala ei,
mediocritatea caracterului ei. Nu apucase să fie cu totul cucerit,
dar totuşi destul ca să sufere, ca să aibă un fel de febră. Fără s-o
iubească pe Judith, iubea ceea ce ar fi putut fi – ceea ce ar fi
trebuit să fie. Frumoşii ei ochi exercitau asupră-i o dureroasă
fascinaţie: nu putea să-i uite; cu toate că cunoştea acum sufletul
posomorit care dormea în adâncul lor, continua să-i vadă aşa cum
voia să-i vadă, aşa cum îi văzuse la început. Aceasta era una
dintre acele halucinaţii ale dragostei, dar fără dragoste, care
ocupă atâta loc în sufletul artiştilor, atunci când nu sunt în
întregime absorbiţi de opera lor E de ajuns un chip care trece, ca
să le-o provoace; ei văd în acest chip toată frumuseţea care-i
aparţine, pe care el însuşi o ignoră şi de care nici nu-i pasă. Şi îl
iubesc cu atât mai mult cu cât ştiu că nu se sinchiseşte. Îl iubesc
ca pe ceva frumos care va pieri, fără ca cineva să fi ştiut ce preţ
are.
Poate că se amăgea, şi Judith Mannheim nu ar fi putut fi nimic
mai mult decât ceea ce era. Dar, o clipă, Christophe crezuse în ea;
şi farmecul dăinuia încă: nu putea s-o judece obiectiv. Tot ceea ce
avea frumos i se părea că-i aparţine numai ei, că este ea întreagă.
Tot ceea ce avea vulgar punea pe seama dublei sale rase:
evreiască şi germană; şi poate că purta mai multă pică acesteia
din urmă decât celeilalte, pentru că suferise mai mult din pricina
ei. Cum nu cunoştea încă nicio altă naţiune, spiritul german era
pentru el un fel de ţap ispăşitor i îl împovăra cu toate păcatele
lumii. Dezamăgirea pe care i-o provoca Judith era încă o pricină
de a-4 combate! Nu putea să-i ierte că frânsese elanul unui astfel
de suflet.
Aceasta fu cea dintâi întâlnire a lui cu Israel. Nădăjduise să
găsească în această rasă puternică şi deosebită de celelalte an
aliat în lupta să. Pierdu această nădejde. Cu mobilitatea intuiţiei
pasionate care îl făcea să treacă de la o extremă la alta, se
convinse îndată că această rasă era cu mult mai slabă decât se
spunea, şi cu mult mai accesibilă – prea accesibilă – influenţelor
din afară. Era slabă datorită propriei sale slăbiciuni şi datorită
tuturor celorlalte slăbiciuni ale lumii, adunate în drum. Nici
măcar aici nu-şi putea găsi punctul de reazim în care să-şi înfigă
pârghia artei sale. Mai curând risca să se scufunde o dată cu ea
în nisipul pustiului.
Văzând primejdia şi nesimţindu-se în stare să o înfrunte, încetă
deodată să se mai ducă pe la familia Mannheim Fu invitat de mai
multe ori şi se scuză, fără a da explicaţii C um până acum arătase
o grabă deosebită în a veni, o schimbare atât de bruscă fu
remarcată: fu pusă pe seama „originalităţii sale “; dar niciunul
dintre cei trei Mannheim nu se îndoi că frumoşii ochi ai Judithei
n-ar avea vreun amestec în chestiunea aceasta; fu un subiect de
glume la masă, din partea lui Lothar şi a lui Franz. Judith ridică
din umeri spunând că era o grozavă cucerire; şi-şi rugă rece
fratele „să nu-i joace nicio festă”. Dar făcu totul penteu ca
Christophe să revină. Îi scrise, sub pretextul unei lămuriri
muzicale, pe care nimeni altul nu putea să i-o dea; şi, la sfârşitul
scrisorii, făcea aluzie prietenească la raritatea vizitelor lui şi la
plăcerea pe care ar avea-o dacă l-ar vedea. Christophe răspunse,
dădu lămurirea, pretextă că este ocupat şi nu reapăru. Se
întâlneau câteodată la teatru. Christophe întorcea cu încăpă-
ţânare ochii de la loja familiei Mannheim şi se prefăcea că nu o
vede pe Judith, care ţinea gata pregătit pentru el cel mai
fermecător zâmbet. Ea nu insistă. Cum nu ţinea la el, găsi
necuviincios ca acest mărunt artist s-o lase să facă toate
avansurile degeaba. Dacă va voi să revină, va reveni. Dacă nu –
fie! Se vor lipsi de el…
Se lipsiră: şi, în adevăr, absenţa lui nu făcu un mare gol la
seratele familiei Mannheim. Dar Judith, fără să vrea, păstră pică
lui Christophe. Socotea firesc să nu se preocupe de el, când era de
Faţă; şi, n-avea decât să se şi supere: dar cu această supărare să
meargă atât de departe încât să rupă toate relaţiile, aceasta i se
părea de o înfumurare stupidă şi aparţinând unui suflet mai mult
egoist decât îndrăgostit. Judith nu suporta la alţii propriile-i
defecte.
Urmări cu şi mai multă atenţie tot ceea ce făcea şi scria
Christophe. Fără să se trădeze, îl făcea cu plăcere pe fratele ei să
vorbească despre acest subiect; îl punea să-i povestească
conversaţiile din cursul zilei cu Christophe; şi sublinia povestirea
cu observaţii ironice şi inteligente, care nu lăsau să-i scape nicio
trăsătură ridicolă şi distrugeau, încetul cu încetul, fără ca el să
bage de seamă, entuziasmul lui Franz.
La început, totul merse de minune la revistă. Christophe nu
desluşise încă mediocritatea confraţilor lui; iar ei, deoarece era
dintre ai lor, îi recunoşteau geniul. Mannheim, care îl descoperise,
repeta în toate părţile, fără să fi citit nimic din ceea ce scria
Christophe, că era un admirabil critic, care până acum se înşelase
asupra vocaţiei sale şi că el, Mannheim, i-o relevase. Anunţară
articolele lui mai dinainte, în termeni misterioşi, care să
stârnească curiozitatea; şi prima lui cronică fu, în adevăr, în
monotonia micului orăşel, ca o piatră care cade într-o baltă cu
raţe. Era intitulată j Prea multă muzică!
„Prea multă muzică, prea multă băutură, prea multă mâncare!
— Scria Christophe.
— Se mănâncă, se bea, se ascultă muzică, fără foame, fără sete,
fără nevoie, din obiceiul de a te ghiftui. Este un regim de îndopat
gâştele. Acest popor este bolnav de bulimie. Puţin îl interesează ce
i se dă: Tristan sau Trompeter-ul von Săciclingen, Beethoven sau
Mascagni, o fugă sau un passo doble, Adam, Bach, Puccini,
Mozart sau Marchner: nu ştie ce mănâncă, totul e să mănânce.
Nici măcar nu mai simte vreo plăcere. Priviţi-l la concert. Se
vorbeşte despre veselia germană! Aceşti oameni nu ştiu ce este
veselia: sunt totdeauna veseli! Veselia sau tristeţea lor e ca o
ploaie, ca o pulbere; este debilă, lipsită de vlagă. Ar putea sta ore
întregi, zâmbind vag, absorbind sunete, sunete, sunete. Nu se
gândesc la nimic, nu simt nimic: sunt nişte bureţi. Adevărata
fericire sau adevărata suferinţă – forţa – nu se distribuie ceasuri
întregi, ca berea dintr-un butoi. Ea te sugrumă şi te doboară; şi,
după aceea, nu-ţi mai vine să mai înghiţi ceva: îţi ajunge! …
Prea multă muzică! Vă omorâţi şi o omorâţi Că vă omorâţi, vă
priveşte, n-am ce să vă fac. Dar în ce priveşte muzica —opriţi-vă!
Nu pot să îngădui să degradaţi tot ce-i mai frumos pe lume,
băgând în aceeaşi oală armoniile sfinte şi mârşăviile, cântând, aşa
cum faceţi în mod obişnuit, preludiu la Parsifal între o fantezie pe
tema Fetei regimentului şi un cvartet de saxo- foane, sau un
adagio de Beethoven încadrat de o melodie de cake-walk şi de
vreun gunoi de Leoncavallo. Vă lăudaţi că sunteţi cel mai mare
popor muzical. Pretindeţi că iubiţi mu- zică. Ce muzică iubiţi? Pe
cea bună sau pe cea proastă? Le aplaudaţi la fel. Alegeţi odată! Ce
vreţi într-adevăr? Nici voi singuri nu ştiţi. Nu vreţi să o ştiţi: prea
vă temeţi să alegeţi, să vă compromiteţi… La dracu cu prudenţa
voastră! Spuneţi că sunteţi deasupra taberelor? Deasupra: de
fapt, dedesubt… “
Şi le cită versurile bătrânului Gottfried Keller, asprul cetăţean
din Ziirich – unul dintre scriitorii pe care-i iubea cel mai mult,
pentru viguroasa lui sinceritate şi pentru puternicul lui miros de
pământ:
„Wer uber den Partein sich ivăhnt mit stolzew Mienen,
Der steht zumeist vielmehr betrăchtlich unter ihnen. “
(„Cine se laudă cu înfumurare că este deasupra taberelor, acela
mai curând rămâne nespus de mult dedesubtul l’or. “)
„Trebuie să aveţi curajul de a fi adevăraţi, continuă el. Trebuie
să aveţi curajul să fiţi urâţi! Dacă vă place muzica urâtă, spuneţi-
o pe faţă. Arătaţi-vă aşa cum sunteţi. Spăla- ţi-vă sufletul de
dezgustătorul fard al tuturor compromisurilor şi echivocurilor.
Spălaţi-l cu multă apă. De câtă vreme nu v-aţi văzut mutra într-o
oglindă? Am să v-o arăt eu. Compozitori, virtuozi, şefi de
orchestră, cântăreţi, şi tu, iubite public, veţi afla o dată pentru
totdeauna ce sunteţi… Fiţi orice doriţi, dar, pentru numele lui
Dumnezeu! Fiţi adevăraţi! Fiţi adevăraţi, chiar dacă artiştii şi arta
– chiar dacă eu însumi cel dintu – vom avea de suferit! Dacă arta
şi adevărul nu pot trăi laolaltă, atunci piară arta! Adevărul este
însăşi viaţa. Minciuna este moartea. “
 Această declamaţie juvenilă, exagerată, toată dintr-o bucată şi
de un destul de prost gust, îi făcu, bineînţeles, pe toţi să strige.
Totuşi, cum era vizată toată lumea, dar nimeni într-un mod
precis, toţi evitară să se recunoască. Fiecare este, se crede sau
spune că este, cel mai bun prieten al adevărului: nu exista, deci,
niciun risc ca cineva să atace concluziile articolului. Fură numai
şocaţi de tonul lui general; erau de acord în a-l găsi nelalocul lui,
mai cu seamă din partea unui artist semioficial. Câţiva muzicieni
înecpură să se agite şi protestară cu asprime: prevedeau că
Christophe nu se va opri aici. Alţii se crezură mai abili felicitându-
l pe Christophe pentru actul lui de curaj: aceştia nu erau cei mai
liniştiţi când se gândeau la articolele care trebuiau să urmeze.
Şi o tactică şi cealaltă avură acelaşi rezultat. Christophe era
dezlănţuit: nimic nu-l mai putea opri; şi, aşa cum făgăduise, îi luă
la rând pe toţi: pe autori şi pe interpreţi.
Cei dintâi sfârtecaţi fură Kapellmeister-ii. Christophe nu se
mărginea la consideraţii generale asupra artei de a conduce
orchestra. Îi desemna pe nume pe confraţii lui din oraş sau din
oraşele învecinate; sau, dacă nu-i numea, aluziile erau atât de
transparente, încât nimeni nu putea să se înşele. Fiecare
recunoştea pe apaticul şef de orchestră de la curte, Alois von
Werner, prudentul bătrân, încărcat de onoruri, care se temea de
orice, menaja orice, căruia îi era frică să facă observaţii
muzicienilor şi se supunea cu docilitate mişcărilor acestora, care
nu riscă să pună în programele lui nimic neconsacrat de douăzeci
de ani de succes sau neacoperit de pecetea oficială a vreunei
demnităţi academice. Christophe aplauda cu ironie această
temeritate, îl felicita că l-a descoperit pe Gâide, Dvorak sau pe
Ceaikovski; se extazia de neclintita corectitudine, de egalitatea
metronomică, de execuţia veşnic fein-nuanciert (fin nuanţată) a
orchestrei sale; propunea să-i orchestreze pentru viitor un concert
Şcoala Velo- citaţii de Czerny; şi-l implora să nu se ostenească
atât. Să nu se pasioneze atât, să-şi menajeze preţioasă-i sănătate.
Sau, erau strigăte de indignare din pricina felului în care
condusese Eroica lui Beethoven:
„Un tun! Un tun! Mitraliaţi-mi aceşti oameni! Dar nu aveţi oare
nici măcar idee de ceea ce este o luptă, bătălia împotriva prostiei
şi a ferocităţii umane – şi forţa care le calcă în picioare, cu un
chiot de bucurie… Şi cum aţi putea-o şti? Pe voi vă combate ea!
Tot eroismul care există în voi îl irosiţi ascultând sau
interpretând, fără să căscaţi, Eroica lui Beethoven (căci aceasta vă
plicliseşte… Mărturisiţi odată că aceasta vă plictiseşte, că muriţi
de plictiseală!) sau înfruntând vreun curent, cu capul descoperit
şi plecaţi în faţa vreunui serenissim. “
Nu avea destul sarcasm pentru aceşti pontifi de Conservator,
care interpretau pe marii oameni ai trecutului ca pe nişte
„clasici*.
„Clasici! Acest cuvânt spune tot. Pasiunea liberă, organizată şi
purificată pentru uzul şcolilor! Viaţa, această uriaşă câmpie
răscolită de vânturi, închisă între cele patru ziduri ale unei curţi
de gimnaziu! Ritmul sălbatic şi mândru al unei inimi fremătânde,
redus la tic-tacul de pendulă al unei măsuri de patru timpi care-şi
urmează liniştit măruntu-i drum agale şi cuminte, şchiopătând şi
sprijinindu-se cu nepăsare pe cârja timpului puternic! … Pentru a
vă bucura de Ocean, voi aveţi nevoie să-l puneţi într-un acvariu
cu peştişori roşii. Nu puteţi înţelege viaţa, decât dacă aţi ucis-o. “
Dacă nu era prea blând cu „cei ce împăiază”, aşa cum îl numea,
era şi mai puţin cu „călăreţii de circ” ai orchestrei, cu
Kapellmeister-ii iluştri, care veneau în turnee ca să li se admire
graţia braţelor şi mâinilor lor fardate, aceia care-şi exercitau
virtuozitatea pe spinarea marilor maeştri, se căzneau să facă de
nerecunoscut operele cele mai cunoscute, făcând sărituri prin
cercul Simfoniei în de minor. Le spunea bătrâne cochete,
primadone de orchestră, ţigani şi dănţuitori pe frânghie.
Virtuozii îi furnizau, fireşte, un subiect bogat. Se recuza când
trebuia să judece şedinţele lor de prestidigitaţie. Spunea că aceste
exerciţii de mecanică erau de resortul Conservatorului de Arte şi
Meserii, şi că nu o critică muzicală era necesară, ci grafice
înregistrând durată, numărul notelor şi e- nergia cheltuită, pentru
a putea evalua meritul acestor lucrări. Uneori, tăgăduia vreunui
virtuoz celebru al pianului
— Care tocmai învinsese într-un concert de două ceasuri cele
mai formidabile dificultăţi, cu surâsul pe buze şi părul în ochi –
putinţa de a executa un andante de Mozart pentru copii. Desigur,
nu ignoră de loc plăcerea dificultăţii învinse. Şi el o gustase: era
una dintre plăcerile vieţii. Dar să nu vezi decât partea cea mai
materială şi să sfârşeşti prin a reduce la atât tot eroismul artei, i
se părea grotesc şi degradator. Nu-i cruţa pe „leii” sau pe
„panterele pianului “. Dar nu era prea îngăduitor nici cu bravii
pedanţi, cu faimă în Germania, care, preocupaţi în special să nu
altereze textele maeştrilor, reprimă cu grijă orice elan al gândirii şi
care, ca Eugâne d’Albert şi Hâns de Bi’ilow, când cântă o sonată
pasionată, par totdeauna că dau o lecţie de dicţiune.
Cântăreţii veniră şi ei la rând. Christophe avea prea multe să le
reproşeze în ce priveşte grosolănia lor barbară şi emfaza lor de
provinciali. Nu era numai amintirea nefericitelor întâmplări
recente cu doamna în albastru. Era ranchiuna împotriva atâtor
reprezentaţii care fuseseră pentru el un supliciu. Era greu de ştiut
cu ce pătimise mai mult în aceste concerte, cu urechile sau cu
ochii. De asemenea, Christophe nu putea să aibă destui termeni
de comparaţie pentru a sublinia urâţenia punerii în scenă, a
costumelor dizgraţioase, a culorilor ţipătoare. Îl izbeau
vulgaritatea tipurilor, a gesturilor şi atitudinilor, jocul nefiresc,
neputinţa actorilor de a pătrunde sufletele personajelor şi
indiferenţa uluitoare cu care treceau de la un rol la altul, cu
condiţia de a fi scris cam în acelaşi registru de voce. Matroane
opulente, vesele şi umflate, se exhibau rând pe rând în Isolda şi în
Carmen. Amfortas8 cânta rolul lui Figaro! … Dar ceea ce, fireşte îl
izbea mai mult pe Christophe era urâţenia felului de a cânta, mai
ales în operele clasice, a căror frumuseţe melodică este un
element esenţial. Nu mai ştiau să cânte în Germania muzica
perfectă a sfârşitului veacului al XVIII-lea: nimeni nu-şi mai
dădea osteneala. Stilul net şi pur al lui Gluck şi Mozart, care pare,
ca şi acela al lui Goethe, cu totul scăldat în lumina italiană –
acest stil care începe să se altereze, să devină vibrant şi obositor
la Weber – acest stil ridiculizat de greoaiele caricaturi ale
autorului lui Crociato – fusese nimicit de triumful lui Wagner.
Zborul sălbatic al Walkyriilor, cu ţipete stridente, cutreierase
cerul Greciei. Greii nori ai lui Odin stingeau lumina. Nimeni nu
mai cugeta acum să cânte muzică: se cântau poeme. Nimeni nu
se sinchisea de sluţe- niile şi neglijenţele de detaliu, chiar de
notele false, sub pretext că numai ansamblul operei, conţinutul,
era ceea ce avea însemnătate…
„Conţinutul 1 Să vorbim despre el. Ca şi cum l-aţi înţelege! …
Dar fie că îl înţelegeţi, fie că nu, respectaţi, vă rog, forma pe care
şi-a ales-o. Înainte de orice, muzica să fie şi să rămână muzică! “
De altminteri, această mare grijă pe care artiştii germani
pretindeau că o au pentru expresia şi pentru sentimentul profund

8 Amfortas, personaj tragic din Parsifal de Wagner.

era, după Christophe, o glumă izbutită. Expresie? Conţinut? Da,
le puneau peste tot – pretutindeni la fel. Ar fi găsit conţinut şi
într-un ciorap de lână, tot atât de bine – nici mai mult, nici mâi
puţin – cât într-o statuie de Michelangelo. Cântau cu aceeaşi
energie pe oricine, orice. În fond, la cei mai mulţi, esenţialul
muzicii era – afirma el – volumul sunetului, zgomotul muzical.
Plăcerea de a cin ta, atât de mare în Germania, era, într-un fel,
plăcerea unei gimnastici vocale. Era vorba să te umfli bine cu aer
şi să-l zvârli cu vigoare, puternic, vreme îndelungată şi în tact. Şi
Christophe decerna cutărei mari cântăreţe, în loc de complimente,
un certificat de sănătate.
Nu se mulţumea să-i ciopârţească pe artişti. Sărea rampa,
năvălea în sală şi snopea în bătăi publicul care asista cu gura
căscată la aceste execuţii. Publicul, zăpăcit, nu ştia dacă trebuia
să râdă sau să se supere. Avea pe deplin dreptul să protesteze:
căci avusese mare grijă să nu se amestece în nicio bătălie În
legătură cu arta; se ţinea, prudent, în afara oricărei chestiuni
arzătoare; şi, de teamă să nu se înşele, aplauda totul. Şi, iată că
Christophe îl acuza de crimă de a aplauda! … Să aplauzi opere
inferioare? Doar atât şi ar fi fost mult! Dar Christophe mergea mai
departe: îi reproşa mai ales că aplaudă marile opere:
„Farsorilor, le spunea, aţi vrea să faceţi să se creadă că aveţi
atâta entuziasm? Haida de! Nu vă mai daţi osteneală! Dovediţi
tocmai contrariul de ceea ce vreţi să dovediţi.. Aplaudaţi, dacă
vreţi, operele sau paginile care, într-o oarecare măsură, cer
aplauzele. Aplaudaţi concluziile zgomotoase care au fost deja
trase, cum spunea Mozart, «pentru cei cu urechi lungi» Aici daţi-
vă frâu liber bucuriei: zbieretele de măgar sunt prevăzute; fac
parte din concert. Insă după Missa Solem- nis de Beethoven! …
Nefericiţilor! … E judecata din urmă, aţi văzut tocmai
desfăşurându-se Gloria înnebunitoare, ca o furtună pe ocean aţi
văzut trecând tromba unei furibunde voinţe atletice, care se
opreşte, se înfige, în nori, proptindu-se cu ambele braţe deasupra
prăpastiei şi se avântă din nou în văzduh. În plin zbor. Rafala
urlă. În toiul uraganului, o bruscă modulaţie, o sclipire de ton,
spintecă tenebrele cerului şi cade pe marea lividă, ca o placă de
lumină. Acesta este sfâr- şitul: zborul furios al îngerului
exterminator se opreşte brusc, cu aripile ţintuite de trei fulgere.
Totul zumzăie şi tremură încă în preajmă Ochiul beat priveşte
nemişcat înainte. Inima bate, răsuflarea se curmă, membrele sunt
paralizate… Şi, de-a- bia a răsunat cea din urmă notă şi aţi şi
devenit veseli şi bucuroşi, strigaţi, râdeţi, criticaţi, aplaudaţi! …
Dar n-aţi văzut nimic, n-aţi auzit nimic, n-aţi simţit nimic, n-aţi
înţeles nimic, nimic, nimic, absolut nimic! Suferinţele unui artist
sini pentru voi un spectacol. Socotiţi lacrimile de agonie ale unui
Beethoven delicat zugrăvite. Aţi striga: «Bis» la răstignire. Un mare
suflet se zbate toată viaţa, în durere, pentru a distra un ceas pe
toţi gură-cască! … “
Astfel, el comentă, fără să o ştie, marea vorbă a lui Goethe; dar
el nu ajunsese încă la mândra-i seninătate l
„Poporul îşi face un joc din sublim. Dacă l-ar vedea aşa cum este,
nu ar avea forţa să-i suporte înfăţişarea.”
Dacă s-ar fi oprit aici! … Dar, târât de elanul său, lăsă publicul
ca să se abată ca o ghiulea de tun în sanctuarul, în tabernacolul,
în inviolabilul refugiu al mediocrităţii: Critica, îşi bombardă
confraţii. Unul dintre ei îşi îngăduise să atace pe cel mai bine
înzestrat dintre compozitorii în viaţă, cel mai avansat dintre
reprezentanţii noii şcoli, Hassler, autor de simfonii cu program, la
drept vorbind destul de extravagante dar pline de geniu.
Christophe, care-i fusese prezentat când era copil, îi păstra, drept
recunoştinţă pentru entuziasmul şi emoţia pe care o avusese
odinioară, o tainică dragoste. Văzând pe un critic stupid, căruia îi
cunoştea ignoranţa, dând lecţii unui om de aşa talie, şi invitându-
l să respecte ordinea şi principiile, fu scos din sărite:
„Ordinea! Ordinea! Strigă el – nu cunoaşteţi altă ordine decât
aceea a poliţiei. Geniul nu se lasă condus pe cărările bătătorite. El
creează ordinea şi erijează în lege vrerea sa “.
După această orgolioasă declaraţie, înşfăcă pe nefericitul critic
şi, dând în vileag toate măgăriile pe care le scrisese de la o bucată
de vreme, îi administră o corecţie magistrală.
Toată critica simţi afrontul. Până atunci se ţinuse departe de
bătălie. Nu voiau de loc să rişte să fie repeziţi de Christophe: îl
cunoşteau, îi ştiau competenţa şi ştiau tot atât de bine că nu era
de loc răbdător. Cel mult, unii dintre ei exprimaseră discret
regretul că un compozitor atât de bine înzestrat se rătăcise într-o
meserie care nu era a sa. Oricare ie -ar fi fost opinia (când aveau
una), şi oricât de răniţi ar fi fost de opinia lui Christophe,
respectau totuşi în el propriul lor privilegiu de a putea critica orice
fără ca ei înşişi să fie criticaţi. Dar când îl văzură pe Christophe
călcând cu brutalitate convenţia tacită care îi lega, recunoscură
de îndată în el un inamic al ordinei publice. De comun acord, li se
păru revoltător că un om atât de tânăr îşi îngăduie să nu aibă
respect faţă de gloriile naţionale; şi porniră împotrivă-i o campanie
înverşunată. Nu fură articole lungi, discuţii organizate (nu se
aventurau bucuroşi pe acest teren cu un adversar mai bine
înarmat decât ei: cu toate că un gazetar are dreptul special de a
putea discuta fără să ţină seama de argumentele adversarului
său, şi chiar fără să le fi citit măcar); de vreme ce o lungă
experienţă le dovedise că cititorul unui jurnal este totdeauna de
părerea gazetei, însemna să slăbeşti creditul său pe lângă el, dacă
te-ai preface măcar că discuţi i trebuia să afirmi, sau mai curând
să negi. (Negarea are o forţă de două ori mai mare decât afirmaţia;
consecinţă li- reelă a legii gravitaţiei: este cu mult mai uşor să faci
să cadă o piatră decât s-o zvârli în văzduh.) Se opriră deci, de
preferinţă, la un sistem de mici note perfide, ironice şi injurioase,
repetându-se în fiecare zi la locul cuvenit, cu o neobosită încă păţi
nare. Îl făceau ridicol pe obraznicul Christophe, fără ca să-l
numească întotdeauna, dar indicându-l într-un chip străveziu.
Acele note îi deformau cuvintele, aşa încât să le facă absurde;
povesteau despre el anecdote, care câteodată aveau un sâmbure
de adevăr, dar care mai departe erau o iţărie de minciuni
îndemânatic urzite ca să-l certe cu tot oraşul şi mai ales cu cei de
la curte. Ele atacau însăşi persoana lui fizică, trăsăturile,
îmbrăcămintea, din care făceau o caricatură care, de mult ce era
repetată, sfârşea prin a părea asemănătoare.
Toate acestea i-ar fi lăsat indiferenţi pe prietenii lui Christophe
dacă revista lor, în timpul luptei, nu ar fi primit şi ea lovituri. În
realitate, erau mai mult avertismente; nu voiau s-o antreneze cu
totul în dispută, încercau mai curând s-o despartă de Christophe:
îşi exprimau uimirea că-şi compromiteau în aşa fel bunul ei
renume şi i se dădea să înţeleagă că dacă nu va lua măsuri, vor fi
siliţi, în ciuda oricărui regret, să se lege deopotrivă şi de restul
redacţiei. Un început de atac, destul de anodin, împotriva lui
Adolf Mai şi Mannheim. Tulbură viesparul. Mannheim nu făcu
decât să râdă: gândea că aceasta îi va face să turbeze pe tatăl său,
pe unchii săi, pe verii şi numeroasa-i familie care-şi arogă dreptul
să supravegheze tot ce făcea el şi să se scandalizeze. Dar Adolf
Mai luă totul în serios şi-i reproşă lui Christophe că compromite
revista. Christophe îl trimise la plimbare. Ceilalţi, nefiind atinşi,
găseau mai curând cu haz ca Mai, care of iria alături de ei, s-o
păţească în locul lor. Waldhaus resimţi o bucurie ascunsă:
spunea că nu există bătălie fără capete sparte. Subînţelegea,
fireşte. - Că nu despre al lui era vorba. Prin situaţia familiei, prin
relaţiile sale, se simţea la
C-da 208 coala»
Adăpost de lovituri; şi nu vedea niciun rău în faptul că e- vreii.
Aliaţii lui, să fie niţel scărmănaţi. Ehrenfeld şi Golden- ring,
neatinşi până acum, nu s-ar fi tulburat la câteva atacuri j erau în
stare să răspundă. Ceea ce suportau mai greu era încăpăţânarea
cu care Christophe se înverşuna să-i strice cu toţi prietenii şi mai
ales cu toate prietenele lor. La primele articole, râseră cu poftă şi
găsiseră farsa de bun gust: admirau vigoarea cu care Christophe
lovea orbeşte; credeau că ar fi de ajuns un cuvânt pentru a-i
domoli înflăcărarea combativă, pentru a abate cel puţin loviturile
de la aceia sau acelea pe care ei i le-ar fi sugerat. De loc.
Christophe nu asculta nimic: nu ţinea seamă de nicio
recomandaţie şi continua ca un turbat. Dacă l-ar fi lăsat să-şi
facă de cap, n-ar mai fi fost chip de trăit în ţinutul acela. Deja
micile lor prietene, îndurerate şi furioase, veniseră la revistă să le
facă scene. Folosiră toată diplomaţia ca să-l convingă pe
Christophe ca măcar să-şi atenueze unele dintre aprecieri:
Christophe nu schimbă nimic. Se supărară: Christophe se
supără, dar nu schimbă nimic. Waldhaus, amuzat de emoţia
prietenilor săi, care nu-l atingea cu nimic, îi luă parte lui
Christophe pentru a-i face să turbeze. Poate că el era mai în stare
decât ei să aprecieze generoasa extravaganţă a lui Christophe,
care se avânta cu capul în piept, împotriva tuturora, fără să-şi
asigure măcar o ieşire, vreun refugiu pentru mai târziu. Cât
despre Mannheim, tărăboiul îl distra împărăteşte; i se părea o
farsă de bun gust de-a fi băgat pe acest nebun printre nişte
oameni la locul lor şi se strâmba de râs, tot atât de mult la
loviturile pe care Christophe le dădea, cât şi la acelea pe care le
primea. Cu toate că sub influenţa surorii sale începuse să creadă
că, desigur, Christophe era cam într-o ureche, îl iubea şi mai mult
(simţea nevoia să-i găsească puţin ridicoli pe cei care-i erau
simpatici). Continuă aşadar, împreună cu Waldhaus, să-l susţină
pe Christophe împotriva celorlalţi.
Pentru că nu-i lipsea simţul -practic, cu toate eforturile de a-şi
da iluzia contrariului, avu foarte nimerita idee că ar fi avantajos
pentru prietenul său de a-şi alia cauza cu aceea a celei mai
avansate grupări muzicale din ţinut.
Exista în oraş, ca şi în cele mai multe dintre oraşele germane,
un Wagnerverein9 care reprezenta ideile noi împotriva taberei
conservatoare. Şi, desigur, nu înfruntai un risc prea mare
apărându-l pe Wagner de vreme ce gloria sa era pretutindeni
recunoscută, iar muzica sa înscrisă în repertoriul tuturor operelor
din Germania. Totuşi, victoria îi era mai curând impusă cu forţa,
decât liber consimţită; şi, în fundul inimii, majoritatea rămânea
încăpăţânat conservatoare, mai ales în micile orăşele, ca acesta,
rămas în afara marilor curente moderne şi mândru de străvechiul
său renume. Mai mult decât pretutindeni, aci domnea această
neîncredere, înnăscută la poporul german, împotriva oricărei
noutăţi, acel fel de greutate în a simţi ceva adevărat şi puternic,
care să nu fi fost deja rumegat de numeroase generaţii. Îţi puteai
da seama de aceasta din neplăcerea cu care erau primite – dacă
nu operele lui Wagner, pe care nu mai îndrăzneau să le discute –
toate operele noi inspirate de spiritul wagnerian. Aşa încât
Wagnerverein-ele ar fi avut o sarcină destul de utilă de îndeplinit,
dacă ar fi vrut din toată inima să apere forţele tinere şi originale
ale artei. O făcură, uneori, iar Bruckner sau Hugo Wolf găsiră la
unele dintre ele pe cei mai preţioşi aliaţi. Dar prea adeseori,
egoismul maestrului apăsa pe discipoli; şi, după cum Bayreuth-ul
nu folosea decât la glorificarea monstruoasă a unuia singur, tot
astfel filialele Bay- reuth-ului erau mici bisericuţe unde se făcea
veşnic slujba în onoarea singurului Dumnezeu. Cel mult erau
îngăduiţi, în bisericuţele lăturalnice, discipolii fideli care aplicau
ad litte- ram doctrinele sacre, şi adorau, prosternaţi cu faţa la
pământ, divinitatea unică, cu multiple feţe: muzică, poezie, dramă
şi metafizică.
Era tocmai cazul Wagnerverein-ubii din oraş. Avea toată grijă,
totuşi; căuta bucuros să înroleze tinerii de talent, care-i păreau a
putea fi utili; şi, de multă vreme, îl pândea pe Christophe. ’Ii
făcuseră avansuri discrete, pe care Christophe nu le băgase în
seamă, pentru că nu simţea nicio nevoie să se asocieze cu cineva,
oricine ar fi fost; nu înţelegea ce necesitate li împingea pe toţi
compatrioţii săi să se grupeze necontenit ca turmele, ca şi cum n-
ar fi putut face nimic singuri: nici să cânte, nici să se plimbe, nici

9 Verein : societate, asociaţie (în 1. germană).

să bea. Avea aversiune pentru orice Wereinswesen10. Dar, la urma
urmelor, era mai atras de Wagnerverein decât de orice alt Verein:
era, cel puţin, un pretext pentru concerte frumoase; şi, cu toate
că nu împărtăşea toate ideile ^wagnerienilor asupra artei, era mai
a- proape de ei decât de’ alte grupări muzicale. S-ar fi părut că
putea să găsească o punte de înţelegere cu o tabără care se arăta
tot atât de nedreaptă ca şi el faţă de Brahms şi „Brah- mini “.
Primi deci să fie prezentat. Mannheim fu intermediarul: cunoştea
pe toată lumea. Fără să fie muzician, făcea parte din
Wagnerverein. Comitetul de direcţie urmărise campania pe care
Christophe o ducea în revistă. Unele execuţii pe care le făcuse în
tabăra vrăjmaşă păreau să dovedească un pumn viguros, pe care
ar fi fost bine să-l aibă în slujba lui. Christophe zvârlise şi câteva
poante lipsite de reverenţă împotriva idolului sfânt; dar, asupra
acestei chestiuni preferară să închidă ochii; şi, poate, aceste
prime atacuri încă destul de inofensive nu fuseseră străine, fără
ca ei s-o recunoască, de grabă pe care o puneau în a-l acapara pe
Christophe, înainte ca el să fi avut vreme să se pronunţe mai
complet. Cu multă amabilitate, veniră să-i ceară permisiunea de a
executa câteva melodii ale sale la unul dintre viitoarele concerte
ale Asociaţiei. Christophe, flatat, acceptă: veni la Wagnerverein; şi,
împins de Mannheim, sfârşi prin a se înscrie.
În fruntea Wagnerverein-ului erau în acea vreme doi oameni,
dintre care unul se bucura de o oarecare notorietate de scriitor,
iar celălalt de şef de orchestră. Amândoi aveau în Wagner o
credinţă mahomedană. Primul, Josias Kling, făcuse un Dicţionar
Wagner – Wagner-Lexicon – care-ţi in- găduia să afli, pe moment,
gândirea maestrului de omni re scibili: acesta-i fusese marea operă
a vieţii. Ar fi fost în stare să recite capitole întregi, la masă, ca
burghezii provinciali francezi care recitau cântece despre Fecioară
din Orleans. Publică de asemenea, în Bayreuther Blătter articole
asupra lui Wagner şi asupra spiritului arian. Fireşte, Wagner era
pentru el tipul purului arian, căruia rasa germană îi rămăsese
refugiul inviolabil împotriva influenţelor corupătoare ale
semitismului latin şi mai ales francez. Proclama înfrângerea
definitivă a impurului spirit galic. Dar aceasta nu-l făcea să nu
ducă, în fiecare zi, rriai departe apriga luptă, ca şi cum eternul
vrăjmaş l-ar fi ameninţat mereu. Nu recunoştea decât un singur

10 Vereinswesen : societăţile, asociaţiile (în 1. germană)

om mare în Franţa: contele de Gobineau 11. Kling era un
moşneguţ, mic de tot, foarte politicos şi sfios ca o duduiţă.
Celălalt stâlp al Wagnerverein-u\\îi, Erich Lauber, fusese până la
patruzeci de ani directorul unei fabrici de chimicale; apoi, lăsase
totul baltă, pentru a deveni şef de orchestră. Ajunsese până aici
prin perseverenţă şi pentru că era foarte bogat. Era un fanatic al
Bavreuth-ului: se povestea că se dusese până acolo pe jos, de la
M’mehen, în sandale de pelerin. Era lucru curios ca acest om c;
ire citise mult, călătorise mult şi avusese diferite îndeletniciri,
vădind peste tot o energică personalitate, să fi devenit în muzică o
oaie a lui Panurge. Toată originalitatea şi-o irosise, ca să devină
chiar mai stupid decât ceilalţi. Prea puţin sigur de sine însuşi în
muzică pentru a se încrede în simţurile lui, urma servil
interpretările pe care le dădeau lui Wagner Kapellmeister-ii şi
artiştii cu certificat de la Bayreuth. Ar fi vrut ca toate să fie
reproduse până în cele mai mărunte detalii ale punerii în scenă şi
ale costumelor multicolore, care încântau gustul copilăresc şi
barbar al măruntei curţi de la Wahnfried. Era din specia acelui
fanatic al lui Michelangelo, care reproducea în copiile sale până şi
fisurile zidurilor şi mucegaiul care, strecurându-se în operă sacră,
deveniseră prin acest fapt ele însele sacre.
Christophe nu prea avea să le înghită pe aceste două personaje.
Dar erau oameni de lume, afabili, destul de instruiţi amândoi; iar
conversaţia lui Lauber nu era lipsită de interes, când era
îndrumată spre un alt subiect decât al muzicii. Era de altminteri
un năuc; iar năucii nu-i prea displăceau lui Christophe: îl
abăteau de la ucigătoarea banalitate a oamenilor rezonabili. Încă
nu ştia că nimic nu e mai ucigător decât un om care bate câmpii
şi că originalitatea este şi mai rară la aceia care sunt numiţi
destul pe nedrept „originali”, decât la restul turmei. Căci aceşti
„originali11 sunt simpli maniaci a căror gândire este redusă la
mişcări de orologerie.
Josias Kling şi Lauber, dornici să-l câştige pe Christophe, se
arătară întâi plini de menajamente faţă de el. Kling îi consacră un
articol elogios, iar Lauber se sili să-i urmeze toate indicaţiile
pentru operele sale pe care le dirijă la un concert al Societăţii.
Christophe fu mişcat. Din nefericire, efectul acestor menajamente
fu stricat chiar de neînţelegerea acelora care voiau să-l cruţe. Nu

11 Gobineau (Joseph-Arthur, co?ife ele) (1816—1882), sociolog ultra re;i<t:.or>ar francez, unul dintre întemeietorii teoriei
rasiste antiumane.
avea darul să-şi facă iluzii asupra oamenilor doar pentru că ei îl
admirau. Era exigent. Avea pretenţia să nu fie admirat pentru
contrariul a ceea ce era el; şi nu era departe de a privi ca pe
duşmani pe aceia care, din eroare, erau prietenii săi. Astfel că nu
simţi nicio recunoştinţă pentru Kling, care vedea în el un discipol
al lui Wagner şi care încerca să facă apropieri între fraze din
liedurile sale şi pasaje din Tetralogie, cu care în afară de unele
note ale gamei; nu aveau nimic comun. Şi nu simţi nicio plăcere
ascultându-şi una dintre opere, flancată – împreo- nă cu o
pjisiişă, fără valoare, a unui discipol al lui Wagner – înue.’ouă
enorme blocuri ale veşnicului Richard.
D.’stul de repede se simţi înăbuşit în această mică bisericuţă.
Era un alt Conservator, tot atât de îngust ca şi vechile
Conservatoare, dar şi mai intolerant, pentru că era un mai nou
venit în artă. Christophe începu să-şi piardă ililziile asupra valorii
absolute a unei forme de artă sau de gândire. Până acum, crezuse
că marile idei duc cu ele, pretutindeni, lumina lor. Îşi dădea
seama acum că în zadar se schimbau ideile, oamenii rămâneau
aceiaşi; şi, la urma urmelor, nimic în afară de oameni nu conta:
ideile erau ceea ce erau ei. Dacă se născuseră mediocri şi servili,
geniul însuşi se făcea mediocru, trecând prin sufletul lor, iar
strigătul de descătuşare al eroului care frânge lanţurile devenea
actul de servitute al generaţiilor viitoare. Christophe nu se putu
stăpâni să nu-şi exprime simţămintele. Nu lăsa de loc să-i scape
un prilej de a batjocori fetişismul în artă. Declară că nu mai era
nevoie fle idoli, de clasici de niciun fel şi că numai acela care era
în stare să calce în picioare pe Wagner şi să meargă drept înainte,
privind doar înainte şi niciodată în urmă, acela care avea curajul
să lase să moară ceea ce trebuie să moară şi să se menţină într-o
comuniune înflăcărată cu viaţa, numai acela avea dreptul să se
numească moştenitorul spiritului lui Wagner. Prostia lui Kling îl
făcea pe Christophe agresiv. Relevă greşelile sau părţile ridicole pe
care le găsea la Wagner. Wag- nerienii nu întârziară să-i atribuie o
gelozie grotescă faţă de zeul lor. Christophe, la rându-i, nu se
îndoia de loc că aceşti oameni care-l preamăreau pe Wagner,
acum când era mort, ar fi fost cei dintâi care să-l gâtuie dacă ar fi
fost în viaţă 5 şi tocmai de astă dată se înşela. Un Kling şi un
Lauber avuseseră şi ei ceasurile lor de iluminare. Făcuseră parte
din avangardă în urmă cu vreo douăzeci de ani; apoi, ca-
majoritatea oamenilor, se opriseră aici. Omul are atât de puţină
forţă încât la primul urcuş se opreşte, nemaiputând răsufla;
destul de puţini au îndeajuns suflu ca să-şi continue drumul.
Atitudinea lui Christophe îl înstrăină curând de noii săi
prieteni. Simpatia lor era un târg: ca să fie de partea lui, trebuia
ca el să fie de partea lor; şi era foarte vădit că Christophe nu va
ceda nimic din el însuşi; nu se lăsa înrolat, începură să-l trateze
cu răceală. Elogiile pe care refuza să le decearnă zeilor şi micilor
zei pecetluiţi de clan îi fură şi lui refuzate. Îi arătau mai puţin
grabă -să-i primească operele: iar unii începură să protesteze,
văzându-i numele prea ăes în program. Îşi băteau joc de el, în
spate, iar critica îşi vedea de drumul ei; Kling şi Lauber, lăsând-o
să vorbească, păreau că i se asociază. Dar se fereau, totuşi, să o
rupă cu Christophe; întâi pentru că creierelor renane le plac
soluţiile mixte, soluţiile care nu sunt de loc soluţii şi care au
privilegiul de a prelungi la infinit o situaţie ambiguă; apoi, pentru
că sperau ca, în cele din urmă, să poată face cu el ce voiau, dacă
nu convingându-l, cel puţin obosindu-l.
Christophe nu le dădu răgaz. Când i se părea că simte că
cineva are pentru el o antipatie pe care nu voia s-o admită şi
încerca să se amăgească singur, pentru a rămâne în buni termeni
cu el, Christophe nu avea linişte până nu izbutea să-i dovedească
că-i era duşman. După o serată la Wagner- verein, în care se
izbise de un zid de făţarnică ostilitate, nu se mai putu stăpâni şi-i
trimise lui Lauber demisia sa fără multă vorbă. Lauber nu înţelese
nimic; iar Mannheim veni la Christophe pentru a încerca să-l
potolească. Dar, de la primele cuvinte, Christophe izbucni:
— Nu, nu, nu şi nu! Nu-mi mai vorbi despre aceşti indivizi. Nu
vreau să-i mai văd… Nu mai pot, nu mai pot… Simt o
înspăimântătoare silă de oameni; îmi este aproape cu neputinţă
să privesc pe unul în faţă.
Mannheim râdea din toată inima. Voia mai puţin să potolească
exaltarea lui Christophe decât să-şi ofere un spectacol)
— Ştiu bine că nu sunt frumoşi, spuse el; dar asta nu-i o
noutate: s-a mai întâmplat şi altceva?
— Absolut nimic. Dar mi-e lehamite… Da, râzi, bate-ţf joc de
mine: e adevărat, sunt nebun. Oamenii prudenţi se comportă
potrivit regulilor logicii şi ale raţiunii sănătoase. Eu nu sunt făcut
aşa; sunt un om care nu acţionează decât după impulsurile lui.
Când o anumită cantitate de electricitate s-a acumulat în mine,
trebuie să se descarce cu orice preţ; şi cu atât mai rău pentru
ceilalţi dacă o păţesc! Şi cu atât mai rău pentru mine! Nu sunt
făcut să trăiesc printre oameni. De-acum înainte vreau să-mi
aparţin numai mie.
— Doar nu-ţi închipui că te poţi lipsi de toată lumea? Spuse
Mannheim. Singur nu poţi să-ţi execuţi muzica. Ai nevoie de
cântăreţi, de o orchestră, de un şef de orchestră, de public, de
galerie…
Christophe striga:
— Nu 1 nu! Nu! …
Dar ultima vorbă îl făcu să sară ca ars:
— Galerie?! Nu ţi-e ruşine?
— Să nu vorbim despre o galerie plătită (deşi, la drept vorbind,
acesta este singurul mijloc cunoscut până astăzi cu ajutorul
căruia poţi releva publicului meritul unei opere). Dar totdeauna
este nevoie de o mică gaşcă, pusă la punct cum se cuvine; fiecare
autor o are pe a lui. Iată la ce folosesc prietenii.
— Nu-mi trebuie prieteni!
— Atunci, vei fi fluierat!
— Să fiu fluierat!
Mannheim nu mai putea de bucurie.
— Nici măcar plăcerea asta n-ai s-o ai multă vreme. Nu vei mai
fi cântat.
— Ei şi, fie! Îţi închipui cumva că ţin s-ajung un om cu faimă?
… Da, tindeam din toate puterile spre această ţintă… Un nonsens!
O nebunie! … O imbecilitate! … Ca şi cum satisfacerea celui mai
vulgar orgoliu ar fi o răsplată a atâto» jertfe – plictiseli,
amărăciuni, infamii, ticăloşii, înjosiri, nevrednice concesii – care
constituie preţul gloriei! Iadul să mă înghită dacă asemenea
gânduri îmi mai frământă capul! De acum înainte s-a sfârşit cu
toate acestea! Nu vreau să mai am nimic de-a face nici cu
publicul, nici cu publicitatea. Publicitatea este o infamă canalie.
Vreau să fiu un simplu particular şi să trăiesc pentru mine şi
pentru aceia pe care-i iubesc…
— Chiar aşa, zise Mannheim ironic. Trebuie să-ţi alegi o
meserie. De ce n-ai face şi ghete?
— Ah! Dacă aş fi un cizmar ca incomparabilul Sachs 121
exclamă Christophe. Ce frumos s-ar aranja toată viaţa mea!
Cizmar în zilele săptămânii – muzician duminică, şi numai în

12 Hans Sachs: cizmar şi poet, erou al operei Maeştrii ciiităreţţ din Niirnberg de Wagner.
intimitate, pentru plăcerea mea şi pentru aceea a câtorva prieteni
1 Asta ar fi o viaţă! … Sunt nebun, ca să-mi jertfesc timpul
„truda, măreţei plăceri de a fi pradă judecăţii unor imbecili? Oare
nu este mai bine şi mai frumos să fii iubit şi îifei ţeles de câţiva
oameni cumsecade, decât să fii înţeles, discutai de critici sau
linguşit de o mie de idioţi? … Demonul trufii şi al setei de glorie
nu va mai pune gheara pe mine: ooţi să mă crezi!
— Desigur, spuse Mannheim.
Dar gândea în sinea lui:
„Peste un ceas are să spună tocmai pe dos “.
Conchise liniştit:
— În cazul acesta, nu-i aşa, aranjez lucrurile cu W «g-
nerverein?)
Christophe ridică braţele:
— Degeaba îmi sparg pieptul de un ceas ca să-ţi arăt că te
înşeli! … Îţi spun că nu le voi mai călca pragul! Mi-e groază de
toate aceste Wagnerverein, de toate Vereine-le, de toate aceste
ţarcuri pentru oi care simt nevoia să se strângă unele în altele ca
să se behăie împreună. Du-te şi le spune, din parte-mi, acestor oi:
sunt un lup, am colţi, nu sunt făcut să pasc!
— Bine, bine, li se va spune, făcu Mannheim, plecând încântat
de felul cum îşi petrecuse dimineaţa. Gândea în sinea lui:
„E nebun, nebun, nebun de legat…”
Soră-sa, căreia se grăbi să-i povestească convorbire;!, ridică din
umeri şi spuse:
— Nebun? I-ar conveni ca oamenii să creadă una ea asta! … E
stupid şi ridicol de orgolios…
Între timp, Christophe îşi continua îndârjita-i campanie în
revista lui Waldhaus. Nu că ar fi găsit în asta vreo plăcere: critica
îl plictisea de moarte şi era pe punctul să lase totul dracului. Dar
se încăpăţâna pentru că făceau tot ce le stătea în putinţă ca să-i
închidă gura: nu voia să pară că a cedat.
Waldhaus începu să se neliniştească. Atâta vreme cât rămăsese
neatins sub ploaia de lovituri, asistase la învălmăşeală cu calmul
unui zeu olimpic. Dar de câteva săptămâni, celelalte ziare păreau
să nu mai ţină seama de caracterul inviolabil al persoanei sale;
începură să-l atingă în amorul său propriu de autor, cu o rară
ticăloşie, în care Waldhaus, dacă ar fi fost mai fin, ar fi putut
recunoaşte gheara unui prieten. Într-adevăr, aceste atacuri erau
urmarea perfidei instigări a lui Ehrenfeld şi Goldenring: nu mai
vedeau docit acest mijloc pentru a-l hotărî să pună capăt
polemicilor lui Christophe. Socotiseră bine. Imediat, Waldhaus
declară că Christophe începuse să-l plictisească şi încetă să-l mai
susţină. Din clipa aceea, toată redacţia se făcu luntre şi punte să-
i astupe gura. Dar poftim de pune botniţă unui câine care e gata
să-şi sfâşie prada! Tot ceea ce i se spunea nu făcea decât să-l
îndârjească şi mai mult. Îi numea poltroni şi declară că va spune
tot – tot ce’avea datoria să spună. Dacă voiau să-l dea afară, n-
aveau decât! Tot oraşul va şti că erau la fel de mişei ca şi ceilalţi;
dar el nu va pleca din proprie iniţiativă.
Se priveau, consternaţi, reproşând acru lui Mannheim darul pe
care li-l făcuie, aducându-le pte acest nebun. Mannheim, râzând
necontenit, se făcu forte să-l îmblânzească pe Christophe; şi, parie
că, chiar în primul articol care va apare Christophe va turna apă
în vin. Nu-l crezură; dar evenimentele dovediră că Mannheim nu
se lăudase degeaba. Articolul următor al lui Christophe, fără să fie
o pildă de curte- nie, nu mai conţinea nicio remarcă supărătoare
pentru nimeni. Procedeul lui Mannheim era foarte simplu; cu toţi
fură uimiţi mai târziu că nu se gândiseră mai de mult la el]
Christophe nu recitea niciodată ceea ce scria în revistă; şi, deabia
dacă-şi citea corectura la articolele sale, foarte repede şi destul de
neglijent. Adolf Mai îi făcuse de nenumărate ori observaţii
usturătoare – cu tonul său cel mai blând – asupra acestui subiect;
spunea că o greşeală de tipar dezonorează o revistă; iar
Christophe, care nu privea critica chiar ca pe o artă, răspundea că
cel criticat îl va înţelege oricum destul de bine. Mannheim folosi
prilejul: spuse că Christophe avea dreptate, că corectura era
treaba şefului tipografiei şi-i propuse să-l scape de ea. Christophe
nu mai ştia cum să-i mulţumească; dar toţi îl asigurară, de
comun acord, că era şi pentru ei un bine să evite revistei o
pierdere de timp. Christophe lăsă deci pe seama lui Mannheim
corectura, rugându-l să o facă bine. Mannheim făcu întocmai: fu
o jucărie pentru el. Întâi, nu riscă decât să atenueze, cu prudenţă,
unii termeni, să înlăture, ici colo, câteva epitete nepoliticoase,
încurajat de succes, îşi împinse mai departe experienţele i începu
să refacă frazele şi sensurile; desfăşura în acest exerciţiu o
adevărată măiestrie. Toată arta consista, păstrând cea mai mare
parte a frazei şi nota ei caracteristică, în a o face să exprime exact
contrariul de ceea ce voise să spună Christophe. Mannheim îşi
dădea mai multă osteneală schimonosind articolele lui
Christophe, decât şi-ar fi dat dacă le-ar fi scris el însuşi; niciodată
în viaţa lui nu mai lucrase atât. Dar se bucura de rezultat: unii
muzicieni, pe care Christophe îi urmărise până acum cu
sarcasmele lui, erau uluiţi văzându-l cum treptat-treptat se
îmblânzeşte ca să sfârşească prin a celebra preamărirea lor.
Redacţia era în culmea fericirii. Mannheim îşi citea cu glas tare
elucubraţiile. Urmau hohote de râs. Ehrenfeld şi Goldenring îi
spuneau uneori lui Mannheim «
— Bagă de seamă! Întinzi prea tare coarda!
— Nu-i nicio primejdie, răspundea Mannheim.
Şi continuă cu şi mai mult curaj.
Christophe nu-şi dădea seama de nimic. Venea la revistă,
depunea articolul şi nu mai avea nicio grijă. Uneori,
i se întâmpla să-l ia pe Mannheim deoparte:
— De data asta le-am spus-o canaliilor alea. Citeşte numai…
Mannheim citea.
— Ei, ce crezi?
— Teribil! I-ai dat gata, dragul meu ’
— Ce crezi că vor spune?
— Ah! O să fie un mare tămbălău!
Dar nici pomeneală de tămbălău. Dimpotrivă, feţele se luminau
în jurul lui Christophe; oameni pe care-i ura îl salutau pe stradă.
Odată, ajunse la. Revistă neliniştit jşi morocănos; şi, zvârlind pe
masă o carte de vizită, întrebă:
— Ce însemnează asta?
Era cartea de vizită a unui muzician pe care tocmai îl luase în
tărbacă: „Cu toate mulţumirile “.
Mannheim răspunse râzând:
— Îşi bate joc.
Christophe se simţi uşurat:
— Uf! Spuse el, mi-a fost frică că nu cumva să-i fi plăcut
articolul meu.
— E furios, spuse Ehrenfeld; dar nu vrea să se arate: face pe
omul superior, e ironic.
— Ironic? … Porcul 1 făcu Christophe, indignat din nou. Voi
scrie un alt articol. Va râde mai bine cine va râde la urmă!
— Nu. Nu, spuse Waldhaus, îngrijorat. Nu cred că-şi bate joc.
Asta e umilinţă, este un bun creştin: îi pălmuieşti un obraz şi ţi-l
întinde pe celălalt.
— Cu atât mai bine! Spuse Christophe. Ah! Laşul! Dacă ţine cu
tot dinadinsul, va fi snopit în bătăi!
Waldhaus voi să intervină. Dar ceilalţi râdeau.
— Lasă… spuse Mannheim.
— La urma urmelor… făcu Waldhaus, liniştindu-se deodată O
vorbă mai mult, una mai puţin! …
Christophe plecă. Complicii începură să sară şi să ridă ca
nebunii. După ce se potoliră puţin, Waldhaus îi spuse lui
Mannheim:
— Oricum, a lipsit foarte puţin… Fii atent, te rog. În felul ăsta o
să ne prindă.
— Ei, aş! Spuse Mannheim. O să ne mai distrăm mult şi bine…
Şi apoi, îi fac o mulţime de prieteni
RTEA A DOUA
ÎNNÂMOLIUEA
Aici ajunsese Chnsioplie cu experienţele sale stângace cu care
voia să reformeze arta germană, când tocmai trecu prin oraş o
trupă de comedieni francezi. Ar fi mai nimerit să se spună o
turmă, căci, aşa că de obicei, era o adunătură de bieţi oameni
pescuiţi nu se ştie unde, sau de tineri actori necunoscuţi, prea
fericiţi să se lase exploataţi, numai ca să joace. Cu toţii erau
înhămaţi la carul unei comediene cu faimă şi în vârstă, care făcea
un turneu în Germania şi, în trecere prin micuţa capitală, dădea
trei reprezentaţii.
La revista lui Waldhaus se făcea mare zgomot în jurul acestui
eveniment. Mannheim şi prietenii săi erau în curent cu viaţa
literară şi mondenă a Parisului, sau pretindeau că sunt; îşi
repetau bârfelile pariziene – adunate de prin gazetele bulevardiere
– mai mult sau mai puţin înţelese exact: ele reprezentau spiritul
francez în Germania. Lui Christophe îi pieri pofta să-l cunoască
mai bine. Mannheim îl plictisea de moarte cu admiraţia lui pentru
Pariş, unde fusese de mai multe ori; îşi avea acolo o parte din
familie: – avea familie în toate ţările Europei; şi, pretutindeni,
aceasta luase naţionalitatea şi înfăţişarea locului; acest trib al lui
Abraham număra un baron englez, un senator belgian, un
ministru francez, un deputat în Reichstag şi un conte făcut de
papă; şi cu toţii, deşi uniţi şi respectuoşi faţă de obârşia lor
comună, erau în mod sincer, englezi, belgieni, francezi, germani
sau partizani ai papei: căci în orgoliul lor nu aveau nicio îndoială
că ţara în care se statorniciseră n-ar fi fost în fruntea tuturora.
Mannheim era singurul care, din spirit de contradicţie, se amuza
preferind toate ţările cărora nu le aparţinea. Vorbea, prin urmare,
adeseori despre Pariş, şi cu entuziasm;
Dar, cum nu spunea decât extravaganţe şi cum, pentru a face
elogiul parizienilor, îi înfăţişa ca pe nişte oameni într-o ureche,
desfrânaţi şi scandalagii, care îşi treceau timpul petrecând şi
făcând revoluţii, fără a se lua vreodată în serios, Christophe nu
prea era atras de „bizantina şi decadentă republică de dincolo de
Vosgi “. De bună-eredinţă, îşi închipuia vag Parisul, aşa cum îl
Înfăţişa o gravură naivă pe care o văzuse pe frontispiciul unei
cărţi recent apărute, într-o colecţie de artă germană: în primul
plan, diavolul de la Notre Dame, chircit deasupra acoperişurilor
oraşului, cu această legendă:
«Nesăţios vampir, eterna Desfrânare
Peste Cetate zboară pândind a ei prădare"
Că bun german, Christophe dispreţuia pe străinii des- frânaţi şi
literatura lor, din care nu cunoştea decât câteva ca- raghioslâcuri
fără perdea, L’Aiglon, Madame Sans-Gene şi oinlece de şantan.
Snobismul micului orăşel, în care oamenii coi mai vădit incapabili
de a se interesa de artă se grăbiră să se înscrie zgomotos, la
agenţia de bilete, îl azvârli într-o dispreţuitoare indiferenţă faţă de
marea cabotină. Afirmă că nu se va clinti măcar, ca s-o asculte. Îi
era cu atât mai uşor să-şi ţină făgăduiala cu cât biletul costa un
preţ excesiv, pe care nu avea mijloace să-l plătească. ■"
Repertoriul pe care trupa franceză îl transportă în Germania
conţinea două sau trei piese clasice; dar era alcătuit, în cea mai
mare parte, din acele proştii care sunt, prin excelenţă, articol
parizian pentru export: căci nimic nu este mai internaţional decât
mediocritatea Christophe cunoştea Tosco, primul dintre
spectacolele anunţate de comediana în turneu; o auzise în
tălmăcire, împodobită cu toate uşoarele graţii pe care poate să le
dea o trupă de mic teatru renan unei piese franţuzeşti; şi, când îşi
văzu prietenii plecând la teatru, se declară, cu un râs dispreţuitor,
foarte satisfăcut că nu era şi el silit să o asculte din nou. Totuşi, a
doua zi urmări, ciulind urechile, poveştirile entuziaste despre
seara trecută: turbă de necaz că-şi ridicase singur dreptul de a-i
contrazice deoarece refuzase să vadă ceva despre care vorbea
toată lumea.
Al doilea spectacol anunţat trebuia să fie o traducere franceză a
lui Hamlet. Christophe nu pierduse niciodată prilejul să vadă o
piesă de Shakespeare. Shakespeare era pentru el, ca şi
Beethoven, un nesecat izvor de viaţă. Hamlet îi fusese cu
deosebire scump în perioada de tulburare şi de tumultuoasă
Incertitudine prin care tocmai trecuse. Cu toată teama de a se
revedeaîn această magică oglindă, era totuşi fascinat ie ea; şi
dădea târcoale afişelor teatrului, fără să-şi mărturisească că
ardea de poftă să cumpere un loc. Dar era atât de încăpăţânat,
încât, după cele ce spusese prietenilor săi, nu voia să mai dea
îndărăt; şi nu ar fi ieşit în seara aceea, ca şi în cea trecută, dacă,
în clipa în care se întorcea trist spre casă, întâmplarea nu i l-ar fi
scos în cale pe Mannheim.
Mannheim îl apucă de braţ şi îi spuse furios, dar tot
batjocoritor, că o rudă bătrână şi stupidă, o soră a tatălui său,
tocmai sosise pe neaşteptate, cu tot neamul ei, şi că erau siliţi să
rămână acasă ca să-i primească. Încercase să se eschiveze, dar
tatăl său în, materie de etichetă familială şi de respect cuvenit
strămoşilor nu înţelegea de glumă: şi pentru că trebuia să-şi
menajeze tatăl în acest moment fiindcă voia tocmai să-l ciupească
de nişte bani, trebuise să cedeze şi să renunţe la reprezentaţie.
— Aveaţi biletele luate? Întrebă Christophe.
— Vezi bine! Şi încă o lojă excelentă; şi, culmea, trebuie să mă
duc s-o dau (şi tocmai asta făceam) acelui cretin de Grunebaum,
tovarăşul tatălui meu, ca să se lăfăiască cu nevastă-sa şi cu gâsca
de fiică-sa. Frumos, nu? Cel puţin aş vrea să găsesc să le spun
ceva foarte neplăcut. Dar asta îi lasă indiferenţi, de vreme ce le
duc biletele – cu toate că le-ar plăcea cu mult mai mult să fie nişte
bilete de bancă.
Se opri deodată, cu gura deschisă, privindu-l pe Christophe:
— Ah! Uite… Uite ce-mi trebuia ’…
Croncăni:
— Christophe, te duci la teatru?
— Nu.
— Ba da. Te duci la teatru. Îţi cer un serviciu. Nu se poate să
mă refuzi.
Christophe nu înţelegea.
— Dar n-am bilet.
— Iată-l, făcu Mannheim, triumfător, vârându-i cu sila biletul
în nună.
— Eşti nebun, spuse Christophe. Şi comisionul încredinţat de
taică-tu?
Mannheim se strâmbă de râs:
 — O să se înfurie grozav! Făcu el.
Îşi şterse ochii şi conchise:
N
— Îl voi tapa mline dimineaţă, când se va deştepta, înainte să fi
aflat ceva.
— Nu pot să primesc, spuse Christophe, de vreme ce ştiu că
aceasta nu-i va face plăcere.
— Tu n-ai de unde să ştii, tu nu ştii nimic, asta nu te priveşte
pe tine.
Christophe despături biletul:
— Şi ce vrei să fac cu o lojă de patru persoane?
— Ce pofteşti. N-ai decât să dormi în fundul ei, să dansezi, dacă
vrei. Ia-ţi şi femei. Ai vreuna? La nevoie, ţi se pol şi împrumuta.
Christophe îi întinse lui Mannheim biletul:
— Nu, hotărât. Ia-ţi-l.
— Pentru nimic în lume, făcu Mannheim, dându-se înapoi cu
câţiva paşi. Nu pot să te silesc să te duci, dacă te plictiseşte; dar
nu-l voi lua înapoi. N-ai decât să-l arunci în foc, sau chiar, virtuos
cum eşti, să-l duci familiei Grunebaum. Asta nu mă mai
interesează. Bună seara! *
Fugi, lăsându-l pe Christophe în mijlocul străzii cu biletul în
mină.
Christophe era destul de încurcat. Îşi spunea el că tir fi potrivit
să ducă familiei Grunebaum biletul, dar această idee nu-l
entuziasma deloc. Se întoarse acasă, nehotărât şi, când se gândi
să se uite la ceas, văzu că nu mai avea timp decât să se îmbrace
pentru a se duce la teatru. Oricum, ar fi fost prea prost dacă ar fi
lăsat să se piardă biletul. Propuse mamei sale să meargă cu el.
Dar Louisa spuse că prefera să se culce. Plecă. În realitate, se
bucura ca un copil. Un singur lucru îl plictisea: că se bucura
singur. Nu simţea nicio remuşcare faţă de bătrânul Mannheim
sau faţă de familia Grunebaum cărora le lua loja; ci numai faţă de
aceia cu care ar fi putut-o împărţi. Se gândea ce plăcere ar fi făcut
aceasta unor tineri ca el; şi-i părea rău că nu le-o face. Se tot
gândea, dar nu vedea cui ar putea oferi biletul- De altminteri, era
târziu. Trebuia să se grăbească.
Când intră în teatru, trecu pe lângă casa de bilete închisă, pe
care un afiş anunţa că nu mai exista niciun loc. Printre oamenii
care se întorceau necăjiţi, văzu o tânără fată care nu putea să se
hotărască să plece şi privea cu părere de rău pe cei ce intrau. Era
îmbrăcată- foarte simplu, în negru, nu prea înaltă, cu chipul fin,
cu aerul delicat; şi, pe moment, nu observă dacă era frumoasă
sau urâtă. Trecuse de ea; se opri o clipă, se întoarse şi f&că a sta
pe gânduri:
— Nu aveţi bilet, domnişoară? Întrebă el brusc.
Ea roşi şi spuse cu un accent străin
— Nu, domnule.
— Am o lojă cu care nu ştiu ce să fac. Nu vreţi s-o folosim
împreună?
Ea roşi şi mai tare şi mulţumi, scuzându-se că nu poate primi.
Christophe, stingherit de refuzul ei, se scuză şi el şi încercă să
insiste; dar nu reuşi s-o convingă, deşi se vedea bine că ea murea
de poftă să primească. Se simţi foarte încurcat. Se hotărî deodată.
— Iată, există o posibilitate să facem cum e mai bine, spuse el.
Luaţi dumneavoastră biletul. Eu nu ţin, am mai văzut piesa asta.
(Se lăuda.) Vă va face mai multă plăcere decât mie. Luaţi-l, vi-l
dau din toată inima.
Tânăra fu atât de mişcată de propunerea lui şi de felul
pi’ietenesc în care i-o făcuse, încât aproape îi dădură lacrimile.
Îngână, cu recunoştinţă, că n-ar vrea de loc să-l lase făr» bilet.
— Ei bine, atunci haideţi, spuse el zâmbind.
Avea un aer atât de cumsecade şi atât de onest, încât ea se
simţi ruşinată că-l refuzase; aşa că spuse, cam încurcată 3
— Primesc… Vă mulţumesc.
Intrară. Loja familiei Mannheim era o lojă în faţa rampei, larg
deschisă: cu neputinţă să te ascunzi în ea. Intrarea lor nu trecu
neobservată. Christophe o aşeză pe tânăra fată în faţă şi el
rămase puţin în spate, pentru a nu o stingheri. Ea stătea dreaptă,
ţeapănă, neîndrăznind să întoarcă capul, grozav de intimidată;
acum ar fi dat mult ca să nu fi primit. Ca să-i lase timp să-şi
revină şi neştiind despre ce să vorbească cu ea, Christophe se
făcea că priveşte în altă parte. Dar în orice parte privea, îi era uşor
să constate că prezenţa lui în tovărăşia acestei necunoscute, în
mijlocul strălucitoarelor persoane din loji, stâmea curiozitatea şi
comentariile micului orăşel. Se uită furios la cei ce-l priveau;
turba de necaz că se încăpăţânau să se ocupe de el, deşi el nu se
ocupa de ceilalţi. Nu-şi dădea seama că această indiscretă
curiozitate era îndreptată mai mult împotriva tovarăşei sale declt
împotriva lui, şi într-un chip şi rrfti jignitor. Ca să-şi ai’a te
întreaga nepăsare faţă de tot ceea ce ar putea spune sau gândi ei,
se aplecă spre vecina sa şi începu să-i vorbească. Ea păru atât de
speriată auzindu-l şi atât de nefericită că trebuia să-l răspundă,
îşi smulse cu atâta greutate un: da, sau un: nu.
Fără a îndrăzni să-l privească, încât lui îi fu milă de sălbăticia
ei ţi se înfundă iar În ungherul lui. Din fericire, spectacolul
tncepea.
Christophe nu citise afişul şi nu-şi dăduse osteneala să afle ce
rol juca marea actriţă: făcea parte dintre acei naivi care vin la
teatru pentru a vedea piesa şi nu actorii. Nu se întrebase dacă
ilustra comediană va juca în rolul Ofeliei sau în acela al reginei;
dacă s-ar fi întrebat, ar fi fost înclinat să creadă că va juca în
acela al reginei, dată fiind vârsta celor două matroane. Dar ceea
ce niciodată nu i-ar fi putut veni în minte era că ea va juca în
rolul lui Hamlet. Când o văzu, când auzi acel sunet de păpuşă
mecanică, trecură câteva momente până să se dumirească..
— Dar cine? Cine e? Îşi spunea cu voce înceată. Totuşi nu
poate fi…
Şi când totuşi trebui să constate că „putea fi® Hamlet, trase o
înjurătură, pe care din fericire vecină sa nu o înţelese, pentru că
era străină, dar care fu înţeleasă de cei din loja vecină; căci de
acolo îi veni de îndată porunca indignată de a tăcea. Se retrase în
fundul lojii, pentru a drăcui în voie. Nu se outea linişti. Dacă ar fi
fost nepărtinitor, ar fi recunoscut eleganţa travestiului şi
măiestria artistică ce-i îngăduia acestei sexagenare să se
înfăţişeze în costumul unui adolescent şi chiar să pară frumoasă –
cel puţin pentru nişte ochi binevoitori. Dar el ura tururile de forţă
şi tot ceea ce violează şi falsifică natura. Îi plăcea ca o femeie să
rămână femeie şi un bărbat să rămână bărbat. (Lucrul nu este
prea obişnuit astăzi.) Nici chiar travestiul pueril şi cam ridicol al
Leonorei lui Beethoven nu-i prea plăcea. Dar acela al lui Hamlet
depăşea, în absurditate, orice închipuire Să faci din acest robust
danez, gras şi palid, violent şi şiret, flecar şi halucinat, o femeie –
şi nici măcar o femeie: căci o femeie care face pe bărbatul nu va fi
nicicând decât un monstru – să faci din Hamlet un eunuc, sau un
suspect androgin… pentru că această dezgustătoare prostie să
poată fi răbdată măcar o singură zi, fără să fie fluierată, erau
necesare toată lipsa de vlagă a timpului şi toată stupiditatea
criticii!.. Glasul actriţei îl scotea pe Christophe din sărite. Avea
acea dicţiune care cântă şi care accentuează bine silabele, acea
monotonă melopee care, de la Champmesle încoace pare să fi fost
totdeauna scumpă celui mai puţin poetic popor din lume.
Christophe era atât de exasperat, încât îi venea să meargă în
patru labe Se întorsese cu spatele spre scenă şi de mânie se
strâmba,
C-da ioa coala
Cu nasul lipit de peretele lojii, ca un copil pus la colţ Din
fericire, tovarăşa lui nu îndrăznea să privească spre el. Dar, dacă
l-ar fi văzut, l-ar fi luat drept nebun.
Deodată, Christophe îşi curmă strâmbăturile. Rămase nemişcat
şi tăcu. Se auzea o frumoasă voce melodioasă, o voce tânără,
femeiască, gravă şi dulce. Christophe ciuli urechile. Pe măsură ce
vorbea, se întorcea intrigat pe scaun, pentru a vedea pasărea cu
astfel de ciripit. O văzu pe Ofelia. Desigur, nu avea nimic din
Ofelia lui Shakespeare. Era o fată frumoasă, înaltă, robustă şi
zveltă, ca o tânără statuie greacă! Electra sau Casandra. Era plină
de viaţă. În ciuda tuturor sforţărilor de a se conforma rolului, din
trupu-i, din mişcările, din gesturile, din ochii căprui care râdeau
fără voia ei, iradia o forţă a tinereţii şi fericirii. Atât de mare e
puterea unui trup frumos, încât Christophe, necruţător cu câteva
minute mai înainte faţă de interpretarea lui Hamlet, nu se gândi
măcar un moment să regrete că Ofelia nu semăna deloc cu
imaginea pe care şi-o făcuse despre ea; şi, fără remuşcări, o
sacrifică pe aceea, acesteia. Cu incoştienta reacredinţă a
oamenilor pătimaşi, găsi chiar o profundă autenticitate în
tinereasca înflăcărare ce mistuia adâncul acestui suflet de
fecioară curată şi neştiutoare. Dar ceea ce-i desăvârşea farmecul
era vraja glasului, pur, cald şi catifelat: fiecare cuvânt răsuna ca
un limpede acord; în jurul silabelor dănţuia. Învăluit parcă de o
mireasmă de cimbru şi mentă sălbatică, surâzăto- rul accent al
sudului Franţei, cu săltăreţe ritmuri. Stranie viziune a unei Ofelii
din ţinutul Arles! Aducea cu ea ceva din soarele-i de aur şi din
nebunu-i mistral.
Uitând de vecina lui, Christophe se aşeză lângă ea, în partea
din faţă a lojii; şi nu slăbea din ochi pe frumoasa actriţă, al cărei
nume nu-l cunoşteam Dar publicul care nu venise pentru a
asculta pe o necunoscută nu-i acorda nicio atenţie; şi nu se
hotăra să aplaude decât atunci când Hamlet-ul femeie vorbea.
Ceea ce-l făcea pe Christophe să mormăie şi să-i numească:
„Măgari! “cu o voce scăzută, care putea fi însă auzită de la zece
paşi.
 De abia când căzu cortină pentru pauză, îşi aduse din nou
aminte de existenţa tovarăşei sale din lojă; şi văzând-o tot
intimidată, se gândi, zâmbind, ce tare trebuie să o fi speriat cu
extravaganţele lui. Nu se înşela: acest suflet de tânără fată. Pe
care întâmplarea o apropiase de el pentru câteva ceasuri, era de o
discreţie aproape bolnăvicioasă: numai într-o stare de nefirească
exaltare putuse să primească invitaţia lui
Christophe. Nici nu apucase bine s-o primească, că ar fi şi
dorit, cu orice preţ, să poată scăpa, să găsească un pretext, să
fugă. Când se văzuse obiectul curiozităţii generale, se simţise şi
mai rău; iar neliniştea-i sporise neîncetat, pe măsură ce auzea în
spatele ei (nu îndrăznea să se întoarcă) blestemele înfundate şi
mormăielile tovarăşului ei. Se aştepta la orice din partea lui; şi
când venise şi se aşezase lângă ea, îngheţase de spaimă; oare ce
nebunii i-or mai trăsni prin cap? Ar fi vrut s-o înghită pământul.
Fără să-şi dea seama, se ferea de el; îi era teamă să-l atingă.
Dar toate temerile o părăsiră, când îl auzi, în antract, că-i
spune cu simplicitate:
— Sunt un vecin foarte neplăcut, nu-i aşa? Vă rog să mă iertaţi.
’ Atunci îl privi şi-i văzu zâmbetul bun, care cu puţin înainte o
hotărâse să-i primească invitaţia.
E] continuă:
— Nu ştiu să ascund ce gândesc… Dar era şi prea de oaie! …
Femeia asta, femeia asta bătrână! …
Făcu din nou o strâmbătură de dezgust.
Ea zâmbi şi spuse foarte încet:
— Şi totuşi e frumos.
El îi remarcă accentul şi întrebă;
— Sunteţi străină?
— Da, făcu ea.
El se uită la rochiţa ei modestă:
— Stitutoare? Întrebă.
Ea roşi şi spuse:
— Da.
— Din ce ţară?
Ea spuse:
— Sunt franţuzoaică.
El făcu un gest de mirare:
— Franţuzoaică? Nu mi-aş fi închipuit niciodată.
— De ce? Întrebă ea cu timiditate.
 — Sunteţi atât de… serioasă! Spuse el.
(Ea gândi că în gura lui cuvintele acestea nu erau chiar un
compliment.)
— Sunt şi dintr-astea în Franţa, spuse ea, foarte încurcată
El privea mica-i figură sinceră, cu fruntea boltită, cu năsucul
drept, cu bărbia delicată, obrajii slăbuţi încadraţi de un păr
castaniu Nu o vedea: se gândea la frumoasa actriţă. Repetă
— Greu îmi vine a crede că sunteţi franţuzoaică! Sunteţi, într-
adevăr din aceeaşi ţară cu Ofelia? Nu s-ar spune.
Adăugă după o clipă de tăcere:
— Cât e de frumoasă I fără să-şi dea seama că avea aerul a face
Între ea şi vecina lui o comparaţie, ofensatoare pentru aceasta. Ea
o simţi foarte bine, dar nu-i purtă pică lui Christophe; căci gândea
acelaşi lucru. El încercă să afle de la ea detalii despre actriţă, dar
ea nu ştia nimic; se putea vedea că era foarte puţin în curent cu
chestiunile de teatru.
— Probabil că vă face plăcere să auziţi vorbindu-se franţuzeşte?
Întrebă el.
Credea că glumeşte, dar atinsese punctul sensibil.
— Ah! Făcu ea cu un accent a cărui sinceritate îl izbi. Îmi face
atât de bine! Mă înăbuş aici.
De data aceasta, o privi mai bine: avea mâinile puţin crispate şi
părea abătută. Dar îndată, ea se gândi la ceea ce pentru el putea
fi jignitor în aceste cuvinte:
— Oh I iertaţi-mă, spuse ea, nu ştiu ce vorbesc.
El râse deschis:
— Nu vă mai scuzaţi! Aveţi perfectă dreptate. Nu-i nevoie să fii
francez pentru a te înăbuşi aici. Uf!
Ridică din umeri, răsuflând adânc.
Dar ei îi era ruşine că-şi dezvăluise astfel gândurile şi tăcu. De
altminteri îşi dădu seama că cei din lojile vecine le urmăreau
convorbirea; observă şi el şi fu mânios. Aşa încât nu mai vorbiră.
Aşteptând sfârşitul pauzei el ieşi pe culoar. Cuvintele tinerei fete îi
sunau în urechi; dar era distrat i chipul Ofeliei îi stăruia în minte.
De-a lungul actelor următoare, ea puse în întregime stăpânire pe
el; iar când frumoasa actriţă ajunse la scena nebuniei, la
melancolicele cântece de dragoste şi de moarte, glasu-i ştiu să
găsească accente atât de înduioşătoare, încât el se simţi răscolit:
simţi că îi venea să plângă că un copil. Furios împotrivă-şi pentru
ceea ce-i părea a fi semnul unei slăbiciuni (căci nu se împăca cu
gândul că un adevărat artist să plângă) şi nevoind să se dea în
spectacol, părăsi deodată loja. Culoarele, foaierul erau pustii. În
prada tulburării, coborî scările teatrului şi ieşi, fără să-şi dea
seama. Simţea nevoia să respire aerul rece al nopţii, să străbată
cu paşi mari străzile întunecate şi aproape pustii. Se trezi, pe
malul unui canal, rezemat de parapetul malului şi contemplând
apa tăcută pe luciul căreia, în umbră, dăn- ţuiau luminile
felinarelor. Sufletu-i era aidoma apei: întunecat şi tumultuos; nu
mai desluşea înlăuhtru-i decât dân- tuirea unei mari bucurii.
Răsunară bătăile orologiului. I-a» fi fost cu neputinţă să se
Întoarcă la teatru şi să asculte sfâr- fitul piesei. Să vadă triumful
lui Fortinbras? Nu, aceasta nu-l ispitea… Frumos triumf! Cine se
gândeşte să-l invidieze pe învingător? Cine ar vrea să fie în locul
lui, după ce s-a săturat de toate sălbăticiile unei vieţi feroce şi
ridicole? Întreaga operă este un formidabil rechizitoriu împotriva
▼ieţii. Dar în ea clocoteşte o asemenea putere de viaţă, încât
tristeţea se preface în bucurie şi amărăciunea devine
îmbătătoare…
Christophe se reîntoarse acasă, fără să se mai gândească la
tânăra şi necunoscută fată, pe care o lăsase în lojă, şi al cărei
nume nici măcar nu-l cunoştea.
A doua zi de dimineaţă se duse s-o vadă pe actriţă, în micul
hotel de rangul al treilea în care impresarul o azvâr- lise,
împreună cu camarazii ei, în vreme ce marea comedi- ană trăsese
la cel mai bun hotel din oraş. Fu introdus într-un salonaş prost
întreţinut, în care resturi de mâncare erau risipite pe un pian
deschis, de-a valma cu ace de cap şi eu pagini de muzică rupte şi
murdare. În camera de alături, Ofelia cânta în gura mare, ca un
copil, pentru plăcerea de a face zgomot. Când i se anunţă vizita se
întrerupse pentru o clipă ca să întrebe, cu un glas vesel, care nu
se sinchisea deloc, că ar putea fi auzit din cealaltă odaie:
— Ce vrea domnul ăsta? Cum îl cheamă? … Christophe…
Christophe şi mai cum? … Christophe Krafft? … Ce nume!
(Ea repetă numele. De două-trei ori, graseind din cale- afară.)
— Parcă ar fi o înjurătură…
(Şi chiar trase o înjurătură.)
— E tânăr sau bătrân? … Drăguţ?
— Bine, viu. Şi reîncepu să cânte:
„Nimic nu e mai dulce decât dragostea mea… “
Tot scotocind şi blestemând un ac de cap de bagă, care era
rătăcit în vălmăşagul camerei. Deveni nerăbdătoare, începu să
ocărască, grozăvindu-se. Deşi Christophe nu o vedea, ÎI urmăreau
cu gândul toate gesturile îndărătul peretelui şi rt» dea singur în
sfârşit, auzi paşi apropiindu-se, uşa se deschise impetuos şi
Ofelia apăru.
Era pe jumătate îmbrăcată, într-un capot care şi-l strin- gea în
jurul taliei, cu braţele goale în largile mâneci, cu părul nearanjat,
cu buclele căzându-i în ochi şi pe obraji. Fru- moşii-i ochi negri
râdeau, gura-i râdea, obrajii râdeau, o frumoasă gropiţă îi râdea
în mijlocul bărbiei. Cu glasu-i grav şi melodios, de-abia se scuză
că se înfăţişa astfeL Ştia că nu avea de ce să se scuze, şi că el nu-i
putea fi decât foarte recunoscător pentru aceasta. Îl credea un
gazetar, care venise pentru un interviu. În loc să fie dezamăgită
când îi spuse că o căuta numai pentru că o admira, fu încântată.
Era cumsecade, afectuoasă, bucuroasă să placă şi neîncercând să
se prefacă: vizita lui Christophe şi entuziasmul său o făceau
fericită: (nu fusese încă răsfăţată cu complimente). Era atât de
firească în toate mişcările şi în felul de a se purta, chiar şi în
naivitatea cu care-şi arăta vanitatea de a plăcea, încât el nu se
simţi deloc stingherit. Deveniră îndată prieteni vechi. El o rupea
pe franţuzeşte, iar ea de-abia ştia câteva cuvinte nemţeşti: după
un ceas, îşi destăinuiau toate secretele. Nu se gândea deloc să-l
expedieze. Această meridională, robustă şi veselă, inteligentă şi
expansivă, care, fără fireasca-i veselie ar fi murit de plictiseală
printre stupizii ei tovarăşi. Într-o ţară a cărei limbă nu o cunoştea,
era fericită că găsise pe cineva cu care să vorbească. Cât despre
Christophe, se simţea nespus de bucuros că putuse întâlni, în
oraşul lui de mic-burghezi mărginiţi şi nesinceri, această fată
liberă din sud. Plină de sevă pământului. Nu ştia încă ce
artificiale sunt aceste naturi care, spre deosebire de germanii săi,
n-au în inimă nimic altceva decât ceea ce arată – şi adesea, nici
chiar atât Dar cel puţin, ea era tânără, plină de viaţă, vorbea
deschis, spunea pe şleau tot ce gândea; toate lucrurile le judeca
liber, cu o privire proaspătă şi nouă; se simţea în ea ceva din acel
mistral care spulberă ceaţa. Era bine înzestrată: deşi lipsită de
cultură şi nedeprinsă să judece, simţea de îndată şi cu atâta
putere, încât să fie sincer mişcată, toate lucrurile frumoase şi
bune; pentru ca, după o clipă, să izbucnească în râs Desigur, era
cochetă, făcea ochi dulci, nu-i displăcea de loc să-şi arate gâtul şi
braţele goale, sub capotul nu prea bine închis: i-ar fi plăcut, dar
numai din instinct, fără niciun calcul, să-i sucească capul lui
Christophe. Prefera să râdă, să vorbească cu veselie, să fie
cumsecade, prietenoasă, fără nicio sfială şi fără fasoane. Îi dezvă-
Iul viaţa de culise a teatrului, micile ei amărăciuni,
susceptibilităţile prosteşti ale colegilor ei, hărţuielile îndurate de
Ia Jezabel (aşa o numea pe marea comediană) care îşi dădea toată
osteneală ca să nu o lase să strălucească. El îi mărturisi ce le
reproşa germanilor: ea bătu din palme şi-i ţinu isonul. Altminteri,
era bună şi nu voia să vorbească de rău pe nimeni; ceea ce nu o
împiedica, totuşi, s-o facă: şi deşi se învinuia sincer de răutate,
când glumea pe socoteala cuiva, o făcea cu un umor batjocoritor
şi cu acel dar de observaţie realist şi comic, propriu
meridionalilor: nu putea să se abţină şi făcea caricaturi
usturătoare. Râdea din toată inima, cu buzele-i palide, care-i
descopereau dinţii de câine tinăr; iar ochii cerniţi îi străluceau pe
faţa-i străvezie ce-şi pierduse culorile din pricina fardului.
Tşi dădură seama, deodată, că vorbeau de mai bine de un ceas.
Ohristophe îi propuse Corinnei (acesta era numele el de teatru) să
vină să o ia după-amiază ca să o călăuzească prin oraş. Fu
încântată; îşi dădură întâlnire pentru după-amiază, devreme.
La ceasul hotărât, el fu acolo. Corinne şedea în micul salonaş al
hotelului şi ţinea un caiet din care citea cu glas tare. D primi cu
ochii-i surâzători, fără să-şi întrerupă lectură, înainte de a-şi
isprăvi fraza. După aceea, îi făcu semn să se aşeze pe canapea,
lângă ea:
— Şezi aici şi nu vorbi, spuse ea. Îmi repet rolul. Mai durează
vreun sfert de ceas.
Ea urmărea pe manuscris, cu vârful degetului, citind foarte
repede şi la întâmplare, ca o fetiţă grăbită. El îi propuse s-o
asculte. Ea îi dădu caietul şi se ridică pentru a repeta. Silabisea şi
reluă de dte patru ori sfârşitul unei fraze, înainte de a se avânta
în cea următoare.’ Dădea din cap, re- citindu-şi rolul; acele de păr
i se răspândeau prin toată camera. Când un cuvânt încăpăţânat
nu voia de loc să i se întipărească în minte, se înfuria ca un copil
prost-crescut; u- neori îi scăpa o înjurătură caraghioasă sau chiar
vorbe destul de grele – una foarte grea şi foarte scurtă cu care se
ocăra singură. Christophe era mirat de amestecul acesta de talent
şi copilărie. Ea găsea intonaţii potrivite şi mişcătoare j dar, în toiul
tiradei în care părea că-şi pune tot sufletul, i se tntâmpla să
arunce vorbe care nu aveau niciun sens. Îşi recita lecţia ca un mic
papagal, fără să se sinchisească de ceea ce spunea: vorbe fără şir
şi caraghioase. Nu-i păsa; când îşi dădea seama, se strâmba de
râs. În cele din urmă spuse: „Ducă-se dracului! “îi smulse caietul
din mlini, tl aruncă, în zbor, într-un colţ aJ camerei şi hotărî:
— A sunat de recreaţie! … Hai la plimbare I
Puţin îngrijorat de soarta rolului ei, o întrebă din scrupul s
— Crezi că ai să ştii?
Ea răspunse plină de încredere i
— Desigur. Sufleorul ce treabă are?
Trecu în camera ei, pentru a-şi pune pălăria. Aş te p tind,
Christophe se aşeză la pian şi făcu câteva suite de acorduri. Din
camera cealaltă, ea strigă:
— Ah! Ce-i asta? Mai cântă! Ce frumos!
Sosi, prinzându-şi pălăria pe cap 1 El continuă. Când sfârşi, ea
îi spuse să mai cânte. Se extazia, cu micile-i exclamaţii căutate şi
totuşi gingaşe, obişnuite la franţuzoaice, şi cu care răsplătesc la
fel pe Tristan sau o ceaşcă cu şocolată. Christophe râdea: căci,
faţă de exclamaţiile colosale, emfatice şi masive ale germanilor,
acest fel de a admira era pentru el o noutate. Două exagerări
opuse: una tindea să facă dintr-un bibelou un munte, cealaltă
făcea dintr-un munte un bibelou’, şi aceasta la fel de ridicolă ca şi
cealaltă ţ dar, pentru moment îi plăcea gura din care ieşea.
Gorinne îl întrebă cine era compozitorul şi dnd află că el era, dădu
un chiot de bucurie. Îi spusese destul de clar în convorbirea lor de
dimineaţă că era compozitor, dar ea nu băgase de seamă* Se
aşeză lângă el şi-i ceru să-i cânte tot ceea ce compusese. Uitară de
plimbare. Nu era o simplă politeţe din parte-i 1 adora muzica şi
avea un admirabil instinct care-l ţinea loc de cultură. La început,
el nu o luă în serios şi-i cântă cele mai uşoare dintre melodiile lui.
Dar când, ajungând din întâmplare să cânte o pagină la care ţinea
mai mult, văzu, fărl ca el să-i fi spus o vorbă, că şi ea o preferă pe
aceasta, fu foarte plăcut surprins. Cu naiva uimire a germanilor,
când întâlnesc un francez care este bun muzician, el îi spuse:
— E curios. Ge bun gust ai! N-aş fi crezut niciodată. ^ Corinne
îi râse în nas.
Din acel moment el se amuză alegând opere din ce în ce mai
grele, pentru a vedea până unde va putea ea merge. Da», ea nu
părea derutată de acele îndrăzneli expresive; şi, după o melodie cu
totul nouă, de care Christophe sfârşise prin a se îndoi, pentru că
niciodată nu reuşise să o facă să fie gustată în Germania, care
nu-i fu mirarea când Corinne îl imploră s-o mai cânte o dată şi,
ridicându-se, începu să cânte pe dinafară, aproape fără nicio
greşeală ’ El se întoarse spre ea şi îi strânse mâimit cu efuziune:
— Dar eşti muziciană, într-adevăr! Strigă el.
Ea Începu să râdă, explicându-i că-şi făcuse debutul la o operă
din provincie, dar că un impresar care era în turneu li
recunoscuse Înclinaţiile pentru teatrul poetic şi o îndrumase în
această direcţie. El exclamă:
— Ce păcat!
— De ce? Făcu ea. Şi poezia este o muzică.
Îl puse să-i explice înţelesul liedurilor sale; el spunea cuvintele
în nemţeşte, ea le repetă cu uşurinţa unei maimuţe, imitând pe
când pronunţa cuvintele până şi mişcările gurii şi ale ochilor lui.
Când fu apoi vorba să cânte pe dinafară, ea făcu greşeli
caraghioase; şi, când nu mai ştia, inventa cuvinte cu sonorităţi
guturale şi barbare, care le provocau a- mindurora râsul. Ea nu
se mai sătura de cântecele lui şi nici el să cânte pentru ea şi să-i
audă frumosul glas. Ea nu cunoştea de loc abilităţile meseriei şi
cânta din gât. Ca o fetiţă, dar vocea ei avea un nu ştiu ce gingaş şi
mişcător. Ea îi spunea deschis ce gândea. Deşi nu ştia să explice
de ce un lucru îi plăcea sau nu. În judecăţile ei era totdeauna o
dreptate ascunsă. Lucru curios, tocmai în paginile cele mai clasice
şi mai apreciate în Germania, ea se găsea mai puţin la largul ei:
făcea câteva complimente, din politeţe: dar se vedea că nu-i
spuneau nimic. Cum nu avea cultură muzicală, ea nu simţea
plăcerea pe care o -dăruiesc amatorilor şi rhiar artiştilor, fără ca
ei să-şi dea seama, lucrurile deja auzite, şi care îi face adesea să
reproducă fără ştiinţa lor sau să iubească într-o operă nouă forme
sau formule care le plăcuseră deja în operele vechi. Ea nu avea
nici gustul german pentru sentimentalitatea melodioasă: (sau cel
puţin sentimentalitatea ei era alta; el nu-i cunoştea încă
defectele); ea nu se extazia de loc la pasajele de o searbădă
moliciune, preferată îr Germania şi nu aprecie deloc cel mai
mediocru lied nl său – o melodie pe care el ar fi vrut* să o poată
distruge, pentru că prietenii nu-i vorbeau decât despre ea, fericiţi
să-l laude pentru ceva. Instinctul ei dramatic o făcea pe Corinne
să prefere melodiile care oglindeau cu sinceritate o adevărată
pasiune: pe acestea le preţuia şi el ce! Mai mult. Totuşi, ea nu
putea să nu-i mărturisească prea puţina-i simpatie pentru unele
asprimi de armonie ce-i păreau fireşti lui Christophe: simţea un
şoc de câte ori le întâlnea: se oprea şi întreba „dacă într-adevăr
era chiar aşa. “Când el răspundea dn. Atunci ea se hotăra să
înfrunte pasajul dificil, pentru că d; jol să facă o mică
strâmbătură, care nu-i scăpa deloc lui Christophe. Ba chiar,
adeseori, nu-i plăcea să respecte măsura. Atunci, el reluă la pian.
— Nu-ţi place? Întreba el.
Strâmbă din nas:
— Este fals, spunea ea.
— Deloc, răspundea el, râzând. E adevărat. Gândeşte-te la ceea
ce exprimă. Nu sună bine aici?
(îşi arăta inima.)
Dar ea dădea din cap:
— Poate că da; dar aici e fals.
(Se trăgea de ureche.)
Ea se arăta la fel de şocată de urletele declamaţiei germane:
— De ce vorbeşte atât de tare? Întrebă ea. Doar e singur Nu vă
temeţi oare că-l pot auzi vecinii? Parcă… (Iar- tă-mă 1 Nu te
superi?) … parcă ar urla o sirenă de vapor.
El nu se supăra; râdea din toată inima şi recunoştea că este
ceva adevărat în vorbele ei. Aceste observaţii îl amuzau; nimeni
nu i le mai făcuse încă. Fură de acord că declamaţia cântată
deformează, de cele mai multe ori, aidoma unei lupe, graiul firesc.
Corinne îi ceru lui Christophe să scrie, pentru ea muzică la o
piesă, în care ea va vorbi acompaniată de orchestră, cântând din
când în când câteva fraze El se înflăcără la această idee, cu toate
greutăţile realizării scenice, pe care vocea muzicală a Corinnei îi
părea în stare să le înlăture; şi făcură proiecte de viitor.
Ceasurile erau aproape cinci când se gândiră să iasă. În acest
anotimp se întuneca devreme. Nu mai putea fi vorba despre • o
plimbare. Seara, Corinne avea repetiţie la teatru, unde nimănui
nu-i era îngăduit accesuL Ea îl făcu să-i tăgăduiască că va veni s-
o ia în după-amiaza zilei următoare, pentru a face plimbarea pusă
la cale.
A doua zi, aceeaşi scenă fu dt pe ce să se repete. O găsi pe
Corinne în faţa oglinzii, cocoţată pe un taburet înalt, cu picioarele
atâmânâ: încerca o perucă. Erau acolo camerista ei şi un coafor
din oraş, căruia îi făcea recomandaţii cu privire la o budă pe care
o voia mai ridicată. Tot uitându-se în oglindă, ea îl privea pe
Christophe care surâdea în spatele ei; îi scoase limba. Coaforul
plecă cu perucă şi ea se întoarse veselă spre Christophe:
 — Bună ziua, prietene! Spuse ea.
Şi îi dădu obrazul, ca s-o sărute. El nu se aştepta la această
intimitate; dar nu scăpă prilejul. Favoarea aceasta nu avea pentru
ea prea mare însemnătate l era un fel de bună ziua.
— Ah! Sunt mulţumită! Spuse ea. O să fie bine deseară.
(Vorbea despre perucă.) Eram atât de deznădăjduită! Dacă ai fi
venit azi-dimineaţă m-ai fi găsit grozav de nefericită.
El o întrebă de ce.
Pentru că coaforul parizian se înşelase la ambalat şi îi
împachetase o perucă nepotrivită rolului.
— Foarte plată, spunea ea, cu părul căzând prosteşte în jos
Când am văzut-o, am plâns, am plâns ca un copil. Nu-i aşa.
Doamnă Desiree?
— Când am intrat, spuse aceasta, m-am speriat văzân- d-o pe
doamna. Doamna era albă ca varul. Doamna era ca moartă.
Christophe râse. Corinne îl văzu în oglindă:
— Îţi vine să râzi, om fără inimă? Spuse ea indignată.
Şi începu şi ea să râdă.
El o întrebă cum mersese repetiţia din ajun. Totul mersese
strună Ea ar fi vrut doar să se taie dt mai mult din rolul celorlalţi
şi deloc din al ei… Vorbiră atâta, încât o parte din după-amiază
trecu. Ea se îmbrăcă multă vreme; se amuza să-i ceară lui
Christophe părerea asupra toaletelor ei Christophe îi lăudă
eleganţa şi îi spuse, cu naivitate. În jargonu-i franco-german. Că
nu mai văzuse niciodată un om atât de „luxuriant” Ea îl privi întâi
mirată, apoi Izbucni în hohote de râs:
— Ce-am spus? Întrebă el. Nu se spune aşa?
— Ba da! Ba da! Strigă ea, strâmbându-se de râs. Chiar aşa
Ieşiră în sfârşit. Toaleta ţipătoare şi vorba ei exuberantă
atrăgeau luarea-aminte Privea totul cu ochii ei de franţuzoaică
batjocoritoare şi nici nu-i trecea prin minte să-şi ascundă
impresiile. Pufnea în faţa vitrinelor de mode, sau în faţa
magazinelor cu cărţi poştale ilustrate, în care se vedeau
amestecate de-a valma scene sentimentale, scene comice şi fără
perdea, cocotele oraşului, familia imperială, împăratul în straie
stacojii, împăratul în straie verzi, împăratul ca lup de mare,
ţinând cârma navei Germania şi sfidând cerul Se strâmbă de râs
în faţa unui serviciu de masă împodobit cu capul ursuz al lui
Wagner sau în fata vitrinei unul coafnr uncie trona un cap
omenesc de ceară. Manifestă o veselie nu prea docenţă în fata
monumentului patriotic care-l înfăţişa pe bătrânul împărat în
pardesiu de călătorie şi coif ascuţit, împreună cu Prusia, statele
germane şi Geniul Războiului, în pielea goală. Înşfăca în treacăt
tot ceea ce, în fizionomia, în mersul său în felul de a vorbi al
oamenilor putea fi luat în bătaie de joc. Victimele ei nu puteau să
nu-şi dea seama de răutăcioasele-i ocheade cu care le prindea în
capcană ridicolul. Instinctu-i de maimuţă o făcea chiar uneori,
fără să-şi dea seama, să imite cu buzele şi cu nasul strâmbăturile
lor vesele sau morocănoase; şi-şi umfla obrajii pentru a repeta
fragmente de fraze sau de cuvinte, pe care le prinsese în zbor, şi
ale căror sonorităţi îi păreau burleşti. El râdea din toată inima
deloc stânjenit de obrăzniciile ei; căci nici el nu se jena mai mult.
Din fericire, reputaţia lui nu prea avea ce pierde; căci o asemenea
plimbare era menită să i-o scufunde pentru totdeauna.
Vizitară catedrala. Corinne voi să se cocoaţe până în vâr- ful
clopotniţei, deşi avea pantofi cu tocuri înalte, iar din pricina
rochiei prea lungi, mătura treptele; în cele din urmă, se agăţă de
un colţ al scării; nu fu impresionată, trase cu curaj de stofa care
se rupse şi continuă să se cocoaţe, ri- dicându-şi rochia
ştrengăreşte. Puţin lipsi să nu tragă şi clopotele. Din înălţimea
turnurilor declamă din Victor Hugo, din care el nu înţelese nimic
şi cântă o şansonetă populară franţuzească. După care, făcu pe
muezinul. Se lăsa a- murgul. Coborâră din nou în biserică unde
umbra deasă urca de-a lungul zidurilor gigantice, în înaltul cărora
sclipea magica lumină a ochilor din vitralii. Christophe văzu
îngenuncheată într-o capelă lăturalnică pe tânăra fată care-i
fusese tovarăşă de lojă, când se reprezentase Hamlet. Era atât de
adâncită în rugăciune, încât nici nu-l văzu; avea o expresie
dureroasă şi încordată care-l izbi. Ar fi vrut să-i spună câteva
cuvinte, s-o salute cel puţin; dar Corinne îl târî în vâr- tejul ei.
Curând după aceea se despărţiră. Ea trebuia să se pregătească
pentru reprezentaţia care, după obiceiul din Germania, începea
devreme. De-abia se întoarse acasă şi cineva sună la uşă pentru
a-i da următoarele rânduri din partea Co- rinnei:
„Mare chilipir! Jlzabel bolnavă I Reiaţi Trăiască vacanţaI*
Prietene! Vino! Păpica împreună 1
Prieteniei
Corrinnette*
.P.S. Adu multă muzică îşi bătu capul ca şi înţeleagă. Când
înţelese, fu tot atff de încântat cât şi Corinne şi se duse la hotel.
Se temea şi nu găsească toată trupa adunată în jurul mesei; dar
nu găsi pe nimeni. Însăşi Corinne dispăruse. În cele din urmă Şi
auzi glasul zgomotos şi vesel, venind din fundul casei; începu s-o
caute şi izbuti s-o descopere în bucătărie. Îşi băgase în cap să
facă o mâncare după gustul ei, una dintre acele mân- cări
meridionale a căror aromă exuberantă umple un cartier întreg şi
ar deştepta şi morţii. Era în cele mai bune relaţii cu patroana
grasă a hotelului şi stâlceau împreună un jargon înfiorător, un
amestec de nemţească, franţuzească şi grai al negrilor, ceva
necunoscut În vreo limbă de pe pământ. Rî- deau în hohote,
îmbiindu-se una pe alta să-şi guste operele. Apariţia lui
Christophe spori tămbălăul. Voiră să-l dea a- fără; dar se apără şi
reuşi să guste şi el din faimoasa mâncare. Se strâmbă puţin:
motiv pentru care ea îl numi teuton barbar şi spuse că nu merita
să se ostenească cineva pentru ei.
Urcară împreună în salonaşul în care masa era întinsă i nu era
decât tacâmul lui şi al Corinnei. Nu putu să se stăpfr nească şi să
nu întrebe unde erau camarazii ceilalţi. Corinne făcu un gest de
indiferenţă:
— Nu ştiu.
— Nu mâncaţi împreună?
— Niciodată! E destul că ne vedem la teatru! … Să ne mai
întâlnim şi la masă, asta ar mai lipsi! …
Era ceva atât de deosebit de obiceiurile germane, încât el fu
uimit şi încântat:
— Credeam, spuse el, că sunteţi un popor sociabil!
— Ei bine, făcu ea, nu sunt oare sociabilă?
— A fi sociabil, însemnează să trăieşti în Societate. Să ne vezi
numai pe noi! Bărbaţi, femei, copii, fiecare face parte dintr-o
Societate, de când se naşte şi până când moare. Totul se face în
Societate: se mănâncă, se cântă, se gândeşte împreună cu
Societatea. Când Societatea strănută, strănuţi odată cu ea; o
halbă nu poţi s-o bei decât în Societate.
— Trebuie să fie frumos, spuse ea. De ce nu şi din a- ceflaşi
pahar?
— N-ar fi frăţeşte?
— La dracu’ cu fraternitatea! Vreau într-adevăr să fiu „frate0 cu
cine îmi place, dar nu şi cu ceilalţi… Ptiu! Asta nu e Societate, ci
furnicar!
— Gândeşte-te atunci cum mă pot simţi eu aici, eu care
gândesc ca dumneata I
— Vino la noi atunci!
Nici nu voia mai mult. O întrebă despre Pariş şi despre francezi.
Ea îi dădu informaţii care nu erau cu totul exacte. Flecărelii ei de
meridională i se adăuga instinctiva dorinţă de a-şi ului
interlocutorul- Dacă ar fi fost s-o creadă, la Pariş toată lumea era
liberă; şi cum toată lumea la Pariş era inteligentă, fiecare se
folosea de libertate, fără ca cineva să abuzeze de ea; fiecare făcea
ce-i plăcea; gândea, credea, iubea sau nu iubea deloc, după cum
îi venea: nimeni nu avea ceva de spus. Nu acolo ai fi putut vedea
oamenii amestecându-se unii în credinţele celorlalţi, spionând
conştiinţele, dirijând gândirea. Nu acolo oamenii politici se
amestecau în treburile artelor şi ale literelor, distribuind
decoraţiile, posturile şi banii prietenilor sau muşteriilor lor. Nu
acolo cenaclurile dispuneau de reputaţie şi succes, nu acolo
gazetarii puteau fi cumpăraţi, nu acolo oamenii de litere îşi
spărgeau cădelniţele în cap, dacă nu-şi puteau sparge capetele cu
ele Nu acolo critica putea înăbuşi talentele necunoscute sau să se
ostenească în prosternări în faţa talentelor recunoscute. Nu acolo
succesul, succesul cu orice preţ, justifica toate mijloacele,
comandând adoraţia publică. Moravuri blânde, afectuoase,
îndatoritoare. Nicio asprime în relaţii. Nici urmă de clevetiri.
Fiecare sărea în ajutorul celuilalt. Orice nou venit de valoare
putea fi sigur că i se vor întinde mâinile, că drumul i se va netezi
sub picioare. Dragostea curată de frumos umplea sufletele acestor
francezi, cavaleri şi dezinteresaţi; şi singura lor parte ridicolă era
numai idealismul lor care, în ciuda spiritului lor binecunoscut,
făcea din ei victime ale altor popoare.
Christophe asculta cu gura căscată; şi avea într-adevăF de ce
să se minuneze. Corinne, ea înşişi, se minuna ascultându-se
vorbind. Uitase ce-i spusese lui Christophe, cu o â înainte, despre
greutăţile vieţii ei trecute; iar el se gândea la aceasta mai puţin
decât ea.
Totuşi, Corinne nu era preocupată numai să provoace
germanilor dragoste pentru patria ei: ţinea tot atât să se facă
iubită ea însăşi. O seară întreagă petrecută fără flirt i-ar fi părut
austeră şi puţin ridicolă. Nu-l cruţa de cochetării pe Christophe;
dar îşi pierdea vremea degeaba: el nici nu băga de seamă.
Christophe nu ştia ce înseninează a flirta, EH iubea sau nu iubea.
Dacă nu iubea, era la mii de leghe de a se gândi la dragoste.
Simţea o mare prietenie pentru Corinne, era atras de această
natură meridională, atât de nouă pentru el, de cumsecădenia ei,
de buna ei dispoziţie, de inteligenţa ei vie şi liberă: toate acestea
constituiau mai multe motive decât ar fi fost nevoie ca să se
îndrăgostească; dar „vântul bate unde vrea el “, şi aici nu bătea;
iar gândul despre a se preface îndrăgostit fără să fie nu i-ar fi
venit niciodată în minte.
Răceala lui o distra pe Corinne. Aşezată lângă el, la pian, în
vreme ce el cânta bucăţile pe care le adusese, îşi trecuse braţul
gol în jurul gâtului lui Christophe şi, pentru a urmări muzica, se
apleca peste pian, aproape lipindu-şi obrazul de obrazul
prietenului ei. Simţea atingerea genelor ei şi-i vedea aproape de
tot colţul ochiului batjocoritor, mutrişoara drăgălaşă şi pufuşorul
de deasupra buzei ei răsfrânte, ce a- dăsta surâzând Ea aşteptă
Christophe nu-i înţelese invitaţia; Corinne îi stingherea mişcările
la pian: asta era tot ce-i trecea prin minte. Maşinal, se dezlipi şi-şi
îndepărtă scaunul. Şi cum, o clipă mai târziu. Se întorcea spre
Corinne ca să-i vorbească, văzu că de-abia se ţinea să nu râdă;
gropiţa obrazului ei râdea; îşi strângea buzele şi părea că se
stăpâneşte din răsputeri că să nu izbucnească.
— Ce ai? Spuse el uimit.
Îl privi şi începu să râdă zgomotos.
El nu înţelegea nimic:
— De ce râzi? Întrebă el Am spus ceva ridicol?
Cu cât stăruia el mai mult, cu atât râdea ea mai tare. Când era
gata să se potolească, era de ajuns să-i arunce o privire şi să-i
vadă aerul zăpăcit, ca să reînceapă şi mai tare. Ea se sculă, alergă
pe canapea la celălalt capăt al odăii şi-şi înfundă obrazul în perne
pentru a râde în voie: întregu-i trup râdea. Se molipsi de râsul ei,
se duse lângă ea, o bătu usnr pe spate. După ce râse până nu mai
putu, ridică capul, îşi şterse ochii plini de lacrimi şi-i întinse
amândouă mâinile:
— Ce băiat bun eşti! Spuse ea.
— Nu mai iau decât altul.
Ţinându-şi mai departe mâinile între ale ei, era încă scuturată
de mici accese de râs.
— Nu-i serioasă Franţoaza? Întrebă ea.
(Pronunţa: „Franţueza”.)
— Îţi baţi joc de mine, spuse el bine dispus.
Îl privi cu un aer înduioşat, îi scutură cu putere mâi- nilf şi
spuse:
— Prieteni?
— Prieteni! Făcu el, răspunzând strângerii ei de mină.
— Se va gândi la Corinnette, când ea nu va mai fi aici? N-o va
iudeca rău pe Fraiţoază, că nu este serioasă?
— Şi ea, ea nu-l va judeca rău pe barbarul teuton că e atât de
prost?
— De aceea îl iubeşte… Va veni s-o vadă la Pariş?
— Suntem înţeleşi… Dar ea, ea îi va scrie?
— Cu jurământ… Spune şi dumneata: Jur
— Jur.
— Nu, nu aşa. Trebuie să întinzi mâna.
Ea imită jurământul Horâţilor V îl făcu să promită că va scrie
pentru ea o piesă, o melodramă, care va fi tradusă în franţuzeşte,
şi pe care ea o va juca la Pariş Pleca a doua zi cu trupa. Îi făgădui
s-o caute, peste două zile, la Frankfurt, unde dădea o
reprezentaţie. Mai rămaseră o bucată de vreme t’lecărind
împreună. Ea îi dărui lui Christophe o fotografie care o înfăţişa
goală aproape până la brâu. Se despărţiră veseli, îmbrăţişându-se
ca frate şi soră. Şi, într-adevăr, de când Corinne văzuse că îi era
dragă lui Christophe, dar că, s desigur, el nu era îndrăgostit de
ea, începuse şi ea să-l îndrăgească, fără să-l iubească, ca o bună
prietenă.
Somnul nu le-a fost tulburat nici unuia dintre ei. Nu-şi putu
lua rămas bun de la ea a doua zi, pentru că la ora aceea avea o
repetiţie. Dar, în ziua următoare, făcu, după cum îi făgăduise, în
aşa fel încât să poată pleca la Frankfurt Cu trenul, era cale de
două-trei ceasuri. Corinne nu credea în făgăduiala lui Christophe;
dar el o luase foarte în serios; şi, la ora spectacolului, era acolo.
Când veni în pauză şi bătu la uşa cabinei în care ea se îmbrăca,
dădu strigăte de uimită bucurie şi-i sări de gât cu obişnuita-i
exuberanţă. Îi era într-adevăr recunoscătoare că venise. Din nefe-
ricire pentru Christophe, era cu mult mai curtată în arest oraş de
evrei bogaţi şi inteligenţi, care ştiau să-i aprecieze frumuseţea
prezentă şi succesul viitor. În fiecare clipă să ciocănea la uşa
cabinei; şi uşa se crăpa pentru a lăsa să intre bărbaţi cu chipuri
greoaie, cu ochii vii, şi care spuneau lucruri serbede, cu un accent
aspru. Corinne, fireşte, cocheta cu ei; şi, după aceea, vorbind cu
Christophe, păstra acelaşi ton afectat şi provocător, care-l irita.
De altminteri nu-i plăcea de loc nepăsătoarea impudoare cu care
se îmbrăca în prezenţa lui în faţa oglinzii; iar fardul şi crema cu
care îşi ungea braţele, gâtul şi obrazul îi inspirau un profund
dezgust. Fu cât p-aci să plece fără s-o mai revadă, îndată după
spectacol; dar, când îşi luă rămas bun, scuzându-se că nu poate
lua parte la supeul ce urma să-i fie oferit după spectacol, ea îi
arătă o părere de râu atât de drăgălaşă şi afectuoasă, încât îşi
călcă hotărârea Ea ceru să i se aducă un mers al trenurilor, ca să-
i arate că putea – că trebuia – să mai rămâie măcar un ceas cu ea.
El nu voia decât să fie convins şi veni la supeu; ştiu chiar să nu-şi
arate prea mult nici plictiseala pentru prostiile care se debitară
nici iritarea pentru cochetăriile pe care Corinne le risipea oricărui
maimuţoi ce-i ieşea. În cale. Era cu neputinţă să-i porţi pică. Era
o fată de treabă, fără principii morale, leneşă, senzuală, a-
matoare de desfătări, de o cochetărie copilăroasă, dar, în a- celaşi
timp, atât de deschisă, atât de bună şi cu defecte, toate, atât de
spontane, de fireşti, încât nu puteai decât să-i zâmbeşti şi
aproape să-ţi placă. Aşezat în faţă-i, în vreme ce ea vorbea,
Christophe îi privea obrazul însufleţit, frumoşii-i ochi lucitori,
bărbia cam grasă, surâsul italian. – Acel surâs în care se
desluşeşte bunătate, fineţe, hulpavă vulgaritate: o vedea mai
limpede decât până acum. Unele trăsături i-o a- minţeau pe Ada:
gesturi, priviri, anumite viclenii senzuale., cam grosolane: eternul
feminin. Dar ceea ce-i plăcea în ea era natura meridională,
generoasa natură care nu-şi precupeţeşte darurile, căreia nu-i
place să plăsmuiască frumuseţi de salon şi inteligenţe livreşti, ci
făpturi armonioase, ale căror trupuri şi suflete sunt făcute pentru
a se deschide La soare. Când plecă, ea părăsi masa pentru a-şi
lua rămas bun de la el, la o parte de ceilalţi. Se îmbrăţişară din
nou şi-şi reînnoiră făgăduielile de a-şi scrie şi de a se revedea.
Luă ultimul tren pentru a se reîntoarce acasă. La o staţie
intermediară, trenul care venea în sens invers aştepta. Tocmai în
vagonul oprit în faţa vagonului său, într-un com-
C-da 208 coala 1
Partiment de clasa a IlI-a, Christophe o văzu pe ttnăra
franţuzoaică, care fusese cu el la reprezentaţia lui Hamlet. Şi ea îl
vă2u pe Christophe şi îl recunoscu. Amândoi fură la fel de
impresionaţi. Se salutară în tăcere şi rămaseră încremeniţi,
neîndrăznind să se mai privească. Totuşi, el văzuse dintr-o ochire
că ea purta o mică tocă de călătorie şi ţinea un geamantan vechi
lângă ea. Nu-i veni în gând că părăsea ţara j îşi închipui că pleca
pentru câteva zile. Nu ştia dacă trebuia să-i vorbească: ezită, îşi
pregăti în minte ce voia să-i spună şi tocmai era pe punctul să
tragă în jos fereastra vagonului pentru a-i adresa câteva cuvinte,
când se dădu semnalul de plecare: renunţă să-i vorbească
Trecură câteva secunde înainte ca trenul să se clintească. Se
priviră faţă în faţă. Singuri în compartimentul lor, cu obrazul
sprijinit de fereastra vagonului, îşi adânciră privirile unul, în ochii
celuilalt, prin noaptea care-i împresura. O dublă fereastră îi
despărţea. Dacă ar fi încins braţele în afară, mâinile li s-ar fi
putut a- tinge. Atât de aproape şi totuşi atât de departe.
Vagoanele se urniră greoi. Ea îl privea necontenit, fără nicio
sfiiciune, acum când se despărţeau. Erau atât de cufundaţi
contemplându-se unul pe altul, încât nu le mai veni în gând să se
salute o ultimă oară. Ea se îndepărta încet: o văzu pierind j iar
trenul care o ducea se adâncea în noapte. Ca două lumi
rătăcitoare, trecuseră, o clipă, unul pe lângă celălalt şi acum se
depărtau în spaţiul nesfârşit, poate pentru veşnicie.
Când ea dispăru, simţi golul pe care această privire ÎI căscase
în el; nu înţelese de ce: dar simţea golul. Cu pleoapele
întredeschise moţăia rezemat într-un colţ al vagonului şi simţea
pe ochii săi atingerea acelor ochi; şi toate celelalte gânduri se
curmau pentru a o simţi mai bine. Imaginea Corinnei flutura
dincolo de inima lui, ca o gâză care bate din aripi de partea
cealaltă a ferestrei; dar nu o lăsa să intre.
O regăsi, la coborârea, din vagon, la sosire, când aerul proaspăt
al nopţii şi drumul pe străzile oraşului adormit fi treziră din
toropeală. Surâdea gândindu-se la drăgălaşa actriţă, cu un
amestec de plăcere şi supărare, amintindu-şi când purtările ei
afectuoase, când cochetăriile ei vulgare.
— Ai dracului francezi! Mormăia el, râzând încetişor, în vreme
ce se dezbrăca fără zgomot, ca să nu o trezească pe maică-sa, care
dormea în camera de alături.
Un cuvânt pe care-l auzise în seara trecută, în lojă, îi reveni în
minte:
— Sunt şi dintr-astea.
Chiar de la prima lui întâlnire eu Franţa, ea îi prezenta enigma
dublei ei naturi. Dar, ca toţi germanii, nu se sinchisea s-o dezlege;
şi repetă, liniştit, gândindu-se la tinăra fată din tren s
— Nu are aerul unei franţuzoaice.
Ca şi cum unui german i-ar fi dat să spună ce este şi ce nu este
francez.
Franţuzoaică sau nu, ea îl preocupa; căci în toiul nopţii se trezi
cu o strângere de inimă: îşi amintise de geamantanul aşezat pe
bancă lângă tânăra fată; şi, deodată, gândul că aceea care
călătorea plecase pentru totdeauna îi străbătu cugetul. La drept
vorbind, ar fi trebuit să facă chiar din prima clipă această
presupunere, dar nu-i venise în minte. Resimţi o tristeţe Surdă.
Ridică din umeri, aşa culcat cum era:
— Ce mă interesează pe mine treaba asta? Îşi spuse. Nu mă
priveşte deloc.
Adormi din nou.
Dar a doua zi dimineaţă, prima persoană pe care o în- tâlni
ieşind din casă fu Mannheim care-i strigă „Bliicher” 13 şi-l întrebă
dacă se hotărâse să cucerească întreaga Franţă. De la această
gazetă ambulantă, el află că istoria cu loja avusese un succes care
depăşise toate aşteptările lui Mannheim:
— Eşti un oin mare, strigă Mannheim. Nu sunt nimic pe lângă
tine.
— Dar ce-am făcut? Spuse Christophe.
— Eşti admirabil 1 reluă Mannheim. Sunt gelos pe tine. Să sufli
loja de sub nasul familiei Grunebaum şi să inviţi în ea şi în locul
lor pe propria lor institutoare franţuzoaică, nu, asta-i culmea, mie
nu mi-ar fi venit în minte aşa ceva!
— Era institutoare la familia Grunebaum? Întrebă Christophe,
înmărmurit.
— Bine, uite ce-ţi spun, prefă-te că nu ştii, fă pe inocentul! …
Tatii nu-i mai trece supărarea. Griinebaumii sunt într-o furie I N-
au stat mult pe gânduri i i-au şi dat răvaş de drum micuţei…
— Cum! Strigă Christophe, au dat-o afară? … Din pricina mea?
— Nu ştiai? Spuse Mannheim. Nu ţi-a spus?
Christophe era abătut.
— Nu trebuie să te amărăşti, dragul meu, spuse Mnnn- heim.
N-are nicio însemnătate. Şi apoi trebuia să te aştepţi la aşa ceva,
în ziua în care familia Grunebaum ar fi aflat…
— Ce? Strigă Christophe. Ce să afle?
— Ei drace, că era amanta ta 1
— Nici măcar nu o cunosc, nici nu ştiu cine e.
Mannheim avu un surâs care voia să spună: „Mă crezi prea

13 Bliicher (Gebhard-Leberecht) (1742—1819), general prusac, a contribuit Ia victoria de la Waterloo asupra lui Napoleon I.
prost”.
Christophe se supără, îl somă pe Mannheim să-i facă o- noarea
de a-l crede. Mannheim spuse:
— Atunci e şi mai caraghios.
Christophe se agită, declara că o să se ducă să-i caute pe
Griinebaumi, să le spună pe faţă ce crede, s-o dezvinovăţească pe
tânăra fată.-
Mannheim nu fu de această părere:
— Dragul meu, spuse el, tot ce le vei spune nu va face drc it să-
i convingă şi mai mult, de contrariul. Şi apoi e prea târziu. Fata e
departe acum.
Christophe, cu moartea în suflet, încercă să regăsească urma
tinerei franţuzoaice. Voia să-i scrie, să-i ceară iertare. Dar nimeni
nu ştia nimic despre ea. Familia Grunebaum, căreia i se adresă, îl
trimise la plimbare; ei înşişi nu ştiau unde plecase şi nici nu se
sinchiseau s-o ştie. Conştiinţa râului pe care-l făcuse vrând să
facă bine îl chinuia pe Christophe: era o necurmată căinţă. I se
adăuga o tainică atra- ţie, care strălucea liniştit, în preajmă-i, din
ochii dispăruţi. A- tracţie şi remuşcări părură să se şteargă,
acoperite de valul zhelor şi a noilor gânduri: totuşi stăruiră în
tainiţele sufletului. Christophe nu o uita deloc pe aceea pe care o
numea victima sa. Îşi jurase s-o mai revadă. Ştia ce puţine şanse
avea ca s-o mai regăsească; şi era sigur că o va mai revedea.
Cât despre Corinne, nu răspunse scrisorilor pe care el f le
scrise, dar trei luni mai târziu, când nu mai aştepta nimic, primi
de la ea o telegramă de patruzeci de cuvinte, în care spunea
prostii cu duiumul, dându-i mici nume familiare şi întrebându-l
dacă „se mai iubeau încă11. Apoi, după o nouă tăcere de aproape
un an, sosi o scrisorică cu slove de o şchioapă, copilăreşti şi
strtmbe, care căutau să pară ale unei persoane distinse – câteva
cuvinte afectuoase şi caraghioase. Şi după aceea, se opri aici. Ea
nu-l uita; dar nu avea timp să se gândească la el.
Încă sub vraja Corinnei, şi plin de ideile pe care le schimbaseră
asupra artei, Christophe visa să scrie muzică pentru o piosă în
care să joace Corinne şi în care să cânte câteva arii – un fel de
melodramă poetică. Acest gen de artă, odinioară la modă în
Germania, admirată cu patimă de Mozart, practicată de
Beethoven, de Weber, de Mendelssohn, de Schumann, de toţi
marii clasici, căzuse în dizgraţie de când triumfase ’wagnerismul,
care pretindea a fi realizat definitiva formulă a teatrului şi a
muzicii. Bravii pedanţi wagne- rieni, nemulţumindu-se doar să,
proscrie orice melodramă nouă, se îndeletniceau să facă toaleta
melodramelor şi operelor vechi; ştergeau cu grijă orice urmă de
dialog vorbit şi scriau pentru Mozart, pentru Beethoven sau
pentru Weber recitative în felul lor; erau convinşi că serveau gloria
maeştrilor şi că le completau gândirea depunând pios măruntele
lor murdării pe capodopere.
Christophe, căruia criticile Corinnei îi făcuseră mai sen- sibifă
grosolănia şi adeseori urâţenia declamaţiei wagneriene, se întreba,
de multă vreme, dacă nu cumva era un nonsens, o operă contra
naturii să înmănunchezi în teatru şi să îmbini în recitativ
cântecul cu vorba: ca şi cum ai vrea să în- hami la acelaşi car un
cal şi o pasăre. Cuvântul şi cântecul au fiecare ritmul lor. Era de
înţeles la urma urmelor, ca un artist să jertfească una dintre
aceste două arte pentru triumful aceleia pe care o prefera. Dar să
cauţi un -compromis între ele, însemna să le sacrifici pe
amândouă: nici vorbă să nu mai fie vorbă, nici cântecul cântec, ca
acesta să-şi lase zăgăzuit şuvoiul puternic, între două maluri de
canal monoton, ca celălalt să-şi încarce frumoasele-i membre
goale cu stofe grele şi bogate, care să-i paralizeze gesturile şi paşii.
Da ce să nu le laşi amândurora spontaneitatea şi liberele lor
mişcări? Asemenea unei fete frumoase care păşeşte cu un pas
fericit şi suplu de-a lungul unui râu şi care mergând visează:
veselul susur al apei îi leagănă reveria şi, fără să-şi dea seama, ea
îşi ritmează paşii, după cântecul râului. Astfel, libere amândouă,
muzică şi poezie, ar merge alături, visând şi amestecându-şi
visurile. Desigur, pentru această uniune nu orice muzică era
bună şi nu orice poezie. Adversarilor melodramei le venea uşor să
se ridice împotriva grosolăniei încercărilor ce fuseseră făcute şi
împotriva interpreţilor lor. Multă vreme, Christophe le împărtăşise
repulsia: prostia actorilor care îşi luau sarcina acestor recitări
vorbite cu un acompaniament instrumental, fără să se
sinchisească de a- companiament, fără să încerce să-şi
contopească cu el glasul, ci încercând, dimpotrivă, să facă să nu
se audă nimic în afară de glasul lor, putea revolta orice ureche
muzicală. Da* de când gustase armonioasa voce a Corinnei – acea
voce lichidă şi pură care lunecă în muzică aidoma unei raze de
lumină pe ape, care îmbrăţişa toate contururile unei fraze
melodice, care era ca un cântec mai fluid şi mai liber – între-
văzuse frumuseţea unei arte noi.
 Poate că avea dreptate; dar era încă destul de neexperimentat
pentru a înfrunta fără primejdie un gen care, dacă vrei să fie într-
adevăr artistic, este mai greu decât toate. Mai ales, această artă
necesită o condiţie esenţială: perfectă armonie t eforturilor
combinate ale poetului, ale muzicantului şi ale interpreţilor.
Christophe nu se sinchisea de loc: se avântă de-a surda într-o
artă necunoscută, căreia el singur îi presimţea legile.
Primul său gând fusese de a înveşmânta cu muzică o feerie a
lui Shakespeare, sau un act din Al doilea Faust. Dar teatrele se
arătau puţin dispuse să încerce experienţa; ea trebuia să fie
costisitoare şi părea absurdă; recunoşteau competenţa lui
Christophe în muzică; dar faptul de a-şi permite să aibă idei
asupra poeziei şi asupra teatrului îi făcea pe oameni să surâdă:
nu era luat în serios. Lumea muzicii şi aceea a poeziei păreau
două imperii străine unul oeluilalt, şi subteran ostile. Pentru a
pătrunde în imperiul poetic, trebuia ca Christophe să primească
colaborarea unui poet; iar alegerea acestui poet nu-i fu îngăduită.
Nici el însuşi nu şi-ar fi permis-o: nu avea încredere în gustul lui
poetic: fusese convins că nu înţelegea deloc poezia şi, într-adevăr,
nu înţelegea nimic din poeziile care erau admirate în jurul lui. Cu
onestitate şi încăpăţânarea ce-i erau obişnuite, îşi dăduse multă
osteneală pentru a încerca să simtă frumuseţea uneia sau altsia
dintre ele; şi, din aceste încercări, ieşise totdeauna plouat şi puţin
ruşinat: nu, hotărât, nu era poet. În realitate, iubea pasionat pe
unii poeţi de odinioară; şi aceasta îl consolă puţin. Dar, desigur,
nu-i iubea cum s-ar fi cuvenit. Nu exprimase el oare, odată, ideea
extravagantă că nu există mari poeţi în afară de cei ce rămân
mari, chiar traduşi în proză, chiar traduşi într-o proză străină şi
că vorbele nu au alt preţ decât acela al sufletului pe care-l
tălmăcesc? Prietenii săi îşi bătuseră joc de el. Mannheim îl făcuse
băcan. Nu încercase să se apere. Deoarece vedea în fiecare zi, prin
pilda literatorilor care vorbesc despre muzică, ridicolul artiştilor
care pretind să discute despre o altă artă decât a lor, se împăca
(deşi puţin incredul în fond) cu ideea incompetenţei sale poetice;
şi accepta, cu ochii închişi, judecăţile acelora pe care-i credea mai
bine informaţi în materie. Aşa că lăsă să i se impună de către
amicii de la revistă, pe unul dintre ei, un mare om dintr-un
cenaclu decadent, Stephan von Hellmuth, care îi aduse o
tphigenie, scrisă în felul lui. Era în vremea în care poeţii germani –
(ca şi confraţii lor din Franţa) – se îndeletniceau să refacă toate
tragediile greceşti. Opera lui Stephan von Hellmuth era una dintre
acele uimitoare piese greco-gevmane, în care sunt amestecaţi
Ibsen, Homer şi Oscar Wilde – fără să fie uitate, bineînţeles,
câteva manuale de arheologie. Aga- memnon era neurastenic, iar
Achile, neputincios: se văicăreau îndelung de starea lor; şi, fireşte,
plânsul lor nu schimba nimic. Întreaga energie a dramei era
concentrată în rolul Iphigeniei – o Iphigenie nevrozată, isterică şi
pedantă, care dădea lecţii eroilor, declama cu furie, expunea
publicului pesimismu-i nietzschenian şi, însetată de dorul morţii,
se o- mora în hohote de râs.
Nimic mai opus spiritului lui Christophe decât această
literatură pretenţioasă de ostrogot degenerat, care se costumează
â la grec. În preajmă-i se trâmbiţa că este o capodoperă. El fu laş,
se lăsă convins. La drept vorbind, era doldora de muzică şi se
gândea mai mult la muzica sa decât la text. Textul îi era o albie în
care să-şi reverse valul patimii. Era cât se poate de departe de
starea de abnegaţie şi de inteligentă impersonalitate care convine
traducătorului muzical al unei opere poetice. Nu se gândea decât
la el şi de loc la operă. Se ferea s-o recunoască. De altminteri, îşi
făcea iluzii: el vedea în poem cu totul altceva decât ce se găsea în
el. Ca atunci când, copil fiind, ajunsese să-şi construiască în
minte o piesă cu totul deosebită de aceea pe care o avea sub ochi.
De-abia în cursul repetiţiilor văzu opera, aşa cum era în
realitate. Într-o zi, pe când ascultă o scenă, îi păru atât de
proastă, încât crezu că actorii o desfigurau; şi pretinse nu numai
să le-o explice, în prezenţa poetului, dar să i-o explice şi acestuia,
care luase apărarea interpreţilor. Autorul se îmbufnă şi spuse, cu
un ton înţepat, că el crede a şti ceea ce a vrut să scrie. Christophe
nu ceda şi susţinea că Hellmuth nu înţelegea nimic. Ilaritatea
generală îl avertiză că se făcuse ridicol. Tăcu, recunoscând că la
urma urmelor nu el scrisese versurile. Atunci văzu strivitoarea
nulitate a piesei şi se simţi copleşit; se întreba cum se putuse
înşela. Îşi zicea imbecil şi îşi smulgea părul din cap. Putea mult şi
bine să încerce să se liniştească, spunându-şi: „Tu nu înţelegi
nimic i nu e treaba ta. Vezi-ţi de muzica ta! “. Se simţea atât de
ruşinat de unele prostii, de patosul pretenţios, de falsitatea
stridentă a cuvintelor, a gesturilor, a atitudinilor, încât, din când
În când, în vreme ce conducea orchestră, nu mai găsea forţa de a
ridica bagheta! Ţi venea să se ascundă în cuşca sufleorului. Erav
prea cinstit şi prea prost diplomat pentru a-şi ascunde gândurile.
Ou toţii îşi dădeau seama: prietenii, actorii şi autorul. Helmuth îi
spunea, cu un surâs înţepat:
— Nici asta nu are norocul să vă placă?
Christophe răspundea, curajos:
— Ca să spun drept, nu. Nu înţeleg.
— Da’ ce, n-aţi citit-o când aţi făcut muzica?
— Ba da, spunea naiv Christophe, dar m-am înşelat, am Înţeles
altceva.
— Atunci păcat că n-ai scris dumneata ceea ce ai înţeles.
— Ah! Dacă aş fi putut! Spunea Christophe.
Poetul, vexat, pentru a se răzbuna, critica muzica. Se plângea
că îl stingherea şi că îl împiedica să audă versurile.
Dacă poetul nu-l înţelegea pe muzician şi nici muzicianul pe
poet, actorii nu-i înţelegeau nici pe unul nici pe celălalt, şi nici nu
se sinchiseau. Căutau numai, în rolurile lor, fraze de care să-şi
agaţe din loc în loc obişnuitele lor efecte. Nu era vorba să adapteze
declamaţia lor la tonalitatea bucăţii sau la ritmul muzical: ei într-
o parte, muzica în cealaltă; s-ar fi putut spune că ei nu erau
niciodată în ton. Christophe scrâşnea din dinţi şi se ostenea
strigându-le nota: îl lăsau să strige şi continuau netulburaţi,
neînţelegând nici măcar ce voia de la ei.
Christophe ar fi lăsat totul baltă dacă’ repetiţiile nu ar fi fost
foarte avansate şi dacă nu s-ar fi temut de vreun proces.
Mannheim, căruia îi împărtăşi descurajarea, îşi bătu joc de el î
— Ce s-a întâmplat? Spuse el. Totul merge strună. Nu vă
înţelegeţi.? Ei şi? N-are nicio însemnătate! Cine a înţeles vreodată
o operă în afară de propriul ei autor? Ba încă e un mare noroc
când izbuteşte să se înţeleagă pe sine!
Pe Christophe îl frământa stupiditatea poemului care, spunea
el, va pricinui şi muzicii sale căderea. Mannheim re— cunoştea cu
uşurinţă că poemul era lipsit de judecată sănătoasă şi că
Hellmuth era un „nătărău”; dar, în privinţa lui, nu avea nicio
nelinişte: Hellmuth dădea mese bune şi avea o nevastă frumoasă:
ce-i trebuia mai mult decât atât criticii %
Christophe ridica din umeri spunând că nu avea vreme să
asculte baliverne.
— Dar nu sunt baliverne 1 spunea Mannheim râzând. Aşa
păţesc oamenii serioşi! Nu au nici cea mai mică idee de ceea ce
este mai important în viaţă!
Şi-l sfătuia pe Christophe să nu se preocupe atât de treburile
lui Hellmuth, ci să se gândească mai bine la ale sale.
Îl sfătuia să-şi facă puţină reclamă. Christophe refuza cu
indignare. Unui reporter, care încercă să-l întrebe despre viaţa lui,
îi răspunse furios:
— Asta nu te priveşte pe dumneata!
Şi când i se ceru fotografia pentru o revistă, sări în sus de
mânie, strigând că nu era, slavă domnului, un împărat ca să-şi
expună chipul, trecătorilor! Imposibil să-l pui în legătură cu
saloanele care aveau influenţă. Nu răspundea la invitaţii; şi când,
din întâmplare, era silit să accepte, uita să se ducă sau se ducea
cu o atât de mare rea-voinţă, încât părea că ţinea, cu tot
dinadinsul, să fie neplăcut tuturora.
Dar culmea fu că, cu două zile înainte de reprezentaţie, se certă
cu revista la care colabora.
Ceea ce trebuia să se întâmple, se întâmplă. Mannheim
continuase corectarea articolelor lui Christophe; şi nu se mai jena
să şteargă rânduri întregi de critică pentru a Ie înlocui prin laude.
Într-o zi, într-un salon, Christophe se găsi în faţa unui virtuoz –
un pianist înfumurat, pe care-l făcuse harcea- parcea, şi care veni
să-i mulţumească, surâzând cu toţi dinţii lui albi. Îi răspunse cu
brutalitate că nu avea pentru ce. Celălalt insista, nemaiştiind cum
să protesteze şi cum să mulţumească. Christophe i-o tăie scurt,
spunându-i că dacă era satisfăcut îl privea, dar că articolul nu
fusese, desigur, scris ca să-l satisfacă. Şi-i întoarse spatele.
Virtuozul îl luă drept un morocănos cumsecade şi plecă râzând.
Dar Christophe, care îşi aminti că primise, cu puţină vreme
înainte, o carte de vizită de mulţumiri, de la o alta dintre victimele
sale, fu deodată cutreierat de o bănuială. Ieşi, se duse la un
chioşc de jurnale să cumpere ultimul număr al revistei, îşi căută
articolul, îl citi… Pe moment, se întrebă dacă nu cumva
înnebunise. Apoi, înţelese; şi, într-o furie nebună, alergă spre
birourile revistei Dionysos.
Waldhaus şi Mannheim se găseau acolo, discutând cu o actriţă,
prietenă cu ei. Nu avură nevoie să-l întrebe pe Christophe de ce
venise. Zvârlind numărul revistei pe masă, Chris- tophe fără a
mai răsufla măcar, îi apostrofă cu o violentă nemaipomenită,
ţipând, spunându-le că sunt nişte secături, nişte nemernici, nişte
falsificatori şi cu toată puterea izbi podeaua cu un scaun.
Mannheim încercă să facă haz. Christophe voi să-i dea un picior
în spate. Mannheim se refugie îndărătul mesei, murind de râs.
Dar Waldhaus îl luă foarte de sus. Demn şi înţepat se silea să-l
facă să înţeleagă, în mijlocul vacarmului, că nu-i va permite să
vorbească pe acest ton, că o să-l înveţe el minte pe Christophe; îi
întinse cartea lui de vizită. Christophe i-o zvârli în nas:
— Sclifositule! … Nu am nevoie de cartea dumitale de vizită ca
să ştiu cine eşti… Eşti un derbedeu şi un falsificator! Şi-ţi
închipui că am să mă bat în duel cu dumneata? … O simplă
corecţie, iată tot ce meriţi l…
I se auzea din stradă glasul. Oamenii se opreau ca să asculte.
Mannheim închise ferestrele. Vizitatoarea, speriată, căuta să fugă;
dar Christophe bloca uşa. Waldhaus, palid şi abia răsuflând,
Mannheim, bâlbiind şi ricanând, încercau să răspundă.
Christophe nu-i lăsa de loc să vorbească. Descărcă asupră-le tot
ce putu născoci mai jignitor şi nu plecă decât când fu la capătul
puterilor şi al injuriilor. Waldhaus şi Mannheim nu-şi regăsiră
glasul decât după plecarea lui. Mannheim îşi recăpătă repede
tupeul: injuriile alunecau asupră-i ca apa pe penele unei raţe.
Dar Waldhaus era adânc rănit 5 demnitatea îi fusese ultragiată;
şi, ceea ce făcea afrontul mai ucigător, era faptul că fuseseră
martori: nu va ierta niciodată. Colegii săi îi ţinură isonul. Din
toată redacţia numai Mannheim continuă să nu-i poarte pică lui
Christophe: făcuse haz de Christophe cât voise; nu găsea că cele
câteva cuvinte grple erau un preţ prea scump pentru cât se
veselise pe socoteala lui. Fusese o farsă reuşită: dacă el ar fi fost
obiectul acestei farse, ar fi fost primul care să facă haz. De aceea,
era gata să-i strângă mâna lui Christophe ca şi cum nimic nu s-ar
fi întâmplat. Dar Christophe uita mai greu şi respinse orice
încercare de împăcare. Mannheim nu fu deloc afectat 1
Christophe era o jucărie cu care se distrase cât fusese cu putinţă;
începea tocmai să se înflăcăreze pentru o altă paiaţă. Curând,
totul se sgrşi între ei. Aceasta nu-l împiedica deloc pe Mannheim
să continue a spune, când se vorbea despi’e Christophe, că erau
prieteni intimi. Şi poate că o şi credea.
Două zile după certă, avu loc premiera Iphigeniei. Fu o
adevărată cădere. Revista lui Waldhaus lăudă poemul şi nu
pomeni niciun cuvânt despre muzică. Celelalte ziare şi reviste îşi
dăduseră frfu liber criticilor, exultând de bucurie. Se râse şi se
fluieră. Piesa fu retrasă după al treilea spectacol; dar ironiile nu
conteniră atât de repede. Erau prea fericiţi şi găsească acest prilej
de a-şi bate joc de Christophe; iar Iphigenia rămase, vreme de
câteva săptămâni, subiectul unor inepuizabile glume. Se ştia că
Christophe nu mai avea niciun mijloc să se apere; şi se folosiră de
aceasta. Singurul lucru care-i mai potolea puţin era situaţia lui la
curte. Deşi raporturile sale deveniseră destul de reci cu marele
duce, care-i făcuse în nenumărate rânduri observaţii de care nu
ţinuse seama deloc, continua să se mai ducă, din când în când, la
castel şi, după părerea publicului, să beneficieze de un fel de
protecţie oficială, mai mult iluzorie decât reală. Îşi luă sarcina să-
şi distrugă singur acest ultim sprijin.
Suferea din pricina criticilor. Ele nu erau îndreptate numai
împotriva muzicii sale, ci împotriva ideii sale despre o formă de
artă nouă. Pe care nimeni nu-şi dădea osteneala s-o înţeleagă (le -
venea mult mai uşor s-o înfăţişeze altfel decât era, ca s-o
ridiculizeze după poftă). Christophe nu avea încă înţelepciunea de
a-şi spune că cel mai potrivit răspuns criticilor de rea-credinţă
este de a nu le răspunde deloc şi de a continua să creeze. Luase
de câteva luni prostul obicei de a nu lăsa să treacă niciun alac
nedrept, fără să răspundă. Scrise un articol, în care nu cruţă
deloc pe unii dintre adversarii săi. Dar cele două ziare care
reprezentau cei mai bine opinia publică şi la care şi-l duse, i-l
dădură înapoi, scuzându-se cu o politeţe ironică că nu-l pot
publica. Christophe se încăpăţână. Îşi amiriti de ziarul socialist
din oraş, care îi făcuse avansuri. Cunoştea pe unul dintre
redactori; stăteau de vorbă, uneori, împreună. Lui Christophe îi
plăcea să găsească pe cineva cu care să vorbească liber despre
cârmuire, despre armată, despre prejudecăţile apăsătoare şi
străvechi. Dar conversaţia cu socialistul nu putea merge prea
departe; căci ajungea totdeauna la Knrl Marx, care îi era cu totul
indiferent lui Christophe.
Totuşi, în el şi în jurnalul lui îşi puse nădejdea când văzu
închizându-i-se uşa celorlalte redacţii. Ştia bine că demersul său
va face scandal; jurnalul era violent, plin de ură, suferea dese
condamnări; dar pentru că Christophe nu-l citea, nu se gândea
decât la îndrăzneala ideilor sale, care nu-l speria deloc, şi nu la
nivelul coborât al tonului, care l-ar fii dezgustat. De altminteri,
era atât de furios, văzând vicleana complicitate a celorlalte ziare
ce urmăreau să-l înăbuşe, încât poate ar fi trecut peste orice,
chiar dacă ar fi ştiut mai bine cum stau lucrurile. Voia să arate
oamenilor că nu puteau scăpa de el atât de uşor. Îşi duse, aşadar,
articolul la redacţia socialistă, care-l primi cu braţele deschise. A
doua zi, articolul apărut iar jurnalul anunţat în termeni emfatici
că-şi asigurase concursul tânărului şi talentatului maestru,
tovarăşul Jean Christophe Krafft, a cărui arzătoare simpatie
pentru revendicările clasei muncitoare era binevenită.
Christophe nu citi nici nota, nici articolul, căci, în dimineaţa
aceea, era într-o duminică, o luase razna pe câmp, înainte de
ivirea zorilor. Era foarte bine dispus. Văzând răsăritul soarelui,
strigă, râse, sări şi dansă. Adio revistă, adio articole de critică! Era
primăvară şi reînvierea muzicii cereşti şi pământeştj, dintre toate
cea mai frumoasă! Adio întunecoase săli de concert, înăbuşitoare
şi rău mirositoare, adio vecini neplăcuţi şi anoşti virtuozi! Se
auzea înălţându-se minunatul cântec al murmurândelor păduri,
iar peste câmpii treceau, ca valurile, îmbătătoarele efluvii ale
Vieţii, care făceau să plesnească scoarţa pământului.
Tocmai se întorcea de la plimbare, cu capul vuindu-i de muzică
şi lumină, când maică-sa îi dădu o scrisoare ce-i fusese adusă de
la palat, în lipsa lui. Scrisoarea, concepută într-o formă
impersonală, îl încunoştiinţa pe domnul Krafft că trebuia să se
ducă în dimineaţa aceea la palat. Dimineaţa trecuse. Era aproape
ora unu. Christophe nu se tulbură de loc.
— Acum este prea târziu „spuse el. Va rămâne pentru mâine.
Dar maică-sa se nelinişti:
— Nu, nu se poate amâna în acest fel o invitaţie â alteţei sale.
Trebuie să te duci imediat. Poate că este vorba despre o treabă
importantă.
Christophe ridică din umeri:
— Importantă? Ca şi cum aceşti indivizi ar putea să aibă ceva
important de spus! … Are să-mi explice ideile sale asupra muzicii.
Va fi frumos! … Numai să nu-i fi venit, cumva, ideea să rivalizeze
cu Siegfried Meyer şi nu cumva să fi scris şi el vreun Imn către
Aegir’J Jur că nu-l voi cruţa, ţi voi spune: Faceţi politică. Sunteţi
stăpânul: veţi avea dreptate întotdeauna. Dar în artă, fiţi atent! În
artă sunteţi văzut fără panaş, fără coif, fără uniformă, fără avuţii,
fără titluri, fără strămoşi, fără jandarmi; …de, gândiţivă… ce-are
să mai rămână din dumneavoastră?
Bună Louisa, care lua toate în serios, ridică braţele la cer i
— N-ai să spui aşa. Ceva! … Eşti nebun! Eşti nebun!
Se amuza s-o neliniştească abuzând de naivitatea ei, până când
extravaganţa-i depăşi în aşa fel orice măsură, încât Louisa sfârşi
prin a înţelege că-şi bătea joc de ea. Ridică din umeri:
 — Eşti prea prost, bietul meu băiat!
O sărută râzând. Era foarte bine dispus: în răstimpul plimbării
găsise o frumoasă temă muzicală; şi o simţea zbătându-se în el,
ca un peşte în apă Nu voia de loc să plece la palat înainte de a fi
mâncat: avea o foame de lup. Apoi, Louisa îi supraveghe ţinuta;
căci începuse iar s-o necăjească: susţinea că putea merge aşa
cum era, cu hainele jerpelite şi cu pantofii prăfuiţi. Totuşi, se
schimbă şi-şi lustrui pantofii, fluierând ca o mierlă şi imitând
toate instrumentele orchestrei. Când fu gata, maică-sa îl controlă
şi îi refăcu cu seriozitate nodul cravatei. Fu ca niciodată de
răbdător, pentru că era mulţumit de el, ceea ce, de asemenea, nu
i se prea întâmpla de obicei. Plecă, spunând că se ducea s-o
răpească pe principesa Adelăide – fiica marelui duce, o femeie
destul de frumoasă, căsătorită cu un mărunt prinţ german, care
venise să petreacă câteva săptămâni lângă părinţii săi. Ea îi
arătase o- dinioară o oarecare simpatie lui Christophe, pe când
era copil; iar el avea o slăbiciune pentru ea. Louisa pretindea că
era îndrăgostit; iar el se prefăcea că şi este, doar ca să se- amuze.
Nu se grăbea să ajungă, hoinărea prin faţa vitrinelor oprindu-se
în stradă ca să mângâie vreun câine, prieten de-al lui, hoinar ca şi
el, lungit pe o parte şi căscând la soare. Sări micul grilaj care
încingea curtea palatului – un mare pătrat pustiu, înconjurat de
case, cu două liniştite fintâni ţâşnitoare, două partere simetrice
neînsorite, despărţite ca de o cărare la mijloc, printr-o alee
nisipoasă, netezită cu grijă, mărginită de portocali în glastre; în
mijloc, statuia de bronz a unui mare duce necunoscut, în straie
stil Louis-Philippe, pe un soclu împodobit în cele patru unghiuri
cu alegoriile Virtu- ţiilor. Pe o bancă, unicul vizitator al parcului
dormea pe un jurnal. La poarta palatului, o inutilă gardă dormea.
În spatele şanţurilor ridicole ale terasei palatului, două tunuri
aţipite îşi căscau ţevile asupra oraşului adormit. Christophe le
râse tuturora în nas.
Intră în palat, fără să-şi ia o atitudine mai oficială i de-abia
dacă încetă să fredoneze; înlăuntrul lui, gândurile-i continuau să
dănţuie. Îşi zvârli pălăria pe masa din vestibul, adresându-se cu
familiaritate bătrânului uşier, pe care-l cunoştea din copilărie:
(unchiaşul fusese aici când Christophe venise pentru prima dată
la palat împreună cu bunicul său, în seara în. Care-l întâlnise pe
Hassler), dar bătrânul, care răspundea totdeauna cu
cumsecădenie glumelor, nu prea respectuoase ale lui Christophe,
luă de astă dată un aer semeţ. Christophe nu băgă de seamă.
Puţin mai departe, în anticameră, întâlni un funcţionar al
cancelariei, de obicei foarte flecar şi risipitor în dovezi de prietenie;
fu surprins de grabă cu care acesta trecu, ocolind o conversaţie.
Nu se opri la aceste impresii şi, continuându-şi drumul, ceru să
fie introdus la marele duce.
Intră. Cina tocmai se terminase. Alteţa Sa se află într-unul
dintre saloane. Rezemat de ’cămin, fuma, vorbind cu oaspeţii săi,
printre care Christophe o remarcă pe prinţesa lui, care fuma şi ea;
lungită aâene într-un fotoliu, vorbea foarte tare câtorva ofiţeri,
care făceau cerc în juru-i. Reuniunea era însufleţită. Toţi erau
foarte veseli; intrând, Christophe auzi râsul greoi al marelui duce.
Dar acest râs se curmă deodată, când prinţul îl văzu pe
Christophe. Scoase un mârâit şi repezindu-se drept la el:
— Ah! Iată-te! Strigă el. Ai catadicsit, în cele din urmă? Îţi
închipui că multă vreme ai să-ţi mai baţi joc de mine? Eşti un
caraghios, domnule 1
Christophe fu atât de uluit de ghiuleaua aceasta primită În plin
piept, încât nu fu în stare, în prima clipă, să articuleze niciun
cuvânt. Nu se gândea decât la întârzierea sa, care nu putea.
Îndreptăţi o asemenea violenţă. Bâlbâi:
— Dar ce-am făcut, alteţă?
Alteţa Sa nu asculta şi continuă cu furie:
— Taci! N-am să mă las insultat de un neisprăvit
Christophe, alb ca varul, se lupta să smulgă un nivânt din
gâtleju-i strâns. Făcu un efort şi strigă:
— Alteţă, nu aveţi dreptul, nici chiar dumneavoastră nu aveţi
dreptul să mă insultaţi, fără să-mi spuneţi de ce!
Marele duce se întoarse spre secretarul său, care scoţând din
buzunar un jurnal, i-l întinse. Era într-o stare de exasperare, pe
care firea lui violentă nu o explică îndeajuns: prea generoasele
arome ale vinului îşi aveau şi ele partea lor Se înfipse în faţa lui
Christophe şi, ca un toreador ce-şi agită pelerina, îi flutură furios
sub nas jurnalul desfăcut şi mototolit, strigând:
— Iată-ţi murdăriile, domnule! … Meriţi să fii băgat cu nasul în
ele!
Christophe recunoscu jurnalul socialist:
— Nu văd nimic rău în aceasta, zise el.
— Ce! Ce! Urlă marele duce. Eşti de-o neruşinare! … Gazeta
aceasta nemernică care mă insultă în fiecare zi şi mă împroaşcă
cu cele mai murdare ocări! …
— Monseniore, zice Christophe, nu am citit-o.
— Minţi! Strigă marele duce.
— Să nu-mi spuneţi că mint, zise Christophe. Nu am cilit-o, nu
mă ocup decât de muzică. Şi, de altfel, am dreptul să scriu unde
vreau.
— Nu ai niciun drept în afară de acela de a tăcea. Am fost prea
bun cu dumneata. V-am copleşit * cu binefacerile mele, pe
dumneata şi pe ai dumitale, în ciuda tuturor pricinilor pe care
reaua dumitale purtare şi a tatălui dumitale mi le-ar fi dat ca să
nu mai am de-a face cu voi. Îţi interzic să continui a scrie la un
jurnal care îmi este vrăjmaş. Şi, mai mult, îţi interzic, în general
să scrii, indiferent ce, pe viitor, fără autorizaţia mea.. Sunt sătul
până în gât de polemici le dumitale muzicale. Nu admit că cineva
care se bucură de protecţia mea să nu aibă altceva mai bun de
făcut decât 6â atace tot ceea ce este scump oamenilor de gust şi
de inimă, adevăraţilor germani. Ai face mai bine să scrii muzică
mai bună sau, dacă nu-ţi este cu putinţă, să exersezi la pian. Nu
am nevoie de un anarhist muzical, care se distrează defăimând
toate gloriile naţionale şi semănând confuzia în spirite. Noi ştim ce
este bun, slavă Domnului! N-am aşteptat să ne-o spui dumneata
pentru a o afla. Aşadar, la pian, domnule şi lasă-ne în pace I
Faţă în faţă cu Christophe, grăsanul îl ţintea cu o privire
insultătoare. Christophe, liv id, încerca să vorbească; buzele i se
mişcau; bâlbâi:
— Nu sunt sclavul dumneavoastră, voi spune ceea ce vreau, voi
scrie ceea ce vreau…
Se înăbuşea, era gata să plângă de ruşine şi de furie; picioarele
îi tremurau. Făcând o mişcare bruscă, răsturnă cu cotul un
obiect pe mobilă de lângă el. Îşi dădea seama că era ridicol; şi,
într-adevăr, auzi râsete: privind în fundul salonului văzu, ca
printr-o ceaţă, pe prinţesa care urmărea scena schimbând cu
vecinii săi unele reflecţii de batjocoritoare milă. Din acel moment,
pierdu exactă conştiinţă a ceea ce se întâmpla. Marele duce striga.
Christophe striga mai tare decât el, fără să-şi dea seama ce
spune. Secretarul prinţului şi un alt funcţionar apropiindu-se de
el încercară să-l facă să tacă: el îi respinse; vorbind, agita o
scrumieră pe care o luase, fără să-şi dea seama, de pe mobilă de
care era rezemat. Îl auzi pe secretar spunând:
— Haide, lasă asta, lasă asta!
 Şi se auzea pe sine însuşi strigând cuvinte’fără şir şi izbind cu
scrumiera în marginea mesei.
— Ieşi! Urlă marele duce, în culmea furiei. Ieşi! Te dau afară!
Ofiţerii se apropiaseră de prinţ şi încercau să-l liniştească.
Marele duce, apoplectic, cu ochii ieşiţi din orbite, striga ca acest
şnapan să fie dat afară. Christophe văzu roşu înaintea ochilor: fu
cât p-aci să-l plesnească peste bot pe marele duce; dar era strivit
de un haos de simţăminte contradictorii: ruşinea, furia, un rest de
timiditate, de loialism germanic, de respect tradiţional, de
obiceiuri umilitoare faţă de prinţ. Voia să vorbească, nu putea
vorbi; voia să se mişte, nu se putea mişca; nu mai vedea, nu mai
auzea: se lăsă împins şi ieşi.
Trecu prin mijlocul servitorilor nepăsători care, trăgând cu
urechea pe la uşi, nu scăpaseră nicio vorbă din toată gâl- ceava.
Cei treizeci de paşi pe care îi avu de făcut pentru a ieşi din
anticameră îi părură a dura o viaţă întreagă. Galeria se prelungea,
pe măsură ce el înainta. Nu va mai ieşi niciodată ’.. Lumina de
afară, pe care o vedea licărind acolo, prin uşa cu geamuri, era
pentru el salvarea. Coborî scările împleticindu-se; nu-şi dădea
seama că era cu capul descoperit: bătrânul uşier îl strigă ca să-şi
ia pălăria. Fu nevoit să-şi adune toate puterile pentru a ieşi din
palat, pentru a străbate curtea, pentru a se reîntoarce acasă.
Dinţii li clănţâ- neau în gură. Gând deschise uşa casei, maică-sa
se sperie văcindu-i expresia şi ielul în care tremura. O dădu la o
parte, refuză să-d răspundă la întrebări. Urcă în camera sa, se
încuie şi se culcă. Avea asemenea friguri încât nu reuşea să se
dezbrace; avea respiraţia tăiată şi membrele frânte… Ah! Să nu
mai vezi, să nu mai simţi, să nu mai trebuiască să-ţi susţii acest
mizerabil trup; să nu mai trebuiască să lupţi împotriva
nevrednicei vieţi, să cazi fără suflare, fără conştiinţă, să nu mai
exişti nicăieri! … O dată hainele-i smulse eu o caznă grozavă şi
răvăşite în juru-i la pământ, se aruncă În pat şi-şi trase plapuma
până la ochi. Orice zgomot se curmă În cameră: nu se mai auzea
decât micul pat de fier care tremura pe lespezile de piatră.
Louisa asculta la uşă; bătu zadarnic, strigă încetişor; nimeni
nu răspunse; ea aşteptă, pândind, temătoare, tăcerea, apoi se
îndepărtă. O dată sau de două ori, în cursul zilei, reveni ca să
asculte; iar seara, încă o dată, înainte de a se culca. Ziua trecu,
noaptea trecu: casa amuţise. Christophe tremura de friguri; din
când în când, plângea: şi, noaptea, se ridica în pat pentru a-şi
arăta zidului pumnii. Către ceasurile două după miezul nopţii,
ieşi într-un acces de nebunie, din pat ud leoarcă şi pe jumătate
gol: voia să se ducă să-l omoare pe marele duce. Era sfâşiat de
ură şi de ruşine; flacăra îi răscolea trupul şi inimă. Din această
vijelie nu se desluşea nimic în afară: niciun cuvânt, niciun sunet.
Cu dinţii strânşi, închidea totul în sine însuşi.
A doua zi dimineaţă, coborî ca de obicei. Era pustiit. Nu spuse
nimic, iar maică-sa nu îndrăzni să-l întrebe nimic; aflase deja
totul de la vecini. Întreaga zi rămase pe un scaun, la gura sobei,
mut, înfrigurat, gârbovit, ca un bătrân, şi de «aţe ori rămânea
singur, plângea în tăcere.
Către seară, redactorul ziarului socialist veni să-l vadă. Fireşte,
era în curent cu cele întâmplate şi voia amănunte. Christophe,
mişcat de vizita sa, o interpretă naiv ca pe un gest de simpatie şi
de scuze din partea acelora care-l com- promiseseră; îşi făcu o-
mândrie din a părea că nu regretă nimic şi-şi dădu frâu liber
pentru a spune tot ce avea pe inimă: era pentru el o uşurare să
vorbească liber unui om care, ca şi el, ura asuprirea. Celălalt îl
provocă să vorbească i vedea în acest eveniment o afacere bună
pentru jurnalul său, prilejul apariţiei unui articol scandalos, ale
cărui elemente aştepta să i le furnizeze Christophe, dacă nu
cumva chiar să-l scrie; căci el socotea că după această izbucnire,
muzi cianul curţii vă pune în serviciul cauzei talentul său
polemist, care era apreciabil şi micile sale documente secrete a-
supra curţii, care erau şi mai apreciabile încă. Cum nu-şi prea
bătea capul să fie delicat, înfăţişă lucrurile fără niciun ocol, în
lumina cea mai crudă. Christophe sări în sus: declară că nu va
scrie nimic, pretinzând că orice atac din parte-i împotriva marelui
duce va fi interpretat, în acest moment, ca un act de răzbunare
personală şi că i se impunea mai multă rezervă acum când era
liber decât atunci când nu era Mber şi înfrunta riscuri spunând
ce gândeşte. Jurnalistul nu înţelese nimic din aceste scrupule, ll
socoti pe Christophe puţin cam mărginit şi în fond clerical;
gândea, mai ales, că Christophe se temea. Spuse:
Ei bine, las-o în seama noastră: eu voi scrie articolul. Nu
trebuie să ai nicio grijă.
Christophe îl imploră să tacă; dar nu avea niciun mijloc ca să-l
constrângă. De altminteri, jurnalistul îi arătă că întâmplarea
aceasta nu-l privea numai pe el: insulta atingea jurnalul care avea
dreptul să se răzbune. La aceasta nu avea ce răspunde; tot ceea
ce putu face Christophe fu să-i ceară cuvântul că nu va abuza de
unele confidenţe făcute prietenului şi nu jurnalistului. Celălalt i-l
dădu, fără greutate. Aceasta nu-l linişti pe Christophe: îşi dădea
seama prea târziu de imprudenţa pe care o săvârşise. Când
rămase singur îşi rememoră tot ceea ce spusese şi se cutremură.
Fără a mai sta pe gânduri, îi scrise gazetarului, conjurându-l, din-
nou, să nu repete cele ce-i încredinţase: (nefericitul, le repeta
chiar el,. În parte, în scrisoare).
A doua zi, primul lucfu pe care-l citi deschizând jurnalul cu o
grabă înfrigurată fu, pe prima pagină, întâmplarea de-a fir în păr.
Tot ceea ce spusese în ajun se regăsea aici, mărit peste măsură,
pentru că suferise acea deformare specială căreia îi sunt supuse
toate lucrurile care trec prin creierul unui gazetar. Articolul ataca,
cu invective usturătoare, pe marele duce şi curtea. Unele detalii,
pe care le dădea, erau prea legate de Christophe, prea vădit
cunoscute numai de el, ca să nu i se atribuie lui întregul articol.
Această nouă lovitură îl dobori pe Christophe. Pe măsură ce
citea, o sudoare rece îi scălda obrazul. Când isprăvi, era ca ieşit
din minţi. Voi să alerge la ziar, dar maică-sa îl împiedică,
temându-se, pe drept cuvânt, de violenţa sa. El însuşi se temea de
ea: simţea că dacă s-ar duce ar face cine ştie ce prostie: şi rămase
– pentru a face o alta. Adresă jurnalistului o scrisoare indignată,
în care îi reproşa, în termeni jignitori, purtarea lui, dezavuând
articolul şi o rupea cu partidul. Dezavuarea nu apăru. Christophe
scrise ziarului, somându-l să-i publice scrisoarea. I se trimise o
copie a primei sale scrisori, scrisă în seara convorbirii, pe care
chiar o confirmă: îl întrebau dacă trebuia s-o publice şi pe
aceasta. Se simţi în mâinile lor. Intru acestea, avu nefericirea să-l
întâlnească pe stradă pe ziaristul indiscret; nu se putu stăpâni să
nu-i arate dispreţul său. A doua zi, jurnalul publică o notă
insultătoare, în care era vorba despre acei servitori ai curţii, care,
chiar când sunt daţi afară, rămân mai departe servitori şi nu sunt
în stare să devină liberi. Unele aluzii la recentul eveniment nu
lăsau nicio posibilitate ca să nu se înţeleagă că despre Christophe
era vorba.
Cânjd fu într-adevăr vădit pentru toată lumea că Christophe nu
mai avea niciun sprijin, se pomeni deodată cu o puzderie de
duşmani, pe care nu şi i-ar fi bănuit niciodată. Toţi cei pe care îi
jignise, direct sau indirect, fie lovind în persoana lor, fie
combătându-le ideile şi gusturile, luară îndată ofensivă şi se
răzbunară cu vârf şi îndesat. Marele public, a cărui apatie
Christophe încercase s-o zgâlţâie, contempla satisfăcut corecţia
administrată tânărului obraznic, care voise să reformeze opinia
publică şi să tulbure somnul oamenilor cumsecade. Christophe
intrase la apă. Cu toţii făcură tot ce le stătea în putinţă pentru a-l
înfunda mai adânc.
Nu se abătură cu toţii deodată asupră-i. La început atacă unul,
pentru a pipăi terenul. Christophe nerăspunzând, el îşi spori
loviturile. Atunci urmară alţii; iar apoi, toată banda. Unii luau
parte la petrecere numai ca să facă haz, ca nişte căţei care se
distrează depunându-şi murdăria în văzul tuturora: era
escadronul volant al ziariştilor incompetenţi, care, neştiind nimic,
încearcă să facă să se uite acest lucru, adulând pe învingători şi
înjurând pe cei învinşi. Ceilalţi aduceau aici greutatea principiilor
lor şi loveau în neştire; pe tinde treceau nu mai rămânea piatră
peste piatră: aceasta era marea critică – critica ce ucide.
Din fericire, Christophe nu citea ziarele. Câţiva prieteni devotaţi
aveau grijă să i le trimită pe cele mai injurioase. Dar el le lăsa să
se îngrămădească pe masă, fără să-i treacă prin minte măcar să le
deschidă; de abia la sfârşit, privirea îi fu atrasă de un chenar
mare roşu, care încadra un articol i citi că liedurile sale semănau
cu măriiturile unui animal sălbatic, că simfoniile sale păreau a fi
opera unui dement, că artă să era isterică, că spasmele armoniilor
sale voiau să compenseze uscăciunea de inimă şi goliciunea de
gândire. Criticul, foarte cunoscut, termina aşa:
„Domnul Krafft a dat altădată, ca reporter, câteva uimitoare
probe de stil şi gust, care au provocat în cercurile muzicale o
irezistibilă veselie. Atunci a fost sfătuit prieteneşte să se ţină mai
bine de compoziţie. Ultimele produse ale muzicii sale au dovedit
că acest sfat, bine intenţionat, a fost greşit. Hotărât, domnul
Krafft ar trebui să facă reportaj.11
După această lectură, care-l împiedică pe Christophe toată
dimineaţa să mai lucreze, se apucă, fireşte, să caute celelalte ziare
ostile, pentru ca să se demoralizeze cu totul. Dar Louisa, care
avea mânia să facă să dispară tot ceea ce nu se găsea la locul său,
sub pretext că „face ordine”, le arsese deja. Tntâi se supără „apoi
se simţi uşurat şi îţţjtinzând maică-şi jurnalul care mai rămăsese,
îi spuse că ar fi trebuit să facă la fel şi cu acela.
Alte afronturi îl îndurerară mai tare. Un cvartet al cărui
manuscris îl trimisese la o societate cu faimă din Frankfurt, fu
refuzat în unanimitate şi fără explicaţii. O uvertură, pe care o
orchestră din Colonia părea dispusă să i-o execute, îi fu înapoiată
după şase luni de aşteptare, ca fiind de necân- tat. Din pricina
unei societăţi orchestrale din oraş, trecu prin cea mai grea
încercare. Kapelhneisler-ul H. Euphrat, care o dirija, era destul de
bun muzician: dar, ca mulţi dirijori, el nu avea nicio curiozitate a
spiritului; suferea – (sau mai bine zis îi mergea foarte bine) – de
acea lene caracteristică meseriei sale, care consistă în a repeta la
nesfârşit opere deja cunoscute şi în a fugi ca de foc de orice operă
într-adevăr nouă. Nu obosea niciodată să organizeze Festivaluri
Beethoven, Mozart sau Schumann: nu avea, în aceste opere, decât
să se lase purtat de toarcerea ritmurilor familiare. În schimb,
muzica contemporană îi era nesuferită. Dar nu îndrăznea s-o
mărturisească şi pretindea că este foarte înţelegător cu toate
tinerele talente: de fapt, când i se aducea o operă construită pe un
tipar vechi, un fel de copie a operelor care fuseseră noi în urmă cu
vreo cincizeci de ani – el o primea foarte bine; punea chiar
ostentaţie în a o impune publicului. Aceasta nu deranja nici
obişnuitele sale efecte, nici felul în care publicul era obişnuit să se
emoţioneze. În schimb, resimţea un amestec de dispreţ şi de ură
pentru tot ceea ce ameninţa să strice acest echilibru şi să-i
pricinuiască o nouă oboseală Dispreţul domina, dacă inovatorul
nu avea nicio şansă să iasă La lumină. Dacă ameninţa cu reuşita,
atunci era ura – p*nâ, bineînţeles, în clipa în care el reuşea cu
totul.
Christophe nu ajunsese încă până aici: mai era zăbavă. De
aceea, fu foarte surprins când i se aduse la cunoştinţă, prin
avansuri indirecte, că Herr H. Euphrat ar fi foarte bucuros să
cânte ceva scris de el. Avea cu atât mai puţine motive să se
aştepte la aceasta, cu cât ştia că Kapellmeister-u\era un amic
intim al lui Brahms şi al altora pe care el îi maltratase în cronicile
sale. Cum era băiat de treabă, atribui adversarilor săi
sentimentele generoase pe care el ar fi fost În stare să le aibă.
Presupuse că, văzându-l copleşit, voiau să-i arate că erau
deasupra ranchiunelor meschine: şi fu mişcat. Scrise un cuvânt
plin de efuziune lui H. Euphrat, trimiţându-i un poem simfonic.
Celălalt îi răspunse, prin secretarul său, o scrisoare rece dar
politicoasă, prin care confirmă primirea operei, adăugind că,
potrivit regulilor societăţii, simfonia va fi curând împărţită
orchestrei şi supusă la proba unei repetiţii de ansamblu, înainte
de a fi primită pentru audiţia publică. Regula era regulă:
Christophe nu avea decât să se supună. De altminteri, aceasta
era o pură formalitate, pentru a înlătura elucubraţiile amatorilor,
uneori stingheritoare.
Două sau trei săptămâni mai târziu, Christophe primi vestea că
opera sa vă intra în repetiţie. În principiu, toate se întâmplau cu
uşile zăvorite şi autorul însuşi nu putea asista la repetiţii. Dar o
toleranţă universal acceptată făcea ca el să fie totdeauna de faţă;
doar, nu se arăta. Fiecare o ştia şi fiecare se prefăcea că nu o ştie.
La ziua cuvenită, un prieten veni să-l ia şi-l introduse În sală pe
Christophe care luă loc În fundul unei loji. Fu surprins să vadă că
la această repetiţie închisă, sala – cel puţin locurile de la parter –
era aproape plină: o mulţime de diletanţi, de trândavi şi de critici
se agitau, flecărind. Se presupunea că orchestra le ignoră
prezenţa.
Se începu cu Rapsodia lui Brahms, pentru alto, cor de bărbaţi
şi orchestră, scrisă pe un fragment din Harzreise im Winter de
Goethe. Christophe, care detesta sentimentalitatea maiestuoasă a
acestor opere, îşi spuse că poate acesta era, din partea
„Brahminilor “, un mod politicos de a se răzbuna, silind să asculte
o compoziţie pe care el o criticase nerespec- tuos. Această idee îl
făcu să râdă, iar buna-i dispoziţie spori când, dupi Rapsodie,
apărură alte două producţii ale unor cunoscuţi muzicieni pe care
de asemenea îi scărmănase: intenţia lor i se pănj dară. Fără a
putea să-şi ascundă dteva strâmbături, gândi că, la urma
urmelor, era un război destul de blând, şi, în afară de muzică,
iarsa-i plăcu. Se amuză chiar să-şi amestece ironicele-i aplauze cu
acelea ale publicului, care făcu pentru Brahms şi cei asemenea lui
o manifestaţie entuziastă. "
În sfârşit, veni rândul simfoniei lui Christophe. Câteva priviri
zvârlite de cei din orchestră şi din sală spre loja lui îi arătară că
prezenţa-i fusese semnalată. Se ascunse. Aştepta, cu acea
strângere de inimă, pe care o resimte orice muzician în momentul
în care bagheta dirijorului se ridică şi în care fluviul de muzică se
îngrămădeşte, în linişte, gata să năvălească peste diguri.
Niciodată nu-şi mai auzise această operă cântată de orchestră.
Cum vor trăi, oare, făpturile plăsmuite de el? Ce voce vor avea? Le
simţea vuind înăuntru-i şi, aplecat deasupra viitorii de sunete,
aştepta fremătând să audă ce va ieşi.
Ceea ce ieşi fu un lucru fără nume, o pastă informă. În locul
puternicelor coloane menite să susţină frontonul edificiului,
acordurile se năruiau unele peste celelalte, ca o construcţie în
ruine; nu se desluşea nimic decât o pulbere de moloz. Christophe
ezită înainte de a fi sigur că muzica ce se cânta era a lui. Căuta
linia, ritmul gândirii sale: nu o mai recunoştea; ea se desfăşura
bilbâind şi împleticindu-se ca un beţiv care se sprijină de ziduri;
şi era strivit de ruşine, ca şi cum el însuşi ar fi fost văzut în
această stare. De&eaba îşi spunea că nu asta scrisese el: când un
interpret imbecil îţi denaturează vorbele, simţi un moment de
îndoială, întrebându-te cu consternare dacă eşti răspunzător de
această stupiditate. Publicul, în ceea ce-l priveşte, nu se întreabă
niciodată: el crede în interpret, în cântăreţi, în orchestră cu care
s-a obişnuit, aşa cum crede în jurnalul preferat: ei nu se pot
înşela; dacă spun absurdităţi, înseamnă că autorul este absurd.
Se îndoi cu atât mai puţin, de data aceasta, cu cât îi şi plăcea
chiar s-o creadă. Christophe încerca să se convingă că
Kapellmeister-vl îşi dădea seama de harababură, că va opri
orchestră şi va relua totul de la început. Nici măcar instrumentele
nu mai cântau împreună. Gornistul nu intră la timp şi începu cu
o măsură mai târziu; continuă câteva minute, apoi se opri liniştit,
pentru a-şi curăţa instrumentul. Unele note ale obolurilor
dispăruseră cu totul. Nu era cu putinţă chiar pentru urechea cea
mai exercitată să regăsească firul gândirii muzicale şi nici măcar
să-şi închipuie că ar fi existat vreunul. Fantezii de instrumentaţie,
unele sclipiri umoristice de veniră groteşti, din pricina grosolăniei
execuţiei. Era atât de stupid încât îţi venea să plângi; era opera
unui idiot, a unui farsor, care nu ştia muzică. Christophe îşi
smulgea părul din cap. Voi să curme totul; dar prietenul care-l
însoţea îl împiedică, asigurându-l că Herr Kapellmeister va şti
singur să discearnă greşelile de execuţie şi să pună totul la punct
– că de altfel, Christophe nici nu trebuia să se arate şi că vreo
observaţie de a lui ar produce cel mai rău efect. Q obligă pe
Christophe să se retragă În fundul lojii. Christophe se supuse; dar
îşi dădea cu pumnii în cap; şi fiecare nouă monstruozitate îi
smulgea un horcăit de indignare şi de durere.
— Mizerabilii! Mizerabilii! … gemea el, şi-şi muşca mumie ca să
nu urle.
Acum urca spre el, împreună cu notele false, rumoarea
publicului, care începea să se agite. La început nu fu decât un
freamăt; dar, curând, Christophe nu mai avu nicio îndoială:
râdeau. Muzicienii din orchestră dăduseră semnalul; unii dintre ei
nu-şi ascundeau de loc veselia. Din acea clipă, publicul sigur că
opera era hazlie, se strâmbă de râs. Veselia fu generală; sporea la
revenirea unui motiv prea ritmat, pe care contrabasurile îl
accentuau într-un chip burlesc. Singur, Kapellmeister-ui
imperturbabil continua să bată măsura, în mijlocul acestui
tămbălău.
În fine, se ajunse la sfârşit: (cele mai bune lucruri au totuşi un
sfârşit). Publicul avea cuvântuL Izbucni. Fu o explozie de veselie,
care dură câteva minute. Unii fluierau, alţii aplaudau batjocoritor:
cei mai spirituali strigau: bis! Un glas de bas, izbucnit din fundul
unei avanscene, începu să imite motivul grotesc. Alţi farsori se
luară la întrecere şi îl Imitară Ia rându-le. Unul strigă: Autorul! •
De multă vreme, aceşti oameni de spirit nu se mai distraseră în
aşa hal.
După ce tumultul fu puţin potolit, Kapellmeister-ul impasibil,
cu faţa întoarsă pe trei sferturi spre public, dar pre- făcându-se că
nu-l vede (continua să considere că publicul nu există) făcu
orchestrei un semn ca pentru a-i arăta că vrea să vorbească. Se
strigă: JSsst! “; şi toată lumea tăcu. Mai aşteptă un moment; apoi
(vocea li era clară, rece şi tăioasă):
— Domnilor, zise el, n-aş fi lăsat, desigur, să se cânte acest
lucru până la capăt, dacă n-aş li vrut să-l dau o dată
În spectacol pe domnul care a îndrăznit să scrie turpitudini
asupra maestrului Brahms.
Aşa glăsui; şi sărind de pe estradă, ieşi în mijlocul ovaţiilor sălii
în delir. Vrură să-l recheme; aclamaţiile se prelungiră îttcă două-
trei minute. Dar el nu mai reveni. Orchestra pleca. Publicul se
hotărî şi el să plece. Concertul se sfârşise.
Fusese o zi frumoasă.
Christophe ieşise deja. Nici nu apucase bine să-l vadă pe
mizerabilul dirijor părăsindu-şi pupitrul şi izbucnise afară din
lojă. Coborî în grabă treptele scării de la primul etaj, pentru al
ajunge şi a-l cârpi. Prietenul care-l adusese fugi după el şi încercă
să-l oprească; dar Christophe îl înghionti şi era cât p-aci să-l
zvârle jos de pe scări • (avea motive să creadă că acest personaj
era complice la atragerea lui în cap- eană). Din fericire pentru H.
Euphrat şi pentru el însuşi chiar, uşa care ducea spre scenă era
închisă, iar furioasele-i lovituri de pumn fură zadarnice. Între
timp, publicul începea să iasă din sală. Christophe nu putea
rămâne acolo. Fugi.
Era într-o stare de nedescris. Mergea la întâmplare, agitând
braţele, rostogolind ochii, vorbind foarte tare, ca un nebun; îşi
stăpânea strigătele de indignare şi de furie. Strada era aproape
pustie. Sala de concert fusese construită în armă cu un an, într-
un cartier nou, cam la marginea oraşului; iar Christophe, din
instinct, fugea spre câmpul liber, stră~ bătând terenurile virane în
care se ridicau barăci izolate şi anele schelării de case,
înconjurate de îngrădituri. Avea gânduri de ucigaş, ar fi vrut să-l
omoare pe omul care-i făcuse această ruşine… Vai! Şi dacă l-ar fi
ucis, s-ar fi schimbai oare ceva în duşmănia tuturor acestor
oameni, ale căror râsete insultătoare îi răsunau încă în urechi?
Erau prea mulţi şi nu li se putea împotrivi în niciun fel; erau cu
toţii de acord
— Tocmai ei care nu se înţelegeau asupra atâtor lucruri –
pentru a-l înjosi şi a-l strivi. Era mai mult decât neînţelegere era
ură. La urma urmelor, ce le făcuse tuturora? Avea în el lucruri
frumoase, lucruri care fac bine şi umplu inima; voise să le spună,
să facă şi pe ceilalţi să se bucure de ele, închipuindu-şi că ele vor
ferici şi pe alţii aşa cum a făceau fericit pe el. Chiar dacă nu le
apreciau, ar fi trebuii ce’, puţin să-i fie recunoscători pentru
intenţia lui; puteau, la urma urmelor, să-i arate, prieteneşte, în ce
se înşela. Da* de aici până la această bucurie haină, pe care-o
puneau în a-i insulta gândurile, mişeleşte schimonosite, în a I le
călca în picioare, copleşindu-l cu ridicol, cum era oare cu putinţă
7 în exaltarea sa, exagera ura lor; le atribuia o seriozitate de care
aceste fiinţe mediocre nu erau de loc în stare. Suspină i „Ce le-am
făcut? “Se înăbuşea, se simţea pierdut, ca atunci când, copil fiind,
făcuse cunoştinţă pentru prima dată cu răutatea omenească.
Şi pe când privea la picioarele lui, băgă de seamă că ajunsese la
marginea pârâului morii, în locul în care, înainte cu câţiva ani, se
înecase tatăl său. Şi, imediat, îi veni gândul să se înece şi el. Fără
a mai zăbovi o clipă, se pregăti să sară.
Dar pe când se aplecă pe mal, fascinat de liniştita şi lim- pedea
privire a apei, o păsărică începu să cânte pe un copac din
apropiere – să cânte cu foc. Tăcu pentru a o asculta. Apa
murmura. Se desluşea freamătul grâulul în floare, unduind sub
blinda mângâiere a vântului; plopii foşneau. În spatele
mărăcinişului care mărginea drumul, din stupuri, într-o grădină,
nevăzute albine umpleau văzduhul cu mireasma muzicii lor. De
partea cealaltă a pârâului, o vacă visa, cu fru- moşii-i ochi
încercănaţi de agate. O fetiţă bălaie, aşezată pe marginea unui
zid, cu un uşor coşuleţ pe umeri, ca un îngeraş înaripat, visa şi
ea, legănându-şi picioruşele goale şi • fredonând o arie fără de-
nţeles. În depărtare, pe câmpie, un câine alb sărea, descriind mari
cercuri…
Christophe, sprijinit de un copac, asculta, privea pămân- tul
primăvăratic: era recucerit de pacea şi de bucuria acestor făpturi:
uita, uita… Deodată, strânse în braţe frumosul copao de care îşi
sprijinea obrazul. Se aruncă la pământ; îşi înfundă capul în iarbă;
râdea nervos, râdea de fericire. Toată frumuseţea, graţia, farmecul
vieţii îl înfăşurau, îl pătrundeau, Gândea s
„De ce eşti tu atât de frumoasă, iar ei – oamenii – atât de urâţi?
“
Nu avea nicio însemnătate! O iubea, o iubea, simţea că o va
iubi totdeauna, că nimic nu l-ar putea desprinde de ea. Îmbrăţişa
pământul ca beat. Îmbrăţişa viaţa i
— Te stăpânesc I Eşti a mea. Nu mi te pot răpi. Facă ce vor! Nu
au decât să mă facă să sufăr! … A suferi, tot a trăi înseamnă!
Christophe se apucă iar cu nădejde de lucru. Nu mai voia să
aibă de loc de-a face cu „oamenii de litere”, cu cei bine văzuţi, cu
farsorii, flecarii sterpi, gazetarii, criticii, exploatatorii şi traficanţii
de artă. Cât despre muzicieni, nu-şi va mai pierde vremea să le
combată prejudecăţile şi invidia. Nu-l mai voiau?
— Fie! Nici el nu-i voia pe ei. Avea de desăvârşit propria-i operă:
o va desăvârşi. Curtea îi redă libertatea: îi mulţumea. Mulţumea
oamenilor pentru ostilitatea lor: va putea lucra în tihnă.
Louisa U aproba din toată inima. Ea nu avea nicio ambiţie: nu
făcea parte din rasa Kraffţilor; ea nu semăna nici cu tatăl, nici cu
bunicul. Nu ţinea de loc ca băiatul ei să aibă parte de onoruri şi
reputaţie. Desigur, s-ar fi bucurat dacă ar fi fost bogat şi cu
faimă; dar dacă aceste avantaje trebuiau să fie plătite cu preţul
unor mari neplăceri, prefera ca nici măcar să nu mai fie vorba
despre aşa ceva. În urma rupturii lui cu palatul, fusese mai
mişcată de durerea lui Christophe decât de faptul în sine. Şi, în
fond, era bucuroasă că el se certase cu cei de la reviste şi de la
gazete. Avea pentru hâr- tia tipărită o neîncredere de ţăran: toate
acestea nu făceau decât să-ţi irosească vremea şi să-ţi aducă
supărări. Auzise, uneori, pe tinerii de la revista la care colabora el
vorbind cu Christophe: fusese înspăimântată de răutatea lor;
defăimau tocite cu înverşunare, spuneau orori despre toate şi cu
cât spuneau mai multe, cu atât erau mai mulţumiţi. Nu-i iubea.
Erau, desigur, foarte inteligenţi şi foarte ştiutori; dar nu erau
buni; îi părea bine că Christophe al ei n-o să-i mai vadă. Era din
toată inima de partea lui: ce nevoie avea de ei?
— Pot spune, scrie sau gândi despre mine ce vor vrea, spunea
Christophe: nu mă pot împiedica să fiu eu însumi. Arta lor,
gândirea lor nu mă interesează! Îi reneg!
E foarte frumos să renegi lumea toată. Dar lumea nu se lasă
uşor renegată de lăudăroşenia unui tânăr. Christophe era sincer;
dar îşi făcea iluzii, nu se cunoştea bine. Nu era un călugăr, nu
avea un temperament în stare să-l facă să renunţe la oameni; mai
ales, nu avea vârsta pentru aşa ceva. La început, nu suferi prea
mult: era adâncit în creaţie; şi cât dură această muncă nu simţi
lipsa nimănui. Dar, când a- junse în perioada de depresiune care
urmează desăvârşirii operei şi care durează până ce o nouă operă
pune stăpânire pe spirit, privi în juru-i şi fu îngheţat de
însingurarea sa. Se întrebă de ce scria. În vreme ce scrii,
întrebarea nu e îndreptăţită: trebuie să scrii, aceasta nu se
discută. Apoi, te găseşti în prezenţa operei plăsmuite; puternicul
instinct care a făcut-o să ţâşnească din măruntaie a amuţit: nu
mai înţelegi de ce s-a zămislit; de abia te mai recunoşti pe tine
însuţi în ea, este aproape străină de tine, ai vrea s-o uiţi. Şi
aceasta nu e cu putinţă, atâta vreme cât ea nu-i nici publicată,
nici jucată, atâta vreme cât ea nu-şi trăieşte propria-i viaţă în
lume. Până. Atunci, ea este numai nou-născutul legănat de
mamă, ceva viu, împlântat în. Came vie: trebuie să-l amputezi cu
orice preţ ca să poţi trăi. Cu cât Christophe compunea, cu atât
mai mult îl apăsau aceste făpturi ieşite din el, şi care nu puteau
nici să trăiască, nici să moară. Cine-l va descătuşa de ele? Aceşti
copii ai gândirii sale erau mişcaţi de o forţă obscură; năzuiau
deznădăjduit să se desprindă de el, să se răspândească în alte
suflete, că sămânţa plină de viaţă, pe care vântul o poartă în
lume. Rămâne-vă el oare zidit în sterilitatea sa? Ar înnebuni.
De vreme ce toate posibilităţile – teatre, concerte – îi erau
închise şi deoarece pentru nimic în lume nu s-ar fi înjosit să facă
un nou demers pe lângă directorii care îl refuzaseră o dată, nu-i
mai rămânea alt mijloc decât să publice ceea ce scrisese. Dar nu
se putea lăuda că va găsi mai uşor un editor care să le lanseze
decât o orchestră care să le cânte. Două-trei încercări stângace îi
fură de ajuns. Decât să se expună unui nou refuz, sau să discute
cu vreunul dintre acei neguţători, cărora să le suporte aerele
protectoare, preferă să suporte singur toate cheltuielile editării.
Era o nebunie 3 din leafa de la curte şi din câteva concerte, făcuse
unele mici economii; dar sursa acestor venituri secase şi avea să
treacă multă vreme până să mai găsească o alta; ar fi trebuit să
fie atât de înţelept încât să cruţe acest mic avut, de care avea
nevoie ca să suporte perioadă grea prin care avea să treacă. Nu
numai că nu făcu aşa; dar aceste economii ne- fiind
îndestulătoare ca să acopere cheltuielile editării, nu se temu să
mai facă şi datorii. Louisa nu îndrăznea să spună nimic; găsea că
este nesocotit şi nu înţelegea bine cum poate cineva să
cheltuiască bani pentru a-şi vedea numele tipărit pe o carte; dar,
deoarece acesta era un mijloc de a-l face să aibă răbdare, şi de a-l
păstra lângă ea, era prea fericită că el se mulţumea doar eu atât.
În loc să ofere publicului compoziţii de un gen cunoscut şi
cuminte, Christophe alese dintre, manuscrisele sale o serie de
opere foarte personale şi la care ţinea mult. Erau bucăţi pentru
pian, printre care se amestecau lieduri, unele foarte scurte, într-
un stil popular, altele foarte dezvoltate şi de un geo aproape
dramatic. Totu1 alcătuia o suită de impresii vesele sau triste, care
se înlân^uiau într-un chip firesc şi pe care le tălmăcea, rând pe
rând, fie pianul singur, fie ciniu.1. Singur sau acortipaniat. „Căci,
spunea Christophe, când visez nu-mi formulez totdeauna ceea ce
simt: sufăr, sunt fericit, deşi nu ştiu cum să mă exprim; dar
soseşte clipa în care trebuie să mă exprim, şi cânt, fără să mă
gândesc; uneori nu sunt decât cuvinte vagi, unele fraze fără şir,
alteori poeme întregi; apoi, reîncep să visez. Astfel, se scurg zilele:
şi. În adevăr, ceea ce am vrut să reprezint este o zi. De ce culegeri
alcătuite numai din cântece sau preludii? Nu există nimic mai
făcut şi mai puţin armonios. Trebuie să încerci să redai jocul liber
al sufletului.” – Numise, prin urmare, suita: O zi. Deosebitele părţi
ale operei purtau subtitluri, in- dicând scurt succesiunea viselor
interioare. Christophe scrisese dedicaţii misterioase, iniţiale, date,
pe care numai el le putea înţelege şi care îi aminteau ceasuri
poetice sau chipuri iubite: sur’âzătoarea Corinne, languroasa
Sabine şi mica franţuzoaică necunoscută.
În afară de această operă, alese vreo treizeci dintre liedurile sale
– dintre acelea care-i plăceau mai mult, şi, prin urmare, care
plăceau mai puţin publicului. Se ferise cât putuse să aleagă
melodiile cele mai ^melodioase"; alese pe cele mai caracteristice.
(Se ştie că oamenii cumsecade au totdeauna o mare teamă de
ceea ce este „caracteristic" Ceea ce este fără caracter specific este
mai pe gustul lor.)
Aceste lieduri erau compuse pe versuri ale vechilor poeţi
silezieni din secolul al XVII-lea, pe care Christophe îi citise într-o
colecţie populară şi cărora le iybea sinceritatea. Doi mai ales îi
erau dragi ca nişte fraţi, două fiinţe pline de geniu, amândoi morţi
la treizeci de ani: fermecătorul PauJ Fleming, îndrăzneţul călător
prin Caucaz şi Ispahan, care păstra un suflet curat, iubitor şi
senin în mijlocul sălbăticiilor războiului, al tristeţilor vieţii şi al
corupţiei din vremea lui – şi Jean Christian Gunther, geniul
dezechilibrat care se mistui în orgii şi deznădejde, împrăştiindu-şi
viaţa în toate vânturile lumii. Din Gunther tălmăcise strigătele de
revoltă şi ironie răzbunătoare împotriva lui Dumnezeu, vrăjmaşul
care striveşte, acele blesteme furioase de gigant înfrânt, care
întoarce fulgerul împotriva cerului. De la Fleming luase cântecele
de dragoste către Anemone şi Ba- silene, suave şi dulci, că florile –
rondoul stelelor, Tanz- licci-ul (cântec de dans al sufletelor limpezi
şi fericite) – şi sonetul eroic şi liniştit: Către sine însuşi (An Sich),
pe care Christophe şi-l recita ca rugăciune de dimineaţă.
Optimismul surâzător al piosului Paul Gerhardt îl fermeca de
asemenea pe Christophe. Îi era o odihnă, la capătul tristeţilor
sale. Îi plăcea acea inocentă viziune a naturii în Dumnezeu,
câmpiile proaspete, în care berzele se preumblă grav în mijlocul
lalelelor şi narciselor albe, pe marginea pî- răiaşelor care cântă pe
nisip, văzduhul străveziu, străbătut de rândunele cu aripile mari
şi de zborul porumbeilor, vesela rază de soare care destramă
pânza ploii, şi cerul luminos care râde printre nori, şi
maiestuoasa seninătate a serii, şi pacea pădurilor, a turmelor, a
oraşelor şi a câmpiilor. Avusese trufia de a pune pe muzică mai
multe dintre acele cântece mistice, care mai erau cântate în
comunităţile protestante. Se ferise să le păstreze caracterul lor de
muzică corală. Departe de aşa ceva: nu putea să-l sufere; le
dăduse o expresie liberă şi vie. Bătrânul Gerhardt, ar fi fremătat
din pricina diabolicului orgoliu pe care-l respiraţi acum unele
strofe din al său Lied al călătorului creştin sau din pricina veseliei
pă- gâne care făcea să se reverse, ca un torent, cursul liniştit al
poeziei sale Cântec de vară.
Opera fu publicată, bineînţeles în ciuda bunului simţ. Pe
editorul pe care Christophe îl plătea pentru a-i tipări liedurile şi a
i le păstra în depozit, nu-l alesese decât pentru că îi era vecin. Nu
avea utilaj pentru o lucrare atât de importantă şi tipărirea zăbovi
luni de zile; se făcură greşeli grave, corecturi costisitoare.
Christophe, care nu se pricepea de loc la aşa ceva, lăsă să i se
socotească cu o treime mai scump decât ar fi trebuit; cheltuielile
se ridicară cu mult peste ceea ce prevăzuse el. Apoi, când totul fu
gata, Christophe se trezi cu un număr enorm de volume, cu care
nu ştia ce să facă. Editorul nu avea clienţi; nu făcu niciun demers
pentru a răspândi opera. Apatia să se potrivea, de altfel, cu
atitudinea lui Christophe. Când îi ceruse, pentru liniştirea
conştiinţei lui, să-i scrie câteva rânduri de reclamă, Christophe îi
răspunse „că nu voia reclamă: dacă muzica sa era bună, va vorbi
singură1*. Celălalt îi respectă cu religiozitate vrerea. Îngrămădi
întreaga, ediţie îh fundul magaziei. Era bine păstrată; căci, în şase
luni, nu se vându nici un singur exemplar.
Aşteptând ca publicul să se hotărască să vină, Christophe
trebui să găsească un mijloc pentru a umple gaura pe care o
făcuse în micul său avut: şi nu putea să facă mofturi; căci trebuia
să trăiască şi să-şi plătească datoriile. Nu numai că acestea erau
mai mari decât îşi închipuise; dar îşi dădu seama "că rezervă pe
care conta era mult mai mică decât crezuse. Pierduse bani fără
să-şi dea seamă sau – ceea ce era mult mai probabil – greşise
socotelile? (Niciodată nu ştiuse să facă o adunare ca lumea.) Ce
importanţă avea de ce îi lipseau bani: lipseau, asta era sigur.
Louisa trebui să sân- gereze pentru a veni în ajutorul fiului ei care
avu remuş- cări şi căută să se achite cât mai curând şi cu orice
preţ. Începu să caute lecţii, oriclt de greu îi venea să se ofere şi să
înfrunte, uneori, refuzuri. Nu mai avea nicio trecere: cu mare
greutate regăsi câţiva elevi. Astfel încât, când i se vorbi despre un
loc într-o şcoală, fu foarte fericit să-l primească.
Era o instituţie pe jumătate religioasă. Directorul, om subţire,
văzuse, fără a fi muzician, tot folosul pe care îl puteau trage cu
bani foarte puţini, în situaţia actuală, de pe urma lui Christophe.
Era afabil şi plătea puţin. Christophe protestă timid, dar
directorul îl lăsă să înţeleagă, cu un surâs binevoitor, că de vreme
ce nu mai avea titlul oficial nu putea pretinde mai mult.
Tristă meserie t Era mai puţin vorba să-i înveţe muzică pe elevi,
cât să le dea părinţilor şi chiar elevilor iluzia că o ştiu. Cel mai
important era să-i facă să poată cânta la serbările la care publicul
era admis. Mijlocul nu avea nicio însemnătate. Christophe era
dezgustat; nici măcar nu se putea consola cu gândul că,
îndeplinindu-şi munca, făcea o treabă folositoare: conştiinţa îi
reproşa acest lucru, ca pe o ipocrizie. Încercă să dea copiilor o
instrucţiune mai solidă, să-i facă să cunoască şi să iubească
muzica serioasă; dar e- levii nu se sinchiseau. Christophe nu
reuşea să se facă ascultat; nu avea autoritate; şi, în realitate, nu
era făcut pentru a învăţa copiii. Bâlbâielile lor nu-l interesau;
voia, din capul locului, să le explice teoria muzicală. Când avea de
dat o lecţie de pian, îl punea pe elev să cânte cu el, la patru mâini,
o simfonie de Beethoven. Fireşte, lucrurile nu puteau să meargă
bine; se înfuria, îl gonea pe elev de la pian şi cânta singur, multă
vreme, în locul lui. Nici în afară de şcoală, cu elevii săi particulari,
nu făcea altfel. Nu avea niciun dram de răbdare: spunea, de
exemplu, unei drăgălaşe tinere fete, care pretindea că are o
distincţie aristocratică, că ea cânta ca o bucătăreasă; sau chiar
scria mamei fetei că renunţa la lecţie, că îi este cu neputinţă să se
mai ocupe de o fiinţă atât de lipsită de talent. Toate acestea nu-l
ajutau să se descurce. Rarii lui elevi îl părăseau; nu apuca să-l
ţină pe vreunul mai mult de două luni. Maică-sa îl dăscălea.
Louisa ţi lăcu să-i promită că măcar nu se va certa cu instituţia în
care intrase; căci, dacă ar pierde şi acest loc, nu va mai avea din
ce trăi. De aceea, în ciuda dezgustului, el se străduia totuşi: era
de o punctualitate exemplară. Dar cum să ascundă ceea ce
gândea, când un măgar de elev schilodea, pentru a zecea oară, un
pasaj sau când trebuia să repete, cu clasă, pentru viitorul
concert. – Un cor insipid! (Căci nu i se lăsa nici măcar alegerea
programului: nu aveau încredere în gustul lui.) S-ar fi spus că nu
punea prea mult zel. Se încăpăţâna, totuşi, liniştit, posomorât,
netrădându-şi furia decât prin câteva lovituri de pumn în masă,
care-i făcea pe elevi să tresară. Însă, uneori, amărăciunea era
prea mare: nu se mai putea stăpâni. În mijlocul bucăţii, îi
întrerupea pe’ cei ce cân- tău:
— Ah! Tăccţi! Tăceţi! Am să vă cânt mai curând din Wagner.
Asta şi aşteptau. Jucau cărţi, în spatele său. Se găsea,
întotdeauna, câte unul care să raporteze directorului; iar
Christophe auzea amintindu-i-se că nu era acolo pentru a-i face
pe elevi să iubească muzica, ci pentru a-i face să cânte. Primea
dojana fremătând; dar o primea: nu voia să se certe. Cine i-ar fi
putut spune, în urmă cu câţiva ani, când cariera lui se vestea
strălucită şi sigură (pe când nu făcuse încă nimic), că va fi redus
la aceste umilinţe, de îndată ce va însemna şi el ceva?
Printre jignirile amorului său propriu, legate de îndeletnicirea
de la instituţie, una dintre cele mai penibile era corvoada vizitelor
obligatorii la colegii săi. Făcu două, la întâmplare; lucru care îl
plictisi în aşa hal încât nu mai avu curajul să continue. Cei doi
privilegiaţi nu-i purtară nicio recunoştinţă, în vreme ce ceilalţi se
considerară ofensaţi. Cu toţii îl priveau pe Christophe ca pe
inferiorul lor, şi că situaţie şi ca inteligenţă; şi-şi luau faţă de el
aere protectoare. Uneori, era copleşit: căci, erau atât de siguri de
ei şi de o- pinia ce-o aveau despre el, încât şi lui i se întâmpla s-o
împărtăşească; se simţea stupid, pe lângă ei: ce le-ar fi putut
spune? Erau plini de meseria lor şi dincolo de ea nu vedeau
nimic. Nu erau oameni. Şi, dacă, cel puţin, ar fi fost cărţi I
Dar erau doar nole pe marginea cărţilor, comentarii filologic-
Christophe ocolea prilejurile în care s-ar fi putut vedea cu ei.
Dar ele erau, uneori, inevitabile. Directorul primea o dală pe lună,
după-amiaza; şi ţinea ca toată lumea să fie prezentă. Christophe,
care nu răspunsese primei invitaţii, fără ca măcar să se scuze,
făcând pe mortul, cu speranţa înşelătoare că absenţa lui nu va fi
observată, fu, chiar de a doua zi, obiectul unei dojane, chipurile
binevoitoare. Data următoare, muştruluit de maică-sa, se hotărî
să se ducă; o făcu cu însufleţirea cu care ar fi luat parte la o
înmormân- Uire
Se găsi într-o adunare de profesori ai instituţiei şi ai altor şcoli
din oraş, împreună cu nevestele şi fiicele lor. Îngrămădiţi într-un
salon prea mic, grupaţi după ierarhie, nu-l băgară de loc în
seamă. Grupul cel mai apropiat vorbea despre pedagogie şi
bucătărie. Toate soţiile profesorilor deţineau reţete culinare, pe
care le debitau cu un pedantism exuberant şi sec. Bărbaţii nu
erau mai puţin interesaţi de aceste probleme şi nici măcar cu
mult mai puţin competenţi. Erau tot atât de mândri de talentele
de gospodine ale soţiilor lor, cât şi acestea de ştiinţa bărbaţilor lor.
În picioare, lângă o fereastră, rezemat de perete, neştiind ce
atitudine să ia, când încerci nd să surâdă prosteşte, când
rămânând întunecat, cu privirea fixă, cu trăsăturile contractate,
Christophe murea de plictiseală. La câţiva paşi, aşezată pe
pervazul ferestrei, o tî- nara femeie, căreia nimeni nu-i vorbea, se
plictisea ca şi el. Amândoi priveau în odaie şi nu se uitau unul la
altul. Numai după o bucată de vreme, se observară, în momentul
în care, nemaiputând de plictiseală, se întoarseră pentru a căsca.
Tocmai în acea clipă, ochii li se întâlniră. Schimbară o privire de
prietenească complicitate. Făcu un pas spre ea. Ea îi spuse
aproape şoptind:
— E amuzant, nu?
El se întoarse cu spatele spre odaie şi, privind fereastra, scoase
limba. Ea izbucni în râs şi, deodată însufleţită, îi făcu semn să se
aşeze lângă ea. Făcură cunoştinţă. Era nevasta profesorului
Reinhart, care preda cursul de istoria naturală la şcoală şi era de
curând sosit în oraş, unde nu cunoştea pe nimeni. Era departe de
a fi frumoasă, cu nasul gros, cu dinţii urâţi, lipsită de prospeţime,
dar cu ochii vii, foarte spirituali şi cu un zâmbet cumsecade. Nu-i
mai tăcea gura: el li răspundea cu însufleţire; ea avea un fel foarte
amuzant de
Spune lucrurile pe şleau şi vorbea cu haz; tşl schimbau
impresiile cu glas tare şi râzând, fără să se preocupe de cei idin
jurul lor. Vecinii care, atunci când s-ar fi cuvenit să-i scoată din
izolarea lor, nu catadicsiseră să-i bage în seamă, le aruncau acum
priviri nemulţumite: era de prost gust să te amuzi atât 1… Dar
ceea ce se putea gândi despre ei le era indiferent celor doi flecări:
îşi luau revanşa.
În cele din urmă, doamna Reinhart i-l prezentă lui Christophe
pe bărbatul ei. Era foarte urât: o figură palidă, smeadă, ciupită,
cam macabră, dar cu un aer de mare bunătate. Vorbea din gât,
articulând cuvintele sentenţios, opintindu-se şi făcând pauze la
fiecare silabă.
Erau căsătoriţi de câteva luni şi aceşti doi sluţi erau
îndrăgostiţi unul de altul: aveau un mod afectuos de a se privi, de
a-şi vorbi, de a-şi lua mâna – care era caraghios şi mişcător – în
mijlocul tuturor acestor oameni. Ceea ce voia unul, voia şi
celălalt. Imediat, îl invitară pe Christophe să vină să ia masa la ei,
la sfârşitul recepţiei. Christophe începu prin a se apăra, glumind;
spunea că cel mai bun lucru de făcut în seara aceea era să se
ducă la culcare; erau frânţi de plictiseală, ca şi cum ar fi mers pe
jos zeci de leghe. Dar doamna Reinhart răspunse că tocmai de
aceea nu era nimerit să se mulţumească cu atât: ar fi primejdios
să-ţi petreci noaptea cu asemenea gânduri lugubre. Christophe se
lăsă târât.’ În izolarea sa, se simţea fericit că întâlnise pe aceşti
oameni cumsecade, nu prea distinşi, dar simpli şi gemutlich ’.
Micul interior al familiei Reinhart era gemutlich, ca şi ei. Era un
Gemut cam flecar, un Gemut cu sentinţe. Mobilele, veselă,
lucrurile vorbeau, repetau necurmat bucuria lor că primesc pe
„scumpul oaspete”, se informau de sănătatea lui, îi dădeau sfaturi
afabile şi virtuoase. Pe sofaua – care de altfel era foarte tare – se
lăfăia o pernuţă, care murmura prietenos: „Numai un sfertuleţ de
ceas! “(Nur ein Vier- telstundehen!)
Ceaşca cu cafea, ce i se oferi lui Christophe, insista ca să mai
bea: „încă un stropuleţ! “(Noch ein Schluckchen!)
Farfuriile asezonau cu morală bucătăria, de altfel excelentă.
Una dintre ele spunea: „Gândeşte-te la toate • altminteri nimic
bun nu ţi se va întâmpla”.
Alta:
* gemătlich: comod, plăcut (în L germană).
„Dragostea şi recunoştinţa sunt plăcute. Ingratitudinea e
neplăcută pentru toată lumea “.
Deşi Christophe nu fuma, scrumieră de pe cămin nu se putu
stăpâni să nu i se prezinte. „Locuşor de odihnă pentru ţigările
care ard”. (Ruheplătzehen fur brennende Cvgarren.)
Voi să se spele pe mâini. Săpunul de pe lavoar spunea i „Pentru
oaspetele nostru scump”. (Fur unseren lieben Gust.)
Şi prosopul sentenţios, ca cineva foarte politicos care nu are
nimic de spus, dar se crede obligat să spună totuşi ceva, făcu
această reflexie, plină de bun simţ, dar de loc potrivită 3 „Cel ce se
scoală de dimineaţă, departe ajunge”. (Morgen- stund hat Gold im
Mund.)
Christophe sfârşi prin a nu mai îndrăzni să se întoarcă pe
scaun, de frică să nu se audă interpelat de alte voci ţâş- nite din
toate ungherele camerei. Îi venea să le spună i „Dar mai tăceţi o
dată, mici monştri! Noi între noi nu ne mai putem auzi”.
Şi fu cuprins de. Un râs nebun, pe care încercă să-l explice
gazdelor prin amintirea reuniunii de adineauri, la şcoală. Pentru
nimic în lume nu ar fi vrut să-i jignească. De altfel. Nu era prea
sensibil la ridicol. Foarte repede, se obişnui cu cordialitatea
vorbăreaţă a lucrurilor şi a fiinţelor. Câte nu le-ar fi trecut el cu
vederea! Erau oameni atât de cumsecade. De altfel, nu erau
plicticoşi: dacă nu aveau gust, aveau cel puţin inteligenţă.
Se simţeau cam rătăciţi în oraşul în care tocmai ajunseseră.
Susceptibilitatea insuportabilă a micului orăşel de provincie nu
admitea să se pătrundă în el, ca într-o moară, fără să-i fi solicitat
în toată regula onoarea de a-i aparţine. Reinharzii nu prea
ţinuseră cont de protocolul provincial, care guvernează
îndatoririle noilor sosiţi în oraş, faţă de a- ceia care locuiesc acolo
înaintea lor. La rigoare, Reinhart s-ar fi supus maşinal. Dar
nevastă-sa, pe care aceste corvezi o plictiseau de moarte şi căreia
nu-i plăcea să se lase stingherită, le amâna de pe o zi pe alta.
Alesese din lista vizitelor, pe acelea care o plictiseau mai puţin,
pentru a le face mai întâi; celelalte erau necontenit amânate.
Notabilităţile erau cuprinse în această ultimă categorie şi nu mai
puteau de indignare împotriva unei asemenea lipse de
consideraţie. Angelica Reinhart (bărbatul ei o numea Lili) avea
maniere puţin cam libere; nu reuşea să-şi ia un ton oficial.
Interpela pe superiorii ierarhici care roşeau de indignare; când se
ivea prilejul, nu se ferea să-i dezmintă. Era bună de gură şi
simţea nevoia de a spune tot ce-i trecea prin minte: uneori prostii
enorme, de care, în spatele ei, oamenii îşi băteau joc; alteori,
răutăţi grave, aruncate în plin obraz şi car6 îi aduceau duşmănii
de moarte. Îşi muşca limba în clipa în care le spunea şi ar fi vrut
să se stăpânească: dar era prea târziu. Bărbatul ei, cel mai blând
şi mai respectuos dintre oameni, ţi făcea timide observaţii. Ea îl
săruta, spunându-i că era o proastă şi că el avea dreptate. Dar o
clipă mai târziu o lua de la capăt, şi, mai ales, tocmai atunci şi
tocmai în locul în care ar fi fost mai puţin nimerit să spună
anumite lucruri, le spunea îndată: ar fi plesnit, dacă nu le-ar fi
spus. Era făcută să se înţeleagă cu Christophe.
Printre numeroasele lucruri extravagante care nu trebuiau să
fie spuse, şi pe care prin uimare le spunea, revenea într-una, la
orice prilej, o comparaţie deplasată între ceea ce făcea în
Germania şi ceea ce făcea în Franţa. Nemţoaică ea însăşi (nimeni
nu era mai mult decât ea) dar crescută în Alsacia şi în raporturi
de prietenie cu alsacienii francezi, suferise acea atracţie a
civilizaţiei latine, căreâa atâţia germani din ţinuturile anexate, şi
încă dintre aceia care păreau cel ’mai puţin făcuţi să o sufere, nu-
i rezistau. Poate, la drept vorbind, această atracţie devenise mai
puternică din spirit de contradicţie, de când Angelica luase în
căsătorie pe un german din nord şi se găsea cu el într-un mediu
pur germanic.
Din prima seară petrecută cu Christophe, atacă obişnui- tu-i
subiect de discuţie. Lăudă plăcuta libertate a conversaţiilor
franceze. Christophe îi ţinu isonul. Franţa pentru el era Corinne:
frumoşi ochi luminoşi, o gură tânără, surâzătoare, atitudine
deschisă şi liberă, voce bine timbrată: simţea o mare dorinţă să o
cunoască mai bine.
Lili Reinhart bătu din palme de bucurie că era de acord cu
Christophe.
— Păcat, spuse ea, că mica mea prietenă franţuzoaică nu mai
este aici: dar n-a mai putut îndura: a plecat.
Imaginea Corinnei păli îndată. Ca o rachetă care stingân- du-sp
face, deodată, să apară pe cerul întunecos blândele şi profundele
licăriri ale stelelor, o altă imagine, alţi ochi apărură.
— Cine? Întrebă Christophe, tresărind. Mica institutoare?
— Cum? Făcu doamna Reinhart, ai cunoscut-o şi dumneata?
O descriseră: cele două portrete erau identice.
— Aţi cunoscut-o? Repeta Christophe. Ah! Spuneţi-mi toi ce
ştiţi despre ea! …
Doamna Reinhart începu prin a afirma că erau prietene intime
şi că îşi spuneau totul. Dar când trebui să intre în amănunte,
acest tot se reduse la foarte puţine lucruri. Se în- tâlniseră prima
oară la o vizită. Doamna Reinhart intrase în vorbă cu tânăra fată;
şi, cu obişnuita-i cordialitate, o invitase la ea. Tânăra fată venise
de două-trei ori şi stătuseră de vorbă. Dar nu fără greutate,
reuşise curioasa Lili să ştie câte ceva din viaţa micii franţuzoaice:
tânăra fată era foarte rezervată î pentru a-i afla povestea, trebuia
să i-o smulgă, amănunt cu amănunt. Doamna Reinhart ştia
numai că se numea Antoinette Jeannin; nu avea avere şi singura-i
rudă era un frate mai tânăr, rămas la Pariş şi căruia i se devotase
ca să-l crească. Vorbea despre el fără încetare: era singurul
subiect în care arăta oarecare expansivitate; şi Lili Reinhart îi
câştigase încrederea, manifestând o înduioşată simpatie faţă de
tânărul băiat, care se afla în internatul unui liceu de la Pariş,
singur, fără rude, fără prieteni. Antoinette primise postul acesta
în străinătate, în parte şi pentru a acoperi cheltuielile necesare
educaţiei lui. Dar bieţii copii nu puteau trăi unul fără altul; îşi
scriau zilnic; şi, cea mai mică întârziere în sosirea scrisorii
aşteptate îi arunca, pe amândoi, într-o nelinişte bolnăvicioasă.
Antoinette se frământa fără încetare din pricina fratelui ei: copilul
nu avea totdeauna tăria să-i ascundă triseţea singurătăţii în care
se afla; fiecare geamăt al său răsuna în sufletul Antoinettei cu o
intensitate sfâşietoare; o chinuia gândul că el suferea şi îşi
închipuia adesea că este bolnav,. Dar că nu voia să i-o spună.
Bună doamnă Reinhart trebuise, a- desea, s-o certe prieteneşte
pentru aceste temeri neîntemeiate; şi, reuşea, pentru o clipă, să-i
redea încrederea. Despre familia Antoinettei, despre condiţia ei
socială, despre adâncu- rile sufletului ei, nu reuşise să afle nimic.
La cea dintâi întrebare ce i se punea, tânăra fată se închidea în
ea, cu o sălbatică timiditate. Era instruită „inteligentă; părea să
aibă o experienţă precoce; părea naivă şi, în acelaşi timp,
dezamăgită, credincioasă şi fără iluzii. Nu fusese fericită aici, într-
o familie lipsită de tact şi de bunătate. Nu se plângea, dar se
vedea că suferă din această pricină. Prea bine nu ştia doamna
Reinhart din ce pricină plecase. Spuneau că avusese o purtare nu
tocmai la locul ei, ceea ce Angelică nu credea de loc; şi-ar fi pus
mâna în foc că acestea erau calomnii dezgustătoare, vrednice de
acest oraş stupid şi răutăcios. Dar ceva se întâmplase; nu avea
nicio importanţă ce anume, nu-i aşa?
— – Da, spuse Christophe, care stătea cu ochii în pământ
— În sfârşit, a plecat.
— Şi ce v-a spus la plecare?
Ah! Spuse Lili Reinhart, n-am avut noroc. Tocmai mă dusesem
la Colonia pentru două zile! La întoarcere! … Zu spat/ (Prea
târziu!) … se întrerupse ea, pentru a-şi certa servitoarea care îi
aducea lămâia prea târziu pentru a o mai pune în ceai.
Şi adăugă sentenţios, cu fireasca solemnitate pe care
adevăratele suflete germane o pun în a oficia actele familiare ale
vieţii de toate zilele:
— Prea târziu, ca atât de ades în viaţă!
(Nu se putea şti dacă era vorba despre lămâie, sau despre
povestirea întreruptă.)
Reluă:
— La întoarcere, am găsit un cuvânt de la ea prin care-mi
mulţumea pentru tot ce făcusem şi prin care-mi vestea că se
întorcea la Pariş. Nu-şi lăsa adresa.
— Şi nu a mai scris?
— Nimic.
Christophe văzu din nou pierind în noapte melancolicul chip, ai
cărui ochi îi reapăruseră o clipă, aşa cum îi văzuse pentru ultima
oară, privindu-l prin geamul vagonului
Enigma Franţei stăruia cu şi mai multă insistenţă. Christophe
nu se sătura întrebând-o pe doamna Reinhart despre această
ţară, pe care ea pretindea că o cunoaşte. Şi doamna Reinhart,
care nu fusese acolo niciodată, îl informa. Reinhart, excelent
patriot, plin de prejudecăţi împotriva Franţei, pe care nu o
cunoştea mai bine decât nevasta lui, îşi exprima unele rezerve,
când entuziasmul acesteia devenea excesiv; dar ea îşi întărea şi
mai mult afirmaţiile, iar Christophe, fără să cunoască situaţia, cu
toată încrederea, îi ţinea isonul.
Mai preţioase chiar decât amintirile lui Lili Reinhart fură pentru
el cărţile ei. Îşi. Făcuse o mică bibliotecă de volume franţuzeşti:
manuale de şcoală, câteva romane, câteva piese cumpărate la
întâmplare. Lui Christophe, domic de învăţătură şi de loc
cunoscător al Franţei, acestea i se părură o comoară, când
Reinhart le puse, cu amabilitate, la dispoziţia lui.
Luă, la început, culegeri de bucăţi alese, vechi manuale şcolare,
care-i serviseră lui Lili Reinhart sau bărbatului ei, pe când erau la
şcoală. Reinhart îl asigurase că trebuia să înceapă cu ele, dacă
voia să înveţe să se descurce în acea literatură, care îi era în
întregime necunoscută. Christophe, plin de respect pentru cei
care ştiau mai mult decât el, ascultă cu sfinţenie; şi, chiar în
seara aceea, se puse pe citit. Încercă mai întâi să-şi dea seama
sumar de bogăţiile pe care le posedă.
Făcu cunoştinţă cu scriitori francezi şi anume: Theo- dore-
Henri Barrau, Franţois Petis de la Croix, Fr£d6ric Baudry, Emile
Delerot, Charles-Auguste-Desire Filon, Samnel Des- combaz şi
Prosper Baur. Citi poezii de abatele Joseph Reyre, de Pierre
Lachambaudie, de ducele de Nivemois, de Andr6 van Hasselt, de
Andrieux, de doamna Colet, de Constance-Ma- rie, principesă de
Salm-Dyck, de Henriette Hollard, de Ga- briel Jean-Baptiste-
Ernest-Wilfrid Legouve, de Hippolyte Violeau, de Jean Reboul, de
Jean Racine, de Jean de Beran- ger, de Frederic Bechard, de
Gustave Nadaud, de Eduard Plouvier, de Eugene Manuel, de
Hugo, de Millevoye, de Châ- nedolle, de James Lacour Delătre, de
Felix Chavannes, de Francis-Edouard-Joachim numit şi Frangois
Coppee şi de Louis Belmontet. Christophe rătăcit, înecat,
scufundat în acest potop poetic, trecu la proză. Găsi pe Gustave
de Mollinari, Flechier, Ferdinand-Eduard Buisson, Merimee,
Malte-Brun, Voltaire, Lame-Fleury, Dumas-tatăl, Jean-Jacques
Rousseu, Mezieres, Mirabeau, de Mazade, Claretie, Cortambert,
Frederic al II-lea şi pe domnul de Vogue. Istoricul francez cel mai
des citat era Maximilien-Samson-Frederic Schoell. Christophe găsi
în această antologie franceză Proclamaţia noului Imperiu German;
şi citi un portret al germanilor, făcut de Frede- ric-Constant de
Rougemont, din care află că: Germanul se naşte pentru a trăi în
lumea sufletului. Nu are veselia zgomotoasă şi uşoară a
francezului. Are mult suflet; sentimen- tele-i sunt tandre, profunde.
Este neobosit în muncă şi perseverent în ceea ce întreprinde. Nu
există popor mai moral şi Iq care durata vieţii să fie atât de lungă.
Germania are un număr neobişnuit de mare de scriitori. Are geniul
artelor frumoase, în vreme ce celelalte popoare îşi fac o glorie din a
fi francezi, englezi, spaniolă, germanul, dimpotrivă, îmbrăţişează cu
dragostea lui imparţială întreaga umanitate. În sfârşit, prin poziţia
sa, în chiar centrul Europei, naţiunea germană pare să fie în acelaşi
timp sufletul şi raţiunea superioară a umanităţii “.
Christophe, obosit, mirat, închise cartea şi gândi: „Francezii
sunt băieţi de treabă, dar nu sunt prea inteligenţi”.
Luă un alt volum. Acesta era de un nivel ridicat; era destinat
şcolilor superioare. Lui Musset îi erau consacrate trei pagini, iar
lui Victor Duruy, treizeci. Lui Lamartine, şapte pagini, iar lui
Thiers, aproape patruzeci. Cidul era dat În întregime – aproape în
întregime: (se suprimaseră numai monologurile lui don Diegue şi
ale lui Rodrigue, pentru că erau prea lungi…) Lanfrey exalta
Prusia împotriva lui Napoleon 13 şi de aceea, spaţiul nu-i fusese
precupeţit; ocupa el singur un loc mai mare decât. Toţi marii
clasici ai secolului al XVIII-lea. Copioase povestiri ale înfrângerilor
franceze de la 1870 fuseseră extrase din Prăpădul de Zola. Nu
erau prezenţi nici Montaigne, nici La Rochefoucauld, nici la
Bruyere, nici Diderot, nici Stendhal, nici Balzac, nici Flaubert. Tn
schimb, Pascal, absent în cealaltă carte, apărea aici cu jkitlu de
curiozitate; iar Christophe află, în treacăt, că acest isteric „făcea
parte dintre călugării de la Port-Royal, institut de domnişoare din
apropierea Parisului…”14
Christophe fu cât p-aci să le dea dracului pe toate: i se învârtea
capul; nu mai înţelegea nimic. Îşi spunea: „N-am să mă descurc
niciodată”. Nu era în stare să-şi formuleze o judecată. Răsfoia la
întâmplare, de ceasuri întregi, fără să ştie unde va ajunge. Nu
citea uşor limba franceză; şi când îşi dădea destulă osteneală ca
să înţeleagă un pasaj, găsea aproape întotdeauna lucruri fără
însemnătate şi sforăitoare.
Totuşi, din mijlocul acestui haos ţâşneau trăsături de lumină,

14 Bucăţi alese de lectură franceză pentru uzul şcolilor secundare de HUBERT H. WINGERATH, doctor in
filozofie, director al Şcolii reale Saint-Jean din Strassbourg. — Partea a doua : clase medii. — Ediţia a 7-a, 1902.
Dumont-Schauberg.
lovituri de spadă, cuvinte usturătoare şi tăioase, râsete eroice.
Puţin câte puţin, din această primă lectură se degaja totuşi o
impresie, poate din pricina planului tendenţios al culegerii.
Editorii germani aleseseră, mai cu seamă, acele bucăţi franceze
care puteau stabili, după însăşi mărturia francezilor, defectele
francezilor şi superioritatea germană. Dar nu le venise în minte că
tocmai ceea ce puneau ele în lumină era, în ochii unui spirit
independent, ca al lui Christophe, uimitoarea libertate a acestor
francezi, care criticau tot ce era al lor şi îşi lăudau adversarii.
Michelet îl celebra pe Fre- deric al Il-lea, Lanfrey pe englezi la
Trafalgar, Charras, Prusia din 1813. Niciun vrăjmaş al lui
Napoleon nu îndrăznise s& vorbească despre el într-un chip atât
de aspru. Nici chiar lucrurile c£le mai respectate nu erau la
adăpostul spiritului Iov de frondă. Până şi sub Marele Rege poeţii
cu perucă aveau libertatea cuvântului. Moliere nu cruţa nimic. La
Fontaine îşi bătea joc de toate. Însuşi Boileau veştejea nobilimea.
Voltaire insulta războiul, pălmuia religia, batjocorea patria.
Moralişti, satirici, pamfletari, autori comici se întreceau în veselă
sau sumbră îndrăzneală. Era o universală lipsă de respect.
Oneştii editori germani erau câteodată înspăimântaţi; simţeau
nevoia să-şi liniştească conştiinţa, căutând să-l scuze pe Pascal,
care băga în aceeaşi oală bucătari, hamali, ostaşi şi calfe de
zidari; ei protestau, prin note în josul paginii, că Pascal nu ar fi
vorbit nicicând aşa, dacă ar fi cunoscut nobilele oştiri moderne. Ei
nu scăpau din vedere nici să amintească dt de bine corectase
Lessing Fabulele lui La Fontaine schimbând, după sfatul
genevezului Rousseau, brânza cumă- trului Corb, într-o bucată de
carne otrăvită, din a cărei pricină moare vulpea cea rea:
„Dea Domnul să nu căpătaţi niciodată altceva decât otravă,
blestemaţi linguşitori! “
Clipeau din ochi în faţa adevărului gol; dar Christophe se
bucura: îi plăcea lumina. Ici-colo, îl şoca şi pe el câte ceva; nu era
obişnuit cu acea independenţă neînfrânată, care, în ochii celui
mai liber german, obişnuit, în chida tuturor lucrurilor, cu ordinea
şi disciplină, provoacă impresia anarhiei. De altminteri, era
derutat de ironia franceză: unele lucruri le lua prea în serios;
altele, care erau negaţiuni totale, li păreau, dimpotrivă,
paradoxuri glumeţe. Dar ce-are a fafce! Mirat sau şocat, îl
atrăgeau pe nesimţite. Renunţase să-şi claseze impresiile; trecea
de la o stare la alta: trăia. Hazul povestirilor franceze – Chamfort,
S£gur, Dumas-tatăl, Me- rimee, îngrămădiţi alandala – îi desfătau
spiritul; şi, din când în când, în valuri, se înălţa din unele file
îmbătătorul şi sălbaticul parfum al Revoluţiilor.
Era aproape dimineaţa când Louisa, care dormea în camera
vecină, trezindu-se, văzu strecurându-se lumină printre
crăpăturile uşii lui Christophe. Bătu în perete şi-l întrebă De fiul
ei dacă e bolnav. Un scaun scârţâi pe podea; uşa se deschise; şi
Christophe apăru palid, în cămaşă, cu o lumânare şi o carte în
mână, cu gesturi ciudate, solemne şi burleşti. Surprinsă, Louisa
se ridică din pat, gândind că înnebunise. El începu să râdă şi,
mişcând lumânarea, declamă o scenă din Moliere. Tn toiul unei
fraze, pufni în râs; se aşeză la picioarele patului maică-şi ca să
răsufle; lumânarea îi tremura în mână. Louisa, care se liniştise, îl
cicălea cu dragoste:
— Ce te-a apucat? Ce te-a apucat? Hai, du-te de te culcă! …
Bietul meu băiat, te-ai prostit de tot? …
Dar el o ţinea una:
— A-scultă asta!
Şi, aşezându-se la căpătâiul ei începu să-i citească piesa,
luând-o de la început. Credea că o vede pe Corinne: auzea tonul ei
flecar. Louisa protestă:
— Hai, du-te! Du-te! Ai să răceşti. Mă plictiseşti. Lasă-mă să
dorm!
El continuă, neînduplecat. Îşi umfla glasul, îşi mişca braţele, se
înăbuşea de râs; şi o întreba pe maică-sa dacă totul nu era
splendid. Louisa îi întorsese spatele şi, ghemuită îr. Cuverturi, îşi
astupă urechile spunând:
— Lasă-mă în pace! …
Dar râdea încet, auzindu-l râzând. În cele din urmă, încetă de a
mai protesta. Şi cum Christophe, terminând, îi cerea zadarnic să
recunoască că lectura fusese interesantă, se aplecă asupra
patului şi văzu că maică-sa dormea. Atunci, surâse, îi sărută uşor
părul şi, pe nesimţite, se întoarse la el în cameră
Se duse să se mai adape la biblioteca Reinharzilor. Tuturor
cărţilor le veni rândul, de-a valma. Christophe înghiţea totul.
Simţea o asemenea nevoie de a iubi ţara Corinnei şi a
necunoscutei, avea atâta entuziasm de risipit, încât găsi aici
mijlocul de a-l cheltui. Chiar în operele de mâna a doua, o
anumită pagină, un anumit cuvânt, i sn păreau o liberă adiere de
vânt. Exagera, mai ales când îi vorbea doamnei Reinhart, care nu
pierdea prilejul să mai adauge şi ea ceva. Cu toate că era
ignorantă ca un nou-născut, se distra adeseori opunând cultură
franceză celei germane, înjosind-o pe una în favoarea celeilalte,
pentru a-l face pe bărbatul ei să turbeze şi pentru a se răzbuna
astfel de plictiselile pe care trebuia să le îndure în micul orăşel.
Reinhart se indignă. În afară de specialitatea sa, rămăsese la
noţiunile învăţate în şcoală. Pentru el, francezii erau oameni abili,
inteligenţi în lucrurile practice, amabili, meşteri la vorbă, dar
superficiali, susceptibili, lăudăroşi, incapabili de orice lucru
serios, de orice sentiment puternic, de orice sinceritate – un popor
fără muzică, fără filosofie, fără poezie (în afară de Arta poetică, de
Beranger şi de Franţois Coppee). – Poporul patosului, al
atitudinilor măreţe, al cuvintelor exagerate şi al pornografiei. Nu
avea destule cuvinte pentru a veşteji imoralitatea latină şi, în lipsă
de ceva mai bun, revenea mereu la acela de frivolitate, care, în
gura sa, ca şi în aceea a celor mai mulţi dintre compatrioţii săi,
capătă un sens cu totul jignitor. Şi totul se termina cu obişnuitul
refren în onoarea nobilului popor german – poporul moral („Prin
aceasta, a spus Herder, se deosebeşte el de toate celelalte
popoare” J, poporul fidel (treues Volk… Treu, aceasta spune tot:
sincer, fidel, loial şi drept). Poporul prin excelenţă, cum spune
Fichte – Forţa germană simbolul oricărei dreptăţi şi al oricărui
adevăr – Gândirea germană – Gemiit-ul german – limba germană,
singura limbă originală, singura păstrată pură, ca rasa însăşi –
femeile germane, vinul german, cântecul german… „Germania,
Germania mai presus de orice, în lumea întreagă! “
Christophe protesta. Doamna Reinhart izbucni în râs. Strigau
toţi trei foarte tare. Se înţelegeau foarte bine: ştiau toţi trei că erau
buni germani.
Christophe venea adeseori să stea de vorbă, să mănânce, să se
plimbe cu noii săi prieteni. Lili Reinhart îl răsfăţa, pre- gătindu-i
mese suculente: era îneântată să găsească acest pretext pentru a-
şi satisface propria ei poftă. Avea tot felul de atenţii sentimentale
şi culinare. Pentru aniversarea lui Christophe, făcu o tortă în care
erau înfipte douăzeci de luminări şi, în mijloc, o mică figurină de
zahăr în veşminte eline, care avea pretenţia s-o reprezinte pe
Iphigenia, şi care ţinea un buchet. Christophe, german până în
măduva oaselor, deşi n-ar fi vrut să fie, era mişcat de aceste
manifestări cam zgomotoase şi nu prea rafinate ale unei adevărate
afecţiuni.
 Reinharzii, oameni admirabili, ştiau să găsească şi alte mijloace
med rafinate pentru a-şi dovedi activa lor prietenie. Pus la cale de
nevasta lui, Reinhart, care de abia descifra notele de muzică,
cumpărase vreo douăzeci de exemplare din liedurile lui
Christophe (cele dintâi care ieşeau din casa de editură); le
răspândise în Germania, în diferite părţi, printre cunoştinţele sale
din universitate; trimise şi un anumit număr din aceste
exemplare unor librari din Leipzig şi Berlin, cu care era în relaţii
pentru manualele Tui de şcoală. Această mişcătoare şi stângace
iniţiativă, despre care Christophe nu ştia nimic, nu dădu, de
altfel, niciun rezultat; pentru moment. Liedurile trimise ici şi colo
părură a nu-şi fi atins ţinta: nimeni nu pomeni nimic despre ele;
iar Reinharzii, plini de amărăciune din pricina acestei nepăsări, se
felicitau că nu-l puseseră în curent pe Christophe cu demersurile
lor; căci i-ar fi făcut mai mult rău decât bine. Dar, în realitate,
nimic nu se pierde, cum de atâtea ori o putem constata în viaţă;
nicio sforţare nu rămâne zadarnică. Nu- se află nimic, ani de zile:
apoi, într-o zi, se observă că gândirea şi-a urmat drumul ei.
Liedurile lui Christophe se strecurară pe ’nesimţite în sufletul
unor oameni cumsecade, pierduţi în provincia lor şi prea timizi
sau prea obosiţi ca să i-o mărturisească.
Unul singur îi scrise. Două sau trei luni după ce Reinhart
trimisese liedurile, îi sosi lui Christophe o scrisoare i emoţionată,
ceremonioasă, entuziastă, într-un stil demodat; venea dintr-un
mic orăşel din Turingia şi era semnată „Uni-
versitătsmusikdirector, Proţessor Dr. Peter Schulz “.
Fu o mare bucurie pentru Christophe, una şi mai mare pentru
familia Reinhart, când în casa lor deschise scrisoarea pe care o
uitase, de două zile, în buzunar. O citiră împreună. Reinhart
schimba cu nevasta lui priviri cu înţeles, pe care Christophe nu le
băgă în seamă. Acesta părea radios, când deodată, Reinhart îl
văzu întunecându-se şi întrerupându-se brusc în mijlocul lecturii.
— Ei, ce e, de ce te-ai oprit? Întrebă el.
(Se tutuiau deja.)
Christophe zvârli scrisoarea pe masă, cu furie.
— Nu, asta-i prea mult! Spuse el.
— Ce anume?
— Citeşte 1
Se întoarse cu spatele spre masă şi se retrase înbufnat într-un
colţ.
 Reinhart citi, împreună cu nevastă-sa, şi nu găsi decât expresia
celei mai arzătoare admiraţii.
— Nu văd nimic, spuse el uimit. /
— Nu vezi? Nu vezi? … strigă Christophe, luând scrisoarea şi
vârându-i-o sub nas.
— Atunci nu ştii să citeşti t Nu vezi că este şi-asta un „Brahmin
“?
Abia atunci observă Reinhart că Universitâtsmusikdi- rektor-ul,
într-un rând din scrisoarea sa, compara liedurile lui Christophe
cu cele ale lui Brahms… Christophe se văicărea i
— Un prieten! Găsesc, în sfârşit, un prieten! … Nici nu l-am
cucerit încă şi l-am şi pierdut! …
Această comparaţie îl supără din cale-afară. Dacă ar fi fost
lăsat de capul lui, ar fi răspuns pe loc o scrisoare plină de prostii.
Sau poate, gândindu-se mai bine, s-ar fi crezut foarte înţelept şi
foarte generos nerăspunzând niciun cuvânt. Din fericire,
Reinharzii, râzând de proasta lui dispoziţie, tţ împiedicară să facă
o nouă absurditate. Izbutiră să-l determine să scrie un cuvânt de
mulţumire. Dar acest cuvânt, scris în silă, era rece şi forţat.
Entuziasmul lui Peter Schulz nu fu clintit: trimise încă două sau
trei scrisori pline de afecţiune. Christophe nu era un bun
epistolier şi deşi oarecum împăcat cu necunoscutul prieten, din
pricina tonului de sinceritate. Şi de adevărată simpatie care-i
străbătea rândurile, nu continuă corespondenţa. Schulz sfârşi
prin a tăcea. Christophe nu se mai gândi la el.
Li vedea acum pe Reinharzi în fiecare zi şi adeseori de mai
multe ori pe zi. Îşi petreceau aproape toate serile împreună. După
o zi de singurătate, zăvorit în sine însuşi, simţea o nevoie fizică de
a vorbi, de a spune ce-i trecea prin minte, chiar dacă nu ar fi fost
înţeles de nimeni, de a râde, cu sau, fără motiv, de a se cheltui, de
a se destinde.
Le cânta. Neavând alt mijloc de a le dovedi recunoştinţa, se
aşeza la pian şi cânta ceasuri întregi. Doamna Reinhart nu era de
loc muzicală şi cu mare greutate izbutea să nu caşte; dar, din
simpatie pentru Christophe, se prefăcea că se interesează de ceea
ce cânta. Reinhart, fără a fi cu mult mai muzical decât soţia lui,
era mişcat într-un fel foarte concret de unele pagini, de unele
măsuri; şi atunci se simţea atât de răscolit, încât îi dădeau
lacrimile: ceea ce i se părea destul de prostesc.
— Altminteri, nimic: totul era pentru el zgomot. Regulă
generală, de altfel: nu era niciodată mişcat decât de ceea ce era
mai puţin bun în operă; pasaje fără niciun fel de însemnătate.
Voiau să creadă amândoi că-l înţeleg pe Christophe, iar
Christophe, el însiişi, voia s-o creadă. Îi venea din când în când, o
poftă răutăcioasă să-şi bată joc de ei: le întiricleă capcane, le
cânta lucruri care nu aveau niciun înţeles, inepte potpuriuri; şi-i
făcea să creadă că sunt ale lui. Apoi, după ce manifestau destulă
admiraţie, le spunea adevărul. Atunci ei deveneau bănuitori; şi,
de aci înainte de câte ori Christophe lua aere misterioase pentru a
le cânta o bucată, îşi închipuiau că vrea iar să-i tragă pe sfoară şi
îl criticau. Christophe îi lăsa să vorbească, le ţinea isonul, era de
acord că acea muzică nu merita nici’ două parale, apoi, de- odată,
izbucnea în râs:
— Ai dracului pungaşi! Ce dreptate aveţi! … E de mine!._
Era în culmea fericirii că i-a păcălit. Doamna Reinhart, puţin
vexată, îi trăgea în glumă o palmă, dar el râdea din toată inima,
astfel că, până la urmă, râdeau şi ei cu el. Nu pretindeau că sunt
infailibili. Şi cum nu ştiau exact ce atitudine să ia, Lili Reinhart
luase hotărârea să critice totul» iar bărbatul ei să laude totul;
astfel erau foarte siguri că măcar unul dintre ei va fi de părerea
lui Christophe.
De altminteri, ceea ce îi atrăgea mai mult la Christophe era mai
puţin muzicianul decât omul de treabă, cam într-o ureche, foarte
afectuos şi foarte viu. Răul pe care-l auziseră pe socoteala lui îi
dispusese în favoarea lui: ca şi el, erau şi ei apăsaţi de atmosfera
micului orăşel; ca şi el, erau şi ei deschişi, judecau pe cont
propriu şi îl priveau pe Christophe ca pe un copil măr. E, nu prea
îndemânatic în ale vieţii şi victimă a sincerităţii sale.
Christophe nu prea îşi făcea iluzii asupra noilor săi prieteni; şi
se simţea cam melancolic la gândul că ei nu înţelegeau ceea ce
era mai profund în firea sa, că niciodată nu-l vor înţelege. Dar, era
în aşa măsură lipsit de prietenie şi li simţea în aşa fel nevoia,
încât le purta o nesfârşită recunoştinţă că binevoiseră să-l
iubească puţin. Experienţa acestui ultim an îi dăruise o oarecare
înţelepciune: nu-şi mai recunoştea dreptul de a face mofturi. Cu
doi ani mai înainte, nu • r îi avut atâta răbdare: îşi amintea, cu o
uşoară căinţă, de severitatea pe care o avusese faţă de bravii şi
plicticoşii Euler. Vai! Cât de înţelept devenise! … Ceea ce-l cam
făcea să ofteze. O voce tainică îi şoptea: „Dar, dar pentru câtă
vreme? *
 Atunci surâdea şi se simţea consolat.
Ce n-ar fi dat ca să găsească un prieten, unul singur, care să-l
înţeleagă şi căruia să-i împărtăşească sufletul I Dar, ca toate că
era încă foarte tinăr, avea destulă experienţă a vieţii pentru a şti
că dorinţa sa era dintre acelea pe care existenţa le Înfăptuieşte
cel mai greu şi că nu putea pretinde să fie mai fericit decât cei mai
mulţi dintre adevăraţii artişti care îl precedaseră. Aflase, cât de
cât, istoria vieţii unora dintre ei. Unele cărţi împrumutate din
biblioteca familiei Reinhart îi făcuseră cunoscute teribilele
încercări prin care trecuseră muzicienii germani din cel de al
şaptesprezecelea secol şi calmă neclintire de care unul dintre
acele mari suflete – cel mai mare dintre toate: eroicul Schutz –
dăduse dovadă, urmându-şi, fără să se abată, drumul său, în
toiul războaielor, în mijlocul oraşelor incendiate, al provinciilor
pustiite de ciumă, al patriei cotropite, călcate în picioare de
bandele întregii Europe şi – mai rău decât orice – zdrobite,
obosite, degradate de nefericiri, nemaiîncercând să lupte, ne-
păsătoare la tot, nemaitânjind decât după odihnă. Gândea i „Cine
ar avea dreptul să se plângă în faţa unei asemenea pilde? Ei nu
aveau de loc public, nu aveau niciun viitor; nu scriau decât
pentru ei şi pentru Dumnezeu: ceea ce scriau astăzi putea să fie
în ziua următoare nimicit. Totuşi, continuau să scrie şi nu erau
trişti de loc: nimic nu-i făcea să piardă întreprinzătoarei lor
voioşie; erau mulţumiţi de cântecul lor şi nu cereau de la viaţă
decât să fie lăsaţi să trăiască, să-şi agonisească pâinea de toate
zilele, să-şi reverse gândirea în artă şi să găsească doi-trei oameni
cumsecade, simpli, adevăraţi, nu artişti, şi care, dacă nu-i
înţelegeau, îi iubeau totuşi din tot sufletul.
— Cum ar fi îndrăznit să fie mai pretenţios decât ei? Există un
minimum de fericire, pe care o poţi cere. Dar nimeni nu are
dreptul la mai mult: do- bândească fiecare cu propriile-i puteri
mai mult. Dacă wea, aceasta nu este sarcina altora.0
Aceste gânduri îl înseninau; şi îi iubea şi mai mult pe bravii lui
prieteni Reinhart. Nu-i venea în minte că i s-ar fi putut lua şi
această ultimă afecţiune.
În socotelile sale nu intra răutatea micilor orăşele. Pizma lor e
îndârjită – cu atât mai mult cu cât este lipsită de orice scop. O ură
adevărată – şi care ştie ce vrea – se potoleşte când şi-a atins
scopul. Dar fiinţele care din cauza plictiselii fac rău nu
dezarmează niciodată; pentru că ele se plictisesc totdeauna.
Christophe era o pradă a lipsei lor de ocupaţie. Era învins, fireşte;
dar avea îndrăzneala să nu pară copleşit. Nu mai neliniştea pe
nimeni; dar nici nu se preocupă de cineva. Nu cerea nimic: nu
aveau ce să-i facă. Era fericit cu noii săi prieteni şi nepăsător la
tot ceea ce se spunea sau se gândea despre el; ceea ce era
insuportabil.
Doamna Reinhart li supăra şi mai mult încă. Prietenia pe care
i-o arăta lui Christophe, împotriva întregului oraş, părea, ca şi
atitudinea ei, o sfidare a opiniei publice. Bună Lili Reinhart nu
sfida nimic şi ţie nimeni: ea nu se gândea să-i provoace pe ceilalţi;
făcea ce i se părea că e bine, fără să ceară părerea altora. Aceasta
era cea mai gravă dintre provocări.
Toate mişcările le erau ptndite. Nu se fereau de loc. A- mândoi,
unul extravagant, iar cealaltă descreierată se comportau destul de
imprudent, când ieşeau împreună sau chiar acasă când, seara,
vorbeau şi râdeau, rezemaţi de balcon. În mod nevinovat, era
atâta intimitate în cuvintele şi în purtarea lor, încât alimentau
fără greutate calomnia.
Într-o dimineaţă, Christophe primi o scrisoare anonimă. În
cuvinte josnice, era învinuit că este amantul doamnei Reinhart.
Rămase încremenit. Nici măcar nu-i trecuse vreodată prin minte
să flirteze cu ea: era prea cinstit; avea pentru adulter o oroare
puritană: numai gândul murdar de a împărţi cu cineva o femeie îi
provoca repulsie. Să iei femeia unui prieten i se părea o crimă; iar
Lili Reinhart era cel din urmă om cu care ar fi înccrcat s-o facă:
biata femeie nu era de loc frumoasă şi el nu ar fi avut nici măcar
scuza unei patimi.
Se reîntoarse Ia prietenii săi, ruşinat şi stingherit. Găsi acolo
aceeaşi jenă. Fiecare, la rându-i primise o scrisoare
asemănătoare; dar ei nu îndrăzneau să şi-o spună; şi toţi trei,
observându-se unul pe altul, îşi supravegheau propriile lor
mişcări: nu mai cutezau nici să se clintească, nici să vorbească şi
nu mai făceau decât prostii. Dacă Lili Reinhart, cu fireasca-i
nepăsare, reuşea din când în când să biruie pentru moment jena
şi reîncepea să râdă şi să spună extravaganţe, deodată o privire a
bărbatului ei sau a lui Christophe o făcea să se oprească
încurcată; amintirea scrisorii îi revenea în minte: se oprea
tulburată în mijlocul celui mai firesc gest: Christophe şi Reinhart
se tulburau şi ei. Şi fiecare gândea: „Ceilalţi ştiu, oare? “
Totuşi nu-şi spuneau nimic şi încercau să trăiască la fel ca
până acum.
Dar scrisorile anonime continuară să sosească din ce în ce mai
insultătoare, mai murdare; îi aruncau într-o stare de enervare şi
de ruşine de nesuportat. Se ascundeau atunci când le primeau şi
nu aveau puterea să le ardă fără să le citească: le deschideau
tremurând, le venea să leşine despi- turând scrisoarea şi citind
tocmai lucrurile pe care se temeau să le citească, cu câteva
variaţii noi pe aceeaşi temă – dibace şi mârşave născociri ale unui
spirit pornit să facă rău —; plângeau apoi pe ascuns. Îşi
frământau mintea ca să ghicească cine putea fi nemernicul care
se înverşuna cu atâta ură împotriva lor.
Într-o zi, doamna Reinhart, la capătul puterilor, mărturisi
bărbatului ei persecuţia căreia îi căzuse victimă; iar el, cu lacrimi
în ochi, îi mărturisi acelaşi lucru. Să-i vorbească despre aceasta
lui Christophe? Nu îndrăzneau. Totuşi, trebuiau să-l avertizeze, ca
să fie prudent. De la cele dintâi cuvinte, pe care doamna Reinhart
i le spuse roşind, îşi dădu seama cu uimire că şi Christophe
primea astfel de scrisori. Această îndârjită răutate îi îngrozi.
Doamna Reinhart nu se mai îndoi că întregul oraş ştia acest
secret. În loc de a se susţine reciproc,. Ei sfârşiră prin a se
demoraliza unul pe altul. Nu ştiau ce să facă. Christophe spunea
că va sparge capul cuiva. Dar cui? Şi apoi, de abia atunci va urma
potopul de calomnii! … Să informeze poliţia despre aceasta? A»
însemna să facă publice aceste insinuări. Să se prefacă că nu le
pasă? Nu mai era cu putinţă. Legăturile lor de prietenie erau
acum tulburate. Reinhart, deşi avea o nemărginită încredere în
cinstea soţiei sale şi a lui Christophe, totuşi, fără voie, îi bănuia.
Simţea absurditatea şi ruşinea bănuielilov sale; îşi impunea să nu
ţină seama de ele şi să-i lase singuri, împreună, pe Christophe şi
pe nevasta lui. Dar suferea; ceea ce de altminteri, nevastă-sa
înţelegea foarte bine.
Pentru ea fu şi mai greu. Nu-i trecuse prin minte niciodată să
flirteze cu Christophe, după cum nici lui nu-i trecuse prin minte
să flirteze cu ea. Aceste bârfeli îi sugerară ridicolul gând că, la
urma urmelor, Christophe avea poate pentru ea un sentiment de
dragoste; şi, cu toate că el era foarte departe de a-i da cel mai mic
semn despre aşa ceva, ea crezu că face bine să se apere, nu prin
aluzii precise, ci prin precauţii stângace, pe care la început
Christophe nu le înţelese şi care, când le înţelese, îl scoaseră din
sărite. Îţi venea să râzi şi să plângi, atât erau de stupide toate
acestea! El, îndrăgostit de această cumsecade mic-burgheză,
bună, dar urâtă şi comună 1… Şi, după alte toate, ea să creadă
aşa ceva! … Iar el să nu se poată apăra, să-i spună, să spună
bărbatului ei: „Vedeţi-vă de treabă 1 Fiţi liniştiţi 1 Nu e nicio
primejdie 1…
Dar nu, nu putea să-i olenseze pe aceşti excelenţi oameni. Şi,
de altminteri, îşi dădea seama că, dacă ea se apăra de dragostea
lui, era numai pentru că începea În taină să-l iubească: scrisorile
anonime izbutiseră să-i strecoare În minte această stupidă şi
romanţioasă idee.
Situaţia devenise atât de penibilă şi în acelaşi timp stupidă,
încât nu mai era cu putinţă să continue. Lili Reinhart care, în
ciuda felului ei îndrăzneţ de a vorbi, nu avea tărie de caracter, îşi
pierdu capul în faţa ostilităţii surde a micului orăşel. Găsiră
ruşinoase pretexte pentru a nu se mai vedea:
„Doamna Reinhart era bolnavă… Reinhart avea de lucru…
Liuseau din oraş câteva zile…”
Minciuni spuse cu stângăcie, pe care întâmplarea le dădea în
vileag, cu o răutăcioasă plăcere.
Mai sincer din fire, Christophe spuse:
— Să ne despărţim, bieţii mei prieteni. Nu ne putem împotrivi.
Reinharzii plânseră. Dar, după ruptură, se simţiră uşuraţi.
Oraşul putea triumfa. De data aceasta, Christophe era într-
adevăr singur. Îi răpiseră până şi cea din urmă suflare de aer •
afecţiunea, oricât de umilă ar fi ea, fără de care niciun suflet nu
poate trăi.
PARTEA A T REIA
Descătuşarea
Nu mai avea pe nimeni. Îşi pierduse toţi prietenii. Scumpul
Gottfried, care-i venise în ajutor în ceasuri grele şi de care ar li
avut atât de mare nevoie acum, plecase de luni de zile şi de data
aceasta pentru totdeauna. Într-o seară din vara trecută, o
scrisoare, scrisă cu o caligrafie stângace şi care purta adresa unul
sat îndepărtat, o anunţase pe Louisa că fratele ei murise, într-una
din acele călătorii, Dumnezeu ştie pe unde, pe care micul vânzător
ambulant se înrăpsţina să le facă, în ciuda sănătăţii lui şubrede.
Fusese înmormântat acolo, în cimitirul satului. Ultima prietenie
bărbătească şi senină, care ar fi fost în stare să-l susţină pe
Christophe, fusese înghiţită de neant. Rămânea singur, cu mama
sa îmbătrânită şi nepăsătoare la gândurile lui – care nu putea
decât să-l iubească, care nu-l înţelegea. În juru-i, imensa câmpie
germană, oceanul posomorât. La fiecare încercare de a ieşi, se
înfunda şi mai tare. Vrăjmaş, oraşul îl privea cum se îneacă…
Şi aşa cum se zbătea, îi apăru, ca într-o fulgerare, în mijlocul
beznei care-l împresura, imaginea lui Hassler, marele muzician pe
care îl iubise atât de mult când era copil şi a cărui glorie strălucea
acum în întreaga Germanie. Îşi a- minţi de făgăduielile pe care
Hassler i le făcuse cândva. Şi, dp îndată, se agăţă cu o
deznădăjduită putere de această epavă. Hassler putea să-l
salveze! Hassler trebuia să-l salveze! Şi ce-i cerea la urma
urmelor? Nici ajutor, nici bani şi niciun fel de sprijin material.
Nimic altceva decât să-l înţeleagă. Hassler fusese persecutat, ca şi
el. Hassler era un om liber.. Va înţelege pe un om liber, pe care
mediocritatea germană îl urmărea cu ura ei şi pe care încerca să-l
strivească. Luptau în aceeaşi tabără.
De îndată ce-i veni această idee, o şi puse în aplicare. O vesti pe
maică-sa că va lipsi opt zile: şi, în aceeaşi seară chiar, luă trenul
spre marele oraş din nordul Germaniei, unde Hassler era
Kapellmeister. Nu mai putea să aştepte. Era cea din urmă sforţare
pentru ca să mai poată respira.
Hassler era celebru. Vrăjmaşii lui. Nu dezarmaseră; dar
prietenii săi îl proclamau cel mai mare muzician prezent, trecut şi
viitor. Era înconjurat de partizani şi de defăimători. Şi unii şi alţii,
la fel de absurzi. Pentru că nu era un om prea puternic, fusese
înăcrit de unii şi moleşit de ceilalţi. Îşi punea toată energia în a fi
neplăcut criticilor şi în a-i face să strige; era ca un ştrengar care
joacă farse. Aceste farse erau, adeseori, de cel mai prost gust: nu
numai că folosea prodigiosu-i talent la excentricităţi muzicale care
le făceau’ pontifilor părul măciucă, dar şi vădea înadins o
răutăcioasă predilecţie pentru texte baroce, pentru subiecte bizare
adesea, chiar şi pentru situaţii echivoce şi scabroase, într-un
cuvânt, pentru tot ceea ce putea jigni bunul simţ şi decenţa
obişnuită. Era încântat când burghezii urlau; iar burghezii nu
scăpau prilejul. Însuşi împăratul care, după cum ştie toată lumea,
se amestecă în ale artei, cu insolenţa înfumurare a parveniţilor şi
a prinţilor, privea ca pe un scandal public faima lui Hassler şi nu
lăsa să treacă niciun prilej pentru a manifesta faţă de
neruşinatele-i opere o dispreţuitoare nepăsare. Hassler, înfuriat şi
încântat de această augustă împotrivire care pentru grupările
avansate ale artei germane devenise aproape o consacrare,
continua şi mai mult să-şi facă de cap. La fiecare nouă prostie,
prietenii se extaziau şi îl numeau geniu.
Gaşca lui Hassler se compunea mai ales din literaţi, din pictori
şi critici decadenţi, care aveau desigur meritul să reprezinte
tabăra răzvrătirii împotriva reacţiunii – veşnic ameninţătoare în
Germania de nord – a spiritului pietist şi a moralei de stat; dar,
independenţa lor devenise în timpul luptei atât de exagerată, încât
atinsese un ridicol de care nu-şi dădea seama; căci, dacă mulţi
dintre ei nu erau de loc lipsiţi de un talent destul de viguros,
aveau prea puţină inteligenţă ţi încă şi mai puţin gust. Nu puteau
să mai iasă din atmosfera factice pe care şi-o fabricaseră; şi
sfârşiseră prin a pierde în întregime sensul vieţii reale. Făceau
legea pentru ei şi pentru sutele de nătărăi care le citeau revistele
şi care primeau, cu gura căscată, tot ce le plăcea să legifereze.
Adulaţia lor îi fusese nefastă lui Hassler, făcându-l prea binevoitor
faţă de sine Însuşi. Acceptă, fără să mai cerceteze, toate ideile
muzicale care-i treceau prin minte; şi, era convins, în sinea lui, că
orice ar fi scris inferior faţă de ceea ce putea el crea, ar fi fost,
totuşi, superior operelor celorlalţi muzicieni. Din faptul ci această
idee era, din nefericire, foarte adevărată, În cele mai multe dintre
cazuri, nu rezultă că ea era sănătoasă şi în stare să dea naştere
unor opere mari. Tn fond, Hassler avea un suveran dispreţ pentru
toţi, prieteni şi duşmani; iar cu acest dispreţ amar şi zeflemist se
acoperea şi pe sine şi Întreaga viaţă. Se înfunda cu atât mai mult
în scepticismul lui ironic, cu cât altădată crezuse într-o sumă de
lucruri naive şi generoase. Deoarece nu avusese puterea să şi le
apere Împotriva lentei măcinări pricinuite de scurgerea zilelor şi
nici ipocrizia de a se convinge că credea În ceea ce nu mai credea,
se îndârjea în a le persifla amintirea. Avea firea unui german din
sud, indolentă şi molatică, nepotrivită să înfrunte excesele
norocului sau ale nenorocului, ale căldurii sau ale frigului, şi care
are nevoie, pentru a-şi păstra echilibrai, de o temperatură
moderată. Se lăsase, pe nesimţite, să alunece într-o trândavă
plăcere a vieţii: îi plăceau mâncărurile bune, băuturile grele,
hoinărelile leneşe şi gin- durile molatice. Întreaga lui artă se
resimţea, deşi era prea bine dotat pentru ca, în mijlocul muzicii
sale neglijente şi care se lăsa În voia gustului modei, să nu
izbucnească scântei de geniu. Nimeni, mai mult decât el, nu-i
simţea decăderea. La drept vorbind, era singurul care o simţea –
în unele rare momente, pe care, bineînţeles, le evita. Atunci
devenea mizantrop, era absorbit de gândurile-i negre, de
preocupările-! Egoiste, de grijile pentru sănătatea lui. – Indiferent
la toi ceea ce altădată îi stârnise entuziasmul său ura.
Acesta era omul la care Christophe căuta îmbărbătare. Cu ce
bucurie şi nădejde ajunse el, pe o dimineaţă rece şi ploioasă, în
oraşul în care trăia cel ce simboliza pentru el, în artă, spiritul de
independenţă! Aştepta de la el vorba prietenoasă şi curajoasă de
care avea nevoie pentru a continua ingrata şi necesară bătălie pe
care orice adevărat artist trebuie s-o dea pe lume până la cea din
urmă suflare, fir& să lase din mână arma, nici o singură zi: căci,
după cum a spus
Schiller, „singura legătură cu publicul. – Şi de care nu te căieşti
niciodată – este războiul
Christophe era atât de nerăbdător încât abia îşi depuse bagajul
la cel dintâi hotel pe care-l găsi în apropierea gării şi alergă la
teatru, pentru a se informa de adresa lui Hassler. Hassler locuia
destul de departe de centru, într-un cartier la marginea oraşului.
Christophe luă un tramvai electric, muşcând cil poftă dintr-o
chiflă. Îi bătea inima, apropiindu-se de ţintă.
Cartierul în care Hassler îşi alesese locuinţa era aproape în
întregime construit în stilul acelei bizare arhitecturi noi, în care
tânăra Germanie revarsă o erudită barbarie, care se străduieşte
prin laborioase sforţări să aibă geniu. În mijlocul oraşului banal,
cu străzile drepte şi fără niciun caracter, se înălţau, pe
neaşteptate, hipogee egiptene, vile norvegiene, mănăstiri,
bastioane, pavilioane de Expoziţie universală, case pântecoase,
oloage, înfundate în pământ, cu o faţă inertă, cu lin singur ochi
enorm, cu grilaj de închisoare, porţi foarte turtite de submarin,
cercuri de fier, criptograme de aur în grilajul ferestrelor zăbrelite,
monştri vărsând flăcări deasupra porţilor de intrare pătrate de
faianţă albastră, puse ici-colo, pretutindeni unde nu te-ai fi
aşteptat, mozaicuri împestriţate, înfăţişând pe Adam şi Eva,
acoperişuri învelite cu ţiglă de culori nepotrivite; case-cetăţi,
crenelate la cel din urmi cât, cu animale de o monstruoasă
înfăţişare pe vârful acoperişului, fără nicio fereastră pe una dintre
părţi şi, apoi, deodată, una lângă alta, găuri căscate, pătrate,
dreptunghiulare, triunghiulare, un fel de răni; mari suprafeţe de
ziduri goale, din care ţâşnea deodată un balcon masiv, cu o
singură fereastră – un balcon sprijinit pe cariatide niebelungeşti –
şi din care ieşeau, străbătând rampa de piatră, două capete
ascuţite de bătrâni bărboşi şi păroşi, oameni-peşti de Boecklin. Pe
frontonul unei* dintre aceste temniţe – o casă faraonească, cu un
etaj jos, cu doi giganţi despuiaţi la intrare – arhitectul scrisese:
. Arâle-şi artistul universul.
Care nicicând fu şi nu va fi nicicând!"
„Seine Welt zetge der Kiinstler
Die niemals idar noch jemals sein wird
Christophe, absorbit doar de gândul lui Hassler, privea cu ochi
rătăciţi şi nu încerca să înţeleagă nimic. Ajunse la casa pe care o
căuta, una dintre cele mai simple – în stil carolingian. În interior,
un lux opulent şi banal; pe scară, o atmosferă apăsătoare de
calorifer supraîncălzit; un ascensor strâmt, de care Christophe
nici nu se folosi, pentru a-şi da răgaz să se pregătească de vizita
sa, urcând cele patru etaje cu paşi mărunţi, cu picioarele
tremurânde şi cu inima frerrătând de emoţie. Cât dură acest s;
urt drum, îi reveniră în minte, ca şi cum ieri s-ar fi petrecut,
întâlnirea de odinioară cu Hassler, entuziasmu-i de copil,
imaginea bunicului.
Erau ceasurile aproape unsprezece când sună la uşă. Fu primit
de o subretă vioaie, cu purtări de serva padronacare-l măsură
obraznic din cap până în picioare şi începu prin a declara că
„domnul nu putea să primească, pentru că domnul era obosit”.
Apoi, naiva dezamăgire care se zugrăvi pe chipul lui Christophe o
amuză desigur, căci, după ce isprăvi indiscreta cercetare a întregii
lui persoane, se îmblânzi deodată, îl introduse în biroul lui
Hassler şi-i spuse că va face în aşa fel ca domnul să-l primească.
Şi, aruncându-i o scurtă ocheadă, închise uşa.
Pe pereţi erau câteva picturi impresioniste şi gravuri galante din
cel de al optsprezecelea veac francez: căci Hassler pretindea că e
cunoscător în toate artele; şi îi asocia în gusturile sale pe Manet şi
pe Watteau, după indicaţiile primite de la cenaclu. Acelaşi
amestec de stiluri se vădea şi în felul în care era mobilată camera,
în care un foarte frumos birou Ludovic al XV-lea era încadrat de
fotolii „artă nouă” şi de un divan oriental, cu un munte de perne
multicolore Uşile erau împodobite cu oglinzi şi o puzderie de
bibelouri japoneze acopereau etajerele şi marmura căminului, pe
care trona bustul lui Hassler. Într-o cupă, pe un gheridon erau
îngrămădite cu duiumul fotografii de eântăreţe, de admiratoare şi
orieteni, cu cuvinte de spirit şi exclamaţii entuziaste O
învălmăşeală de nedescris domnea pe birou; pianul era deschis:
etajerele erau pline de praf, iar ţigări pe jumătate fumate erau
risipite în toate ungherele…
Christophe auzi în camera învecinată o voce morocănoasă care
mormăia; glasul hotărât al micii subrete îi răspundea. Era vădit
că Hassler manifesta puţin entuziasm să sp arate. Era, de
asemeni, limpede că domnişoara îşi băgase în cap ca Hassler- să
se arate; şi nu se jena să-i răspundă cu cea mai mare
familiaritate: vocea-i ascuţită străbătea pereţii. Christophe nu se
simţea bine auzind unele observaţii pe care ea i le făcea
stăpânului ei. Dar acesta nu le punea de loc la inimă. Dimpotrivă
s-ar fi spus că impertinenţele ei îl amuzau; şi tot bombănind, o
zeflemisea pe fată şi se distra să o stârnească. În sfârşit,
Christophe auzi deschizându-se o uşă şi îl văzu intrând pe
Hassler, trăgând picioarele după el, tot bombănind şi făcând haz.
Intră. Christophe avu o strângere de inimă. Îl recunoştea. Mai
bine nu l-ar fi recunoscut! Era, desigur, Hassler şi totuşi nu era
el. Boltiţa-i frunte îi rămăsese încă fără nicio cută, faţa fără nicio
zbârcitură, ca a unul copil; dar era pleşuv, îngrăşat, cu tenul
galben, aerul adormit, buza inferioară puţin atârnând, cu o
plictiseală şi îmbufnată expresie a gurii. Umbla adus de spate, cu
mâinile înfundate în buzunarele jiletcii sale în dezordine, târând
în picioare nişte papuci; cămaşa i se revărsa din pantalonii pe
care nici măcar nu şi-i încheiase bine. Îl privi pe Christophe cu
ochii adormiţi care nu se luminară când tânărul îşi bâlbâi
numele. Îl salută maşinal, fără să vorbească, făcu cu capul un
semn lui Christophe să se aşeze, şi se prăbuşi, cu un suspin, pe
divan, ghemuind pernele în juru-i. Christophe repeta:
— Am avut deja onoarea… Aţi avut bunătatea… Sunt
Christophe Krafft…
Hassler, înfundat în divan, cu lungile-i picioare încrucişate, cu
mâinile slabe împreunate pe genunchiul drept, ridicat până la
bărbie, replică:
— Habar n-am.
Christophe, cu un nod în gât, încercă să-i amintească în-
tâlnirea lor de odinioară. În orice altă împrejurare i-ar fi venit greu
să vorbească despre aceste amintiri intime; de astă dată i se părea
o tortură; se încurca în fraze, nu-şi găsea cuvintele, spunea
lucruri absurde, care-l făceau să roşească. Hassler îl lăsa să se
împotmolească, fără a-şi clinti privirea ochilor săi, rătăciţi şi
nepăsători, aţintiţi asupră-i. Când Christophe ajunse la capătul
povestirii, Hassler îşi mai bălăbăni o clipă, tăcut, genunchiul, ca
şi cum s-ar fi aşteptat să continue. Apoi spuse:
— Da… Asta nu ne întinereşte… şi-şi întinse membrele.
După ce căscă, adăugă:
— … Iertare… N-am dormit… Supat la teatru, astă-noap- te. Şi
căscă din nou.
Christophe nădăjduia că Hassler va face o aluzie la ceea ce
tocmai îi povestise; dai%Hassler, pe care toată această poveste
nu-l interesase de loc, nu pomeni nimic în legătură cu ea; şi nu-i
puse lui Christophe nicio întrebare cu privire la viaţa sa. Sfârşind
de căscat, îl întrebă:
— Sunteţi de multă vreme la Berlin?
— Am sosit azi-dimineaţă, zise Christophe.
— Ah 1 făcu Hassler, fără să se prea mire. La ce hotel?
Fără a părea că-i ascultă răspunsul, se ridică leneş, atinse un
buton electric şi sună.
— Scuză-mă, făcu el. S
Mica jupâneasă apăru, cu aerul ei impertinent.
— Kitty, spuse el, ai de gând să mă laşi fără masă, pe ziua de
azi?
— Doar nu vreţi, spuse ea, să vă aduc de mâncare aici, când
mai aveţi pe cineva?
— De ce nu? Spuse el arătându-l pe Christophe, cu o clipire
batjocoritoare a ochilor. El îmi hrăneşte spiritul; eu îmi voi hrăni
trupul.
— Nu vă e ruşine să fiţi văzut mâncând, ca un animal în
menajerie?
Hassler, în loc să se supere, începu să râdă şi o corectă:
— Ca un animal în menaj… Adu-mi, oricum, continuă el, îmi
voi înghiţi şi ruşinea o dată cu mâncarea.
Ea piccă, ridicând din umeri.
Christophe, văzând că Hassler continua să nu se informeze
despre felul lui de viaţă, încercă să înnoade din nou conversaţia
Vorbi despre greutatea vieţii în provincie, despre mediocritatea
oamenilor, despre îngustimea lor de spirit, despre izolarea în care
te aflai. Încerca să-i trezească interesul pentru suferinţa lui
morală. Dar Hassler, prăbuşit pe divan, cu capul răsturnat pe
spate, pe o pernă, şi cu ochii pe jumătate închişi, îl lăsa să
vorbească, părând că nu ascultă; sau ridica o clipă pleoapele şi
arunca câteva cuvinte de o ironie rece, o observaţie cu haz asupra
oamenilor din. Provincie, care curmau brusc încercările lui
Christophe de a vorbi într-un fel mai intim. Kitty reveni, aducând
o tavă cu mâncare; cafea, unt, şuncă etc. Îmbufnată, o puse pe
birou, în mijlocul hârtiilor în dezordine. Christophe aşteptă ca ea
să plece şi-şi continuă, cu mare greutate, dureroasa spovedanie.
Hassler trase tava lângă el; îşi turnă cafeaua în care-şi muie
buzele; apoi, familiar, cumsecade şi totuşi puţin dispreţuitor, îl
întrerupse pe Christophe ir. T^in’ unei fraze, pentru a-i oferi: *
— O ceaşcă?
Christophe refuză Se căznea să lege din nou firul tn- trerupt al
povestirii; dar, din ce în ce mai descumpănit, nu mai ştia ce
spune. Era cu ochii la spectacolul pe care-l oferea Hassler care,
cu farfuria sub bărbie, se Îndopa, ca un copil, cu tartine cu unt şi
cu felii de şuncă, pe care le luă cu degetele. Reuşi totuşi să spună
că compunea, că i se executase
1 uvertură la Juditha lui Hebel. Hassler asculta, distrat:
— Weis? (Ce?) întrebă el.
Christophe repetă titlul.
— Ach! Şo, şo! (Ah! Bine, bine făcu Hassler muindu-şi tartina
şi degetele în ceaşcă.
Şi se mulţumi cu atât.
Christophe, descurajat, era gata să se scoale şi să plece; dar se
gândi la lunga călătorie făcută zadarnic; şi, luându-şi inima în
dinţi, bâlbâindu-se, îi propuse lui Hassler să-i cânte ceva din
operele lui. De la primele cuvinte, acesta îl opri i
— Nu, nu mă pricep de loc – spuse el cu o uşoară ironie, cam
jignitoare.
— Şi apoi, nici n-am vreme.
Lui Christophe ■îi dădură lacrimile. Dar jurase să nu plece fără
să afle părerea lui Hassler asupra compoziţiilor sale. Spuse, cu un
amestec’de jenă şi de mânie:
— Vă rog să mă iertaţi, dar mi-aţi făgăduit odată că mă veţi
asculta; doar pentru atât am venit din fundul Germaniei până
aici: trebuie să mă ascultaţi.
Hassler neobişnuit cu o asemenea atitudine, privi spre tânărul
stângaci, furios, roşu. Gata să plângă; fu amuzat; ri- dicând-
obosit din umeri, îi arătă ou degetul pianul şi spuse cu un aer de
comică resemnare:
— Atunci! … Dă-i drumul! …
Apoi se scufundă în divan, de parcă ar fi vrut să tragă un pui
de somn, potrivi pernele, aşezându-le sub braţele întinse, închise
ochii pe jumătate, îi redeschise o clipă pentru a evalua
dimensiunile ruloului de muzică pe care Christophe îl scosese
dintr-unul din buzunarele sale, dădu un uşor oftat şi, cu lin aer
plictisit, se pregăti. Să asculte.
Christophe intimidat şi mâhnit, începu să cânte. Hassler nu
întârzie să deschidă ochii şi urechile, cu interesul profesional al
artistului care este recucerit, fără să vrea, de un lucru frumos.
Întâi nu spuse nimic şi nu se clinti; dar acum privirea nu-i mai
era atât de rătăcită, iar buzele-i îmbufnate
2 se mişcau. Apoi, se trezi de-a binelea, mormăindu-şi mirarea şi
aprobarea. Scotea interjecţii nearticulate; dar tonul nu lăsa nicio
îndoială asupra sentimentelor sale; iar Chris- tophe simţea o
nespusă plăcere. Lui Hassler nu-i mai trecea prin minte să
numere filele cântate şi cele necântate Când Christophe termina o
bucată, spunea:
— Mai departe! … Mai departe! …
Începea să prindă grai.
— Aşa da! Bine 1… (exclamă el). Grozav! … înspăimin- tător de
frumos! (Schrecklich famos Dar ce naiba! (mormăia el, uimit), ce
mai e şi asta?
Se ridicase dintre perne, plecând capul, îşi făcea mina pâlnie,
vorbea de unul singur, râdea de încântare şi, la unele curiozităţi
armonice, scotea uşor limba, ca pentru a se linge pe buze. O
neaşteptată modulaţie îl răscoli într-atât, încât se ridică deodată,
cu o exclamaţie şi se aşeză la pian, lângă Christophe. Parcă nici
nu-şi dădea seama că Christophe era acolo. Doar muzică îl
absorbea; iar. Când bucată se sfârşi, luă caietul, începu să
recitească pagina, apoi citi filele următoare, continuând să-şi
monologheze admiraţia şi uimirea, ca şi cum ar fi fost singur în
odaie:
— Al dracului! … (făcea el). Unde o. Fi găsit, animalul ăsta, aşa
ceva? …
Dându-l la o parte pe Christophe cu umărul, cântă el însuşi
anumite pasaje. Avea, la pian, degete fermecătoare, foarte blânde,
mângâioase şi uşoare. Christophe îi privi mâinile fine, lungi,
îngrijite, de un aristocratism cam bolnăvicios, nepotrivit făpturii
lui. Hassler se oprea la unele acorduri, le repeta clipind din ochi şi
plescăindu-şi limba; şuiera din buze, imitând sunetele
instrumentelor şi strecură într-una, pe când cânta, exclamaţii de
plăcere şi de ciudă deopotrivă: nu-şi putea stăpâni o ascunsă
supărare, o nemărturisită pizmă; şi, în acelaşi timp, îşi sorbea
lacom plăcerea.
Deşi continuă să vorbească singur, ca şi când Christophe nu ar
fi existat, Christophe, îmbujorat de plăcere, nu putea crede că lui
îi erau destinate exclamaţiile lui Hassler; şi explică ce voise să
facă. Hassler păru, la început, că nu acordă nicio atenţie vorbelor
tânărului şi-şi urmă reflecţiile cu voce tare; apoi, anumite cuvinte
ale lui Christophe îl izbiră şi tăcu, cu ochii într-o necurmată
aţintire pe caietul de muzică, pe care-l răsfoia, ascultând, fără să
aibă aerul că ascultă. Christophe, la rându-i, se încălzea pe
nesimţite; şi sfârşi prin a-şi deschide sufletul: vorbea cu o naivă
însufleţire despre planurile şi despre viaţa lui.
Hassler tăcea şi, ascultându-l, redevenea ironic. Lăsase s&
i se ia caietul din mână; cu cotul rezemat de pian şi cu
fruntea în palmă, îl privea pe Christophe care-şi comenta opera
cu un freamăt şi o ardoare juvenile. Şi surâdea cu amărăciune,
gândindu-se La propriile lui debuturi, la nădejdile lui, la
speranţele lui Christophe şi la dezamăgirile care îl pândeau.
Christophe nu cuteza să ridice ochii din pământ, de teamă că
altfel şi-ar pierde şirul. Tăcerea lui Hassler îl încuraja. Simţea că
Hassler îl observă, că nu-i pierde niciun cuvânt;
i se părea că a spart gheaţa care îi despărţea, iar sufletu-i ardea.
Când sfârşi, ridică ochii cu sfială – şi cu încredere – şi-l privi pe
Hassler. Toată bucuria-i abia înmugurită îngheţă deodată, ca
mlădiţele prea timpurii, când văzu ochii posomoriţi şi ironici
care-l priveau fără bunătate. Tăcu.
După o pauză glacială, Hassler vorbi, cu o voce seacă. Se
schimbase din nou: cu o prefăcută asprime, persifla cu cruzime
proiectele tânărului băiat, nădejdile-i de succes, ca şi cum pe sine
însuşi ar fi vrut să se persifleze, pentru că se regăsea în el. Se
îndârjea, rece, să-i nimicească credinţa în viaţă, credinţa în artă,
credinţa în sine însuşi. Cu amărăciune, se dădu pe sine drept
pildă, vorbind despre operele lui actuale într-un chip insultător.
— Porcării! Spuse el. E ceea ce trebuie acestor porci. Crezi că
există zece oameni pe lume care să iubească muzica? Crezi că
există măcar unul?
— Eu! Spuse Christophe, cu patimă.
Hassler îl privi, ridică din umeri şi spuse cu un glas obosit:
— Vei fi şi dumneata ca şi ceilalţi. Vei face ca ceilalţi. Vei face
tot ce-ţi va sta în putinţă ca să parvii, să te distrezi, ca şi ceilalţi…
Şi vei avea dreptate…
Christophe încercă să protesteze; dar Hassler îi tăie vorba şi,
reluându-i caietul, începu să critice necruţător operele pe care le
lăudase adineauri. Nu numai că scotea în e- videnţă, cu o asprime
jignitoare, adevăratele neglijenţe, incorectitudinile de redactare,
uneori lipsa de gust sau greşelile de expresie care scăpaseră
tânărului; dar îi făcea şi critici absurde, critici cum ar fi putut
face cel mai strâmt şi mai înapoiat dintre muzicienii de pe urma
cărora el însuşi, Hassler, suferise toată viaţa. Întreba la ce
foloseau toate a- cestea. Nici măcar nu mai critică, nega; s-ar fi
spus că se silea să şteargă cu ură impresia pe care, fără voia lui,
aceste opere i-o produseseră.
Christophe, consternat, nu încerca să răspundă. Cum să
răspunzi unor absurdităţi, de care roşeşti auzindu-le din gurii
aceluia pe care-l iubeşti şi-l stimezi? De altminteri, Hassler nu
asculta nimic. Stătea acolo, ţintuit, cu caietul închis în mlim, cu
ochii lipsiţi de expresie, sastisit. În cele din urmă spuse, ca şi cum
din nou ar fi uitat de existenţa lui Christophe:
— Ah! Mizeria cea mai mare este că nu există un om, nici
măcar unul singur, în stare să te înţeleagă!
Christophe se simţi înfiorat de emoţie; se întoarse deodată, îşi
puse mâna pe aceea a lui Hassler şi, cu sufletul plin de dragoste,
repetă:
— Eu 1
Dar mâna lui Hassler nu se clinti; iar dacă la acest tineresc
strigăt, ceva în sufletu-i tresări, o clipită, nu se iscă nicio licărire
în stinşi-i ochi care-l priveau pe Christophe. Ironia şi egoismul
fură mai puternice. Ca pentru a saluta, schiţă, ceremonios şi
comic, o mişcare cu bustul.
— Foarte onorat 1 spuse el.
Gândea: „Ce-mi pasă de tine l Crezi că pentru tine mi-am
pierdut eu viaţa? “
Se ridică, zvârli caietul pe pian şi mişcându-şi picioarele lungi
ce-i tremurau, se duse să-şi reia locul pe divan. Christophe, care
îi înţelesese gândul şi care resimţi usturătoarea rană, încercă să
răspundă cu trufie că nu e necesar să fii înţeles de toată lumea:
unele suflete preţuiesc singure cât un popor întreg; gândesc
pentru el; iar ceea ce ele au gândit, va trebui şi el să gândească.
Dar Hassler nu-l mai asculta. Se scufundase iar în apatia lui,
pricinuită de vlăguirea vieţii ce se stingea în el. Christophe, totuşi
prea echilibrat ca să înţeleagă această neaşteptată schimbare,
simţea în mod nedesluşit că partida era pierdută; dar nu putea să
se resemneze, după ce fusese atât de aproape de a o crede
câştigată. Făcea deznădăjduite sforţări pentru a redeştepta atenţia
lui Hassler; îşi reluase caietul de muzică şi încerca să explice
raţiunea greşelilor observate de Hassler. Hassler, înfundat în
divan, păstra o tăcere posomorită; nici nu aprobă, nici nu
dezaproba: aştepta să termine.
Christophe îşi dădu seama că nu mai era nimic de făcut. Se
opri în toiul unei fraze. Îşi învălătuci caietul şi se ridică. Hassler
se ridici şi el. Christophe, ruşinat şi fâstâcit se scuză, bâlbâind.
Hassler, înclinându-se uşor, cu o oarecare distincţie, superioară
şi plictisită, îi întinse mâna politicos, rece, şi îl însoţi până la
ieşire, fără un cuvânt ca să-l reţină sau să-l mai poftească la el.
Christophe, zdrobit, se afla din nou pe stradă. Merge* la
întâmplare. După ce cutreieră în neştire două-trei străzi, se trezi
în staţia tramvaiului cu care venise. Se urcă în el, fără să se
gândească la ce ficea. Istovit, cu braţele, cu picioarele frânte, se
prăbuşi pe bancă. Cu neputinţă să cugete la ceva, să-şi adune
minţile; nu se gândea la nimic; voia să nu se gândească la nimic.
Îi era teamă să privească înăuntrul luL Vid. I se părea că vidul era
În acest oraş şi că îl împresura; nu mai putea răsufla aici: această
pâclă, aceste clădiri masive n înăbuşeau. Nu mai avea decât un
singur gând; şi fugă, să fugă cât mai repede – ca şi cum, fugind
din acest oraş av fi lăsat în urmă amara dezamăgire pe care o
întâmpinase a- colo
Se reîntoarse la hotel. Nu era încă douăsprezece şi jumătate.
Trecuseră două ceasuri de când intrase acolo – cu ce lumină în
suflet!
— Acum, de pretutindeni, îl împresura bezna.
Nu mâncă. Nu urcă în camera sa. Spre uimirea personalului
hotelului, ceru nota, plăti ca şi cum ar fi petrecut şi noaptea
acolo, şi spuse că voia să plece. Zadarnic i se explică că nu avea
de ce să se grăbească, că trenul pe care voia să-l ia nu pleca
înainte de câteva ore, că ar face mai bine dacă ar aştepta la hotel.
Voi să plece îndată la gară: ţinea să ia primul tren, oricare ar fi
fost, să nu mai rămână un ceas pe acele meleaguri. După acest
drum atât de lung şi după cheltuielile făcute pentru a veni – deşi
îşi făcuse o sărbătoare nu numai din a-l vedea pe Hassler, dar şi
la gândul de a vizita muzee, de a asculta concerte, de a cunoaşte
oameni. – Nu mai avea în suflet decât o singură dorinţă: să
plece…
Se reîntoarse la gară. Aşa cum i se spusese, trenul lui nu pleca
decât cu trei ceasuri mai târziu. Şi, în afară de aceasta, trenul,
care nu era expres (căci Christophe era silit să ia ultima clasă),
se~ oprea pe drum; Christophe ar fi fost mai câştigat dacă ar fi
luat trenul următor, care pleca două ore mai târziu şi care-l
ajungea pe celălalt din urmă. Dar ar fi însemnat două ore mai
mult de stat acolo, iar Christophe nu putea să mai îndure
aceasta. Aşteptându-şi trenul, nici nu voi să iasă din gară.
— Lugubră aşteptare, în acele săli vaste şi pustii, tumultuoase
şi funebre, în care intră şi ies, veşnic cu treburi, veşnic în goană,
umbre străine, toate străine, nepăsătoare, toate, niciuna singură
cunoscută, niciun chip de prieten. Livida zi se stingea.
— Lămpile electrice, învăluite în ceaţă, ciuruiau noaptea
părând că o fac şi mai întunecoasă. Christophe, din ceas în ceas
tot mai abătut, aştepta cu nelinişte clipa plecării. De zece ori într-
un ceas se tot ducea şi privească mersul trenurilor pentru a se
asigura că nu se înşelase. Cum tocmai, ca să-i mai treacă timpul,
îl recitea, tncă o dată, de la un capăt la celălalt, un nume de oraş
ÎI izbi: îşi spuse că-l cunoştea; abia după un moment îşi a- minţi
că era localitatea bătrânului Schulz, care-i scrisese scrisori atât
de binevoitoare şi de entuziaste. În starea de rătăcire În care se
afla, îi veni îndată gândul să se ducă să-l vadă pe acest prieten
necunoscut. Oraşul nu era chiar în drumul lui de întoarcere, ci la
cale de două-trei ceasuri, pe o linie ferată locală; trebuia să
călătorească o noapte întreagă, să schimbe trenul de două-trei ori
şi să aştepte, cine ştie cât, prin gări; Christophe nu se gândi la
nimic. Se hotărî îndată să se ducă: simţea o instinctivă nevoie de
a se agăţa de simpatia cuiva. Fără să mai stea la gânduri,
concepu o telegramă prin care-i vestea lui Schulz că soseşte a
doua zi dimineaţă. Nici nu apucă bine să trimită această veste, că
îi şi păru rău. Râdea de sine cu amărăciune, ironizându-şi
veşnicele iluzii. De ce să meargă întru întâmpinarea unei noi
suferinţe? Dar nu mai avea încotro. Era prea târziu ca să se
răzgândească.
Cu aceste gânduri, petrecu cel din urmă ceas de aşteptare. În
sfârşit trenul trase în gară. Se urcă cel dinţii; şi era atât de
copilăros, încât nu răsuflă decât în clipa în care trenul lui se urni
din loc şi când, prin fereastra compartimentului, văzu în urmă-i,
ştergându-se pe cerul cenuşiu, sub melancolica ploaie, silueta
oraşului peste care cădea noaptea. I se părea că ar fi murit dacă
ar fi înnoptat acolo.
La aceeaşi oră – către ceasurile şase seara – o scrisoare de la
Hassler sosea pentru Christophe la hotelul la care trăsese. Prea îl
răscolise vizita lui Christophe. În tot răstimpul după-amiezii se
gândise la toate acestea, cu amărăciune şi nu fără simpatie
pentru sărmanul băiat care venise spre el cu o asemenea flacără
de dragoste şi căruia-i făcuse o asemenea primire de gheaţă.
Acum se căia. La drept vorbind, nu fuseseră decât obişnuitele-i
toane şi îmbufnări. Voi să^şi repare greşeala, trimiţând lui
Christophe, împreună cu un bilet pentru Operă, şi câteva rânduri
prin care-i dădea întfinire la sfirşitol reprezentaţiei.
— Christophe nu ştiu despre aceasta niciodată nimic
Nevăzându-l venind, Hassler gândi i „E supărat I Cu atât mai rău
pentru el I11
Ridică din umeri şi gândul acesta nu-l mai preocupă. A doua zi,
uită de Christophe.
A doua zi, Christophe era departe de el – atât de departe – încât
întreaga veşnicie n-ar fi fost îndeajuns ca să-i mai apropie pe unul
de celălalt. Şi amândoi erau singuri pentru totdeauna.
Peter Schulz era în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani. Avusese
întotdeauna o sănătate delicată şi vârsta nu-l cruţase. Era destul
de înalt, adus de spate, cu capul plecat pe piept, iar din pricina
plămânilor şubrezi, respira cu greutate. Astmul, catârul, bronşita
se înverşunau împotriva lui 3 iar urmele luptelor pe care trebuia
să le înfrunte – nenumărate nopţi, scăldat de sudoare, stând pe
pat, cu trupul îndoit, pentru a sorbi un strop de aer ca să nu se
înăbuşe – erau săpate în cutele dureroase ale prelungii sale figuri,
slabă şi rasă. Nasul era lung şi puţin umflat la vârf. Riduri
adânci, pornind de sub ochi, îi brăzdau obrajii scofâlciţi de lipsa
dinţilor. Vârsta şi infirmităţile nu fuseseră singurii sculptori ai
acestei sărmane măşti ruinate; şi suferinţele vieţii îşi aveau partea
lor. Dar, cu toate acestea, nu era trist Gura-i mare şi liniştită
tălmăcea o senină bunătate. Dar mai cu seamă o- chii dăruiau
acestui chip îmbătrânit o blândeţe înduioşătoare; erau de un
cenuşiu-deschis, limpezi şi străvezii; priveau drept în faţă, cu
linişte şi candoare; nu ascundeau nimic din sufletul lui: puteai
citi până în adâncul lor.
 Viaţa-i fusese săracă în întâmplări. De ani de zile trăia singur.
Nevasta îi murise. Nu fusese prea bună, nici prea inteligentă şi
nici, cât de cât, frumoasă. Dar îi păstra o a- minţire duioasă.
Trecuseră douăzeci şi cinci de ani de când o pierduse: şi, de
atunci, nu adormise în nicio seară fără ca, trist şi duios, să nu
stea’ cu ea de vorbă în gând mărar cât de puţin; era prezentă în
toată existenţa lui. Nu avusese copii i şi aceasta era marea durere
a vieţii lui. Iar cu imensa-i nevoie de dragoste îşi acoperea elevii,
de care era legat ca un tată de fiii lui. Găsise la ei prea puţină
înţelegere. Sufletul unui om bătrân poate să se simtă foarte
aproape de acela al unui tânăr şi cam de aceeaşi vârstă cu el: căci
ştie cât de -repede trec anii care îi despart Dar tânărului nici nu-i
trece prin minte aşa ceva: bătrânul este pentru el un om dintr-o
altă epocă; de altminteri, el este absorbit de prea multe griji
imediate şi-şi întoarce instinctiv ochii de la sfârşitul trist al
zbaterii sale. Bătrânul Schulz avusese parte, câteodată, de
oarecare recunoştinţă din punea elevilor săi, mişcaţi de interesul
viu şi proaspăt pe care-l avea pentru tot ce îi se întâmpla l<v, bine
sau rău; veneau să-l vadă, din când în când; îi scriau, pentru a-i
mulţumi, când părăseau universitatea; unii îi mai scriau o dată
sau de două ori, în anii următori. Apoi, bătrânul Schulz nu mai
auzea pomenindu-li-se numele decât prin jurnale, din care află
reuşita cutăruia sau cutăruia dintre ei şi se bucura de succesele
lor ca şi cum ar fi fost ale sale. Nu le purta supărare pentru
tăcerea lor le găsea mii de scuze; nu se îndoia de loc de afecţiunea
lor, atribuind celor mai egoişti propriile sale sentimente pentru ei.
Dar cărţile îi erau cel mai bun refugiu: nu-l dădeau uitării şi
nici nu-l înşelau. Sufletele pe care le iubea în ele erau acum ieşite
din vălul anilor: erau imuabile, fixate pentru eternitate în
dragostea pe care o inspirau şi pe care păreau s-o resimtă, pe care
o iradiau la rându-le asupra acelora care le iubeau. Profesor de
estetică şi de istorie a muzicii, era ca o pădure fremătând de
cântecele păsărilor. Unele dintre aceste cântece răsunau foarte
departe, veneau din străfundul veacurilor: nu erau cele mai puţin
dulci şi misterioase. Mai erau şi altele, pe care le simţea familiare
şi intime: erau tovarăşi iubiţi; fiecare dintre frazele lor îi amintea
bucurii şi dureri ale vieţii sale trecute, conştiente sau inconştiente
(căci, sub fiecare dintre zilele luminoase se desfăşoară alte zile,
străbătute de o lumină necunoscută). În sfârşit, mai erau şi altele,
neauzite vreodată, care mărturiseau lucruri de multă vreme
aşteptate, şi de care avea nevoie i inima se deschidea pentru a le
primi, ca pământul sub ploaie. Astfel, bătrânul Schulz asculta, în
tăcerea vieţii sale solitare, pădurea plină de păsări; şi, ca şi pentru
călugărul din legendă, adormit în beţia cântecului păsării
fermecate, anii treceau pentru el şi înserarea vieţii venise: dar
sufletu-i era mereu ca la douăzeci de ani.
Nu era numai plin de muzică. Iubea şi poeţii – pe cei vechi şi pe
cei noi. Avea o predilecţie pentru aceia ai patriei sale, mai ales
pentru Goethe; dar îi iubea şi pe aceia ai altor ţări. Era instruit şi
cunoştea mai multe limbi. Ca spirit era un contemporan al lui
Herder şi al marilor Weltburger
— „cetăţeni ai lumii1*, de la sfârşitul celui de al optsprezecelea
secol. Trăise anii amarnicelor zbateri care precedaseră şi
urmaseră anul 1870, învăluit de vastele lor idei; şi, deşi adora
Germania, nu o vedea cu „trufie". Gândea, împreună cu Herder,
că „dintre ţoale trufiile, trufia naţionalităţii proprii este aceea a unui
prost desăvârşit “, şi împreuna cu Schil- ler că „este o foarte
săracă năzuinţă aceea de a scrie doar pentru un singur popor®.
Spiritul său era uneori timid; dar inima-i era nespus de largă şi
gata să primească cu dragoste tot ceea ce era frumos pe lume.
Poate că era prea indulgent faţă de mediocritate; dar instinctul
său nu avea nicio îndoială asupra a ceea ce era mai bun; şi dacă
nu avea forţa de a osândi pe falşii artişti, pe care opinia publică îi
admiră, o avea întotdeauna pe aceea de a apăra artiştii originali şi
puternici, pe care opinia publică nu-i Înţelegea. Bunătatea îl
făcea, adeseori, să se înşele 3 tremura să nu săvâr- şească o
nedreptate; iar când nu-i plăcea ceea ce plăcea altora, nu se
îndoia că el era acela care se înşela; şi sfârşea prin a-i plăcea şi
lui. Îi era atât de plăcut să iubească! Dragostea şi admiraţia erau
mai necesare vieţii sale morale dedt aerul pentru nefericitul lui
piept. De aceea, ce mare recunoştinţă resimţea pentru aceia care
îi ofereau un nou prilej de iubire 1 Christophe nu putea să-şi
închipuie ce însemnaseră liedurile lui pentru Schulz. El însuşi,
atunci când le crease, fusese foarte departe de a le fi simţit cu
atâta putere. Căci pentru el aceste cântece nu erau decât câteva
scântei, izbucnite din marea văpaie lăuntrică: ţâşniseră, şi multe
altele vor mai ţâşni! Dar pentru bătrânul Schulz, erau o lume
întreagă ce i se revela deodată – o întreagă lume de iubit. Viaţa îi
fusese iluminată.
De un an, trebuise să renunţe la funcţiunile sale la
Universitate: sănătatea, din ce în ce mai şubredă, nu-i mai
îngăduia să profeseze. Era bolnav şi în pat, când librarul Wolf, îi
trimisese, ca de obicei, un pachet cu ultimele noutăţi muzicale
apărute, şi printre care se găseau, de astă dată, liedurile lui
Christophe. Era singur. Nicio rudă în preajmă-i 5 mica familie pe
care o avusese murise de multă vreme. Era redus la îngrijirea
unei bătrâne servitoare care abuza de slăbiciunea lui pentru a-şi
impune voinţa. Doi-trei prieteni, nu mai puţin vârstnici decât el, îl
vizitau ’din când în când; dar nici ei nu erau prea sănătoşi; şi,
când vremea era urâtă, se zăvorau în casă şi ei şi-şi răreau
vizitele. Era tocmai iarnă atunci, străzile erau acoperite de o
zăpadă ce se topea 1 Schulz nu văzuse pe nimeni toată ziua. În
odaie era întuneric; o gălbuie perdea de ceaţă se lipise de ferestre
împie- dicând vederea; căldura sobei era grea şi obositoare. De la
biserica învecinată, un străvechi orologiu din secolul al
C-da 201 coala 11
KVII-lea cânta din sfert în sfert de oră, cu un glas dogit grozav
de fals, frânturi de coraluri monotone, a căror veselie părea cam
silită, atunci tind tu însuţi nu te simţeai prea vesel. Bătrânul
Schulz tuşea, cu spatele sprijinit de un maldăr de perne. Încerca
să-l recitească pe Montaigne, care-i plăcea; dar această lectură
nu-i făcea astăzi plăcere ca de obicei; lăsase să-i cadă cartea,
respira cu greutate, visa. Pachetul de caiete muzicale era lângă el,
pe pat: nu avea curajul să-l deschidă; îşi simţea sufletul greu. Tn
sfârşit, suspină şi după ce desfăcu cu grijă sfoara, îşi puse
ochelarii şi începu să citească bucăţile de muzică. Gândul îi zbura
aiurea: se întorcea necontenit la amintiri pe care voia să şi le
alunge. Caietul pe care-l ţinea în mână era acela al lui
Christophe. Ochii îi căzură asupra unui vechi cântec ale cărui
cuvinte Christophe le luase de la un naiv şi pios poet din secolul
al XVII-lea, reînnoindu-le expresia: Christliches Wanderlied.
(Cântecul călătorului creştin) de Paul Gerhardt.
„ „Hoff, o du arme Seele,
Hoff und şei Unverzagt!
Erwarle nur der Zeit,
Şo wirst du schon erblicken
Die Sorni der sclionsten Freud."
„Nădăjduieşte, o biet siiflet, nădăjduieşte şi fii cutezător!
Aşteaptă, doar, aşteaptă şi iată că vedea-vei ^/
Soarele strălucitei Bucurii.*
 Bătrânul Schulz cunoştea destul de bine aceste candide
cuvinte; dar niciodată ele nu-i spuseseră atât de mult, atât de
mult… Nu mai era liniştita pietate care, prin monotonie, potoleşte
şi adoarme sufletele. Era un suflet ca al său, era însuşi sufletul
său, dar mai tânăr şi mai puternic, care suferea, care voia să
nădăjduiască şi care voia să vadă Bucuria, care o vedea. Mâinile îi
tremurau, lacrimi grele îi curgeau de-a lungul obrajilor. Continuă:
„Auf, auf! Gieb deinem Schmerze Und Sorgen gute Nacht!
Lass fahren, was das Herze Betriib und traurig macht! “
. Sus, sus! Grijilor fi amărăciunilor spune-le bun rămas!
Izgoneţte ce inima-ţi tulbură şi prea tristă o face! “
Christophe insufla acestor gânduri o tinără şi îndrăzneaţă
ardoare, al cărei râs eroic radia în aceste ultime versuri,
încrezătoare şi naive;
. Başt du doch nicht Regente,
Der alles fiihren soli,
Gott sitzt im Regimente Und fuhret alles wohl. “
„Nu tu eşti cel ce domneşte, şi care pe toate le indrumS.
E Domnul I Domnul e Rege Şi toate cu tâlc le-ntocmeşte! “
Şi când venea acea strofă de trufaşă sfidare pe care, cu
insolenţa sa de tânăr barbar, o smulsese liniştit din locul pe
care-l avusese la început în ansamblul poemului, pentru a face
din ea încheierea liedului său:
„Und ob gleich alle Teufel Hier wollten iciederstehn,
4 Şo wird doch ohne Zweifel
Gott niclit zuriicke gehen:
Was er îhm vorgenommen, und was er haben will,
Das muss doch endlich kommen Zu seinem Zweck und Ziel."
„Şi chiar atunci când toţi demonii să se împotrivească ar voi, fii
liniştit, nu te-ndol 1 Domnu-ndsrst nu se va da.
Ceea ce-n minte el şi-a pus ceea ce să-mplineascâ vrea, aceea
se va tntâmpla. Suprema-şi ţintă atingând 1 “
…atunci era o izbucnire de veselie, beţia bătăliei, triumful unui
Imperalor roman.
Bătrânul tremura din tot corpul. Urmărea, gâfâind, impetuoasa
muzici, ca un copil pe care un tovarăş îl târăşte în goana lui,
ţinându-l de mână. Inima-i bătea. Lacrimile-i curgeau şiroaie.
Bâlbâia:
— Ah! Doamne! … Doamne! …
Începu şi plângă în hohote, şi râdea. Era fericit. Se înăbuşea.
Fu cuprins de un teribil acces de tuse. Salom£, bătrâna
servitoare, sosi şi crezu că moşneagul era gata să moară.
Continuă şi plângă, să tuşească şi să repete:
— Ah! Doamne, Dumnezeul meu! … şi în scurtele clipe de
potolire, între două accese de tuse, râdea cu un râs uşor, piţigăiat
şi blând.
Salom£ crezu că a înnebunit. Când, în cele din urmă, înţelese
pricina acelei agitaţii, îl certă cu asprime:
— Dacă se poate să ajungă cineva în aşa hal, pentru o
asemenea prostie! … Dă-o încoace! Ţi-o iau şi nu ţi-o mai dau
înapoi.
Dar, tuşind într-una, bătrânul nu se dădea bătut; şi-i strigă
Salomeei să-l lase în pace. Pentru că ea stăruia, el se înfurie,
blestemă şi se înăbuşi blestemând. Niciodată nu-l văzuse
supărându-se şi îndrăznind să-i ţină piept. Rămase cu gura
căscată şi se dădu bătută; dar nu-l cruţă de vorbe aspre: îi strigă
bătrân nebun, şi-i spuse că până atunci şi-l închipuise că pe un
om bine crescut, dar că-şi dădea seama acum că se înşelase, că
spunea ocări ca la uşa cortului, că ochii i se holbau în aşa hal,
încât, dacă ar fi fost pistoale, ar fi ucis-o… Ar mai fi putut s-o ţină
mult şi bine cu acest cântec, dacă el nu s-ar fi ridicat furios, în
capul oaselor, şi nu i-ar fi strigat:
— Ieşi! Cu un ton atât de hotărât încât ea plecă trântind uşa şi
spunând că nu avea decât s-o mai cheme de acum înainte, că nu
se va mai deranja şi că-l va lăsa să moară singur.
Atunci, tăcerea se aşternu din nou în camera învăluită în
noapte. Din nou, orologiul îşi picură, în pacea înserării, sunetele-i
nepăsătoare şi groteşti. Cam ruşinat de furia lui, bătrânul Schulz,
nemişcat, întins pe spate, aştepta gâfâind ca tumultul inimii să i
se potolească: strângea la piept preţioasele lieduri şi râdea ca un
copil.
Petrecu zilele de singurătate care urmară, într-un fel de extaz.
Nu se mai gândea la boala lui, la iarnă, la trista lu mină, la
singurătate. Totul era luminos şi îmbietor în juru-i. În preajma
morţii se simţea retrăind în tânărul suflet al unui prieten
necunoscut.
Încerca să şi-l închipuie pe Christophe. Nu-l vedea de loc aşa
cum era. Îl vedea puţin după propria-i imagine idealizată, şi aşa
cum ar fi vrut el însuşi să fie: blond, delicat, cu ochii albaştri,
vorbind cu un glas slab şi voalat, dulce, timid şi tandru. Dar
oricum ar fi fost, era totdeauna gata să-l idealizeze. Idealiza tot
ceea ce-l înconjura; pe elevii săi, vecinii, prietenii, bătrâna
servitoare. Afectuoasa-i blândeţe şi lipsa lui de spirit critic. – În
parte voită, pentru a îndepărta orice gând neliniştitor – ţeseau în
juru-i imagini senine şi pure, ca şi a sa. Era o minciună a
bunătăţii lui, o minciună de care avea nevoie ca să poată trăi. Nu
era cu totul amăgit; şi, adesea, în patu-i, noaptea, suspina
gândind la mii de lucruri mărunte, întâmplate peste zi, care-i
înfruntau idealismul. Ştia foarte bine că bătrâna Salome îşi bătea
joc de el, în spate, cu cumetrele din cartier şi că-l fura de fiecare
dată când încheiau socotelile săptămânale. Ştia foarte bine că
elevii săi îl linguşeau, atâta vreme cât aveau nevoie de el, dar că
apoi, după ce obţineau de la el toate serviciile la care se puteau
aştepta, îl lăsau în părăsire. Ştia că foştii săi colegi de universitate
îl dăduseră cu desăvârşire uitării, de când ieşise la pensie şi că
succesorul său se deda la unele furtişaguri din articolele lui, fără
să-l numească, sau numindu-l într-un chip perfid, pentru a-l cita
cu o frază fără valoare şi pentru a-i da în vileag erorile: procedeu
curent în lumea criticii. Ştia că vechiul său prieten Kunz îl minţise
din nou în această după-amiază şi că nu-şi va mai revedea
niciodată cărţile pe care celălalt prieten al său, Pottpetschmidt, le
împrumutase de la el pentru câteva zile – ceea ce era dureros
pentru cineva care, ca el, era legat de cărţi ca de nişte făpturi
însufleţite. Multe alte lucruri triste, vechi sau recente, îi reveneau
în minte; nu voia să se gândească la ele; dar totuşi, ele erau
prezente: le simţea. Amintirea lor îl străpungea câteodată cu o
sfâşietoare durere
— Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Gemea el, în -tăcerea nopţii.
Apoi, îndepărta gândurile supărătoare: le nega; voia să fie
încrezător, optimist, să creadă în oameni: şi credea în ei. De câte
ori iluziile nu-i fuseseră, cu brutalitate, spulberate! Dar altele se
zămisleau, mereu, mereu… Nu se putea lipsi de ele.
Christophe, necunoscut, deveni un izvor de lumină pentru viaţa
lui. Cea dintâi scrisoare rece şi cam ursuză, pe care o primi de la
el, ar fi trebuit să-l întristeze (poate că îl şi întristase) dar nu voi
să o recunoască şi se bucură ca un copil. Era atât de modest şi
cerea atât de puţin de la oameni, încât puţinul pe care-l primea
era de ajuns pentru a alimenta nevoia lui de a-i iubi şi de. A le fi
recunoscător. Să-l vadă pe Christophe era o fericire la care nu ar
fi îndrăznit niciodată să nădăjduiască: căci acum era prea bătrân
ca să întreprindă o călătorie până pe malurile Rinului; iar cât
despre a solicita
1 vizită, nici nu-i trecea prin minte.
Telegrama lui Christophe îi sosi seara, în clipa în care se aşeza
la masă. Întâi nu înţelese: semnătura i se părea necunoscută,
gândi că fusese o eroare, că telegrama nu-i era destinată; o reciti
de trei ori; în tulburarea sa, ochelarii nu
2 se mai ţineau pe nas. Lampa lumina prost, slovele îi dăn- ţuiau
înaintea ochilor. Când înţelese, fu atât de răscolit, încât uită să
mai mănânce. Degeaba strigă la el Salome: cu neputinţă să bage
ceva în gură. Îşi aruncă şervetul pe masă, fără să-l strângă ca de
obicei; se ridică împleticindu-se, se duse să-şi caute pălăria şi
bastonul şi ieşi. Primul gând al bunului Schulz la această bucurie
fusese să o împărtăşească şi altora şi să le anunţe prietenilor
sosirea lui Christophe.
Avea doi prieteni, melomani ca şi el, cărora reuşise să le
împărtăşească entuziasmul pentru Christophe: judecătorul
Samuel Kunz şi dentistul Oscar Pottpetschmidt care era un
excelent cântăreţ. Cei trei bătrâni prieteni vorbiseră adesea
împreună despre Christophe; şi cântaseră toate compoziţiile sale,
pe care le putuseră găsi Pottpetschmidt cânta, Schulz îl
acompania, iar Kunz asculta. Apoi, se extaziau ceasuri întregi. De
câte ori nu spuseseră ei, în vreme ce făceau muzică 3
— Ah! Dacă Krafft ar fi aici
Schulz râdea singur, pe stradă, de bucuria pe care o avea şi pe
care o va face şi altora. Se lăsa noaptea: iar Kunz locuia într-un
sătuc, la depărtare de jumătate de ceas de oraş Dar cerul era
limpede: era o seară de april, foarte blândă; privighetorile cântau.
Inima bătrânului. Schulz era scăldată de fericire; respiră bine, nu
se simţea apăsat şi-şi simţea picioarele ca la douăzeci de ani.
Mergea sprinten, fără să ia aminte la pietrele de care se poticnea
în întuneric. Când trecea vreun vehicul se dădea în lături cu
vioiciune, schimbând un vesel salut cu conductorul, care îl privea
cu uimire, atunci când felinarul lumina în treacăt pe bătrânul
căţărat pe dâmbul de pe marginea drumului.
Se înnoptase de-a binelea, când ajunse la casa lui Kunz,
înconjurată de o mică grădină şi situată puţin în afara satului.
Bătu în poartă şi-l strigă în gura mare. O fereastră se deschise şi
Kunz, speriat, apăru. Încercă să desluşească în întuneric şi
întrebă:
 — Cine este? Ce vreţi?
Schulz, gâfâind şi vesel, strigă:
— Krafft… Krafft vine mâine…
Kunz nu înţelegea nimic; dar recunoscu glasul:
— Schulz! Cum? La ora asta? Ce s-a întâmplat?
Schulz repetă:
— Vine mâine, mâine dimineaţă!
— Cine? Întreba mereu Kunz, aiurit.
— Krafft! Strigă Schulz.
Kunz stătu o clipă să se gândească la înţelesul acestui cuvânt;
apoi o răsunătoare exclamaţie arătă că înţelesese.
— Cobor! Strigă el.
Fereastra se închise. Apăru în capul scării, cu o lampă în mână
şi coborî în grădină. Era un bătririel rotofei, cu un cap mare şi
sur, cu o barbă roşie, cu obrajii şi mâinile pistruiate. Venea cu
paşi mărunţi, tot trăgând din pipa-i de porţelan. Acest om, blajin
şi cam molâu, nu-şi făcuse niciodată prea multe griji în viaţă.
Vestea pe care i-o aducea Schulz era totuşi în stare să-l facă să-şi
iasă din ale lui i gesticula cu braţele-i scurte, mişcând lampa, şi
întreba:
— Ce? E adevărat? Vine?
— Mâine dimineaţă! Repetă Schulz, triumfător, agitând
telegrama.
Cei doi vechi prieteni se aşezară pe o bancă, sub bolta din
grădină. Schulz luă lampa. Kunz despături cu grijă telegrama, citi
rar, cu voce scăzută; Schulz citea şi el, cu glas tare, peste umărul
său. Kunz cercetă şi indicaţiile de pe marginea telegramei, ora la
care fusese expediată, ora sosirii, numărul cuvintelor. După
aceea, dădu înapoi preţioasa hârtie lui Schulz, care râdea de
bucurie, îl privi dând din cap, şi repetând:
— Ah! Bine! … ah! Bine!
După ce reflectă o clipă, pufăind din pipă, puse mâna pe
genunchiul lui Schulz şi spuse r
— Trebuie să-l anunţăm pe Pottpetschmidt.
— Chiar la el mă duceam, spuse Schulz
— Vin cu tine, spuse Kunz.
Intră în casă să lase lampa şi reveni îndată. Cei doi bă- ti’ini
plecară la braţ. Pottpetschmidt locuia la celălalt capăt al satului.
Schulz şi Kunz, meditând la această noutate, schimbau între ei
cuvinte la întâmplare. Deodată Kunz se opri şi lovi cu bastonul În
pământ:
— Ah! Drace I făcu el… Nu-i acasă!
Îşi amintea acum că Pottpetschmidt trebuise să plece în acea
după-amiază pentru o operaţie, într-un oraş învecinat, unde urma
să petreacă noaptea şi să rămână o zi sau două. Schulz era
consternat. Kunz nu mai puţin. Erau mândri de Pottpetschmidt;
ar fi vrut să se fălească cu el. Rămaseră în mijlocul drumului,
neştiind ce să hotărască.
— Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? Întreba Kunz.
— Trebuie neapărat ca Krafft să-l asculte pe Pottpet-> schmidt,
spunea Schulz.
El cumpăni o clipă şi spuse:
— Trebuie să-i dăm o telegramă.
Se duseră la poştă şi ticluiră împreună o telegramă lungă şi
mişcătoare, din care era greu să Înţelegi ceva. Apoi se
reîntoarseră. Schulz socotea:
— Luând primul tren ar putea să fie aici, chiaT mâine
dimineaţă.
Dar Kunz îi atrase luare-aininte că era prea târziu şi că
telegrama nu-i va fi predată, desigur, decât a doua zi. Schalz dădu
din cap; şi spuneau într-una i
— Ce nenorocire!
Se despărţiră la poarta lui Kunz; căci oricât de mare ar fi fost
prietenia acestuia pentru Schulz, ea nu mergea atât de departe
încât să-l facă să comită imprudenţa de a-l însoţi pe Schulz afară
din sat, nici măcar o bucăţică de drum, pe care ar fi trebuit să-l
facă apoi singur, în noapte. Se înţeleseră că Kunz să vină să ia
masa, a doua zi, la Schulz. Schulz privea neliniştit cerul:
— Numai de-ar fi frumos mâine!
Şi simţi cum i se ia o piatră de pe inimă când Kunz, care trecea
drept un admirabil cunoscător în ale meteorologiei, spuse, după
ce cercetase serios cerul (căci el nu era mai puţin dornic decât
Schulz ca micul lor ţinut să i se înfăţişeze lui Christophe în toată
splendoarea)
— Mâine o să fie vreme frumoasă!
Schulz reluă drumul spre oraş, unde ajunse nu fără să se fi
poticnit, de nenumărate ori, în hârtoape, sau de mormanele de
piatră înşirate de-a lungul drumului. Nu se întoarse acasă înainte
de a fi trecut pe la cofetar,. Pentru a-i comanda o anumită tortă,
care era gloria locală. Apoi, se duse spre casă; dar, în clipa când
voia să intre, făcu calea-ntoarsă, pentru a se informa la gară
asupra orei exacte a sosirii trenurilor. Tn sfârşit, se înapoie, o
chemă pe Salome şi discută îndelung cu ea despre masa de a
doua zi. Numai după aceea sp culcă, sfârşit de oboseală; dar,
tulburat ca un copil în ajunul Crăciunului, toată noaptea se
frământă în pat, fără să poată închide ochii. Către ceasurile unu,
îi veni ideea să se scoale pentru a-i spune Salomeei că ar fi mai
bine să facă pentru prânz un crap la cuptor; căci ea reuşea de
minune această mâncare. Renunţă: şi fără îndoială, făcu foarte
bine Totuşi, se sculă pentru a deretica puţin prin camera pe care
i-o destinase lui Christophe; lua mii de precauţii ca Salome să nu-
l audă: căci se temea să nu fie dojenit. Toată noaptea fu îngrijorat
că nu cumva să ajungă cu întârziere la gară, cu toate că
Christophe nu putea să sosească înainte de ceasurile opt. Fu în
picioare dis-de-dimineaţă. Întâi privi cerul: Kunz nu se înşelase,
era o vreme splendidă Schulz coborî, în vârful picioarelor, treptele
pivniţei în care nu mai intrase de multă vreme, de teama frigului
şi a treptelor greu de urcat; alese cele mai bune dintre vinurile
sale; la întoarcere, se izbi rău cu capul de boltă şi crezu că se
sfârşeşte până când ajunse sus cu coşul încărcat. Apoi se duse în
grădină, înarmat cu foarfecii de grădinărit; tăie, fără nicio milă,
cei mai frumoşi trandafiri şi cele dintâi ramuri de liliac în floare.
Apoi, urcă iar în camera sa, se bărbieri înfrigurat, se tăie de două-
trei ori, se îmbrăcă cu grijă şi o porni spre gară. Ceasurile erau
şapte Salome nu reuşi să-l facă să înghită nicio picătură de lapte,
pentru că pretindea că la sosire nici Christophe, desigur, nu va fi
luat nimic în gură, şi că vor mânca împreună, la întoarcerea de la
gară.
Ajunse la gară cu trei sferturi de ceas prea devreme, înnebuni
aşteptându-l pe Christophe şi până la urmă îl pierdu. În loc să
aibă răbdare şi să aştepte la uşa de ieşire, el se duse pe peron şi,
în acel du-te-vino, în mijlocul văl- măşelii, se zăpăci. Cu toate
indicaţiile precise ale telegramei, îşi închipuist, Dumnezeu ştie de
ce l că Christophe va sosi cu un alt tren decât cu acela cu care
veni; şi, de aât- (el, nu i-ar fi trecut prin minte că Christophe ar fi
putut coborî dintr-un vagon de clasa a patra. Rămase mai Dine de
jumătate de ceas aşteptându-l încă la gară, în vreme ce
Christodhe, sosit de multă vreme, se duse drept la el acasă, să-i
bată în poartă. Culmea nenorocirii, Salome tocmai plecase la
piaţă. Christophe găsi poarta închisă. Vecina pe care Salome o
însărcinase numai să spună. În cazul în care ar fi sunat cineva,
că se întoarce imediat, făcu comisionul fără să mai adauge nimic.
Christophe, care nu venise pentru a o vedea pe Salome, şi care nu
ştia nici măcar cine era ea, găsi glumă de prost gust; întrebă dacă
Hefr Universitătsmusikdirektor Schulz nu era în oraş. I se
răspunse că da, dar nu i se putu spune unde anume se afla.
Furios. Plecă.
Când bătrânul Schulz se reîntoarse, cu o mutră de în-
mormântare, şi când află de la Salome că tocmai se întorsese şi
ea, ceea ce se întâmplase, fu cuprins de deznădejde i era cât p-aci
să plângă. H înfurie prostia servitoarei, care ieşise în absenţa lui
şi care nici măcar nu fusese în stare să dea asemenea indicaţii
încât să-l facă pe Christophe să aştepte. Salome îi răspunse pe
acelaşi ton, că nici ea, nu-şi închipuise că el ar putea fi atât de
prost încât să nu-l întâl- nească pe cel pe care-l aştepta. Dar
bătrânul nu mai stătu mult la vorbă; fără să piardă o clipă, cobori
din nou scările şi pomi, după indicaţiile nelămurite ale vecinilor,
în căutarea lui Christophe.
Christophe se simţise jignit negăsind pe nimeni, nici măcar un
cuvânt de scuze. Neştiind ce să facă până la trenul următor, se
dusese să se plimbe pe câmpiile care-i păreau frumoase. Era un
orăşel liniştit, odihnitor, adăpostit între blânde coline; grădini în
jurul caselor, cireşi în floare, peluze verzi, frumose umbrare,
pseudoantice ruine, busturi albe ale prinţeselor de odinioară, pe
coloane de marmură, în mijlocul verdeţii, chipuri dulci şi
drăgălaşe. De jur împrejurul oraşului, câmpii, dealuri. În
tufişurile înflorite, mierlele şuierau din răsputeri, alcătuind mici
concerte de fluier, vesele şi sonore. Proasta dispoziţie a lui
Christophe pieri curând. T? Ită de Peter Schulz.
Bătrânul cutreiera în van uliţele, întrebând pe unul şi pe altul:
urcă până la străvechiul castel de pe colină, deasupra oraşului, şi
se întorcea sfâşiat, când, cu privirea-i ascuţită, care vedea la
foarte mare depărtare, desluşi, la o oarecare distanţă, un bărbat
lungit pe iarbă, la umbra unui tufiş. Nu-i cunoştea pe Christophe:
nu putea şti dacă era el Bărbatul era întors cu spatele, cu capul
pe jumătate înfundat în iarbă. Schulz se tot învârtea, încolo şi
încoace pe şosea, dădea târcoale câmpiei cu inima zvâcnind: „El
este! … Nu, nu este el..
Nu îndrăznea să-l strige pe nume. Îi veni o idee: începu să cânte
prima frază din liedul lui Christophe:
 „Auf ’ Auf („Sus! Sus! “)
Christophe sări ca un peşte pe uscat şi ţipă cât îl ţinea gura
urmarea- cântecului. Se întoarse foarte vesel. Era îmbujorat la
faţă şi avea iarbă în păr. Se strigară pe nume şi alergară unul
spre altul. Schulz păşi peste şanţul drumului, Christophe săli
zăplazul. Îşi strânseră mâna cu toată căldura şi se întoarseră
împreună spre casă, râzând şi vorbind în gura mare. Bătrânul îşi
povesti păţaniile. Christophe care, cu un moment mai înainte, era
ferm hotărât să-şi contigue drumul, fără să mai încerce să-l vadă
pe Schulz, simţi imediat candida bunătate a acestui suflet şi
începu să-l iubească. Înainte de-a fi ajuns acasă, îşi şi
mărturisiseră unul altuia o sumedenie de lucruri.
Intrând în casă, îl găsiră pe Kunz, care, aflând că Schulz
plecase în căutarea lui Christophe, aştepta liniştit. Se servi
cafeaua cu lapte. Dar Christophe spuse că dejunase deja la un
han din oraş. Bătrânul fu dezolat; era pentru el o adevărată
amărăciune faptul că prima masă pe care Christophe o luase în
locurile acelea nu fusese la el; aceste lucruri neînsemnate aveau o
importanţă enormă pentru sufletu-i afectuos. Christophe, care îl
înţelese, se distră în taină şi-l îndrăgi şi mai mult pentru aceasta.
Ca să-l consoleze, îl asigură că-i era atât de foame încât ar fi
putut mânca de două ori: şi i-o dovedi.
Toate necazurile îi zburaseră din minte: se simţea reînviat. În
mijlocul unor adevăraţi prieteni. Îşi povestea într-un chip
umoristic călătoria, amărăciunile: avea aerul unui şcolar în
vacanţă. Schulz. Strălucind de bucurie, îl sorbea din ochi şi râdea
din toată inima.
Convorbirea nu întârziase să alunece asupra subiectului care-i
lega pe toţi trei într-o tainică comuniune: muzica lui Christophe.
Schulz ardea de nerăbdare să-l audă pe Christophe cântându-şi
operele; dar nu îndrăznea să i-o ceară. Vorvind, ’Christophe
măsura în. Lung şi-n lat încăperea. Când trecea pe lângă pianul
deschis, Schulz îi pândea paşii; şi înălţa rugăciuni ca el să se
oprească. Kunz se gândea la acelaşi lucru. Inima le zvâcni când îl
văzură aşezându-se maşinal pe taburetul de la pian, fără a se
întrerupe totuşi din vorbă, şi când, apoi, fără a privi instrumentul,
îşi plimbă mâinile în neştire, pe clape. Aşa cum se aştepta Schulz,
’ Christophe nici nu apucă bine să facă câteva arpegii, când 0 şi
robiră sunetele; continuă să facă arpegii, în vreme ce vorbea; apoi,
urmară fraze muzicale întregi: iar după aceea, tăcu şi începu să
cânte. Fericiţi, bătrânii schimbară, cu şiretenie, o privire cu
înţeles.
— Cunoaşteţi bucata această? Întrebă Christophe cantând
unul din liedurile sale.
— Mai întrebi? 1 spuse Schulz, încântat.
Christophe, fără să se întrerupă, făcu, întorcând capul pe
jumătate:
— Ei l Nu e prea faimos pianul dumitale I
Bătrânul fu foarte mâhnit. Se scuză:
— E bătrân, spuse el sfios, ca şi mine.
Christophe se întoarse cu totul, îl privi pe bătrânul care părea
a-şi cere iertare că e bătrân şi, râzând, îi luă amândouă mâinile. Îi
privea ochii limpezi:
— Oh! Dumneata, spuse el, dumneata eşti mai tânăr decât
mine.
Râzând cu bunătate, Schulz vorbea despre îmbătrânitu-i trup,
despre infirmităţile sale.
— Lasă, lasă! Spuse Christophe, nu despre asta e vorba i ştiu
eu ce spun. Nu-i aşa, Kunz?
(îl şi suprimase pe: „Domnule1*).
Kunz încuviinţă din toată inima.
Schulz încerca să asocieze cauzei lui şi pe aceea a străvechiului
pian.
— Are încă note foarte frumoase, spuse el cu timiditate.
Şi le atinse: patru-cinci note, destul de limpezi, o cvintă. În
registrul mijlociu al pianului. Christophe înţelese că acest pian îi
era un vechi prieten şi spuse cu drăgălăşenie – gândindu-se la
ochii lui Schulz:
— Da, are încă ochi frumoşi.
Chipul lui Schulz se lumină. Se avântă într-o încurcată slăvire
a străvechiului său pian, dar imediat tăcu: căci Christophe
reîncepuse să cânte. Liedurile urmau unul după altul; Christophe
cânta cu glas scăzut. Schulz, cu ochii umezi, 3 urmărea fiecare
mişcare. Kunz, cu mâinile încrucişate pe pântece, stătea cu ochii
închişi ca să se bucure mai adânc. Din când în când, Christophe
se întorcea radios către cei doi bătrâni, care erau în extaz; şi
spunea, cu un naiv entuziasm, de care ei nu se gândeau să râdă:
— Ei! Aşa-i că-i frumos? Şi ăsta? … Ce mai spuneţi! … Şi ăsta?
… Asta e cel mai frumos… Acuma am să vă cânt ceva care o să vă
poarte în al nouălea cer…
 Tocmai când isprăvi o melodie suavă, pendula cu cuc începu să
cânte Christophe sări în sus şi urlă de mânie. Kunz, trezit brusc,
rostogolea mari ochi speriaţi. Însuşi Schulz nu înţelese imediat.
Apoi, când î] văzu pe Christophe ameninţând cu pumnul pasărea
care dădea din cap şi îl auzi că strigă cerând, ca, în numele
cerului, să scoată dracului afară pe acel dobitoc, acea arătare
ventrilocă, găsi şi el, îndată, şi aceasta pentru prima oară în viaţa
lui, că acel zgomot era, într-adevăr, de nesuportat; şi luând un
scaun, voi să se cocoaţe pentru a da jos pe buclucaş. Dar fu cât p-
aci să cadă, iar Kunz nu-l lăsă să se mai urce; o chemă pe
Salome. Ea sosi, fără grabă, ca de obicei, şi fu uluită când se
pomeni în braţe cu orologiul pe care Christophe enervat îl
desprinsese singur din cui.
— Ce vreţi să fac cu el? Întrebă ea.
— Ce pofteşti. Ia-l! Să nu-l mai văd pe aici! Spunea bătrânul
Schulz, nu mai puţin supărat decât Christophe.
Se întreba cum putuse suporta atâta vreme această oroare.
Salome gândi că, desigur, cu toţii erau într-o ureche.
Muzica reîncepu. Ceasurile se scurgeau. Salome vesti că masa
era gata. Schulz îi spuse să tacă. Ea reveni zece minute mai
târziu, apoi din nou peste alte zece minute: de data aceasta,
scoasă din – sărite şi clocotind de mânie, dar prefăcându-se a fi
foarte liniştită, se înfipse în mijlocul camerei şi, în ciuda gesturilor
deznădăjduite ale lui Schulz, întrebă cu un glas de tunet: „Dacă
domnilor le place să raă- nânce bucatele reci sau arse, n-au
decât”; în ce o priveşte, îi era perfect indiferent şi aştepta
dispoziţiile lor.
Schulz, încurcat de această ieşire, voi să-i facă servitoarei o
scenă; dar Christophe izbucni în râs. Kunz făcu la fel, iar Schulz
sfârşi prin a se molipsi de râsul lor. Salome, mulţumită de efectul
produs, întoarse spatele cu aerul unei regine care binevoieşte să-i
ierte pe supuşii ei plini de căinţă.
— Aşa femeie zic şi eu! Spuse Christophe, rididndu-se (de la
pian. Are dreptate. Nimic mai nesuferit decât un public care
soseşte în toiul concertului.
Se aşezară la masă. Era un prânz îmbelşugat şi suculent.
Schulz aţâţase mândria Salomeei, care nu aştepta decât un prilej
ca să-şi desfăşoare arta culinară. De altfel, acest prilej i se ivea
destul de des. Cei doi vechi prieteni erau grozav de lacomi. La
masă, Kunz era un alt om; se lumină ca un soare: chipul i-ar fi
putut servi drept firmă pentru un restaurant Schulz nu era mai
puţin sensibil faţă de bucăţele alese; dar sănătatea-i şubredă îl
silea să se’ abţină. E adevărat că de cele mai multe ori nu ţinea
seamă; şi o plătea. În acest caz, nu se plângea: dacă era bolnav,
ştia cel ’ puţin de ce. Avea, ca şi Kunz, reţete culinare moştenite
din tată în fiu, de generaţii întregi. Salome deprinsese aşadar
obiceiul să lucreze pentru cunoscători. Dar, de data aceasta, îşi
bătuse capul ca să întrunească într-un singur program toate
capodoperele-i deodată: era ca o expoziţie a acelei neuitate
bucătării germane, naturală, fără dresuri, cu mirosurile tuturor
ierburilor şi cu sosuri groase, cu supe substanţiale, rasoluri
neîntrecute, crapi uriaşi, mâncăruri de varză acră, gâşte, prăjituri
de casă, pline cu anason şi chimen. Cliris- tophe se extazia cu
gura plină şi mânca într-una ca un căpcăun; avea formidabila
capacitate a tatălui şi a bunicului său, care ar fi înghiţit o oaie
întreagă. De altfel, tot atât de bine putea să trăiască o săptămână
doar cu pâine şi cu brânză, cât şi să mănânce până să pocnească,
dacă se ivea prilejul. Schulz. Cordial şi ceremonios, îl privea cu
ochi înduioşaţi, turnându-i din toate vinurile de Rin. Kunz,
înfierbântat, recunoştea în el un frate. Chipul de lună plină al
Salomeei râdea de mulţumire.
— În prima clipă a sosirii lui, fusese dezamăgită. Schulz îi
vorbise atâta despre el, încât şi-l închipuise sub înfăţişarea unei
excelenţe, încărcat de titluri şi onoruri. Văzându-l, spusese: „Ce,
ăsta e? “
Dar, la masă, Christophe îi intrase în graţii. Nu mai văzuse pe
nimeni care să-i fi preţuit talentele cu atâta strălucire. În loc să se
reîntoarcă în bucătărie, rămase pe pragul uşi: ca să-l privească pe
Christophe care spunea tot felul de năzbâtii, mâncând într-una;
şi, cu mâinile în şold, râdea cu hohote. Toţi erau năpădiţi de
veselie. O singură umbră pe toată această fericire: Pottpetschmidt
nu era printre ei. Reveneau mereu asupra acestui subiect i
— Ah! Dacă ar fi aici! Să-l vezi pe el mâncind 1 ^ă-4. Vezi pe el
bând! Să-l auzi cantând!
Nu mai încetau cu laudele.
— Dacă Christophe l-ar putea auzi! … Dar poate că-l va auzi.
Pottpetschmidt va fi înapoi astă-seară, cel mai târziu, la noapte…
— Ei, la noapte voi fi departe, spuse Christophe.
Chipul radios al lui Schulz se întunecă.
— Cum departe?! Făcu el cu un glas tremurător. Doar n-ai să
pleci, nu?
— Ba da, spuse vesel Christophe. Iau trenul de-seară.
Schulz fu dezolat. Socotise că Christophe va petrece noaptea,
poate chiar mai multe nopţi în casa lui. Bâlbâi i
— Nu, nu, nu e cu putinţă! …
Kunz repeta:
— Şi Pottpetschmidt?
Christophe îi privi pe amândoi: dezamăgirea care se zugrăvea
pe prietenoasele lor chipuri de oameni de treabă îl mişcă; spuse:
— Cât sunteţi de drăguţi! … Voi pleca mâine dimineaţa., Aşii e
bine?
Schulz îi luă mâna.
— Ah! Făcu el, ce fericire! Mulţumesc! Mulţumesc!
Era ca un copil, căruia mâine i se pare atât de îndepărtat, atât
de îndepărtat; încât nici nu te poţi gândi la el. Christophe nu
pleca astăzi, toată ziua era a lor, vor petrece în- tieaga seară
împreună, vor dormi sub acelaşi acoperământ i
* asta era tot ce vedea Schulz: nu voia să se gândească mai
departe
Veselia reîncepu. Schulz se ridică deodată, îşi luă un aer
solemn şi ciocni, toastând emoţionat şi emfatic pentru oaspetele
său care-i făcuse imensă bucurie şi onoare de a-i vizita micul
orăşel şi modestă locuinţă; bău pentru fericită lui reîntoarcere,
pentru succesele sale, pentru gloria sa, pentru toată fericirea de
pe pământ, pe care i le ura din toată inima- După aceea mai
toastă şi pentru nobila muzică, apoi pentru vechiul său prieten
Kunz – apoi pentru primăvară; şi nu-l uită nici pe Pottpetschmidt.
Kunz, la rându-i, bău în cinstea lui Schulz şi a altora; iar
Christophe, pentru a pune capăt toasturilor, ciocni pentru coană
Salome, care se făcu stacojie. După care, fără să lase oratorilor
timp să-i mai răspundă, atacă un cântec bine cunoscut, pe care
cei doi bătrâni 11 reluară în cor, şi, după acesta, un altul şi încă
unul. La trei ţ’oc?!, cântece în care se vorbea despre prietenie,
muzică, şi vin: totul însoţit de râsete zgomotoase şi de clinchetul
paharelor, pe care le ciocneau într-una…
Erau ceasurile trei şi jumătate când se ridicară de la masă. Se
simţeau cam greoi. Kunz se prăbuşi într-un fotoliu; ar fi tras
bucuros un pui de somn. Lui Schulz i se tă- iaseră picioarele, atât
din pricina emoţiilor de dimineaţă cât şi din aceea a toasturilor.
Amândoi nădăjduiau că Christophe se va aşeza din nou la pian şi
va cânta ceasuri întregi. Dar năstruşnicul băiat, voinic şi bine
dispus, după ce trânti două-trei acorduri la pian, îl închise
deodată, privi pe fereastră şi tntrebă dacă, până la masa de seară,
n-ar fi nimerită o plimbare. Câmpia îl atrăgea. Kunz nu păru
entuziasmat; dar Schulz găsi, pe loc, că ideea era excelentă şi că
trebuia să-l ducă pe oaspele lor să vadă promenada
Schdnbuchwălder. Kunz se cam strâmbă, dar nu se împotrivi şi se
ridică o dată cu ceilalţi: era tot atât de dornic ca şi Schulz să-i
arate lui Christophe frumuseţile ţinutului.
Ieşiră. Christophe îl luase de braţ pe Schulz şi-l făcea să
meargă ceva mai repede decât ar fi vrut bătrânul. Kunz îi urmă,
ştergându-şi năduşeala. Perorau veseli. Oamenii, din pragul
porţilor, îi priveau trecând şi socoteau că Herr Pro- fessor Schulz
avea aerul unui om tânăr. La ieşirea din oraş, o luară peste câmp.
Kunz se plângea de căldură. Christophe, nemilos, găsea că aerul
este minunat. Din fericire pentru cei doi bătrâni, se opreau mereu
pentru a discuta, iar conversaţia îi făcea să uite lungimea
drumului. Pătrunseră în pădure. Schulz recită versuri din Goethe
şi Moerike. Lui Christophe îi plăceau mult poeziile; dar nu reţinea
niciuna i era pierdut în ascultarea lor, într-o nedesluşită visare, în
care melodiile luau locul cuvintelor, făcându-le să piară. Admira
memoria lui Schulz. Ce deosebire între însufleţirea acestui bătrân
bolnav, aproape neputincios, zăvorit în camera lui o bună parte
din an, închis în orăşelu-i de provincie întreaga _viaţă – şi Hassler
care, tânăr, cu faimă, în inima mişcării artistice, străbătând
Europa cu turneele concertelor sale, nu se interesa de nimic şi nu
voia să ştie nimic I Schulz nu numai că era în curent cu toate
manifestările artei prezente, cunoscută de Christophe, dar ştia o
sumă de lucruri asupra muzicienilor din trecut, sau străini,
despre care Christophe nici nu auzise măcar pomenindu-se.
Memoria sa era o hrubă adâncă, în care fuseseră strânse toate
minunatele ape ale cerului. Christophe nu se mai sătura
sorbindu-le 5 iar Schulz era fericit de interesul lui Christophe.
Întâlnise. Uneori, auditori complezenţi sau elevi supuşi; dar
totdeauna simţise lipsa unui suflet tânăr şi arzător căruia să-i
poată împărtăşi entu- ziasmele de care, câteodată, sufletul i se
înăbuşea.
Se simţeau cei mai buni prieteni din lume când, deodată,
bătrânul avu stângăcia de a-şi mărturisi admiraţia pentru
Brahms. Christophe fu cuprins de o furie rece: dădu drumul
braţului lui Schulz şi spuse, cu un ton tăios, că cine îl iubea pe
Brahms nu putea fi prietenul lui; fu ca o baie rece pentru
entuziasmul lor. Schulz, prea timid ca să se împotrivească, prea
onest ca să mintă, bâlbâi, încercă să se explice. Dar Christophe i-
o tăie printr-un: „De ajuns! “aspru, care nu îngăduia nicio replică.
Linişte mormântală. Merseră mai departe. Cei doi bâ- trini nu
îndrăzneau să se privească. Kunz, după ce îşi drese glasul,
încercă să înnoade din nou discuţia şi să vorbească despre
pădure şi despre vremea frumoasă: dar Christophe, îmbufnat,
lăsând să lâncezească discuţia, nu răspundea decât prin
monosilabe. Kunz, nemaigăsind niciun ecou din partea lui,
Încercă, pentru a curma tăcerea, să vorbească cu Schulz; dar
Schulz simţea un nod în gât şi nu putea vorbi. Lui Christophe,
care-l privea cu coada ochiului, îi venea să râdă: îl şi iertase. Nicio
clipă nu fusese într-adevăr supărat pe el; se socotea chiar porc de
vreme ce fusese În stare şi amărască pe acest biet bătrân; dar
abuza de puterea lui şi nu voia să aibă aerul că revine asupra a
ceea ce spusese Lucrurile rămaseră astfel până la ieşirea din
pădure: nu se mai auzea decât târşâitul paşilor celor doi bătrâni,
cărora le pierise piuitul; Christophe şuiera şi părea că nici nu-i
vede. Deodată, nu se mai putu stăpâni. Izbucni în râs, se întoarse
spre Schulz şi-i înhaţă braţele în mâinile lui zdravene:
— Bunul şi scumpul meu Schulz! Făcu el, privindu-l cu
dragoste. Ce frumos! Ce frumos!
Vorbea despre câmp şi despre acea zi minunată; dar ochii
surâzători păreau a spune: „Eşti bun. Sunt o brută. Iartă-mă! Te
iubesc foarte mult “.
Bătrânului i se topi inima. Ca şi cum, în urma unei eclipse,
soarele revenise. Mai trecu un răstimp, înainte ca să poată
articula un cuvânt. Christophe îi luase din nou braţul şi-i vorbea
mai prietenos decât oricând. Plin de vese «lie, mergea foarte
repede fără să ia aminte că-şi obosea peste măsură tovarăşii de
drum. Schulz nu se plângea; nici măcar nu băga de seamă că-i
obosit, atât era de mulţumit.
Ştia că va plăti toate imprudenţele din ziua aceea; dar îşi
spunea: „Ce-mi pasă mie de ziua de mâine! După ce va pleca, voi
avea destulă vreme să mă odihnesc”.
Dar Kunz, mai puţin exaltat, mergea mai în urmă, cu vreo
cincisprezece paşi, făcând o mutră jalnică. Christophe, în cele din
urmă, băgă de seamă. Se scuză foarte încurcat şi propuse să se
lungească pe iarbă, la umbra plopilor. Schulz, fireşte, primi, fără
să se întrebe dacă şi bronşitei lui îi va prii. Din fericire, Kunz se
gândi în locul lui; sau cel puţin, dădu acest pretext pentru a nu se
expune pe el însuşi, ud leoarcă cum era, răcorii de pe câmp.
Propuse să meargă să ia, dintr-o staţie vecină, trenul care ducea
în oraş. Şi făcură întocmai. În ciuda oboselii, trebuiră să iuţească
pasul ca să nu. Ajungă cu întârziere şi sosiră în gară tocmai în
clipa opririi trenului.
La apariţia lor, o matahală de om se avânta la uşa vagonului şi
mugi numele lui Schulz şi Kunz, însoţindu-le cu întregul pomelnic
al titlurilor şi demnităţilor lor şi agitând braţele ca un nebun.
Schulz şi Kunz răspunseră strigând şi dând şi ei din mâini; se
repeziră spre compartimentul în care se găsea matahala care, la
rându-i, le ieşi în întâmpinare, înghiontind pe ceilalţi călători.
Christophe, aiurit, îi urmă în gqană şi întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
Iar ceilalţi, în culmea bucuriei, strigau:
— Pottpetschmidt!
Acest nume nu-i spunea prea mare lucru. Uitase toasturile din
timpul dejunului. Pottpetschmidt, pe platforma vagonului, Schulz
şi Kunz, pe treapta vagonului, făceau un vacarm asurzitor: se
minunau de norocul lor. Se cocoţară în trenul care plecă. Schulz
făcu prezentările. Pottpetschmidt, după ce. Salută cu trăsăturile
deodată împietrite şi ţeapăn ca şi cum ar fi înghiţit un baston,
înhăţă îndată după îndeplinirea formalităţilor mâna lui
Christophe, pe care o scutură dp cinci-şase ori, ca şi cum ar fi
vrut să i-o smulgă din umăr, şi începu iarăşi să vocifereze.
Christophe desluşi în ţipetele sale că-i mulţumea Domnului şi
stelei sale norocoase pentru această nemaipomenită întâlnire;
ceea ce nu-l împiedică, ca o clipă mai târziu, lovindu-şi coapsele,
să-şi învinuiască piaza rea care-l făcuse să plece din oraş – tocmai
el care nu pleca niciodată —’ chiar în ziua sosirii domnului
Kapellmeister. Telegrama lui Schulz nu-i fusese predată decât
dimineaţa, un ceas după plecarea trenului; dormea când sosise şi
se găsise cu cale să nu fie trezit. Tunase şi fulgerase toată
dimineaţa împotriva personalului hotelului, şi tună încă. Îşi
trimisese a plimbare clienţii, îşi lăsase baltă întâlnirile de afaceri
şi. În graba lui de a se reîntoarce, luase primul tren. Dar acel
blestemat tren scăpase legătura cu linia principală:
Pottpetschmidt trebuise să aştepte trei ceasuri într-o gară;
epuizase toate exclamaţiile vocabularului său şi împuiase capul
atât călătorilor care aşteptau ca şi el, cât şi conducătorului de
tren cu nenorocirile lui. În sfârşit, plecaseră. Tremura să nu
ajungă prea târziu… Dar slavă Domnului! Slavă Domnului! …
Luă din nou mâinile lui Christophe şi le frământă în enormele-i
labe cu degete păroase. Era înspăimântător de gras şi mătăhălos
= capul pătrat, părul roşu, tuns foarte mărunt, obrazul ras,
ciupit, ochii bulbucaţi, nasul mare, buzele groase, bărbia dublă,
gâtul scurt, cu spatele de o lăţime monstruoasă, cu pântecele ca
un butoi, cu braţele îndepărtate de trup, cu mâinile şi picioarele
uriaşe, un gigantic morman de carne, schimonosit de abuzul de
ghiftuială şi de bere, unul dintre acele poloboace, cu chip
omenesc, ce se văd uneori rostogolindu-se pe străzile oraşelor din
Bavaria, care păstrează secretul acestei rase de oameni, obţinute
printr-un sistem de îngrăşare analog celui al gâştelor puse la
îndopat De bucurie şi de căldură, strălucea ca un bulgăre de unt;
şi, cu amândouă mâinile pe genunchii îndepărtaţi, sau pe aceia ai
vecinilor săi, vorbea într-una, rostogolind consoanele în văzduh,
cu vigoarea unei catapulte. Din când în când, era cuprins de un
râs care îi zguduia tot trupul: zvârlea capul pe spate, Seschizând
gura, hârâind, horcăind şi înăbuşindu-se. De râsul lui se
molipseau şi Schulz şi Kunz care, după ce trecea accesul, îl
priveau pe Christophe ştergându-se la ochi. Păreau că-l întreabă:
„Ei? Mai ai ceva de spus? “
Christophe nu spunea nimic; gândea cu spaimă: „Monstrul ăsta
cântă muzica mea? “
Se întoarseră la Schulz. Christophe nădăjduia că va evita să-l
audă pe Pottpetschmidt cântând şi, în ciuda aluziilor lui
Pottpetschmidt care ardea să se lase ascultat, nu-i făcea nicio
propunere. Dar Schulz şi Kunz ţineau prea mult să se mândreas
«ă cu prietenul lor: trebui să treacă şi prin această încercare!
Christophe se aşeză la pian destul de rău dispus; gândea: „Omule,
omule, nici nu ştii ce te aşteaptă: feres- te-te! N-am să te cruţ de
loc “.
Tşi spunea că-l va întrista pe Schulz şi-i părea rău; dar era mai
curând hotărât să-l întristeze decât să îndure ca acest John
Falstaff15 să-i măcelărească muzica. Căinţa de a îndurera pe
bătrânul său prieten îi fu cruţată: matahala cântă cu o voce

15 Falsafj: personaj destrăbălat şi cinic din Nevestele vesele din Windsor şi Henric al IV-lea de Shakespeare.
splendidă. De la primele măsuri, Christophe tresări de uimire.
Schulz, care nu-l pierdea din ochi, tremură: gândi că Christophe
nu era mulţumit şi nu se linişti decât văzându-i chipul
luminându-se din ce în ce mai mult, pe măsură ce cânta. El
însuşi se ilumină de reflexul bucuriei lui Christophe; iar când
bucată se isprăvi şi Christophe se întoarse strigând că nu şi-a
auzit niciodată astfel cântat vreun lied de-al său, Schulz simţi o
încântare mai dulce şi mai adâncă decât aceea a lui Christophe,
care era satisfăcut, sau a lui Pottpetschmidt, care triumfa; căci
fiecare dintre ei se bucura doar pentru sine, în vreme ce Schulz se
bucură pentru amândoi Concertul continuă. Christophe era
uimit: nu putea să înţeleagă cum această fiinţă greoaie şi comună
izbutea să redea gândirea liedurilor sale. Fără îndoială, nu toate
nuanţele erau redate în chip exact; dar cântecu-i era străbătut de
un elan, de o pasiune, pe care nu reuşise niciodată să le insufle în
întregime cântăreţilor profesionişti. Îl privea pe Pottpetschmidt şi
se întreba: „Oare şi simte, într-adevăr? W
Dar nu vedea în ochii săi altă văpaie decât aceea a trufiei
satisfăcute. O forţă inconştientă răscolea această masă compactă.
Această. Forţă oarbă şi pasivă era ca o oştire care nu ştie de ce şi
împotriva cui luptă. Spiritul liedurilor punea stăpânire pe ea, şi ea
i se supunea, exultând: căci avea nevoie să acţioneze şi. Lăsată în
voia ei, n-ar fi ştiut niciodată cum.
Christophe îşi spunea că în ziua creaţiei, marele dăltui- tor nu-
şi dăduse osteneală pentru a potrivi cum se cuvine membrele
desperecheate ale făpturilor sale abia schiţate şi că le pusese
laolaltă cum putuse, fără să se sinchisească dacă ele erau sau nu
sortite să se cumpănească bine împreună i astfel, acum, cu toţii,
erau alcătuiţi din bucăţi luate de ici, de colo şi, acelaşi om era
risipit în cinci-şase oameni deosebiţi între ei: creierul era la unul,
inima la altul, la un al treilea trupul care se potrivea acelui suflet;
instrumentul era într-o parte, iar instrumentistul în cealaltă..
Unele fiinţe rămâneau ca nişte minunate viori, veşnic închise în
cutia lor, negăsindu-se cine să cânte pe ele. Iar acei care erau
sortiţi să cânte pe ele erau toată viaţa siliţi să se mulţumească cu
nişte dible sparte. Avea cu atât mai multă dreptate să gin- dească
aşa cu cât era furios împotriva sa, că nu fusese niciodată în stare
să cânte corect o pagină de muzică. Avea glasul fals şi nu putea
să se asculte fără oroare.
Între timp, Pottpetschmidt, îmbătat de susces, începea să
„pună expresie” în liedurile lui Christophe; cu alte cuvinte, o
înlocuia pe aceea a lui Christophe cu a sa. Christophe, fireşte, nu
socotea că muzica-i câştigă prin acest schimb; şi se întuneca.
Schulz îşi dădu seama. Lipsit de spirit critic şi plin de admiraţie
pentru prietenul său, el nu ar fi putut înţelege singur prostul gust
al lui Pottpetschmidt: dar afecţiunea sa pentru Christophe îl făcea
să desluşească cele mai fugare nuanţe ale gândirii acestui tânăr:
nu mai trăia în sine însuşi, trăia în Christophe; şi suferea şi el din
pricina emfazei lui Pottpetschmidt. Se făcu luntre şi punte pentru
a-l opri pe acest povârniş primejdios. Nu era uşor să-l reduci pe
Pottpetschmidt la tăcere. Când cântăreţul epuiza repertoriul lui
Christophe, Schulz întâmpină toate greutăţile ca să-l împiedice să
cânte elucubraţiile compozitorilor mediocri, ale căror nume doar
erau de ajuns ca să-l facă pe Christophe să se zbârlească ca un
arici.
Din fericire, vestea cinei puse botniţă lui Pottpetschmidt. Alt
câmp de activitate i se oferea, pentru a-şi desfăşura forţa 3 şi aici,
nu avea rival; iar Christophe, pe care isprăvile-i din cursul zilei îl
cam obosiseră, nu încercă de loc să-i ţină piept.
Cina se prelungea. În jurul mesei, cei trei bătrâni prieteni îl
contemplau pe Christophe; îi sorbeau vorbele. Lui Christophe i se
păru foarte ciudat că se găseşte, în acest moment, într-un mic şi
pierdut orăşel. - Printre aceşti oameni bătrâni, pe care nu-i mai
văzuse niciodată până atunci şi că se simte mai legat de ei decât
dacă i-ar fi fost rude apropiate. Gândea ce mare binefacere ar fi
pentru un artist dacă ar putea bănui ce prieteni necunoscuţi
întâlneşte opera lui în lumea mare – cât de mult i s-ar încălzi
sufletul şi în ce măsură i-ar spori puterile… Dar, de cele mai
multe ori. Nimic din toate acestea: căci fiecare rămâne singur şi
moare singur, temându-se cu atât mai mult să spună ceea ce
simte, cu cât simte mai mult şi cu cât mai multă nevoie are să o
spună. Linguşitorilor de rând nu le vine greu să vorbească. Aceia
însă care poartă în suflet cea mai mare dragoste trebuie să-şi
înfrângă pornirea şi să-şi descleşteze dinţii pentru a spune că le
place. Aşa încât, trebuie să fii foarte recunoscător celor care
îndrâzncsc să vorbească: ei sunt, fără s-o bănuiască, colaboratorii
artistului – Christophe era pătruns de recunoştinţă pentru
bătrânul Schulz. Nu-l asemăna cu cei doi tovarăşi ai săi; simţea
că el era sufletul acestui mic grup de prieteni; ceilalţi doi nu erau
decât reflexele acestui viu focar de bunătate şi dragoste. Prietenia
pe care Kunz şi Pottpetschmidt i-o purtau era cu totul alta. Kunz
era egoist i muzica îi dăruia o stare de mulţumire, ca unui motan
pe care-l mângâi. Pottpetschmidt găsea în ea o satisfacere a
vanităţii şi un exerciţiu fizic. Niciunul nici celălalt nu se
sinchiseau să-l înţeleagă. Dar Schulz uita cu totul de sine: iubea.
Era târziu. Cei doi prieteni invitaţi plecară, în plină noapte.
Christophe rămase singur cu Schulz. Îi spuse:
— Acum voi cânta numai pentru dumneata.
Se aşeză la pian şi cântă – aşa cum ştia el să cânte, atunci
când simţea în preajmă-i pe cineva drag. Cântă din noile sale
opere. Bătrânul era în extaz. Aşezat lângă Christophe, nu-l slăbea
din ochi şi-şi ţinea răsuflarea. În marea lui bunătate, nefiind în
stare să păstreze numai pentru sine cea mai măruntă bucurie,
repeta în neştire:
— Ah! Ce nenorocire că nu mai e Kunz aici! (Ceea ce-l cam
enerva pe Christophe.)
Trecu un ceas: Christophe cânta într-una; nu vorbeau de loc.
Când Christophe termină, niciunul dintre ei nu mai scoase un
cuvânt. Totul era scufundat în tăcere: casa, strada dormeau.
Christophe se întoarse şi-l văzu pe bătrân plângând j se sculă şi
se duse să-l îmbrăţişeze. În liniştea nopţii, vorbiră în şoapte.
Stins, tic-tacul orologiului bătea într-o cameră învecinată. Schulz
vorbea încet, cu mâinile împreunate, cu trupul plecat înainte; îi
povestea lui Christophe, care îl întreba, despre viaţa şi tristeţile
sale; în fiecare clipă îşi făcea scrupule că se plânge, simţea nevoia
să spună: „Greşesc… sunt nedrept… nu am dreptul să mă
plâng… toţi au fost foarte buni cu mine…1*
Şi, într-adevăr, nu se plângea: dar o melancolie de cafe nu-şi
dădea seama se desprindea din sobra povestire a vieţii lui de
singuratic. Întreţesea în povestirea celor mai dureroase clipe
profesiuni de credinţă de un vag şi foarte sentimental idealism,
care-l iritau pe Christophe, dar pe care ar fi trebuit să fie crud ca
să le contrazică în realitate, la Schulz era cu mult mai puţin o
credinţă fermă decât o dorinţă pasionată de a crede – o speranţă
nesigură, de care se încleşta ca de un colac de salvare. Căuta o
confirmare în ochii lui Christophe. Christophe înţelegea chemarea
ochilor prietenului, care se agăţau de eljiu înduioşătoare
încredere,” are implorau de la el – care-i dictau răspunsul. Atunci,
pronunţă cuvintele de liniştită credinţă şi de forţă sigură pe sine
însăşi, pe care bătrânul le aştepta, şi care-i făcură bine. Bătrânul
şi tânăml uitaseră anii care îi despărţeau: erau unul aproape de
celălalt, ca doi fraţi de aceeaşi vârstă, care s- iubesc şi se ajută;
cel mai slab căuta un sprijin la cel mai puternic: bătrânul se
refugia în sufletul tânărului.
Se despărţiră după miezul nopţii. Christophe trebuia să se
scoale în zori pentru a lua acelaşi tren care îl adusese. Aşa încât
nu-şi pierdu vremea dezbrăcându-se. Bătrânul pregătise camera
oaspelui său ca şi cum acesta trebuia să petreacă în ea mai multe
luni. Pusese pe masă trandafiri într-un vas şi o ramură de laur. Îi
aşezase pe birou o mapă de scris nou-nouţă. Pusese să i se
aducă, în cursul dimineţii, o pianină. Alesese şi aranjase, pe
etajera de la capul patului, câteva dintre cele mai preţioase şi mai
iubite cărţi ale lui. Nu rămăsese niciun amănunt la care să nu se
fi gândit cu toată dragostea. Zadarnic însă: Christophe nu luă
aminte la nimic din toate acestea. Se aruncă pe pat şi îndată
adormi tun.
Schulz nu dormi. Cugetă într-una şi la fericirea pe care o
avusese şi la toată amărăciunea pe care o şi resimţea la gândul
plecării prietenului său. Prin minte i se perindau cuvintele pe care
şi le spuseseră. Se gândea că dragul lui Christophe dormea lângă
el, de cealaltă parte a zidului, de care era lipit patul său. Era atât
de zdrobit de oboseală şi de frânt, încât simţea că se înăbuşe; îşi
dădea seama că răcise în timpul plimbării şi că boala îi va reveni,
dar nu avea decât o dorinţă: numai să o poată duce până la
plecarea lui!
Şi tremura la gândul să nu-l încerce vreun acces de tuse, care
să-l trezească pe Christophe. Era plin de recunoştinţă faţă de
Dumnezeu şi începu să compună versuri pe cântarea bătrânului
Simion: Nune dimittis… Se ridică, scăldat de nă- duşeală, pentru a
scrie aceste versuri, şi rămase la masa de lucru până când Ie
copie cu grijă, cu o dedicaţie plină de dragoste; îşi puse jos
semnătura, data şi ora. Apoi, se culcă din nou, zguduit de friguri
şi nu se mai putu încălzi toată noaptea.
Se iviră zorile. Schulz se gândea, cu părere de rău, la zorile din
ajun. Dar se ocări că-şi întuneca cu aceste gânduri cele din urmă
clipe de fericire ce-i mai rămăseseră: ştia prea bine că mâine va
regreta ceasul care acum pierea; se sirâjui cât putu să nu-l
irosească Ciulea urechile să prindă cel mai mic zgomot din
camera vecină. Dar Christophe n: d ta, e clintea. Rămăsese acolo-
unde-şi pusese- capul; doimea neîntors. Bătuseră ceasurile şase
şi jumătate, iar el dorme» încă. Nimic mai uşor decât să-l lase să
piardă trenul; i» el, fără îndoială, ar fi făcut haz. Dar bătrânul era
prea scrupulos ca să hotărască astfel soarta unui prieten, fără să
tiri scama de el. Zadarnic îşi tot spunea: „Nu eu voi fi de vini Nu
am niciun amestec. E de ajuns să nu spun nimic. Iar dacă nu se
trezeşte la timp, voi mai petrece o zi întreagă cu el*.
Îşi răspunse: „Nu, nu am dreptul!;
Şi se socoti dator să-l trezească. Bătu la uşă. Christophe nu
auzi îndată: trebui să stăruiască, ceea ce îl mâhni pe bătrânul
care gândea: „Ah, ce somn adânc! Ar fi dormit pini la prânz! … “
În sfârşit, glasul voios al lui Christophe răspundea de cealaltă
parte a peretelui. Când află ora, se miră; şi îl auzi agitându-se
prin cameră, făcându-şi zgomotos toaleta, cântând frânturi de
cântece, în vreme ce trăncănea prieteneşte cu Schulz. Prin perete,
spunând năzbâtii care, cu toată amărăciunea sa, îl făceau pe
bătrân să râdă. Uşa se deschise: apă ni proaspăt, odihnit, cu
chipul fericit; nu se gândea de loc la mâhnirea pe care o pricinuia.
De fapt, nimic nu-l zorea să plece; n-ar fi pierdut nimic dacă ar
mai fi rămas câteva zile; şi i-ar fi făcut atâta plăcere lui Schulz!
Dar Christophe nu-şi prea putea da seama. De altminteri, oricâtă
prietenie ar fi simţit pentru bătrân, îi părea foarte bine că pleacă i.
Era obosit de acea zi în care vorbiseră într-una, de acele suflete,
care se lipeau de el, cu o deznădăjduită dragoste Şi apoi, era
tânăr, gândea că vor mai avea vreme să se revadă 5 nu pleca la
capătul lumii! Bătrânul ştia că, în ceea ce-l priveşte, în curând va
fi mai departe decât la capătul lumii; şi îl sorbea din ochi pe
Christophe, pentru veşnicie.
Îl însoţi la gară deşi era frânt de oboseală. O ploaie măruntă,
rece se cernea fără zgomot. La gară, Christophe, des- chizându-şi
portmoneul, îşi dădu seama că nu mai avea bani de ajuns pentru
a-şi cumpăra biletul de întoarcere. Ştia că Schulz l-ar fi
împrumutat bucuros; dar nu voia să-i ceară… De ce? De ce să
răpeşti aceluia care te iubeşte prilejul – fericirea de a-ţi face un
serviciu? … Nu o făcu din discreţie, din orgoliu, poate. Luă un
bilet până la o staţie intermediară, spunându-şi că va face restul
drumului pe jos.
Clipa plecării sosi. Se sărutară pe scara vagonului. Schulz îi
strecură lui Christophe în mină poezia pe care o scrisese în timpul
nopţii. Rămase sub fereastră, pe peron. Nu mai aveau să-şi spună
nimic, aşa cum se întâmplă când clipa în care-ţi iei rămas bun
întârzie: dar ochii lui Schulz continuau să vorbească: nu se
dezlipiră de pe chipul lui Christophe până când trenul plecă.
Vagonul pieri la o cotitură. Schulz se pomeni iarăşi singur. Se
reîntoarse spre casă, pe strada noroioasă; se târâia i simţi deodată
oboseala, frigul, tristeţea zilei ploioase. Cu mare greutate ajunse
acasă şi urcă scările. Nici nu apucă bine să intre în odaie că îl şi
cuprinseră înecăciunile şi un acces de tuse. Salome îi veni într-
ajutor. În toiul gemetelor, pe carr nu şi le putea stăpâni, repeta:
— Ce fericire! … Ce fericire că măcar m-au lăsat în pace până
acum!
Se simţea foarte rău. Se culcă. Salome se duse după doctor. În
pat, trupu-i se moleşi ca o cârpă. Nu era în stare să facă o
mişcare: doar pieptul îi gâfâia, ca foalele. Capul îi era greu şi-i
ardea. Petrecu întreaga zi retrăind, clipă cu clipă, ziua din ajun:
se chinuia astfel şi apoi se mustră că se mai poate plânge, după o
asemenea fericire. Cu mâinile împreunate, cu sufletul plin de
dragoste, îi mulţumea lui Dumnezeu.
Înseninat de ziua pe care o petrecuse, Christophe se re-
întorcea spre casă mai încrezător în sine, din pricina afecţiunii pe
care o lăsa, în urmă-i. Ajuns până unde-i permitea biletul, coborî
vesel şi o porni pe jos. Avea de făcut vreo şaizeci de kilometri. Nu
era grăbit şi hoinărea ca un şcolar. Era în april. Vegetaţia nu era
încă în toi. Frunzele se desfăceau, ca nişte mânuţe pline de riduri,
la capătul ramurilor negre; merii erau în floare şi plăpânzii
măcieşi surâdeau de-a lungul gardurilor vii. Deasupra pădurii
desfrunzite, în nare începea să crească un delicat pufuşor verde-
deschis, se înălţa, pe creasta unei mici coline, aidoma unui trofeu
în vârful unei lănci, un străvechi castel roman. Pe cerul de un
foarte blând albastru, rătăceau prea întunecaţi nori. Umbrele
cutreierau pe câmpia primăvăratică; mai dădea câte o lapoviţă.
Apoi, luminosul soare reînvia şi păsările cântau.
Christophe băgă de seamă că de la o bucată de vreme se tot
gândea la unchiul Gottfried. Trecuse multă vreme de când nu se
mai gândise la bietul om; şi se întreba de ce amintirea lui îi
revenea, atât de stăruitor, în acest moment} U obseda, în vreme ce
mergea pe un drum mărginit de plopi, de-a lungul unei
scăpărătoare panglici de apă; această imagine îl urmărea În aşa
fel, încât la cotitură pe care o făcea un zid înalt i se păru că-l vede
ieşindu-i întru întâmpinare.
Cerul se întunecase. Pomi o ploaie cu găleata, urmată de
grindină, iar tunetul bubui în depărtare. Christophe era în
apropierea unui sat şi îi vedea faţadele trandafirii ale caselor,
acoperişurile roşii, în mijlocul dumbrăvilor. Iuţi pasul şi se
adăposti sub streaşina celei dintâi locuinţe. Grindina biciuia
puternic; răsuna pe olane şi sărea în drum, ca nişte grăunţe de
plumb. Şanţurile erau pline de apă. Peste livezile în floare, un
curcubeu îşi întindea strălucitoarea-i şi salba- tica-i eşarfă, pe
deasupra norilor de un albastru-închis.
În pragul porţii, în picioare, o fată tânără împletea. Îi spuse
prietenoasă lui Christophe să intre. Primi invitaţia. Odaia în care
pătrunse slujea şi de bucătărie şi de sufragerie şi de dormitor. În
fund, spânzura un ceaun deasupra unui foc mare. O femeie, care
curăţa zarzavat, îi dădu bună ziua lui Christophe, spunându-i să
se apropie de foc ca să se usuce. Tânăra fată se duse să caute o
sticlă şi-i dădu să bea. Aşezată de cealaltă parte a mesei, ea
împletea mai departe, ocupându-se în acelaşi timp de doi copii
care se jucau vârându-şi pe după guler pumni din iarba care la
ţară se numeşte a „furilor11 sau a „coşarilor". Intră în vorbă cu
Christophe. El nu-şi dădu seama decât o clipă mai târziu că ea
era oarbă. Nu era de loc frumoasă. Era o fată zdravănă, cu obrajii
roşii, cu dinţii albi, braţele puternice; dar trăsăturile nu aveau
regularitate: avea aerul surâzător şi cam inexpresiv ca al multor
orbi, şi felul lor de a vorbi despre lucruri şi despre oameni ca şi
când i-ar vedea. În prima clipă, Christophe, zăpăcit, crezu că-şi
bate joc de el, când o auzi spunându-i că arată bine şi că astăzi
câmpia este foarte frumoasă. Dar după ce privi, rând pe rând, pe
oarbă şi pe femeia care curăţa zarzavat, îşi dădu seama că totul
era foarte firesc. Cele două femei îi puseră, prieteneşte, tot felul de
întrebări lui Christophe, ca să afle de unde venea, pe unde
trecuse. Oarba se amestecă în vorbă cu prea multă însufleţire;
aprobă sau comenta cele spuse de Christophe în privinţa
drumului pe care-l străbătuse şi a câmpului. Fireşte, observaţiile
ei erau, adeseori, cu totul nepotrivite. Voia parcă, singură, să se
convingă că vedea tot atât de bine ca şi eL
Alţi membri ai familiei se întoarseră: un ţăran robust de vreo
treizeci de am, cu tânăra lui nevastă. Christophe vorbea când cu
unii când cu ceilalţi; şi, privind cerul care se limpezea, aştepta
clipa prielnică pentru a o porni din nou la drum. Oarba fredonă o
arie, împletind mai departe. Această arie îi amintea lui Christophe
tot felul de lucruri străvechi.
 — Cum! Şi dumneata cunoşti melodia asta? Spuse el. (O
învăţase, cândva, de la Gottfried.)
Fredonă urinarea. Tânăra fată începu să râdă. Cânta prima
jumătate a frazelor şi el se amuza să le sfârşească. Tocmai st
ridicase pentru a cerceta vremea şi făcea înconjurul odăii,
scotocind maşinal cu privirea prin toate ungherele, când zări într-
un colţ, lângă bufet, un obiect care-l făcu să tresară. Era un băţ
lung, îndoit, al cărui mâner, sculptat nedibaci, înfăţişa un omuleţ
adus de spate, care salută. Christophe cunoştea bine acest băţ: se
jucase cu el pe când era copil mic. Se repezi la băţ şi întrebă cu
glasul sugrumat:
— De unde îl aveţi? … De unde aveţi asta? …
Omul privi şi spuse:
— L-a lăsat un prieten; un vechi prieten care a murit.
Christophe strigă:
— Gottfried?
Cu toţii se întoarseră spre el întrebând:
— De unde ştiţi?
Tar când Christophe spuse că Gottfried îi era unchi, toată
lumea se emoţionă Oarba se ridicase; ghemul de lână i se
rostogolise prin odaie, călca pe lucru şi-i luase mâinile lui
Christophe repetând foarte mişcată:
— Eşti nepotul lui?
Toată lumea vorbea deodată. Christophe la rându-i întrebă:
— Dar dumneavoastră de unde… de. Unde îl cunoaşteţi?
Omul răspunse:
— Aici a murit.
Se aşezară din nou; şi când se mai potoliră puţin, mama
povesti, reluându-şi lucrul, că Gottfried venea în casa lor de ani
de zile: totdeauna se oprea la ei şi la dus şi la întors, în fiecare
dintre călătoriile pe care le făcea. Ultima dată când venise (era în
iulie, anul trecut), părea foarte obosit: şi, după ce-şi lepădase
bocceaua, trecuse destulă vreme până să poată scoate o vorbă:
dar nimeni nu-i dăduse importanţă, căci erau obişnuiţi să-l vadă
astfel, de câte ori sosea, pentru că se ştia că totdeauna răsufla
greu. Nu se plângea. Niciodată nu se plângea: găsea totdeauna
pricină de mulţumire în lucrurile neplăcutc. Când făcea o muncă
obositoare, se bucura gândindu-se ce bine are să-i fie, seara, în
pat; iar când era bolnav, ce bine o să-i fie când se va Însănătoşi…
— Şi este o greşeală, domnule, să fii întotdeauna mulţumit,
adăugă bună femeie, căci dacă nu te plângi, nici ceilalţi nu te
plâng. Eu mă plâng într-una…
Aşadar, nu i se dăduse importanţă. Ba chiar şi glumiseră
spunându-i cât de bine arată şi Modestă (aşa o chema pe tânăra
oarbă), care venise să-l ajute să-şi descarce povara, îl întrebase
dacă nu va obosi niciodată să tot alerge aşa, ca un om tânăr. În
loc de orice alt răspuns el surâdea, căci nu putea să vorbească. Se
aşeză pe banca din faţa porţii. Şi fiecare îşi văzu de treabă:
bărbaţii la câmp, mama la bucătărie. Modestă se apropie de
bancă: în picioare, rezemată de poartă, cu lucrul în mină, îi
vorbea lui Gottfried. El nu-i răspundea: ea nici nu-i cerea să-i
răspundă, îi povestea tot ce se întâmplase de când fusese ultima
dată pe la ei. Gottfried răsufla cu greutate; şi ea îl auzi făcând
sforţări să vorbească. În loc să se neliniştească, îi spuse:
— Nu mai vorbi. Odihneşte-te! Vei vorbi mai pe urmă… Cum e
cu putinţă să te oboseşti în aşa hal! …
Atunci el nu mai vorbi. Ea îşi reluă povestirea, crezând că o
ascultă. El suspină şi tăcu. Când mama ieşi niţel mai târziu din
casă, o găsi pe Modestă care vorbea mai departe şi pe bancă pe
Gottfried încremenit, cu capul pe spate, întors spre cer: de câteva
minute, Modesta vorbea cu un mort. Ea înţelese atunci că bietul
om încercase să spună câteva cuvinte, înainte de a muri, dar că
nu fusese în stare; atunci se resemnase cu surâsul lui amar şi
închisese ochii, în pacea înserării de vară…
Ploaia încetase. Nora se duse la grajd; fiul luă hârleţul şi
curăţă, în faţa porţii, rigola pe care o astupase noroiul. Modesta
pierise chiar de la începutul povestirii. Christophe rămase singur
în cameră cu mama şi tăcea mişcat. Bătrâna, cam flecară, nu
putea îndura o tăcere prelungită; şi se apucă să-i spună de-a fir-
a-păr istoria cunoştinţei ei cu Gottfried. Era o poveste foarte
veche. Gottfried o iubise când fusese foarte tânără. Nu îndrăznea
însă să i-o spună; dar se glumea pe socoteala aceasta; ea îşi bătea
joc de el, toţi ceilalţi îşi băteau joc de el: (aşa i se întâmpla
pretutindeni). Gott- fried totuşi se reîntorcea tot atât de
credincios, an de an.
Găsea firesc să fie luat în râs, firesc să nu-l iubească, fireso. Ca
ea să se fi măritat şi să fie fericită cu altul. Ea fusese prea fericită,
prea se lăudase cu norocul ei: sosi nenorocirea. Bărbatul îi muri
subit. Apoi, fiica – o fată frumoasă, sănătoasă, zdravănă, pe care
toată lumea o admira şi care trebuia să se mărite cu fiul celui mai
bogat ţăran din ţinut, pierdu vederea în urma unui accident. Într-
o zi, pe dnd se urcase în părul mare din spatele casei, pentru a
culege fructe, scara îi alunecase: căzând, o ramură ruptă o lovise
rău, a- proape de ochi. Se crezu la început că va scăpa doar cu o
cicatrice; dar de atunci, nu încetase să sufere de junghiuri în
frunte: i se întunecă un ochi, apoi celălalt; şi toate îngrijirile fură
zadarnice. Fireşte, căsătoria se stricase; pretendentul pierise fără
altă explicaţie; şi, dintre toţi băieţii care cu o lună înainte s-ar fi
omorât între ei pentrp un vals cu ea, niciunul nu mai avu curajul
(şi este lesne de înţeles) să-şi ia pe cap o infirmă. Atunci, Modestă,
care până atunci fusese nepăsătoare şi plină de veselie, căzuse
într-o deznădejde atât de mare încât ar fi vrut să moară. Nu mai
voia să mănânce, plângea într-una, de dimineaţă până seară: iar
noaptea se mai văicărea încă în pat. Nu mai ştiau ce să-i facă, nu
puteau decât să se întristeze alături de ea; ceea ce o făcea să
plângă şi mai tare. În cele din urmă, se saturau de văicărelile ei;
atunci o repezeau şi ea spunea că o să se arunce în apă. Pastorul
venea uneori: îi vorbea despre Dumnezeu, despre cele veşnice şi
despre meritele pe care şi le câştiga pentru lumea cealaltă,
indurând acum necazuri: dar aceasta nu o mângâia de loc. Într-o
zi, Gottfried reveni. Modesta nu fusese niciodată bună cu el. Nu
pentru că ar fi fost răutăcioasă din fire; dar era dispreţuitoare; şi
apoi, ea nu se gândea, îi plăcea doar să râdă: nu exista răutate pe
care să nu i-o fi spus şi să nu i-o fi făcut. Când află nenorocirea ei
fu răscolit. Totuşi, nu-i arătă nimic, când o văzu prima dată. Se
aşeză lângă ea, nu făcu nicio aluzie la accident şi începu să
vorbească liniştit ca altă dată. Nu-i spuse niciun cuvânt de
compătimire; parcă nici n-ar fi băgat de seamă că e oarbă. Numai
că nu-i vorbea despre ceea ce ea nu putea vedea; îi vorbea despre
tot ceea ce ea putea auzi său observă, în starea în care se găsea;
şi făcea aceasta cu simplicitate, ca pe un lucru firesc: s-ar fi putut
spune că şi el era orb. La început, ea nu ascultă şi continuă să
pungă. Dar, a doua zi, ascultă mai atent şi chiar îi şi răspunde…
— Şi, continuă mama, nu ştiu ce Dumnezeu a putut să-i
spună. Căci tocmai pe atunci se strângea fânul şi nu aveam
vreme să mă ocup de ea. Dar seara, când ne-am întors ie la câmp,
i-am găsit vorbind liniştit. Şi, de atunci, a mers mereu mai bine.
Parcă îşi uita amărăciunea. Totuşi, din când în când. O cuprindea
din nou deznădejdea; plângea singură sau încerca să-i vorbească
lui Gottfried despre lucruri triste; dar acesta nu părea că o
ascultă, său nu-i răspundea pe acelaşi ton; vorbea mai departe,
potolit, aproape vesel, despre lucruri care o linişteau şi o
interesau. O hotărî, în cele din urmă, să iasă din casă pe care nu
mai voise să o părăsească de când i se întâmplase nenorocirea. O
hotărî să facă întâi câţiva paşi în jurul grădinii, apoi drumuri mai
lungi pe câmp. Şi a ajuns acum să se descurce oriunde şi să
desluşească toate, ca şi cum le-ar vedea. Observă chiar lucruri
cărora noi nu le dăm nicio atenţie; şi se interesează de toate, ea
care înainte nu se interesa de mai nimic în afară de propria ei
fiinţă. De data aceea, Gottfried înlărzie mai mult decâD de obicei
la noi. Nu îndrăzneam să-l rugăm să-şi mai amâne plecarea; dar
el rămase, de bunăvoie, până când o văzu mai Eniştită. Şi, într-o
zi – ea era aici în curte – am auzit-o râzând. Nu vă pot spune ce
am simţit atunci. Gottfried părea şi el foarte mulţumit. Şedea
lângă mine. Ne-am privit şi nu mi-e ruşine să vă spun, domnule,
că l-am sărutat şi încă din toată inima. Atunci mi-a spus: „Acum
cred că pot să plec. Nu mai e nevoie de mine “.
Am încercat să-l reţin. Dar mi-a spus = „Nu. Acum trebuie să
plec. Nu mai pot să rămân “.
Toată lumea ştia că nu putea sta locului; nu a mai stăruit
nimeni. Atunci a plecat: dar făcea în aşa fel încât să treacă mai
des pe la noi; şi, de fiecare dată, era o mare bucurie pentru
Modesta: după fiecare dintre vizitele lui, ea arăta tot mai bine. Se
apucă din nou de gospodărie; fratele ei se căsătorise; ea se ocupă
de copii; iar acum nu se mai plânge de loc, pare fericită
totdeauna. Mă întreb uneori dacă ar fi tot atât de fericită având
amândoi ochii. Da, pe legea mea, domnule, de multe ori "îmi vine
să spun că e mai bine să fii ca ea şi să nu vezi pe unii oameni răi
şi unele lucruri urâte. Lumea s-a sluţit de tot; se înrăieşte pe zi ce
trece… Totuşi, de loc n-aş vrea ca Domnul să-mi asculte ruga; şi.
În ce mă priveşte, la drept vorbind, prefer să mai văd lumea, aşa
afurisită cum e…
Modesta apăru din nou şi schimbară vorba. Christophe voia să
plece, acum că se dresese vremea; Har ei nu se în- voiră. Trebui
să primească să mănânce şi să înnopteze la eL Modestă se aşeză
lângă Christophe şi nu se mai dezlipi de el toată seara. Bl ar fi
vrut să vorbească mai de aproape cu tânăra fată, a cărei soartă îl
umplea de milă. Dar ea nu-i dădu niciun prilej. Nu făcea decât să-
l întrebe despre Gottfried. Când Christophe îi spunea unele
lucruri pe care ea nu le ştia, se bucura, devenea chiar puţin
geloasă Ga însă nu povestea nimic despre Gottfried, de bunăvoie •
se vedea bine că nu spunea totul; sau, dacă spunea ceva. Îndată îi
părea rău: orice amintire era un bun al ei şi nu-i plăcea să şi-l
împartă cu altul. Punea în această dragoste o încrâncenare de -
ţărancă legată de pământul ei: îi era neplăcut să gândească că şi
altcineva îl iubea pe Gottfried tot atât cât şi ea; şi la drept vorbind,
nici nu credea una ca asta Christophe, care citea în sufletul ei, îi
lăsa această mulţumire. Ascultând-o vorbind, îşi dădu seama că
deşi îl văzuse cândva pe Gottfried, şi încă cu ochi de loc
binevoitori, îşi făurise despre el, de când orbise, o imagine cu totul
deosebită de realitate • şi trecuse asupra acestei fantome toată
nevoia de dragoste care era în ea. Nimic nu se ridicase să înfrunte
această amăgire. Cu îndrăzneaţa siguranţă a orbilor, care
scornesc liniştit tot ceea ce nu ştiu, îi spuse lui Christophe:
— Semănaţi cu el.
Înţelese că, de ani de zile, ea luase obiceiul să trăiască zăvorită
în ea însăşi şi că adevărul nu mai pătrundea până la ea. Şi acum,
când învăţase să desluşească în umbra ce o împresura, ba chiar
să uite această umbră, poate că i-ar fi fost teamă de o rază de
lumină, strecurată în această beznă. Evoca împreună cu
Christophe o grămadă de mid nimicuri cam prosteşti, într-o
conversaţie dezlânată şi graţioasă, care lui Christophe hu-i
convenea de loc. Era plictisit de această flecăreală, nu putea să
înţeleagă că o fiinţă, care suferise atât, nu căpătase mai multă
seriozitate în urma amărăciunilor îndurate şi putea să se împace
cu asemenea nimicuri; din când în când, făcea câte o încercare să
vorbească despre lucruri mai grave; dar ele nu găseau niciun
ecou: Modesta nu putea – sau nu voia – să-l urmeze.
Se duseră la culcare. Trecu multă vreme înainte ca Christophe
să poată adormi. Se gândea la Gottfried, a cărui imagine încerca
să o desprindă din amintirile copilăreşti ale
Modestei Nu reuşea s-o facă docât cu greutate şi se necăjea.
I se strângea inima la gândul că unchiul murise aici, că fără
îndoială în acest pat i se odihnise trupul. Încerca să retrăiască
spaima celor din urmă clipe când, neputând vorbi şi neputându-
se face înţeles de oarbă, închisese ochii şi murise. Cât de mult ar
fi vrut să ridice aceste pleoape şi să citească gândurile care se
ascundeau sub ele, taina acestui suflet care plecase, neştiut de
ceilalţi, neştiut, poate, nici de sine însuşi! Şi nici nu încercase; iar
întreaga-i înţelepciune consta În a nu ţine la înţelepciune, în a nu
 voi să intervină în mersul lucrurilor, ci să se lase pradă lor, să le
primească, să le iubească. Astfel, se împărtăşea din tainica lor
substanţă, fără ca să ştie măcar; şi dacă le făcuse atâta bine şi
oarbei şi lui Christophe, ca şi atâtor altora care „fără îndoială, vor
rămâne veşnic necunoscuţi, aceasta se datora prezenţei sale
binefăcătoare, ca şi aceea a câmpiilor, a pădurilor… Christophe
evoca imaginea serilor petrecute cu Gottfried pe câmp, plimbările
din copilărie, povestirile şi cântecele în noapte. Îşi amintea cea
din urmă plimbare pe care o făcuse împreună eu unchiul său, pe
colina de deasupra oraşului, într-o aprigă dimineaţă de iarnă; şi,
din nou, îi dădeau lacrimile. Nu voia să doarmă, ca să poată
rămâne cu amintirile lui; nu voia să piardă nimic din această
sfântă veghere, în micul ţinut plin de sufletul lui Gottfried, în
care-l purtaseră paşii. Dar, as- cultând susurul izvorului, ce
curgea în ţâşniri neregulate, şi strigătul ascuţit al liliecilor,
oboseala sănătoasă a tinereţii îi învinse vrerea; îl fură somnul.
Când se trezi, soarele strălucea, iar toţi cei din fermă erau deja
la lucru. Nu găsi în odaia de jos decât pe bătrână şi pe copii.
Tânăra pereche era la câmp, iar Modestă se dusese să mulgă
vacile; o căutară zadarnic, nu o găsiră nicăieri. Christophe nu voi
s-o aştepte să se întoarcă: la urma urmelor nici nu prea ţinea s-o
revadă şi zise că e grăbit. Pomi la drum, după ce spuse bătrânei
femei să le facă din parte-i şi celorlalţi cuvenitele urări.
Ieşea din sat, când, la o cotitură a drumului o văzu pe oarbă
aşezată pe un dâmb, la poalele unui tufiş de păduceL ta zgomotul
paşilor lui, se ridică, veni spre el, zâmbind, 0. Luă de • mână şi
spuse:
— Hai cu mine!
Urcară prin fineţe până ajunseră la o mică poiană plină de flori,
presărată cu cruci şi care domina satul. Îl duse lângă un
mormânt şi-i spuse i
3» - Aici.
Îngenuncheată amândoi. Christophe îşi amintea de un alt
mormânt, în faţa căruia îngenunchease împreună cu Gotttried şi
gândea: „Curând îmi va veni şi mie rândul”.
Dar acum gtndul acesta nu avea nimic trist. O neţărmurită
pace se înălţa din pământ. Christophe, aplecat asupra
mormântului, îi striga încetişor lui Gottfried:
— Pătrunde în mine 1…
Modestă, cu mâinile împreunate, se ruga doar mişcând
tăcutele-i buze. Apoi, în genunchi, făcu înconjurul mormântului,
pipăind cu mâinile ierburile şi florile; părea că le mân- gâie;
inteligentele-i degete vedeau: smulgeau binişor tulpi- nele de
iederă moartă şi violetele veştejite. Ca să se ridice, îşi sprijini
mâna pe lespedea mormântului; Christophe îi desluşi degetele
alunecând pe furiş peste numele lui Gottfried, atingându-i uşor
fiecare slovă. Ea spuse:
— Pământul e blând, în dimineaţa asta.
Îi întinse mâna; el i-o dete pe a lui. Ea îl făcu să atingă
pământul jilav şi călduţ. El nu-şi dezlipi mâna dintr-a ei; împletite
unele întreitele, degetele li se împlântau în pâ- mint. O sărută pe
Modestă. Şi ea îl sărută pe eL
Se ridicară. Ea îi întinse câteva violete proaspete, pe care le
culesese, păstrându-le pe cele veştede în sân. După ce-şi
scuturară de praf genunchii, ieşiră din cimitir fără să schimbe un
cuvânt. Pe câmp, ciocârliile dntau. Albi fluturi le dănţuiau în jurul
capului. Se lungiră pe o pajişte, doar la câţiva paşi unul de
celălalt. Fumul hogeacurilor din sat se înălţa drept spre cerul
spălat de ploaie. Încremenită fâşie de apă lucea printre plopi. Un
abur albastru de lumină învăluia cu un puf câmpiile şi pădurile.
După un răstimp de tăcere, Modesta deschise vorba, zugrăvind
cu şoapta frumuseţea zilei, ca şi cum ar fi văzut-o. Cu buzele
întredeschise, sorbea aerul; pândea freamătul făpturilor şi al
lucrurilor ce mişunau în juru-i. Christophe cunoştea şi el
farmecul acestei muzici. Murmură cuvintele la care şi ea se
gândea, dar pe care nu ar fi foit În stare să le rostească. Spuse pe
nume unora dintre nelămuritele strigăte şi freamăte, ce de-abia se
desluşeau în iarbă sau în hăurile văzduhului. Ea zise «
— Ah! Şi dumneata ştii toate astea?
El îi răspunse că Gottfried îl învăţase să le desluşească.
— Şi pe dumneata? Făcu ea cu puţină ciudă.
Îi venea să-i răspundă i
— Nu mă pizmui!
Dar surprinse dumnezeiasca lumină surâzându-le în preajmă.
Îi privi ochii stinşi şi se simţi străpuns de înduioşare:
— Aşadar, spuse el, Gottfried te-a învăţat?
Ea spuse că da, că acum acest lucru o bucură mai mult decât
înainte… (Nu spuse „înainte de ce anume “; ocolea cu- vântul
„ochi “sau „orb “.)
Tăcură o clipă, Christophe o privea cu adâncă milă. Ea se
simţea privită. El ar’ fi vrut să-i spună cât de mult o plângea, ar fi
vrut ca ea să se plângă, să i se destăinuiască. Întrebă, plin de
înduioşare:
— Ai fost foarte nefericită?
Ea rămase tăcută şi ţeapănă. Smulgea fire de iarbă şi le
mesteca în tăcere. După câteva clipe (cântecul ciocârliei se înfigea
în cer), Christophe îi povesti că şi el fusese nefericit şi că Gottfried
îi făcuse bine. Îi destăinui amărăciunile, încercările prin care
trecuse, ca şi cum ar fi gândit cu glas tare, sau ca şi cum ar fi
vorbit cu o soră. Chipul oarbei se lumină la această povestire, pe
care o urmărea cu luare-aminte. Christophe, care o observa, o
văzu gata să vorbească: făcu o mişcare pentru a se apropia de el
şi a-i întinde mâna. Şi el se apropie; – dar ea i se şi înfăţişă la fel
de nepăsătoare ca înainte; iar când el sfârşi, nu răspunse
povestirii lui decât cu câteva vorbe la întâmplare. Se desluşea că
boltiţa-i frunte senină tăinuia, tare ca o piatră, o îndărătnicie de
ţăran. Spuse că trebuia să se întoarcă acasă, pentru a vedea de
copiii fratelui ei: vorbea cu o linişte surâzătoare.
El o întrebă:
— Eşti fericită?
Ea păru şi mai fericită când îl auzi spunându-i aşa. Spuse da.
Stărui asupra pricinilor pe care le avea ca să fie fericită, şi încercă
să-l încredinţeze, să se încredinţeze singură; vorbea despre copii,
despre casă, despre toate treburile ei…
— – Oh! Da, spuse ea, sunt foarte fericită!
Christophe nu răspunse nimic. Ea se ridică pentru a pleca: se
ridică şi el. Îşi luară rămas bun cu un ton nepăsător şi vesel. În
mâna pe care Christophe o ţinea într-a sa se simţea un oarecare
freamăt. Ea spuse:
— Vei avea parte de vreme frumoasă la drum.
Şi îi dădu unele sfaturi cu privire la o cotitură a drumului ca să
nu se rătăcească.
Se despărţiră. Christophe coborî colina. Când ajunse în vale, se
întoarse. Ea adăsta pe creştet, în picioare, în acelaşi loc: flutura
batista, făcându-i semne, ca şi cum l-ar fi văzut.
Era în această încăpăţânare cu care-şi tăgăduia suferinţa ceva
eroic şi ridicol, care-l înduioşa pe Christophe, dar ca- re-i era
penibil. Simţea în ce măsură era Modestă vrednică de milă, şi
chiar de admiraţie; şi, totuşi, nu ar fi putut trăi cu ea nici două
zile. Pe când îşi urmă drumul, printre gardurile vii în floare, se
gândea şi la dragu-i bătrân Schulz, la ochii – lui de bătrânel,
limpezi şi afectuoşi, prin ifaţa cărora se perindaseră atâtea
suferinţe, pe care nu voise să le privească, la ochii lui care nu
vedeau realitatea apăsătoare.
„Cum mă vede pe mine oare? Se întreba el. Sunt atât de
departe. De ideea pe care şi-o face despre mine! Sunt pentru el,
aşa cum vrea el să fiu. Totul este după chipul şi asemănarea lui,
pur şi nobil ca el. Nu, ar putea îndura viaţa, dacă ar vedea-o aşa
cum este “.
Şi cugetă la fata împresurată de beznă şi care-şi tăgăduia
bezna, ţinând cu tot dinadinsul să se încredinţeze că ceea ce nu
este există, şi cea ce există nu este.
Atunci îşi dădu seama de măreţia idealismului german, pe care,
de atâtea ori, îl urâse fiindcă este pentru sufletele mijlocii izvorul
făţărniciei şi neroziei. Întrevăzu frumuseţea acestei credinţe care,
în mijlocul lumii şi totuşi aparte de ea, îşi zămisleşte o lume, ca o
mică insulă în mijlocul oceanului. Dar nu putea îndura pentru
sine un asemenea crez, alunga gândul refugiului în această Insulă
a Morţii… Viaţa I Adevărul 1 Nu voia să fie un erou făţarnic. Poate
că această optimistă minciună era într-adevăr necesară făpturilor
slabe ca să trăiască; iar Christophe ar fi socotit drept o nelegiuire
că acestor nefericiţi să li se smulgă amăgirea ce le susţinea viaţa.
Dar pentru el însuşi nu ar fi putut recurge la asemenea
subterfugii: prefera să moară decât să trăiască din amăgiri… Arta
nu era oare şi ea o amăgire? Nu, nu trebuia să fie. Adevărul 1
Adevărul I Cu ochi mari deschişi, să aspiri prin toţi porii
atotputernicul suflu al vieţii, să vezi lucrurile aşa cum sunt, să-ţi
priveşti nefericirea în faţă – şi să râzi.
Se scurseră mai multe luni. Christophe pierduse orice nădejde
de a mai ieşi din oraşul său. Singurul care ar fi putut să-l salveze,
Hassler, ţi refuzase sprijinul. Iar prietenia bătrânului Schulz nu-i
fusese dăruită decât pentru a-i fi foarte curând retrasă.
Ţi scrisese o dată, la întoarcere; şi primise două scrisori
afectuoase; dar, din oboseală, şi mai cu seamă din pricina
greutăţii pe care o simţea când se exprimă în scris, întârzie să-i
mulţumească pentru preţioasele-i rânduri; îşi amâna răspunsul
de pe o zi pe alta. Şi, cum tocmai era, în sfârşit, pe punctul de a
se hotărî să-i scrie, primi un cuvânt de la Kunz, care-i vestea
moartea vechiului său prieten. Lui Schulz, spunea el, îi revenise o
veche bronşită, care degenerase în pneumonie; nu îngăduise ca
Christophe, despre care vorbea într-una, să fie tulburat cu o
asemenea veste. În ciuda extremei lui slăbiciuni şi a atâtor ani de
boală, nu fusese cruţat de un lung şi penibil sfârşit. Tl însărcinase
pe Kunz să-l vestească pe Christophe şi să-i spună că până în cea
din urmă clipă se gândise la el, că-i mulţumea pentru toată
fericirea pe care i-o datora şi că binecuvântarea lui îl va urmări pe
Christophe toată viaţa – Ceea ce Kunz ascundea era că tocmai
ziua petrecută cu Christophe îi pricinuise, probabil, revenirea bolii
şi moartea.
Christophe plânse în tăcere, simţind alunei adâncimea pierderii
pe care o suferise şi cât de mult U iubise pe prietenul său; suferi,
ca de obicei, că nu i-o arătase mai limpede. Acum era prea târziu.
Şi ce-i mai rămăsese? Bunul Schulz nu făcuse decât să apară,
tocmai atât încât golul rămas să se caşte şi mai mare, după ce el
pierise. În ceea ce-i priveşte pe Kunz şi pe Pottpetschmidt,
singurul lor merit era prietenia fie care i-o purtaseră lui Schulz şi
pe care Schulz o avusese pentru ei. Christophe îi preţuia atât cât
se cuvenea. Le scrise o dată; şi la atât se reduseră relaţiile dintre
ei. Încercă să-i scrie şi Modestei; dar ea puse să i se răspundă o
Scrisoare banală, în care nu vorbea decât despre lucruri fără nicio
însemnătate. Renunţă să mai continue corespondenţa. Nu mai
scrise nimănui, şi nimeni nu-i mai scrise.
Tăcere. Tăcere. Cu fiecare zi ce trecea, mantia tăcerii cădea tot
mai greu peste Christophe, ca şi cum l-ar fi acoperit o ploaie de
cenuşă. Amurgul părea că se lasă; iar Christophe de-abia începea
să trăiască: încă nu voia să se resemneze 1 Ceasul somnului nu
sosise încă. Trebuia să trăiască…
Şi nu mai putea trăi în Germania. Suferinda geniului lui apăsat
de îngustimea ideilor micului orăşel îl exaspera atât încât îl făcea
să fie nedrept. Nervii îi erau biciuiţi: orice îl rănea până la sânge.
Era aidoma uneia dintre acele nefericite fiare sălbatice, ce se simt
ucise de neputinţă în găurile sau în cuştile în care lâncezesc
închise, la Stadtgarten (grădina oraşului). Christophe, din
simpatie, se ducea să le vadă; contemplă splendizii lor ochi, în
care ardeau – sau se stingeau pe zi ce trecea – îndârjite şi
deznădăjduite văpăi. Ah l ce plăcere le-ar fi făcut brutală şi
mântuitoarea lovitură de puşcă 1 Mai bine orice, decât sălbatica
nepăsare a acelor oameni care nu le lăsau nici să moară, nici să
trăiască!
Ceea ce-l apăsa mai ales pe Christophe nu era atât ostilitatea
oamenilor, ci firea lor inconsistentă, fără formă şi fără conţinut.
Era cu neputinţă să ştii de unde să-i apuci. Ce să faci împotriva
unei mase amorfe, care, la cea mai mică apăsare, se turteşte ca o
piftie şi nu păstrează urmele nici unei întâmplări? Toate ideile,
toate energiile, totul pierea în această năruire: abia de mai
tremurau, când cădea vreo piatră, unele încreţituri ale apei la
suprafaţa prăpastiei; cleştele se deschidea – se închidea la loc: iar
din ceea ce fusese nu mai rămânea nicio urmă.
Nu erau duşmani. Măcar de ar fi dat Domnul să fie duşmani!
Erau oameni care nu aveau forţa nici de a iubi, nici de a urî, nici
de a crede, nici de a nu crede – în religie, în artă, în politică, în
viaţa de toate zilele: – îşi iroseau toată puterea încercând să
împace ceea ce e de neîmpăcat. Mai ales de la victoriile germane
încoace, făceau tot ce le stătea în putinţă ca să facă un
compromis, un talmeş-balmeş dezgustător între nouă forţă şi
principiile vechi. Vechiul idealism nu fusese încă lepădat: ar fi fost
un efort de sinceritate de care nu erau în stare; se mulţumiseră
să-l falsifice ca să-l pună în slujba interesului german. După pilda
lui Hegel, senin şi făţarnic, care aşteptase până după Leipzig şi
Waterloo pentru a contopi cauza filosofiei sale cu statul prusac –
interesul fiind schimbat, se schimbaseră şi principiile. Dacă erau
înfrânţi, se spunea că Germania avea drept ideal umanitatea.
Acum, când ceilalţi erau înfrânţi, se spunea că Germania era
idealul umanităţii. Când celelalte neamuri erau cele mai
puternice, se spunea, împreună cu Lessing, că „dragostea de
patrie este o slăbiciune eroică, de care te poţi lipsi foarte binea şi se
numeau „cetăţeni ai lumii*. Acum când erau cei mai puternici, nu
găseau destule vorbe ca să-şi mărturisească dispreţul pentru
utopiile „â la franqaise”: pace universală, fraternitate, progres
paşnic, drepturile omului, egalitate naturală; se spunea că
poporul cel mai puternic avea împotriva celorlalte popoare un
drept absolut şi că aoestea, fiind mai slabe, nu aveau niciun drept
împotriva lui. El întruchipa pe Dumnezeul viu şi încarna ideea
care duce la progres prin război, prin violenţă, prin opresiune.
Forţa devenise sfântă, acum când era de partea lor. Forţa
devenise numai idealism şi numai inteligenţă. Dar ce tainică
tristeţe în această destăinuire a poporului lui Herder şi Goethe! Şi
în ce măsură această Victorie germană era o abdicare, o
degradare a idealului german! … Vai! Le venea foarte uşor să
primească această abdicare, din pricina deplorabilei tendinţe,
chiar şi a celor mai buni dintre germani, de a se supune.
„Ceea ce caracterizează pe un german, spunea Moser, acum mai
bine de un secol, este supunerea. “
Iar doamna de Stael:
„Se supun cu frenezie. Se folosesc de raţionamente filosofice
pentru a explica tot ceea ce este mai puţin filofozic pe lume:
respectul forţei şi moleşeala fricii, care preface acest respect în
admiraţie
Christophe regăsea acest simţământ în sufletul germanilor, de
la cel mai mic până la cel mai mare, de la Vilhelm Teii al lui
Schiller, acel mic-burghez măsurat, cu muşchi de hamal, care,
cum spune liberul evreu Boerne, „pentru a împăca onoarea cu
frica, trece prin faţa stâlpului «scumpului domn» Gessler, cu ochii în
pământ, ca să poată pretinde că nu a văzut pălăria şi că, deci, nu a
fost nesupus”, până la bătrânul şi respectabilul profesor Weisse,
în vârstă de şaptezeci de ani, unul dintre cei mai onoraţi savanţi
ai oraşului care, când vedea venind un Herr Lieutenant, se grăbea
să-l lase pe trotuar, iar el cobora în mijlocul drumului. Chrislophe
clocotea de câte ori era martoral vreunui asemenea act mărunt de
servilitate. Şi suferea, ca şi cum el însuşi s-ar fi înjosit. Din
pricina atitudinii trufaşe a ofiţerilor cu care se încrucişa pe
stradă, a obraznicei lor ţinute, mocnea de furie s înadins nu se
dădea la o parte ca să le facă loc: în treacăt, le întorcea obraznica
privire Nu o dată. Puţin a lipsit să nu intre în cine ştie ce
încurcătură, pe care s-ar fi putut spune că o căuta cu lumânarea.
Totuşi, era cel dintâi care înţelegea inutilitatea primejdioasă a
unor asemenea bravade; dar avea clipe de rătăcire • continua”
onstrângere pe care şi-o imou- nea şi năvalnicele-i forţe
îngrămădite, care nu se chelluiau, tl făceau să fie ca turbat.
Atunci era gata să facă orice prostie} avea sentimentul că dacă ar,
mai rămâne încă un an aici, ar fi un om pierdut. Ura militarismul
brutal, pe care-l simţea apăsându-l cu săbiile-i zăngănind pe
caldarâm, cu mormanele-i de puşti şi cu tunurile-i aşezate în faţa
cazărmilor, cu ţevile îndreptate spre oraş, gata să tragă. Romane
de scandal, care făceau pe vremea aceea mare vâlvă, dădeau în
vileag corupţia garnizoanelor mici şi mari; ofiţerii erau înfăţişaţi ca
nişte făpturi răufăcătoare care, în afară de meseria lor de
automaţi, nu ştiau decât să trândăvească, să bea, să joace cărţi,
să facă datorii, să se lase întreţinuţi de familiile lor, să se
vorbească de rău între ei şi, de la un capăt la celălalt al ierarhiei,
să abuzeze de autoritatea lor împotriva inferiorilor. Ideea că va fi
într-o zi silit să le dea ascultare îl sugruma pe Christophe. Nu va
putea, nu, nu va putea niciodată să suporte aşa ceva, să se
înjosească în propriii săi ochi, tndurind umilinţele şi nedreptăţile
lor… Nu ştia ce măreţie morală se găsea la unii- dintre ei şi tot ce
puteau suferi ei înşişi: iluzii spulberate, atâta’ forţă, tinereţe,
cinste, idealuri, arzătoare dorinţi de jertfă rău folosite, irosite –
absurditatea unei cariere care dacă nu este decât o carieră, dacă
nu are drept ţintă sacrificiul, nu este decât o tristă zbatere, o
paradă ineptă, un ritual pe care-l spui pe dinafară, fără să crezi în
ceea ce spui…
Patria nu-i mai era de ajuns lui Christophe. Simţea în el acea
tainică forţă, care se deşteaptă, neaşteptată şi irezistibilă, la unele
specii de păsări, în anumite epoci, ca fluxul şi refluxul mării:
instinctul marilor migraţiuni. Citind cărţile lui Herder şi ale lui
Fichte, pe care bătrânul Schulz
i le lăsase moştenire, regăsea suflete ca al lui. – Nu „fii ai
pământuluia, supuşi şi încătuşaţi de glie, ci» spirite, fii ai
soarelui”, care cu o forţă de neînvins se întorc spre lumină, de
oriunde ar veni ea.
Încotro se va duce? Nu ştia. Dar, în chip instinctiv, ochii-i
priveau spre sudul latin. Şi, înainte de toate, spre Franţa.’ Franţa,
eterna soluţie a Germaniei în derută. De câte ori nu s-a folosit de
ea gândirea germană, fără să înceteze să o clevetească! Chiar şi
după 1870, ce atracţie exercita Cetatea care fusese ţinută
fumegândă şi sfărâmată, sub ghiulelele germane! Formele gândirii
şi ale artei celei mai revoluţionare şi mai retrograde găsiseră aici,
rând pe rând, şi uneori în acelaşi timp, pilde şi izvoare de
inspiraţie. Christophe, că atâţi alţi mari muzicieni germani în clipe
de deznădejde, îşi întorcea şi el privirea spre Pariş… Ce ştia
despre francezi V Două chipuri femeieşti şi câteva lecturi, la
întâmplare. Aceasta îi era de ajuns ca să-şi poată în— ehipui o
ţară de lumină, de veselie, de curaj, ba chiar de oarecare
fanfaronadă galică, ce nu stă rău cutezătoarei tinereţi a sufletului.
Credea în ea pentru că avea nevoie să creadă pentru că, cu toată
puterea sufletului, voia ca acesta să fie adevărul.
Se hotărî să plece Dar nu puica pleca din pricina maică-şi.
Louisa îmbătrânea. Îşi adoră fiul care-i era singura bucurie; iar
ea era tot ceea ce iubea el mai mult pe lume. Totuşi, amândoi
sufereau, fiecare din pricina celuilalt. Ea nu-l înţelegea de loc pe
Christophe şi nici nu simţea vreo nevoie să-l înţeleagă: nu simţea
decât nevoia de a-l iubi. Avea un spirit limitat, timid, obscur, o
inimă admirabilă, o uriaşă nevoie de a iubi şi de a fi iubită, care
avea ceva înduioşător şi apăsător. Îşi respectă fiul, pentru că-i
părea foarte ştiutor; dar făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să-i
înăbuşe geniuL Cugetă că va rămâne toată viaţa în preajma ei, în
orăşelul lor. De ani de zile trăiau împreună: şi ea nu-şi mai putea
închipui că lucrurile s-ar putea schimba vreodată. Era fericită în
acest fel: de ce n-ar fi fost şi el? Visurile pe care şi le făcea pentru
el nu mergeau mai departe decât să-l vadă căsătorindu-se cu fiica
unu burghez înstărit din oraş, să-l audă cântând la orgă bisericii
duminica şi să nu o părăsească niciodată. Îşi vedea băiatul ca şi
cum ar fi avut mereu doisprezece ani; ar fi vrut să nu aibă
niciodată mai mult. Îl chinuia fără să-şi dea seama pe nefericitul
om care se înăbuşea în acest strimt orizont.
Şi totuşi era mult adevăr – o grandoare morală – în această
inconştientă filosofie a mamei, care nu putea înţelege ambiţia şi
care punea toată fericirea vieţii în dragostea de familie şi în umila
datorie împlinită. Era un suflet care voia să iubească, doar să
iubească. Mai curând să renunţe la viaţă, la raţiune, la logică, la
lumea reală, la toate, decât la dragoste! Iar această dragoste era
neţărmurită, rugătoare, imperioasă; dădea tot şi voia în schimb
totul; renunţa la viaţă pentru a iubi şi cerea şi altora, celor iubiţi,
aceeaşi renunţare. Puterea de dragoste a unui suflet simplu! Ea îl
face să găsească dintr-o dată ceea ce dibuitoarea judecată a unui
gen în împresurat de incertitudini, ca Tolstoi, sau artă pre;
rafinată a unei civilizaţii ce se stinge, înţelege după o viaţă
întreagă – după veacuri – de aprige lupte şi de sforţări istovitoare!
… Dar universul imperios care vuia în Christophe avua cu totul
alte legi şi cerea o cu totul altă înţelepciune.
De multă vreme voia să-i vestească maică-şi hotărârea lui. Dar
tremura la gândul durerii pe care i-o va pricinui; în clipa în care
voia să vorbească, devenea laş, amâna pentru mai târziu. De
două-trei ori, totuşi, făcu timide aluzii la plecarea sa; dar Louisa
nu-l luă în serios: poate că se prefăcea că nu-l ia în serios, pentru
a-l convinge chiar pe e! Că vorbea aşa, doar în glumă. Atunci, el
nu mai îndrăznea să stăruie; dar rămânea întunecat, preocupat;
şi se putea vedea că o taină îi apăsa sufletul; iar biata femeie, care
avea intuiţia a ceea ce putea însemna această taină, se silea,
temătoare, să-i întârzie destăinuirea. În clipe de tăcere, seara,
când erau alături, sub lumina lămpii, ea simţea deodată că el e
gata să vorbească; atunci, cuprinsă de spaimă, începea ea să
vorbească, foarte repede şi la întâmplare, cine ştie despre ce: de-
abia mai ştia ce spune; dar, cu orice preţ, trebuia să-l împiedice
să vorbească. De obicei, instinctul o făcea să găsească cel mai
bun argument, care-l reducea la tăcere ■ se plângea în şoaptă de
sănătatea ei, de mâinile-i şi picioarele-i umflate, de genunchii care
i se anchilozau; îşi exagera suferinţa şi spunea că e o bătrână
neputincioasă, care nu mai e bună de nimic. El nu era victima
naivelor ei şiretlicuri; o privea trist, cu mustrare mută; şi, după o
clipă, se ridica, spunând că era obosit, că se ducea să se culce.
Dar toate aceste tertipuri nu o puteau salva pe Louisa multă
vreme. Într-o seară, când recursese din nou la ele, Christophe îşi
luă inima în dinţi şi, punându-şi mâna peste aceea a bătrânei, îi
spuse i
— Nn, mamă, vreau să-ţi spun ceva.
Louisa înmărmuri; dar încercă să-şi ia un aer surâză- tor
pentru a răspunde, cu gâtlejul sugrumat;
— Dar ce e, dragul meu?
Christophe fi spuse, bâlbâind, că vrea să plece. Ea încercă să ia
totul în glumă, să schimbe vorba, ca de obicei; dar ei rămase
Încruntat şi continuă, de data aceasta cu nn aer atât de voluntar
şi serios, încât nu mai lăsa loc nici unei IndoieB. Atunci, ea tăcu,
sângele îi îngheţă în vine şi amuţi încremenită, privindu-l cu ochi
îngroziţi. O asemenea durere urca în ochii ei, pe măsură ce el
vorbea, încât cuvintele i se opriră şi lui în gât; şi amuţiră
amândoi. Când, în cele din urmă, ea putu să-şi tragă răsuflarea,
spuse (şi buzele-i tremurau):
— Nu se poate… Nu pse poate…
Şi două lacrimi mari i se prelingeau pe obraji. Descurajat, el
întoarse capul şi-şi ascunse obrazul în mâini. Plân- seră. După
câtva timp, plecă în odaia lui şi se încuie până a doua zi. Nu mai
făcură nicio aluzie la ceea ce se petrecuse; şi cum el nu mai
pomenea nimic, ea voi să se convingă că renunţase la proiectul
lui. Dar trăia într-o mare nelinişte.
Totuşi, sosi clipa când el nu mai putu să tacă. Trebuia să
vorbească, chiar dacă i-ar fi sfâşiat inima: suferea prea mult.
Egoismul nefericirii lui era mai puternic decât gândul nefericirii pe
care o va pricinui. Vorbi. Spuse tot, evitând s-o privească pe
maică-sa, de frică să nu fie tulburat. Hotărî chiar ziua plecării,
pentru a nu trebui să mai îndure încă o discuţie: (nu ştia dacă va
mai regăsi o a doua oară tristul curaj pe care-l avea azi). Louisa
striga:
— Nu, nu, taci! …
El o înfrunta, continuând cu o hotărâre necruţătoare. Când
termină (ea plângea în hohote) îi luă mâinile şi încercă să o facă
să înţeleagă că pentru artă, pentru viaţa sa, era de neînlăturat
nevoia de a pleca pentru câtăva vreme. Ea nu voia să asculte,
plângea, spunra într-una:
— Nu, nu! … Nu vreau! …
După ce încercase zadarnic să discute cu ea, o lăsă, gândindu-
se că noaptea are să-i schimbe gânrâurile. Dar când se găsiră din
nou a doua zi, la masă, el reîncepu necruţător să vorbească iarăşi
despre proiectul său. Ea scăpă din mâini bucăţica de pâine pe
care o ducea la gură şi îi spuse pe un ton de dureros reproş:
— Vrei să mă chinuieşti?
Fu înduioşat, dar spuse:
— Dragă măicuţă, trebuie.
— Ba nu, ba nu! Repetă ea, nu trebuie… Vrei să mă amărăşti…
E o nebunie…
Amândoi vrură să se convingă unul pe celălalt; dar nu se
ascultau. EH înţelese că era de prisos să mai discute; nu putea
decât s-o facă să sufere şi mai mult; şi Începu, pe faţă, să se
pregătească de plecare.
Când îşi dădu seama că nicio rugăminte nu-l putea îndupleca,
Louisa căzu într-o stare de întunecată tristeţe îşi petrecea zilele
zăvorită în cameră, fără să aprindă lumina când se lăsa seara; nu
mai vorbea, nu mai mânca; noaptea, o auzea plângând. Era
chinuit. Ar fi strigat de durere, în patul în care se răsucea pe o
parte şi pe cealaltă, fără să închidă ochii, în prada căinţelor. O
iubea atât de mult! De ce trebuia s-o facă să sufere? … Vai! Nu
numai ea va suferi 3 vedea această foarte clar… De ce oare
destinul sădise în el patimă şi forţa unei misiuni care trebuia să-i
facă să sufere tocmai pe aceia pe care-i iubea?
„Ah! Gândea el, dacă aş fi descătuşat, dacă n-aş fi împins de
această forţă oarbă să fiu ceea ce trebuie să fiu, sau ’de nu, să
mor în ruşine şi dezgust de mine însumi, cât de fericiţi v-aş face
pe voi toţi pe care vă iubesc! Lăsaţi-mă întâi să trăiesc, să
acţionez, să lupt, să sufăr; iar apoi, mă voi întoarce spre voi cu o
şi mai adâncă dragoste. Cum aş vrea doar să iubesc, să iubesc, să
iubesc
Niciodată nu ar fi avut tăria să înfrunte veşnica mustrare a
acestui suflet pustiit, dacă această mustrare ar fi avut forţa de a
rămâne mută. Dar Louisa, slabă din fire şi cam flecară, nu putu
păstra pentru ea amărăciunea care o înăbuşea. O destăinui
vecinilor, o destăinui şi celorlalţi doi fii ai ei. Aceştia nu putură
scăpa un prilej atât de nimerit de a-l învinovăţi pe Christophe.
Mai ales Rodolphe, care nu încetase să-şi pizmuiască fratele mai
mare, deşi nu avea nicio pricină deocamdată – Rodolphe pe care
cel mai mic elogiu adus lui Christophe îl făcea să sângereze şi
care, în taină, se temea, fără să îndrăznească să-şi mărturisească
acest gând josnic, de succesele-i viitoare (căci era destul de
inteligent pentru a simţi forţa fratelui său şi pentru a se teme că
şi alţii o vor simţi ca şi el), Rodolphe fu foarte fericit să-l strivească
pe Christophe sub povara superiorităţii, sale. Niciodată nu se
sinchisise prea mult de maică-sa, căreia îi cunoştea strâmto-
rărea: deşi i-ar fi venit foarte uşor să o ajute, lăsa toată grija pe
seama lui Christophe. Dar când află proiectul lui Christophe, îşi
descoperi deodată comori de afecţiune. Se indignă împotriva
acestei pretenţii de a-şi părăsi mama şi o califică drept egoism
monstruos. Avu îndrăzneala să i-o spună chiar lui Christophe. Îi
făcu morală, luându-l de sus, ca De un copil care merită nuiaua;
îi reaminti cu aroganţă îndatoririle faţă de mama sa şi toate
jertfele pe care ea le făcuse pentru el. Christophe simţi că
turbează de mânie. Îl zvârli pe
Rodolphe afară, cu picioare în spate, strigându-l haimana şi
făţarnic scârbos. Rodolphe se răzbună, asmuţind-o pe maică-sa.
Louisa, stârnită de el, începu să creadă că Christophe se purta ca
un copil rău. Auzea repetându-se că el nu avea dreptul să plece şi
nu dorea decât să o creadă. În loc să se mărginească la lacrimile
ei, care îi erau cea mai puternică armă, îi făcu lui Christophe
amare şi nedrepte mustrări, care-l revoltară. Îşi spuseră unul
altuia lucruri urâte; iar, drept urmare, Christophe, care până
atunci şovăise, nu se mai gândi decât să-şi grăbească pregătirile
de plecare. Află că milostivii vecini se înduioşau de soarta maică-
şi şi că opinia cartierului o înfăţişa ca pe o victimă, iar pe el ca pe
un călău. Strânse dinţii şi se înverşună în hotărârea luată.
Zilele se scurgeau. Christophe şi Louisa de-abia îşi vorbeau. În
loc ca aceste două fiinţe, care se iubeau, să soarbă cu bucurie,
până la ultimul strop, clipele celor din urmă zile pe care le
petreceau împreună, ele îşi iroseau vremea ce le mai rămăsese –
aşa cum se întâmplă adeseori – în zadarnice hărţuieli, în care se
macină atâta dragoste. Nu se mai vedeau decât la masă, unde
stăteau faţă în faţă, fără să se privească, fără să-şi vorbească,
silindu-se să înghită câteva îmbucături, mai puţin pentru a se
hrăni, decât pentru a se preface că mănâncă. Cu mare greutate,
Christophe reuşea să scoată câteva cuvinte: dar Louisa nu
răspundea; iar când la rându-i ea voia să vorbească, atunci el era
acela care tăcea. Această stare de lucruri era insuportabilă pentru
amândoi. Şi cu cât se prelungea, cu atât mai greu le venea să iasă
din ea. Se vor despărţi oare aşa? Louisa îşi dădea seama că fusese
nedreaptă şi neîndemânatică; dar suferea prea mult ca să mai fie
în stare să recâştige inima fiului său, pe care îşi închipuia că l-a
pierdut, şi să-i oprească, cu orice preţ, plecarea, la care nici
măcar nu voia să se gândească. Christophe privea pe furiş chipul
foarte palid şi buhăit al maică-şi şi era sfâşiat de căinţă; dar,
hotărât să plece şi ştiind că e viaţa lui în joc, dorea să se vadă o
dată plecat, pentru a scăpa de rem uscări.
Plecarea era fixată pentru a treia zi. Tocmai se terminase una
dintre tristele lor cine între patru ochi. La sfârşitul mesei, în
răstimpul căreia nu-şi spuseseră niciun cuvânt, Christophe se
retrase în camera sa; şi, în faţa mesei, sfârşit, cu capul în mâini,
se măcina într-una. Era târziu: aproape unu după miezul nopţii.
Deodată, auzi zgomotul unui scaun răsturnat în camera vecină.
Uşa se deschise şi maică-sa, în cămaşă de noapte, desculţă, I se
aruncă de gât, plângând în hohote. Ardea de febră, îşi săruta fiul
şi gemea printre deznădăjduite sughiţuri de plâns:
— Nu pleca! Nu pleca I Te implor! Te implor! Dragul meu, nu
pleca! … Am să mor, dacă ai să pleci… Nu pot, nu pot îndura 1…
Răscolit şi înspăimântat el o săruta repetând:
— Dragă mamă, linişteşte-te, linişteşte-te, te rog 1 Dar ea
continuă:
— Nu pot să îndur… Nu te am decât pe tine. Ce o să mă fac
dacă pleci? Voi muri dacă pleci. Nu vreau să mor departe de tine.
Nu vreau să mor singură. Aşteaptă să mor întâi
Vorbele ei ir sfâşiau inima. Nu ştia ce să-i mai spună ca s-o
liniştească. Ce argumente puteau să înfrunte această dezlănţuire
de dragoste şi deznădejde t O luă în braţe şi încercă s-o
liniştească cu sărutări, şi vorbe de dragoste. Bătrâna femeie se
potolea Încet-încet, şi plângea uşor. Când o văzu puţin mai
liniştită, îi spuse:
— Culcă-te: ai să răceşti.
Ea spuse din nou! ’
— Nu pleca!
El zise, în şoaptă:
— Nu voi pleca.
Ea tresări şi-i luă mâna:
— E adevărat? Întrebă ea. E adevărat?
El întoarse descurajat capul:
— Mâine, zise el, mâine îţi voi spune… Lasă-mă, te implor! …
Se ridică supusă şi se duse în camera ei.
A doua zi dimineaţa, îi fu ruşine de criză de deznădejde care o
cuprinsese, ca o nebunie, în toiul nopţii; şi tremura gândindu-se
la ceea ce va spune băiatul ei. Îl aştepta, aşezată pe un scaun,
într-un ungher al camerei; se apucase să împletească ceva ca să-i
treacă timpul mai uşor; dar degetele nu i se supuneau, scăpă
lucrul din mână. Christophe intră, îşi spuseră bună dimineaţa, cu
glasul pe jumătate, fără să se privească. Întunecat, el se opri în
faţa ferestrei cu spatele spre maică-sa şi rămase tăcut. O luptă se
dădea în el; ştia dinainte rezultatul, pe care încerca să-l amâne.
Louisa nu îndrăzni să-i spună niciun cuvânt ca să-i provoace
răspunsul pe care-l aştepta, şi de care se temea. Se silea să-şi reia
lucrul; dar nu vedea ce face şi scăpa ochiurile. Afâirâ ploua. După
o îndelungată tăcere, Christophe se apropie de ea Ea nu se clinti
din loc; inima-i zvâcnea. Christophe o privi nemişcat; apoi,
deodată căzu în genunchi, îşi înfundă obrazul în poala maică-şi şi
plânse, fără a scoate un cuvânt. Atunci ea înţelese că rămânea; şi
de pe suflet i se luă povara unei suferinţe de moarte; dar, îndată,
o cuprinse căinţa; căci simţea tot ceea ce fiul său îi jertfea; şi
începu să sufere ceea ce Christophe suferise, atunci când ea era
cea sacrificată. Se aplecă asupră-i şi-i acoperi fruntea şi părul de
sărutări. Îşi amestecă în tăcere lacrimile şi durerea. În cele din
urmă, el ridică capul, iar Louisa, luându-i obrazul în mâini, îl
privi în ochi. Ar fi vrut să-i spună:
„Pleacă! ** Dar nu* putea.
El ar fi vrut să-i spună:
„Sunt fericit că rămân. “Dar nu era în stare.
Nu era’absolut nimic de făcut: niciunul, nici celălalt nu puteau
schimba – ceva. Ea suspină în dureroasa-i dragoste?
— Ah! Dacă ne-am fi născut cu toţii împreună, ca să murim
împreună!
Această dorinţă naivă îl umplu de duioşie; îşi şterse lacrimile şi,
silindu-se să zâmbească, îi spuse:
— O să murim împreună.
Ea stăruia:
— Sigur? Nu mtii pleci?
El se ridică.
— Am spus. Să nu mai vorbim despre asta. Orice vorbă e de
prisos.
Christophe se ţinu de cuvânt: nu mai vorbi despre plecare; dar
nu depindea de el ca să nu se mai gândească. Rămase; dar maică-
sa plăti scump jertfa făcută de el, prin tristeţea şi proastă lui
dispoziţie. Iar Louisa, lipsită de tact
— Cu atât mai mult cu cât se ştia lipsită de tact şi făcea
totdeauna ceea ce nu ar fi trebuit să facă – Louisa, care cunoştea
prea bine pricina durerii lui, stăruia ca el să i-o mărturisească. Îl
hărţuia cu marea-i dragoste, neliniştită, jignitoare, flecară, care-i
amintea, în fiecare clipă, că erau deosebiţi unul de altul – ceea ce
el încerca să uite. De câte ori voise să-şi deschidă faţă de ea
inima, cu încredere! Dar când să vorbească, ziduri chinezeşti se
înălţau între ei; şi iar îşi zăvora tainele. Ea îl ghicea; dar nu
îndrăznea să-i provoace mărturisirile, sau nu ştia cum s-o facă.
Când încerca, nu izbutea decât să-l facă să-şi tăinuiască şi mai
bine secretele care-l apăsau atât şi pe care ardea să le
destăinuiască.
De asemenea, o despărţeau de Christophe o mie de lucruri
mărunte, nevinovate mânii, care pe el îl iritau. Buita bătrână era
cam pisăloagă. Simţea nevoia să trăncănească despre tot ceea ce
st petrecea prin vecini, sau avea acea dragoste de doică ce se
încăpăţânează să tot amintească prostiile primilor ani, adică toate
câte îi ţin pe oameni legaţi de leagăn. Cu ce greutate scapă omul
de leagăn ca să devină om I Şi să ajungi ca doica Julietei 1 să
vânture sub nas scutecele murdare, gândurile mediocre, toată
această nefastă epocă în care o inimă născândă se zbate împotriva
apăsării nevrednicei materii şi a unui mediu înăbuşitor!
Dincolo de toate acestea, avea elanuri de înduioşătoare
dragoste – ca şi când Christophe ar fi fost un copil mic
— Care-i cotropeau sufletul; el se lăsa în prada lor. – Ca un
copil mic.
Cel mai rău era să trăieşti, de dimineaţă până seara, ca ei.
Împreună, tot timpul împreună, departe de ceilalţi oa- muii Când
suferi în doi şi când niciunul nu poate potoli suferinţa celuilalt,
este fatal ca ea să fie sporită; fiecare sfâr- şeşte prin a-l face pe
celălalt răspunzător de ceea ce suferă el şi fiecare sfârşeşte prin a
crede că are dreptate. Mai bine să fii singur: cel puţin suferi
singur.
Pentru amândoi era un chin veşnic, ce niciodată nu au fi luat
sfârşit, dacă întâmplarea, aşa cum se petrece adeseori, nu ar fi
rezolvat într-un chip nefericit în aparenţă – fericit în realitate –
crudă nehotărâre în care se zbăteau.
Era într-o duminică de octombrie. Ceasurile patru după-
amiaza. Vremea era splendidă. Christophe rămăsese toată ziua în
camera sa, adâncit în gânduri, „sorbindu-şi melancolia*1.
Nu se mai putu stăpâni, simţi o nestăvilită nevoie de a ieşi, de a
umbla, de a-şi cheltui energia, de a se extenua de oboseală, ca să
nu mai poată gândi.
Din ajun nu prea era în relaţii bune cu maică-sa. Era cât p-aci
să plece fără să-şi ia rămas bun. Dar, abia ajuns în capul scării,
se şi gândi la durerea care îi va învenina toată seară pe care o va
petrece singură. Se întoarse, dându-şi lui însuşi pretextul că
uitase ceva în cameră- Uşa de la odaia maică-şi era întredeschisă.
Vârî capul prin crăpătura uşii. O
% Aluzie la doica flecară din Romeo fi Julieta de Shakespeare.
Zări pe maică-sa câteva clipe… (Ce loc mare vor ocupa aceste
clipe în tot restul vieţii lui! …)
Louisa tocmai se întorsese de la vecernie. Şedea în lo- cu-i
preferat, în unghiul de lângă fereastră. Zidul văruit al casei din
faţă, murdar şi scorojit, îi împiedica vederea; dar, din ungherul în
care şedea, se putea vedea la dreapta, pe deasupra celor două
curţi învecinate, un petic de verdeaţă, cât o batistă. Pe pervazul
ferestrei se afla o glastră cu zorele ce se căţărau de-a lungul
sforilor şi-şi întindeau pe scara aeriană delicata lor reţea
mângâiată de soare. Louisa, pe un scăunel, adusă de spate, cu
voluminoasa-i Biblie deschisă pe genunchi, nu citea. Cu
amândouă mâinile întinse pe carte.
— Mâinile-i cu vine umflate, cu unghii de muncitoare, pătrate
şi cam îndoite. – Sorbea din ochi, cu dragoste, mica plantă şi
peticul de cer, pe care aceasta îl lăsa să se întrevadă. O
răsfrângere a soarelui pe frunzele verzi, daurite, îi luminau
obrazul obosit, străbătut de câteva vinişoare, părul alb foarte
subţire şi nu prea des şi gura întredeschisă, care zâmbea. Se
bucura din plin de acest ceas de tihnă. Din toată săptămâna, erau
clipele ei cele mai plăcute. Le folosea adâncindu-se în acea stare
foarte plăcută celor ce trudesc, în care gândurile zboară; în
aromeala fiinţei, nimic nu mai vorbeşte decât inima, şi ea aproape
aţipită.
— Măicuţă, zise el, am chef să ies. Am să fac o plimbare spre
Buir; am să mă întorc cam târziu.
Louisa, care moţăia, tresări uşor. Apoi întoarse capul spre el şi-
l privi cu blânzii-i ochi liniştiţi:
— Du-te, dragul meu, îi spuse ea; ai dreptate, bucu- ră-te de
vremea frumoasă.
Îi zâmbi şi el îi întoarse zâmbetul. Rămaseră o clipă privindu-
se; apoi, din ochi, îşi urară cu dragoste bună seara.
Închise binişor uşa. Ea reînnodă încetişor visarea-i peste care
zâmbetul fiului ei anţnca un reflex luminos, ca soarele pe palidele
frunze ale zorelelor.
Şi astfel, o lăsă, pentru tot restul vieţii.
Seară de octombrie. Un soare călduţ şi palid. Molcoma câmpie
aţipeşte. Mărunte clopote de sat răsună agale, în liniştea
câmpiilor. De-a lungul ţarinelor, pale de fum se înalţă lin. O firavă
pânză de ceaţă pluteşte în depărtare. Negura lăptoasă, ascunsă în
jilavul pământ, aşteaptă ca să se înalţe apropierea nopţii… Un
câine de vânătoare, cu botul lipit de părnânt, descria cercuri, într-
un câmp cu sfeclă. Mari stoluri de ciori se roteau pe cerul
plumburiu.
Christophe, tot visând şi fără să aibă în minte vreo ţintă,
mergea totuşi, din instinct, spre o ţintă hotărâtă. De câteva
săptămâni, plimbările-i în jurul oraşului, cu sau fără vrere,
tindeau către un sat, în care era sigur că va întâlni pe o frumoasă
fată care-l ispitea. Nu era decât o ademenire, dar foarte puternică
şi puţin nedesluşită. Christophe simţea veşnic nevoia de-a iubi;
inima-i rămânea arareori pustie; în ea să- lăşluia totdeauna vreo
frumoasă imagine care îi era idol. De cele mai multe ori nu se prea
sinchisea dacă acest idol ştia sau nu că el îl iubeşte: nu avea
nevoie decât să iubească; trebuia că flacăra să nu se stingă,
nicicând să nu i se aştearnă noaptea în suflet.
Pricina noii vâlvătăi era fiica unui ţăran, pe care o în- tâlnise,
întocmai cum Eliezer o întâlnise pe Rebeca, lângă o fântână; dar
ea nu-i dăduse să bea: îi aruncase apă în obraz, îngenuncheată la
marginea unui pârâu, într-o scobitură a malului, între două sălcii
ale căror rădăcini alcătuiau în juru-i un fel de cuib, spăla zdravăn
rufele; şi limba nu-i era mai puţin harnică decât braţele; vorbea şi
râdea, în gura mare, împreună cu alte fete din sat, care spălau pe
celălalt mal al răului. Christophe se lungise pe iarbă, la câţiva
paşi; şi, cu bărbia rezemată în palme, le privea, ceea ce nu le
intimida de loc: îşi continuau pălăvrăgeala care, uneori, nu era
lipsită de sevă. EH de-abia asculta: auzea numai melodia
glasurilor vesele, amestecată cu zgomotul lopăţelelor, cu
îndepărtatul muget al vacilor din câmpie: şi visa, neslăbind din
ochi pe frumoasa spălătoreasă. Un luminos chip tineresc îi turnă
în suflet veselie pentru o zi întreagă. Fetele observară curând cine
era ţinta atenţiei lui; făcură între ele aluzii răutăcioase; preferata
lui nu era aceea care făcea observaţii mai puţin muşcătoare. Cum
el rămăsese neclintit, ea se ridică, luă o grămadă de rufe spălate
şi stoarse şi începu să le întindă pe tufişuri, apropiindu-se de el,
ca să aibă pricină să-l privească de aproape. Trecând pe lângă el,
făcu aşa încât îl stropi cu cearşafurile ude şi 11 privi obraznic,
râzând. Era slabă dar bine legată, cu bărbia puternică, puţin
adusă în sus, cu nasul scurt, sprâncenele bine arcuite, ochii de
un albastru-închis, îndrăzneţi, lucitori, şi aspri, gura frumoasă,
cu buzele groase, ieşite puţin în afară, ca acelea ale unei măşti
eline, cu o claie de păr blond, răsucit pe ceafă, şi cu tenul pârlit
de soare. Ţinea capul foarte drept, rânjea la fiecare vorbă pe care
o spunea şi mergea bărbăteşte, bălăbănindu-şi însoritele-i braţe.
Zvârlindu-i priviri provocatoare, continua să-şi întindă rufele,
aşteptând ca el să-i vorbească. Christophe o privea şi el ţintă; dar
nu simţea nicio nevoie să-i vorbească. În cele din urmă, ea îi râse
în nas, şi se întoarse spre tovarăşele ei. El rămase locului, întins
în iarbă, până se lăsă înserarea, când o văzu plecând cu coşul pe
umeri şi braţele-i goale încrucişate, îndoită de spate, vorbind şi
râzând mereu.
O regăsi, două-trei zile mai târziu, în piaţa oraşului, în mijlocul
munţilor de morcovi, de roşii, de castraveţi şi de varză. El
hoinărea, privind mulţimea negustoreselor care stăteau în
picioare, înşirate în faţa coşurilor lor, de parcă ar fi fost nişte
sclavi la vânzare. Poliţistul trecea prin faţa fiecăreia, cu chimirul
şi sulul de tichete, primind un ban, eli-> berând o hârtie.
Vânzătoarea de cafea trecea printre rânduri, cu un coş plin de
mici ibrice. O călugăriţă bătrână, veselă şi grasă, făcea înconjurul
pieţei, cu două coşuri mari sub braţ, şi fără a se simţi umilită,
cerşea zarzavaturi, vorbind despre bunul Dumnezeu. Zarvă;
străvechile cântare, cu talgerele vopsite în verde, zornăiau şi
răsunau, cu un zăngăţiit de lanţuri; câinii mari, înhămaţi la
cărucioare, lătrau vesel, foarte mândri de importanţa lor. În
mijlocul mulţimii, Christophe o zări pe Rebeca.
— Numele ei adevărat era Lor- chen.
— Pe blondu-i coc pusese o frunză frumoasă de varză, albă-
verzuie, ce-i alcătuia un coif dantelat. Aşezată pe un coş în faţa
unui morman de ceapă daurie, de mici napi trandafirii, de mazăre
şi de mere rotofeie, ea îşi ronţăia merele, unul câte unul, fără să
se sinchisească să le vândă. Mânca într-una. Din când în când, îşi
ştergea bărbia şi gâtul cu şorţul, îşi ridică părul cu braţul, îşi
frecă obrazul de umăr, ori naşul cu dosul palmei. Sau, cu mâinile
pe genunchi, tot turna, dintr-un pumn într-altul, boabe de
mazăre. Şi, privind când într-o parte când în cealaltă, avea aerul
unui om fără treabă şi care nici nu se sinchiseşte de ceea ce face.
Dar nu-i scăpa nimic din toate câte se petreceau în juru-i, şi, fără
să pară, culegea toate privirile care-i erau hărăzite, îl văzu foarte
bine pe Christophe. În vreme ce vorbea cu cumpărătorii, avea un
fel al ei de a-şi încrunta sprâncenele, pentru a-şi observa, peste
capetele lor, admiratorul. Era demnă şi gravă ca un papă; dar, în
sinea ei, îşi bătea joc de Christophe. Şi pe drept cuvânt; rămăsese
pironit locului, la clţiva pnşi, sorbind-o din ochi; apoi plecă, fără
să-i spună o vorbă.
Reveni de mai multe ori, dând târcoale satului în care locuia
Lorchen. Ea robotea prin curtea fermei: el se oprea în drum,
pentru a o privi. Nu-şi mărturisea că venea pentru ea; şi, în
realitate, o făcea aproape fără să-şi dea seama. Când îl absorbea
compunerea unei opere, era ca într-o stare de somnambulism; în
vreme ce sufletu-i conştient îşi urma gândurile muzicale, restul
fiinţei îi rămânea pradă celuilalt suflet inconştient, care pândeşte
cea mai mică nebăgare de seamă a spiritului, pentru a o lua
razna. Adesea, când se afla în faţa ei, era zăpăcit de tot din
pricina freamătului ideilor muzicale; şi, privind-o, visa mai
departe. Nu ar fi putut spune că o iubea; nici nu-i trecea prin
minte; îi făcea plăcere să o vadă; şi nimic mai mult. Nu-şi băga în
seamă dorul care-l tot purta spre ea.
Această stăruinţă isca bârfeala. La fermă, unde în cele din
urmă se aflase cine era Christophe, îşi băteau joc de el.
Altminteri, era lăsat în pace; pentru că nu făcca rău nimănui.
Într-un cuvânt, semăna ru un prost: iar el nici nu se sinchisea.
În sat era sărbătoare. Ştrengarii se jucau cu nişte bobi ţe, pe
care, pentru a le face să producă detunături, le striveau între
două pietre, strigând: „Trăiască împăratul! “(„Kaiser lebe! Hoch! “).
Se auzea mugetul unui viţel închis în grajd şi cântecul chefliilor
din cârciumă. În văzduh, deasupra câmpiilor, o forfotă de zmeie
cu cozi de cometă. Găinile scormoneau cu mare plăcere în
bălegarul auriu: vântul le umfla penele ca fustele unei cucoane
bătrâne. Un porc trandafiriu dormea pe o rână, desfătându-se la
soare.
Christophe se îndreptă spre acoperişul roşu al hanului „La Trei
Regi “, deasupra căruia flutura un steguleţ. Şiraguri de ceapă
spânzurau pe faţadă, iar ferestrele erau împodobite cu flori de
călţunaşi roşii şi galbeni. Intră în sala îmbâcsită de fumul
tutunului, în care pe pereţi se aflau îngălbenită cromolitografii şi,
la loc de cinste, portretul în culori al îm- păratului-rege,
încununat cu frunze de stejar. Oamenii dăn- ţuiau. Christophe nu
avea nicio îndoială că va găsi acolo pe frumoasă-i prietenă. Şi,
într-adevăr, ea fu primul chip pe care-l văzu. Se aşeză într-un colţ
al sălii, de unde putea urmări în linişte mişcările celor care
dansau. Dar, cu toată grija pe care o avusese ca să nu fie băgat în
seamă, Lorchen ştiu foarte bine să-l descopere în ungherul -lui.
Tot în- vârtind nesfârşite valsuri, îi arunca, peste umărul
cavalerului ei, scurte ocheade, ca să se încredinţeze că el nu o
slăbea din ochi; şi-i plăcea să-l stâmească: cocheta cu băieţii din
sat, râzând cu gura-i mare, frumos tăiată. Vorbea tare şi îndruga
prostii, nedeosebindu-se astfel de dudui ţel e din lumea bună,
care atunci când sunt privite se cred obligate să râdă, să se agite,
să fie proaste şi pentru galerie, în loc de a fi numai pentru ele.
— De fapt, lucrul nu e de loc prostesc; ştiu doar că galeria le
priveşte şi nu le ascultă.
— Christophe, cu coatele pe masă şi cu bărbia în pumni,
urmărea manevrele fetei cu ochi aprinşi şi furioşi: vedea destul de
limpede ca să nu fie victima şiretlicurilor ei; dar nu îndeajuns ca
să nu cadă totuşi în capcană; ba mârâia de furie, ba râdea pe
înfundate şi ridică din umeri pentru că se prinsese în joc.
Cineva fi observa: era tatăl lui Lorchen. Mic şi îndesat, chel, un
cap mare, cu nasul scurt, cu craniul pârlit de soare, cu o cunună
de păr care fusese blond, în bucle dese ca ale sfântului Ion al lui
Diirer. - Bine ras, cu chipul impasibil, cu lunga-i pipă în colţul
gurii, vorbea cu alţi ţărani, rostind foarte rar cuvintele, urmărind,
în acelaşi timp, cu coada ochiului mimica lui Christophe; şi râdea
pe înfundate. La un moment dat, tuşi încet; cu o licărire de
şiretenie sclipindu-i În micii ochi cenuşii, veni şi se aşeză la masa
lui Christophe, care, nemulţumit, întoarse spre el o mutră
morocănoasă: întâlni privirea batjocoritoare a bătrânului, care,
fără să-şi scoată luleaua din gură, i se adresă cu familiaritate.
Christophe îl cunoştea: ştia că este un bătrân ticălos; dar
slăbiciunea pe care o avea pentru fiică îl făcea binevoitor cu tatăl,
şi chiar îi inspira o ciudată plăcere în a fi împreună cu el: şiretul
bătrân o ştia foarte bine. După ce-i vorbi în- drugind la verzi şi
uscate şi după ce făcu o aluzie glumeaţă la fetele frumoase care
erau acolo şi la faptul că Christophe nu dansa, încheie spunând
că avea perfectă dreptate să nu se ostenească şi că era mai bine
cu coatele pe masă, în faţa unei halbe; şi, fără să se sfiască, îl
făcu pe Christophe să-l invite să bea un pahar. Pe când beau,
bătrânul vorbea pe îndelete, ca întotdeauna, despre micile lui
treburi, despre greutăţile vieţii, despre vremea proastă, despre
scumpete. Christophe nu-l asculta şi nu răspundea decât prin
câteva mârâituri: nu-l interesa: o privea pe Lorchen. Surveneau
clipe dr tăcere: ţăranul aştepta un cuvânt; nu venea niciun
răspuns atunci, reluă vorba liniştit. Christophe se întreba cărui
fapt datora cinstea că bătrânul stătea cu el şi-i făcea mărturisiri.
În cele din urmă înţelese. Bătrânul, după ce-şi isprăvi tânguirea,
trecu la un alt capitol: lăudă excelenţa produselor sale fi ouălor, a
laptelui, a zarzavaturilor, a păsărilor sale; şi, deodată, întrebă
dacă Christophe nu i-ar putea face din cei de la palat muşteriii
lui. Christophe sări ca ars i
„De unde dracu’ ştia? Ll cunoştea, aşadar? “
— Da, sigur, spunea bătrânul. Toate se află…
Nu adăugă: „… când îţi dai osteneala să faci singur micile tale
cercetări’1.
Dar Christophe şi-o adăugă pentru sine. Îşi făcu o răutăcioasă
plăcere din a-i spune că deşi „toate se află”, nu se aflase, fără
îndoială, că tocmai se certase cu mica curte, şi că, dacă vreodată
se putuse făli cu un oarecare credit pe lângă cămara şi bucătăriile
palatului (lucru de care se îndoia foarte tare), acest credit, la ora
actuală, era mort şi îngropat, Bătrânului de-abia i se desluşi o
strângere a buzelor. Totuşi, nu se descurajă; şi, după o clipă,
întrebă daci Christophe nu putea, cel puţin, să-l – recomande
cutărei sau cutărei familii, Şi îi numi, într-adevăr pe toate acelea
cu care Christophe era în relaţii: căci se informase foarte exact la
piaţă; şi nu era nicio primejdie să uite vreun amănunt folositor. Pe
Christophe l-ar fi înfuriat acest spionaj, dacă nu i-ar fi venit mai
curând să râdă, gândindu-se că în ciuda şireteniei lui, bătrânul
va rămâne păgubaş (căci nu-şi dădea seama de loc că
recomandarea pe care o cerea l-ar fi făcut mai curând să-şi piardă
şi clientela pe care o avea. Decât să-i aducă una nouă), tl lăsă deci
să-şi depene în van iţele măruntelor lui şiretlicuri cusute cu aţă
albă; şi nu răspundea nici da, nici ba. Dar ţăranul stăruia: şi
atacându-l în sfârşit pe Christophe însuşi, şi pe Louisa, pe care-i
lăsase pentru la urmă, voi cu orice chip să-i facă să cumpere de la
el laptele, untul şi smântâna. Adăugă că, deoarece Christophe era
muzician, nimic nu era mai bun pentru voce decât un ou
proaspăt înghiţit crud dimineaţa şi seară; şi se făcea forte să-i
procure ouăle calde, de-abia alunecate din târtiţa găinii. Gândul
că bătrânul îl lua drept un cântăreţ îl făcu pe Christophe să
izbucnească în râs. Ţăranul se folosi de aceasta pentru a porunci
o nouă sticlă. După care, deoarece storsese de la Christophe tot
ceea ce se putea stoarce deocamdată, plecă, fără alte temeneli.
Noadtea se lăsase. Dansurile erau din ce în ce mai însufleţite.
Tlorchen nu-i mai dădea nicio atenţie lui Christophe: era prea
ocupată să sucească capul unei secături din sat, tiu al unui bogat
fermier, pentru care se băteau toate fetele. Pe Christophe îl
interesa lupta: aceste domnişoare îşi zâmbeau, deşi mai multă
poftă ar fi avut să-şi scoaitâ ochii. Christophe, om de treabă, uita
de sine şi făcea urări pentru victoria lui Lorchen. Dar când sosi
clipa victoriei, se simţi cam abătut. Şi-o reproşă. Nu o iubea pe
Lorchen, nu ţinea să fie iubit de ea: era foarte firesc ca ea să
iubească pe cine-i plăcea. Fără îndoială. Dar nu era plăcut să
găseşti atât de puţină simpatie, când aveai atâta nevoie s-o
dăruieşti şi s-o primeşti în schimb. Aici, ca şi în oraş, era singur.
Toţi aceşti oameni nu-l căutau decât ca să-l exploateze şi apoi să-
şi bată joc de el. Suspină, zâmbi privind-o pe Lorchen, pe care
fericirea de a-şi vedea murind de ciudă rivalele o făcea de zece ori
mai frumoasă, şi se pregăti să plece. Ceasurile erau aproape
nouă: avea două leghe şi mai bine de făcut până-n oraş.
Tocmai se ridica de la masă, când uşa se deschise şi vreo zece
soldaţi năvăliră înăuntru. Intrarea lor îngheţă veselia din sală.
Oamenii începură să şoptească. Câteva perechi, care dansau, se
opriră aruneând priviri neliniştite noilor veniţi. Ţăranii care
stăteau în picioare lângă uşă se făcură că stau cu spatele şi că
vorbesc între ei; dar, ca din nebăgare de seamă, avură grijă să se
dea cu prudenţă la o parte, pentru a-i lăsa să treacă.
— De o bucată de vreme, întregul ţinut era într-o luptă surdă
cu garnizoana forturilor care înconjurau oraşul. Soldaţii se
plictiseau de moarte şi se răzbunau pe ţărani. Îşi băteau joc de ei
cu grosolănie, îi tratau cu asprime, se purtau cu fetele ca într-o
ţară cucerită. Cu o săptămână mai înainte, câţiva dintre ei, beţi
morţi, stricaseră o petrecere într-un sat vecin şi aproape
omorâseră pe un fermier; Christophe, care aflase despre toate
acestea, împărtăşea starea de spirit a ţăranilor; şi, aşezându-se
din nou la locul lui, aşteptă să vadă ce avea să se întâmple.
Soldaţii, fără să le pese de reaua voinţă cu care erau în-
tâmpinaţi, merseră şi se aşezară, zgomotos, la mesele deja
ocupate, înghiontind oamenii ca să-şi facă loc: nu le trebui 1
decât o clipă. Cei mai mulţi se îndepărtară mormăind. Un bătrân,
care şedea la capătul unei bănci, nu se dădu la o parte destul de
repede: soldaţii răsturnară bancă şi bătrânul veni de-a
berbeleacul, în mijlocul hohotelor de râs. Chris- tophe simţi cum
sângele i se urcă la cap; se ridică indignat; dar tocmai când era pe
punctul să intervină, îl văzu pe bătrân. «dicântlu-se cu greutate:
în loc să se plângă, nu ştia cum -să se mai scuze. Doi dintre
soldaţi se îndreptară spre masa lui Christophe: strângând pumnii,
el ir-privea apropiindu-se. Dar nu avu de ce să se apere. Erau
două uriaşe şi prostănace namile, care se ţineau ca oile după vreo
doi-trei tovarăşi de-ai lor, de loc duşi la biserică şi încercau să-i
imite. Se simţiră fâstâciţi văzându-l pe Christophe atât de trufaş;
şi când el le spuse, cu un ton sec:
— E ocupat… se scuzară în grabă şi se strânseră la capătul
băncii, ca să nu-l stingherească. Avusese în glas ceva de stăpân:
fireasca lor slugărnicie avu ultimul cuvânt. Vedeau foarte limpede
că Christophe nu era ţăran.
Christophe, pe care această atitudine supusă îl potoli puţin,
putu să observe, lucrurile cu mai mult sânge rece. Nu-i fu greu să
vadă că întreaga bandă era condusă de un subofiţer – un mic
buldog cu ochi aspri – chip de slugoi făţarnic şi rău; era unul
dintre eroii dramei din duminica trecută. Aşezat la o masă vecină
cu aceea a lui Christophe şi deja beat, îi măsura pe toţi din cap
până în picioare zvârlindu-le ironii insultătoare; ei se prefăceau că
nu-l aud. Se lega mai ales de perechile care dansau, zugrăvindu-le
însuşirile şi defectele fizice, cu expresii mârşave, care stâr- neau
râsul tovarăşilor lui. Fetelor le venea sângele în obraz şi le dădeau
lacrimile; băieţii strângeau din dinţi şi mocneau de furie. Privirea
călăului făcea încet înconjurul încăperii, necruţând pe nimeni;
Christophe o văzu îndreptându-se spre el. Apucă halba şi, cu
pumnul pe masă, aşteptă, hotărât ca la prima insultă să-i arunce
paharul în cap. Îşi spunea: „Sunt nebun. Mai bine ar fi să plec. O
să mă spintece ăştia; şi, apoi, dacă scap teafăr, voi fi arestat: n-
are niciun rost să-mi iau asemenea bucluc pe cap S-o şterg, ca să
nu fiu provocat”.
Dar orgoliul lui se împotrivea: nu voia să pară că fuge de aceşti
indivizi. Privirea vicleană şi brutală a subofiţerului se opri asupra
lui. Christophe, înţepenit, îl pironi cu mânie. Celălalt îl măsură o
clipă: chipul lui Christophe îl înveseli; îşi împinse vecinul cu
cotul, şi rânjind, i-l arătă pe acel tânăr; şi se pregătea să-l înjure.
Christophe, încordat, era gata să-i azvârle paharul în cap, cu
toată puterea. Norocul îl ajută şi de astă dată. În clipa în care
beţivul tocmai deschidea gura, o pereche de dansatori stângaci se
împiedicară de el. Făcându-l să scape paharul din mfnâ Se
întoarse furios şi le răsturnă în cap o cofă cu înjurături. Atenţia îi
fusese atrasă în altă parte: nu se mai gândea la Christophe.
Acesta mai aşteptă câteva minute; apoi, văzând că duşmanul lui
nu mai încerca să intre în vorbă, se ridică, îşi luă liniştit pălăria şi
se îndreptă fără grabă spre uşă. Nu slăbea din ochi banca pe care
stătea celălalt, pentru a-i arăta limpede că nu se temea de el. Dar
desigur, subofiţerul îl uitase: nimeni nu se interesa de el.
Era tocmai cu mâna pe clanţa uşii: câteva clipe încă, şi era
afară. Dar era scris să nu scape nevătămat de acolo. Un tămbălău
se iscă în fundul sălii. Soldaţii, după ce băuseră, puseseră la cale
să danseze. Şi cum toate fetele îşi aveau flăcăii lor, ei le goniră
dansatorii, care se lăsară alungaţi. Dar Lorchen nu se putea
împăca cu una ca asta. Nu degeaba avea ea acei ochi îndrăzneţi şi
acea bărbie voluntară, care-i plăceau lui Christophe. Valsa ca o
nebună, în momentul în care subofiţerul, care-şi pusese ochii pe
ea, vru să-i smulgă cavalerul. Ea bătu din picior, ţipă şi
îmbrâncindu-l pe ostaş, strigă că niciodată nu va dansa cu un
mojic ca el. Celălalt o urmări, izbind cu pumnii în oamenii în
spatele cărora ea încerca să se ascundă. În sfârşit, ea se refugie
îndărătul unei mese; şi acolo, apărată o clipă, împotriva lui, îşi
trase răsuflarea ca să-l poată înjura; îşi dădea seama că se
împotrivea zadarnic, şi de furie, dădea din picioare, căuta
cuvintele cele mai jignitoare şi-i asemuia chipul cu acela al
dobitoacelor din grajd. De cealaltă parte a mesei şi aplecat spre
ea, el avea un zâmbet răutăcios, iar ochii-i străluceau de mânie.
Deodată, îşi făcu vânt şi sări peste masă. O Înşfăca, Ca o
păzitoare de vaci, cum şi era, ea se zbătu cu lovituri de pumni şi
de picioare. El nu se ţinea bine pe picioare şi tu cât pe-aci să-şi
piardă echilibrul. Furios, o îmbrânci spre perete şi o pălmui. Nu
mai apucă s-o mai lovească încă odată: cineva îi şi sărise în spate
şi luându-l zdravăn la palme îl zvârli, cu o lovitură de picior. În
mijlocul chefliilor. Christophe era acela care se aruncase asupră-i,
îm- brâncind masele şi oamenii în neştire. Subofiţerul se întoarse
spre el, nebun de mânie şi trase sabia. Înainte de-a mai putea
face o mişcare, Christophe îl doborî la pământ cu o lovitură de
scaun. Totul se petrecuse atât de fulgerător, încât nici unuia
dintre cei de faţă nu-i veni în minte să intervină. Dar când îl
văzură pe subofiţer prăbuşindu-se, ca un bou, pe pardoseala de
piatră, se stârni o zarvă înspăimântătoare. Ceilalţi soldaţi se
năpustiră asupra lui Christophe cu săbiile în mână. Ţăranii se
aruncară asupra lor. Fu o încăierare în toată legea. Halbele
zburau prin sală, mesele erau răsturnate. Ţăranii se trezeau:
simţeau nevoia să-şi potolească o veche sete de răzbunare.
Oamenii se rostogoleau la pământ şi se muşcau cu furie Cel ce o
dansase pe Lor- chen şi fusese gonit, un argat zdravăn, înşfăcase
un soldat care puţin mai înainte îl insultase şi-l izbea cu
sălbăticie cu capul de pereţi. Lorchen, înarmată cu un ciomag,
lovea ca scoasă din minţi. Celelalte fete fugeau urlând, în afară de
două-trei vlăjgance care din toată inima luau parte la încăierare.
Una dintre ele – o blondă bondoacă – văzând o namilă de soldat –
cel care se aşezase la masa lui Christophe – strivind cu genunchii
pieptul unui vrăjmaş rostogolit la pământ, alergă spre sobă, se
întoarse şi dând brutei capul pe spate, îi aruncă în ochi un pumn
de ccnuşă fierbinte. Omul scotea răcnete. Fata nu mai putea de
veselie, ocărându-şi adversarul neputincios, pe care acum ţăranii
îl băteau cu nădejde. În sfârşit, soldaţii, prea slabi, se retraseră
afară, lăsând în urmă-le, la pământ, pe doi dintre ai lor. Bătăuşii
ajunseră În uliţa satului Se năpusteau în casele oamenilor, dând
urlete de moarte şi vrând să pustiască tot ce le ieşea în cale
Ţăranii îi urmăreau cu furcile: asmuţeau asupra vrăjmaşilor câinii
întărâtaţi. Al treilea soldat căzu. Cu pântecele străpuns de o
lovitură de furcă Ceilalţi fură nevoiţi să fugă, alungaţi din urmă
până dincolo de marginea satului; şi, din depărtare, strigau,
fugind peste câmp, că se duc să-şi caute camarazii şi că se vor
întoarce îndată.
Ţăranii, stăpâni pe situaţie, se reîntoarseră la han: nu mai
puteau de bucurie: era răzbunarea de mult aşteptată pentru
ticăloşiile îndurate Nu se gândeau încă la urmările încăierării.
Vorbeau cu toţii deodată şi fiecare îşi lăuda vitejiile. Fraternizară
cu Christophe, care era încântat de a se simţi foarte aproape de
ei. Lorchen îi luă mâna şi i-o ţinu o clipă în mânuţa ei bătătorită,
râzându-i în nas. Arurn nu-l mai găsea ridicol.
Fură îngrijiţi răniţii Dintre -oamenii din sat, unii se aleseseră
cu dinţi scoşi, alţii cu câteva coaste frânte, cucuie şi vânătăi, fără
urmări grave. Dar >. — U soldaţii, lucrurile nu se întâmplaseră la
fel. Trei dintre ei fuseseră serios atinşi: namila cu ochii arşi căruia
cu o lovitură de topor îi fusese aproape sfâşiat umărul, cel căruia i
se sfârtecase pântecele şi care horcăia, şi subofiţerul doborât. De
Chris- tophe. Fuseseră întinşi pe jos, lângă vatră. Subofiţerul, cel
mai puţin rănit dintre cei trei, tocmai deschisese ochii. Privi
îndelung, cu o căutătură plină de ură, pe ţăranii care făceau roată
în juru-i. Nici nu apucă bine să-şi dea seama de ceea ce se
întâmplase, şi se şi puse pe înjurături. Jura că se va răzbuna, că
o să le vie de hac tuturora, se înăbuşea de furie; se vedea bine că
dacă ar putea i-ar omorî pe toţi. Încercară să râdă; dar râsul le
era silit. Un tânăr ţăran strigă rănitului:
— Tacă-ţi fleanca, că te omor 1
Subofiţerul încercă să se ridice şi, ţintindu-l cu ochi injectaţi de
sânge pe cel care tocmai îi vorbise:
— Bestiilor, spuse el. Omofâţi-mă! O să vi se taie capul.
Continua să vocifereze. Cel cu pântecele spintecat dădea ţipete
ascuţite, ca un porc la tăiere. Al treilea era nemişcat şi ţeapăn ca
un mort. Ţăranii fură cuprinşi de o spaimă de moarte. Lorchen şi
câteva femei duseră răniţii într-o aâtă încăpere. Blestemele
subofiţerului şi strigătele muribundului abia se mai auzeau.
Ţăranii tăcură: rămaseră locului, făcând roată, ca şi cum cele trei
trupuri ar mai fi fost încă Ia picioarele lor; nu cutezau să se
clintească şi priveau înspăimântaţi. În cele din urmă, tatăl lui
Lorchen spuse:
 — Frumoasă ispravă, nu glumă!
Urmă un murmur de spaimă: înghiţeau în sec. Apoi începură
să vorbească cu toţii deodată. Întâi şoptiră, ca şi cum s=ar fi
temut să nu-i audă cineva; dar curând, glasurile li se
înfierbântară şi deveniră mai violente: se învinuiau unul pe
celălalt; puneau unul pe seama celuilalt loviturile pe care le
dăduseră. Ceartă se învenină; erau gata să se încaiere. Tatăl lui
Lorchen îi împăcă. Cu braţele încrucişate, întorcându-se spre
Christophe, îl arătă cu capul!
— Şi ăsta, spuse el, ăsta ce-a căutat aici?
Toată furia mulţimii se întoarse împotriva lui Christophe:
— Adevărat! Adevărat! Strigară. El a început: Dacă el n-ar fi fost
aici, nimic nu s-ar fi întâmplat!
Christophe, năycit, încercă să răspundă:
— Dar n-am făcut nimic pentru mine, ci pentru voi. Şi asta o
ştiţi prea bine.
Ei însă răspunseră furioşi:
— Da ce, noi nu suntem în stare să ne apărăm şi singuri? Ce.
Avem nevoie să vie un domnişor de la oraş ca să ne spună ce
avem de făcut? Cine ţi-a cerut sfatul? Şi, apoi, cine te-a poftit? Nu
puteai să-ţi vezi de treabă?
Christophe ridică din umeri şi se îndreptă spre uşă, dar tatăl
lui Lorchen îi tăie drumul, chelălăind:
— Ei, asta-i, asta-i bună! Strigă el. Acum, după ce ne-a băgat
în belea, ar vrea să şteargă putina. N-are să plece!
Ţăranii urlară:
— N-are să plece! El e vinovat de tot ce s-a întâmplat. EI să
plătească oalele sparte.
Îl înconjurară, arătându-i pumnii. Christophe vedea
strângându-se în juru-i, roată, chipuri ameninţătoare: spaima îi
făcea că turbaţi.. Nu spuse un singur cuvânt, făcu o strâm-
bătură de dezgust şi, aruncându-şi pălăria pe o masă, se duse şi
se aşeză în fundul sălii, întorcându-le spatele.
Dar Lorchen, indignată, se aruncă în mijlocul ţăranilor. Cu
frumosu-i chip încins şi încruntat de mânie, îi împinse cu
brutalitate pe cei care-l înconjurau pe Christophe:
— Adunătură de mişei! Lighioane spurcate! Strigă- ea. Nu vă e
ruşine? Aţi vrea să daţi pe seama lui totul? Ca şi cum nimeni nu
v-ar fi văzut! Ca şi cum măcar unul dintre voi n-ar fi dat cu
nemiluita! Dacă s-ar afla unul singur care în toată încăierarea să
fi stat cu braţele încrucişate, l-aş scuipa în obraz şi i-aş striga:
mişelule! Mişelule…
Ţăranii, surprinşi de această neaşteptată ieşire, amuţiră o clipă;
apoi, începură să strige iar:
— El a început! Dacă n-ar fi fost el, nimic nu s-ar fi întâmplat.
Tatăl lui Lorchen făcea degeaba semne fiică-şi. Ea urmă:
— E drept că el a început! Nici nu aveţi de ce să vă lăudaţi.
Dacă n-ar fi fost el, v-aţi fi lăsat insultaţi, ne-aţi fi lăsat pe noi
insultate, mişeilor! Laşilor!
Îşi luă le refec curtezanul:
— Şi tu, tu nu spuneai nimic, făceai zâmbre, îţi dăruiai spatele
loviturilor de cizme: mai-mai să le şi mulţumeşti! Nu ţi-e ruşine?
… Cu toţii sunteţi neruşinaţi! Nu sunteţi bărbaţi! Curajoşi ca oile,
tot timpul cu nasul în pământ! A ■ trebuit să vă dea el pildă! Şi
acum, vreţi să-i puneţi totul în spinare? … Ei bine, asta nu se va
întâmpla, s-o ştiţi de la mine! S-a bătut pentru noi. Ori îl scăpaţi,
ori o s-o păţiţi şi voi odată cu el: pe legea mea, aşa se va întâmpla!
Scos din sărite, tatăl lui Lorchen o strângea de braţ şi striga:
— Taci! Taci! … Nu mai taci o dată, căţea afurisită?!
Dar ea îl împinse, ţipând şi mai grozav. Ţăranii făceau gălăgie.
Ea striga mai tare decât ei, cu un glas ascuţit, ca- re-ţi spărgea
urechile:
— Mai întâi, tu ce-ai de spus? Ce, crezi că nu te-am văzut
adineauri cum te-ai năpustit şi l-ai călcat în picioare pe ăl de
alături care e mai mult mort? Dar tu? Ia arată-ţi mâinile! … Mai
sunt încă mânjite de sânge. Crezi că nu te-am văzut cu cuţitul în
mână? Voi spune tot ce-am văzut, tot, dacă faceţi cel mai mic
lucru împotriva lui. Am să vă bag pe toţi la puşcărie.
Ţăranii îndârjiţi îşi apropiau feţele schimonosite de furie de
obrazul lui Lorchen şi îi zbierau în urechi. Unul dintre ei voi s-o
cârpească; dar curtezanul ei îl înşfăcă de guler şi se zgâlţâiră
amândoi, gata să se încaiere. Un bătrân îi spuse lui Lorchen:
— Dacă vom fi osândiţi, nici tu nu vei scăpa.
— Nici eu, făcu ea. Sunt mai puţin laşă decât voi.
Şi o luă de la început.
Nu mai ştiau ce să facă. Se adresară tatălui ei:
— N-ai s-o faci o dată să tacă?
Bătrânul înţelese că nu era de loc cuminte să mai întindă
coarda. Le făcu semn să se potolească. Se aşternu tăcerea. Doar
Lorchen mai vorbea; apoi, nemaiîntâmpinând nicio împotrivire se
opri, ca un foc neîntreţinut. După o clipă, tatăl ei îşi drese glasul
şi spuse:
— Ei bine, şi ce-i fi vrând? Să ne dai pierzaniei? Ea spuse:
— Vreau să fie scăpat.
Căzură pe gânduri. Christophe nu se clintise din loc; înţepeni
în trufia sa, părea că nu înţelege că despre el era vorba; dar era
mişcat de intervenţia lui Lorchen. Nici Lorchen nu părea a şti că
era acolo: cu spatele la masa lui, îl privea ţintă, înfruntându-i pe
ţăranii care fumau privind în pământ. În cele din urmă, tatăl ei,
după ce morfoli pipa, spuse:
— Fie că spunem, fie că nu spunem nimic – dacă rămâne,
soarta-i e pecetluită. Sergentul l-a recunoscut: nu-l va cruţa.
Pentru el nu -există decât o singură dezlegare > s-o şteargă cât
mai degrabă peste hotare.
Se gândise că, la urma urmelor, ar fi mult mai bine pentru ei
dacă Christophe ar fugi: astfel, se autodenunţa; şi, când nu va
mai fi de faţă ca să se apere, uşor le va veni să-l împovăreze pe el
cu cea mai mare vină. Ceilalţi se învoiră. Se înţelegeau de minune.
Acum erau hotărâţi, se grăbeau cu toţii ea să-l vadă o dată plecat.
Fără a se simţi câtuşi de puţin încurcaţi de ceea ce spuseseră cu
o clipă mai înainte, se apropiară de el, prefăcându-se a se
îngrijora din toată inima de soarta lui.
— Nicio clipă de zăbavă, domnule, spuse tatăl lui Lorchen. Se
vor întoarce. Le trebuie jumătate de ceas ca să ajungă până la fort
şi încă jumătate ca să se întoarcă… Nu mai e vreme decât s-o
ştergi…
Christophe se şi ridicase. Şi el se gândise. Ştia că dacă rămâne,
va fi un om pierdut. Dar să plece, să plece fări s-o revadă pe
maică-sa? … Nu, nu era cu putinţă. Spuse că se va întoarce întâi
în oraş, că va mai avea încă vreme să plece la noapte şi să treacă
frontiera. Dar ei ţipau cât îi ţinea gura, împotrivindu-se. Cu
câteva clipe înainte, i se puseseră de-a curmezişul drumului,
pentru a-l împiedica să fugă: acum se supărau că nu voia să fugă.
Să se întoarcă în oraş însemna să se lase înhăţat, la sigur: nici nu
at ajunge bine, şi vestea s-ar şi răspândi; va fi arestat acasă. El
stăruia. Lorchen îl înţelesese: >
— Vrei să-ţi vezi mamă?.. Mă voi duce eu în locul du mi tale.
— Când?
— În noaptea asta.
— E adevărat? Vei face asta pentru mine?
 — Mă şi duc.
Îşi luă broboada şi se acoperi cu ea.
— Scrie câteva rânduri ca să i le dau. Pe aici, ia-te după mine.
Îţi voi da cerneală.
Îl duse în camera din fund. Pe prag, se întoarse; şi strigă către
curtezanul ei:
— Iar tu, pregăteşte-te. Tu ai să-i fii călăuză. N-ai să-l părăseşti
decât când va fi dincolo de hotare.
— Bine, bine, făcu celălalt.
Era la fel de grăbit ca şi ceilalţi să-l ştie pe Christophe în
Franţa, ba chiar, dacă ar fi fost cu putinţă, şi mai departe.
Lorchen intră cu Christophe în cealaltă odaie. Christophe ezita
încă. Îşi simţea inima sfâşiată de durere la gândul că nu-şi va mai
îmbrăţişa mama. Când o va mai revedea oare 7 Era atât de
bătrână, atât de obosită, atât de singură! Această nouă lovitură o
va ucide. Ce se va face fără el? … Dar ce se va face dacă el va
rămâne, dacă va fi condamnat, întemniţat, pe ani de zile? Nu va fi,
în felul acesta, şi mai singură, şi mai săracă? Cel puţin, liber,
oricât de departe ar fi fost, îi putea veni în ajutor. Putea să vină la
el. Nu avu vreme să-şi cerceteze limpede gândurile. Lorchen îi
luase mâinile; în picioare, în faţă-i, ea îl privea; obrajii aproape li
se atingeau; ea îl luă de gât şi-l sărută pe gură:
— Repede l repede! Şopti ea, arătându-i masa.
Nu mai încercă să se gândească. Se aşeză. Ear smulse dintr-un
registru o foaie de hârtie în pătrăţele şi cu dungi roşii.
El scrise:
„Măicuţă dragă, iartă-mă! Am să-ţi fac o mare amărăciune. N-
am avut încotro. Nu arrr făcut nimic nedrept. Dar acum trebuie
sfi fug şi să părăsesc ţara. Aceea care-ţi va aduce aceste rânduri
îţi va spune tot. Voiam să-mi iau rămas bun. Dar nu mi-e
îngăduit. Mi se spune că voi fi arestat. Înainte de-a putea ajunge.
Mă simt atât de nefericit, încât nu mai am puterea să mă
împotrivesc. Am să trec graniţa, dar voi rămâne foarte aproape,
până ce-mi ’vei ’ fi scris; aceea care-ţi înmânează scrisoarea îmi va
aduce şi răspunsul tău. Spune-mi ce trebuie să fac. Voi face orice-
mi vei spune. Vrei să mă întorc? Spune-mi să mă întorc! Nu pot
îndura gândul de a te lăsa singură. Ce-ai să faci ca să poţi trăi?
Iartă-mă! Iar- tă-mă! Te iubesc şi te sărut… “
— Să ne grăbim, domnule; altfel va fi prea târziu, spuse
prietenul lui Lorchen, crăpând uşa.
 Christophe iscăli în grabă şi-i dădu lui I.orchen scrisoarea:
— I-o dai în mână chiar dumneata?
— Mă duc, spuse ea.
Era gata de plecare.
— Mâine, continuă ea, am să-ţi aduc răspunsul: să mă aştepţi
la Leiden (prima staţie la ieşirea din Germania), pe peronul gării.
(Curioasă, citise scrisoarea lui Christophe peste umărul lui, în
vreme ce scria.)
— Ai să-mi spui tot adevărul, cum a primit această lovitură şi
tot ce va spune? N-ai să-mi ascunzi nimic? Întrebă Christophe,
rugător.
— Am să-ţi spun tot.
Nu se mai simţeau chiar la largul lor ca mai înainte: de pe
prag, bărbatul îi privea.
— Şi apoi, domnule Christophe, spuse Lorchen, am să mă duc
s-o văd din când în când, am să-ţi dau veşti de la ea; fii fără grijă.
Ea îi strânse mâna cu putere, ca un bărbat.
— Haide! Făcu ţăranul.
— Haide! Spuse Christophe.
Ieşiră tustrei. Pe druni se despărţiră. Lorchen o luă într-o parte,
iar Christophe cu călăuza sa, în cealaltă parte. Nu vorbeau de loc.
Cornul lunii, înfăşurat în aburi, pierea în spatele pădurii. O
lumină foarte palidă plutea pe câmpiii. Din hăuri, ceaţa se
înălţase decisă şi albă ca laptele. Fre- mătind, copacii erau
scăldaţi în aerul umed… Nici nu trecuseră câteva minute de când
ieşiseră din sat, când deodată ţăranul se dădu câţiva paşi înapoi
şi-i făcu semn lui Christophe să se oprească. Ascultară. Pe drum,
înainte-le, se apropia pasul cadenţat al unei trupe. Ţăranul sări
gardul viu şi trecu pe câmp. Christophe făcu la fel. Se îndepărtară
printre ţarini. Auziră trecând pe drum soldaţi. În noapte, ţăranul
le arătă pumnul. Christophe îşi simţea inima strânsă, de parcă ar
fi fost o fiară hăituită. O porniră din nou la drum, ocolind satele şi
fermele singuratice, unde lătratul câinilor i-ar fi dat de gol. De
partea cealaltă a unui deal împădurit zăriră, în depărtare,
luminile roşii ale căii ferate. Luându-se după aceste faruri,
hotărâră să se îndrepte spre prima staţie. Nu era uşor. Pe măsură
ce coborau în vale, se înfundau în ceaţă. Trebuiră să sară două-
trei mici pârâiaşe. Se pomeniră, apoi, în ţarini şi nesfârşite câmpii
de sfeclă; credeau că nu vor mai ieşi de acolo niciodată. Câmpia
era accidentată: un şir de ridicături şi de hârtoape, în care erau
mereu gata să cadă. În sfârşit, după ce rătăciră în neştire, înecaţi
în ceată, zăriră deodată, la câţiva paşi, felinarele drumului de fier,
pe culmea unui terasament. Se că- tarara pe dâmb. Înfruntând
primejdia de a fi surprinşi, merseră de-a lungul şinelor până la
vreo sută de metri de staţie: acolo îşi reluară drumul tăinuit.
Sosiră la gară, douăzeci de minute înainte de venirea trenului. În
ciuda dispoziţiilor pe care i le dăduse Lorchen, ţăranul îl părăsi pe
Christophe: se grăbea să se întoarcă ca să vadă ce s-a ales cu
ceilalţi şi cu bunurile sale.
Christophe luă un bilet pentru Leiden şiadăstă singur, în pustia
sală de aşteptare pentru clasa a IlI-a. Un impiegat.
Care moţăia pe o bancă, cercetă biletul lui Christophe şi-i
deschise uşa unui vagon, la sosirea trenului. Nimeni în tot
compartimentul. În tren, totul dormea. Totul dormea pe câmpii.
Singur Christophe nu dormea de loc, în ciuda oboselii. Pe măsură
ce grelele roţi de fier îl apropiau de hotare, simţea dorinţa
fremătătoare de a fi în afară de orice primejdie. Într-un ceas va fi
liber. Dar până atunci, ar fi ajuns un cuvânt, ca să fie arestat…
Arestat! La acest gând, toată făptura i se răzvrătea. Să fii înăbuşit
de o odioasă forţă l… Nu mai putea răsufla. Maică-sa, patria pe
care o părăsea îi pieriseră din minte. În egoismul libertăţii sale,
primejduite, nu se mai gândea decât la această libertate, la viaţa
sa, pe care voia s-o salveze. Oricare ar fi fost preţul! Da, chiar cu
preţul unei crime… îşi reproşa amarnic că luase acest tren, în loc
să-şi fi continuat drumul pe jos, până la frontieră. Voise să câştige
câteva ceasuri. Frumos câştig l Se zvârlea drept în. Gura lupului.
Desigur că era aşteptat la gara de frontieră; desigur că se
dăduseră anumite ordine: va fi arestat… Se gândi o clipă să
coboare din mersul trenului, înainte de a ajunge în staţie;
deschise chiar uşa vagonului; dar era prea târziu: soseau. Trenul
se opri. Cinci minute. O veşnicie, Christophe, ghemuit în colţul
compartimentului, adăpostit în dosul perdelei, privea
înspăimântat peronul gării unde stătea nemişcat un jandarm.
Şeful de gară ieşi din birou cu o telegramă în mână şi se îndreptă,
în grabă, spre jandarm. Christophe nu avu nicio îndoială că
despre el era vorba. Căută o armă. Nimic altceva decât un briceag
solid, cu două tăişuri. Îl deschise în buzunar. Un impiegat cu o
lanternă prinsă în piept trecu pe lângă şeful de gară şi alergă de-a
lungul trenului. Christophe îl văzu venind. Cu pumnul strâns în
buzunar, pe mânerul briceagului, gândi: „Sunt pierdut! “
 Era atât de tulburat, încât ar fi fost în stare să Implante
briceagul în pieptul bărbatului, dacă acesta ar fi avut nefericitul
gând să se îndrepte spre el şi să deschidă uşa compartimentului.
Dar impiegatul se opri la compartimentul învecinat, pentru a
verifica biletul unui călător, care tocmai se urcase. Trenul se puse
din nou în mişcare. Christophe, cu mâna, îşi oprea zvâcnetul
inimii. Nu se clintea. De-abia îndrăznea să-şi spună că era salvat.
Nici nu voia să şi-o spună, atâta vreme cât hotarele nu erau încă
depăşite… Zorile se iveau. Siluetele copacilor ieşeau din noapte. O
trăsură trecu pe drum, ca o umbră fantastică, cu un clinchet de
zurgălăi şi cu un ochi de lumină, care sclipea… Cu obrazul lipit
de fereastră, Christophe încerca să desluşească stâlpul cu stema
imperială, care trasa hotarele servituţii lui. ÎI mai căuta încă în
lumina născândă, când trenul, şuierând, anunţă sosirea în prima
gară belgiană.
Se ridică, deschise larg uşa compartimentului, sorbi aerul
îngheţat. Liber 1 Toată viaţa îi era înainte! Bucuria de a trăi 1…
Şi, deodată, se abătu asupră-i tristeţea pentru ceea ce lăsa în
urmă, tristeţea pentru ceea ce-l aştepta: şi oboseala acestei nopţi
de emoţii îl doborî. Se prăbuşi pe canapeaua compartimentului.
Doar un minut îl mai despărţea de sosirea în gară. Când, o clipă
mai târziu, un impiegat deschise uşa vagonului, îl găsi pe
Christophe dormind. Zgâlţâit de braţ, Christophe se trezi zăpăcit,
crezând că dormise un ceas; coborî greoi, se târî până la vamă; şi,
sigur acum că fusese primit pe teritoriul străin, nemaiavând de ce
să se teamă, se întinse, cât era de lung, pe o bancă din sala de
aşteptare şi se cufundă în somn, ca un inert bolovan de piatră.
Se trezi către prânz. Lorchen nu avea cum să ajungă înainte de
două-trei ceasuri. Aşteptând sosirea trenurilor, măsura în sus şi
în jos peronul micii gări. Lăsând în urmă gara, se pomeni pe
câmpie. Era o zi cenuşie şi mohorâtă ce vestea apropierea iernii.
Lumina era tulbure. Doar şuierul plângător al unui tren în
manevră mai despica trista linişte. Christophe se opri la câţiva
paşi de frontieră, pe câmpul pustiu. În faţa lui, un eleşteu foarte
mic, un petic de apă limpede de tot, în care se oglindea cerul
melancolic. Era împrejmuit de un gard şi străjuit de doi copaci. La
dreapta, un plop tremurător, cu vârful pleşuv. În spatele lui, un
bătrân nuc, ca un monstruos polip, pe ale cărui negre şi goale
crengi spân- zurau legănându-se ciorchini de ciori. Cele din urmă
frunze ofilite se desprindeau singure şi cădeau una după alta pe
balta nemişcată…
Toate acestea le mai văzuse, parcă, o dată: cei doi copaci,
eleşteul… Şi deodată fu cutreierat de simţământul unuia dintre
acele vârtejuri care, când şi când, se iscă în depanarea vieţii. Un
gol se cască în inima Timpului. Nu mai ştii unde te afli, cine eşti,
în ce secol trăieşti şi de câte veacuri te afli aşa. Christophe avea
simţământul că toate acestea se mai întâmplaseră cândva, că
ceea ce se întâmpla acum nu se desfăşura acum, ci într-o altă
vreme. Nu mai era el însuşi. Se vedea dinafară, de foarte departe,
ca pe un altul, care mai stătuse aici cândva, chiar în acest loc…
Desluşea în el roiul aducerilor aminte şi al făpturilor necunoscute;
vinele-i zvâc- neau: „Aşa… Aşa… Aşa… “
Vuietul veacurilor îl cutreiera…
Destui alţi Krafft înaintea lui înduraseră încercările prin care
trecea el astăzi, şi sorbiseră şunărăeiunea acestui cel din urmă
ceas pe pământul natal. Rasă veşnic rătăcitoare şi de pretutindeni
izgonită din pricina independenţei şi a neliniştii ei. Rasă veşnic în
pradă unui demon lăuntric, care nu-i îngăduia să se oprească
nicăieri. Rasă legată totuşi de pământul din care era smulsă şi pe
care nu putea să nu-l iubească…
La rându-i, Christophe trecea prin aceleaşi dureroase stări; iar
paşii-i regăseau pe drum dârele celor ce-l precedaseră. Privea, cu
ochii plini de lacrimi, pierzându-se în negură, pământul patriei,
de la care trebuia să-şi ia rămas bun… Nu dorise oare cu
înflăcărare să o părăsească? Da; dar acum când o părăsea cu
adevărat, se simţea sfâşiat. Numai un suflet de fiară se poate
despărţi fără emoţie de glia strămoşească. Fericit sau nefericit, ai
trăit cu ea; ea ţi-a fost mamă şi tovarăşă de viaţă: ai dormit la
sânul ei, ai dormit pe ea, eşti pătruns de ea: ea păstrează
înăuntru-i comoara visurilor noastre, întreaga noastră viaţă
asfinţită şi cenuşa sfântă a acelora pe care i-am iubit. Christophe
îşi depăna şirul zilelor vieţii, imaginile dragi pe care le lăsa pe
acest pământ, sau în morminte. Suferinţele nu-i erau mai puţin
dragi decât bucuriile pe care le avusese. Minna, Sabine, Ada, tata
mare, unchiul Gottfried, bătrânul Schulz. – Toate i se perindară
pe dinaintea ochilor, în câteva clipe. Nu se putea descătuşa de
morţii lui (căci şi pe Ada o socotea printre morţi). Gândul la
maică-sa, părăsită în mijlocul fantomelor, singura în viaţă dintre
toţi aceia pe care-i iubea, îi era de nesuportat. Fu cât p-aci să
treacă din nou frontieră, atât de laş i se părea că este, pentru că
încercase să fugă: Era hotărât că. În cazul în care răspunsul adus
de Lorchen din partea mamei sale ar fi vădit o prea mare durere,
să se întoarcă, cu orice preţ. Dar dacă nu primea niciun răspuns?
Dacă Lorchen nu a putut ajunge până la Louisa, sau dacă nu-i va
aduce niciun răspuns? Ei bine, atunci se va întoarce.
Se înapoie la gară. După o aşteptare apăsătoare, trenul sosi în
sfârşit. Christophe pândea ivirea la uşa vreunui vagon a chipului
îndrăzneţ al lui Lorchen: căci era sigur că îşi va ţine făgăduiala;
dar ea nu se arătă. Alergă neliniştit de la un vagon la altul: îşi
spunea că dacă ar fi fost în tren, ar fi coborî t printre cei dinţii. Pe
când în goana lui se izbea de valul călătorilor, venind din partea
potrivnică, zări un chip ce nu i se păru necunoscut. Era o fetiţă de
treispreze- ce-paisprezece ani, bucălată, bondoacă şi rumenă ca
un măr, cu un năsuc gros şi cârn, o gură mare şi o coadă deasă
răsucită în jurul capului. Privind-o mai bine, văzu că ţinea în
mină un geamantan, care parcă era al lui. Îl cerceta şi ’ea, cu
capul într-o parle, ca o vrabie; şi, când îşi dădu seama că o privea,
făcu câţiva paşi-spre el; dar se înfipse în «faţa lui Christophe,
privindu-l stăruitor, cu ochişorii ei de şoricel, fără să scoată o
vorbă. Christophe o recunoscu: era o mică păzitoare de vaci de la
ferma lui Lorchen. Arătând spre geamantan, el spuse:
— E al m£u, nu-i aşa?
Micuţa nu se clinti şi răspunse nătâng:
— Nu se ştie. Vorba e de unde vii dumneata?
— Din Buir.
— Şi cine-i ăla de ţi l-a trimis?
— Lorchen. Haide, dă-l încoace!
Fetiţa întinse geamantanul:
— Ţine-l!
Şi adăugă:
— Ah! V-am recunoscut îndată!
— Atunci ce aşteptai?
— Aşteptam să-mi spuneţi că sunteţi dumneavoastră.
— Dar Lorchen? Întrebă Christophe. De ce n-a venit?
Micuţa nu răspunse. Christophe înţelesese că nu voia să spună
nimic, în faţa atâtor oameni. Trebuiră să treacă mai întâi la
cercetarea bagajelor. Când totul fu gata, Christophe o duse pe
fetiţă la capătul peronului:
— A venit poliţia, spuse fetiţa, căpătând deodată mâncărime la
limbă. Au sosit aproape îndată după plecarea dumneavoastră. Au
pătruns în casele oamenilor, au întrebat pe toată lumea, au
arestat pe Sami ăl mare şi pe Cristian, şi pe moş Kaspar. Şi au
mai ridicat şi pe Melanie şi pe Ger- trude, deşi strigau că ele n-au
făcut nimic; şi plângeau: şi Gertrude i-a zgârâiat pe jandarmi.
Degeaba li se spunea că numai dumneavoastră aţi făcut totul.
— Cum eu! Exclamă Christophe.
— Păi da, făcu liniştită fetiţa, nravea nicio importanţă, nu-i aşa,
de vreme ce dumneavoastră tot plecaseţi? Atunci
M
V-au căutat pretutindeni: şi au trimis după dumneavoastră
În toate părţile.
— Şi Lorchen?
— Lorchen nu era acolo. Ea s-a întors mai târziu din oraş.
— A văzut-o pe maică-mea?
— Da. Iată scrisoarea. Şi voia să vie chiar ea; dar au arestat-o
şi pe ea.
— Atunci, cum ai făcut?
— Uite, cum: ea s-a întors în sat fără s-o vadă poliţia; şi era cât
p-aci să o pornească încoace. Dar Irmina, sora Ger- trudei, a
denunţat-o. Au veni s-o aresteze. Atunci, văzându-i pe jandarmi,
s-a urcat în odaia ei şi le-a strigat că o să coboare îndată, că se
îmbracă. Eu eram în vie, în spatele casei; m-a strigat încet pe
fereastră: „Lydia! Lydia 1 “Am alergat; mi-a strecurat geamantanul
şi scrisoarea pe Eare i-o dăduse mama dumneavoastră: şi m-a
lămurit cum să vă găsesc; mi-a spus să alerg şi nu cumva să fiu
prinsă. Am alergat şi iată-mă-s.
— Şi nu ţi-a mai spus nimic altceva?
— Ba da. Mi-a spus să vă dau şi broboada asta, ca să vă arăt
că viu din partea ei.
Christophe recunoscu broboada albă cu puncte roşii şi flori
brodate, pe care Lorchen, când îl părăsise în ajun, şi-o pusese pe
cap. Tertipul naiv şi de necrezut de care se folosise pentru a-i
trimite acel suvenir de dragoste nu-l făcu nici să zâmbească.
— Acum, făcu micuţa, iată trenul care mă duce înapoi. Trebuie
să mă întorc acasă. Seară bună.
— Mai stai puţin, spuse Christophe. Dar banii ca să vii aici, de
unde i-ai luat?
— Mi i-a dat Lorchen.
— Ţine totuşi, spuse Christophe, punându-i câţiva gologani în
mână.
 O reţinu de braţ pe micuţa care voia să fugă.
— Şi apoi… făcu el.
Se plecă şi o sărută pe amândoi obrajii Fetiţa se prefăcea că se
împotriveşte.
— Nu te mai feri, spuse Christophe glumind. Nu pe tine te
sărut.
— Oh! O ştiu prea bine, făcu fetiţa batjocoritor, pe Lorchen.
Sărutând obrajii bucălaţi ai micii păzitoare de vaci, Christophe
n-o săruta numai pe Lorchen, ci întreaga lui Germanie.
Micuţa se smulse şi îugi spre trenul care plecă. Râmase la uşa
compartimentului şi-i făcu semne cu batista, până când nu-l mai
putu vedea. El însoţi cu privirea pe rustica mesageră care, pentru
cea din urmă dată, îi adusese suflul patriei şi al celor pe care-i
iubea.
După ce ea pieri, se simţi singur de tot, de data aceasta, străin,
pe pământ străin. Ţinea în mină scrisoarea mamei sale şi
broboada, semn al dragostei. O strânse la piept şi voi şi deschidă
scrisoarea; dar mâna îi tremura. Oare ce va citi? Ce suferinţă va
găsi acolo? … Nu, nu va putea îndura dureroasa mustrare pe care
i se părea că o şi aude: se va întoarce iar.
Desfăcu în sfârşit scrisoarea şi citi:
„Sărmanul meu copil nu te frământa pentru mine. Voi fi
înţeleaptă. Bunul Dumnezeu m-a pedepsit. Nu trebuia să fiu
egoistă şi să te ţin aici- Du-te la Pariş. Poate că va ţi mal bine
pentru tine. Nu-ţi fie grijă de mine. Ştiu eu să mă descurc. Totul e
să fii ta fericit. Te sărut,
Mama.
Scrie-mi când vei putea".
Christophe se aşeză pe geamantan şi plânse.
Impiegatul gării vesti călătorii care plecau la Pariş. Trenul greoi
şosea cu vuiet mare. Christophe îşi şterse lacrimile, se ridică şi-şi
spuse: „Trebuie”.
Privi cerul, înspre partea unde trebuia să fie Parisul. Cerul,
pretutindeni întunecat, era acolo şi mai întunecat. Aidoma unei
prăpăstii de umbre. Christophe simţi strângându-i-se inima: dar
îşi spuse din nou: „Trebuie*.
Se urcă în tren şi, aplecat pe fereastră, continua să privească
zarea ameninţătoare:
„O, Parisule! Gândea el, Parisule! Vino-mi într-ajutor! Salvează-
mă! Salvează-mi idealurile! “
 Negura cea întunecată se făcea tot mai deasă. În urma lui
Christophe, în înaltul cerului, de deasupra ţării pe care o părăsea,
un mic petic, cât doi ochi, de un albastru sten
— Ca ochii Sabinei – surâse trist printre desele văluri ale
norilor, şi se stinse. Trenul porni. Ploaia se aşternu. Se aşternu
noaptea
BÂLCIUL

PARTEA 1 N T 1 1
Dezordine şi totuşi regulă Funcţionari ai căilor ferate dezmăţaţi
şi familiari. Călători mormăind împotriva regulamentelor şi totuşi
supunându-li-se. Christophe se găsea în Franţa.
După ee potoli curiozitatea vameşilor, îşi continuă călătoria
spre Pariş. Noaptea învăluia ţarinile scăldate de ploaie. Crudele
lumini ale gărilor vădeau şi mai amar tristeţea ne- sfârşitei câmpii
cotropite de umbră. Şuieratul trenurilor, ce se încrucişau din ce
în ce mai numeroase spinteca văzduhul, risipind aromeala
călătorilor care moţăiau Parisul se apropia
Christophe era gata de coborâre cu o oră mai înainte de a
ajunge: îşi înfundase pălăria pe cap; îşi încheiase haina pî-, nă
sus, deoarece aflase că Parisul e bântuit de hoţi; se ridicase şi se
reaşezase de douăzeci de ori: îşi mutase de douăzeci de ori
geamantanul din plasă pe banchetă şi de pe banchetă în plasă,
spre enervarea vecinilor, pe care, cu stângăcia lui obişnuită, îi
lovpa de fiecare dată.
Când să intre în gară, trenul opri brusc, în plină noapte.
Christophe îşi turtea nasul de fereastră, încercând zadarnic să
vadă. Se întorcea spre tovarăşii de drum răutând o privire care să-
i îngăduie să lege o conversaţie, să întrebe unde se aflau. Ei însă
moţăiau sau se prefăceau a dormi, morocănoşi şi plictisiţi:
niciunul nu încerca să înţeleagă de ce se oprise trenul. Pe
Christophe îl uimea această nepăsare: făpturile acestea ţanţoşe şi
amorţite semănau atât de puţin cu ceea ce-şi închipuia el despre
francezi! În cele din urmă se aşeză descurajat pe geamantan, gata
să cadă ta fiecare smucitură a trenului. Tocmai când era gata să
adoarmă, îl trezi zgomotul uşilor care se deschideau… Parisul! …
Vecinii lui coborau deja.
Împingând pe alţii şi împins la rândul său, se îndreptă spre
ieşire, înlăturând hamalii care se ofereau să-i ducă bagajul.
Bănuitor ca un ţăran, credea că toţi voiau să-l fure. Îşi pusese pe
umăr preţiosul geamantan şi-şi vedea de drum fără să se
preocupe de interpelările oamenilor printre care îşi făcea loc. În
sfârşit ajunse pe caldarâmul clisos al Parisului.
Era prea preocupat de greutatea pe care o purta, de adăpostul
pe care trebuia să şi-l găsească şi de încurcătura de vehicule în
care se găsea prins, pentru a se mai gândi să privească în jurul
lui. În primul rând trebuia să caute o cameră. Hotelurile nu
lipseau: înconjurau gara de jur împrejur, firmele lor scânteind în
litere de foc. Christophe căuta pe cel meii puţin strălucitor:
niciunul nu-i părea destul de modest pentru punga lui. În cele din
urmă, pe o stradă lăturalnică, dădu de un han murdar, cu o
cârciumă păcătoasă la parter. Se numea „Hotelul Civilizaţieiun
bărbat gras, fără haină, stătea la o masă, cu pipa în gură; se
repezi spre Christophe, când îl văzu intrând. Nu înţelese nimic din
jargonul în care acesta-i vorbea, însă cântări din prima
aruncătură de ochi pe neamţul stângaci şi naiv, care refuza să
lase să i se ia pachetul di a mână şi care se căznea să-i ţie un
discurs într-o limbă nemaipomenită. Îl conduse pe o scară rău
mirositoare, într-o odaie neaerisită, care dădea într-o curte
interioară. Nu uită să laude liniştea unui loc până unde nu
pătrund zgomotele străzii şi îi ceru un preţ destul de mare. De-
abia înţelegându-l şi neeu- noscând condiţiile de viaţă de la Pariş,
Christophe, cu umărul frânt de greutatea geamantanului,
acceptă: era nerăbdător să rămână singur. Dar de-abia rămas
singur îl şi izbi murdăria lucrurilor din jurul lui; şi, pentru a nu
se lăsa pradă tristeţii care-l năpădea, se grăbi să iasă în oraş; mai
înainte însă, îşi vârî capul în apă murdară şi unsuroasă. De silă,
se căznea să nu vadă şi să nu simtă nimic.
Coborî în stradă. Ceaţa lui octombrie, deasă şi usturătoare,
avea mirosul acela searbăd al Parisului, amestecat cu duhorile
fabricilor de la periferie şi cu respiraţia grea a oraşului. Nu se
vedea la zece paşi. Lumina felinarelor tremura ca o lumânare gata
să se stingă. O mare de oameni se rostogolea în semiobscuritate.
Trăsurile se încrucişau, se loveau, împie- dicând trecerea, oprind
circulaţia, ca un dig. Caii alunecau pe noroiul îngheţat
înjurăturile birjarilor, goarnele şi clopotele tramvaielor făceau un
vacarm asurzitor. Hărmălaia aceasta, furnicarul de oameni,
miasmele cuprinseră mintea şi sufletul lui Christophe. Se opri o
clipă, fu însă imediat împins de cei care veneau în urma lui şi
târât de curent. Coborî bulevardul Stiassbourg, fără să vadă
nimic, izbindu-se stângaci de trecători. Nu mâncase de dimineaţă.
Cafenelele pe care le întâlnea la fiecare pas îl intimidau şi-l
dezgustau din pricina lumii care forfotea în ele. Se adresă unui
sergent de stradă. Se exprima însă cu atâta greutate încât acesta
nu-şi dădu măcar osteneala să-l asculte până la capăt, şi, în
mijlocul unei fraze, îi întoarse spatele, ridicând din umeri.
Continuă să meargă în mod mecanic. Un grup de oameni se opri
în faţa unei prăvălii. Fără să-şi dea seama se opri şi el. Era o
vitrină cu fotografii şi cărţi poştale: reprezentau femei în cămaşă
sau goale; jurnale ilustrate expuneau glume obscene. Copii, femei
tinere le priveau fără nicio tulburare. O femeie de stradă, jigărită,
cu pârul roşu, văzându-l pe Christophe pierdut în contemplare îi
făcu propuneri. El o privi fără să priceapă despre ce este vorba.
Ea îl luă de braţ, cu un zâmbet prostesc. El se smulse din mâinile
ei şi se îndepărtă roşu de mânie. Varieteurile se înşirau imul după
altul; la intrare se lăfăiau afişe cu cabotini groteşti. Mulţimea era
din ce în ce mai densă; Christophe era impresionat de prea
multele chipuri de vicioşi, de vagabonzi suspecţi, cerşetori
decăzuţi, femei de stradă boite şi parfumate violent Se simţi
străbătut de un fior rece. Oboseala, slăbiciunea şi dezgustul
cumplit care-l înăbuşeau din ce în ce mai tare îi-dădeau ameţeli.
Strânse din dinţi şi grăbi pasul Pe măsură ce se apropia de Sena,
ceaţa se îndesea. Mulţimea trăsurilor deveni de nestrăbătut. Un
cal alunecă şi căzu într-o rină} birjarul îl snopi în bătăi ca să-l
facă să se scoale; bietul animal, sugrumat de chingi, se zbătea şi
cădea din nou în chip jalnic, nemişcat, ca mort Acest spectacol
banal fu pentru Christophe picătura care face ca preaplinul inimii
să se reverse Zvârcolirile acestei nefericite făpturi sub privirile
indiferente ale mulţimii îl făcură să simtă cu o astfel de spaimă
propriul său neant printre aceste mii de făpturi – dezgustul pe
care, vreme de o oră, se silise să şi-l înăbuşe în faţa acestei turme
umane, a acestei atmosfere spurcate a acestei străine lumi
morale, îl năpădi cu atâta violenţă, încât se înăbuşi Izbucni în
hohote de plâns. Trecătorii priveau miraţi oe acest băiat în toată
Tirea, cu chipul schimonosit de suferinţă, înainta, cu lacrimile
şiroaie pe obraji, fără să încerce să le şteargă. Oamenii se opreau
pentru a-l urmări o’clipă din ochi şi, dacă el ar fi fost în stare să
citească în sufletele acestei mulţimi, care i se părea ostilă, poate
că ar fi putut desluşi la unii dintre ei o milă frăţească –
amestecată desigur cu puţină ironie pariziană pentru ridicolul
oricărei suferinţe sincere, naive şi prea vădite. Nu mai vedea însă
nimic: lacrimile îl orbeau.
Ajunse într-o piaţă, lângă o fântână mare. Îşi muie mâinile în
apă, îşi scaldă obrajii. Un mic vânzător de jurnale îl privi cu
curiozitate, făcând observaţii batjocoritoare, dar fără răutate;
ridică pălăria pe care Christophe o scăpase. Răceala de gheaţă a
apei îl învioră. Îşi veni în fire. Se întoarse, evitând să privească în
jur; nu-i mai venea să mănânce: i-ar fi fost cu neputinţă să
schimbe o vorbă cu cineva; orice flecar i-ar fi redeschis izvorul
lacrimilor. Se simţea sleit de putere. Greşi drumul, rătăcind în
neştire. Se regăsi în faţa casei în clipa când se credea rătăcit de-a
binelca – uitase până şi numele străzii pe care locuia.
Intră în odaia sa mizeră. Flămând, cu ochii arşi, cu sufletul şi
trupul deopotrivă de zdrobite, se prăbuşi pe un scaun, într-un
colţ al camerei, unde rămase două ceasuri, fără să fie în stare să
se mişte. În cele din urmă se smulse din această apatie şi se
culcă. Toropit, fu cuprins de fierbinţeală; se trezea în fiecare clipă
cu impresia că a dormit ceasuri întregi. Camera era sufocantă;
Christophe ardea din cap până în oi- cioare; îl chinuia o sete
cumplită; era în pradă unor coşmaruri absurde, care continuau
să-l obsedeze chiar când avea ochii deschişi; spaime sfâşietoare îl
străbăteau ca nişte lovituri de cuţit. În toiul nopţii se trezi cuprins
de o deznădejde atât de cumplită încât îi venea să urle; îşi înfundă
cearceafurile în gură ca să nu fie auzit: simţea că înnebuneşte. Se
ridică în pat şi aprinse lumina. Era scăldat de sudoare. Se sculă
şi deschise geamantanul pentru a scoate o batistă. Dădu peste o
Biblie veche pe care maică-sa i-o ascunsese printre rufe. Niciodată
Christophe nu citise cu prea multă stăruinţă această carte;
găsirea ei în acel moment fu însă pentru el o binefacere de
nedescris. Această Biblie aparţinuse bunicului lui şi tatălui
bunicului lui. Capii familiei însemnaseră, pe o filă albă de la
sfârşitul cărţii, numele şi evenimentele mai de seamă dia viaţa lor:
naşteri, căsătorii, morţi Bunicul însemnase cu creionul, cu scrisul
lui stângaci, data zilelor când citise şi recitise fiecare capitol;
cartea era plină de petice de hârtie îngălbenită, pe care bătrânul
însemnase cugetări naive. Această Biblie se afla pe un raft
deasupra patului său şi o lua adesea. În cursul lungilor lui
insomnii, mai mult vorbind cu ea decât "ieitind-o. Ea îi ţinuse
tovărăşie până în ceasul morţii, cum ţinuse tovărăşie şi tatălui
său. Un veac de dureri şi bucurii ale familiei se desprindea clin
această carie Christophe, se simţi mai puţin singur, cu ea.
O deschise la pasajele cele mai întunecate:
„Viaţa omului pe pământ este o bătălie continuă, iar zilele sale
sunt că zilele unui mercenar…”
„Dacă mă culc, spun: Când mă voi trezi oare? Şi, fiind treaz,
aştept seara cu nerăbdare şi’ sunt plin de deznădejde până
noaptea târziu… “.
„Când spun: Somnul îmi va potoli durerea, odihna îmi va alina
suferinţa, atunci mă înspăimânţi cu visuri şi mă tulburi cu năluciri..
„Nu mă vei cruţa oare nicicând? Nu-mi vei îngădui niciun popas,
ca să mai răsuflu? Păcătuit-am cu ceva? Ce ţi-am făcut, o! Păstor
de suflet? …”
„Toate duc la acelaşi sfârşit: Dumnezeu loveşte la fel pe cel bun
ca şi pe cel rău…”
„Să-mi ia şi viaţa! Şi tot nu voi înceta de a nădăjdui În El… “.
Sufletele de rând nu pot înţelege ce binefacere însemnează,
pentru un om nefericit, această tristeţe nemărginită. Orice culme
este bună, iar apogeul durerii duce la descătuşare. Ceea ce
doboară, copleşeşte şi distruge iremediabil sufletul este
mediocritatea suferinţei sau a fericirii, durerea egoistă şi măruntă,
lipsită de puterea de a se desprinde dintr-o plăcere pierdută şi
gata în taină la orice înjosire pentru o plăcere nouă. Christophe se
simţi reînsufleţit de suflul aspru care se Înălţa din vechea carte:
suflul de pe muntele Sinai, al vastelor singurătăţi şi al vijelioasei,
mări, spulberând miasmele. Înfrigurarea lui Christophe pieri. Se
culcă din nou, mai calm şi dormi fără întrerupere până dimineaţa.
Când deschise ochii era ziuă. Văzu mai limpede decât în ajun
mizeria camerei sale; îşi dădu seama de sărăcia şi de singurătatea
lui, dar Ie privi în faţă. Descurajarea dispăruse, nu-i mai
rămăsese decât o bărbătească amărăciune. Repetă cuvintele lui
Iov:
„Chiar dacă Dumnezeu mă va omorî, nu voi înceta de-a nădăjdui
în El “
Se sculă şi începu senin lupta.
Hotărî să facă primele demersuri chiar în dimineaţa aceea. Nu
cunoştea la Pariş decât două persoane, doi tineri compatrioţi:
vechiul său prieten, Otto Diener, care era asociatul unui unchi al
său, postăvar în cartierul Mail şi un ovreiaş din Maienţa, Sylvain
Kohn, funcţionar, probabil, într-o mare casă de editură, a cărei
adresă n-o cunoştea.
Fusese foarte intim cu Diener, pe la vârsta de 14—15 ani. 16 Îi
purtase una dintre acele prietenii din copilărie, care prevestesc
dragostea şi care sunt chiar o formă a dragostei. Şi Diener îl
iubise. Băiatul acela greoi, timid, şi măsurat, fusese fermecat de
pătimaşul spirit de independenţă al lui Christophe: se silise într-
un chip ridicol, care-l irita şi-l măgulea în acelaşi timp pe
Christophe, să-l imite. Pe vremea aceea făceau planuri care
răsturnau lumea. Apoi, Diener începuse să călătorească pentru

16 A se vedea Dimineaţa (Jean-Christophe, voi. I).

educaţia lui comercială şi nu se mai revă- zuseră. Christophe însă
avea câteodată veşti despre el de la concetăţeni, cu care Diener
întreţinea relaţii regulate.
Cât despre Sylvain Kohn, raporturile lui cu Christophe
avuseseră un alt caracter. Copii, fiind, se cunoscuseră la şcoală,
unde maimuţoiul de Sylvain îi jucase câteva farse lui Christophe;
acesta, în schimb, îl snopea în bătăi de câte ori dibuia capcana în
care căzuse. Kohn nu se apăra; se lăsa* smiorcăind, să fie frecat
cu obrazul de pământ şi tăvălit; dar, imediat după aceea,
reîncepea cu o răutate neobosită, până în ziua în care se
înspăimântă, căci Christophe îl ameninţă foarte serios că-l
omoară.
Christophe plecă în oraş devreme. Se opri în drum pentru a
mânca într-o cafenea. Se silea, împotriva orgoliului lui, să nu
piardă niciun prilej de-a vorbi franţuzeşte. De vreme ce va trebui
poate să locuiască la Pariş ani de zile de acum înainte, era nevoit
să se adapteze cât mai curând condiţiilor de viaţă şi să-şi domine
repulsiile. Îşi impuse, aşadar, să nu ia în seamă, cu toate că
suferea crunt, aerul batjocoritor al chelnerului, care-i asculta
limba păsărească; şi fără să se descurajeze, construi greoi fraze
informe, pe care le repetă cu tenacitate, până când se făcu înţeles.
Pomi în căutarea lui Diener. Cum îi era obiceiul, când avea o
idee în cap nu mai vedea nimic în jurul său. Singura impresie pe
care i-o făcu Parisul în această primă plimbare fu aceea a unui
oraş vechi şi rău întreţinut. Christophe era obişnuit cu acele vechi
oraşe din noul imperiu german, foarte vechi şi foarte moderne în
acelaşi timp, care se simte că sunt străbătute de orgoliul unei
seve noi; era impresionat în mod neplăcut de străzile desfundate,
drumurile noroioase, înghesuiala oamenilor, dezordinea
trăsurilor. – A vehiculelor de toate felurile, de toate formele:
respectabile omnibuze cu cai, tramvaie cu aburi, cu electricitate şi
de toate sistemele. — Barăci pe trotuare, căluşei (mai bine zis
monştri, chipuri hidoase), pe pieţele ticsite de stătui în redingotă:
un nedefinit aer de oraş medieval, care ar cunoaşte binefacerile
sufragiului universal, dar care nu poate să se despartă de vechiul
său fond de mizerie. Ceaţa din ajun se transformase într-o ploaie
măruntă. În multe’ prăvălii lumina era aprinsă, cu toate că era
mai bine de zece dimineaţa.
Christophe ajunse, nu fără să fi rătăcit prin labirintul de străzi
din vecinătatea pieţii Victoriilor, la magazinul pe care-l căuta, în
strada Băncii. Intrând, i se păru că vede în fundul prăvăliei
prelungi şi întunecoase pe Diener ocupat cu aranjarea baloturilor,
împreună cu alţi funcţionari. Era însă cam miop şi nu avea
încredere în ochii săi, cu toate că intuiţia îl înşela rareori. Când
Christophe îşi spuse numele băiatului de prăvălie care îl primi, se
produse agitaţie printre persoanele din fundul magazinului. După
ce se sfătuiră, se desprinse din grup un tânăr care îi spuse în
limba germană:
— Domnul Diener a ieşit.
— A ieşit? Pentru multă vreme?
— Cred că da. Abia a plecat.
Christophe se gândi o clipă, apoi spuse:
— Foarte bine. Am să aştept.
Funcţionar ul, surprins, se grăbi să adauge:
— Dar e posibil să nu se întoarcă înainte de două-trei ore.
— Oh! Nu-i nimic, răspunse Christophe cu linişte. N-am nimic
de făcut la Pariş. Pot să aştept toată ziua, dacă e nevoie.
Tinărul îl privi uimit, crezând că glumeşte. Dar Christophe deja
nu se mai gândea la el. Se aşezase liniştit într-un colţ, cu spatele
spre uşă şi părea dispus să rămână încremenit acolo.
Funcţionarul se întoarse în fundul prăvăliei şi începu să
vorbească în şoaptă cu colegii lui; căutau, cu o ridicolă
consternare, un mijloc de a scăpa de nepoftit.
După câteva minute de nesiguranţă, uşa biroului se deschise.
Domnul Diener apăru. Avea o fată lătăreaţă şi roşie, brăzdată de o
cicatrice violentă pe obraz şi bărbie, mustaţa blondă, părul turtit,
cu o cărare într-o parte, ochelari de aur, butoni de aur la cămaşă
şi inele pe degetele-i groase. Ţinea în mână pălăria şi umbrelă.
Veni spre Christophe cu un aer degajat. Pierdut în vagi reverii,
Christophe avu o tresărire de mirare. Apucă mâinile lui Diener, cu
exclamaţii de o zgomotoasă cordialitate, care stârni râsul înfundat
al funcţionarilor, iar pe Diener îl făcu să roşească. Măreţul
personaj avea motivele lui de a nu vrea să reia cu Christophe
relaţiile de altădată şi, în primul moment, îşi propuse să-l ţină la
distanţă prin manierele sale impunătoare. Dar de îndată ce regăsi
privirea lui Christophe se simţi, în faţa lui, din nou, un băieţel |
deveni furios şi îi fu ruşine. Bâlbâi în grabă s
— La mine în birou… Vom vorbi mai bine.
Christophe recunoscu prudenţa lui obişnuită.
Însă, în biroul a cărui uşă fu închisă cu grijă, Diener nu se
grăbi să-i ofere un scaun. Rămase în picioare, explicând cu o
greoaie îndemânare:
— Încântat… Tocmai ieşeam… Credeau că am şi plecat…
Trebuie însă să plec… Nu mai am decât un minut… O întâlnire
urgentă.
Christophe înţelese că funcţionarul împreună cu Diener
II minţiseră adineauri că să-l dea afară. Sângele i se urcă la cap,
dar se stăpâni şi spuse cu linişte:
— Nu-i nicio grabă.
Diener tresări. Îl revolta o asemenea nepăsare.
— Cum I nu-i nicio grabă! Spuse el. O afacere…
Christophe îl privi ţintă în ochi:
— Nu.
Matahala plecă ochii. Îl ura pe Christophe pentru că se simţea
atât de laş în faţa lui. Bâlbâi înciudat. Christophe îl întrerupse:
— Iată, spuse el. Tu ai aflat…
(Această tutuire îl rănea pe Diener, care se silise zadarnic, încă
de la primele cuvinte, să pună între Christophe şi el bariera lui
„dumneata”.)
— … Ai aflat de ce sunt aici?
— Da, ştiu, făcu Diener.
(Corespondenţii lui îl informaseră de scandalul din jurul lui
Christophe şi de urmărirea îndreptată lmpotrivă-i).
— Atunci, reluă Christophe, ştii că nu de plăcere am venit aici.
A trebuit să fug. N-am niciun ban. Trebuie să trăiesc.
Diener se aşteptase la această cerere. O primi cu un amestec de
satisfacţie (căci îi îngăduia să-şi recapete superioritatea asupra lui
Christophe). Şi de încurcătură – (căci nu îndrăznea să-l facă să
simtă, aşa cum ar fi voit, această superioritate).
— Ah! Făcu el cu înfumurare, e foarte neplăcut, foarte
neplăcut. Viaţa este grea aici. Toate sunt scumpe. Avem cheltuieli
enorme. Şi toţi funcţionarii ăştia…
Christophe îl întrerupse, cu dispreţ:
— Nu-ţi cer bani.
Diener se simţi descumpănit. Christophe continuă:
— Îţi merg afacerile? Ai clientelă serioasă?
— Da, da, destul de bine, mulţumesc lui Dumnezeu… spuse cu
prudenţă Diener. (Nu-i inspira încredere.)
Christophe îi aruncă o privire furioasă şi reluă:
— Cunoşti multă lume din colonia germană?
 — Da.
— Ei bine, vorbeşte-le despre mine. Trebuie să fie muzicieni. Au
copii. Voi da lecţii.
Diener avu un aer încurcat.
— Ce s-a mai întâmplat? Făcu Christophe. Sau poate te
îndoieşti că sunt destul de pregătit pentru o asemenea
îndeletnicire?
Cerea un serviciu, ca şi când el ar fi fost solicitantul* Diener,
care niciodată nu i-ar fi făcut nimic lui Christophe decât pentru
plăcerea de a-l şti obligatul său, era ferm hotărât să nu mişte nici
măcar un deget pentru el.
— Ba ştii-de o mie de ori mai mult decât trebuie. Numai că…
— Numai că?
— Numai că, vezi tu, e greu, foarte greu, din pricina situaţiei
tale.
— Situaţia mea?
— Da… în fine, povestea aia, procesul… Dacă s-ar afla ceva… E
greu pentru mine. Istoria asta poate să-mi facă mult rău.
Văzând chipul lui Christophe descompus de mânie se
întrerupse; se grăbi să adauge:
— Nu pentru mine… Nu mi-e frică… Ah! Dacă aş fi singur!
Unchiul meu… Ştii, afacerea asta este a lui, nu pot face nimic fără
el…
Din ce în ce mai speriat de expresia lui Christophe şi de
izbucnirea ce se vestea, spuse în grabă (nu avea suflet rău, în
fond; zgârcenia şi orgoliul luptau înlăuntrul său: ar fi vrut să-l
îndatoreze pe Christophe, dar să scape ieftin):
— Vrei cincizeci de frahei?
Christophe deveni stacojiu. Păşi spre Diener în aşa fel încât
acesta se dădu îndărăt în grabă mare, până la uşa pe care o
deschise, gata să strige după ajutor. Christophe însă se mulţumi
să-şi apropie de el capul congestionat.
— Porcule! Spuse el cu o voce răsunătoare.
Îl dădu în lături şi trecu prin mijlocul funcţionarilor. Când
ajunse pe prag, scuipă cu dezgust.
Mergea pe stradă cu paşi mari. Era ameţit de mânie. Ploaia îl
dezmetici. Încotro mergea? Nu ştia. Nu cunoştea pe nimeni. Se
opri, pentru a se reculege, în faţa unei librării şi privea, fără sfi
vadă, cărţile din vitrină. Luarea-aminte îi fu atrasă de numele
unui editor. Se întrebă de ce? Îşi aminti, după o secundă, că era
numele casei de editură unde lucra Sylvain Kohn. Îşi notă
adresa… Dar ce-l interesa pe el adresa aceasta? Desigur nu se va
duce… De ce nu s-ar duce? … Dacă ticălosul de Diener, care-i
fusese prieten, îl primea în aşa hal, la ce putea să se aştepte de la
o secătură, pe care o tratase fără cruţare şi care probabil îl ura?
Să se umilească zadarnic? Sângele i se răzvrătea. Dar un fond de
pesimism autentic, care-i venea poate şi din educaţia lui creştină,
îl împingea să pună la încercare până la capăt abjecţia oamenilor.
„Nu mi-e îngăduit să fac mofturi. Trebuie să încerc totul,
înainte de a crăpa de foame.171
— O voce şoptea înăuntrul lui: – „Şi nu voi crăpa”.
Se asigură din nou de adresă şi plecă spre Kohn. Era hotărât
să-l plesnească la prima obrăznicie.
Casa de editură se afla în cartierul Madeleine. Christophe intră
într-o încăpere de la etajul întâi şi întrebă de Sylvain Kohn. Un
om de serviciu în livrea îi răspunse „că nu-l cu- noaşte “.
Christophe, mirat, crezu că a pronunţat greşit numele şi repetă
întrebarea; servitorul, însă, după ce ascultă atent, afirmă că în
întreprindere nu se găsea nimeni cu acest nume. Descumpănit,
Christophe se scuză şi se pregătea tocmai să iasă, când în fundul
coridorului o uşă se deschise şi-l văzu pe Kohn, care conducea o
doamnă. Sub impresia ofensei pe care de-abia i-o făcuse Diener,
era gata să creadă, acum, că tontă lumea îşi bătea joc de el.
Primul lui gând fu, aşadar, că, văzându-l venind, Kohn dăduse
ordin servitorului să-i spună că nu era acolo. Această neruşinare
îl înecă. Plecă, indignat când se auzi strigat. Cu ochii lui ageri,
Kohn îl recunoscuse de la distanţă şi alergă spre el cu surâsul pe
buze, cu mâinile întinse, trădând, cum nu se putea mai limpede,
o bucurie exagerată.
Sylvain Kohn era mic de statură, îndesat, cu obrazul ras, după
moda americană, cu tenul prea roşu, părul prea negru, cu o faţă
max-e şi masivă, cu trăsăturile grosolane, ochii mici, încreţiţi,
scormonitori, gura puţin strâmbă, cu un surâs greoi şi viclean.
Era îmbrăcat cu o eleganţă care încerca să ascundă defectele
siluetei, umerii înalţi, şoldurile late. Aceasta era singura pricină
care umbrea amorul său propriu; ar fi primit bucuros câteva
picioare în spate pentru a fi cu două-trei degete mai înalt şi
pentru a avea siluetă mai elegantă. Încolo, era foarte satisfăcut de
17 Lauzun (Antonin Nompar de Caumont, duce de) (1632—1723), aristocrat de la curtea Lui Ludovic al XlV-
lea. Tipul curteanului intrigant, abil ţi ambiţios.
el; se credea irezistibil şi ce-i mai „grav este că şi era. Ovreiaşul
ăsta german, acest bădăran, devenise cronicarul şi arbitrul
eleganţei pariziene. Scria cronici mondene serbede, de un
rafinament complicat. Era campionul stilisticii franceze, al
eleganţei franţuzeşti, al galanteriei franţuzeşti, al spiritului
francez. – Regenţă, curtean rafinat, Lau- zun 1 Cu toate că îşi
băteau joc de. El, aceasta nu-l Împiedica să reuşească. Cei care
spun că la Pariş ridicolul omoară, nu cunosc Parisul: sunt oameni
care, departe de a muri, trăiesc dp pe urma lui; la Pariş, ridicolul
duce oriunde, chiar şi la glorie, chiar şi la aventuri galante.
Sylvain Kohn’nu mai prididea să numere declaraţiile pe care le
datora zilnic sclifoselilor sale frankfurteze.
Vorbea cu un accent greoi şi o voce din cap.
— Ah! Iată o surpriză! Strigă el vesel, scuturând mâna lui
Christophe între mâinile lui umflate, cu degetele scurte, care
păreau îndesate într-o piele prea îngustă. Nu se puteai hotărî să
dea drumul mâinilor lui Christophe. S-ar fi putut spune că-şi
regăsea cel mai bun prieten. Christophe, buimăcit, se întreba
dacă Kohn îşi bate joc de el. Kohn însă nu-şi bătea joc Sau, dacă
îşi bătea joc, nu o făcea mai mult decât de obicei. Kohn nu era
ranchiunos: era prea inteligent pentru aşa ceva. De multă vreme
uitase felul în care îl tratase Christophe; şi chiar dacă şi-ar fi
amintit nu s-ar fi sinchisit. Era încântat de această ocazie, caie-i
permitea să se arate unui vechi camarad în exerciţiul funcţiunilor
sale importante şi sub aspectul eleganţei manierelor sale
pariziene. Nu minţea exprimându-şi mirarea: ultimul lucru din
lume la care s-ar fi aşteptat era o vizită a lui Christophe şi, deşi
era prea bun cunoscător de oameni ca să nu-şi fi dat seama din
timp că ea avea un scop interesat, era totuşi dispus să-l
primească bine, pentru simplul fapt că această vizită era un
omagiu adus puterii sale.
— Şi vii de acasă? Ce face măicuţa? Întreba el cu oi
familiaritate care, altădată, l-ar fi jignit pe Christophe. Dar tare
acum, în acest oraş străin, îi făcea bine.
— Dar cum se face, întrebă Christophe, totuşi puţin bănuitor,
că adineauri mi s-a răspuns că domnul Kohn nu este aici?
— Domnul Kohn _nu este aici, spuse Sylvain Kohn, rî- * zând
Nu mă mai numesc Kohn. Mă numesc Hamilton.
Se întrerupse.
— Pardon! Făcu el.
 Alergă să strângă mâna unei doamne care tocmai trecea şi
schimonosi un zâmbet. Apoi reveni. Explică lui Christophe că era
o scriitoare, celebră prin romanele sale de o senzuali- tete
arzătoare. Această Sapho a timpurilor noastre avea • decoraţie
violetă pe bluză, forme pline, iar un păr de un blond aprins, îi
încununa obrazul vesel şi sulemenit; vorbea afectat, cu o voce
bărbătească, în care se desluşea un accent franc- comtez.
Kohn începu iar cu întrebările. Se interesa de toţi cel din ţară,
întreba ce a devenit cutare sau cutare, punând o mare cochetărie
în a arăta că-şi aminteşte de toţi. Christophe uitase că-i era
antipatic; răspundea, cu o cordialitate plini de recunoştinţă, dând
o mulţime de detalii cu totul indiferente lui Kohn, care-l
întrerupse din nou:
— Pardon, făcu el iarăşi.
Şi alergă să salute pe o altă doamnă.
— Ia te uită! Numai femeile scriu în Franţa? Întrebă
Christophe.
Kohn începu să ridă şi spuse plin de înfumurare i
— Franţa e femeie, dragul meu. Dacă vrei să reuşeşti ţine
seama de acest lucru.
Christophe nu ascultă explicaţia şi continuă să vorbească
despre ale lui. Pentru a-l opri, Kohn întrebă
— Dar cum dracu’ ai ajuns aici?
„Iată! Gândi Christophe. Nu ştie nimic De aceea este atât de
amabil. Toate se vor schimba când are să afle adevărul.”
Îşi făcu un punct de onoare din a povesti tot ceea ce putea să-l
compromită mai mult: bătaia cu soldaţii, urmărirea întreprinsă
împotriva lui, fuga din ţară.
Kohn se strâmbă de râs:
— Bravo! Strigă el, bravo! Ah! Ce întâmplare nostimă!
Îi strânse mâna cu căldură. Era totdeauna încântat de orice
festă jucată autorităţilor şi aceasta îl distra cu atât mai mult cu
cât cunoştea eroii întâmplării: întreaga latură comică a situaţiei îi
apărea foarte clar.
— Ascultă, urmă el. E trecut de ora douăsprezece. Fă-mi
plăcerea… Ia masa cu mine…
Christophe acceptă plin de recunoştinţă. Se gândea: „Hotărât,
este un om de treabă. M-am înşelat”.
Ieşiră împreună. Pe drum, Christophe îşi strecură cereret
— Vezi, deci, care e situaţia mea. Am venit aici să caut de
lucru, să dau lecţii de muzică, până când voi reuşi să mă fac
cunoscut. Ai putea să-mi dai vreo recomandaţie?
— Cum să nu! Făcu Kohn. Unde vrei. Cunosc pe toată lumea.
Îţi stau la dispoziţie.
Era fericit că-şi putea arăta creditul de care se bucură.
Christophe nu ştia cum să-i mai mulţumească. Se simţea
uşurat de o grea povară.
La masă, înfulecă cu pofta omului care nu se mai săturase de
două zile. Îşi legase şervetul în jurul gâtului şi mânca cu cuţitul.
Kohn-Hamilton era neplăcut impresionat de grozavă lui lăcomie şi
de apucăturile-i ţărăneşti. Fu la fel de jignit şi de lipsa de atenţie
pe care oaspetele său o arăta îă- udăroşeniei lui. Dorea să-l
uimească cu relaţiile sale distinse şi cu aventurile lui: zadarnic:
lui Christophe, care nu-l asculta şi îl întrerupea pur şi simplu, i
se dezlegă limba; deveni familiar. Îşi simţea sufletul plin de
recunoştinţă şi-l plictisea îngrozitor pe Kohn povestindu-i cu
naivitate planurile lui de viitor Mai cu seamă îl exaspera prin
insistenţa lui de a-i lua mâna peste masă şi de a i-o strânge cu
căldură. Şi îl enerva la culme, când la sfârşitul mesei, voi să
ciocnească paharul după moda germană şi să bea perorând
dulcegării în sănătatea celor rămaşi în ţară şi pentru Vater Rhein.
Kohn văzu cu groază venind momentul în care urma să înceapă
să cânte. Vecinii de masă îi priveau batjocoritor. Kohn pretextă
treburi urgente şi se ridică. Christophe se agăţă de el; voia să ştie
când va căpăta o recomandaţie ca să poată să se prezinte undeva,
când va putea să-şi înceapă lecţiile.
— Mă voi ocupa. Astăzi. Chiar astă-seară, făgădui Kohn. Voi
vorbi imediat. Poţi să fii liniştit.
Christophe insista.
— Când voi afla rezultatul?
— Mâine sau poimâine.
— Foarte bine. Voi reveni mâine.
— Nu, nu, se grăbi să spună Kohn. Te voi anunţa Să nu te
deranjezi.
— Oh! Niciun deranj. Dimpotrivă! Nu-i aşa? N-am nimic de
făcut la Pariş până atunci.
„Drace!” gândi Kohn…
— Nu, reluă el cu voce tare, prefer să-ţi scriu N-ai să mă găseşti
zilele astea. Dă-mi adresa.
Christophe i-o dictă.
 — Perfect. Îţi voi scrie mâine.
— Mâine?
— Mâine. Poţi fi sigur.
Se smulse din strânsoarea mâinilor lui Christophe şi fugi.
. „Uf! Gândi eL Ce pisălog 1 “
Ajuns la birou anunţă pe servitor că nu va fi acolo când
„neamţul” va veni să-l caute.
— Zece minute mai târziu ÎL uitase.
Christophe se reîntoarse la locuinţa lui mizeră. Era foarte
mişcat.
„Ce bun băiat! Gândea el. Ce nedrept am fost cu el! Şi nu-mi
poartă pică… “
Aceste remuşcări îl apăsau şi fu pe punctul de a scrie lui Kohn
pentru a-i mărturisi cât era de necăjit că altădată îl* judecase
greşit şi pentru a-i cere iertare de răul pe care i-l făcuse
Gândindu-se la toate acestea îl podidiră lacrimile. Îi venea însă
mai greu să scrie o scrisoare decât o partitură; şi, după ce
blestemă de zece ori cerneala şi peniţa hotelului, care erau într-
adevăr mizerabile, după ce mâzgăli, şterse, rupse patru-cinci file
de hârtie, îşi pierdu răbdarea şi lăsă totul baltă.
Restul zilei se scurse anevoie; Christophe însă era atât de
obosit din pricina nopţii sale albe şi a drumurilor făcute
dimineaţa, încât în cele din urmă aţipi pe scaun. Către seară se
dezmetici din amorţeală doar atât încât să se culce din nou şi
dormi douăsprezece ceasuri fără întrerupere.
A doua zi dimineaţă, încă de la orele opt, începu să aştepte
răspunsul făgăduit. Nu se îndoia de punctualitatea lui Kohn. Nu
se mişcă de acasă, spunându-şi că poate Kohn va trece pe la
hotel, înainte de a se duce la birou. Pentru a nu lipsi de acasă,
ceru, către prânz, să i se aducă de mâncare în cameră, de la birtul
de jos. Apoi aşteptă din nou, sigur căi Kohn va veni, la ieşirea din
restaurant. Umbla prin cameră, se aşeza, începea iar să, umble,
deschizând uşa când auzea paşi urcând scara. Nu avea niciun
chef să se plimbe prin Pariş, pentru a-şi amăgi aşteptarea. Se
aşeză pe pat. Gândurile i se întorceau mereu spre bătrâna lui
mamă, care în clipa aceea se gândea şi ea la el. – Singura fiinţă
care se gândea la el. Simţea pentru ea o dragoste nesfârşită şi
remuşcări că a părăsit-o. Nu-i scrise însă. Aştepta ca să poată să-i
comunice ce ocupaţie a găsit. Cu toată dragostea care-i lega, nu
le-ar fi venit în gând nici unuia dintre ei să-şi scrie, pentru a-şi
spune pur şi simplu că se iubesc: o scrisoare era făcută pentru a
comunica lucruri precise. Culcat pe pat, cu mâinile împreunate
sub cap, căzu într-o vagă visare. Cu toate că odaia sa era departe
de stradă, vuietul Parisului umplea tăcerea; casa trepida. Noaptea
se lăsă din nou, fără să fi adus scrisoarea aşteptată.
Şi o altă zi începu, aidoma celeilalte.
A treia zi, Christophe, pe care această izolare voită începea să-l
înnebunească, se hotărî să iasă în oraş. Însă, din pricina
impresiei din prima seară, Parisul îi provoca o repulsie instinctivă.
Nu avea chef să vadă nimic: nicio curiozitate; era prea preocupat
de propria lui viaţă ca să găsească vreo plăcere în a o cerceta pe a
altora; şi amintirile trecutului, monumentele dintr-un oraş îl
lăsau indiferent. Aşa încât, abia ieşit din casă, se plictisi atât de
tare încât, cu toate că se hotărâse să nu-l caute pe Kohn înainte
de opt zile, se duse totuşi drept la el.
Potrivit ordinelor primite, omul de serviciu îi spuse că domnul
Hamilton plecase din Pariş în interes de afaceri Fu o lovitură
pentru Christophe. Întrebă bâlbâind, când trebuia să se întoarcă
domnul Hamilton. Omul răspunse la întâm- plare:
— În zece zile.
Christophe se întoarse încremenit la hotel, iar în zilele
următoare stătu acolo pitit. Îi era cu neputinţă să lucreze.
Constată cu groază că micile lui economii – puţinii bani pe care-i
trimisese mama sa, strânşi cu grijă într-o batistă, în fundul
geamantanului. – Scădeau c-u reprv. Iriune Se supuse unui regim
aspru. Cobora numai spre seară, pentru a mânca, în cârciuma de
jos, unde fu repede cunoscut de clienţi sub numele de
„Prusacul*1 sau de „Vârzoiul**. Scrise, cu preţul unor teribile
sforţări, două-trei scrisori, unor muzicanţi francezi, al căror nume
îi erau de-abia cunoscute. Unul dini re aceştia murise de zece ani.
Îi rugă să binevoiască să-i acorde o întrevedere. Ortografia îi era
extravagantă, iar stilul împodobit cu acele lungi inversiuni şi cu
acele formule ceremonioase caracteristice limbii germane Adresă
scrisorile „Palatului Academiei Franceze*’ Singurul om care citi
scrisoarea se distră, râzând cu prietenii lui
O săptămână mai târziu, Christophe se reîntoarse la casa de
editură. De data aceasta, întâmplarea îi fu favorabilă Pe prag se
întâlni faţă în faţă cu Sylvain Kohn, care tocmai ieşea. Kohn se
strâmbă, văzându-se surprins: Christophe însă era atât de fericit
încât nu băgă nimic de seamă, ţi prinsese din nou mâinile între
ale lui, după plicticosul lui obicei, şi întrebă foarte bucuros:
— Ai fost plecat? Ai călătorit bine?
Kohn aproba, fără însă a se lumina la faţă Christophe continuă:
— Ştii, am mai fost… Ţi s-a spus, nu-i aşa? … Ei bine. Ce
noutăţi ai? Ai vorbit cuiva despre mine? Ce ţi s-a răspuns?
Kohn se posomora din ce în ce. Christophe era surprins de
manierele lui înţepate: nu mai era acelaşi om.
— Am vorbit despre tine, spuse Kohn, dar nu ştiu încă nimic;
nu am avut vreme. Am fost foarte ocupat de când nu ne-am mai
văzut Treburi până peste cap. Nu ştiu cum am s-o mai scot la
capăt. E strivitor. Am să mă şi îmbolnăvesc.
— Nu te simţi bine? Întrebă Christophe cu un ton da
solicitudine îngrijorată.
Kohn îi aruncă o privire batjocoritoare şi răspunse:
— Deloc. Nu ştiu ce am de câteva zile. Mă simt foarte rău.-
— Ah! Dumnezeule I făcu Christophe, luându-l de braţ. În
primul rând îngrijeşte-te bine! Trebuie să te odihneşti Ce necăjit
sunt că ţi-am mai dat şi osteneala asta! Trebuia să-mi spui. În
definitiv, ce simţi?
În aşa măsură îi lua în serios minciunile, încât Kohn, cuprins
de o uşoară veselie, pe care o ascundea cât putea, fu dezarmat de-
această candoare comică. Ironia este o. Plăcere atât de preţuită de
evrei (şi nenumăraţi creştini. Ia Pariş, sunt evrei, din acest punct
de vedere) – încât sunt plini de o indulgenţă specială faţă de
inoportunii şi chiar faţă de duşmanii care le oferă o ocazie de a şi-
o exercita pe seama lor. De altminteri Kohn era mişcat de
interesul pe care Christophe îl acorda persoanei lui. Se simţi
dispus să-l servească.
— Am o idee, spuse el. În aşteptarea lecţiilor, ai vrea să faci
lucrări pentru o editură de muzică?
Christophe se grăbi să primească.
— Iată ce spun eu, spuse Kohn. Daniel Hecht, unul dintre şefii
unei mari case de editură muzicală, este o intimă cunoştinţă de a
mea. Te voi prezenta; vei vedea ce va fi de făcut. Ştii, eu nu mă
pricep de loc. El însă e un adevărat muzician. Nu va fi greu să vă
înţelegeţi.
Îşi dădură întâlnire pentru ziua următoare. Kohn era mulţumit
să scape de Christophe, îndatorându-l în acelaşi timp.
A doua zi, Christophe veni să-l ia pe Kohn de la birou. După
sfatul acestuia, luase cu el şi câteva compoziţii ca să
i le arate lui Hecht. Îl găsiră pe acesta în magazinul său de
muzică, de lângă Operă. La intrarea lor, Hecht nu se deranjă. Îi
întinse lui Kohn cu răceală două degete, nu răspunse salutului
ceremonios al lui Christophe şi, în urma cererii lui Kohn, trecu
cu ei într-o cameră învecinată. Nu-i invită să ia loc. Rămase
rezemat de căminul fără foc, cu ochii pironiţi în perete.
Daniel Hecht era un bărbat glacial, de vreo patruzeci de ani,
înalt, îmbrăcat corect, de un tip fenician foarte accentuat, cu
aerul inteligent şi antipatic, cu chip morocănos, pâp negru, barbă
de rege asirian, lungă şi pătrată. Nu privea aproape niciodată în
faţă pe interlocutorul său şi avea un mod de a vorbi rece şi brutal,
care lovea ca o insultă, chiar când spunea bună ziua. Obrăznicia
îi era mai mult aparentă decât reală Caracterul său, avea, fără
îndoială, această trăsătură de dispreţ împotriva tuturor
oamenilor, obrăznicia lui ţinea însă mai mult de ceea ce era în el
automat şi înţepenit. Oamenii de această speţă nu sunt chiar atât
de rari; iar opinia generală nu este indulgentă cu ei: ea socoteşte
drept impertinentă această tăioasă încremenire, care, adesea, nu
este decât urmarea unei incurabile stângăcii a trupului şi a
sufletului.
«Sylvain Kohn îşi prezentă protejatul pe un ton de glumă
pretenţioasă, cu laude exagerate Christophe. Descumpănit de
primirea făcută, se legănă pe picioare, cu pălăria şi manuscrisele
în mină. Când Kohn afârşi de vorbit, Hecht, care până în acel
moment nici nu păruse măcar să fi observat prezenţa lui
Christophe, întoarse cu dispreţ capul spre el, şi, fără să-l
privească, spuse =
— Kraftt… Christophe Kraftt… N-am auzit niciodată de acest
nume.
Christophe primi aceste vorbe ca pe o lovitură de pumn în
piept. Sângele i se urcă în obraji. Răspunse cu mânie =
— Îl veţi auzi mai târziu.
Hecht nici nu clipi şi continuă netulburat, ca şi cum
Christophe nici nu ar fi existat 5
— Krafft… Nu. Nu cunosc.
Făcea parte dintre acei oameni pentru care faptul că ei nu te
cunosc este deja o notă proastă.
Continuă în limba germană:
— Şi sunteţi din Rhein-Land? … E uimitor câţi oameni se
amestecă acolo în ale muzicii! Cred că nu există unul care să nu
se pretindă muzician.
Dorea să facă o glumă şi nu să fie impertinent; Christophe însă
luă lucrurile altfel. Era gata să răspundă, când Kohn i-o luă
înainte.
— Ah! Pardon, pardon, îi spuse el lui Hecht, trebuie să
recunoşti că eu nu mă pricep absolut de loc.
— Aceasta e spre lauda dumitale, răspunse Hecht.
— Dacă pentru a fi pe gustul dumneavoastră cineva trebuie să
nu fie muzician, spuse rece Christophe, atunci îmi pare rău, dar
nu îndeplinesc această condiţie.
Hecht, tot cu capul într-o parte, reluă, cu aceeaşi indiferenţă.
— Ai compus muzică? Ce ai compus? Lieduri, desigur.
— Lieduri, două simfonii, poeme simfonice, cvartete, suite
pentru pian, muzică de opexă, spuse Christophe, fierbând.
— Se scrie multă muzică în Germania, făcu Hecht, cu o politeţe
dispreţuitoare.
Era cu atât mai neîncrezător faţă de noul venit, cu cât acesta
compusese atâtea opere pe care el. Daniel Hecht, nu le cunoştea.
— Ei bine, spuse el, aş putea, poato, să vă găsesc o
întrebuinţare, deoarece îmi sunteţi recomandat de către amicul
meu Hâmilton. Lucrăm în momentul de faţă la o colecţie, o
Bibliotecă pentru tineret, în care publicăm bucăţi uşoare pentru
pian. Aţi putea să „simplificaţi” Carnavalul lui Schumann şi să-l
aranjaţi pentru patru, şase şi opt mâini?
Christophţ^ tresări.
— Asta-i ceea ce îmi oferiţi mie, mie? …
Acest „mie “naiv umplu de veselie pe Kohn; Hecht însă luă un
aer ofensat:
— Nu văd ce vă poate uimi, spuse el. Asta nu-i o muncă atât de
uşoară 1 Dacă vi se pare atât de uşor, e cu atât mai bine l Von
vedea mai târziu. Îmi spuneţi că sunteţi bun- muzician. Trebuie
să vă cred pe cuvânt. Dar, în sfârşit, nu vă cunosc.
Se gândea în sinea lui: „Dacă i-ai asculta pe toţi lăudă- roşii
ăştia, ai crede că îl fac praf pe însuşi Johannes Brahms”.
Christophe, fără să răspundă (căci îşi făgăduise să-şi stâ-
pânească furia) îşi înfundă pălăria în cap şi se îndreptă spre uşă
Kohn îl opri, râzând!
— Stai, aşteaptă! Spuse el.
Şi întorcându-se spre Hecht:
— Tocmai a adus câteva dintre compoziţiile lui, ca să-ţi poţi
face o idee.
— Ah I făcu Hecht, plictisit, Ei bine, hai să vedem.
Christophe, fără a scoate un cuvânt, întinse manuscrisele.
Hecht îşi aruncă ochii nepăsător.
— Ce-i asta? O suită pentru pian… (Citind) O zi… Ah! Iarăşi
muzică cu program.
Cu toată aparenţa lui indiferentă, citea cu mare atenţie. Era un
muzician excelent, îşi cunoştea admirabil meseria, de altfel nici
nu vedea nimic dincolo de ea; de la primele măsuri, simţi perfect
de bine cu cine avea de-a face. Tăcu, răsfoind opera cu un aer
dispreţuitor; era foarte impresionat de talentul pe care ea îl vădea;
trufia lui firească însă precum şi amorul lui propriu lovit de
purtarea lui Christophe îi interziceau să exteriorizeze ceva. Citi
până la capăt, în tăcere, fără să piardă o singură notă:
— Da, spuse el în cele din urmă, pe un ton protector, este
destul de bine scris.
O critică violentă l-ar fi jignit pe Christophe mai puţin.
— Nu am nevoie să mi-o spună alţii, făcu el exasperat.
— Îmi închipui totuşi, spuse Hecht, că dacă îmi arătaţi această
bucată este pentru a vă spune ce gândesc despre ea.
— Câtuşi de puţin.
— Atunci, făcu Hecht atins, nu văd ce vreţi de la mine.
— Vreau de lucru şi nimic altceva.
— Pentru moment nu pot să vă ofer decât ceea ce v-am spus. Şi
încă nici de asta nu sunt sigur. Am spus că ar fi posibil.
— Şi nu puteţi folosi în alt mod un muzician ca mine?
— Un muzician ca dumneavoastră? Spuse Hecht, pe un ton de
o ironie jignitoare. Alţi muzicieni, cel puţin tot atât de buni, n-au
socotit nedemnă de ei această îndeletnicire. Unii dintre ei, ale
căror nume le-aş putea pomeni şi care; astăzi sunt foarte
cunoscuţi la Pariş, mi-au fost recunoscători.
— Fiindcă sunt nişte lingăi, izbucni Christophe (cunoştea deja
unele subtilităţi ale limbii franceze). Vă înşelaţi dacă credeţi că
aveţi de-a face cu unul de teapa lor. Vă închipuiţi că mă
impresionaţi cu felul dumneavoastră de a nu mă privi în faţă şi de
a-mi vorbi din vârful buzelor? Nici măcar n-aţi binevoit să-mi
răspundeţi când v-am dat bună ziua… Dar cine sunteţi
dumneavoastră ca să vă purtaţi astfel cu mine? Cel puţin sunteţi
muzician? Aţi scris în viaţa dumneavoastră ceva? … Şi aveţi
pretenţia să mă învăţaţi cum se scrie, dâid pentru mine a scrie
înseamnă viaţă! … Şi nu găsiţi nimic mai bun să-mi oferiţi, după
ce aţi citit muzica mea, decât să amputez mari muzicieni şi tA fac
parcării pe seama operei lor care în acest fel să servească fetiţelor
la dans! … Adresaţi-vă parizienilor dumneavoastră, dacă sunt atât
de laşi încât să vă primească lecţiile! În ce mă priveşte, prefer să
crăp!
Torentul era de nestăvilit.
Hecht spuse, glacial:
— Sunteţi liber.
Christophe ieşi, trântind uşile. Hecht ridică din umeri şi spuse
lui Sylvain Kohn, care râdea:
— Va reyeni, ca şi ceilalţi.
În fond, îl stimă. Era destul de inteligent pentru a simţi
valoarea nu numai a operelor dar şi a oamenilor. Sub insul-
tătoarea pornire a lui Christophe el desluşise o forţă, căreia îi
cunoştea raritatea. – Mai ales în lumea artiştilor. Din orgoliu,
însă, se încăpăţâna în atitudinea lui: cu niciun preţ nu ar fi primit
să-şi recunoască vina. Simţea sincer nevoia de a da dreptate lui
Christophe şi totuşi nii era în stare să o facă, decât dacă acesta s-
ar fi umilit în faţa lui. Aşteptă ca Christophe să revină la el:
scepticismul său amar şi experienţa cu oamenii îl făcuseră să
cunoască degradarea inevitabilă pe care o suferă voinţa sub
apăsarea mizeriei.
Christophe se reîntoarse la hotel. Descurajarea luase locul
furiei. Se simţea pierdut. Vedea năruindu-i-se şubredul sprijin pe
care se bizuise. Nu se îndoia că-şi făcuse un duşman de moarte
nu numai din Hecht, dar şi din Kohn, care îl prezentase.
Desăvârşită singurătate într-un oraş vrăjmaş. În afară de Diener
şi de Kohn, nu cunoştea pe nimeni. Prietena sa Corinne,
frumoasa actriţă de care se apropiase cândva în Germania, nu se
afla la Pariş; era din nou într-un turneu în străinătate, în
America, şi de data aceasta pe cont propriu i căci devenise
celebră; jurnalele publicau zgomotoase ecouri ale călătoriei ei. Cât
priveşte pe micuţa institutoare franţuzoaică de a cărei concediere
se făcuse vinovat fără să vrea şi a cărei amintire fusese multă
vreme pentru el ca o remuşcare, cât de adesea îşi promisese el că
o va regăsi când se va afla la Pariş I Dar, acum când se găsea
chiar la Pariş, îşi dădea seama că nu uitase decât un singur
lucru: numele ei. Cu neputinţă să şi-l amintească. Nu-şi
reamintea decât pronumele i Antoinette. Şi, de altfel, chiar dacă
memoria i-ar fi revenit, cum ar fi putut găsi în acest furnicar
omenesc pe o sărmană, mică institutoare!
Trebuia să-şi asigure cât mai grabnic mijlocul de a-şi agonisi
viaţa. Îi mai rămăseseră cinci franci. Îşi călcă pe inimă, cu tot
dezgustul resimţit, şi întrebă pe gazda sa, cârciu- mărul gras,
dacă nu cumva cunoaşte în cartier persoane care să vrea să ia
lecţii de pian. Omul, care şi aşa stima destul de puţin pe un
locatar care nu mânca decât o dată pe zi şi vorbea nemţeşte,
pierdu şi restul de respect, când află că nu era decât un muzician.
Era un francez din vechea rasă, pentru care muzica este o
îndeletnicire a trândavilor. Îl luă în râs i
— Pian! … Habar n-am. Zdrăngăneşti Ia pian? Felicitările mele I
Să faci această meserie de plăcere, ciudat 1 Mie. Orice muzică îmi
dă impresia că plouă… La urma urmelor m-ai putea învăţa şi pe
mine. Voi de colo, ce-aţi zice? Strigă el întorcându-se spre nişte
lucrători care beau. Aceştia râseră zgomotos.
— E o meserie frumoasă, făcu unul. Nu murdăreşte. Şi apoi.
Place cucoanelor.
Christophe înţelegea greu franţuzeşte şi mai greu încă ironia;
îşi căuta cuvintele; nu ştia dacă trebuie să se supere. Nevestei
patronului i se făcu milă de el.
— Ei, ei, Philippe, nu eşti serios, spuse bărbatului ei.
— Oricum, continuă ea, adresându-se lui Christophe, s-ar
putea găsi cineva care să aibă nevoie de dumneavoastră.
— Cine? Întrebă bărbatul.
— Fata lui Grasset. Ştii, i-au cumpărat pian.
— Ah I fandosiţii ăia 1 Dă, e adevărat.
Îi explicară lui Christophe că era vorba despre faţa măcelarului:
părinţii ei, care voiau să facă din ea o adevărată domnişoară, ar
consimţi poate ca ea să ia lecţii, dacă n-ar fi decât numai pentru a
face să se vorbească despre asta. Nevasta hangiului făgădui să se
ocupe de această chestiune.
A doua zi, îi spuse lui Christophe că măcelărita voia să-l vadă.
Se duse la ea. O găsi la tejghea, în mijlocul cadavrelor de animale.
Era o femeie frumoasă, cu tenul rumen, eu surî- sul dulceag,
care-şi luă un aer demn, când află de ce a venit. Imediat puse
problema preţului, grăbindu-se să adauge că nu era dispusă să
cheltuiască mult, căci pianul este ceva plăcut, însă nu necesar; îi
oferi un franc ora. (Nu voi nici în ruptul capului să treacă de
patru franci pe săptămână). Apoi, cu un aer neîncrezător, îl
întrebă pe Christophe dacă cel puţin cunoaşte bine muzica. Păru
convinsă şi deveni mai amabilă, când îi spuse că nu numai o
cunoaşte, dar că compune chiar i acest lucru îi măguli amorul
propriu; îşi propuse să răspân- dească în cartier vestea că fata ei
luă lecţii de pian cu un compozitor.
Când Christophe se văzu, a doua zi, stând Ungă pian – un
instrument oribil, cumpărat de ocazie, şi care sună ca o chitară –
cu mica măcefăriţâ, ale cărei degete scurte şi groase se poticneau
printre clape, neînstare să deosebească un sunet de altul şi care,
răsucindu-se pe scaun de plictiseală, căsca de la primele minute,
sub nasul lui. – Când trebui să suporte supravegherea şi
conversaţia mamei, părerile ei despre muzică şi despre educaţia
muzicală – se simţi atât de nefericit, atât de îngrozitor de umilit,
încât nu mai avu nici puterea de-a se revolta. Se întorcea acasă
cu totul descurajat; în unele seri, nici nu putea mânca. Dacă doar
în câteva săptămâni decăzuse într-a- tat, până unde se va
rostogoli, mai târziu? De ce dară se mai revoltase împotriva ofertei
lui Hecht? Se împăcase doar cu o şi mai mare înjosire.
În odaia sa, într-o seară, îl podidiră lacrimile; se prăbuşi
deznădăjduit, în genunchi, în faţa patului şi se rugă… Cui se
ruga? Pe cine să implore? În Dumnezeu nu credea, socotind că
Dumnezeu nu există… Trebuia însă să se roage, trebuia să se
roage sieşi. Numai mediocrii nu se roagă niciodată, pentru că nu
simt nevoia care sileşte pe cei puternici să se retragă din când în
când, în propriul lor sanctuar. Către sfârşitul acelei zile pline de
umilinţe, Christophe simţi, în tăcerea fremătătoare a sufletului,
prezenţa Eului său etern. Valurile acestei nemernice vieţi se
răscoleau sub El, fără să-l atingă: ce era comun între ea şi El 1
Toate suferinţele din lume, pornite cu înverşunare să pustiască
totul în jurul lor, se spărgeau de stânca lui. Christophe îşi
desluşea, ca pe o mare lăuntrică, clocotul sângelui; şi un glas îi
tot repeta:
— Etern… Sunt… Sunt…
Îl recunoştea bine: cât de departe şi-ar fi cercetat în amintire îşi
dădea seama că totdeauna auzise acest glas. I se întâmpla uneori
să-l uite; adesea, luni de zile, nu-i mai simţea ritmul puternic şi
monoton; ştia însă că este acolo, veşnic necurmat, aidoma
Oceanului care vuieşte în noapte. Regăsi în această muzică
seninătatea şi forţa pe care o smulgea din ea, de câte ori se simţea
rătăcit. Potolit, se ridică. Nu, aşa necruţătoare cum era, această
viaţă nu avea cel puţin nimic ruşinos; putea să-şi câştige plinea
fără să roşească; iar de roşit trebuiau să roşească aceia, care îl
sileau să plătească un asemenea preţ. Dar, răbdare! Răbdare 1 Va
veni într-o zi timpul…
A doua zi însă răbdarea îl părăsea din nou; şi în ciuda tuturor
eforturilor de a se stăpâni, sfârşi prin a izbucni de mânie, la un
moment dat, în cursul lecţiei, în contra acelei fete nu numai
neroade, dar şi obraznice, ce-şi bătea joc de accentul lui* şi punea
o şiretenie de maimuţă în a face pe dos de cum îi spunea el. La
strigătele de mânie ale lui Christophe răspunseră urletele duduiţei
speriate şi indignate că un om pe care-l plătea îndrăznea să se
poarte nerespectuos cu ea. Strigă că a bătut-o: (Christophe o
smucise destul de tare de braţ). Mama ei se repezi ca o furie,
copleşindu-şi copila cu sărutări şi pe Christophe cu insulte. La
rându-l său, apăru şi măcelarul declarând că nu admite ca un
calic de prusac să îndrăznească să se atingă de faţa lui.
Christophe, palid de mânie, ruşinat, neştiind dacă nu-i va strânge
de gât şi pe bărbat, şi pe femeie, şi pe fată, fugi sub ploaia de
ocări. Gazdele, la întoarcerea acasă, văzându-l atât de zăpăcit, îl
făcură cu uşurinţă să-şi povestească păţania; şi se bucurară din
toată inima pentru că-i duşmăneau pe vecinii lor. Seara însă tot
cartierul repeta că neamţul este o brută, care bate copiii.
Christophe făcu noi demersuri pe lângă diferiţi editori muzicali,
dar nu obţinu nimic. Găsea că francezii sunt puţin primitori şi
agitaţia lor dezordonată îl zăpăcca. Avea impresia că trăieşte într-
o societate anarhică, dominată de o birocraţie semeaţă şi
despotică.
Într-o seară, pe când descurajat de zădărnicia sforţărilor lui,
cutreiera bulevardele, văzu pe Sylvain Kohn, care venea spre el.
Încredinţat că relaţiile dintre ei erau rupte, întoarse ochii în altă
parte şi încercă să treacă neobservat, Kohn însă îl strigă:
— Ce-ai mai făcut din acea zi de pomină? Întrebă el râzând.
Voiam să trec pe la tine, dar nu-ţi mai ştiam adresa… Doamne,
dragul meu, nu te cunoşteam sub acest aspect. Ai fost epic.
Christophe îl privi surprins şi puţin ruşinat
— Nu eşti supărat pe mine?
— Supărat? Da de unde!
Departe de a fi supărat, Kohn fusese îneântat de modul în care
Christophe îl scărmănase pe Hecht: petrecuse de minune. Îi efa
perfect indiferent care dintre cei doi avea dreptate; nu-i privea pe
oameni decât în măsura în care îl puteau distra; şi întrevăzuse în
comportarea lui Christophe un izvor de situaţii extrem de comice,
de care înţelegea să profite din plin.
— Trebuia să vii să mă vezi, continuă el. Te aşteptam. Ce faci în
seara asta? Să vii să mănânci cu mine. Nu-ţi mai dau drumul.
Suntem între prieteni: câţiva artişti care ne în- tâlnim de două ori
pe lună. Trebuie să cunoşti mediul acesta. Vino. Am să te prezint.
Christophe protestă în zadar că nu e potrivit îmbrăcat. Sylvain
Kohn îl târî după el.
Intrară într-un restaurant de pe bulevard şi urcară la primul
etaj. Christophe se găsi în mijlocul a vreo treizeci de tineri, între
douăzeci şi treizeci şi cinci de ani, care discutau cu înflăcărare.
Kohn îl prezentă ca pe un proaspăt scăpat din închisorile din
Germania. Nu-i acordară nicio atenţie şi nici nu se întrerupseră
măcar din discuţia lor pasionată, în care Kohn, abia sosit, se
aruncă. – Aidoma unui înnotător care se avântă în larg.
Christophe, intimidat de această societate de elită, tăcea şi era
numai urechi. Nu reuşea să înţeleagă – urmărind cu greutate
volubilitatea franceză – ce grave probleme artistice se dezbăteau.
Ascultă în zadar, nu desluşea decât cuvinte ca „trust “,
„acaparare”, „coborârea preţurilor11, „cifra de afaceri14,
amosteeate cu „nobleţea artei”, „drepturile scriitorului”. În cele din
urmă, înţelese că era vorba despre afaceri comerciale. Un anumit
număr de scriitori aparţinând, după cât’ se pare, unei societăţi
financiare, se indignau împotriva tentativelor de a se constitui o
societate rivală, care să dispute societăţii lor monopolul
exploatării. Făceau spume la gură din pricina trădării unora
dintre asociaţii lor, care găsiseră rentabil să treacă cu arme şi
bagaje în tabăra vrăjmaşă. Vorbeau nici mai mult nici mai puţin,
decât despre decapitări. Decădere… Trădare… înfierai’e…
Vânduţi… “.
Alţii nu se legau de cei vii; aveau ceva de împărţit cu morţii care
nu mai încasau nimic pentru tipărirea operelor lor şi împiedicau
astfel negoţul. Opera lui Musset intrase tocmai în domeniul public
şi, din câte reieşea, era mult prea căutată. Din această pricină ei
cereau, imperios statului o protecţie energică, prin lovirea cu taxe
grele a capodoperelor trecutului, cu scopul de a le stăvili difuzarea
cu preţuri reduse, pe care a numeau, acru, concurenţă neloială
faţă de marfa artiştilor contemporani.
Se întrerupseră şi unii şi ceilalţi pentru a asculta cifrele
reţetelor pe care le făcuseră anumite piese seara trecută. Cu toţii
se extaziară pentru norocul unui veteran al artei dramatice, cu
faimă în cele două lumi, pe care îl dispreţuiau, dar pe care mai
ales îl pizmuiau. De la veniturile autorilor trecură la cele ale
criticilor. Vorbiră despre acelea pe care le avea (pură calomnie,
desigur?) unul dintre confraţii lor cu renume, pentru fiecare
premieră a unui teatru de pe bulevard, pentru ca să o laude. Era
om cinstit: o dată târgul încheiat, îl respecta în mod loial; arta lui
cea mare consta însă (aşa cum pretindeau ei) în a aduce piesei
astfel de elogii încât să o facă să cadă cât mai repede cu putinţă,
pentru ca să fie cât mai dese premiere. Această perfidă „reţetă
“provocă mare haz, însă nu miră pe nimeni.
De-a valma cu acestea toate, pronunţau şi cuvinte mari;
vorbeau despre „poezie”, despre „artă pentru artă “. În această
hărmălaie de zarafi, cuvintele sunau: „artă pentru bani “i şi aceste
moravuri de samsari, de curând introduse în literatura franceză, îl
scandalizau pe Christophe. Neînţelegând nimic din toate aceste
probleme băneşti, renunţase să mai urmărească discuţia când, în
cele din urmă, vorbiră şi despre literatură, sau cel puţin despre
literaţi. Auzind numele lui Victor Hugo, Christophe ciuli urechile.
Problema era dacă acesta fusese sau nu încornorat. Discutară
îndelung despre dragostea lui Sainte-Beuve cu doamna
Hugo. După care, vorbiră despre amanţii doamnei George Sand
şi despre meritele fiecăruia dintre ei. Aceasta era principala
ocupaţie a criticii literare din vremea aceea: după ce cercetase
totul în casa oamenilor celebri, inspectând dulapurile, răscolind
sertarele şi golind şifonierele, acuma scotocea alcovurile. Poziţia
domnului de Lauzun, întins pe burtă sub patul regelui şi al
doamnei de Montespan, era aceea care plăcea mai deosebit acestei
critici în cultul ei pentru istorie şi adevăr: (toţi oamenii din acea
vreme aveau, după cum se ştie, cultul adevărului). Comesenii lui
Christophe arătară îndeajuns că erau posedaţi de acest cult:
niciun amănunt nu-i plictisea în această căutare a adevărului. Îşi
extindeau cercetările atât la arta actuală cât şi la cea din trecut; şi
cu aceeaşi patimă pentru exactitate, analizară viaţa privată a
unora dintre cei mai celebri contemporani. Curios era că ei
cunoşteau cele mai neînsemnate amănunte ale unor scene care
de obicei se petrec fără martori. S-ar fi crezut că cei interesaţi
fuseseră primii care, din devotament pentru adevăr, furnizaseră
publicului informaţii exacte.
 Christophe din ce în ce mai jenat, încerca să vorbească despre
altceva cu vecinii săi. Niciunul însă nu se ocupa de eL E drept că
la început îi puseseră câteva vagi întrebări despre Germania –
chestiuni care îi revelaseră, spre marea lui uimire, ignoranţa
aproape desăvârşită a acestor oameni distinşi şi în aparenţă culţi,
relativ la cele mai elementare lucruri ale meseriei lor – literatură şi
artă – petrecute în afară de Pariş; abia dacă auziseră pomenindu-
se câteva nume mari» Hauptmann, Sudermann, Liebermann,
Strauss (David, Johann sau Richard?), printre care înaintau cu
prudenţă, de teamă să nu facă vreo penibilă ennfuzie. De
altminterifil întrebaseră pe Christophe numai din politeţe şi nu
din curiozitate: nu erau deloc curioşi; abia clacă dăduseră atenţie
răspunsurilor lui; se grăbiseră să revină imediat la chestiunile
pariziene, care desfătau pe toţi comesenii.
Christophe încercă, cu timiditate, să vorbească despre muzică.
Niciunul dintre aceşti literaţi nu era muzician. În fond, muzica era
pentru ei o artă inferioară. Dar succesul ei mereu crescând, din
ultimii ani, le pricinuia o supărare ascunsă; şi, deoarece era la
modă, se prefăceau că îi interesează. Făceau mai ales mare caz de
o operă recentă, de la care nu erau departe de a face să dateze
începuturile muzicii, sau cel puţin era nouă a muzicii. Atât
ignoranţa cât şi snobismul lor se împăcau de minune cu această
idee, care îi dispensa să mai cunoască restul. Autorul acestei
opere, un parizian, al cărui nume Christophe îl auzea, pentru
prima dată, făcuse, spuneau unii, tabula rasă din tot ce fusese
înaintea lui, reînnoise în întregime, recrease muzica. Christophe
tresări violent. Nu dorea altceva decât să creadă în existenţa
geniului, dar un geniu de aşa proporţii încât să spulbere cu o
singură mişcare tot trecutul! Drace! Asta era un om şi jumătate!
Cum naiba făcuse? Ceru explicaţii. Ceilalţi, care ar fi fost foarte
încurcaţi, să i le dea şi pe care Christophe îi plictisea de moarte, îl
recomandară muzicianului bandei, marele critic muzical
Theophile Goujart, care îi vorbi îndată despre septime şi none.
Christophe îl urmă pe acest teren. Goujart se pricepca în ale
muzicii întocmai ca Sganarelle la limba latină…
— … Nu cunoşti deloc latina?
— Nu.
— (Cu entuziasm): Cabricias, ar ci thuram, catalamus,
sinaulariter… bonus, bonă, bonum…
Aflându-se în faţa cuiva care „cunoştea latina”, se retrase de
îndată prudent în desişurile esteticii. La adăpostul acestei
stratageme se apucă să zvârle săgeţi în Beethoven, în Wagner şi în
artă clasică, despre care nici nu era vorba: (în Franţa, însă, nu
este cu putinţă să lauzi un artist fără să nu-i oferi ca jertfă pe toţi
cei care nu-i seamănă). Proclama apariţia unei arte noi, care să
calce în picioare formele trecutului. Vorbea despre o limbă
muzicală care fusese descoperită de Cristofor Columbul muzicii
pariziene şi care desfiinţa în întregime pe aceea a clasicilor,
făcând din ea o limbă moartă.
Christophe, deşi îşi rezervă opinia asupra geniului înnoitor, ale
cărui opere aştepta să le asculte, simţea neîncredere faţă de acest
Baal muzical, căruia i se aducea jertfă întreaga muzică. Era
indignat auzind cum vorbeau despre marii maeştri; şi nu-şi mai
amintea că, altădată, în Germania, făcuse şi el încă mai rău. El
care, acolo, se credea un revoluţionar în artă, el care scandaliza
prin îndrăzneala judecăţii şi prin ne- cruţătoarea-i sinceritate, în
Franţa, încă de la primele cuvinte, se simţea un conservator. Voi
să discute şi avu prostul gust să o facă nu ca un om bine crescut,
care face afirmaţii fără să le demonstreze, ci ca un om de meserie,
care spune lucruri precise dar plictisitoare. Nu se feri de a intra în
explicaţii tehnice; şi vocea sa, pe când discuta, se ridica la nişte
intonaţii făcute să rănească urechile unei societăţi de elită, pentru
care argumentele lui şi căldura pe care o punea ca să le susţină,
apăreau la fel de ridicole. Criticul se grăbi să pună capăt, prin- tr-
o vorbă aşa-zisă clo spirit, unei discuţii plicticoase în care
Christophe tocmai observase cu uimire că interlocutorul său nu
cunoştea deloc subiectul în discuţie. Opinia generală asupra
acestui neamţ pedant şi demodat era definitiv formată; şi fără s-o
fi cunoscut, muzica sa fu considerată ct detestabilă. Atenţia
acestor treizeci de tineri, cu priviri batjocoritoare, gata să
surprindă doar ceea ce este ridicol, le fusese însă atrasă de
straniul personaj care agita, cu mişcări stângace şi violente, nişte
braţe slabe terminate cu mâini enorme, şi care îi străpungea cu
priviri furibunde, strigând cu o voce foarte ascuţită. Sylvain Kohn
se apucă să-l dea în spectacol pentru a-şi distra prietenii.
Conversaţia se abătuse cu totul din făgaşul literaturii pentru a
aborda tema femeii. La drept vorbind, acestea erau cele două
aspecte ale aceluiaşi subiect: căci în literatura lor nu era vorba
decât despre femei, şi în femeile despre care se întreţineau nu era
vorba decât de literatură, în aşa măsură acestea făceau una cu
cele ale literelor şi cu oamenii de litere.
Se vorbea despre o femeie cinstită, bine cunoscută în lumea
pariziană, care tocmai îşi măritase fata cu propriul ei amant,
pentru a şi-l păstra mai sigur. Christophe se frământa pe scaun şi
se strâmba de dezgust. Kohn băgă de seamă; şi dând cu cotul
vecinului său. Îi atrase luarea-aminte că subiectul cu pricina
părea să pasioneze pe neamţ, care, fără îndoială, ardea de dorinţa
de a face cunoştinţă cu această doamnă. Chrtstoptie roşi, bâlbâi
şi sfârşi prin a spune, plin de mânie, că asemenea femei merită să
fie biciuite. Un hohot de râs homeric întâmpină propunerea sa; şi
Sylvain Kohn, cu vocea dulce, protestă că o femeie nu trebuie să
fie atinsă nici cu o floare… etc. Etc. (El era, la Pariş, cavalerul
Dragostei.) Christophe răspunse că o femeie de această speţă nu e
decât o căţea şi că pentru câini vicioşi nu există decât un leac:
biciul. Protestară zgomotos. Christophe spuse că galanteria lor nu
este decât făţărnicie, că totdeauna acei care stimează mai puţin
femeile vorbesc mai des despre respectul care li se cuvine; şi se
indignă împotriva povestirilor lor scandaloase. I se răspunse că în
această povestire nu era nimic scandalos şi că totul era firesc; şi
cu toţii fură de acord în a recunoaşte, că eroina întâmplării nu e
numai o femeie încântătoare, dar chiar Femeia prin excelenţă.
Neamţul protestă. Sylvain Kohn îl întrebă, ca să-l atragă în cursă,
cum ar fi trebuit să arate Femeia pe care şi-o imagina el. Deşi
simţi capcana, Christophe, împins de furie şi de puterea
convingerii sale, căzu totuşi drept în ea începu să explice acestor
parizieni zeflemişti ideile sale despre dragoste. Nu-şi găsea
cuvintele, Ie căuta greoi, pescuind în cele din urmă în amintirea
sa nişte expresii neverosimile, spunând enormităţi care provocau
desfătarea ascultătorilor, fără să se tulbure, cu o admirabilă
seriozitate, cu o înduioşătoare nepăsare faţă de ridicolul situaţiei
în care se găsea: căci nu era cu putinţă să nu vadă neruşinarea
cu care îşi băteau joc de el. În cele din urmă, se împotmoli într-o
frază din care nu >se mai putu descurca, izbi cu pumnul în masă
şi tăcu.
Încercară să-l prindă din nou în discuţie; el încruntă însă din
sprâncene şi nu se mai clinti, cu coatele pe masă, ruşinai şi
enervat. Nu mai descleştă dinţii până la sfârşitul cinei, decât doar
pentru a mânca şi a bea. Bău enorm, spre deosebire de aceşti
francezi, care abia gustară vinul. Vecinul său de masă îl încuraja
răutăcios şi îi umplea paharul pe care Christophe îl golea fără să
bage de seamă. Dar, cu toate că nu era obişnuit cu asemenea
excese, mai ales după săptămânile de privaţiune prin care
trecuse, se ţinu bine şi nu oferi spectacolul ridicol, pe care ceilalţi
îl sperau. Rămase, doar, absorbit; nu-i mai dădeau nicio atenţie:
gândeau că este ameţit de băutură, în afară de greutatea cu care
urmărea conversaţia în limba franceză, era şi sătul să mai audă
trăncănindu-se despre literatură – actori, autori, editori, flecăreli
de culise sau despre alcovuri literare: la atât se reducea tot
universul! În mijlocul acestor chipuri necunoscute şi în noianul
zgomotos al vorbelor lor, el nu reuşea să-şi limpezească nicio
figură şi nici o singură idee. Ochii lui de miop, vagi şf* preocupaţi
făceau încet’ înconjurul mesei, oprindu-se asupra celor din jurul
său, fără a pârpă că-i vede Şi totuşi îi vedea mai bine decât
oricine; nu-şi dădea însă seamă Privirea să nu era ca aceea a
parizienilor şi a evreilor din juru-i care înhaţă ca şi cum ar apuca
cu ciocul fărâme din obiecte mici, mici, mici de tot, îmbucă-
tăţindu-le într-o clipă. El se îmbiba îndelung, în tăcere, de
oameni, ca un burete, luând cu sine imaginea lor. I se părea că
nu a văzut nimic şi că nu-şi aminteşte de nimic. Mult timp după
aceea – ceasuri întregi, adeseoii chiar zile – fiind singur şi privind
înlăuntrul său, îşi dădea seama că înregistrase totul
Dar deocamdată avea aerul unui nemţoi greoi, care se ghiftuia
cu mâncare, atent numai să nu piardă nicio înghiţitură. Şi nu
desluşea nimic, ci doar ascultându-i pe meseni stiigându-se pe
nume, se întreba, cu o încăpăţânare de om beat, de ce atâţia
francezi aveau nume străine: flamande, germane, evreieşti,
Levantine, anglo – sau spaniolo-americane…
Nu băgă de seamă că lumea se sculă de la masă. Rămase
singur; visa la dealurile Renaniei, la pădurile’bătrâne, la câm-
piile arate, la livezile de pe malurile apei, Ia maică-sa împovărată
de ani. Câţiva comeseni vorbeau încă, în picioare, la celălalt capăt
al camerei. Cei mai mulţi plecaseră deja. În cele din urmă, se
hotărî, se ridică la rândul său şi, fără să privească pe cineva, se
duse să-şi ia paltonul şi pălăria agăţate la intrare. După ce se
îmbrăcă, se pregătea tocmai să plece, fără să-şi ia rămas bun,
când, prin deschizătura unei uşi, zări într- «odaie vecină un obiect
care-l fascină: un pian. Trecuseră clte- va săptămâni de când nu
mai pusese mâna pe vreun instrument muzical. Intră, mângâie cu
dragoste clapele, se aşeză şi. Cu pălăria pe cap, cu paltonul pe el,
începu să cânte. Uitase cu desăvârşire unde se afla. Nu observă
că două persoane se strecurau în cameră pentru a asculta. Una
era Sylvain Kohn, pasionat de muzică – Dumnezeu ştie de ce! Căci
nu înţelegea nimic şi îi plăcea la fel muzica bună ca şi cea
proastă. Cealaltă, era criticul muzical Theophile Goujart. Acesta
(cazul Iul era mai simplu) nici nu înţelegea şi nici nu iubea
muzica j ceea ce însă nu-l împiedica să vorbească despre ea.
Dimpotrivă: nici nu există spirit mai liber decât al acelora care nu
ştiu despre ce vorbesc: căci le este indiferent dacă spun un lucru
sau altul.
Theophile Goujart era un bărbat voinic, spătos şi musculos, cu
barbă neagră, cu cârlionţi greoi pe fruntea care se încreţea în cute
mari, inexpresive, cu o figură sumar cioplită, ca şi cum ar fi fost
grosolan sculptată în lemn, cu braţele şi picioarele scurte, cu un
piept lat: un fel de neguţător de lemne sau de hamal mocofan.
Apucăturile îi erau din topor şi vorba obraznică. Intrase în muzică
prin politică, ce în Franţa, pe vremea aceea, era singurul mijloc de
a parveni. Îşi legase soarta de aceea a unui ministru din provincia
sa, cu care se descoperise a fi îndepărtată rudă de sânge sau prin
alianţă – un fel de a şaptea spiţă Miniştri nu sunt însă veşnici.
Când ministrul său păruse gata să se prăbuşească, Theophile
Goujart părăsise vaporul, după ce luase cu el tot ceea ce putuse
lua, ca de pildă decoraţiile: căci iubea cu patimă gloria. Sătul de
politică, în care, de câtăva vreme începuse să primească, şi pe
propria-i spinare şi pe aceea a patronului său, unele lovituri
destul de grele, căutase, la adăpost de furtuni, o poziţie liniştită,
din care să-i poată ataca pe alţii, fără ca el însuşi să poată fi
hărţuit. Şi pentru aceasta, meseria de critic era foarte potrivită.
Tocmai atunci, la unul dintre marile ziare pariziene se făcuse
vacant un loc de critic muzical. Titularul, un tânăr compozitor de
talent, fusese concediat pentru că se încăpăţâna să spună ceea ce
gândea despre opere şi despre autori. Goujart nu se ocupase
niciodată de muzică şi nu ştia nimic despre ea • fu ales fără nicio
ezitare. Se săturaseră de specialişti; cel puţin cu Goujart nu
aveau de ce se teme; el nu dădea o exagerată importanţă opiniilor
sale; era totdeauna la ordinele direcţiei, şi gata să dea drumul ţje
criticilor violente, fie elogiilor. Că nu era muzician, nu avea prea
mare importanţă. În Franţa, oricine se pricepe suficient în ale
muzicii. Goujart deprinsese repede ştiinţa de care avea nevoie.
Treaba era simplă: la conterte trebuia să stea lângă un bun
muzician, sau, dacă se putea, chiar lângă un compozitor, pe care
să-l facă să-i împărtăşească ce gândea despre operele executate.
După câteva luni de astfel de ucenicie, stăpânea deja meseria:
bobocul putea să se avânte (căci la drept vorbind nu era chiar un
vultur); şi numai Dumnezeu ştie ce prostii aşternea Goujart cu
nemiluita şi cu autoritate în articolele sale! Ascultă şi citea
alandala; toate se încurcau în căpăţâna lui obtuză şi, plin de
înfumurare, dădea altora lecţii; seria într-un stil pretenţios,
împestriţat cu calambururi şi împănat de o pedanterie agresivă;
avea o mentalitate de pedagog. Din când în când, îşi atrăgea
riposte usturătoare; în aceste cazuri, făcea pe mortul şi se ferea să
răspundă Era şiret ca un vulpoi şi în acelaşi- timp un personaj
necioplit, insolent sau, după împrejurări, o lichea. Făcea temenele
în faţa scumpilor maeştri, cu o situaţie sau glorie oficială: (era
singurul mijloc de care dispunea pentru a evalua în mod sigur
meritul muzical). Îi trata cu dispreţ pe ceilalţi şi exploata pe cei
flămânzi. Nu era un prost.
Cu toată autoritatea câştigată şi reputaţia de care se bucura,
ştia în sinea sa că nu are habar de muzică şi îşi dădea seama că
Christophe se pricepea foarte bine. S-ar fi ferit s-oi spună; dar
faptul acesta îi impunea. Şi acum, îl asculta pe Christophe, care
cânta; şi se silea să înţeleagă, cu aerul unui om preocupat,
adâncit în gânduri, fără să se gândească totuşi la nimic; nu
desluşea nimic în ceaţa aceasta de note şi dădea din cap ca un
cunoscător, potrivindu-şi semnele de aprobare după clipirile de
ochi ale lui Sylvain Kohn, care făcea un mare efort ca să stea
liniştit.
În sfârşit, Christophe, a cărui conştiinţă se elibera încet- Snc el
du tulburarea, vinului şi a muzicii, îşi dădu seama nedesluşit de
pantomimă care se desfăşura în spatele lui; şi în- torcându-se,
văzu pe cei doi amatori. Se aruncară de îndată asupra lui şi-i
strânseră mâinile cu efuziune – Sylvain Kohn schelălăind că
interpretase ca un zeu, Goujart susţinând, f*u un aer doctoral, că
avea mâna stângă a lui Rubinstein şi pe cea dreaptă a lui
Paderewski (dacă nu cumva invers) Căzură de acord că un
asemenea talent n-ar trebui să rămână sub obroc şi-şi luară
angajamentul să-l pună în valoare Până una- alta, amândoi
scontau să obţină, fiecare pentru sine, toată gloria şi toate
avantajele cu putinţă
Chiar a doua zi, Sylvain Kohn îl invită pe Christophe la el,
punându-i, cu multă bunăvoinţă, la dispoziţie, excelentul pian pe
care-l avea şi de care nu se folosea niciodată. Christophe, care
murea de dorul muzicii, primi fără să se lase rugat şi se folosi de
invitaţie.
În primele seri, totul merse bine. Christophe era copleşit de
fericire; iar Sylvain Kohn punea o oarecare discreţie în a-l lăsa să
se bucure în tihnă. El însuşi- se bucură sincer. Printr-unul din
acele fenomene ciudate, pe care oricine poate să le observe, acest
om care nu era muzician, care nu era artist, care avea sufletul cel
mai insensibil, cel mai lipsit de poezie, sau de vreo profundă
bunătate, era atras în chip senzual de acea muzică, pe care nu o
înţelegea, dar din care, pentru el, se degaja o foită de voluptate
Din nefericire, nu putea să Iacă. Trebuia să vorbească, cu glas
tare, în vreme ce Christophe cânta. Sublinia muzica cu exclamaţii
emfatice, cum fao snobii la concerte, sau făcea reflecţii absurde.
Atunci Christophe izbea în pian şi declară că în aceste condiţii nu
poate continua. Kohn se silea să tacă: dar aceasta era peste
puterile salf: îndată reîncepea să rânjească, să geamă, să fluiere,
să bată tactul, să fredoneze, să imite instrumentele muzicale. Şi
când bucată se sfârşea, ar fi plesnit dacă nu i-ar fi împărtăşit şi
lui Christophe neghioabele-i reflecţii.
În el era un amestec curios de sentimentalism german, d<*
făţărnicie pariziană şi de îngâmfare ce-i aparţinea numai lui.
Emitea când judecăţi artificiale şi pretenţioase, când comparaţii
bizare, când lucruri indecente sau obscenităţi, când nerozii sau
fleacuri. Pentru a-l lăuda pe Beethoven, pretindea că vedea în el o
mlaştină de o desfrânată senzualitate. În cele mai amare reflecţii,
găsea o elegantă conversaţie de salon. Cvartetul în de diez
minor îi părea adorabil de îndrăzneţ. Sublimul adagio din
Simjonia a noua i-l reamintea pe Cherubini. După cele trei
lovituri cu care începe Simjonia în de minor, striga: „Nu intra! E
cineva! “Admira bătălia din Heldenleben18 pentru că pretindea că
recunoaşte acolo zgomotul unui automobil. Şi pretutindeni,
imagini pentru a explica bucăţile muzicale şi încă imagini
copilăreşti necuviincioase. Te- întrebai cum putea să iubească
muzica. Şi totuşi o iubea; la unele pasaje, pe care le înţelegea în
chipul cel mai caraghios, îl podideau lacrimile. Dar, îndată după
ce fusese mişcat de o scenă din Wagner, zdrăngănea ia pian un
galop de Offenbach, sau fredona un refren la modă după ce

18 Viaţă de erou (in limba germană). E vorba de Pooin'il simfonic Viaţă de erou de Richard Strauss.
cântase Oda bucuriei. Atunci Christophe sărea în sus şi urlă de
mânie. Cel mai rău nu era însă când Sylvain Kohn era absurd, ci
atunci când voia să spună lucruri profunde şi delicate, când voia
să pozeze în ochii lui Christophe, când cel care vorbea era
Hamilton, şi nu Sylvain Kohn. În acele momente, Christophe îl
străpungea cu o privire plină de ură şi îl strivea sub injurii rostite
rece şi care răneau amorul propriu al lui Hamilton; şedinţele de
pian se terminau deseori cu ceartă. A doua zi, însă, Hamilton
uitase totul; iar Christophe, căruia îi părea rău de violenţa din
ajun, se silea să revină.
Toate acestea nu ar fi însemnat nimic, dacă Kohn, ar fi putut să
se reţină de a-şi invita prietenii să-l asculte pe Christophe. Avea
însă nevoie să se laude cu muzicianul său. Prima oară când găsi
la Kohn vreo trei-patru ovreiaşi şi pe amanta lui Kohn (o fată
înaltă, prea pudrată, proastă de dădea în gropi, repetând
calambururi neghioabe şi vorbind despre ceea ce mâncase, dar
care se credea muziciană, pentru că îşi expunea picioarele, în
fiecare seară, într-un Teatru de revistă) Christophe se arătă
morocănos. A doua oară, îi declară lămurit lui Sylvain Kohn că nu
va mai cânta la el. Sylvain Kohn se jură pe toţi dumnezeii că nu
va mai invita pe nimeni. Continuă însă în ascuns, instalându-şi
invitaţii într-o odaie învecinată, ceea ce, fireşte observă şi
Christophe; în cele din urmă plecă furios, şi de data aceasta nu
mai reveni.
Totuşi, trebuia să-l menajeze pe Kohn, care îl prezenta îr familii
cosmopolite şi îi procura lecţii.
În ceea ce-l priveşte pe Theophile Goujart, acesta veni câteva
zile mai târziu, să-l caute pe Christophe în odaia sa sărăcăcioasă.
Nu se arătă neplăcut surprins găsindu-l atât de mizer instalat.
Dimpotrivă: fu fermecător. Spuse:
— M-am gândit că v-ar face plăcere să auziţi puţină muzică;
şi cum am intrare liberă pretutindeni, am venit să vă iau.
Christophe fu încântat. Găsi atenţia delicată şi mulţumi cu
efuziune. Goujart era cu totul altul decât cel pe care îl cunoscuse
în prima seară. Între patru ochi, era lipsit de înfumurare,
cumsecade, timid, căutând să se instruiască. Numai când se afla
în prezenţa altora îşi relua imediat aerul lui de superioritate şi
tonul tăios. De altfel, dorinţa lui de a se instrui era îndreptată
totdeauna spre ceea ce e practic. Nu-l interesa ceea ce nu era de
actualitate. Deocamdată, voia să ştie ce gândea Christophe despre
o partitură pe care o primise şi asupra căreia ar fi fost foarte
încurcat să se pronunţe: căci de-abia desluşea notele muzicale.
Se duseră împreună la un concert simfonic. Intrarea era
comună cu aceea a unui varieteu. Printr-un coridor îngust şi
întortocheat se ajungea într-o sală fără altă ieşire: atmosfera era
înăbuşitoare; scaunele prea înguste, înghesuite; e parte din public
stătea în picioare, blocând toate ieşirile: – lipsă de confort
caracteristică la francezi. Un bărbat, care părea a fi în prada unei
plictiseli fără leac, dirija în galop o simfonie de Beethoven ca şi
cum ar fi dat zor să termine cât mai repede. Refrenul unui dans al
pântecului răzbătea din varieteu] de alături, amestecându-se cu
marşul funebru din Eroică. Publicul sosea mereu, se instala, se
examina cu binoclul: Când, în sfârşit, încetă să mai sosească,
începu să plece. În hărmălaia aceasta de bilei, Christophe îşi
încorda toate puterile ca să urmărească finii operei; şi când cu
preţul unor mari eforturi tocmai începuse să-i placă (deoarece
orchestra era bună, iar Christophe nu mai auzise de multă vreme
muzică simfonică), Goujart îl luă de braţ şi îi spuse, în mijlocul
concertului:
— Acum plecăm. Mergem la un alt concert.
Christophe se încruntă; nu răspunse însă nimic şi îşi urmă
călăuza. Traversară jumătate din Pariş. Ajunseră într-o altă sală,
care mirosea a grajd şi în care, la alte ore, se jucau feerii şi piese
populare: (muzica, la Pariş, are ceva din soarta muncitorilor
săraci care se întovărăşesc câte doi pentru a închiria o locuinţă;
când unul iese din pat, celălalt intră în palul cald încă).
Bineînţeles, lipsă de aer; încă de pe timpul
Lui Ludovic al XlV-lea, francezii îl socotesc nesănălos; iar igiena
teatrelor seamănă cu aceea a Versailles-ului de odinioară: aerul în
ele este irespirabil. Un bătrân distins, cu gesturi de îmblânzitor de
fiare, dezlănţuia un act de Wagner: nefericita fiară – actul – era
aidoma acelor lei de menajerie, care, uluiţi de luminile rampei,
trebuie să fie cravaşaţi pentru a-şi aminti că sunt totuşi lei.
Făţarnice de anvergură ţi mărunte neroade asistau, cu surâsul pe
buze, la această exhibiţie. După ce leul se produse, îmblânzitorul
salută, iar ambii fură răsplăt; ţi cu aplauzele publicului. Goujart
avu pretenţia să-l mai ducă pe Christophe la un al treilea concert.
De data aceasta, însă, Christophe îşi încleşta mâinile de braţele
fotoliului şi declară că nu se va mai mişca de acolo; se săturase
’să alerge de la un concert la altul şi să prindă, din goană, aici
firimituri de simfonie, dincolo frânturi de concert în zadar Goujart
încercă să-i explice că la Pariş, critica muzicală era o meserie în
care este mai important să vezi decât să asculţi. Christophe
protestă că muzica nu era făcută pentru a fi ascultată în trăsură,
şi că ea impune o oarecare reculegere. Acest amestec de concerte
îl întorcea pe dos: îi era de ajuns unul singur.
Era foarte surprins de această ploaie de concerte. Credea, ca
majoritatea germanilor, că muzica ocupă în Franţa puţin loc; şi se
aştepta să-i fie servită în doze mici, însă foarte îngrijite. I se
oferiră, pentru început, cincisprezece concerte în şapte zile: câte
unul în fiecare seară a săptămânii şi adesea două sau trei pe
seară, la aceeaşi oră, în cartiere diferite* Duminică erau patru
concerte, totdeauna la aceeaşi oră Christophe admira această
nesăţioasă pornire pentru muzică, în acelaşi timp, era izbit de
abundenţa programelor. Până acum gândise că nemţii sunt aceia
care se ghiftuiesc cu sunete, ceea ce adeseori îl scârbise în
Germania. Înţelese că parizienii îi depăşeau. Dozele erau masive:
două simfonii, un concert, una sau două uverturi, un act de
dramă lirică. Şi de toate neamurile: german, rus, scandinav,
francez – bere, şampanie, sirop de migdale şi vin – înghiţeau totul
fără să clintească. Christophe era uimit că păsărelele Parisului au
un stomac atât de cuprinzător. Nu erau deloc stingherite! Butoiul
Danaidelor… Nu mai rămânea nimic pe fund.
Christophe băgă curând de seamă că această cantitate de
muzică era, în definitiv, foarte puţin lucru. La toate concertele
i°găsea aceleaşi chipuri şi asculta aceeaşi muzică. Aceste copioase
programe nu depăşeau niciodată propriul lor cero»
Aproape nimic din înaintaşii lui Beethoven. Mai nimic din cei de
după Wagner. Şi între aceştia doi, câte lacune! Părea ua muzica
se reduce la cinci sau şase nume celebre în Germania, la trei sau
patru în Franţa şi, de când cu alianţa franco-rusă, la o jumătate
de duzină de bucăţi moscovite. Nimic din vechii francezi. Nimic
din marii italieni. Nimic din uriaşii germani din secolul al XVII-lea
şi al XVIII-lea. Nimic din muzica germană contemporană, cu
singură excepţie a lui Richard Strauss care, mai priceput decât
ceilalţi, venea în fiecare an să-şi impună noile sale opere
publicului parizian. Nimic din muzica belgiană. Nimic din muzica
cehă. Dar lucrul cel mai de mirare: aproape nimic din muzica
franceză contemporană.
Şi totuşi, oamenii vorbeau despre ea, în termeni misterioşi, ca
despre ceva care revoluţiona lumea. Christophe pân- dea prilejul
de a o asculta; era însufleţit de o mare curiozitate şi nu avea idei
preconcepute: ardea de dorinţa de a cunoaşte ceva nou, de a
admira opere de geniu. Dar cu toate eforturile sale, nu reuşea să
le afle nicăieri î căci nu socotea vrednice de luat în seamă cele trei
sau patru mici bucăţi, destul de delicat compuse, dar rece şi
mediocru complicate, cărora nu le acordase mare atenţie.
Până să-şi poată face o opinie personală, Christophe încercă să
se informeze din critica muzicală.
Nu era lucru uşor. Ea amintea de curtea regelui Petaud *. Nu
numai că diferitele publicaţii muzicale se contraziceau, cât
puteau, unele pe altele, dar fiecare dintre ele se contrazicea pe
sine de la un articol la altul. Puteai să-ţi pierzi capul, citind totul.
Din fericire, fiecare redactor nu-şi citea decât propriile sale
articole, iar publicul nu citea nimic. Christophe însă, care voia să-
şi facă o idee exactă despre muzicienii francezi, se încăpăţâna să
nu lase să-i scape nimic; şi admiră calmul uşuratic al acestui
popor care se simţea în mijlocul contradicţiilor ca un peşte în apă.
La toate aceste opinii divergente un lucru îl izbea: aerul
doctoral al criticilor. Cine a pretins că francezii sunt nişte amabili
fantezişti care nu crod în nimic? Aceia pe care-i vedea
Christophe erau împopoţonaţi cu mai multă ştiinţă
muzicală
— Chiar când nu ştiau nimic – decât toţi criticii de dincolo
de Rin.
În vremea aceea, criticii muzicali francezi se hotărâseră să
înveţe muzica. Chiar se găseau printre ei unii care o cunoşteau:
nişte originali care îşi dăduseră osteneala să reflecteze asupra
artei lor şi să gândească pe cont propriu. Bineînţeles, nu erau
prea cunoscuţi: rămâneau izolaţi în micile lor reviste; în afară de
una sau două excepţii, jurnalele nu le ofereau ospitalitate.
Oameni cumsecade, inteligenţi, interesanţi, pe care singurătatea îi
înclina uneori spre paradox, iar deprinderea de a conversa cu ei
înşişi, spre o judecată necruţătoare şi spre flecăreală. Ceilalţi
învăţaseră în grabă rudimentele armoniei; iar recenta lor ştiinţă îi
înmărmurea. Întocmai ca domnul Jourdain, când află regulile
gramaticii, erau în admiraţie:
„D, o, De, F, a, Fă, R, e, Re… Ah! Ce frumos! … Ah! Ce
frumos lucru să ştii ceva… “
Nu mai vorbeau decât despre temă şi despre contratemă,
despre armonice şi sunete rezonante, despre înşiruiri de none şi
despre succesiuni de terţe majore. După ce numiseră suitele de
armonii care se desfăşurau într-o pagină, îşi ştergeau fruntea
năduşită, plini de mândrie: credeau că au explicat bucata:
credeau aproape că au scris-o. În realitate, nu făcuseră decât să
repete, în termeni şcolăreşti, ca nişte elevi care fac analiza
gramaticală a unei pagini din Cicero. Era însă atât de greu, chiar
pentru cei mai buni dintre critici să vadă în muzică un firesc
limbaj al sufletului, încât atunci când nu făceau din ea a
sucursală a picturii, o azvârleau la periferia ştiinţei şi o reduceau
la probleme de construcţii armonice. Nişte oameni atât de savanţi
trebuiau, bineînţeles, să dea lecţii muzicienilor din trecut. Găseau
greşeli în Beethoven, îl muştruluiau pe Wag- ner Cât despre
Berlioz şi Gluck îşi băteau de-a dreptul joc de ei. În acel ceas al
modei, limic nu există pentru ei în afară de Johann Sebastian
Bach şi Claude Debussy. Şi încă, primul* de care se abuzase mult
în ultimul timp, începea să apară pedant, demodat şi chiar puţin
într-o ureche. Persoanele foarte distinse propovăduiau, în chip
misterios, pe Rameau şi pe Couperin zis cel Mare.
Între aceşti savanţi se iscau lupte epice. Toţi erau muzicieni;
dar cum nu toţi erau în acelaşi fel, fiecare susţinea că singur felul
lui este cel bun şi ocăra pe ceilalţi. Se tratau! Reciproc de falşi
literaţi şi de falşi savanţi; îşi aruncau în cap cuvintele de idealism
şi materialism, de simbolism şi de verism, de subiectivism şi de
obiectivism.
Christophe, îşi spunea că nu merita să vie din Germania pentru
a da la Pariş peste aceleaşi certuri ca între germani, în loc de a fi
recunoscători muzicii bune că oferă tuturora, în atâtea feluri,
putinţa de a se bucura, ei nu suportau decât felul lor de a simţi;
şi un nou Lutrin\o luptă înverşunată, împărţea în acest moment
pe muzicieni în două tabere: aceea a contrapunctului şi a aceea a
armoniei. Întocmai ca Afarii-bou- tiens şi ca Micii-boutiens *, unii
susţineau cu violenţă că muzica trebuie să se citească orizontal şi
ceilalţi că ea trebuie citită vertical. Unii nu vorbeau decât despre
acorduri savuroase, despre înşiruiri de armonii dulci şi suculente:
vorbeau despre muzică aşa cum ai vorbi despre o dugheană de
zaharicale. Alţii nu admiteau să te ocupi de acest lucru de nimici
urechea. Muzica era pentru ei o cuvântare, o adunare
parlamentară, în care oratorii, pe când îşi debitau discursul,
vorbeau toţi deodată, fără să se ocupe de vecinii lor; cu atât mai
rău dacă nu erau auziţi! A doua zi se vor putea citi discursurile
lor în Buletinul Oficial: muzica era făcută pentru a fi citită şi nu
pentru a fi ascultată. Când Christophe auzi pomenindu-se pentru
întâia oară, despre această ceartă dintre Orizon- talişti şi
Verticalişti, crezu că înnebuniseră cu toţii. Somat să se hotărască
între armata Succesiunii şi cea a Suprapunerii, le răspunse prin
obişnuita sa deviză, care nu era chiar aceea a lui Sosie:
— Domnilor, duşman al tuturora!
Şi cum insistau, întrebând:
— Între armonie şi contrapunct ce interesează mai mult În
muzică?
El răspunse:
— Muzica. Arătaţi-mi-o pe a voasl. Ă!
Asupra muzicii lor, toţi erau de acord. Aceşti războinici
cutezători, care se înghionteau unii pe alţii cât puteau cxnd nu
ghionteau pe vreun străvechi şi ilustru mort a cărui celebritate
durase prea mult, se găseau uniţi în aceeaşi patimă i ardoarea
patriotismului lor muzical. Franţa era pentru ei marele popor
muzical. Proclamau pe toate tonurile decăderea Germaniei.
Christophe nu se simţea rănit. Afirmase acest lucru de atâtea ori
încât nu mai putea, de bună-credinţă, să-şi renege propria sa
părere. Insă, credinţa în supremaţia muzicii franceze îl cam mira:
la drept vorbind vedea puţine urme de-ale ei în trecut. Muzicienii
francezi afirmau totuşi că arta lor fusese admirabilă, în timpurile
foarte îndepărtate. Pentru a glorifica mai mult muzica franceză,
începeau prin a ridiculiza toate gloriile franceze ale secolului
trecut, în afară de aceea a unui singur maestru foarte bun, foarte
pur, care era belgian. O dată săvârşită această execuţie, le venea
mai la în- demână să admire nişte maeştri arhaici, care erau cu
toţii uitaţi şi dintre care unii rămăseseră până azi cu totul
necunoscuţi. Contrar şcolilor laice din Franţa, după care lumea
datează de la Revoluţia Franceză, muzicienii o priveau pe aceasta
ca pe un lanţ de munţi, pe care trebuia să-i urci pentru a
contempla dincolo, epoca de aur a muzicii, Eldorado-ul artei.
După o lungă eclipsă, epoca de aur era pe punctul să reînvie:
zidul gros se prăbuşea; un vrăjitor al sunetelor făcea să
reînflorească o miraculoasă primăvară; bătrânul arbore al muzicii
îmbrăca frunziş tânăr şi gingaş; în grădina armoniilor, mii de flori
deschideau ochi zâmbitori spre noua auroră; se auzea freamătul
izvoarelor argintii, susurul proaspăt al pârâiaşelor… Era o
adevărată idilă.
Christophe era îneântat. Când însă privea afişele teatrelor
pariziene vedea mereu numele lui Meyerbeer, Gounod, Mas-
senet, chiar pe ale lui Mascagni şi Leoncavallo, pe care-i cunoştea
prea bine; şi întreba pe prietenii lui dacă această muzică
neruşinată, aceste leşinuri de muiere, aceste flori artificiale, acest
magazin de parfumuri, erau făgăduitele grădini ale Armidei’.
Protestau, cu un aer ofensat: acestea erau, după ei, ultimele
vestigii ale unei epoci în agonie; nimeni nu se mai gândea la ele.
De fapt, Cavallerla rusticana domnea la Opera Comică, şi Pagliacci
la Operă; Massenet şi Gounod fâ- ceau cele mai mari reţete şi
trinitatea muzicală: Mignon Hughenoţii şi Faust depăşiseră cu
mult a mia reprezentaţie. Acestea erau însă accidente fără
însemnătate; nu aveai decât să nu le bagi în seamă. Clnd
impertinenţa unui fapt deranjează o teorie, nimic nu-i mai uşor
decât. Să negi acest fapt. Criticii francezi negau aceste opere
neruşinate, publicul care le aplauda; şi nu ar fi trebuit să-i
împingi prea mult pentru a-i face să nege tot teatrul muzical.
Teatrul muzical era pentru ei un gen literar, deci impur. (Cum toţi
erau literaţi, toţi se lepădau de literatură.) Orice muzică
exdresivă, descriptivă, sugestivă, într-un cuvânt orice muzică ce
voia să spună ceva, era socotită drept impură. În fiecare francez
zace un Robespierre. Veşnic trebuie, în scopul purificării, să
decapiteze pe cineva sau ceva. Marii critici francezi nu admiteau
decât muzica pură şi lăsau pe cealaltă mulţimilor.
Christophe se simţea foarte umilit, gândindu-se cât de plebeian
era gustul său. Ceea ce îl consolă puţin era că vedea pe toţi aceşti
muzicieni, care dispreţuiau teatrul, scriind pentru teatru: nu era
niciunul care să nu compună opere. Dar desigur că acesta era
încă un accident fără însemnătate Ei trebuiau să fie judecaţi aşa
cum o doreau, după muzică lor pură. Christophe căută muzica lor
pură.
Theophile Goujart îl conduse la concertele unei Societăţi care se
consacra artei naţionale. Aici, noile glorii erau făurite şi îndelung
moşmolite. Era un mare cenaclu, o mică biserică cu mai multe
bisericuţe. Fiecare cu sfântul ei, fiecare sfânt cu clienţii săi, care
bârfeau din toată inima pe sfinţii bisericuţei vecine. Christophe nu
făcu la început o prea mare deosebire între toţi aceşti sfinţi. Cum
era şi firesc, deprins: u o cu totul altă artă, nu înţelegea nimic din
această muzicjf nouă, şi înţelegea cu atât mai puţin cu cât credea
că o înţelege.
Totul îi părea scăldat într-o veşnică semiobscuritate. Părea o
culoare cenuşie, în care liniile se estompau, se cufundau, apăreau
la suprafaţă câte o clipă şi piereau din nou. Printre aceste linii se
găseau desene ţepene, aspre şi seci, trase parcă cu echerul, care’
se îndoiau în unghiuri ascuţite, asemenea cotului unei femei
slabe. Erau altele unduioase, răsucindu-se ca fumul ţigării. Toate
însă în tonuri cenuşii. Nu mai exista oare soare în Franţa?
Christophe, care de când sosise la Pariş, nu avusese parte decât
de ploaie şi coaţă, era dispus s-o creadă; însă, atunci când nu
există soare, rolul artistului este să-l creeze. Aceşti compozitori
aprindeau – nici vorbă
— Mica lor lanternă; numai că era ca aceea a licuricilor: de-abia
luminând, nu încălzea pe nimeni. Titlurile operelor erau variate:
câteodată era vorba despre primăvară, despre amiază, despre
iubire, despre dragostea de viaţă, despre fugă prm câmpii; muzica
însă nu se schimba deloc; la fel de dulce, palidă, amorţită, gata să
se ofilească. Era pe atunci moda în Franţa, printre delicaţi, de-a
vorbi pe un ton scăzut în muzică. Şi aveau dreptate: căci de
îndată ce se vorbea cu voce tare, eru pentru a striga: o linie de
mijloc nu exista. Nu aveai de ales decât între o distinsă aromeală
şi declamaţii melodramatice
Christophe, scuturând i-se din toropeala care începea să-l
cuprindă, privi programul; şi fu surprins constatând că aceşti
noruleţi, care cutreierau cerul’ cenuşiu, aveau pretenţia să
reprezinte subiecte foarte precise. Căci, în ciuda teoriilor, muzica
aceasta pură era aproape totdeauna muzică cu program, sau cel
puţin cu subiect. Zadarnic bârfeau ei literatura: le trebuia o cârjă
literară de care să se sprijine.’ Stranie cârjă I Christophe remarcă
puerilitatea ciudată a subiectelor pe care se sileau să le
zugrăvească. Era vorba despre livezi, grădini de zarzavat, coteţe de
găini, menajerii muzicale, adevărate grădini botanice. Unii
transpuneau pentru orchestră sau pentru pian tablourile din
Luvru sau frescele de la Operă; puneau pe muzică pe Cuyp’,
Baudrys şi Paul Potter; note explicative te ajutau să poţi
recunoaşte aci mărul lui Pariş, dincolo hanul olandez sau crupa
unui cal alb. Acestea îi păreau lui Christophe joruri de copii
bătrâni, pe care nu-i interesau decât imaginile, şi rare, neştiind să
deseneze, îşi mâzgăleau caietele cu tot ce le trecea prin cap,
scriind naiv dedesubt cu litere de o şchioapă că e vorba despre o
casă sau despre un arbore.
Alături de aceşti iconari orbi, care vedeau cu urechile, mai erau
şi unii filosofi: aceştia tratau în muzică probleme metafizice;
simfoniile lor erau lupta principiilor abstracte, expozeul unui
simbol sau al unei religii. Aceiaşi, în compoziţiile lor de operă,
abordau studiul chestiunilor juridice, şi sociale din vremea lor:
Declaraţia Drepturilor Femeii şi ale Cetăţeanului. Erau speranţe
de a se ataca şi problemă divor-
1 Cuyp (Albert) (1605—1691), renumit pictor peisagist olandez.
3 Baudry (Paul-Jacques-Aime) (1828—1886) pictor francez.
3 Potter (Paul) (1625—liiS-l), pictor animalier şi peisagist din
şcoala olandeză.
Ţului, căutarea paternităţii şi separarea Bisericii de Stat ceştia
se împărţeau în două tabere: simbolişti laici şi simbolişti clericali.
Puneau să cânte gunoieri filosofi, midinete socioloage, brutari
profeţi şi pescari apostolici. Goethe vorbea despre artişti din epoca
sa, „care reproduceau ideile lui Kant în tablouri alegorice11. Cei
din vremea lui Christophe puneau sociologia în şaisprezecimi.
Zola, Nietzsche, Maetgrlinck, Ba- res, Jaurte, Mendes, Evanghelia
şi Moulin Rouge-ul alimentau cisternă, din care autorii de opere şi
de simfonii îşi scoteau ideile. Mulţi dintre ei, ameţiţi de exemplul
lui Wagner, strigaseră: „Şi eu sunt poet! “şi înşirau cu încredere,
sub liniile lor de muzică, frânturi de strofe rimate sau nerimate, în
stil de şcoală primară, sau de foileton decadent.
Toţi aceşti gânditori şi poeţi erau partizani ai muzicii pure.
Preferau însă să vorbească despre ea şi nu s-o scrie. Li se
întâmpla totuşi, câteodată, să compună, dar această muzică nu
spunea nimic. Din nenorocire, ea reuşea adeseori s-o facă j nu
avea absolut niciun sens – cel puţin pentru Christophe. Dar este
drept că nici nu-i poseda cheia
Pentru a înţelege o muzică străină, trebuie să-ţi dai osteneala
să-i înveţi limba şi nu să crezi că o cunoşti dinainte, aşa cum
credea Christophe, ca orice bun german. Era scuzabil. Mulţi
francezi chiar nu o înţelegeau mai bine decât el în-< tocmeii cu
acei germani, din timpul regelui Ludovic al XlV-lea, care se sileau
să vorbească franţuzeşte şi care în cele din urmă îşi uitaseră
propria lor limbă, muzicienii francezi din secolul al XlX-lea îşi
uitaseră în aşa măsură limba, încât muzica lor devenise un idiom
străin. Numai de puţină vreme începuse o mişcare pentru a se
vorbi franţuzeşte, în Franţa. Nu reuşeau cu toţii: obişnuinţa era
foarte puternică; şi cu puţine excepţii, franţuzeasca lor era
belgiană sau păstra o aromă germanică. Era deci natural ca un
german să se înşele şi. Să declare, cu siguranţa lui obişnuită, că
aceasta era o nemţească stâlcită, fără nicio semnificaţie, de vreme
ce el nu înţelegea nimic.
Iar el, Christophe, chiar aşa şi făcea. Simfoniile franceze
ii păreau o dialectică abstractă, în care temele muzicale se
opuneau sau se suprapuneau, în felul operaţiilor matematice i
pentru a exprima combinaţiile lor s-ar fi putut tot atât de bine să
le înlocuieşti cu cifre sau cu literele alfabetului. Unul construia o
operă pe dezvoltarea progresivă a unei formule sonore, care,
neapărând completă decât în cea din urmă pagină a ultimei părţi,
rămânea în stare de larvă nouă zecimi din operă. Un altul eşafoda
variaţiuni pe o temă, care nu se ară- 1. —. Decât ia sfârşit
coborând încet-încet de la complicai spre s mplu Erau jucării
foarte savante. Trebuia să fii. În acelaşi timp, foarte bătrân şi
foarte tânăr pentru a te putea distra cu ele. Acestea costaseră pe
inventatorii lor eforturi nemaipomenite. Le trebuiau ani pentru a
scrie o fantezie. Le ieşeau peri albi pentru a căuta noi combinaţii
de acorduri, pentru a exprima…? N-are însemnătate ce! Expresii
noi. După cum organul creează necesitatea, aşa cum se spune,
expresia creează totdeauna, până în cele din urmă, ideea:
esenţialul este că ea să fie nouă. Noutate, cu orice preţ I Aveau
spaima bolnăvicioasă de „ceea ce a fost deja spus “. Cei mai buni
dintre ei erau paralizaţi de această spaimă. Se simţea că erau
mereu preocupaţi să se supravegheze, temători să şteargă ce au
scris, să se întrebe: „Ah, Doamne, unde am mai citit asta? … “E-
xistă muzicieni – mai cu seamă în Germania – care îşt trec timpul
lipind cap la cap frazele altora. Cei din Franţa, controlau, pentru
fiecare frază, dacă nu se găsea în listele lo» de melodii deja
întrebuinţate de alţii, şi ştergeau, ştergeau pentru a schimba
forma nasului lor, până într-atât încât să nu mai semene cu
niciun nas cunoscut şi chiar cu niciun fel de nas de pe lume.
Toate acestea însă nu-l înşelau pe Christophe: degeaba se
împopoţonau cu un limbaj complicat şi mimau porniri
supraomeneşti, convulsii de orchestră, sau cultivau armonii
anorganice, monotonii obsedante, declamaţii â la Sarah-Bern-
hardt, care erau totdeauna alături de ton şi continuau ore întregi
să înainteze ca nişte catâri, pe jumătate adormiţi, pe marginea
povârnişului alunecos – Christophe regăsea, sub mască, nişte
suflete mărunte şi reci, scandalos parfumate, în felul lui Gounod
şi al lui Massenet, dar cu mai puţină naturaleţe. Şi îşi repeta
vorbele nedrepte ale lui Gluck, relativ la francezi:
— Lăsaţi-i în pace; vor reveni la cântecele bătrâneşti.
Numai că se străduiau să le facă foarte savante. Luau cântece
populare ca temă pentru simfonii doctorale, ca nişte teze de la
Sorbona, Aceasta era moda zilei. Tuturor cântecelor populare, din
toate ţările, le venea rândul. Cu acestea voiau să facă ceva ca
Simfonia a noua şi Cvartetul lui Frânele, mult mai grele însă.
Concepea cumva vreunul dintre ei cea mă| măruntă frază
limpede? Repede, se grăbea să introducă o a doua la mijloc, care
nu însemna nimic, dar care contrasta violent cu prima Şi se
simţea că aceşti bieţi oameni erau atât de calmi, atât de bine
echilibraţi
Pentru a dirija aceste opere, un tinăr şef de orchestră, corect şi
spăimântat, se zvârcolea, fulgera, făcea gesturi â la Michelangelo,
ca şi cum ar fi fost vorba să ridice armate de alp lui Beethoven
sau Wagner. Publicul, compus din mondeni care mureau de
plictis, dar care pentru nimic în lume nu ap fi renunţat la onoarea
de a plăti scump o plictiseală glorioasă, şi din mid ucenici
neştiutori, fericiţi de a-şi dovedi ce-au învăţat în şcoală, desluşind
pe drum sforăria meseriei, risipea un entuziasm tot atât de
frenetic, cât gesturile şefului de orchestră şi vuietele muzicii…
— Vorbărie l… spunea. Christophe.
(Căci devenise un parizian desăvârşit.)
Este însă mai uşor să pătrunzi argoul Parisului decât muzica
sa. Christophe judecă cu patima pe care o punea în orice şi cu
incapacitatea înnăscută a germanilor de-a înţelege arta franceză.
Cel puţin, era de bună-credinţă şi nu cerea decât să-şi
recunoască greşelile, dacă i se arăta că a greşit De aceea nu se
considera legat de aprecierile lyi şi lăsa uşa larg deschisă pentru
impresii noi, care ar putea să le modifice.
De la început nu ezita să recunoască în această muzică mult
talent, un material interesant, curioase descoperiri de ritm şi de
armonie, un asortiment de stofe fine, moi şi-strălucitoare, o
sclipire de culori, o risipă continuă de invenţie şi spirit.
Christophe se distra şi se instruia. Toţi aceşti mici maeştri aveau
infinit mai multă libertate de spirit decât muzicienii germani;
părăseau cu îndrăzneală drumul bătătorii şi se avântau în păduri.
Încercau să se rătăcească. Erau însă nişte copilaşi atât de
cuminţi, încât nu izbuteau. Unii dintre ei, după douăzeci de paşi,
reintrau pe făgaşul obişnuit. Ceilalţi se săturau imediat, se
opreau oriunde nimereau. Se aflau printre ei unii care aproape
ajunseseră pe nişte cărări neumblate, dar în loc de a le urma, se
aşezau la marginea Iov şi-şi pierdeau vremea sub un arbore. Ceea
ce le lipsea cel mai mult era voinţa, puterea; erau dăruiţi cu toate
însuşirile, în afară de una: forţa de viaţă. Mai ales, părea că aceste
eforturi folosite într-un mod confuz se pierdeau pe drum. Erau
rare cazurile în care aceşti artişti ştiau în chip clar să-şi cunoască
propria natură şi să-şi coordoneze cu perseverenţă forţele în
vederea unui scop dat. Efect obişnuit al anarhiei franceze care
risipeşte imense comori de talent şi de bunăvoinţă pentru a le
anihila prin incertitudini şi contradicţii. Era aproape
nemaipomenit că unul dintre marii lor muzicieni, un Berlioz, un
Saint-Saens – pentru a nu numi pe cei mai recenţi – să nu se fi
împotmolit în sine însuşi, înverşunat să se distrugă, să se renege
din lipsă de energie, din lipsă de credinţă, din lipsă, mai ales, de
busolă interioară.
Christophe, cu dispreţul obraznic al germanilor de atunci,
gândea: „Francezii nu ştiu decât să se cheltuiască în invenţii, cu
care nu fac nimic. Le trebuie totdeauna un stăpân de altă rasă,
un Gluck, sau un Napoleon, care să vină să tragă foloase din
revoluţiile lor. “
Şi surâdea la ideea unui Optsprezece Brumar.
Cu toate acestea, în mijlocul anarhiei, un grup se silea să
restaureze ordinea şi disciplina în spiritul artiştilor. Pentru
început, luase un nume latin care evoca amintirea unei instituţii
clericale, care înflorise cam acum paisprezece secole, în timpurile
marii invazii a goţilor şi a vandalilor. Christophe era puţin mirat
că se mergea atât de departe în trecut. Desigur este foarte bine să
domini prezentul. Dar putea exista primejdia ca un turn cu o
înălţime de paisprezece secole să fie un observator incomod, din
care mai uşor ţi-ar veni să urmăreşti mişcările aştrilor decât pe
acelea ale oamenilor din zilele noastre. Christophe se linişti
repede, văzând că fiii sfântului Grigore nu stăteau decât arareori
în turnul lor; se urcau acolo numai pentru a trage clopotele. Tot
restul timpului îl petreceau în biserică de jos. Lui Christophe care
asistă la unele slujbe îi trebui oarecare timp pentru a băga de
seamă că erau de cult catolic; la început era convins că
aparţineau ritului unei mici secte protestante. Un public
prosternat; discipoli pioşi, intoleranţi, gata să devină agresivi; în
fruntea lor, un bărbat foarte pur, foarte rece, autoritar, şi puţin
copi- lăi • os, menţinând integritatea doctrinei religioase, morale şi
artistice, explicând în termeni abstracţi Evanghelia muzicii
micului popor de aleşi şi afurisind, cu răceală, Orgoliul şi Erezia,
cărora le atribuia toate greşelile artei şi viciile umanităţii •
Renaşter a, Reforma şi iudaismul actual, pe care le punea ţn
aceeaşi oală. Efigia evreilor muzicieni era arsă, după ce fuseseră
împodobiţi cu costume infamante. Uriaşul Haendel primea lovituri
de bici. Singur Johann-Sebastian Bach izbutea să fie salvat, prin
graţia lui Dumnezeu care recunoştea în el „un protestant din
greşeală*’.
Templul din strada Saint-Jacques exercita un apostolat i se
salvau sufletele şi muzica. Se predau metodic regulile geniului.
Elevi laborioşi aplicau aceste reţete, cu multă trudă şi cu o
încredere absolută. S-ar fi spus că voiau să răscumpere prin
pioasa lor osteneală vinovată uşurătate a bunicilor lor: Auberii,
Adamii, şi acel arhiblestemat măgar diabolic, Berlioz, satana în
persoană, diabolus în musica. Cu o ardoare lăudabilă şi cu o
sinceră pietate se răspândea cultul maeştrilor recunoscuţi. Opera
îndeplinită, în decurs de zece ani, era considerabilă; muzica
franceză era transformată. Nu numai criticii francezi, ci chiar
muzicienii învăţaseră muzica. Se puteau vedea acum compozitori
şi chiar virtuozi care cunoşteau ppera lui Bach. Cazul nu era atât
de obişnuit, nici chiar în Germania! Mai ales, se făcuse un mare
efort pentru a combate spiritul cazanier al "francezilor. Oamenii
aceştia se zăvo- răsc la ei acasă; ies cu greu. Din această pricină,
muzica lor este lipsită de aer: muzică de cameră închisă, de
şezlong, muzică încremenită. Exact inversul unui Beethoven, care
compunea cutreierând câmpiile, coborând văile, mergând cu paşi
mari, pe ploaie şi pe arşiţă, speriind turmele cu gesturile şi
strigătele lui! Nu era nicio primejdie că muzicienii din. Pariş să-şi
deranjeze vecinii cu vuietul inspiraţiei lor, aşa cum făcuse ursul
din Bonn. Puneau, atunci când compuneau, o pedală gândurilor
lor; şi draperii grele împiedicau zgomotele dinafară să pătrundă
până* la ei.
Schola încercase să reîmprospăteze aerul; deschisese ferestrele
spre trecut. Numai spre trecut. Dar aceasta însemna să le
deschizi spre curte şi nu spre stradă. Nu folosea la mare lucru.
Fereastra de-abia deschisă, ei o şi închideau, ca nişte femei
bătrâne care se tem să nu răcească. Pătrundeau de-abia unele
adieri din Evul-Mediu, din Bach, din Palestrina, din câptecele
populare. Dar ce însemna aceasta? Încăperea continua să
miroasă greu. În fond, se simţeau bine aşa; nu aveau încredere în
marile curente moderne. Şi dacă este adevărat că cunoşteau mai
multe lucruri decât alţii, în schimb negau mai multe decât ei.
Muzica luă în acest mediu un caracter doc- trinal; nu era o
recreaţie; concertele deveneau lecţii de istorie, sau pilde de
înălţare sufletească. Se academizau cugetă- rile avansate. Marele
Bach, ca un torent, era primit, cuminţit, în sânul Bisericii. Muzica
sa căpăta, în spirit scolastic, o transformare asemenea aceleia
suferite de Biblia furibundă şi senzuală, în minţile englezilor.
Doctrina predicată era un eclectism foarte aristocratic, care se
silea să îmbine caracterele distinctive ale celor trei sau patru mari
epoci muzicale, din secolul al Vl-lea până în secolul al XX-lea.
Dacă ar fi fost cu putinţă să se obţină un asemenea lucru, s-ar fi
obţinut în muzică echivalentul acelor construcţii hibride, ridicate
de un vicerege din India, la întoarcerea din călătoriile sale, cu
materiale preţioase adunate din toate colţurile globului. Dar
bunul simţ fianccz îi salva de excesele acestei barbarii erudite; se
fereau să-şi aplice teoriile; se purtau cu ele, ca Mo- lieie cu
doctorii săi: luau reţeta şi nu o urmau. Cei mai puternici îşi
vedeau de drumul lor. Restul turmei se mărginea în practică la
foarte grele şi savante exerciţii de contrapunct! Erau numite
sonate, cvartete şi simfonii… „Sonată, ce vrei de la mine? “Ea nu
voia absolut nimic, decât să fie o sonată. Gândirea era abstractă
şi anonimă, stăruitoare şi lipsită de plăcere Arta unui perfect
notar. Christophe, care la început se simţise plin de recunoştinţă
faţă de francezi, pentru că nu le plăcea Brahms, îşi spunea acum
că în Franţa se găsesc foarte mulţi mici Brahmsi. Toţi aceşti bravi
lucrători, conştiincioşi, muncitori, erau plini de virtuţi. Christophe
părăsi tovărăşia lor complet edificat, insă cuprins de plictis. Era
foarte bine, foarte bine…
Ce frumos era afară!
Totuşi, existau, la Pariş, printre muzicieni, câţiva independenţi,
liberi de orice şcoală. Erau singurii care-l interesau pe
Christophe. Numai ei puteau da măsura vitalităţii unei arte. Şcoli
şi cenacle nu exprimă decât o modă superficială sau teorii
fabricate. Independenţii, însă, care se retrag în sinea lor, au mai
multe şanse de-a găsi spiritul veritabil al vremii şi al rasei lor.
Este drept că prin aceasta sunt, pentru un străin, mai greu încă
de înţeles decât ceilalţi.
Ceea ce se şi xntâmplă când Christophe auzi pentru prima oară
acea faimoasă operă, despre care francezii spuneau mii de
extravaganţe şi pe care unii o proclamau cea mai mare revoluţie
muzicală întâlnită de zece secole încoace. (Secolele nu aveau nicio
însemnătate pentru ei: îl depăşeau prea puţin pe al lor.)
Theophile Goujart şi Sylvain Kohn îl conduseră pe-Christophe
la Opera Comică, pentru a auzi Pelleas el Melisumie. Erau foarte
mândri să-i arate această operă: s-ar fi putut spune că ei o
creaseră. Îl lăsară pe Christophe să înţeleagă că acolo îşi va găsi
drumul spre Damasc. Spectacolul începuse şi ei îşi continuau
încă comentariile. Christophe le impuse tăcere şi fu numai urechi.
După primul act, se aplecă spre Sylvain Kohn, care îl întreba cu
ochi strălucitori:
— Ei, vericule, ce spui de asta?
Şi Christophe spuse:
— Şi o ţine într-una tot aşa?
— Da.
— Dar asta nu-i nimic.
Kohn protestă şi-l acuză de filistinism.
— Absolut nimic, continua Christophe. Muzică inexistentă.
Nicio desfăşurare. Nu există suită. Nu stă în picioare. Armonii
foarte fine. Mici efecte de orchestră foarte bune, de foarte bun
gust. Dar asta nu însemnează nimic, absolut nimic…
Începu din nou să asculte. Încetul cu încetul înţelegerea
i se lumină; începea să desluşească ceva în semiobscuritate. Da,
înţelegea bine că era aici o idee preconcepută de sobrietate
împotriva idealului wagnerian, care îneacă drama sub valuri de
muzică; se întreba însă, cu oarecare ironie, dacă acest ideal de
sacrificiu nu vădea doar că se jertfea ceea ce nici nu exista.
Simţea în operă teama de efort, căutarea efectului produs cu un
minimum de osteneală, renunţarea din lene la dura încordare pe
care o cer puternicele construcţii wagneriene. Nu rămânea
insensibil la declamaţia liniştită, simplă, modestă, atenuată, cu
toate că îi apărea monotonă şi cu toate că, în calitatea sa de
german, nu o găsea adevărată: (găsea că, cu cât încerca să fie mai
adevărată, cu atât făcea mai mult să se simtă cât de puţin se
potrivea în muzică limba franceză, prea logică, prea desenată, cu
contururi prea precise, o lume perfectă în sine, însă ermetic
 închisă). Cu toate acestea, încercarea era interesantă şi
Christophe aproba din toată inima spiritul de luptă revoldţionară
împotriva violenţelor emfatice ale artei wagneriene. Muzicianul
francez părea să se fi silit cu o ironică discreţie, t a toate
sentimentele pasionate să fie murmurate cu glas scăzut.
Dragostea, moartea fără strigăte. Numai printr-o tresărire
imperceptibilă a liniei melodice, o înfiorare a orchestrei, ca o cută
la colţul buzelor, puteai să iei cunoştinţă de drama care şo juca
în sufletul eroilor. S-ar fi spus că artistul tremura ca nu cumva
să se demaşte.
Avea geniul bunului gust. – În afară de anumite momente, în
care Massenet, care dormitează în sufletul oricărui francez, se
trezea pentru a face lirism. Atunci, regăseai părul prea blond,
buzele prea roşii – burgheza celei de a Treia Republici, care face
pe marea îndrăgostită. Aceste clipe erau însă excepţionale: erau o
destindere din constrângerea la care autorul se supunea; în restul
operei domnea o simplitate rafinată, o simplitate care nu era chiar
atât de simplă, care era produsul voinţei, floarea subtilă a uhei
vechi societăţi. Tână- rul barbar, care era Christophe, nu o gustă
decât pe jumătate. Mai ales ansamblul dramei, poemul, îl agasă. I
se părea că vede o pariziană trecută care face pe copilă şi pune să
i se istorisească poveşti cu zâne. Nu mai era moleşeala
wagneriană, sentimentală şi greoaie, ca o fată grasă de pe
malurile Rinului. Moleşeala franco-belgiană nu valora însă mai
mult, cu fasonelile şi cu prostiile ei de salon: „pletele”, „tăticuţul*
„porumbeii11, şi tot acest mister pentru uzul femeilor de lume.
Sufletele pariziene se oglindeau în această piesă, care răsfrân-
gea, ca un tablou ce flatează, imaginea fatalismului lor mole-
şitor, a nirvanei lor de budoar, a molaticei lor melancolii. Nicio
urmă de voinţă. Nimeni nu ştia re voia. Nimeni nu era conştient
de ceea ce face.
„Nu e vina mea! Nu e vina mea! …” gemeau aceşti copil în toată
firea. De-a lungul celor cinci acte, care se desfăşurau într-un
veşnic amurg – păduri, peşteri, subterane, camere mortuare –
mici păsări din insule de-abia se mai zbăteau. Sărmane mici
păsărele! Frumoase, călduţe şi delicate… Ce teamă le era de
lumina prea puternică, de brutalitatea gesturilor, a cuvintelor, a
patimilor, a vieţii Viaţa nu este rafinată. Viaţa nu se ia cu
mănuşi…
Christophe auzea apropiindu-se bubuitul tunurilor care aveau
să spulbere această civilizaţie epuizată, această mică Grecie
muribundă
Oare sentimentul de orgolioasă milă să fi fost acela care.
Dincolo de orice alt considerent, îi inspira o simpatie pentru
această operă? Oricum, ea îl interesa, mai mult decât voia să
recunoască. Cu toate că persistă să-i răspundă lui Sylvain Kohn,
la ieşirea de la teatru, că „era foarte delicată, dar că era lipsită de
Schvmng (elan) şi că, după gustul lui, în această operă era prea
puţină muzică’1, se ferea să confunde Pelleas cu celelalte opere
muzicale franceze. Era atras de această lampă care ardea în
mijlocul ceţii. Mai zărea încă alte licăriri, strălucitoare, ciudate,
care tremurau în jurul ei. Aceşti licurici îl intrigau: ar fi voit să se
apropie pentru a le afla strălucirea; nu erau însă uşor de apucat.
Muzicienii aceştia liberi, pe care Christophe nu-i înţelegea, şi pe
care cu atât mai mult era curios să-i observe, erau greu
abordabili. Păreau a nu cunoaşte marea nevoie de simpatie care îl
stăpânea pe Christophe. În afară de imul sau doi dintre ei, citeau
puţin, cunoşteau puţin, doreau să cunoască puţifi. Aproape toţi
trăiau deoparte, izolaţi de fapt şi prin voinţa lor, închişi într-un
cerc strimt – din orgoliu, din sălbăticie, din dezgust, din apatie.
Aşa puţini cum erau, rămâneau totuşi împărţiţi în mici tabere
vrăjmaşe, care nu puteau trăi’laolaltă. Erau de o susceptibilitate
extremă, şi nu suportau nici pe duşmani, nici pe rivalii lor, nici
chiar pe prietenii lor, atunci când aceştia îndrăzneau să admire pe
un alt muzician, sau cânef, îşi permiteau să-i admire pe ei într-un
fel sau prea rece, sau prea exaltat, sau prea banal, sau prea
excentric. Era extrem de greu să-i poţi satisface. Fiecare dintre ei
ajunsese, în cele din urmă, să acrediteze un critic înarmat cu
propria-i patentă, care veghea cu gelozie la picioarele statuii. Nu
trebuia să o atingi. Faptul că numai ei înşişi puteau să se
înţeleagă, nu ajuta înţelegerea celorlalţi. Adulaţi, deformaţi din
caiţza. Opiniei pe care partizanii lor o aveau despre ei şi a aceleia
pe care şi-o făceau ei înşişi, pierdeau în conştiinţa pe care o aveau
despre artă şi geniul lor orice contact cu realitatea. Nişte drăgălaşi
fantezişti se credeau reformatori. Artişti alexandrini se dădeau
drept rivali ai lui Wagner. Aproape cu toţii erau victima
supralicitaţiei. Trebuia ca în fiecare zi să sară mai sus decât
săriseră în ajun şi mai ales decât săriseră rivalii lor. Aceste
exerciţii de înaltă acrobaţie nu le reuşea întotdeauna; şi aceasta
nu prezenta interes decât pentru câţiva profesionişti. Nu se
sinchiseau de pu- bl ic: publicul nu se sinchisea de ei Arta lor era
o artă fără popor, o muzică ce nu se alimenta decât din muzică,
din meşteşug. Ori, Christophe avea impresia, îndreptăţită sau nu,
că nicio muzică, mai mult decât cea din Franţa, nu ar. Fi avut
nevoie să-şi caute un sprijin în afara ei. Această plantă mlădioasă
şi agăţătoare nu putea să se lipsească de un sprijin i ea nu putea
să se lipsească de literatură. Nu-şi găsea în ea însăşi destule
raţiuni de viaţă. Avea suflul scurt, sânge puţin, deloc voinţă Era
ca o femeie moleşită, care aşteaptă un mascul să o posede. Dar
această împărăteasă a Bizanţului, cu trup subţiratic, anemic şi
încărcat de pietre preţioase, era înconjurată de eunuci; snobi,
esteţi şi critici. Naţiunea nu era muziciană; şi patimă, zgomotos
proclamată, de douăzeci de ani, pentru Wagner, Beethoven său
Bach, sau Debussy, nu depăşea cu nimic o castă. Această
multitudine de concerte, acest flux cotropitor de muzică cu orice
preţ, nu corespundea unei dezvoltări reale a gustului publicului.
Era un surmenaj provocat de modă, care nu atingea decât elita şi
care o detraca. Muzica nu era iubită într-adevăr decât de o mână
de oameni; şi aceştia nu erau totdeauna cei care se ocupau mai
mult cu ea: compozitori şi critici. Sunt atât de puţini muzicieni în
Franţa, care iubesc în adevăr muzica 1
În acest fel gândea Christophe; şi nu-şi spunea că pretutindeni
este la fel, că în Germania chiar nu sunt cu mult mai mulţi
adevăraţi muzicieni şi că ceea ce interesează în artă, nu sunt miile
de oameni care nu înţeleg nimic, ci mâna de oameni care o iubesc
şi care o servesc cu o orgolioasă umilinţă. Îi cunoscuse el oare pe
aceştia în Franţa? Creatori şi criticii – cei mai buni lucrau în
tăcere, departe de zgomot, cum făcuse Frank, cum făceau cei mai
bine dotaţi dintre compozitorii de azi, atâţia artişti care vor trăi
toată viaţa lor în umbră, pentru a procura mai târziu, vreunui
gazetar, gloria de a-i descoperi şi de a se numi prietenul lor – şi
această mică armată de savanţi harnici care, fără ambiţii,
nepăsători de ei înşişi, înălţau, piatră cu piatră, grandoarea
Franţei trecute, sau care, consacrându-se educaţiei muzicale a
ţării, pregăteau grandoarea Franţei viitoare. Şi câte spirite nu
existau, a căror bogăţie, libertate, curiozitate universală, ar fi
atras pe Christophe, dacă ar fi putut să-i cunoască! Dar abia
întrezărise, în treacăt, pe doi-trei dintre ei: nu-i cunoştea decât
prin mijlocirea unor caricaturi a gândurilor lor Nu le vedea decât
cusururile, copiate, exagerate de obişnuitele maimuţe ale artei şi
de către comis-voiajorii presei.
Această plebe muzicală îl dezgusta mai ales prin formalismul ei.
Oamenii aceştia nu vorbeau între ei niciodată decât despre formă.
Despre sentiment, caracter, viaţă, niciun cuvânt! Niciunul nu
bănuia măcar că orice adevărat muzician trăieşte într-un univers
sonor, aşa cum ceilalţi trăiesc într-un univers vizibil şi că zilele se
desfăşoară înlăuntrul lui, ca un val de muzică. Muzica este aerul
pe care-l respiră, cerul care-l înfăşoară. Firea se oglindeşte în
sufletul lui ca o muzică. Însuşi sufletul lui este muzică; muzică,
tot ceea ce el iubeşte, urăşte, pătimeşte, priveşte cu temere,
nădăjduieşte. Când un suflet posedat de muzică iubeşte un timp
frumos, îl vede ca pe o melodie. Ochii iubiţi care-l farmccă nu
sunt nici albaştri, nici cenuşii, nici căprui; sunt muzică; el
resimte, când îi yede, impresia unui incintă tor acord. Aşa după
cum această muzică lăuntrică este de o mie de ori mai bogată
decât aceea care o exprimă, tot astfel şi claviatura este inferioară
aceluia care cântă. Geniul se măsoară cu puterea vieţii, pe care
încearcă s-o evoce arta, acest instrument imperfect Dar câţi
oameni, în Franţa, bănuiesc aceasta? Pentru poporul acesta de
chimişti, muzica pare să nu fie decât arta de a combina sunetele.
Ei iau alfabetul drept cartea. Christophe ridica din umeri când îi
auzea spunând cu înfumurare că pentru a înţelege arta, trebuie
să faci abstracţie de om. Simţeau în acest paradox o mare
satisfacţie: căci credeau astfel că îşi dovedesc lor înşişi
muzicalitatea. Până şi Goujart, acest nătărău care niciodată nu a
înţeles cum făceau cei ce ţineau minte pe de rost o pagină de
muzică (încercase să-l facă pe Christophe să-i explice acest
mister), voia să-l convingă că măreţia sufletului lui Beethoven şi
senzualitatea lui Wagner nu aveau mai mult de-a face cu muzica
lor decât are modelul unui pictor cu portretele lui 1
— Aceasta dovedeşte, îi spuse în cele din urmă Christophe,
scos din fire, că pentru dumneata un trup frumos nu are mai
mare merit artistic decât o mare patimă. Sărmane om! … Nici nu
bănuieşti măcar tot ceea ce adaugă frumuseţea unei figuri
perfecte la frumuseţea picturii care o redă, ca şi ceea ce adaugă
frumuseţea unui suflet mare la aceea a muzicii care îl oglindeşte?
Sărmane om! … Nu te interesează decât meseria? Numai bine
făcut să fie lucrul, fiindu-ţi indiferent ceea ce vrea să spună?
Sărmane om! … Eşti aidoma oamenilor care nu ascultă ce spune
oratorul, ci numai sunetul vocii lui, care privesc fără să înţeleagă
gesturile lui şi care găsesc că vorbeşte grozav de bine? … Sărmane
om! Sărmane om! … Nefericit cretin.
Dar nu numai o teorie anumită îl irita pe Christophe, ci toate
teoriile. Era peste măsură de plictisit de această vorbărie fără
sfârşit, de aceste discuţii bizantine, de aceste conversaţii între
muzicieni, necontenit asupra muzicii şi numai asupra muzicii. Şi
cel mai bun muzician avea de ce să fie, pe veci dezgustat.
Christophe gândea, ca Musorgski, că muzicienii nu ar greşi dacă,
din timp în timp, ar părăsi contra- punctul şi armonia, pentru a
citi cărţi frumoase şi a clştigi experienţa vieţii Unui muzician din
zilele noastre, muzica nu-i ajunge: nu astfel va ajunge el să-şi
domine secolul şi să se ridice deasupra neantului… Viaţa! Viaţa în
plinătatea ei! Să vezi, să cunoşti şi să simţi totul. Să iubeşti, să
cauţi, şi strângi în braţe adevărul. – Frumoasa Penthesilee, regina
Amazoanelor, care muşcă pe cel ce o sărută!
Destulă vorbărie muzicală, destule dugheni pentru fabricat
acorduri! Nu toate aceste trăncăneli de bucătărie armonică vor fi
în stare vreodată să-l înveţe să găsească o nouă armonie care să
fie o. Fiinţă vie şi nu un monstru!
Întoarse spatele acestor doctori Wagner, care-şi cloceau
alambicurile pentru a face să iasă la iveală vreun Homun- culus
în eprubetă; şi, evadând din muzica franceză, încearcă1 să
cunoască mediul literar şi societatea pariziană.
/
Ca milioane de oameni în Franţa, Christophe cunoscu
literatura franceză, mai întâi din paginile ziarelor cotidiene. Cum
era doritor de a se pune cât mai repede cu putinţă la diapazonul
gândirii pariziene, şi în acelaşi timp să se perfecţioneze în
cunoaşterea limbii, îşi impuse să citească cu multă
conştiinciozitate foile care i se indicau că fiind cele mai pariziene.
În prima zi citi, printre faptele diverse de senzaţie, ale căror
povestiri şi instantanee umpleau mai multe coloane, o nuvelă cu
un tată care trăia cu fiica sa în vârstă de cincisprezece ani: lucrul
era înfăţişat ca foarte fiiesc şi chiar destul de înduioşător. A doua
zi, citi în acelaşi jurnal, o nuveli despre un tată şi fiul său, în
vârstă de doisprezece ani, oare se culcau cu aceeaşi femeie A treia
zi, citi o altă nuvelă despre un frate care se culca cu sora lui. A
patra zi. Despre două surori care trăiau împreună A cincea zi A
cincea zi aruncă ziarul cu dezgust şi-i spuse lui Svivain Kohn
— Ah! Ce-ţi fi având? Sunteţi bolnavi?
 Sylyvain Kohn începu să râdă’şi spuse:
— Asta-i află
Christophe ridiră din umeri
— Îţi baţi joc de mine.
Kohn râse şi mai tare:
— Nicidecum Mai bine uită-te aici îi arătă lui Christophe o
anchetă rerentă asupra Artei şi Moralei, din care rezultă că
„Amorul sfinţeşte totul*1, că „Senzualitatea este fermentul Arlei “,
că „Arta nu poate fi imorală", „Morala este o convenţie preconizată
de o educaţie iezuită “, şi că nu contează decât „imensitatea
Dorinţei**. Certificate literare cu duiumul atestau În jurnale
puritatea unul roman care zugrăvea moravurile traficanţiloe de
carne vie. Unii dintre garanţi erau cele mai mari nume ale
literaturii contemporane sau critici austeri. Un poet al vieţii de
familie, burghez şi catolic, copleşea cu binecuvântarea sa de artist
o foarte îngrijită descriere a moravurilor perverse greceşti.
Reclame lirice exaltau române în care în mod laborios se etala
Desfrâul de-a lungul secolelor: Roma, Alexandria, Bizanţul,
Renaşterea italiană şi cea franceză, Marele Secol… un curs
complet. Un alt ciclu de studii. Îmbrăţişa diferitele ţări ale
globului: scriitori conştiincioşi se consacraseră cu o răbdare de
călugăr benedictin, studiului locurilor rău famate din cele cinci
părţi ale lumii. Nu uimea pe nimeni că printre aceşti geografi şi
istorici ai rutului se găseau poeţi distinşi şi scriitori desăvârşiţi.
Nu puteau fi deosebiţi de ceilalţi decât prin erudiţia lor. Formulau
în termeni impecabili măscări arhaice.
Din nefericire, se puteau vedea, străduindu-se în această
meserie pentru care nu erau dăruiţi, oameni cumsecade şi artişti
veritabili, oameni care se bucurau în lumea literară franceză de o
binemeritată notorietate. Unii dintre ei se epuizau scriind, ca şi
ceilalţi, murdării, pe care jurnalele de dimineaţă le răspândeau,
’ân tranşe. Ouau regulat, la date fixe, o dată sau de două ori pe
săptămână; şi aceasta dura de ani de zile. Ouau, ouau fără
întrerupere, nemaiavând nimic de spus, storcându-şi creierii
pentru a scoate ceva nou, necuviincios, absurd: căci publicul,
îmbuibat, se sătura de toate mâncărurile şi curând găsea serbede
plăsmuirile celor mai destrăbălate plăceri: trebuia făcută veşnica
supralicitare – supralicitarea altora şi a ta însuţi r şi îşi ouau
sângele; îşi ouau măruntaiele: era un spectacol lamentabil şi
grotesc.
 Christophe nu cunoştea toate dedesubturile acestei triste
meserii; şi dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi fost mai indulgent: căci
nimic pe lume nu scuză în ochii lui pe up artist de vina de a-şi
vinde artă pentru treizeci de talanţi…
— Nici chiar pentru a asigura bună stare a celor pe care-i
iubeşte?
— Nici chiar pentru asta.
— Nu este uman.
— Nu este vorba să fii uman, este vorba să fii ■ un om… Uman!
… Dumnezeu să binecuvânteze umanismul vostru original cu tot
dinadinsul! … Nu e cu putinţă să iubeşti douăzeci de lucruri
deodată, nu poţi sluji la mai mulţi zei 1…)
În cursul vieţii sale laborioase, Christophe nu depăşise
orizontul micului său orăşel german; nu putea să-şi închipuie că
această depravare artistică, ce se lăfăia în aşa hal la Pariş, era
comună aproape tuturor. Marilor oraşe; şi prejudecăţile ereditare
ale „purei Germanii” împotriva „imobilităţii latine1* se trezeau în
eL Sylvain Kohn ar fi avut totuşi cel mai nimerit prilej de a-i
opune ceea ce se întâmpla pe malurile Spreei şi
înspăimântătoarea putreziciune a unei elite a Germaniei
imperiale, a cărei brutalitate făcea ca mârşăvia să fie şi mai
respingătoare. Lui Sylvain Kohn însă nu-i trecea prin minte să se
servească de asemenea argumente; nu era izbit de acele moravuri,
cum nu era de cele pariziene. Considera, cu ironie, că fiecare
popor are moravurile lui, şi le găsea atât de fireşti pe cele ale lumii
în care trăia, încât Christophe putea să creadă că aceasta era
însăşi natura rasei. Aşa că nu se abţinea, întocmai ca şi
compatrioţii eăi, să nu vadă în ulcerul care măcina aristocraţiile
intelectuale ale Europei, viciul propriu artei franceze, falimentul
raselor latine.
Acest grim contact cu literatura franceză îi fu penibil şi îi trebui
multă vreme ca să-l uite. Existau totuşi şi opere care să nu se
preocupe exclusiv de ceea ce unul dintre aceşti scriitori numea în
chip nobil „gustul distracţiilor fundamentale”. Însă, dintre cele
mai frumoase şi mai bune, niciuna nu ajungea până la el. Nu
erau dintre acelea care să caute sufragiile unui Sylvain Kohn şi
ale prietenilor săi; nu se ocupau de ei şi nici nu se sinchiseau de
ele: se ignorau reciproc. Niciodată Sylvain Kohn nu i-ar fi vorbit
despre acest fel de opere lui Christophe. Cu toată sinceritatea, era
încredinţat că el şi prietenii lui încarnau arta franceză, şi că în
afară de acei pe care opinia lor şi presa bulevardelor i-a uns
oameni celebri, nu exista talent, nu exista artă, nu exista Franţa.
Christophe nu cunoscu nimic din poeţii care făceau onoarea
literelor franceze, coroana Franţei. De la romancieri îi parveniri
numai, ivindu-se peste valul de mediocrităţi, câteva cărţi de
Barrăs şi de Anatole France. Era însă prea puţin familiarizat cu
limba pentru a putea gusta din plin ironia erudită a unuia,
senzualismul cerebral al celuilalt. Rămase câtva timp în
contemplarea plină de curiozitate a portocalilor din glastre care
creşteau în sera caldă a lui Anatole France şi a narciselor firave ce
împodobeau cimitirul sufletului lui Barres Zăbovi câteva clipe şi
în faţa geniului puţin sublim, puţin neghiob, al lui Maeterlinck; se
degaja din el un misticism monoton, monden. Se scutură, căzu în
greoiul torent al romantismului mlăştinos al lui Zola, pe care-l
cunoştea deja, şi nu ieşi din el decât pentru a se îneca cu totul
sub o ploaie de literatură.
Aceste câmpii inundate răspândeau un odor di femina.
Literatura de pe atunci mişuna de femei şi de bărbaţi femele.
Este-bine ca femeile să scrie, dacă au sinceritatea de a descrie
ceea ce niciun bărbat nu a putut vedea complet: adâncurile
sufletului femeiesc. Foarte puţine însă îndrăzneau să facă
aceasta; cele mai multe nu scriau decât pentru a atrage bărbaţii:
erau tot atât de mincinoase în cărţile cât. Şi în saloanele lor; se
înfrumuseţau în mod anost şi cochetau cu cititorul. Dp când nu
mai erau bigote şi nu mai aveau confesori cărora să le
destăinuiască măruntele lor murdării, le povesteau în public. Era
o ploaie de romane, aproape totdeauna scabroase, totdeauna
manierate, scrise într-o limbă care dădea impresia că zâzâie, o
limbă care mirosea a flori, a parfumuri fine – prea multe
parfumuri fine şi de asemeni şi mediocre – o obsedantă miasmă
caldă, fadă şi dulceagă, care se regăsea pretutindeni în această
literatură. Christophe gândea ca Goethe i „Femeile să facă cât
poftesc poezii şi literatură! W Dar bărbaţii să nu scrie ca nişte
femei! Iată un lucru care nu-mi place”. Nu putea să vadă fără
dezgust această tulbure cochetărie, aceste mofturi, acea falsă
sensibilitate care se cheltuia de preferinţă în favoarea fiinţelor
celor mai puţin vrednice de interes, acel stil plămădit din
rafinament şi brutalitate, acei căruţaşi psihologi.
Christophe însă îşi dădea seama că nu era în măsură să poată
judeca. Îl asurzea zgomotul acestui iarmaroc al vorbelor Cu
neputinţă să poţi desluşi frumoasele melodii ale flautului, ce se
pierdeau în mijlocul tumultului. Căci printre aceste opere de
voluptate erau unele în adâncul cărora curî— dea, pe cerul
limpede, linia armonioasă a colinelor A ţi cri – atât talent şi graţie,
atâta dulceaţă a traiului, un farmec al stilului, o gândire aidoma
languroşilor adolescenţi ai lui Peru- gino şi ai tânărului Rafael,
care, cu ochii întredeschişi. Surâd visului lor de dragoste
Christophe nu vedea nimic din toate acestea. Nimic nu putea să-i
reveleze curentele de gândire ale mulţimii. Chiar şi un francez s-ar
fi orientat cu greu. Şi singura constatare care-i era permisă era
aceea a unei revărsări de scrieri, ca o calamitate publică Părea că
toată lumea scrie I bărbaţi, femei şi copii, ofiţeri, comedianţi
oameni de lume, ocnaşi. O adevărată epidemie.
Christophe renunţă, pentru moment să-şi formeze o opinie
Simţea că o călăuză ca Sylvain Kohn nu ar putea decât să-l
rătăcească cu totul. Experienţa pe care o avusese în Germania în
legătură cu cenaclurile literare îl făcea, cu drept cuvânt, să fie
neîncrezător faţă de mediul în care se afla; era sceptic în privinţa
cărţilor şi a revistelor: nu puteai să ştii dacă nu reprezentau doar
opinia unei sute de trândavi, ba chiar dacă nu cumva, în anumite
cazuri, autorul nu era el singur tot publicul. Teatrul dădea o
imagine mai exactă a societăţii, pentru că ocupă în viaţa cotidiană
a Parisului un loc peste măsură de mare. Era o bucătărie enormă,
un restaurant pantagruelic, care nu prididea să potolească pofta
acestor două milioane de oameni. Treizeci de teatre mari, fără să
mai vorbim despre cele de cartier, despre varieteuri şi spectacolele
diverse. – O sută de săli, în fiecare seară, aproape toate pline. Un
popor de actori şi funcţionari Sume colosale înghiţite de această
prăpastie. Cele patru teatre subvenţionate aveau, ele singure, un
gersonal de aproape trei mii de oameni şi cheltuiau zece milioane.
Întregul Pariş, plin de gloria cabotinilor. La tot pasul, nenumărate
fotografii, desene, caricaturi maimuţăreau modă şi strâmbăturile
lor, gramofoanele – fornăiturile lor, jurnalele – aprecierile lor
asupra artei şi asupra politicii. Îşi aveau presa lor specială. Îşi
publicau Memoriile eroice şi de familie. Printre ceilalţi parizieni,
aceşti copii în toată firea care îşi treceau timpul maimuţărindu-se,
aceste adevărate maimuţe purtau sceptrul; iar autorii dramatici
erau şambelanii lor. Christophe rugă pe Sylvain Kohn să-l
introducă în imperiul jocului de lumini şi de umbre al
reflectoarelor.
 Sylvain Kohn însă nu era o călăuză mai sigură în această ţară
decât în aceea a cărţilor, şi prima impresie pe care Christophe o
avu, datorită lui, despre teatrele pariziene, nu fu mai puţin
respingătoare decât aceea a primelor sale lecturi’ Parcă
pretutindeni ar fi domnit acelaşi spirit de prostituţie cerebrală.
Printre vânzătorii de plăceri erau două şcoli Una era de modă
veche, după cuminţea tradiţie naţională, plăcerea grosolană bine
sărată, slobodă, bucuria urâţeniei, a digestiilor copioase, a
diformităţilor fizice bărbaţii în chiloţi, glumele de răcani,
ciulamaua, boiaua de ardei, cărnurile fezandate, sepa- reurile –
„sinceri ta tea masculină11’, cum spun aceşti oameni, care
pretind că împacă bucuria dezmăţului cu morala, pentru că după
patru acte de porcării, reinstaurează ordinea şi triumful Codului,
aruncând, prin hazardul vreunei înrurc-â- turi, pe femeia legitimă
în patul soţului, pe care voia să-l încornoreze: (dacă legea e
salvată, onoarea este şi ea salvală), această onestitate fără perdea,
care apără căsătoria, dându-i aspectul dezmăţului: genul galic.
Cealaltă şcoală este modem-style. Era mult mai rafinată şi de
asemeni mai dezgustătoare. Străinii parizianizaţi (şi parizienii
cosmopoliţi), care mişunau în teatru, provocaseră obişnuita
încurcătură de sentimente, această trăsătură caracteristică a
cosmopolitismului degenerat. Aceşti fii, care roşeau din pricina
părinţilor lor, se străduiau acum să renege conştiinţa propriei lor
rase; ei reuşeau prea bine. După ce se lepădaseră de sufletul lor
secular, le mai rămăsese doar atâta personalitate încât să fie în
stare să amestece valorile intelectuale şi morale ale celorlalte
neamuri: făceau din toate un ghiveci, o olla podrida; aceasta era
toată bucuria lor. Aceia care, la Pariş, erau pe atunci stăpânii
teatrului, excelau în a amesteca mlaştina cu sentimentul, în a
face că virtutea să răspândească miasmele viciului, iar viciile
parfumul virtuţii, în a intervertl toate relaţiile de vârstă, de sex, de
familie, de afecţiune. Arta lor avea astfel un miros sui generis,
frumos şi urât în acelaşi timp, adică foarte urât: numeau aceasta
„amoralism”.
Unul dintre eroii lor preferaţi era pe vremea aceea bătrânul
amorez. Teatrul lor oferea o bogată galerie de portrete. Găseau în
descricrea acestui tip prilejul de a etala mii de gingăşii. Ba eroul
sexagenar îşi lua pe fiica sa drept confidentă; îi vorbea despre
amantă lui; ea îi vorbea despre amanţii ei; se sfătuiau frăţeşte;
bunul părinte îşi ajută fiica în adulterele ei; bună copilă mijlocea
pe lângă amanta infidelă, o imploră să revină, o readucea în
cuibul dragostei; ba venerabilul bătrân se făcea el însuşi
confidentul amantei sale; vorbea cu ea despre amanţii pe care-i
avea, cerşea destăinuirea destrăbălărilor ei, sfârşind chiar prin a
găsi o plăcere în aceasta. Puteau fi văzuţi şi amanţi, gentlemeni
desăvârşiţi, care erau intendenţii plătiţi ai fostelor lor amante,
veghind asupra relaţiilor şi împreunărilor lor. Doamnele din
lumea bună furau. Bărbaţii erau peşti, fetele lesbiene. Şi toate
acestea se petreceau în lumea bună: lumea bogată – singura care
conta. Căci permitea să se ofere clienţilor, sub acoperămân- tul
seducţiunilor luxului, o marfă avariată, care, astfel falsificată, se
vindea ca pâinea caldă, oferind tinerelor femei şi domnilor bătrâni
o mare desfătare. Se degaja din ea un miros de cadavru şi de
licoare celestă.
Stilul lor nu era mai puţin amestecat decât le erau
sentimentele. Îşi făuriseră din expresii culese din toate straturile
sociale şi din toate ţările, un argou amestecat, pedant, de cabaret
clasic, liric, preţios, năclăit, mitocănesc, o harababură de vorbe
fără şir, de mofturi, de grosolănii şi de cuvinte de spirit, care
păreau a avea un accent străin. Ironici şi înzestraţi cii un umor
cam ieftin, erau lipsiţi de haz; dar înde- mânatici din fire, îl
fabricau destul de abil, după moda Parisului. Dacă piatra nu avea
totdeauna cele mai limpezi ape, şi dacă aproape totdeauna
montura era de un gust baroc şi încărcat, cel puţin strălucea Ia
lumină: şi nicr-nu era nevoie de mai mult. De altfel, inteligenţi,
buni observatori, dar miopi, cu ochii deformaţi de secole de viaţă
de tejghea, examinând sentimentele cu lupa, îngroşând lucrurile
mici şi nevăzând pe cele mari, cu o predilecţie marcată pentru
zorzoane, erau incapabili să înfăţişeze altceva decât ceea ce
snobismul lor de parveniţi făcea să le apară drept idealul societăţii
elegante i o mână de cheflii sleiţi şi de aventurieri, care îşi
disputau stăpânirea unor bani furaţi şi a unor femei fără virtute.
Câteodată, adevărata natură a acestor scriitori se trezea brusc,
se înălţa din adâncurile fiinţei lor, la nu se ştie ce straniu ecou
stârnit de stridenţa unui cuvânt. Atunci, se producea un ciudat
amalgam de secole şi de rase, un suflu din deşert, care, de peste
mări, aducea în aceste alcovuri pariziene duhori de bazar turcesc,
strălucirea nisipurilor, halucinaţii orientale, o senzualitate beată,
o forţă de invectivă, • nevroză turbată, aproape de convulsii,
frenezie pustiitoare – Samson, care adăstând de secole, în umbră,
se ridică fulgerător ca un leu şi zgâlţâie cu mânie coloanele
templului ce se prăbuşeşte peste el şi peste stirpa vrăjmaşă.
Christophe îşi astupă nasul şi spuse lui Sylvain Kohn i
— E o forţă aici; dar pute. Ajunge! Hai să vedem altceva.
— Ce? Întrebă Sylvain Kohn.
— Franţa.
— Iat-o! Spuse Kohn.
— Nu se poate, făcu Christophe. Nu-i asta Franţa.
— Franţa, ca şi Germania.
— Nu cred nici în ruptul capului. Un popor care ar fi aşa nu ar
mai putea dăinui nici douăzeci de ani: miroase a putreziciune.
Mai există şi altceva.
— Nu există nimic mai bun.
— Mai e altceva», se încăpăţână Christophe.
— Oh! Avem, fireşte, şi suflete nobile, spuse Sylvain Kohn, şi
teatre pe măsura lor. Asta cauţi? Se găseşte- ll conduse pe
Christophe la Teatrul Francez.
Se juca, în acea seară, o comedie modernă, în proză, cu o temă
juridică.
Chiar de la primele cuvinte, Christophe nu-şi mai dădu seama
în ce lume se petrec lucrurile. Vocile actorilor erau când din calea-
afară de puternice, când încete, când grave sau înţepate; articulau
toate silabele, ca şi când ar fi vrut să dea lecţii de dicţiune; părea
că este o necurmată scandare de versuri alexandrine, cu sughiţuri
tragice. Gesturile erau solemne şi aproape hieratice. Eroina,
drapată în capot, ca într-un peplum grec, cu braţul ridicat, cu
capul în jos, juca necontenit rolul Antigonei, surfdea cu un
zâmbet care insinua eternul sacrificiu şi modula notele cele mai
adânci ale frumosului ei contralto. Nobilul tată păşea cu gesturi
automate ca un profesor de scrimă, cu o demnitate funebră, un
romantism în haine negre. Primul amorez îşi contractă cu răceală
gâtlejul nostru a stoarce suspine. Piesa era scrisă în stil de
tragedie-foileton: cuvinte abstracte, epitete birocratice, perifraze
academice. Nicio mişcare, niciun strigăt neprevăzut. De la început
şi până la sfârşit, un mecanism de orologerie, o problemă dată, o
schemă dramatică, un schelet de piesă, fără carne, cu frunze
smulse din cărţi. Idei timide, mascate de aceste discuţii care voiau
să pară îndrăzneţe un suflet de burghez ţeapăn.
Eroina divorţase de un soţ nedemn, de la care avea un copil, şi
se recăsătorise cu un om cinstit pe care-l iubea. Temă era să arate
că, şi în acest caz, firea şi prejudecăţile condamnă divorţul. Nimic
mai uşor: soţul dintâi, potrivit voinţei autorului, izbuteşte o dată
prin surprindere, să-şi posede, cu forţa, fosta soţie. Iar după
aceea, în loc de o firească atitudine de căinţă, de ruşine, poate,
dar oricum, străbătută de dorinţa de a-şi iubi cu atât mai mult pe
cel de al doilea soţ, pe omul cinstit, autorul ne înfăţişează un eroic
caz de conştiinţă, anormal. Este atât de uşor să fii virtuos în afară
de legile naturii! Scriitorii francezi par a nu fi familiarizaţi cu
virtutea şi când e vorba despre ea, forţează totdeauna nota, încât
nu mai e chip să crezi în ea. S-ar spune că ai necontenit de-a face
cu eroi de-ai lui Corneille, cu regi de tragedie. Şi, la urma urmelor,
ce altceva decât regi sunt aceşti eroi milionari, aceste eroine care,
toate, au cel puţin un palat la Pariş şi două-trei castele în
provincie? Pentru acest fel de scriitori avuţia este o frumuseţe,
aproape chiar o virtute.
Publicul însă îl uimea pe Christophe mai mult chiar decât piesa
Niciun fapt neverosimil nu-l tulbura. Râdea tocmai când trebuia,
când actorul rostea frază care urmărea să-l facă să râdă,
pregătind totul din vreme, ca să aibă răgazul să fie gata de râs. Îşi
suflau nasul, tuşeau, mişcaţi până la lacrimi, când tragicele
manechine, după un ritual consacrat, sughiţau, urlau sau
leşinau.
— Şi se spune că francezii sânl uşuratici! Exclamă Christophe.
La ieşirea din teatru.
— E timp pentru toate, spuse Sylvain Kohn, batjocoritor. Voiai
virtute? Iată că mai există încă în Franţa.
— Dar aceasta nu e virtute, e elocvenţă! Protestă Christophe.
— La noi, spuse Sylvain Kohn, virtutea în teatru este totdeauna
elocventă.
— Virtute de bară, spuse Christophe. Laurii încununează
fruntea celui mai flecar. Urăsc pe avocaţi. Nu există poeţi în
Franţa.
Sylvain Kohn îl duse la teatre poetice.
Existau poeţi în Franţa şi chiar poeţi mari. Teatrul însă nu era
pentru ei, ci pentru versificatori. Teatrul este faţă de poezie ceea
ce este opera faţă de muzică Aşa cum spunea Berlioz: Sicut amori
lupanar.’
Christophe văzu prinţese, curtezane din sfinţenie, care îşi
făceau o onoare din a se prostitua, şi care erau asemuite lui" Isus,
urcând drumul Golgotei; prieteni care îşi înşelau prietenii, din
devotament pentru ei; preamărite menaje în trei. Încornoraţi
eroici: (tipul devenise, ca şi prostituata sfân- ta, un articol
european; pilda regelui Marc sucise tuturora capul întocmai ca
cerbul sfântului Hubert nu se mai înfăţişau decât cu. O aureolă).
Christophe văzu de asemeni femei galante, pare şovăiau,
asemenea Chimenei, între pasiune şi datorie ■ pasiunea şoptea să
fie urmat noul amant; datoria ţinea parte celui vechi, un bătrân
care dădea bani şi pe’care, de altfel, îl înşelau. În cele din urmă,
nobleţea datoriei triumfa – Christophe socotea că această datorie
nu se deosebea aproape de loc de interesul cel mai sordid;
publicul însă era satisfăcut. Cuvântul Datorie îi ajungea: nu-l
interesa realitatea în sine: vitrina înlocuia marfa.
Culmea artei era atinsă atunci, când, în modul cel mai
paradoxal, puteau fi puse de acord imoralitatea sexuală cu
eroismul cornelian. În acest chip, totul era satisfăcut la acest
public parizian: şi spiritul său desfrânat şi virtutea sa oratorică.
De altfel, trebuie să i se facă dreptate: iubea flecăreala mai mult
chiar decât desfrâul. Elocvenţa îl desfăta. Pentru un discurs
splendid, s-ar fi lăsat biciuit Viciu sau virtute, eroism
abracadabrant sau desfrânată josnicie, mi exista pilulă, pe care,
dacă era daurită cu rime sonore şi cu vorbe sforăitoare să n-o fi
înghiţit. Totul era apt de a fi folosit ca antiteză, argument sau
cuplet. Totul era vorbărie. Totul era joc. Hugo, când făcea să i se
audă bubuitul tunetului, îi punea în grabă (cum spunea
discipolul său, Mendes) o surdină că nu cumva să înspăimânte fie
şi un copil mic. (Apostolul era convins că-l făcea un compliment.)
Nicicând arta nu le era cutreierată de o forţă a naturii.
Mondenizau totul: dragostea, suferinţa, moartea. Ca şi în muzică
– ba chiar mai mult decât în muzică, o artă mai tânără în Franţa
şi relativ mai naivă – aveau groaza lucrurilor „deja spuse”. Cei mai
bine înzestraţi nu se preocupau decât să răstoarne totul, cu sânge
rece. Reţeta era simplă: se alegea o legendă sau o poveste pentru
copii, şi se spunea tocmai contrariul de ceea ce se spusese
înainte. Se obţinea astfel un Barbă-Albastră bătut de nevestele
lui, sau un Polyfem19 care, din bunătate, din spirit de jertfă pentru
fericirea lui Acâş şi a Galateei2 îşi scoate ochiul. În toate acestea,
dincolo de formă, nimic serios. Şi încă i se părea lui Christophe
(dar judeca pătimaş) că aceşti maeştri ai formei erau mai curând

19 Ca ţi bordelul fală de iubire (in 1. latină).

mici-maeştri şi meşteri pastişori, decât mari scriitori, creatori ai
unui stil propriu şi zugrăvind în linii largi.
Nicăieri, mai mult decât în drama eroică, minciuna poetică nu
se lăfăia cu mai multă deşănţare. Îşi făceau o concepţie burlescă
despre erou:
„Năzuieşte să ai un suflet măreţ,
Ochi de vultur, frunte largă, chip semeţ,
Un aer puternic şi grav, strălucitor,
O inimă plină de tremur, ochi plini de dor!
Astfel de versuri erau luate în serios. Sub încotoşmăna- rea
cuvintelor mari, a panaşelor, a paradelor de teati u eu săbii de
tinichea şi căşti de carton, se regăsea totdeauna incurabila
uşurătate a unui Sardou, cutezătorul vodevilist, care făcea din
istorie teatru de păpuşi. La ce putea corespunde, în realitate,
eroismul absurd al unui Cyrano? Aceşti oameni răscoleau cerul şi
pământul, smulgeau din morminte pe împărat şi legiunile sale,
hoardele ligii, condottierii Renaşterii, toate uraganele omenirii care
pustiiră lumea: şi aceasta doar pentru a înfăţişa vreun personaj
marionetă care, cu toată nepăsarea, punea la cale adevărate
masacre şi, înconjurat de armate de mercenari şi de seraiuri de
captive, se sfârşea de dragoste ca un mărunt dobitoc romantic
pentru o femeie întâlnită cu zece-cincisprezece ani în urmă. – Sau
pe regele H’en- ric al IV-lea, care se lăsa asasinat, pentru că nu-l
iubea amanta lui!
Astfel, aceşti oameni de treabă făceau pe regii şi pe eroii de
salon. Vrednice odrasle ale faimoşilor nătărăi de pe vremea
Marelui Cyrus’ aceşti gasconi ai idealului – Scudery20, La
Calprenede21 – cântăreţi ai falsului eroism, ai eroismului
imposibil, acest vrăjmaş al adevărului. Uimit, Christophe băgă de
seamă că tocmai francezilor, care se laudă cu fineţea, le lipseşte
simţul ridicolului.
Dar culmea era când ajungea religia la modă! Atunci, în postul
Paştilor, în acompaniament de orgă, comedieni citeau la teatrul
Gaâte predicile lui Bossuet. Autori israeliţi scriau pentru actriţe
israelite tragedii despre sfânta Tereza. La teatrul Bodiniere se juca
Drumul Crucii; Copilul Isus, la teatrul Ambigu, Patimile, la teatrul
Porte-Saint-Martin, Isus, la Odeon, Suite de orchestră pe tema lui
20colul al XVII-lea.
21 La Calprenede (Gauthier de) (1614—16133), autor al unor lungi şl preţioase romane : Casandra, Cleopatra ş.
a.
Cristos, la grădina Acclimatation. Vreun strălucit vorbitor, un poet
al amorului voluptos, ţinea la teatrul Châtelet o conferinţă asupra
Min- tuirii. Bineînţeles, din toată Evanghelia, ceea ce aceşti oameni
de lume reţinuseră mai bine era Pilat şi Magdalena: „Ce este
Adevărul? “şi sfânta fecioară nebună. Şi Criştii lor bulevardieri
erau nişte oribili limbuţi, la curent cu cele mai noi sforării ale
cazuisticii moderne.
Christophe spuse:
— E tot ce am văzut mai îngrozitor: minriunn în^nmată Mii
’hi foc. Să plecăm de aici!
O grandioasă artă clasică se mai păstra totuşi în mijlocul
acestor industrii moderne, întocmai că ruinele nobilelor temple
antice printre construcţiile pretenţioase ale Romei din zilele
noastre. Dar, cu excepţia lui Moiiâre, Christophe nu era tncâ în
stare să o aprecieze. Îi lipsea simţul intim al limbii, deci al
geniului rasei. Nimic nu-i apărea mai de neînţeles decât tragedia
secolului al XVII-lea. – Domeniul cel mai puţin accesibil străinilor
din întreaga artă franceză, tocmai pentru că este situat în chiar
inima Franţei. O găsea ucigător de plicticoasă, rece, seacă şi
dezgustătoare prin pedanteria şi fasoanele ei. O acţiune săracă
sau forţată, personaje abstracte că argumentele unui retor sau
insipide ca flecăreala unei femei de lume. O caricatură de subiecte
şi de eroi antici. Paradă de raţiune, de raţionamente, de arguţii de
psihologie, de arheologie demodată. Discursuri, discursuri şi iar
discursuri: eterna flecăreală franceză. Dacă era frumos său urât,
Christophe refuza cu ironie să decidă: nu-l interesa nimic din
toate acestea; oricare ar fi fost tezele susţinute rând pe rând de
către oratorii din Cinna, îi era perfect indiferent care dintre aceste
maşini de ţinut discursuri biruia în cele din urmă.
De altminteri constata că publicul francez nu era de părerea sa
şi că aplauda aceste piese care pe el îl plictiseau; ceea ce nu
curma neînţelegerea: vedea acest teatru prin ochii publicului; şi
recunoştea în francezii moderni anumite trăsături, deformate, ale
clasicilor. Asemenea unei priviri prea lucide care ar recunoaşte în
chipul veştejit al unei bătrâne cochete trăsăturile fine şi pure ale
fiicei sale: spectacolul este puţin prielnic pentru a isca iluzia
dragostei! … Ca oameni din aceeaşi familie, care sunt obişnuiţi să
se vadă mereu, francezii nu-şi dădeau seama de asemănare. Pe
Christophe însă ea îl izbea şi o exagera: nu o mai vedea decât pe
ea. Artă din vremea lui îi părea că oferă caricaturile îmbătrânite
ale marilor strămoşi; iar marii strămoşi, la rândul lor, îi apăreau
în caricatură. Nu-l mai deosebea pe Corneille de întregul neam de
descendenţi, retori poetici, turbaţi să plaseze pretutindeni cazuri
de conştiinţă sublime şi absurde. Şi Racine se confunda cu
posteritatea lui de mici psihologi parizieni, aplecaţi plini de ifose
asupra sufletelor lor.
Toţi aceşti inveteraţi şcolari nu renunţau pentru nimic în
lume la clasicii lor. Criticii continuau la nesfârşit să discute
despre Tartitjie şi despre Phedre. Nu se mai saturau. Bătrâni,
îi desfătau aceleaşi glume care le încântaseră copilăria. Aş;) va fi
până la stingerea rasei. Nicio ţară din lume nu-şi păstra atât de
înrădăcinat cultul străbunilor. Restul universului nu o interesa.
Câte dintre cele mai luminoase spirite nu citiseră şi nu voiau să
citească nimic, în afară de ceea ce se scrisese în Franţa, sub
Marele Rege! Teatrele lor nu jucau nici pe Goethe, nici pe Schiller,
nici pe Kleist, nici pe Gril- lparzer, nici pe Hebbel, nici pe
Strindberg, nici pe Lope, nici pe Calderon şi pe niciun altul dintre
oamenii mari ai celorlalte naţiuni, în afară de Grecia antică ai
cărei moştenitori se declarau (ca toate popoarele din Europa).
Rareori simţeau nevoia să-l înhame şi pe Shakespeare la carul lor.
Era piatră de încercare. Existau printre ei două şcoli de
interpretare i unii jucau Regele Lear, cu un realism burghez, ca pe
o comedie de Emile Augier; ceilalţi făceau din Hamlet o operă, cu
arii de vitejie şi cu vocalize â la Victor Hugo. Nu le trecea prin
minte că realitatea poate fi poetică, nici poezia 3 limbă spontană,
pentru nişte inimi palpitând de viaţă. Shakespeare părea fals. Se
reîntorcea repede la Rostand.
Totuşi, de douăzeci de ani, se făcea un efort pentru reînnoirea
teatrului: cercul strâmt al literaturii pariziene se lărgise; cu o
aparenţă de îndrăzneală, încerca de toate. De două-trei ori chiar,
învălmăşeala de afară, viaţa publică destrăma- seră, printr-o
puternică presiune, perdeaua convenţiilor Se grăbeau însă să
coasă la loc rupturile. Erau nişte părinţi lipsiţi de puterea să vadă
lucrurile aşa cum sunt în realitate. Un spirit de turmă, o tradiţie
clasică, o rutină a spiritului şi a formei, o profundă lipsă de
seriozitate îi împiedică să ducă îndrăzneala lor până la capăt.
Problemele cele mai arzătoare deveneau jocuri ingenioase; şi totul
se reducea în cele din urmă la chestiuni de femei, de femeiuşte.
Scriitorii parizieni îşi dădeau toată osteneală pentru a părea că
gândesc într-un fel nou În fond, toţi erau conservatori. N-u exista
în Europa o altă literatură dominată mai mult şi mai inconştient
decât aceasta de trecut, de „eternul ieri “: în marile reviste, în
marile jurnale, în teatrele subvenţionate, în Academii Ceea c<=>
Londra era în politică, era Parisul în literatură • frâna
moderatoare a spiritului european. Academia franceză era o
Cameră a lorzilor Un anumit număr de instituţii ale Vechiului
Regim continua să impună societăţii noi spiritul lor de altădată
Elementele revoluţionare erau azvâr- liţe sau asimilate în grabă Şi
nici nu doreau altceva. Chiar şi atunci când ocârmuirca îşi dădea
în politică aere socialisto, în artă ea se ataşa la remorcă Şcolilor
academice. Împotriva academiilor nu se luptă decât cu arma
cenaclurilor şi se luptă foarte prost. Căci de îndată ce unul din
cenaclu putea, zbura într-o Academie şi devenea mai academic
decât ceilalţi. De altminteri, fie că scriitorul făcea parte din
avangardă, fie că era în furgoanele armatei, el rămânea
prizonierul grupului şi al ideilor grupului său. Unii se zăvorau în
academicul Ion Credo, alţii într-un Credo revoluţionar; şi, la urma
urmelor, peste tot aceeaşi orbire.
Pentru a-l trezi pe Christophe, pe care arta academică îl
adormea, Sylvain Kohn îi mai propuse să-l ducă la teatre de un
gen special – ultimul cuvânt al rafinamentului. Se puteau vedea
acolo crime, violuri, nebunii, torturi, ochi scoşi, pântece
spintecate, tot ceea ce putea zgudui nervii şi satisface barbaria
ascunsă a unei elite prea civilizate. Aceasta exercita o atracţie
puternică asupra unui public de femei frumoase şi ie mondeni –
aceiaşi care se închideau în cursul după-amieze- lor în sălile
sufocante ale Palatului de Justiţie, pentru a urmări procesele
scandaloase, flecărind, râzând şi ronţăind bomboane. Christophe
însă refuză cu indignare. Pe măsură ce a- vansa în cunoaşterea
acestei arte îi simţea mai tare miasmele, care încă de la primii
paşi îl izbiseră, întâi insinuante, apoi tenace, sufocante: miasmele
morţii.
Moartea: era pretutindeni, sub acest lux, sub acest zgomot-
Christophe îşi explică acum repulsia pe care o simţise la început
pentru unele dintre aceste opere. Nu imoralitatea lor îl supărase.
Moralitate, imoralitate, amoralitate – aceste cuvinte nu
însemnează nimic. Christophe nu-şi făurise niciodată teorii
morale: admira, în trecut, foarte mari poeţi şi foarte mari
muzicieni, care nu prea erau uşă de biserică; când avea norocul
să întâlnească un mare artist, nu-i cerea certificat de moralitate: îl
întreba, mai curând:
— Eşti sănătos?
Să fii sănătos, asta este totul. „Dacă poetul este bolnav, să
înceapă prin a se vindeca, spune Goethe. Când va fi sănătos, va
scrie.”
Scriitorii parizieni erau bolnavi; iar dacă vreunul era sănătos îi
era ruşine, se ascundea, încerca să-şi atribuie o boală serioasă.
Boala nu apărea din anumite trăsături ale artei lor; în dragostea
pentru plăceri, în extrema licenţă a gândirii^Jn spiritul critic
distructiv. Toate aceste trăsături puteau fi, erau chiar, după caz,
sănătoase sau nesănătoase; nu era în ele niciun germene al
morţii. Dacă moartea era totuşi prezeiitâ. Ea nu rezultă din aceste
f’jrţe, ci din folosirea lor de către aceşti oameni, era în aceşti
oameni. Christophe, şi el, iubea plăcerea. Şi el iubea libertatea.
Asmuţise împotrivă-i opinia micului orăşel german natal, prin
felul său sincer de a susţine ideile, pe care le regăsea acum
predicate de aceşti parizieni, şi care, de ei predicate, îl dezgustau
acum. Totuşi, aceleaşi idei. Dar nu mai răsunau la fel la aceşti
parizieni şi înlăuntrul său. Când Christophe, nerăbdător, scutura
jugul maeştrilor din trecut, când pornea cu război împotriva
esteticii şi a moralei fariseice, nu era un joc pentru el aşa cum era
pentru aceşti bele- trişti; el era serios, teribil de serios; iar revolta
sa ţinea viaţa, viaţa fecundă, grea de secolele viitoare. La aceşti
oameni totul tindea spre plăcerea sterilă. Sterilă. Sterilă. Aceasta
era soluţia enigmei. O infecundă desfrânare a spiritului şi a
simţurilor. O artă strălucitoare, plină de spirit, de abilitate – o
formă frumoasă, desigur, o tradiţie a frumuseţii, care, în ciuda
aluviunilor străine, se menţinea neatinsă – un teatru care era
teatru, un stil care era stil, autori care îşi cunoşteau meseria,
scriitori care ştiau să scrie, scheletul destul de frumos al unei
arte, al unei gândiri, care fuseseră puternice. Dar acum, doar un
schelet. Cuvinte care sună, fraze care răsună, metalice foşniri de
idei care se ciocnesc în vid, jocuri ale spiritului, minţi bântuite de
senzualitate şi simţuri raţionale. Toate acestea nu serveau la
nimic, la nimic altceva decât să provoace bucurie egoistă. Aceasta
ducea la moarte. Fenomen analog aceluia al înspăimântătoarei
scăderi a populaţiei Franţei, pe care Europa o observa – o sconta –
în tăcere. Atâta spirit şi inteligenţă, simţuri atât de rafinate se
iroseau într-un fel de onanie ruşinoasă! Ei nu-şi dădeau seama,
nu voiau să-şi dea seama Rî- deau, ceea ce era chiar singura
pricină care-l liniştea pe Christophe: aceşti oameni mai ştiau încă
să râdă sănătos; totul nu era încă pierdut. Îi plăceau mult mai
puţin când voiau să se ia în serios; şi ceea ce-l rănea mai mult era
că vedea scriitori care, dându-se drept preoţii unei religii
dezinteresate, căutau în artă doar un instrument de plăcere.
— Suntem artişti, repetă cu complezenţă Sylvain Kohn. Facem
artă pentru artă. Artă este totdeauna pură; nu are în ea decât
puritate. Explorăm viaţa ca nişte turişti pe care totul îi distrează
Suntem cercetătorii voluptăţilor stranii, veşnicii Don Juani
îndrăgostiţi de frumos.
— Sunteţi nişte ipocriţi, sfârşi prin a răspunde, brutal,
Christophe. Iartă-mă că-ţi spun acest lucru. Credeam până acum
că numai ţara mea e aşa. În Germania cultivăm ipocrizia de a
vorbi necontenit despre idealism, urmărindu-ne mereu interesul;
şi ne convingem pe noi înşine că suntem idealişti, gândindu-ne
numai la egoismul nostru. Voi staţi însă mult mai rău: acoperiţi
cu numele de Artă şi Frumos (cu majusculă) desfrâul naţional –
atunci când nu vă adăpostiţi Pilatismul moral sub numele de
Adevăr, Ştiinţă, Datorie intelectuală, care. Îşi spală mâinile de
consecinţele posibile ale semeţelor sale cercetări. Artă pentru-artă!
… O credinţă minunată! Dair o credinţă aparţinând doar celor
puternici. Arta! Să strângi în braţe viaţa, ca vulturul prada şi să o
ridici în văzduh, să te înalţi cu ea în spaţiile seninei… Pentru
aceasta sunt necesare gheare, aripi vaste şi o inimă puternică. Voi
nu sunteţi însă decât nişte vrăbii care, atunci când găsesc
ciosvârte de stârvuri, le mănâncă pe loc şi se ceartă piuind… Artă
pentru artă! … Nefericiţilor! Arta nu e o pradă josnică, sortită
oamenilor de rând O desfătare, desigur, şi dintre toate cea mai
îmbătătoare. Dar o desfătare pe care o dobândeşti cu preţul unei
lupte înverşunate şi care încoronează cu laurii ei izbânda forţei
Artă este viaţa îmblânzită. Artă este suveranul vieţii. Dacă vrei să
fii Cezar, trebuie să ai suflet de Cezar. Voi nu sunteţi decât nişte
rog! Ie operetă: jucaţi un rol în care nici nu credeţi. Şi, întocmai ca
acei actori care îşi fac o glorie din diformităţile lor, din ale voastre
voi faceţi literatură. Cultivaţi cu dragoste tarele poporului vostru,
spaima lui de efort, patima lui pentru plăceri, pentru ideologii
senzuale, pentru umanitarismul himeric, pentru tot ceea ameţeşte
voluptos voinţa şi poate să-i răpească raţiunea de a acţiona. Îl
împingeţi de-a dreptul la beţia cu opium. Şi o ştiţi prea bine, dar
nu o recunoaşteţi: la capăt aşteaptă moartea.
 — Ei bine, eu v-o spun: Unde este moartea, arta nu există. Arin
este ceea ce face ca viaţa să dăinuiască. Dar cei mai cinstiţi dintre
scriitorii voştri sunt atât de laşi încât, chiar atunci când vălul le-a
căzut de pe ochi, se prefac că nu văd; au îndrăzneala să spună:
— E primejdios, recunosc: e otravă aici; dar e plin de talent 1
Ca şi cum, la tribunalul corecţional, judecătorul ar spune
despre un apaş:
— Este un ticălos, e drept; dar e dăruit cu atâta talent 1
Christophe se întreba la ce servea critica franceză Şi nu criticii
lipseau: foiau, invadând operele de artă. Nu mni reuşeai să le vezi:
dispăreau sub ei.
Christophe, în general, nu era indulgent cu critica. De-abia
admitea, cu destulă greutate, utilitatea acestei multitudini de
artişti, care alcătuiau un al patrulea sau al cincilea stat, în
societatea modernă: vedea în aceasta semnul unei epoci obosite,
care lasă altora grijă de a privi viaţa şi care simte prin procură.
Aşa încât, cu atât mai mult, găsea destul de ruşinos faptul că nu
mai era în stare nici măcar să vadă cu propriii ei ochi aceste
reflexe ale vieţii, ’că îi mai trebuiau alţi intermediari, reflexe ale
reflexelor, cu un cuvânt, critici. Ar fi trebuit cel puţin ca aceste
răsfrângeri să fie măcar fidele. Dar ele nu reflectau nimic altceva
decât’nesiguranţa mulţimii, care făcoa roată împrejur. Aidoma
acelor oglinzi din muzee, în care, o dată cu plafonul pictat, se
răsfrâng chipurile curioşilor care încearcă să-l vadă.
Fusese o vreme în care aceşti critici se "bucuraseră în Franţa de
o imensă autoritate. Publicul se închina în faţa decretelor lor; şi
nu era departe de a-i socoti superiori artiştilor, ca pe nişte artişti
inteligenţi: (cele două cuvinte nu păreau să fie făcute să meargă
împreună). Apoi se înmulţiseră cu o repeziciune uimitoare; erau
prea mulţi auguri: aceasta depreciază meseria. Când există atâţia
oameni dintre care fiecare afirmă că el este singurul deţinător al
unicului adevăr, ei nu mai pot fi crezuţi; şi sfârşesc prin a nu se
mai crede nici ei înşişi. Descurajarea apăruse: de la o zi la alta,
aşa cum fac francezii de obicei, trecuseră de la o extremă la alta.
După ce profesaseră omniştiinţa, profesau acum totala ignoranţă.
Îşi făceau din aceasta o onoare şi chiar un orgoliu. Renan’
învăţase aceste generaţii moleşite că este elegant să nu afirmi
niciun lucru fără ca imediat să-l şi negi. Sau cel puţin să-l pui la
îndoială. El era dintre aceia pe care îi pomeneşte sfântul Paul: „în
are este totdeauna da, da, şi apoi nu. Nu". Întreaga elită franceză
se entuziasmase de acest Credo amfibiu, care se potrivea leneviei
spiritului şi slăbiciunii ra- racterutui ei. Nu se mai spunea despre
o operă că este bună proastă, adevărată sau falsă, inteligentă sau
neroadă Sp ^du- nea: „Este posibil.. Nu este imposibil Nu ştiu…
Mă *năl oe mâini “
Dacă se juca o porcărie, nu spuneau • „Iată o porcărie* 22.
Spuneau: „Stăpâne Sganarelle, schimbaţi, vă rog, acest moil de
a vorbi. Filosofia noastră ne porunceşte să ne îndoim de toate
lucrurile: şi, de aceea, nu trebuie să spuneţi: «Iată o porcărie», ci:
«Mi se pare… îmi pare că aceasta ar fi o porcărie… Dar nu este
sigur. Este posibil să fie o capodoperă. Şi cine poate şti dacă nu
este chiar aşa?» “
Nu mai era nicio primejdie că să-i acuze cineva că tiranizează
artele. Odinioară, Schiller îi învăţase cum trebuie facă şi amintise
tiranilor presei din vremea lui ceea ce el numea brutei:
Îndatoririle servitorilor.
„înainte de toate, casa în care va apărea Regina să fie curată.
Haideţi! Măturaţi camerele/Iată, domnilor, pentru ce sunteţi aici.”
„Dar de îndată ce Ea va apărea, iute afară, valeţilor I Servitoarea
să nu se lăfăiască în fotoliul stăpânei! “
Trebuia să li se recunoască această dreptate criticilor din ziua
de azi. Ei nu se mai aşezau în fotoliul stăpânei. Li se cerea să fie
servitori ■ erau. Servitori proşti, însă «nu măturau deloc: camera
era o cocioabă murdară. În loc să facă ordine şi curăţenie, ei îşi
încrucişau braţele lăsând această treabă pe seama stăpânului, a
divinităţii zilei: Sufragiul Universal.
Ce-i drept, de câtva timp se desenă o mişcare de reacţiune
împotriva moliciunii anarhice ce bântuia. Câţiva oameni de curaj
întreprinseseră o campanie – destul de slabă încă – urmărind
salubritatea publică; însă, în mediul în care se aflau, Christophe
nu vedea nimic. De altfel, pe aceştia nu-i ascultă nimeni sau îşi
băteau joc de ei cu toţii. Când se întâmpla, arareori, ca un artist
valoros să ridice glasul împotriva neghiobiei murdare a artei la
modă, autorii răspândeau cu trufie că ei aveau dreptate de vreme
ce publicul era mulţumit. Aceasta era de ajuns ca să înăbuşe
glasul obiecţiilor. Publicul se pronunţase: supremă lege în artă!
Nimănui nu-i trecea prin minte ideea că mărturia unui public
depravat putea fi recuzată în favoarea acelora care îl depravau,

22 Renan (Ernext) (18j::—1BÎ>2) seriilor şi filozof idealist francez.

nici că artistul ar fi fost făcut pentru a comanda publicului, şi nu
publicul artistului. Religia Numărului – a numărului spectatorilor
ş-i a cifrei reţetelor – domina gândirea artistică a acestei
democraţii mercantilizate. Luându-se după autori, criticii
decretau lo- cili că menirea esenţială a operei de artă este să-
placă. Le ft»
Gea este succesul şi când succesul durează, nu mai rămâne
decât să te înclini în faţa lui. Ei se străduiau deci să prevadă
fluctuaţiile Bursei desfătărilor, să ghicească în ochii publicului
ceea ce el gândea despre opere. Partea cu haz era că publicul, la
rândul lui, se căznea să ghicească în ochii criticiil ceea ce trebuia
să gândească despre opere. Şi astfel, amândoi se priveau ţintă şi
nu vedeau unul în ochii celuilalt decât propria lor incertitudine.
Cu toate acestea, niciodată, o critică cutezătoare nu ar fi fost
mai necesară ca acum. Într-o Republică anarhică, moda^
atotputernică în artă, face arareori salturi înapoi, ca într-o ţară
conservatoare; merge mereu înainte; şi este o supraofertă
continuă de falsă libertate de spirit, căreia aproape nimeni nu
îndrăzneşte să-i reziste. Mulţimea este incapabilă să se pronunţe;
este jignită, în fond; nimeni însă nu are cutezanţa să spună ceea
ce fiecare simte în taină. Dacă criticii ar fi puternici, dacă ar
îndrăzni să fie puternici, ce imens ar fi imperiul lor I Un critic
robust (se gândea Christophe, acest tânăr despot) ar putea în
câţiva ani să devină Napoleonul gustului public şi să bage-n
balamuc pe toţi bolnavii artei. Dar nu mai există niciun
Napoleon… Mai întâi, toţi criticii trăiesc în această atmosferă
viciată: nici nu-şi mai dau seama de ea. Apoi, nu îndrăznesc să
vorbească. Se cunosc cu toţii, alcătuiesc o mică bisericuţă, în care
toţi sunt mai mult sau mai puţin legaţi şi trebuie să se menajeze
unii pe alţii; nu există om independent. Pentru a fi independent,
ar trebui să renunţe la viaţa de societate şi aproape chiar la
prietenii. Cine ar avea oare acest curaj într-o epocă moleşită în
care cei mai valoroşi se îndoiesc că dreptatea unei critici sincere
merită neplăcerile pe care le poate provoca şi autorului şi celui ce
o primeşte? Cine, oare, ar primi osânda, ca din spirit de datorie,
să facă din viaţa lui un infern: să îndrăznească să ţină piept
opiniei generale, să lupte împotriva imbecilităţii publice, să dea pe
faţă mediocritatea eroilor zilei, să apere pe artistul necunoscut,
solitar şi la discreţia vitelor încălţate, să impună spiritele făcute
să conducă spiritelor făcute să asculte? I se întâmpla lui
Christophe să audă pe unii critici spunându-şi, la o premieră,
seara, în antracte: „Hm! Cât de prost este! Ce fiasco! “
Şi, a doua zi, în cronicile lor, vorbeau de capodoperă, de un nou
Shakespeare, şi despre aripa de geniu, a cărei adiere trecuse peste
capete.
— Nu atât talentul lipseşte artei voastre, îi spunea Christophe
lui Sylvain Kohn, cât caracterul. Aţi avea mai mare nevoie de un
mare critic, de un Lessing, de un…
— De un Boileau? Spuse Sylvain, Kohn, batjocoritor.
— Poate mai curând de un Boileau, decât de zece artişti de
geniu.
— Dacă am avea un Boileau, răspunse Sylvain Kohn, nimeni
nu l-ar asculta.
— Dacă nu ar fi ascultat, însemnează că nu ar fi un Boileau,
replică Christophe. Te asigur că în ziua în care aş vrea să vă spun
adevărul adevărat, oricât de stângaci aş fi, l-aţi auzi şi ar trebui
să-l înghiţiţi.
— Sărmane prieten! Rânji Sylvain Kohn.
Avea aerul atât de încrezător în sine şi atât de satisfăcut de
generală lipsă de vlagă, încât Christophe, privindu-l, avu deodată
impresia că acest om era de o sută de ori mai străin decât el
însuşi în Franţa.
— Nu este cu putinţă, spuse el din nou, ca în seara în care
ieşise dezgustat dintr-un teatru de pe bulevard. Mai există şi
altceva.
— Ce altceva mai vrei? Întrebă Kohn.
Christophe repetă cu încăpăţânare
— Franţa.
— Franţa suntem noi, făcu Sylvain Kohn, strâmbându-se ide
râs.
Un moment, Christophe îl privi ţintă în ochi, apoi scutură capul
şi-şi reluă refrenul:
— Există şi altceva.
— Ei bine, dragul meu, caută, spuse Sylvain Kohn. Râzând din
ce în ce mai tare.
Christophe n-avea decât să caute. O ascunseseră bine.
PA RTEA A DOU A
O impresie din ce în ce mai puternică punea stăpânire asupra
lui Christophe pe măsură ce vedea mai limpede în clo- citoarea de
idei, în care colcăia arta pariziană: supremaţia femeii asupra
acestei societăţi cosmopolite. Ea ocupă un loc absurd,
nemăsurat. Nu-i mai ajungea să fie tovarăşa de viaţă a
bărbatului. Nu se mulţumea nici măcar să devină egala lui.
Plăcerea ei trebuia să fie suprema lege a bărbatului. Iar acesta
i se supunea. Când îmbătrâneşte, un popor abdică de la voinţa,
de la credinţa sa, de la toate imperativele vieţii sale în favoarea
aceleia care îl dăruieşte desfătarea. Bărbaţii plăsmuiesG 9perele,
dar femeile fac pe bărbaţi (atunci când nu se amestecă şi în
realizarea operelor, cum se petrecea pe vremea aceea în Franţa);
şi mai nimerit ar fi să se spună că ele mai curând destramă tot
ceea ce vor să facă. Eternul feminin a exercitat desigur totdeauna
o puterer de exaltare asupra celor mai buni; dar pentru oamenii
de rând şi pentru epocile obosite există, cum a afirmat cineva, un
alt feminin, tot atât de etern, care li trage sţwe fund. Acesta din
urmă era stăpânul gândirii pariziene, regele Republicii.
Christophe cerceta cu toată seriozitatea pariziencele, în
saloanele în care recomandarea lui Sylvain Kohn şi talentul său
de virtuoz îl făcuseră să fie primit. Ca şi cei mai mulţi dintre
străini, el extindea asupra tuturor franţuzoaicelor observaţiile sale
necruţătoare, pornite de la două-trei tipuri pe care le întâlnise:
femei tinere, nu prea înalte, fără prea multă prospeţime, cu talia
suplă, cu păr vopsit, cu o pălărie cu boruri largi acoperind
plăcutele lor capete, cam mari faţă de trupul lor, cu trăsăturile
nete, puţin buhăite şi cu un năsuc destul de bine croit, adesea
vulgar, lipsit totdeauna de o trăsătură caracteristică; ochii veşnic
vii dar necutrcicraţi de viaţă adevărată şi care încercau să devină
cât se poate de strălucitori şi de mari; gura bine desenată, fermă;
bărbia grasă, toată partea de jos a figurii tălmăcind caracterul
material al acestor elegante făpturi care, aşa preocupate cum erau
cu intrigile de amor, totuşi nu pierdeau niciodată din vedere
mărunta lor lume şi grija căsniciei lor. Frumoase, dar fără rasă.
Aproape în toate aceste mondene, se simţea burgheza pervertită,
sau care ar fi dorit să fie, cu tradiţiile clasei ei: prudenţă,
economie, răceală, simţ practic, egoism. O viaţă săracă. Un dor de
plăceri provocat mai mult de o curiozitate cerebrală decât de vreo
nevoie a simţurilor. O voinţă de calitate mijlocie, dar hotărâtă.
Admirabil îmbrăcate, cultivau mărunte gesturi automate. De-abia
atingându-şi părul şi pieptenii, cu dosul mâinii, sau cu palma,
uşor şi nespus de delicat, se aşezau totdeauna în aşa fel tncât
chipul să li se poată răsfrânge – şi să observe pe alţii – într-o
îndepărtată sau apropiata oglindă, fără să mai ţinem seamă că la
cină sau la ceaiuri, lingurile, cuţitele, cafetierele de argint,
lucioase şi strălucitoare, le prilejuiau să prindă în treacăt
imaginea chipului lor, care le interesa mai mult decât orice pe
lume. La masă observau o igienă severă bând apă şi privându-se
de toate felurile de mâncare, care ar fj putut aduce vreo atingere
idealului lor de albeaţă spoită.
În mediul pe care-l frecventa Christophe, proporţia de evreice
era destul de mare; şi ele îl atrăgeau, deşi, de când cu
întâmplarea lui cu Judith Mannheim, nu-şi făcea iluzii asupra lor.
Sylvain Kohn îl introdusese în câteva saloane israelite, în care
fusese primit cu inteligenţa obişnuită a acestei rase care iubeşte
inteligenţa. Christophe se întâlnea, la dineuri, cu financiari,
ingineri, afacerişti ai presei, agenţi internaţionali de bursă, cu un
soi de traficanţi de sclavi.
Erau lucizi şi energici, nepăsători faţă de semenii lor, su-
râzători, expansivi şi închişi. Christophe avea uneori sentimentul
că sub aceste îndărătnice frunţi se ascundeau taine, şi în trecutul
şi în viitorul acestor oameni, strânşi în jurul mesei somptuoase,
încărcate de cărnuri şi de flori. Aproape toţi erau urâţi. Turma de
femei însă, în ansamblu, era destul de strălucitoare. Nu trebuia
să le priveşti prea de aproape: cele mai multe erau lipsite de
fineţea trăsăturilor. Dar aveau strălucire, o aparenţă de viaţă
materială destul de îmbelşugată, umeri frumoşi, care se ofereau
cu mândrie privirilor şi un geniu de a face din frumuseţea şi chiar
din urâţenia lor o capcană pentru prinderea bărbatului. Un artist
ar fi regăsit în unele dintre ele vechiul tip roman, femeile din
vremea lui Nero sau Adrian. Puteau fi văzute, de asemeni, şi figuri
â la Palmă, cu expresii carnale, bărbii greoaie, puternic prinse de
grumaz, nu lipsite de o bestială frumuseţe. Altele aveau părul
bogat şi creţ, ochi arzători, îndrăzneţi: le presimţeai fine, incisive,
gata de orice, mai virile decât celelalte femei şi totuşi mai femei, în
mijlocul turmei, se desprindea ici-colo câte un profil mai
spiritualizat. Trăsăturile lui pure, sărind peste epoca Romei,
urcau până în Orient, în ţara lui Laban; simţeai poezia tăcerii,
armonia Deşertului. Dar când Christophe se apropia şi auzea
vorbele pe care le schimba Rebeca cu Faustina Romana sau cu
Sfânta Barbara Veneţiana, găsea o evreică pariziană ca şi
celelalte, mai pariziană decât o adevărată pariziană, mai factice şi
mai falsificată, care spunea cu multă răceală răutăţi, despuind
sufletul şi trupul oamenilor cu ochii ei de Madonă.
Christophe rătăcea din grup în grup, fără să se poată alipi
vreunuia. Bărbaţii vorbeau cu ferocitate despre vânătoare, cu
brutalitate despre dragoste, numai despre bani cu o exactitate
sigură, rece şi batjocoritoare. La fumoar se luau însemnări.
Despre afaceri. Christophe auzea spunându-se despre un
închipuit care se plimba între fotoliile doamnelor, cu o rozetă la
butonieră, graseind graţiozităţi greoaie:
— Cum! A fost pus în libertate?
Într-un colţ al salonului, două doamne vorbeau despre relaţiile
amoroase dintre o tânără actriţă şi o femeie de lume. Câteodată se
dădeau concerte. I se cerea lui Christophe să cânte. Poetese cu
răsuflarea tăiată, scăldate de năduşeală, proferau pe un ton
apocaliptic versuri de Sully-Prudhomme şi de Auguste Dorchain.
Un ilustru cabotin venea, plin de solemnitate, să declame o
Baladă mistică, cu acompaniament de orgă celestă. Muzica şi
versurile erau atât de stupide încât lui Christophe îi venea rău.
Femeile romane erau însă fermecate şi râdeau din toată inima
arătându-şi splendizii lor dinţi. Se juca de asemenea şi din Ibsen.
Epilog al luptei unui mare om împotriva Stâlpilor Societăţii,
ajungând în cele din urmă să-i şi distreze!
Apoi, bineînţeles, se credeau cu toţii obligaţi să se întreţină
despre artă. Era un lucru dezgustător. Femeile mai cu seamă, din
nevoia de a flirta, din politeţe, din plictiseală, din prostie,
începeau, să vorbească despre Ibsen, despre Wagner, despre
Tolstoi. O dată ce conversaţia ajungea pe acest teren, nu mai era
chip s-o opreşti. Răul era contagios. Trebuia să asculţi părerile
bancherilor, ale agenţilor de bursă, ale trafi cănţilor de sclavi,
asupra artei. Zadarnic evita Christophe să răspundă, zadarnic
încerca să ocolească discuţia: se înverşunau să-i vorbească despre
muzică, despre poezie înaltă. Cum spunea Berlioz: „Oamenii
aceştia folosesc cu cel mai mare sânge rece astfel de termeni; s-ar
spune că vorbesc despre vin, femei sau alte porcării “. Un doctor
alienist recunoştea în eroina lui Ibsen pe una dintre pacientele
sale, însă cu mult mai proastă. Un inginer afirma cu toată
bunăcredinţa că soţul era personajul cel mai simpatic din Casă cu
păpuşi. Ilustrul cabotin – un comic cu faimă – vibrând de emoţie
bâlbâia cugetări profunde asupra lui Nietzsche şi Catlyle: îi
spunea lai Ghristophe că el nu poate vedea un tablou de
Velasquez (idolul zilei), „fără ca lacrimile să nu-i curgă şiroaie pe
obraji “. Totuşi, îi mărturisea, tot lui Christophe, că oricât de
înaltă ar fi fost arta, arta în viaţă, acţiunea îi părea mai presus de
orice şi că, dacă i-ar fi stat în putere să-şi aleagă singur rolul pe
care să-l fi jucat în lume, l-ar fi ales pe acela al lui Bismarck.
Uneori întâlnea acolo şi pe cât «unul dintre oamenii aşa-zişi de
spirit. Discuţia nu se desfăşura la o înălţime cu mult mai mare.
Christophe cugeta la ceea ce se atribuia vorbelor acestor oameni
şi la ceea ce spuneau ei în realitate De cele mai multe ori nu
spuneau nimic; se mărgineau la o brutalitate afectată sau la
zâmbete enigmatice; trăiau pe seama reputaţiei lor fără să-şi dea
altă osteneală. Făceau excepţie doar câţiva flecari, în general
meridionali. Aceştia trăncăneau despre vrute şi nevrute. Niciun
simţ al ierarhiei valorilor: totul era pe acelaşi plan. Un oarecare
era un Shakespeare; altul un Moltere sau chiar un Isus Cristos.
Comparau pe Ibsen cu Dumas-fiul, pe Tolstoi cu George Sand; şi
toate acestea bineînţeles, numai pentru a dovedi că Franţa
inventase totul. În general, nu cunoşteau nicio limbă străină. Dar
nu se sinchiseau pentru atâta lucru I Pentru publicul lor nu era
de prea mare însemnătate să ştie dacă ce spuneau e adevărat sau
nu. Ceea ce interesa era ca ei să spună lucruri amuzante $î pe cât
era cu putinţă măgulitoare pentru amorul propriu naţional.
Străinii aveau spete late – în afară de idolul zilei i căci totdeauna
era necesar să fie unul la modă, indiferent dacă el era Grieg,
Wagner, Nietzsche, Gorki sau d’Annunzio. Aceasta nu dură mult
şi era sigur că într-o bună dimineaţă idolul va fi azvârlit la ladă cu
gunoi.
Pentru moment, idolul era Beethoven. Beethoven – cine ar fi
putut crede aşa ceva? — Era un om la modă. Cel puţin printre
oamenii de lume şi literaţi; căci muzicienii, îndată se
desprinseseră de el, după sistemul de basculă care esic una
dintre legile gustului artistic în Franţa. Pentru a şti ce să
ginaească un francez are nevoie să ştie ce gândeşte vecinul său,
pentru a gândi că el sau pentru a gândi contrariul. Astfel, văzând
pe Beethoven devenit popular, cei mai distinşi dintre muzicieni
începuseră să riu-l mai găsească destul de distins pentru ei;
aveau pretenţia să o ia înainte opiniei publice şi niciodată să n-o
urmeze; decât să fie de acord cu ea, mai bine îi întorceau spatele.
Aşa că începuseră să-l trateze pe Beethoven ca pe un bătrân surd,
care striga cu o voce aspră; iar unii afirmau că poate el era un
moralist demn de stimă, dar rămânea un muzician supraestimat.
 — Aceste glume proaste nu erau pe gustul lui Christophe. Nici
entuziasmul oamenilor de lume nu-l satisfăcea mai mult. Dacă
Beethoven ar fi venit în acel moment, la Pariş, ar fi fost eroul zilei:
din nefericire pentru el, murise cu un secol înainte. De altminteri,
în vogă pe ca£e_ o avea, muzica lui era de mai mică însemnătate
decât circumstanţele mai mult sau mai puţin romantice ale vieţii
sale, popularizate de sentimentale şi virtuoase biografii. Masca sa
violentă, cu boţ de leu, devenise o figură de romanţă. Doamnele
erau cuprinse de înduioşare pentru el; lăsau să se înţeleagă că
dacă ele l-ar fi cunoscut, nu ar fi fost atât de nefericit; iar sufletele
lor generoase erau cu atât mai dispuse să se ofere cu cât nu
exista niciun fel de risc ca Beethoven să le mai ia în serios:
bătrânul om nu mai-avea nevoie de nimic. De aceea, virtuozii,
dirijorii, impresarii îşi descopereau comori de duioşie pentru el; şi,
în calitatea lor de reprezentanţi ai lui Beethoven, adunau omagiile
care îi erau destinate lui. Festivaluri somptuoase, cu preţuri
foarte ridicate, dădeau oamenilor de lume ocazia să-şi arate
generozitatea – ba, uneori, chiar să descoperi* simfoniile lui
Beethoven. Comitete de comedieni, de mondeni, de demimondeni
şi de politicieni însărcinaţi de Republică să prezideze destinele
artei făceau cunoscut lumii că-i vor înălţa un monument, lui
Beethoven: se putea vedea, pe lista de subscripţie, la un loc cu
câţiva oameni de treabă, care serveau drept paravan celorlalţi,
toată acea drojdie a societăţii care l-ar fi călcat în picioare pe
Beethoven cât trăia.
Christophe privea, asculta. Strângea dinţii pentru a nu spune
vreo grozăvie. Întreaga seară rămânea încordat şi crispat\7u
putea nici să vorbească, nici să tacă. Să vorbeşti, nu de plăcere
sau din nevoie, ci din politeţe, pentru că trebuie să vorbeşti, îi
părea umilitor şi ruşinos. Să-şi mărturisească gândurile nu-i era
permis. Să spună banalităţi nu-i era cu putinţă. Şi nici măcar
talentul de-a fi politicos, atunci când nu spunea nimic, nu-l avea.
Dacă îşi privea vecinul, o făcea fixându-l cu prea multă
intensitate: fără să vrea, îl cercetă, iar celălalt era rănit. Dacă
vorbea, prea credea în ce spunea i ceea ce şoca pe toată lumea şi
chiar pe el. Îşi dădea seama că nu era la locul lui; şi cum era
destul de inteligent pentru a avea simţul armoniei mediului, în
care prezenţa lui distona, era tot aşa de şocat de felul lui de a fi
cât şi gazdele lui. Îi era necaz şi pe el şi pe ei.
Când în cele din urmă se regăsea singur pe stradă, în puterea
nopţii, era atât de strivit de plictis încât nu mai avea forţa să se
înapoieze pe jos acasă; îi venea să se culce în. Drum, în plină
stradă, aşa cum fusese gata să o facă de zeci de ori, pe vremea
când, mic virtuoz, se reîntorcea după ce cântase la castelul
marelui duce. Uneori, nemaiavând decât cinci sau şase franci
până la sfârşitul săptămânii, cheltuia doi pentru o trăsură. Se
arunca în ea în mare grabă, ca să fugă mai repede; şi în vreme ce
ea îl ducea, gemea de enervare. Acasă mai gemea şi în pat, în
timpul somnului… Şi apoi, deodată, amintindu-şi de o vorbă
burlescă izbucnea în râs. Se surprindea repetând-o, mimând
gesturile. A doua zi şi câteva zile după aceea, i se întâmpla, pe
când se plimba singur, să mormăie deodată ca un animal… Ce
căuta la asemenea oameni? De ce se reîntorcea Ia ei? De ce să se
silească să facă gesturi şi strâmbături, ca ceilalţi să se prefacă a fi
interesat de ceea ce nu-l interesa? Era oare, însă, cu totul
adevărat că nu-l interesa? Cu un an în urmă nu ar fi putut
suporta cu niciun chip această societate. Acuma, deşi îl irită, în
fond ea îl distra. Era oare ceva din nepăsarea pariziană care se
strecura în el? Câte- odată se întreba cu nelinişte dacă nu cumva
devenise mai puţin puternic. Dar dimpotrivă, devenise mai tare.
Avea mai multă libertate de spirit, într-un mediu străin. Ochii i se
deschideau, fără voia lui, asupra mării Comedii a lumii.
De altfel, fie că-i era pe plac sau nu, trebuia să continue
această viaţă, dacă voia că arta lui să devină cunoscută societăţii
pariziene, care nu se interesează de opere decât în măsura în
care-i cunoaşte pe artişti. Şi trebuia, cu tot dinadinsul, să caute
să fie cunoscut, dacă voia să găsească lecţii printre aceşti filistini
de care avea nevoie pentru a trăi.
Şi apoi, ai o inimă; şi, în ciuda ta însuţi, sufletul se leagă,
găseşte de ce să se lege, în orice mediu ar fi; dacă nu s-ar lega nu
ar putea trăi.
Printre fetele tinere pe care Christophe le avea ca eleve, era şi
fata unui bogat fabricant de automobile, Colette Stevens. Tatăl ei
era belgian naturalizat în Franţa, fiul unui anglo-a- merican
stabilit la Anvers şi al unei olandeze. Mamă-sa era italiancă. Era o
familie foarte pariziană. Pentru Christophe – ca şi pentru mulţi
alţii – Colette Stevens era prototipul tinerei fete franceze.
Avea optsprezece ani, ochi negri catifelaţi, cu care se uita galeş
la tineri, ochi de spaniolă, care umpleau orbită întreagă cu umeda
lor strălucire, un năsuc puţin cam lung şi ciudat, pe care îl
încreţea şi-l mişca încet pe când vorbea, o mutră sprinţară, părul
în dezordine, o figură puţin neregulată, tenul mediocru, frecat cu
pudră, trăsăturile greoaie, puţin buhăite, aerul unei pisicuţe
umflate.
De proporţii micuţe de tot, foarte bine îmbrăcată, seducătoare,
provocatoare, avea apucături de o drăgălăşenie afectată,
preţioase, nătângi; făcea pe fetiţa, balansându-se două ore în
fotoliul-leagăn, dând mici chiote şi exclamaţii.:
— Nu, nu e cu putinţă? …
La masă bătea din palme, când mâncarea îi plăcea; în salon,
fuma ţigarete, afectând, în faţa bărbaţilor, o dragoste exuberantă
pentru prietenele ei, aruncându-li-se în braţe, mân- gâindu-le
mâna, şoptindu-le la ureche, spunând lucruri naive şi de
asemenea şi răutăţi, minunat, cu un glas dulce şi firav, care ştia
chiar, când era cazul, să spună lucruri foarte decoltate, părând că
habar n-are de ele, care ştia, încă şi mai bine, să facă pe alţii să le
spună – cu aerul candid al unei mici fetiţe cuminţi, cu pleoape
grele, cu ochii strălucitori, voluptoşi şi vicleni, care priveau într-o
parte răutăcios, pândind toate cancanurile, înhăţând toate
măscările unei conversaţii şi încercând să pescuiască cu undiţa,
pe ici pe colo, câte o inimă.
Aceste maimuţării, aceste reprezentaţii de căţeluş, această falsă
ingenuitate nu-i plăceau deloc lui Christophe.’ Avea altceva de
făcut decât să se preteze manevrelor unei fetiţe şirete, sau măcar
să le privească cu un ochi amuzat. Trebuia să-şi câştige existenţa,
să-şi salveze viaţa. Şi gândurile sale. Singurul interes pe care-l
prezentau pentru el aceşti papagali de salon era de a-i procura
mijloacele necesare. În schimbul banilor, le dădea lecţii,
conştiincios, cu fruntea încreţită, cu spiritul încordat, ca să nu-l
abată de la datorie nici plictiseală pe care i-o provocau, nici
mofturile elevelor sale, când erau tot atât de cochete ca şi Colette
Stevens. Nu-i acorda mai multă atenţie decât micii ei verişoare, o
copilă de doisprezece ani, tăcută şi timidă, pe care Slevensii o
luaseră la el, şi căreia Christophe de asemenea îi dădea lecţii de
pian.
I; olette însă era prea ageră pentru a nu simţi că, cu el* toate
graţiile îi erau zadarnice şi prea suplă, pentru a nu se adapta de
îndată felului de a fi al lui Christophe. Nu avea nici măcar nevoie
să se ostenească pentru asta. Era un instinct firesc. Era femeie.
Era o undă fără formă. Toate sufletele pe care?’ le întâlnea erau
pentru ea ca nişte vase, cărora, din curiozitate, din nevoie, le lua
de îndată forma. Ca să existe, ea trebuia totdeauna să fie un altul.
Întreaga ei personalitate consta în faptul că era într-o necurmată
prefacere. Schimba vasul adesea.
Christophe o atrăgea pentru multe pricini dintre care cea dintâi
era aceea că el nu era atras de ea. O atrăgea şi pentru că nu
semăna cu niciunul dintre tinerii pe care ea îi cunoştea; nu
încercase niciodată un vas de această formă şi cu aceste
asperităţi. O atrăgea, în fine, pentru că expertă, de rasă, în a
evalua de la prima ochire preţul exact al vaselor şi al oamenilor,
îşi dădea perfect de bine seama că în lipsă de eleganţă, Christophe
avea o soliditate, pe care niciunul dintre bibelourile ei pariziene
nu putea să i-o ofere.
Făcea muzică la fel ca toate fetele tinere şi trândave. Făcea
multă şi totuşi puţină. Adică, era întotdeauna ocupată cu muzică
şi totuşi nu ştia aproape nimic. Neavând nimic de făcut,
zdrăngănea toată ziua la pian, din poză, din voluptate. Când făcea
muzică de parcă ar fi făcut ciclism, când reuşea chiar să cânte
bine, foarte bine, cu gust, cu suflet (aproape v ar fi putut crede că
are un suflet: era de ajuns pentru aceasta să se închipuie în locul
unui om cu suflet). Înainte de a-l cunoaşte pe Christophe era, în
stare să-i admire pe Mas- senet, Grieg, Thome. Dar era, de
asemenea, capabilă să nu-l mai admire, de când îl cunoştea pe
Christophe. Şi acum cânta B; ieh şi Beethoven foarte curat (ceea
ce. În realitate, nu înseamnă prea mult); dar lucrul cel mai greu
de crezuţi este că îi şi plăceau. În fond, nu-i plăceau nici
Beethoven, nici Thome nici Bach, nici Grieg; ci doar notele,
sunetele, degetele ei -care alergau pe clape, vibraţiile coardelor
care îi mângâiau nervii ca pe tot atâtea alte coarde, cu voluptoasa
lor unduire.
În salonul aristocraticei locuinţe, decorat cu palide tapiserii, cu
portretul robustei doamne Stevens, pe un şevalet în mijlocul
camerei, zugrăvit de un pictor la modă, care o înfăţişase lâncezind
ca o floare fără umezeală, cu ochii stinşi, ru trupul răsucit în
spirală pentru a exprima raritatea sufletului ei de milionară. – În
salonul cel mare cu glasvandurf privind spre copacii bătrâni, pe
care zăpada îi pudră, Christophe o găsea totdeauna pe Colette la
pian, repetând mereu aceleaşi fraze muzicale, mângâindu-şi
urechile cu molatice disonanţe.
— Ah! Spunea Christophe intrând. Iată pisica, cum toarce într-
una 1
— Nepoliticos! Spunea ea, răzind…
(Şi îi întindea mâna puţin umedă.)
— Ascultă asta. Aşa-i că-i frumos?
— Foarte frumos, spunea el, cu un ton indiferent.
— Nu asculţi I… Vrei să faci bine să asculţi?!.
— Aud… Mereu acelaşi lucru.
— Ah! Nu eşti muzician, făcea ea, cu ciudă.
— Ca şi cum muzică ar fi asta 1
— Cum! Nu-i muzică? … Dar ce-H mă rog?
— Ştii foarte bine; şi eu nu-ţi voi spune, fiindcă nu ar fi
cuviincios.
— Un motiv în plus să-mi spui.
— Vrei în adevăr? … Cu atât mai rău pentru dumneata! Ei
bine, ştii ce faci cu pianul? … Flirtezi.
— Poftim!
— Chiar aşa. Îi spui: „Iubite pian, iubite pian, spune-mi vorbe
dulci, încă, mângâie-mă, dă-mi o mică sărutare! “
— Te rog să taci din gură, ! Spuse Colette, îngânând râsul cu
supărarea. N-ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce se numeşte
respect.
— Nici cea mai vagă.
— Eşti un impertinent… Şi apoi, chiar dacă ar fi aşa cum spui.
Nu-i ăsta modul cel mai adevărat de a iubi muzica?
— Oh! Te rog, să nu amestecăm aici muzica I
— Dar este chiar însăşi muzica! Un acord frumos este o
sărutare.
— Vezi, recunoşti singură!
— Şi ce, nu-i adevărat? … De ce ridici din umeri? Da ce te
strâmbi?
— Fiindcă asta mă dezgustă.
— Din ce în ce mai bine I
Mă dezgustă să aud vorbindu-se despre muzică la fel ca de un
libertinaj… Oh! Nu e vina dumitale. Este vina lumii în care
trăieşti. Toată această searbădă societate care te înconjoară
priveşte arta ră pe un fel de dezmăţare îngăduită.. * Haide,
ajunge! Cântă-mi sonata.
— Ba nu, să mai vorbim puţin..
— N-am venit aici ca să vorbim, ci ca să-ţi dau lecţii de pian..
Înainte marş!
 — Dar ştiu că eşti politicos! Spunea Colette jignită – încânlată
în fond de a fi astfel bruftuluită.
Cânta bucata cât putea de bine; şi cum era îndemânatică,
reuşea mulţumitor, câteodată chiar destul de bine. Christophe,
care nu era păcălit, râdea în sinea lui de îndemânarea „acestei
afurisite ştrengăriţe, care cânta ca şi cum ar fi simţit ce cântă, cu
toate că nu simţea nimic’4. Totuşi, ea îi inspira o simpatie
amuzantă. Colette, la rândul ei, se folosea de toate pretextele
pentru a relua conversaţia care o interesa cu mult mai mult decât
lecţia de pian. Degeaba se apăra Christophe, pre- textând că nu
putea spune ceea ce gândea, fără să rişte s-o jignească: parvenea
totdeauna să-l facă să spună ceea ce avea de spus; şi cu cât
lucrul era mai jignitor, cu atât era mai puţin jignită: era o
distracţie. Dar cum şireata simţea că lui Christophe nimic nu-i
plăcea mai mult decât sinceritatea, îl înfrunta cu îndrăzneală şi o
ţinea morţiş. Se despărţeau foarte buni prieteni.
Totuşi, Christophe nu-şi făcu niciodată nici cea mai mică iluzie
asupra acestei prietenii de salon, nicicând nici cea mai mică
intimitate nu s-ar fi stabilit între ei, fără mărturisirile pe care
Colette i le făcu într-o zi pe neaşteptate şi din instinct de
seducţiune.
În ajun, fusese recepţie la părinţii ei. Râsese, flecărise, flirtase
ca o nebună; dar în dimineaţa următoare, când Christophe veni
să-i predea lecţia, era obosită, trasă la faţă, cu tenul plumburiu şi
capul mic cât pumnul. Abia articulă câteva cuvinte; avea aerul
stins. Se aşeză la pian, cântă alene, îşi rată efectele, mai încearcă
o dată, le rată din nou, se întrerupse brusc şi spuse:
— Nu pot… Te rog să mă ierţi… Vrei? Să stăm puţin… El o
întrebă dacă este bolnavă. Răspunse că nu.
„Nu era bine dispusă… Avea şi astfel de momente… Era ridicol,
nu trebuia să se supere pe că “.
El îi propuse să revină în altă zi; dar ea insistă să ră- mâuă:
— Numai un moment… îndată îmi va fi mai bine poate… Aşa e
că sunt proastă?
El simţea că nu era în apele ei; nu voia însă s-o întrebe; şi
pentru a schimba vorba spuse:
— Iată ce se întâmplă dacă ai fost prea sclipitoare, ieri seară ’
Te-ai cheltuit prea mult.
Ea avu un uşor zâmbet ironic:
— Nu ţi se poate spune acelaşi lucru, răspunse ea.
 El râse deschis.
— Cred că n-ai scos niciun cuvânt, reluă ea.
— Niciunul.
— Erau totuşi oameni interesanţi.
— Da, grozavi flecari, oameni de spirit. Mă simt pierdut printre
francezii voştri, lipsiţi de şira spinării, care înţeleg tot, explică tot,
scuză tot. – Care nu simt nimic. Oameni care vorbesc ceasuri
întregi despre dragoste şi despre artă. Nu-i * dezgustător?
— Totuşi, ar trebui să te intereseze: măcar arta, dacă nu
dragostea.
— Aceste lucruri nu trebuie să fie spuse, ci făcute.
— Dar când nu poţi să le faci? Spuse Colette, cu o mică
strâmbătură.
Christophe răspunse râzând:
— Atunci, lasă-le altora. Nu toată lumea este făcută pentru
artă.
— Nici pentru dragoste?
— Nici pentru dragoste.
— Doamne Dumnezeule! Şi ce ne rămâne de făcut?
— Gospodăria.
— Mulţumesc! Spuse Colette înţepată.
Puse iarăşi mâinile pe clape, încearcă din nou, greşi din nou.
Izbi claviatură şi gemu:
— Nu pot! … Hotărât, nu sunt bună de nimic. Cred că ai
dreptate. Femeile nu sunt bune de nimic.
— E deja ceva că recunoşti, făcu Christophe cu simplicitate.
Ea îl privi cu aerul ruşinat al unei fetiţe certate şi spusei
— Nu fi atât de aspru!
— Nu critic femeile bune, replică vesel Christophe. O femeie
bună este paradisul pe pământ. Numai că, paradisul pe pământ.
— Da, nimeni nu l-a văzut, nicicând.
— Nu sunt atât de pesimist. Spun: Eu nu l-am văzut niciodată:
dar este foarte posibil ca el să existe. Sunt chiar ho- tărrt să-l
găsesc, dacă există Decât că nu e prea uşor. O femeie bună şi un
bărbat de geniu sunt tot atât de rari, unul ca şi celălalt.
— Şi în afară de ei, restul bărbaţilor şi al femeilor nu în-
6emnează nimic?
— Dimpotrivă! Numai restul însemnează ceva… pentru lume.
— Dar pentru dumneata?
— Pentru mine nu există.
 — Cât eşti de aspru! Repetă Colette.
— Puţin. Este necesar ca unii să fie aşa. Dacă nu ar fi decât
pentru interesul celorlalţi I… Dacă pe ici pe colo nu av fi şi ceva
piatră în lume, totul s-ar preface în pulbere.
— Da, ai dreptate, eşti fericit că eşti puternic, spuse Co- iette
cu tristeţe. Dar nu fi prea sever cu acei, mai ales cu acelea care
nu sunt… Nu ştii cât de tare ne apasă propria noastră slăbiciune.
Fiindcă ne vezi râzând, flirtând, făcând maimuţăreli, crezi că nu
mai avem nimic altceva în cap şi ne dispreţuieşti. Ah I dacă ai
ghici, tot ce se petrece în capul femeiuştelor între cincisprezece şi
optsprezece ani, care ies în lume şi care au parte de succesul
potrivit cu viaţa lor zgomotoasă – după ce au dansat mult, au
spus nerozii, paradoxuri, lucruri amare, de care se face haz
pentru că râd ele, după ce au dat puţin din ele unor imbecili şi au
căutat în adâncul ochilor tuturora acea lumină pe care nu o
găsesc niciodată – dacă le-ai vedea când se reîntorc acasă,
noaptea şi se închid în odaia lor, tăcută, şi se aruncă în genunchi
într-o însingurată agonie I…
— Este cu putinţă? Spuse Christophe încremenit. Cuin!
Suferiţi, suferiţi în felul ăsta?
Colette nu răspunse; îi dădură însă lacrimile. Încercă să surâdă
şi întinse mâna lui Christophe: el o apucă înduioşat.
— Sărmană micuţă 1 spunea el. Dacă suferiţi, de ce nu faceţi
nimic ca să ieşiţi din această viaţă?
— Ce să facem? Nu e nimic de făcut. Voi bărbaţii, puteţi să vă
eliberaţi, să faceţi ce vreţi. Dar noi, noi suntem închise pentru
totdeauna în cercul îndatoririlor şi al plăcerilor mondene: nu
putem ieşi.
— Ce vă împiedică să vă eliberaţi, ca noi, să vă luaţi • ocupaţie
care să vă placă şi care să vă asigure, ca şi nouă, independenţa?
— Că vouă? Sărmane domnule Krafft 1 Nu prea v-o asigură! …
În fine! Cel puţin vă place. Dar noi pentru ce fel de îndeletnicire
suntem făcute? Nu-i niciuna care să ne intereseze. Da, ştiu foarte
bine, ne amestecăm în toate acum, ne prefacem că ne interesăm
de o mulţime de lucruri care nu ne privesc; am vrea să ne
interesăm de ceva! Fac ca şi celelalte.
Mă ocup de patronaje, de comitete de binefacere. Urinez cursuri
la Sorbona, mă duc la conferinţele lui Bergson şi ale lui Jules
Lemaâtre, la concerte istorice, matinee clasice şi iau note, note…
Nu ştiu ce scriu! … şi încerc să mă conving că toate acestea mă
pasionează, sau că cel puţin sunt folositoare. Ah I cât de bine ştiu
că nu e aşa, cât de indiferente îmi sunt toate acestea şi cât de tare
mă plictisesc! … Nu mă dispreţul iarăşi, fiindcă îţi spun sincer
ceea ce toată lumea gândeşte. Nu sunt mai gâscă decât oricare
alta în locul meu. Dar ce pot să însemneze pentru mine filosofia,
istoria sau ştiinţa? Cât despre artă – vezi – zdrăngănesc,
mâzgălesc fleacuri cu acuarele; dar acestea umplu oare o viaţă? A
noastră nu tinde decât spre un singur ţel: căsătoria. Dar crezi că
este plăcut să te măriţi cu oricare dintre aceşti indivizi, pe care-i
cunosc tot atât de bine cât şi dumneata? Ţi văd aşa cum sunt. Nu
am norocul să fiu ca Gretchenele dumneavoastră germane, care
ştiu totdeauna să-şi facă iluzii… Nu-i teribil să priveşti în jurul
tău, să le vezi pe cele care s-au măritat cu cine s-au măritat şi să
te gândeşti că va trebui să faci ca ele, să-ţi deformezi trupul şi
spiritul, să devii banală ca ele! … Îţi trebuie stoicism, te asigur, ca
să primeşti o asemenea viaţă şi îndatoririle ei. Nu toate femeile
sunt capabile… Şi timpul trece, anii curg, tinereţea zboară; şi
totuşi erau lucruri frumoase, lucruri bune în noi. – Care nu vor
servi la nimic, care mor cu fiecare zi în care va trebui să ne
resemnăm şi să le-o dăruim proştilor, unor fiinţe pe cnre le
dispreţuim şi care ne vor dispreţui! … Şi nimeni nu ne înţelege! S-
ar spune că sân- tem o enigmă pentru oameni. Nu are nicio
însemnătate că bărbaţii ne găsesc nesărate şi ciudate! Dar femeile
ar trebui să ne înţeleagă! Au fost ca noi; nu au decât să-şi
amintească… Nimic. Niciun ajutor din partea lor. Nici mamele
noastre nu ne înţeleg şi nici nu încearcă cu adevărat să ne
cunoască Nu caută’decât să ne mărite. Pentru rest, trăieşte, mori,
descur- că-te cum vei vrea! Societatea ne Iasă într-o totală
părăsire.
— Nu te descuraja, spuse Christophe Trebuie ca fiecare, la
rândul său, să refacă experienţa vieţii. Dacă eşti curajoasă, totul
va merge bine Caută în afara lumii dumitale Trebuie totuşi să
existe încă în Franţa câţiva oameni cinstiţi
— Există. Îi cunosc chiar. Dar sunt atât de plicticoşi ’.. Şi apoi,
să-ţi spun: lumea în care trăiesc îmi displace, dar nu cred că
acum aş putea trăi deparle de ea. M-am obişnuit. Am nevoie de
oarecare bunăstare, de unele rafinamente ale luxului şi de relaţii
pe care b; inii nu sunt suficienţi să le dea, dar pentru care sunt.
Necesari. Nu este prea strălucit, ştiu. Dar mă cunosc, sunt
slabă… Te rog, nu te îndepărta de mine pentru că îţi spun micile
mele laşităţi. Ascultă-mă’cu bunătate. Îmi face atât de bine să
vorbesc cu dumneata! Simt că eşti puternic, sănătos: ani toată
încrederea în dumneata. Fii cât de cât prietenul meu. Vrei?
— Desigur că vreau, spuse Christophe. Dar ce-aş putea să fac?
— Să mă asculţi, să mă sfătuieşti, să-mi dai curaj. Sunt,
adesea, atât de dezorientată I Atunci nu mai ştiu ce să fac. Îmi
spun: „De ce să mai lupt? De ce să mă mai frământ? Oricum, e
totuna. Oricine, orice! “E o stare îngrozitoare, ţn care nu aş vrea
să cad. Ajută-mă! Ajută-mă!
Avea aerul copleşit, părea îmbătrânită cu zece ani; privea pe
Christophe cu ochi blânzi, supuşi şi rugători. Promise tot ce-i
cerea. Atunci se reînsufleţi, surâse, deveni veselă.
Şi seara râdea şi flirta ca de obicei.
Începând din acea zi avură regulat convorbiri intime. Erau
singuri • ea îi mărturisea tot ce voia. Îşi dădea toată silinţa ca s-o
înţeleagă şi s-o sfătuiască, ea îi asculta povaţa, la nevoie dojana,
serios, cu luare-aminte, ca o fetiţă foarte cuminţei aceasta o
distra, o interesa, o susţinea chiar; îi mulţumea cu o privire
înduioşată şi cochetă. Dar în viaţa ei nimic nu se schimbase: avea
doar o distracţie mai mult.
Ziua, pentru ea, era un şir de metamorfoze. Se sculă foarte
târziu, către amiază. Avusese insomnii; nu închidea ochii decât la
ivirea zorilor. Toată ziua nu făcea nimic. Repeta la nesfârşit un
vers, o idee, un crâmpei de gând, o amintire dintr-o conversaţie, o
frază muzicală, imaginea unui chip care-i plăcuse. Trează de-a
binelea nu era derât de pe la ceasurile patru-cinci seara. Până
atunci pleoapele-i erau grele, obrazul buhăit, mina morocănoasă,
adormită. Învia când îi veneau câteva bune prietene, flecare ca şi
ea, şi ca şi ea de curioase să afle cancanurile Parisului. Discutau
împreună la nesfârşit despre dragoste. Psihologia amorului:
acesta era veşnicul subiect, împletit cu moda, indiscreţiile,
bârfelile. Ea avea şi micul ei cerc de tineri fără nicio treabă care
simţeau nevoia să petreacă două-trei ceasuri pe zi printre fustele
pe care le-ar fi putut şi purta: căci aceştia aveau sufletul şi vorba
ca ale fetelor. Christophe avea ora sa: ora duhovnicului. Atunci
Colette devenea deodată gravă şi se reculegea. Era ca tânăra
franţuzoai că, despre care vorbeşte Bodley, şi care la spovedit
„desfăşoară o ffmă pregătită în linişte, pildă de cumpănire, în care
tot ce trebuia să fie spus era bine pus la punct şi clasat după
categorii distincte11. După care, se amuza şi mai mult. Pe
măsură ce ziua pierea, ea Întinerea. Seara se mergea la teatru; şi
veşnica plăcere era de a recunoaşte în sală veşnic aceleaşi figuri;
plăcerea, nu pentru piesa reprezentată ci pentru actorii pe care
ii cunoşteau şi cărora, o dată mai mult, li se relevau defectele
bine ştiute. Se schimbau, cu cei ce veneau în lojă, răutăţi pe
seama acelora din alte loji sau chiar pe seama actriţelor. Se găsea
de pildă că prima amoreză avea o voce apoasă „ca o maioneză
tăiată”, sau că marea comediană era îmbrăcată „ca un abajur’*.
Sau se mergea la serată; iar aici plăcerea era de a te arăta, dacă
erai frumoasă (depindea de zile: nimic mai cu toane decât o
frumuseţe pariziană); se reînnoia provizia de critici asupra
oamenilor, asupra toaletelor, asupra defectelor Iov fizice. Schimb
de idei nu exista. Se înapoiau acasă târziu. Somnul venea greu:
(era ceasul când erau mai treze). Se învâr- teau în jurul mesei.
Răsfoiau o carte, gâdeau singure la amintirea unei vorbe sau a
unui gest. Plictiseală. Se simţeau foarte nefericite. Ochii nu li se
închideau de loc. Iar noaptea, pe neaşteptate, izbucneau crizele
de deznădejde.
Christophe, care n-o vedea pe Colette decât câteva ceasuri,
când şi când, şi care nu putea asista decât la unele dintre
metamorfozele ei, se descurca foarte greu. Se întreba în ce
moment era ea sinceră – sau dacă era totdeauna sinceră – sau
dacă nu era sinceră niciodată. Nici Colette singură nu i-ar fi
putut-o spune. Era ca şi cele mai multe dintre tinerele fete, care
nu sunt decât dorinţe lâncede şi înăbuşite în timpul nopţii. Nu
ştia ce reprezenta, fiindcă nu ştia ce voia şi pentru că nici nu
putea şti, înainte de a experimenta. Atunci încerca, în felul ei, cu
cea mai mare libertate şi cu cele mai puţine riscuri, căutând să
imite pe cei din jurul ei, să capete dimensiunile lor morale. Nu se
grăbea să aleagă. Ar fi vrut să menajeze totul ca să poată profita
de toate.
Dar cu un prieten ca Christophe nu era uşor. Se împăca să fie
preferate în locu-i fiinţe pe care nu le preţuia sau pe care chiar le
dispreţuia; dar nu primea să fie asemănat cu ele. Fiecare cu
gustul său • dar măcar să ai unul.
Era cu atât mai puţin dispus la răbdare cu cât Colette parei a-
şi face o plăcere din a strânge în jurul ei pe toţi acei tineri care-l
exasperau mai mult pe Christophe: mici snobi dezgustători, cei
mai mulţi bogaţi, în orice caz fără nicio treabă sau favorizaţi de
vreo sinecură în vreun minister, ceea ce e totuna. Cu toţii scriau –
pretindeau a scrie. Era o nevroză, sub cea de a Treia Republică.
Era mai ales o formă de orgolioasă lene – dintre toate, munca
intelectuală fiind cel mai greu de " controlat şi aceea care se preta
cel mai uşor la bluff. Nu pomenea despre marile lor opere decât
câteva cuvinte discrete, dar respectuoase. Păreau pătrunşi de
însemnătatea misiunii lor, copleşiţi de povara ei. La început,
Christophe se simţea cam stingherit, ignorându-le în aşa măsură
şi operele şi numele. Timid, încercă să se informeze; dorea mai
ales să ştie ce scrisese unul dintre ei din care parada lor făcea un
maestru al teatrului. Fii surprins aflând că acest mare dramaturg
scrisese doar un singur act, care era extras dintr-un roijvan, la
rându-i alcătuit şi acesta dintr-un şir de nuvele sau mai curând
de notaţii, publicate într-una dintre revistele lor, în decursul
ultimelor zece ani. Nici ceilalţi nu aveau un bagaj mai greu: câteva
acte, câteva nuvele, câteva versuri. Unii erau celebri pentru câte
un articol. Alţii pentru o carte, „pe care trebuia să o scrie “.
Profesau dispreţul pentru operele de lungă respiraţie. Păreau să
acorde o foarte mare însemnătate orându- irii cuvintelor într-o
frază. Totuşi, cuvântul „gândire" revenea adesea în discuţiile lor;
dar nu părea să aibă sensul din vorbirea curentă: îl foloseau
pentru amănunte de stil. Totuşi, erau printre ei şi mari gânditori
şi mari ironişti care, atunci când compuneau, îşi scriau cuvintele
profunde şi subtile cu litere italice ca nimeni să nu se înşele.
Cu toţii aveau cultul eului: era singurul cult pe care-l aveau.
Încercau să facă şi pe alţii să-l împărtăşească. Nenorocirea era că
ceilalţi îl aveau deja pe al lor. În modul lor de a vorbi, de a umbla,
de a fuma, de a citi un jurnal, de a-şi purta capul şi ochii, de a se
saluta între ei, se vedea preocuparea permanentă pentru galerie.
Cabotinajul este natural la bărbaţii tineri şi cu atât mai mult cu
cât sunt mai neînsemnaţi, adică mai puţin ocupaţi. Mai ales
pentru femeie îşi dau ei osteneala: căci o doresc şi vor – mai mult
încă – să fie doriţi de ea. Dar chiar şi pentru primul venit, se
împăunează: pentru un trecător cu care se încrucişează pe drum
şi de la care nu pot aştepta decât o privire uimită. Christophe se
întâlnea adesea cu unii dintre aceşti mici păuni: pictoraşi fără
talent, virtuoşi, tineri cabotini, care-şi alcătuiesc capul unui
portret cunoscut: Van Dyck, Rembrandt, Velasquez, Beethoven,
sau al unui rol de jucat: bunul pictor, bunul muzician, bunul
lucrător, gânditor profund, vesel petrecăreţ, ţăranul de la Du-
năre, omul naturii… În treacăt, aruncau o privire piezişă pentru a
vedea dacă sunt remarcaţi. Christophe îi vedea vtnind şi, când
erau aproape de. El, înadins întorcea ochii în altă parte, cu
indiferenţă. Dar dezamăgirea lor nu dură mult: doi paşi mai
încolo, îşi dădeau aere pentru următorul trecător. Cei din salonul
Colettei erau mai rafinaţi: îşi grimau mai ales spiritul: copiau
două-trei modele, care, ele însele, nu erau originale. Sau mimau o
idee: Forţa, Bucuria, Mila, Solidaritatea, Socialismul, Anarhismul,
Credinţa, Libertatea; acestea erau roluri pentru ei. Aveau talentul
de a face din cele mai preţioase idei o treabă literară şi de a
reduce cele mai eroice elanuri ale sufletului omenesc la rolul de
cravată la modă.
Dar unde erau completamente în elementul lor, era în dragoste:
le aparţinea. Cazuistica desfătării nu avea niciun secret pentru ei;
în virtuozitatea lor născoceau cazuri noi pentru a avea onoarea de
a le rezolva. Aceasta a fost totdeauna ocupaţia celor ce nu au altă:
neiubind, „fac dragoste”; şi mai cu seamă, o explică. Comentariile
erau mai abundente decât textul, care, la ei, era foarte redus.
Sociologia dădea savoare celor mai scabroase idei: totul se
acoperea atunci cu pavilionul sociologiei; oricâtă plăcere ar fi avut
în satisfacerea viciilor, ar fi lipsit ceva, dacă nu s-ar fi convins că,
satisfăcându-le, lucrau pentru timpurile noi. Era un fel de
socialism eminamente parizian: socialismul erotic.
Printre problemele care pasionau pe atunci acest mic tribunal
al amorului, era egalitatea femeilor şi a bărbaţilor în căsătorie şi a
drepturilor lor la dragoste. Existaseră tineri bărbaţi cumsecade,
simţiţi, protestanţi, cam ridicoli – scandinavi sau elveţieni – care
ceruseră egalitatea în virtute: bărbaţii trebuind să ajungă la
căsătorie, căşti ca şi femeile. Cazuiştii parizieni cereau o egalitate
de alt fel, egalitatea în viciu: femeile să ajungă la căsătorie întinate
ca şi bărbaţii – dreptul la amanţi. Parizienii făcuseră, în închipuire
şi în realitate, un asemenea abuz de adulter încât acesta începea
să le apară insipid: se încerca să i se substituie în lumea literelor,
o invenţie mai originală: prostituţia tinerelor fete – înţeleg
prinaceasta prostituţia legiuită, universală, virtuoasă, decentă,
familială, ba ceva mai mult chiar, socială.
— O carte, plină de talent, care tocmai apăruse, făcea
autoritate în această chestiune: studia pe patru sute de pagini de
o pedanterie şăgalnică, „după toate regulile metodei Baconiene “,
„cea mai bună amenajare a plăcerii1*. Era un curs de amor liber,
în care se vorbea fără încetare despre eleganţă, bunăcuviinţă, bun
gust, nobleţe, frumuseţe, adevăr, pudoare, morală – o duleegărie
pentru tinerele fete de lume care voiau să ajungă rău Era pentru
moment Evanghelia cu care mica curte a Colettei se delecta şi pe
care o parafrază. Se înţelege de la sine că, aşa cum fac de obicei
discipolii, lăsau deoparte tot ceea ce, sub aceste paradoxuri,
putea să fie just, bine observat şi chiar îndeajuns de uman,
pentru a nu reţine decât ceea ce era mai rău. Din acest parter de
floricele dulcege nu pierdeau niciodată prilejul să culeagă pe cele
mai veninoase aforisme de acest gen: „gustul voluptăţii nu poate
decât să ascută gustul pentru muncă"; „este monstruos ca o
fecioară să devină mamă înainte de a fi simţit plăcerea dragostei";
„posesiunea unui bărbat cast este pentru o femeie pregătirea
firească pentru maternitatea voită în mod conştient"; că este rolul
mamelor „să organizeze libertatea fetelor, cu acel spirit de
delicateţe şi decenţă pe care-l arată de câte ori este vorba despre
apărarea libertăţii fiilor lor “; şi că va veni vremea „în care tinerele
fete se vor întoarce de la amanţii lor cu aceeaşi naturaleţe cu care
revin acum de la cursuri sau de la ceaiul luat cu o prietenă**.
Colette declara, i’âzând, că astfel de precepte erau foarte
cuminţi.
Christophe avea oroare de asemenea vorbe. Le exagera
importanţa şi răul pe care-l puteau face. Francezii au prea mult
spirit pentru a-şi pune în aplicare literatură. Aceşti Di- derot în
miniatură, această monedă măruntă a marelui Denis, sunt în
viaţa obişnuită, ca genialul Panurge al Enciclopediei, burgheze tot
atât de cinstiţi, chiar la fel de timoraţi cât şi ceilalţi. Tocmai
pentru că sunt atât de timizi în acţiune, se distrează împingând
faptele (doar cu gândul) până la limitele cele mai extreme. Este un
joc în care nu riscă nimic.
Christophe însă nu era un diletant francez.
Printre toţi tinerii din jurul Colettei, era unul pe care ea părea
a-l prefera. Bineînţeles că, dintre toţi, el îi era lui Christophe cel
mai nesuferit.
Era unul dintre acei fii de burghezi îmbogăţiţi, care faa
literatură aristocratică şi pozează în patricieni ai celei de a Treia
Republici. Se numea Lucien Levy-Coeur. Avea ochii îndepărtaţi,
cu privirea vie, nasul încovoiat, buzele puternice, barba blondă,
tăiată ascuţit, â la Van Dyck, un început de chelie precoce, care
nu-i stătea rău, vorba mieroasă, maniere elegante, mâini fine şi
moi, care ţi se topeau în mână. Afecta totdeauna o foarte mare
politeţe, o curtoazie rafinată, chiar cu aceia pe care nu-i iubea şi
de care încerca şi se descotorosească.
Christophe îl întâlnise deja, la primul dineu de oameni de
Utere, la care îl introdusese Sylvain Kohn; şi cu toate că nu-şi
vorbiseră, îi fusese îndeajuns să audă timbrul glasului ca să simtă
faţă de el o aversiune, pe care singur nu şi-o putea explica, şi a
căreia raţiune profundă trebuia s-o desluşească mai târziu. Există
iubiri fulgerătoare. Există de asemenea şi un fulgerătoare, sau
(pentru a nu şoca sufletele blânde, care se tem de acest cuvânt, ca
de toate patimile), este instinctul făpturii sănătoase, care simte
vrăjmaşul şi se apără.
Faţă de Christophe, el reprezenta spiritul de ironie şi de
descompunere, care atacă încet, politicos, subteran, tot ceea ce
era mare în vechea societate muribundă: familia, căsătoria,
religia, patria; în artă, tot ceea ce era viril, pur, sănătos, popular,
orice credinţă în idei, în sentimente, în oameni mari, în om. În
adâncul acestui cuget nu era decât o plăcere mecanică de analiză,
de înverşunată analiză, un fel de nevoie animalică de a roade
gândirea, un instinct de vierme. Şi alături de acest ideal de
rozător intelectual, o senzualitate de prostituată, dar de
prostituată intelectuală: căci la el, totul era sau devenea
literatură. Totul era material de literatură: aventurile şi viciile lui,
ca şi acelea ale prietenilor săi. Scrisese romane şi piese în care
povestea cu mult talent viaţa privată a părinţilor lui, aventurile lor
intime, acelea ale prietenilor, ale sale, legăturile lui, printre altele
una pe care o avusese cu nevasta celui mai bun prieten: portretele
erau făcute cu o mare artă j toţi lăudau asemănarea: publicul,
femeia şi prietenul. Nu putea să obţină mărturisirile sau
favorurile unei femei, fără să le scrie într-o carte. Ar fi părut
natural ca aceste indiscreţii să-i strice relaţiile cu „asociatele” lui.
Dar lucrurile nu se petreceau deloc aşa; de-abia erau puţin
jenate: protestau de formă; în fond erau încântate de a fi arătate
trecătorilor despuiate cu totul; cu condiţia de a li se lăsa o mască
pe obraz, pudoarea lor era liniştită. În ceea ce îl privea, el nu
punea în aceste bârfeli niciun spirit de răzbunare şi nici poate
chiar de scandal. Nu era un fiu mai rău, niciun amant mai rău
decât media oamenilor. În aceleaşi capitole în care dezvăluia fără
ruşine pe tatăl, pe mama şi pe amanta lui, avea pagini în care
vorbea despre ei cu tandreţe şi farmec poetic. În realitate avea
foarte mult spirit de familie; dar făcea parte dintre acei oameni
care nu simt nevoia să respecte ceea ce iubesc; chiar dimpotrivă;
iubesc mai bine ceea ce pot dispreţui puţin: obiectul afecţiunii lor
Ie pare mai aproape de ei, mai uinan Sunt oamenii cei mai puţin
capabili din lume de a înţelege eroismul şi mai cu seamă
puritatea. Nu sunt departe de a le considera ca pe o minciună sau
o slăbiciune a spiritului. Se înţelege de la sine, de altfel, că au
convingerea că pricep mai bine decât oricine pe eroii artei şi că îi
judecă o familiaritate protectoare.
Se înţelegea de minune cu ingenuele pervertite ale societăţii
burgheze, bogate şi trândave. Era pentru ele o prietenă, un fel de
servitoare depravată, mai liberă şi mai cu experienţă, care le
instruia şi pe care ele o invidiau. Nu se jenau faţă de el; şi, cu
lampa lui Psyche în mână, ele studiau cu curiozitate pe
androginul nud, care se lăsa examinat.
Christophe nu putea înţelege cum o fată tânără cum era
Colette, care părea a avea o natură delicată şi dorinţa
înduioşătoare de a scăpa de uzură degradantă a vieţii, putea să; e
complacă în această tovărăşie. Christophe nu era psiholog Lu-
cien Levy-Coeur era de o sută de ori mai mult decât el. Christophe
era confidentul Colettei; dar Colette era, ea, confidenta lui Lucien
Levy-Coeur. Mare superioritate pentru acesta din urmă. Este
plăcut pentru o femeie să creadă că are de-a face cu un bărbat
mai slab decât ea. În aceasta găseşte satisfacţie şi pentru ceea ce
este mai puţin bun şi pentru ceea ce este mai de preţ în ea:
instinctul matern. Lucien Levy-Coeur ştia prea bine: unul dintre
mijloacele cele mai sigure pentru a înduioşa inima femeilor este de
a deştepta această tainică strună. Apoi, Colette se simţea slabă,
destul de laşă, cu instincte de care nu era prea mândră, dar pe
care se ferea să le înfrunte. Îi plăcea să se lase convinsă, prin
confesiunile îndrăzneţ calculate ale prietenului ei, că ceilalţi erau
la fel şi că natura omenească trebuie luată aşa cum este. Îşi
permitea atunci satisfacţia de a nu combate înclinări care îi erau
plăcute şi luxul de a-şi spune că aşa şi trebuie să fie, că
înţelepciunea constă în a nu te revolta şi În a fi îngăduitor cu ceea
ce – vai I – nu poate fi împiedicat. Aceasta era o înţelepciune a
cărei aplicare nu avea nimic neplăcut.
O mare savoare se degajă, pentru cel ce ştie să privească viaţa
cu seninătate, din contrastul necontenit care există în sânul
societăţii, între extremul rafinament al unei aparente civilizaţii şi
animalitatea profundă. Orice salon, care nu este plin de fosile şi
de suflete împietrite, prezintă, ca două straturi de teren, două
straturi de conversaţie suprapusă una peste cealaltă: una – pe
care toată lumea o aude – între inteligenţe; cealaltă – de care
puţini oameni au cunoştinţă, şi care totuşi este cea mai puternică
– între instincte, între animale. Aceste două conversaţii sunt
adesea contradictorii. În vreme ce spiritele schimbă monede
convenţionale, trupurile spun: Dorinţă, Aversiune, sau mai
adesea: Curiozitate, Plictiseală, Dezgust Animalul, deşi îmblânzit
prin secole de civilizaţie, şi tot atât de abrutizat ca şi nefericiţii lei
din cuşca îmblânzitorului, visează încă la hrana lui.
Christophe însă nu ajunsese chiar la acea dezinteresare a
spiritului, pe care numai vârstă şi stingerea patimilor o poate
aduce. Luase foarte în serios rolul lui de sfătuitor al Co- lettei Ea
îi ceruse sprijinul; şi o vedea expunându-se de bună voie
primejdiei. De aceea nu-şi mai ascundea ostilitatea faţă de Lucien
Levy-Coeur. Acesta se menţinuse la început faţă de Christophe
într-o atitudine de politeţe ireproşabilă şi ironică. Şi el mirosea
duşmanul; dar nu-l socotea periculos: ÎI făcea ridicol, cu un aer
nevinovat. De altminteri, i-ar fi fost de ajuns să fie admirat de
Christophe pentru a rămâne în termeni buni cu el: dar aceasta nu
o putea obţine nicicând şi o simţea foarte bine, căci Christophe
nu avea arta de a se preface. Atunci, Lucien Levy-Coeur trecuse
pe nesimţite, la o împotrivire cu totul abstractă de idei, la un mic
război personal, ascuns cu grijă, al cărui preţ trebuia să fie
Colette.
Între cei doi prieteni, ea păstra cumpăna. Preţuia superioritatea
morală şi talentul lui Christophe; dar aprecia de asemeni şi
imoralitatea amuzantă şi spiritul lui Lucien Levy- Coeur; şi, în
fond, găsea în el mai multă plăcere. Christophe nu o cruţa de
mustrări: le ascultă cu o umilinţă mişcătoare, care îl dezarmă.
Era destul de bună, însă lipsită de sinceritate, din slăbiciune,
chiar din bunătate. Juca pe jumătate teatru: se prefăcea că
gândeşte ca Christophe. De fapt, cunoşlea bine preţul unui
prieten ca el dar nu voia să facă niciun sacrificiu pentru prietenie;
nu voia să facă niciun sacrificiu pentru nimic şi pentru nimeni:
voia ceea ce îi era mai comod şi mai plăcut. Nu-i spunea, aşadar,
lui Christophe că primea mai departe pe Lucien Levy-Coeur;
minţea cu fermecătoarea naturaleţe a tinerelor femei de lume,
experte, chiar din copilărie, în acest exerciţiu necesar pentru cel
ce trebuie să stăpânească arta de a-şi păstra toţi prietenii şi de a-i
mulţumi pe toţi. Îşi găsea scuza că nu voia să-l mâhnească pe
Christophe; dar în realitate, ştia că el are dreptate; şi voia cu toate
acestea să facă aşa cum îi plăcea ei, fără ca lotuşi să se certe cu
el. Christophe bănuia câteodală aceste şireilicuri; atunci, tuna şi
ful gera. Ea continua să joace rolul fetiţei pocăite, afectuoasă,
puţin tristă, îi făcea ochi dulci – feminae ultima ratio’. O întrista în
adevăr gândul că ar putea pierde prietenia lui Christophe:
devenea seducătoare şi serioasă; şi reuşea chiar să-l dezarmeze
pentru câtăva vreme. Dar, mai curând sau mai târziu, toate
trebuiau să se sfârşească printr-un scandal. În iritarea lui
Christophe se strecura, fără ştiinţa lui, un strop de gelozie. Şi în
şiretlicurile ademenitoare ale Colettei se strecura, de asemeni,
puţină, foarte puţină dragoste. Ruptura trebuia să fie cu atât mai
violentă.
Într-o zi în care Christophe o prinsese pe Colette în flagrant
delict de minciună, o sili să se hotărască; să aleagă Între Lucien
Levy-Coeur şi el. Ea încercă să ocolească subiectul şt, în cele din
urmă, revendică dreptul de a avea câţi prieteni voia. Avea perfectă
dreptate; şi Christophe îşi dădu seama că era ridicol; dar ştia, de
asemeni, că nu din egoism se arăta el exigent; căpătase pentru
Colette o sinceră afecţiune; voia să o salveze, fie chiar şi
violentându-i voinţa. Insistă, deci, cu stângăcie. Ea refuză să-i
răspundă. El îi spuse:
— Colette, vrei, aşadar, să nu mai fim prieteni?
Ea spuse:
— Nu, te rog. Mi-ar părea foarte rău dacă nu am mai fi.
— Dar nu ai face pentru prietenia noastră nici cel mai înic
sacrificiu.
— Sacrificiu? Ce cuvânt absurd! Spuse ea. De ce să trebuiască,
totdeauna, să sacrifici un lucru pentru altul? Acestea sunt nişte
stupide idei creştine. În fond, eşti un bătrân clerical, fără să o ştii.
— E foarte posibil, spuse el. Pentru mine, toate sunt într-un fel
sau într-altul. Între bine şi rău nu găsesc cale de mijloc, nici cât
un fir de păr.
— Da, ştiu, spuse ea. Pentru asta te iubesc. Te asigur că te
iubesc mult; dar…
— Dar îl iubeşti mult şi pe celălalt?
Ea râse şi spuse făcându-i cei mai dezmierdători ochi şi glasul
cel mai dulce:
— Rămâi!
 Era gata să cedeze din nou. Dar intră Lucien Levy-Coeur; şi
aceeaşi ochi dezmierdători şi aceeaşi voce dulce serviră pentru a-l
primi şi pe el. Christophe privi câtăva vreme în tăcere pe Colette
jucându-şi mica comedie; apoi plecă, decis să o
’ Feminae ultima raţio: Argumentul suprem al femeii (în L
latină).
Rupă ru ea îşi simţea sufletul greu Era atât de stupid să te legi
mereu, să le laşi prins în capcană!
Ajungând acasă şi aranjându-şi maşinal cărţile, deschise, ca
să-i treacă vremea. Biblia şi citi:
„… Zis-a Domnul: Deoarece fetele din Sion merg cu (fitul ţeapăn,
cu ochi iscoditori, cu paşi mărunţi prefăcuţi, făcând să răsune
brăţările de la gleznele lor.
Domnul va face să devină chel creştetul capului fetelor din Sion,
Domnul îi va dezvălui nuditatea…"
Izbucni în râs, aminlindu-şi de manevrele Colettei; şi se culcă
bine dispus. Apoi se gtndi că trebuie să fi fost atins şi el de
corupţia Parisului, pentru ca Biblia să-i fi devenit o lectură
comică. FEontinuă totuşi, în pat, să-şi repete sentinţa marelui
Justiţiar farsor; şi, încerca să-şi închipuie efectul abătut asupra
capului tinerei sale prietene. Adormi, rizând ca un copil Nici nu se
mai gândea la noua lui mâhnire. Una mai mult, una mai puţin…
începea să se deprindă.
Nu încetă să dea lecţii de pian Colettei; dar, din ziua aceea,
evită prilejurile pe care ea i le oferea pentru a continua
conversaţiile lor prieteneşti. În zadar se întrista ea, se supără,
făcu uz de micile ei şiretlicuri: el se încăpăţână; îşi făcură mutre;
în cele din urmă, ea găsi, din proprie iniţiativă, pretexte pentru a
rări lecţiile; şi el le găsi de asemenea, pentru a evita invitaţiile la
seratele Stevensilor.
Era sătul de societatea pariziană; nu mai putea suferi acel vid,
acea trândăvie, acea neputinţă morală, acea neurastenie, era
hipercritică fără raţiune şi fără scop care se macină pe ea însăşi.
Se întreba cum poate să trăiască un popor în această încremenită
atmosfera de artă pentru artă şi de plăcere pentru plăcere. Totuşi,
acest popor trăia, fusese mare, se înfăţişa încă destul – de bine în
lume; măcar acela care-i privea de departe, îşi mai făcea iluzii. De
unde îşi lua oare raţiunea de a exista? Nu credea în nimic, în
nimic altceva decât în plăcere…
Pe când Christophe ajunsese aci cu reflecţiile, se ciocni, în
stradă, de o mulţime de bărbaţi tineri şi de femei, care urlau şi
trăgeau o trăsură în care stătea un bătrân preot) acesta
binecuvânta în dreapta şi în stânga. Ceva mai departe, văzu nişte
soldaţi francezi spărgând cu lovituri de topor uşile unei biserici şi
cărora nişte domni decoraţi le răspundeau ou lovituri de scaune.
Băgă de seamă că francezii credeau totuşi în ceva – cu toate că nu
înţelegea în ce. I se lămuri că, după un secol de viaţă comună.
Statul se despărţea de Biserică şi că deoarece ea nu voia să plece
de bunăvoie, tare pe dreptul şi pe forţa lui, el o dădea afară
Christophe nu găsi procedeul elegant; dar era atât de sătul de
diletantismul anarhic al artiştilor parizieni, încât simţi o oarecare
plăcere întâlnind oameni care erau gata să-şi spargă capetele
pentru o cauză fie ea cât de stupidă.
Nu-i trebui multă vreme ca să-şi dea scama că exislau mulţi
oameni de felul acesta în Franţa. Jurnalele politice războiau, ca
eroii Lui Homer: publicau zilnic apeluri la război civil. Este drept
că toate erau numai vorbe şi că arareori se trecea la lovituri.
Totuşi, nu lipseau naivii care să pună în aplicare morală pe care
alţii o scriau. Asislai atunci la spectacole curioase: judeţe care
pretindeau să se despartă de restul Franţei; regimente care
dezertau, prefecturi arse, perceptori călare, în fruntea companiilor
de jandaimi, ţărani înarmaţi cu coase, pregătind cazane cu apă
clocotită pentru, a apăra bisericile, pe care, în numele libertăţii,
liber-cugetători le sfărâmau; Mântuitori populari care se urcau în
copaci pentru a vorbi provinciilor Vinului, răsculate împotriva
provinciilor Alcoolului. Pe ici, pe colo, aceste milioane de oameni,
care îşi arătau pumnii, stacojii de cât strigaseră, sfârşeau prin a
se bate de-a binelea Republica măgulea poporul; şi apoi îl Tecea
prin foc şi sabie Poporul, la rându-i, spărgea capetele câtorva
copii ai poporului – ofiţeri şi soldaţi. Astfel, fiecare dovedea
celorlalţi excelenţa cauzei sale şi a pumnilor sâi. Privind la toate
acestea de departe, prin intermediul jurnalelor, te credeai reîntors
cu câteva secole în urmă. Christophe descoperea că Franţa –
această Franţă sceptică – era un popor Eanatic. Îi era însă cu
neputinţă să înţeleagă în ce fel. Pentru sau împotriva religiei?
Pentru sau contra raţiunii? Pentru sau contra patriei? Erau în
toate felurile. Păreau să fie aşa, pentru plăcerea de a fi aşa.
Întâmplarea făcu să stea d (vorbă într-o seară cu un deputat
socialist, pe care-l întâlnea uneori în salonul Stevensilor. Deşi mai
vorbise cu el, nu bănuia îndeletnicirea interlocutorului său: până
atunci nu se întreţinuseră niciodată decât despre muzică. Fu
foarte mirat afiând că aresţ om de lume era şeful unui partid-
politic extremist.
Achille Roussin era un bărbat frumos, cu barba blondă, cu
vorba graseiată, cu tenul rumen, cu maniere cordiale, o anumită
eleganţă pe un fond de vulgaritate, gesturi de bădăran, care-i
scăpau din când în când: un fel de a-şi face unghiile în societate,
un obicei cu totul grosolan de a nu putea vorbi cu cineva fără să-l
înşface de haine, să-l înhaţe, să-l pipăie braţele; era mare
mâncău, mare băutor, petrecăreţ, vesel, cu poftele unui om din
popor, care se năpusteşte la cucerirea puterii; suplu, abil în a-şi
schimba purtările după mediu şi interlocutor, exuberant într-un
mod raţional, ştiind să asculte, asimilându-şi pe loc tot ceea ce
auzea; simpatic de altfel, inteligent, interesându-se de toate cele
printr-un gust firesc, printr-unul căpătat şi din vanitate; onest în
măsura în care interesul său nu-i comanda contrariul şi în
cazurile în care ar fi fost primejdios să nu fie onest.
Avea o nevastă destul de chipeşă, înaltă, cu trupul frumos, bine
legată, cu talia elegantă, cu toalete luxoase, cam exagerat
ajustate, care prea dădeau în vileag robustele-i rotunjimi
anatomice; obrazul încadrat de păr negru cârlionţat, ochii mari,
negri şi grei; bărbia puţin întoarsă; figura mare, cu aspectul
destul de delicat totuşi, dar stricată de micile strâm- bături ale
ochilor miopi, care clipeau mereu şi de gură ca o târtiţă de găină.
Avea un mers nenatural, sacadat, ca acela al unor anumite păsări
şi un fel de a vorbi răzgâiat, însă multă bunăvoinţă şi amabilitate.
Descindea din nişte comercianţi burghezi, bogaţi; lipsită de
prejudecăţi şi virtuoasă din fire, era legată de nenumărate
îndatoriri ale lumii ca de o religie, fără să mai vorbim de cele pe
care şi le impunea, de îndatoririle ei artistice şi sociale: să aibă un
salon, să răspândească arta în Universităţile Populare, să se
ocupe de opere filantropice sau de psihologia copilului – fără mare
căldură sufletească, fără interes profund – dintr-un amestec de
bunătate naturală, de snobism, şi de pedanterie inocentă de
femeie tânără, instruită, care pare că recită continuu o lecţie şi
care îşi pune amorul propriu în a o şti bine Simţea nevoia unei
ocupaţii, dar nu şi pe aceea de a se interesa de ceea ce făcea.
Totul semăn^ cu lucrul febril al acelor femei, care au întotdeauna
un tricou între degete şi care mişcă fără încetare andrelele, ca şi
cum salvarea lumii ar fi legată de aceasta împletitură cu care nici
măcar nu au ce face. Şi apoi, era în ea – ca şi la „Împletitoare** –
mica vanitate a femeii oneste, care, prin pilda ei, dă lecţii
celorlalte femei.
Deputatul avea pentru ea un dispreţ afectuos. O alesese foarte
bine, pentru plăcerea şi pentru liniştea lui. Era frumoasă, el se
bucura de aceasta, nu-i mai cerea nimic altceva; şi nici ea nu-i
cerea nimic în plus. El o iubea şi o înşela. Ea se împăca cu
situaţia, cu condiţia să-şi aibă partea ei. Poate că chiar îi şi
plăcea. Era calmă şi senzuală. O mentalitate de femeie de harem.
Aveau doi copii frumoşi, de patru şi cinci ani, de care se ocupa
ca o bună mamă, cu aceeaşi amabilă şi rece sârguinţă pe care o
punea în urmărirea politicii soţului ei, şi a ultimelor manifestări
ale modei şi ale artei. Şi aceasta alcătuia, în acest mediu, cel mai
curios amestec de teorii avansate, de artă ul- tradecadentă, de
agitaţie mondenă şi de sentiment burghez.
Îl invitară pe Christophe să vină să-i vadă. Doamna Roussin era
bună muziciană, cânta la pian în chip încântător; avea un tuşeu
delicat şi ferm; cu mica-i faţă aţintită spre clape şi cu mâinile-i
care ţopăiau, cocoţate deasupra lor, avea aerul unei găini care
ciuguleşte. Bine înzestrată şi mai cultivată în ale muzicii decât
cele mai multe dintre franţuzoaice era, de altminteri, nepăsătoare
ca un peşte la sensul profund al muzicii: pentru ea nu era altceva
decât o înşiruire de note, de ritmuri şi de nuanţe, pe care le
asculta sau recita cu exactitate: nu căuta în ele suflet, neavând
nevoie de aşa ceva. Această femeie amabilă, inteligentă, simplă,
gata oricând să facă un serviciu, dărui lui Christophe îmbietoarea
bunăvoinţă pe care o avea pentru toţi. Christophe nu-i prea purta
recunoştinţă; nu avea multă simpatie pentru ea: o găsea
inexistentă. Poate că, fără să-şi dea seama, nu-i ierta nici
complezenţa pe care o punea ea în a accepta să-şi împartă soţul,
ale cărui aventuri nu le ignoră, cu amantele lui. Dintre toate
viciile, pasivitatea era aceea pe care o scuză ^1 mai puţin.
Se legă mai intim cu Achille Roussin. Roussin iubea muzica, la
fel ca şi celclalte arte, într-un fel grosolan, dar sincer. Când îl
plăcea o simfonie avea aerul că se culcă cu ea. Avea o cultură
superficială şi ştia foarte bine să se folosească de ca; nevastă-sa îl
ajutase în această privinţă. Se interesă de Christophe pentru că
vedea în acesta un plebeian viguros ca şi el. Era de altfel curios să
observe de’aproape un original de acest fel (avea o nepotolită
curiozitate în a observa oamenii) şi să-i cunoască impresiile
despre Pariş Sinceritatea şi violenţa observaţiilor lui Christophe îl
amuzară. Era îndeajuns de sceptic pentru a admite exactitatea
lor. Faptul că Christophe era german nu îl supăra: dimpotrivă! Se
lăuda că este deasupra prejudecăţilor patriotismului. Şi În
realitate chiar şi era în mod sincer „uman” (aceasta era principala
sa calitate); simpatiza cu tot ceea ce este om. Dar aceasta nu-l
împiedica să fie perfect încredinţat de superioritatea francezului –
rasă bătrână, civilizaţie veche – asupra germanului, şi să-şi bată
joc de neamţ.
Christophe Întâlnea la Achille Roussin alţi oameni politici,
miniştri de ieri sau de mâine. Cu fiecare dintre ei în parte, i-ar fi
făcut destulă plăcere să stea de vorbă, dacă a- ceste ilustre
personaje l-ar fi considerat demn de aceasta. Contrar opiniei
generale răspândite, el găsea mai interesantă societatea lor decât
aceea a literaţilor pe care-i cunoştea. Aveau o inteligenţă mai vine,
mai deschisă Ia pasiunile şi marile interese ale umanităţii.
Vorbitori străluciţi, meridionali cei mai mulţi, erau, dacă-i luai pe
fiecare în parte, de’ un uluitor diletantism, aproape la fel cu acela
al oamenilor de litere. Bineînţeles, erau destul de necunoscători în
artă, mai ales în arta străină; pretindeau însă cu toţii, mai mult
sau mai puţin, că se pricep; şi adesea o iubeau într-adevăr. Unele
Consilii de miniştri semănau cu cenacle de mici reviste. Unul
făcea piese de teatru. Altul scârţâia la vioară şi era un wagnerian
turbat. Altul strica vopselele. Şi toţi colecţionau tablourile
impresioniste, citeau cărţile decadente, puneau o cochetărie în a
gusta o artă ultraaristocratică, ce era duşmanul de moarte al
ideilor lor. Christophe era jenat să vadă pe aceşti miniştri
socialişti sau radical-socialişti, aceşti apostoli ai claselor
înfometate, făcând pe amatorii de plăceri rafinate. Fără îndoială
era dreptul lor; dar nu i se părea corect.
Şi lucrurile deveneau cu totul ciudate când aceşti oameni, care
în conversaţiile particulare erau sceptici, senzu- alişli, nihilişti,
anarhişti, intrau în acţiune: imediat deveneau fanatici Cei mai
diletanţi, abia ajunşi la putere, se prefăceau în mici despoţi
orientali; erau cuprinşi de mania ie a dirija totul, de a nu lăsa
nimic liber: aveau spiritul sepduo şi temperamentul tiranic Ispita
de a putea uza de formidabilul mecanism de centralizare
administrativă, pe care-l con* struise altădată cel mai mare dintre
despoţi, era prea mare ca să nu abuzeze. De aici decurgea un fel
de imperialism republican, pe care se grefase, în ultimii ani, un
c; i<<’Ii, ism ateu.
Câtva timp, politicienii nu avuseseră pretenţie decât La
dominarea trupurilor – vreau să spun a averilor; lăsau sufletele
aproape liniştite, sufletele neputând fi prefăcute în bani. La
rândul lor, nici ele nu se ocupau de politică; aceasta trecea peste
sau sub ele; politica, în Franţa, era socotită drept o ramură
lucrativă, dar suspectă, a comerţului şi a industriei; intelectualii
dispreţuiau pe politicieni, politicienii dis- preţuiau pe intelectuali.
Insă, de puţină vreme, se făcuse o apropiere, apoi curând după
aceea, o alianţă, între politicieni şi cea mai rea clasă a
intelectualilor. O nouă putere păşise în arenă, care îşi arogase
dreptul de guvernare absolută a gândirii: erau liber-cugetătorii. Se
înţeleseseră cu cealaltă putere, care văzuse în ei un mecanism
perfecţionat al despotismului politic. Ei tindeau cu mult mai puţin
la distrugerea bisericii cât la înlocuirea ei; şi, într-adevăr,
alcătuiau o biserică de liberi-cugetători, caţe avea catehismele şi
ceremoniile ei, botezurile ei, primele comuniuni, căsătoriile, conci-
liile regionale, naţionale, ba chiar ecumenice la Roma Erau de o
indescriptibilă bufonerie aceste mii de sărmane vite, care aveau
nevoie să se adune în turmă pentru a „gândi li- ber “! Este drept
că libertatea lor de gândire consista în a interzice, în numele
Raţiunii, pe aceea a altora: căci credeau în Raţiune, ca şi catolicii
în Sfânta Fecioară, fără să bănuiască, nici unii nici ceilalţi, că
Raţiunea, cu nimic mai mult decât Fecioară, nu este nimic prin ea
însăşi şi că izvorul este în gâţa parte. Şir asemenea Bisericii
catolice cu armatele ei de călugări şi congregaţiile, care circulau în
taină prin vinele naţiunii, propagându-şi virusul şi nimicind orice
vitalitate rivală, biserica anticatolică îşi avea francmasonii ei, a
căror celulă-mamă, Marele Orient, ţinea socoteală fidelă de toate
rapoartele secreţe pe care i le adresau zilnic, din toate ungherele
Franţei, pioşii săi denunţători. Statul republican încuraja pe sub
mână spionajele sfinte ale acestor călugări cerşetori şi iezuiţi ai
Raţiunii, care terorizau Armata, Universitatea, toate organizaţiile
Statului; şi nu-şi dădea seama că părind că-l servesc, ei vizau pe
nesimţite să i se substituie şi că el se îndrepta treptat spre o
teocraţie atee, care nu ar avea nimic de invidiat la cea a iezuiţilor
din Paraguai.
Christophe întâlni la Roussin pe câţiva dintre aceşti bise- ricoşi.
Toţi erau, care mai de care mai fetişist. Pentru moment, exultau
că făcuseră să fie luat C’ristul din tribunale.
 Credeau cij au distrus religia, pentru că distrugeau câteva
bucăţi de lemn. Alţii acaparau pe Ioana d’Arc şi steagul ei, al
Fecioarei, pe care tocmai îl smulseseră catolicilor. Unul dintre
părinţii bisericii noi, un general care se războia cu francezii
celeilalte biserici, pronunţase tocmai un discurs anti- clerical în
onoarea lui Vercingetorix: celebra în Brenn-ul galic, căruia Liberă
Cugetare îi ridicase o statuie, pe un copil din popor şi pe primul
campion al Franţei împotriva Romei (biserica). Pentru a purifica
flota şi a-i face pe catolici să turbeze, un ministru al marinei
dăduse unui cuirasat numele de Ernest Renan. Alţi liber-
cugetători se sileau să purifice arta. Înlăturau tot ce considerau
că este vătămător în textele clasicilor din secolul al XVII-lea şi nu
admiteau ca numele lui Dumnezeu să întineze fabulele lui La
Fontaine. Nu-l admiteau nici în muzică veche; şi Christophe auzi
pe unul dintre ei, un bătiin radical („Să fii radical la bătrâneţe,
spune Goethe, este culmea nebuniei”), care se indignă că se
îndrăznise să se dea într-un concert popular liedurile religioase
ale lui Beethoven. Cerea să se schimbe cuvintele.
Alţii, încă şi mai radicali, nu acceptau aceste compromisuri, şi
voiau să se suprime pur şi simplu orice muzică religioasă, ca şi
şcolile în care ea se predă. Zadarnic, un director de la Belle-Arte,
care în această Beoţie trecea drept un atenian, încerca să explice
că trebuia totuşi să înveţe pe muzicieni muzica, deoarece, spunea
el: „când trimiţi un soldat la cazarmă, îl înveţi progresiv să se
servească de puşcă şi să tragă cu ea. Tot aşa şi cu tânărul
compozitor: capul îi mişună de idei; dar clasarea lor nu este încă
înfăptuită”. Şi, puţin speriat de curajul său, protesta la fiecare
frază: „Sunt un vechi liber-cugetător… Sunt un vechi
republican…”, şi proclamă, plin de îndrăzneală că „puţin îl
interesa să ştie dacă compoziţiile lui Pergolese erau opere sau
messe: problema era să ştii dacă erau opere ale artei omeneşti”.
Dar implacabila logică a interlocutorului său răspundea
„vechiului liber- cugetător”, „vechiului republican”, că „există
două muzici i aceea care se cântă în biserici şi aceea care se cântă
în alte părţi”. Prima era duşmana Raţiunii şi Statului; şi Raţiunea
de Stat trebuia s-o suprime.
Toţi aceşti nătărăi ar fi fost mai mult ridicoli decât periculoşi,
dacă n-ar fi avut îndărătul lor nişte oameni de o reală valoare, pe
care se sprijineau, şi care erau ca şi ei – poate mai mult decât –
fanatici ai Raţiunii. Tolstoi vorbeşte undeva despre acele
„influenţe epidemice” care domnesc în religie, în filosofie. În
politică, în artă, în ştiinţă, «Jespre acele „influenţe nesăbuite a
căror nebunie oamenii nu o văd decât după ce au scăpat de ele,
dar care, atâta timp cât le sunt supuşi, le par atât de adevărate
încât nici nu găsesc măcar necesar să le discute*. Aşa cu patima
pentru lalele, credinţa în vrăjitori, aberaţiile modelor literare.
— Religia Raţiunii era una dintre aceste nebunii. Ea era
comună celor mai proşti şi celor mai cultivaţi, „subveterinarilor”
Camerei şi unora dintre cele mai inteligente spirite ale
Universităţii. Era şi mai primejdioasă la aceştia decât la ceilalţi;
căci la aceia ea se împăca cu beţia unui optimism stupid, care le
destindea energia; În timp ce la aceştia toate resorturile erau
încordate, iar tăişul ascuţit de un pesimism fanatic, care nu-şi
făcea iluzii asupra antagonismului funciar dintre Natura
omenească şi Raţiune, şi care, din această pricină, era cu atât mai
înverşunat în a susţine lupta Libertăţii abstracte, a Justiţiei
abstracte, a Adevărului abstract, împotriva Naturii omeneşti prin
ea Însăşi rea. Era aci un fond de idealism calvin, jansenist,
iacobin, de veche credinţă în iremediabila perversitate a omului,
pe care poate şi trebuie să o sfărâme numai orgoliul implacabil al
Aleşilor bântuiţi de suflul Raţiunii – de Spiritul Domnului. Era un
tip caracteristic francez, al francezului inteligent, care nu este
„uman”. O piatră tare ca fierul: nimic nu poate s-o pătrundă şi ea
sfărâmă tot ce atinge.
Christophe fu doborât de conversaţiile pe care le avu la Achille
Roussin cu unii dintre aceşti nebuni „rezoneuri “. Ideile sale
despre Franţa erau zdruncinate. Credea, după opinia curentă, că
francezii sunt un popor ponderat, sociabil, tolerant, iubind
libertatea. Şi de fapt găsea maniaci ai ideilor abstracte, bolnavi de
logică, oricând gata să sacrifice pe ceilalţi şi pe ei înşişi unuia
dintre silogismele lor. Vorbeau neîncetat despre libertate şi nimeni
nu era mai puţin apt pentru a o înţelege şi pentru a o suporta.
Nicăieri, caractere mai reci şi mai atroce despotice, din patimă
intelectuală, sau fiindcă voiau totdeauna să aibă dreptate.
Şi aceasta nu era caracteristic doar unui partid. Toate partidele
erau la fel. Nu puteau – nu voiau să vadă nimic dincoace, dincolo
de formulele lor politice sau religioase, de patria lor, de provincia
lor, de grupul lor, de capul lor strâmt. Erau aici antisemiţi, care-şi
cheltuiau toate forţele fiinţei lor într-o ură turbată şi
neputincioasă împotriva tuturor privilegiaţilor sorţii: căci urau pe
toţi evreii, şi numeau evrei pe toţi cei pe care-i urau.. Erau aici
naţionalişti care urau (când erau foarte buni, se mulţumeau să
dispreţuiască) toate celelalte naţiuni, şi, în naţiunea lor chiar,
numeau străini, renegaţi sau trădători pe cei ce nu gândeau ca ei.
Erau aici anti- protestanţi, care îşi închipuiau că toţi protestanţii
erau englezi sau germani şi care ar fi vrut să-i izgonească pe toţi
din Franţa. Erau oameni din Occident care nu voiau să admită
nimic la est de linia Rinului; şi oameni din nord care nu voiau să
admită nimic la sud de linia Loarei; şi cei care-şi făceau o glorie
din a fi de rasă germanică; şi, cei care-şi făceau o glorie din a fi de
rasă galică; şi, cei mai nebuni dintre toţi, „românii” care se
mândreau cu înfrângerea strămoşilor lor; şi bretonii şi lorenii şi
felibrii şi albigenii; şi cei din Carpentras, din Pontoise şi din
Quimper-Corentin i fiecare nu de admitea decât pe sine, făcându-
şi un titlu de nobleţe din a fi el şi netolerând să fie altfel. Nimic de
făcut împotriva acestei specii de oameni: nu ascultă de niciun alt
raţionament decât de al lor; sunt sortiţi să dea foc întregii lumi
sau să fie arşi ei înşişi.
Christophe gândea că e un noroc că un asemenea popor să fie
republican; în acest fel, toţi aceşti mici despoţi se mai anihilau
măcar unii pe alţii. Dar dacă unul dintre ei ar fi fost împărat sau
rege, n-ar mai fi fost de trăit.
Nu ştia că popoarelor acestora le rămâne o virtute care le
salvează: inconsecvenţa.
Politicienii francezi nu se abţineau de la aceasta. Despotismul
lor era temperat de anarhism; oscilau necontenit de la un pol al
celălalt. Dacă se sprijineau la stingă pe fanaticii gândirii, la
dreapta se sprijineau pe anarhiştii gândirii. În jurul lor roia o
întreagă pleavă de socialişti diletanţi, de mici arivişti, care se
feriseră să ia parte la bătălie, înainte de a fi câştigată, dar care se
ţineau după urmele armatei Li- berei-Cugetări, iar după fiecare
dintre victoriile ei, se aruncau asupra cadavrelor învinşilor’. Nu
pentru t raţiune lucrau campionii raţiunii… Sic vos non vobis2…
Ci pentru acei profitori cosmopoliţi, care, încântaţi, călcau în
picioare tradiţiile ţârii şi care nu înţelegeau să distrugă o credinţă
pentru a instala o alta în loc, ci pentru a se instala ei înşişi.
Christophe îl reîntâlni aici pe Lucien Levy-Coeur. Nu fu prea
mirat aflând că Lucien Levy-Coeur era socialist. Gândi numai că
socialismul trebuie să fi fost foarte sigur de reuşită pentru ca
Lucien Levy-Coeur să fi venit la el. Nu ştia însă că Lucien L£vy-
Coeur găsise mijlocul să fie tot atât de bine văzut şi în tabăra
vrăjmaşă, unde reuşise să devină prietenul celor mai antiliberale
ba chiar antisemite personalităţi ale politicii şi artei. EH îl întrebă
pe Achille Roussin:
— Cum puteţi primi asemenea oameni în mijlocul vostru?
Roussin răspunse:
— Are atâta talent l Şi apoi lucrează pentru noi, distruge lumea
veche.
— Văd bine că distruge, spuse Christophe. Distruge în aşa
măsură încât nu ştiu cu ce veţi mai reconstrui. Sunteţi siguri că
va rămâne destulă cherestea pentru noua voastră casă? Şi chiar,
sunteţi siguri că viermii nu au început deja să roadă şantierul
vostru de construcţie?
Lucien Levy-Coeur nu era singurul care rodea socialismul. Foile
socialiste erau pline de aceşti mărunţi oameni de litere, artă
pentru artă, anarhişti de lux, care puseseră stăpânire pe toate
drumurile ce puteau duce la succes. Ei barau drumul altora şi
umpleau jurnalele, care-şi spuneau organele poporului, cu
diletantismul lor decadent şi cu acel struggie for life’. Nu se
mulţumeau cu locurile pe care le aveau:! E trebuia gloria. În nicio
epocă nu se văzuseră atâtea statui ridicate în grabă, atâtea
discursuri în faţa unor genii de ghips. Spectacolul cel mai comic îl
constituiau banchetele, periodic oferite câte unui mare om al
confreriei de către obişnuiţii lingăi ai gloriei, nu cu ocazia vreunei
lucrări ale sale, ci cu aceea a unei decorări: căci aceasta era ceea
ce îi impresiona mai mult. Esteţi, supraoameni, miniştri socialişti,
cu toţii erau de acord pentru a sărbători decorarea cu legiunea de
Onoare, instituită de acel ofiţer corsican.
Pe Roussin îl înveselea necontenita uimire a lui Christophe. Nu
găsea că neamţul judeca atât de greşit pe tovarăşii săi Când erau
singuri, el însuşi îi trata fără menajamente. Cunoştea prostia sau
viclenia lor mai bine decât oricine; aceasta nu-l împiedica însă să-
i susţină, pentru ca la rândul lui să fie susţinut de ei. Şi dacă, în
intimitate, nu se jena să vorbească despre popor în termeni
dispreţuitori, la tribună era alt om. Îşi făcca o voce de cap, tonuri
ascuţite, fornăite, sacadate, solemne tremolouri, behăituri, mari
gesturi vaste şi tremurătoare, ca nişte bătăi de aripi: făcea pe
Mounet- Sully23.

23 Luptă pentru existenţă (în 1. engleză).

 Christophe se silea să desluşească în ce măsură Roussin
credea în socialismul său. Era evident că în fond nu credea în el:
era prea sceptic. Credea totuşi în el, cu o parte din cugetul lui; şi
cu toate că ştia foarte bine că nu era decât o parte (şi poate nu
cea mai de seamă), îşi organizase viaţa şi conduita conform
acestei credinţe, pentru că îi era mai comod aşa. Nu numai
interesul său practic era în joc, dar şi interesul său vital, raţiunea
lui de a fi şi de a acţiona. Credinţa sa socialistă era pentru el
însuşi un fel de religie de stat. Majoritatea oamenilor nu trăiesc
altfel. Viaţa lor se sprijină pe credinţe religioase, sau morale, sau
sociale, sau pur şi simplu practice (credinţă în îndeletnicirea lor,
în activitatea lor, în utilitatea rolului lor în viaţă), în care în fond
nu cred. Dar nu vor s-o ştie: căci, ca să trăiască, au nevoie de
această aparenţă de credinţă, de acest cult oficial, al cărui preot
este fiecare dintre ei.
Roussin nu era unul dintre cei mai răi. Câţi alţii în partid nu
făceau-pe socialiştii sau pe radicaliştii – nici măcar nu se putea
spune că din ambiţie, într-atât această ambiţie era de mică
anvergură şi nu mergea mai departe de jaful imediat şi realegerea
lor! Aceşti oameni aveau aerul să creadă într-o societate nouă.
Poate crezuseră altădată; dar, în realitate, nu se mai gândeau
decât să trăiască din rămăşiţele societăţii muribunde. Un
oportunism miop era pus în serviciul acestui nihilism profitor.
Marile interese ale viitorului erau jertfite egoismului orei prezente.
Armată era dezmembrată, ar fi dezmembrat şi patria pentru a fi
pe placul electorilor. Nu inteligenţa era aceea care lipsea; îşi
dădeau bine seama de ce ar fi trebuit să facă: dar nu o făceau
pentru că ar fi costat prea multe eforturi. Voiau să-şi aranjeze
propria lor viaţă şi pe aceea a naţiunii cu un minimum de
suferinţă şi de jertfă. De la treapta de jos până la cea mai înaltă a
scării sociale domnea aceeaşi morală a celei mai mari plâ- ceri cu
putinţă, obţinută cu cea mai neînsemnată sforţare. Această
morală imorală era singurul fir străbătător în mijlocul harababurii
politice, în care şefii dădeau exemplul anarhiei, în care o politică
incoherentă urmărea zece iepuri deodată, ca să-i abandoneze,
unul după altul, pe toţi, pe drum, în care o diplomaţie războinică
era alături de un minister de război pacifist, în care miniştrii de
război descompuneau armată ca s-o epureze, miniştrii marinei
răsculau pe lucrătorii arsenalelor, instructorii de război predicau
oroarea războiului, în care existau ofiţeri diletanţi, judecători
diletanţi, revoluţionari diletanţi, patrioţi diletanţi. O demoralizare
politică universală. Fiecare aştepta de la stat funcţii, decoraţii,
pensii, indemnizaţii; iar statul într-adevăr nu uita să-şi
răsplătească clientela: era o goană după onoruri şi slujbe oferite
fiilor, nepoţilor, strănepoţilor, servitorilor puterii; deputaţii îşi
votau singuri mărirea lefurilor; o risipă neînfrânată a finanţelor, a
posturilor, a titlurilor şi a tuturor energiilor statului. Şi, ca un
sinistru ecou al exemplului venit de sus, sabotajul de jos:
institutori propovăduind dispreţul autorităţii şi revoltă împotriva
patriei, funcţionari ai poştelor arzând scrisori şi telegrame,
lucrători din uzine a- runeând nisip sau şmirghel în angrenajele
maşinilor, lucrători de la arsenale distrugând arsenalele, vapoare
incendiate, prăpădirea monstruoasă a muncii de către muncitori –
distrugerea nu a bogaţilor, ci a bogăţiei lumii.
Pentru a încorona opera, o elită intelectuală se distra să
fundeze pe raţiune şi pe drept această sinucidere a unui popor, în
numele drepturilor sacre ale fiinţei omeneşti la fericire. Un
umanitarism morbid măcina deosebirea dintre bine şi rău,
înduioşându-se, cu un sentimentalism de bătrân, în faţa
persoanei „iresponsabile şi sacre” a criminalilor, ca- pitulând în
faţa crimei în prada căreia era dată societatea.
Christophe se gândea: – „Franţa este beată de libertate. După
ce va delira bine, va cădea beată-moartă. Şi când se va trezi, va fi
la dubă “.
Cel mai mult în această demagogie îl rănea pe Christophe
constatarea că cele mai grave violenţe politice erau Înfăptuite cu
răceală de către oameni al căror fond nesigur îl cunoştea. Era
prea scandaloasă disproporţia dintre a- ceşti oameni schimbători
şi acţiunea violentă pe care ei o dezlănţuiau sau o autorizau.
Părea că în ei există două lu*
Eruri contradictorii: un caracter fără consistenţă, care nu
erodea în nimic şi o raţiune care despica firul de păr în patru,
care tăia, secera pustia viaţă, fără să vrea să ştie de nimic.
Christophe se întreba cum se face că burghezia calmă, catolicii,
ofiţerii care erau hărţuiţi în toate chipurile nu îi aruncau pe
fereastră. Nu îndrăznea să i-o spună lui Roussin, însă cum nu
ştia să ascundă nimic, lui Roussin nu-i fu greu să-i ghicească
gândurile. Începu să râdă şi spuse:
— Este, fără îndoială, ceea ce dumneata sau eu am face, nu-i
aşa? Dar cu ei nu e niciun risc. Sunt nişte bieţi păcătoşi,
incapabili să ia cea mai mică hotărâre energică, nu sunt buni
decât să facă reproşuri. O aristocraţie sfârşită, ramolită,
abrutizată de cluburi şi sporturi, prostituată americanilor şi
evreilor şi care, pentru a-şi dovedi modernismul, se distrează
singură de rolul insultător pe care este pusă să-l joace în
romanele şi piesele la modă, şi sărbătoreşte pe defăimători. O
burghezie apatică şi morocănoasă, care nu citeşte nimic, care nu
înţelege nimic, care nu vrea să înţeleagă nimic, care nu ştie decât
să ponegrească, să defăimeze în van, cu acreală, zadarnic, care nu
are decât o singură pasiune: să doarmă pe sacul ei cu aur, urând
pe cei ce vor s-o deranjeze, sau chiar pe cei ce lucrează: căci o
deranjează faptul că alţii sunt activi, în timp ce ea îi trage Ia
aghioase! … Dacă i-ai cunoaşte pe aceşti oameni, ai sfârşi prin a
ne găsi simpatici pe noi…
Christophe însă nu simţea decât un mare dezgust şi pentru
unii şi pentru ceilalţi; căci nu credea că josnicia persecuţiilor este
o scuză pentru aceea a persecutorilor. Întâlnise prea adesea la
Stevensi tipuri ale acestei burghezii bogate şi morocănoase, pe
care i-o descria Roussin,
„… l’anime triste di color,
Che visser senza infamia e senza lodo… “24
Vedea prea bine motivele pe care le aveau Roussin şi prietenii
lui de a fi siguri nu numai de puterea lor asupra acestor oameni,
ci şi de dreptul lor de a abuza de ea. Instrumentele de dominaţie
nu le lipseau. Mii de funcţionari fără voinţă, ascultând orbeşte.
Moravuri de curtezane, o republică fără republicani; jurnale
socialiste, la pământ în faţa regilor în vizită; suflete de servitori
făcând sluj în faţa titularilor, a galoanclor, a decoraţiilor; pentru
a-i stăpâni nu aveai decât să le arunci drept pradă nişte ciolane
de ros sau Legiunea de Onoare. Dacă vreun rege ar fi făgăduit să-i
înnobileze pe toţi cetăţenii Franţei, toţi cetăţenii Franţei ar fi fost
regalişti.
Politicienii aveau toate atu-urile în mână. Dintre cele trei clase
din 89, cca dintâi era nimicită; cea de a doua proscrisă, emigrată
sau suspectă; cea de a treia, ghiftuită de propria sa victorie,
dormea. Iar cât despre cea de a patra clasă, care, între timp, se
ridicase ameninţătoare, nu era încă greu s-o dobori. Republica

24 „...nefericiţii-acei
Ce nici onoare n-au, nici infamie...“
(Dante, Infernul, In tălmăcirea lui George Coşbuc).
decadentă o trata, aşa cum Roma decadentă trata hoardele
barbare, pe care nu mai avea forţa să le zvârle dincolo de hotare:
le încorpora; deveneau curând cei mai buni câini păzitori ai ei
Miniştrii burghezi, care îşi ziceau socialişti, atrăgeau, pe ascuns,
anexau la burghezie, pe cei mai inteligenţi din elita
muncitorească; decapitau partidul proletarilor de şefii lor, le
sugeau sângele proaspăt, ca să-i îmbuibe, în schimb, cu o
ideologie burgheză.
Unul dintre exemplele cele mai curioase ale acestor tentative
de aservire a poporului de către burghezie, erau, în vremea
aceea, Universităţile Populare, mici bazaruri de ru- ’noştinţe
confuze (din toate timpurile şi din toate ţările). Pretindeau că se
predau acolo, aşa cum spunea un program, „toate ramurile
ştiinţelor fizice, biologice, sociologice: astronomie, cosmologie,
antropologie, etnologie, fiziologie, psihologie, psihiatrie, geografie,
lingvistică, estetică, logică etc. “Cât să facă să crape scăfârlia lui
Pico de la Mirandola-
Desigur, fusese la origine, mai era şi acuma în unele dintre ele,
un idealism sincer, o nevoie de a împărtăşi adevărul, frumosul,
viaţa morală, tuturora, ceea ce este un lucru minunat. Aceşti
muncitori care, după o zi de grea tru-. Dă, veneau să se înghesuie
în sălile de conferinţe strâmte şi înăbuşitoare, şi a căror sete de a
şti era mai puternică decât oboseala şi foamea, ofereau un
spectacol admirabil şi înduioşător. Dar cât de tare se abuzase de
bieţii oameni I Pentru câţiva adevăraţi apostoli, inteligenţi şi
umani, pentru câteva suflete minunate, mai mult bine
intenţionate decât’ îndemî- natice, câţi proşti, limbuţi, intriganţi,
scriitori fără cititori, oratori fără public, profesori, păstori,
vorbitori, pianişti şi critici inundau poporul cu produsele lor!
Fiecare încerca să-şi plaseze marfa. Cei cu cea mai mare clientelă
erau bineînţeles vânzătorii de şarlatanii, flecari în ale filosofiei,
care rostogoleau cu lopata idei generale, făgăduind, la sfârşit,
paradisul social.
Universităţile populare erau de asemenea un debuşeu pentru
operele de artă ultraaristocratice: gravuri, poezie, muzică
decadentă. Se tindea la înălţarea poporului pentru a reîmprospăta
gândirea şi pentru a regenera rasa. Şi se încăpea prin a i se
inocula toate rafinamentele burgheziei! Christophe, care fusese
dus la una dintre aceste Universităţi populare de doamna
Roussin, o auzi cântând poporului din Debus- sy. Între La Bonne
Chanson de Gabriel Faure şi unul dintre cele din urmă cvartete
ale lui Beethoven. El, care nu ajunsese la înţelegerea ultimelor
opere ale lui Beethoven decât după mulţi ani, printr-o lentă
evoluţie a gustului şi a gândirii sale ’ântrebă, plin de milă, pe unul
dintre vecinii săi:
— Dar înţelegeţi ceva?
Celălalt se împintenă, ca un cocoş mânios, şi spuse:
— Fireşte. De ce n-aş înţelege tot atât de bine ca şi dumneata?
Şi, pentru a dovedi că a înţeles, bisă o fugă, uitându-se la
Christophe, cu un aer provocator
Christophe fugi, consternat: îşi spunea că animalele astea
reuşiseră să învenineze până şi izvoarele vii ale naţiunii: nu mai
exista popor.
— Popor eşti dumneata, nu eu! Cum spunea un lucrător unuia
dintre acei oameni cumsecade care încercau să întemeieze Teatre
populare. Sunt tot atât de burghez cât şi dumneata 1
Într-o seară în care cerul molatic ca un covor de Orient, cu
nuanţe calde, puţin stinse, se întindea deasupra oraşului
întunecat, Christophe mergea de-a lungul cheiului, de ta Notre-
Dame spre Invalizi. În noaptea care se lăsa, turnurile catedralei se
înălţau ca braţele lui Moise ridicate în timpul bătăliei. Suliţa de
aur cizelat a Sfintei Capele, spinul sfânt, plin de flori, izbucnea
din desişul caselor. Pe ţărmul dimpotrivă, L14vrui îşi desfăşura
faţada regală, în ai cărei ochi plictisiţi, reflexele soarelui care
asfinţea puneau o ultimă licărire de viaţă. În fundul Pielei
Invalizilor, îndărătul şanţurilor şi zidurilor sale semeţe, în puştiul
ei maiestuos, plana cupola de aur sumbru, ca o simfonie a unor
îndepărtate victorii. Şi Arcul de Triumf deschidea, pe colină,
aidoma unni marş eroic, supraomenescul pas al legiunilor
imperiale.
Şi Christophe avu brusc imaginea unui uriaş mort, ale cărui
membre imense acopereau piaţa. Cu inima strânsă de spaimă, se
opri, privind giganticele fosile ale unei specii fabuloase, dispărute
de pe pământ, şi ai cărei paşi întregul pământ îi auzise răsunând
– rasa cu Domul Invalizilor în chip de coif şi încinsă cu Luvrul,
care îmbrăţişa cerul cu miile de braţe ale catedralelor sale şi care
boltea deasupra lumii cele două picioare triumfătoare ale Arcei
napoleoniene, sub călcâiul căreia mişuna azi Lillădut
Fără să o fi căutat, Christopfie ci^tigase o mică notorietate în
mediul parizian în care Sylvain Kohn şi Goujart îl introduseseră.
Originalitatea figurii sale, care era văzută întotdeauna cu unul
sau cu celălalt dintre cei doi prieteni ai săi la premierele teatrelor
şi la concerte, viguroasa-i urâţenie, chiar părţile ridicole ale fiinţei,
ale ţinutei, ale manierelor sale brusce şi stângace, butadele
paradoxale care-i sci- pau câteodată, inteligenţa să necioplită, dar
cuprinzătoare şi robustă, ca şi poveştile romantice pe care Sylvain
Kohn le răspândise în legătură cu escapadele sale în Germania,
cu neînţelegerile sale cu poliţia şi cu fugă să în Franţa îl sortiseră
curiozităţii neocupate şi aferate a acelui mare salon de hotel
cosmopolit, care a devenit Parisul monden. Atâta vreme cât se
ţinu în rezervă, observând, ascultând, încercând să înţeleagă
înainte de a se pronunţa, atâta vreme cât operele şi fondul
gândirii sale nu fură cunoscute, fu destul de bine privit. Francezii
îi purtau recunoştinţă că nu a putut rămâne în Germania. Mai cu
seamă muzicienii francezi erau mişcaţi, ca de un omagiu care le
era adus, de nedreptatea judecăţilor lai Christophe asupra muzicii
geimane: {era vorba, în realitate, de judecăţi deja vechi, ia care, în
majoritatea cazărilor, nu ar mai fi subscris astăzi: câteva articole
publicata altădată într-o revistă germană şi ale căror paradoxuri
fuseseră răspândite şi amplificate de Sylvain Kohn}. Oâris- tophe
provoca interesul fără a deranja pe nimeni; nu lua locul nimănui.
Nu ar II depins decât de el ca şi devină un mare om de cenaclu.
Nu avea decât să nil scrie nimic, sau ât mai puţin cu putinţă, mai
cu seamă să nu lase să Fie audiat ni- mic din propriile sale
compoziţii şi să alimentez»» cu idei pe Goujart şi pe cei asemenea
lui, toţi acei oameni care au luat cu deviză un euvint faimos,
ajustân (hi-l puţin:
„Paharul meu nu-i mare; dar beau… dintr-al altora. “’
1 personalitate puternică îşi exercită iradianta-i înrâuri- re
mai cu seamă asupra tinerilor, ocupaţi mai mult să simtă decât
să acţioneze. Nu lipseau în jurul lui Christophe. În general erau
dintre acele fiinţe neocupate, lipsite de voinţă, fără ţintă, fără
niciun rost în existenţă, care se tem de masa de lucru, se tem să
afle singuri cu ei înşişi, care se eternizează într-un fotoliu, care
rătăcesc dintr-o cafenea într-o sală de teatru, căutând toate
pretextele pentru a nu se întoarce acasă, pentru a nu se privi
drept în faţă. Veneau, se instalau, tărăgănau timp de ore întregi
conversaţii nesărate, de pe urma cărora rimâi cu o dilatare a
stomacului, scârbit, sătul şi totuşi flămând, cu nevoia şi în
acelaşi timp cu dezgustul de a continua. Îl înconjurau pe
Christophe, ca şi câinele hai Goethe, „larve la pândă “care
urmăresc să in- haţe un suflet, ca să se poată agăţa de viaţă.
Unui prost vanitos i-ar fi plăcut această curte de paraziţi. Lui
Christophe însă nu-i plăcea să facă pe idolul. De altminteri, era
scos din răbdări de înfumurarea idioată a admiratorilor săi, care
găseau în ceea ce făcea el intenţii absurde, renaniene,
nietzscheene, hermafrodite. Îi dădu afară. Nu era făcut pentru un
rol pasiv. Totul la el avea ca scop acţiunea. Observa pentru a
înţelege; şi voia să înţeleagă pentru a acţiona. Liber de
constrângerea vreunei şcoli şi de prejudecăţi, se informa despre
toate, citea tot, studia în artă să toate formele de gândine şi
mijloacele de expresie ale altor ţări şi ale altor timpuri. Şi-şi
însuşea ca pe o pradă tot ce-i părea eficace şi adevărat. Spre
deosebire de acei artişti francezi, pe care îi studia, ingenioşi
inventatori de forme noi, care se epuizează în a născoci fără
încetare şi-şi lasă invenţiile în drum, el căuta mult mai puţin să
inoveze limbajul muzical cât să-l vorbească cu mai multă energie;
nu avea grijă să fie original, ci să fie puternic. Această forţă
pasionată se opunea geniului france* făcut din fineţe şi măsură.
Dispreţuia stilul pentru stil şi artă pentru artă. Cei mai buni
artişti francezi îi păreau a fi meseriaşi de lux. Unul dintre cei mai
perfecţi poeţi parizieni se Mistrase «ungur întocmind „lista muncii
poeziei franceze contemporane, fiecare cu marfa, produsul său
şoldurile lui “j şi enumera „policandrele de cristal, stofele din
Orient, medaliile de aur sau de bronz, dantelele pentru văduve de
neam mare, sculpturile policrome, faianţele înflorate”, care ieşean
din fabrica cutărui. Sau cutărui confrate al său. Pe el însuşi se
reprezenta „într-un colţ al vastului atelier al literelor, cârpind
vechi tapiserii, sau sooţând rugina de pe baltaguri ieşite din uz “.
Această concepţie despre artist, ca despre un bun lucrător, atent
numai la perfecţiunea meşteşugului, nu era lipsită de măreţie.
Dar nu-l satisfăcea pe Christophe; şi, deşi li recunoştea o anumită
demnitate profesională, avea totuşi dispreţ pentru sărăcia de viaţă
pe care, de obicei, o acoperea. Nu concepea să scrii pentru a scrie,
să vorbeşti pentru a vorbi. El nu spunea cuvinte, spunea – sau
voia să spună —lucruri.
„Ei dice cose, e voi dite parole.”
După o perioadă de repaus, în care nu făcuse decât să se
pătrundă de o lume nouă, spiritul lui Christophe fu deodată
cuprins de nevoia de a crea. Antagonismul pe care-l simţea între
Pariş şi el îi însutea puterea, scoţându-i în relief personalitatea.
Era o revărsare de patimi care cereau imperios să se exprime.
Erau de toate felurile; de toate era solicitat cu aceeaşi ardoare.
Trebuia să făurească opere sau să se descarce de dragostea care-i
umplea sufletul, şi de asemenea de ură; şi de voinţă, şi de
asemeni de renunţare, şi de toţi demonii care se înfruntau în el şi
care aveau acelaşi drept la viaţă. De-abia se descărca de o patimă,
într-o operă (câte-odată, nu avea nici măcar răbdare de a merge
până la capătul operei) că se şi arunca într-o patimă potrivnică.
Dar contradicţia nu era decât aparentă; deşi se schimbă mereu,
mereu era acelaşi. Toate operele sale erau căi diferite care duceau
spre aceeaşi ţintă; sufletul îi era un munte: el îi străbătea toate
drumurile; unele, în cotiturile lor molatice, zăboveau la umbră;
altele urcau dârz, aride, în soare; toate duceau spre Dumnezeu,
care trona pe culme. Dragoste, ură, voinţă, renunţare, toate
forţele omeneşti, împinse la paroxism, ating veşnicia şi chiar
participă la ea. Fiecare o poartă în el; credinciosul ca şi ateul,
acela ce vede viaţa pretutindeni şi acela care pretutindeni o
tăgăduieşte, şi acela care se îndoieşte de tot, şi de viaţă şi de
tăgăduirea ei – şi Christophe, al cărui suflet îmbrăţişa deodată
toate aceste antagonisme, care toate se topesc în eterna Forţă.
Esenţialul pentru Christophe era să trezească în el şi în ceilalţi
această Forţă, să aţâţe focul pentru a dărui flăcării vâlvătaia
Eternităţii. O uriaşă văpaie îi aprinsese sufletul, în miezul
voluptoasei nopţi a Parisului. Se credea liber de orice credinţă, şi
în întregime nu era decât o torţă de credinţă.
Nimic nu se putea preta mai bine la ironia franceză. Credinţa
este unul dintre sentimentele pe care le iartă cel mai puţin o
societate foarte rafinată, căci ea a pierdut-o. În surda sau
batjocoritoarea ostilitate a celor mai mulţi pentru visurile tinerilor,
intră, în mare măsură gândul amar că şi ei au fost cândva la fel,
că au avut aceleaşi ambiţii şi nu le-au realizat. Toţi aceia care şi-
au renegat sufletul, toţi cei ce purtau În ei o operă şi, pentru a
obţine securitatea unei vieţi uşoare şi onorabile, nu au realizat-o,
cugetă astfel:
„De vreme ce eu nu am putut face ceea ce visasem, de ce ar
putea să o facă el? Nu vreau ca ei să o facă.”
Câte Hedde Gabler 1 printre oameni 1 Ce luptă surdă şi
răuvoitoare pentru a anihila forţele noi şi libere, ce ştiinţă pentru
a le omorî prin tăcere, prin ironie, prin uzură, prin descurajare –
şi, la momentul potrivit, prin vreo perfidă se- ducţiune! …
Acest tip se găseşte în toate ţările. Christophe îl cunoştea, căci
îl întâlnise în Germania. Împotriva acestui fel de oameni era
cuirasat. Sistemul său de apărare era simplu: el ataca, cel dintâi;
de la primele lor mişcări, le declara război şi constrângea pe aceşti
periculoşi prieteni să-i devină vrăjmaşi. Dar dacă această politică
deschisă era cea mai prielnică pentru a-i salva personalitatea, ea
era, în schimb, mult mai puţin bună pentru a-i uşura cariera de
artist. Christophe începea a o lua din nou pe vechile-i urme din
Germania. Îi era cu neputinţă să se împotrivească. Un singur
lucru se schimbase: firea lui devenise foarte veselă.
Oricui voia să-l asculte, îi împărtăşea, degajat, criticile sale
lipsite de măsură asupra artiştilor francezi: îşi atrăgea astfel
multe duşmănii Nu avea nici măcar prevederea de a-şi asigura,
aşa cum fac oamenii cu judecată, sprijinul unei mirt tabere. Nu i-
ar fi fost greu să găsească în jurul său artişti gata să-l admire, cu
condiţia ca şi el s^-i admire. Erau unii care chiar îl întâmpinau cu
admiraţie, pentru a-l obliga să se’ re-
’ Hedda Gabler, eroina principală a piesei cu acelaşi nume a
dramaturgului norvegian Henric Ibsen. (1828—190fi) vanşeze.
Considerau pe cel lăudat că pe un debitor, căruia puteau oricând,
la momentul oportun, să-i ceară plata ere- anţei. Erau bani bine
plasaţi.
— Erau bani foarte prost plasaţi, cu Christophe. Nu restituia
nimic. Ba chiar, mult mal rău, avea obrăznicia să socotească
mediocre operele acelora care le găseau bune pe ale sale. Ei îi
purtau, fără să o spună, o mare pizmă şi îşi făgăduiau ca, la
primul prilej, să-i plătească cu aceeaşi monedă.
Printre toate stângăciile făcute, Christophe o avu şi pe aceea de
a porni război împotriva lui Lucien Levy-Coeur, ÎI găsea
pretutindeni în calea sa şi nu putea să ascundă • antipatie
exagerată pentru această fiinţă blândă, politicoasă, care nu făcea
niciun rău vădit, care părea să fie chiar mal bun decât el şi care,
în orice caz, avea mult mai multă măsură. Îl provocă la discuţii;
şi, oricât de neînsemnat era obiectul discuţiei, ea căpăta
totdeauna, din pricina lui Christophe, o asprime subită care
surprindea pe ascultători. Christophe părea a căuta toate
pretextele pentru a tăbărî orbeşte asupra lui Lucien Levy-Coeur;
dar niciodată nu putea să-l atingă. Duşmanul său avea totdeauna
suprema abilitate chiar când nedreptatea sa era cât se poate de
vădită, de a-şi aroga rolul frumos; se apăra cu o politeţe care
făcea să reiasă lipsa de maniere a lui Christophe. Acesta, care de
altfel, vorbea foarte prost franţuzeşte, cu cuvinte de argou, chiar
cu cuvinte destul de grele, pe care le învăţase repede şi pe care le
întrebuinţa alandala, ca mulţi străini, era incapabil de a dejuca
tactica lui Lucien Levy-Coeur; şi se zbătea furios împotriva acestei
ironice blândeţi. Nimeni nu-i dădea dreptate: căci nu-şi dădeau
seama de ceea ce Christophe simţea nedesluşit: făţărnicia acestei
blândeţi, care, atunci când se întâlnea cu o forţă pe care nu
reuşea s-o zdruncine, încerca să o înăbuşe, fără zgomot, în tăcere.
Nu era grăbit, fiind dintre aceia care, ca şi Christophe, contau pe
timp; dar el era pentru distrugere, în vreme ce Christophe voia să
clădească. Nu-i fu greu să despartă pe Sylvain Kohn şi pe Goujart,
de Christophe, aşa cum încetul cu încetul îl înlăturase din salonul
Stevensilor. Făcu vid în jurul lui.
Christophe se însărcinase singur cu aceasta. Nu mulţumea pe
nimeni, nefăcând parte din niciun partid, sau mai bine zis fiind
împotriva tuturor partidelor. Nu-i iubea pe evrei; dar iubea încă şi
mai puţin pe antisemiţi. Aceasta laşitate a maselor ridicate
împotriva unei minorităţi, acest auri la instinctele joşnice de
gelozie şi de ură, îl dezgustă.
Era privit de evrei ca un antisemit, de antisemiţi ca un evreu. În
ceea ce-i priveşte pe artişti, ei simţeau În el duşmanul, în mod
instinctiv, Christophe se făcea, în artă, mai german decât era.
Prin opoziţie cu voluptoasa seninătate a unei anumite muzici
pariziene, el celebra voinţa violentă, un pesimism viril şi sănătos.
Când exprimă bucuria, o făcea cu o lipsă de gust, cu o patimă
plebeiană, potrivită de minune ca să revolte până şi pe
aristocraticii patroni ai artei populare. Adoptase o formă savantă
şi greoaie. Chiar nu era departe de a afecta, numai pentru a
reacţiona, o neglijenţă aparentă în stil şi o nepăsare faţă de
originalitatea exterioară, fapt care trebuie să-i fi impresionat într-
un mod cu totul deosebit pe muzicienii francezi. Aşa încât, acei
dintre ei cărora le comunică uneie dintre operele sale îl înglobară,
fără să privească mai de aproape, în dispreţul pe care-l aveau
pentru wagnerismul întârziat al şcolii germane contemporane.
Christophe nu se sinchisea; în sinea sa râdea, repetându-şi acele
versuri ale unui fermecător muzician al Renaşterii franceze –
adaptate spre folosul său:
„Lasă, lasă, nu le-nirista de cci ce vor spune:
 Acest Christophe nu are-al cutărui contrapunct
Şi nici a cestuilalt frumoasă armonie.
Căd am şi eu ceva cum ceilalţi nu au şi nici că vor avea".
Dar când încercă să facă să i se cânte operele la concerte, găsi
uşa închisă. Aveau destulă bătaie de cap să facă să se cânte sau
să nu se cânte – operele tinerilor muzicieni francezi, ca sS se mai
îngrije’ască şi de acelea ale unui german necunoscut
Christophe nu se încăpăţină să facă demersuri. Se închise în
casă şi reîncepu să scrie. Puţin îi păsa că parizienii îl ascultă sau
nu. Scria pentru plăcerea sa şi nu pentru a reuşi. Adevăratul
artist nu se ocupă de viitorul operei sale. EH este aidoma acelor
pictori ai Renaşterii, care pictau cu bucurie faţade de case, ştiind
că în zece ani nu va rămâne nimic. Christophe lucra, aşadar, în
pace, resemnat cu voie bună să aştepte timpuri mai prielnice,
când îi sosi un ajutor neaşteptat.
În epoca aceea, Christophe era atras de forma dramatici. Nu
îndrăznea încă să se lase pradă valurilor lirismului său interior.
Simţea nevoia să-l canalizeze în subiecte precise. Şi desigur, e
bine pentru un geniiî tânăr, care nu este încă stă- pân pe sine,
care încă nici nu ştie măcar ce este el în mod exact, să-şi creeze în
chip voluntar limite între care să-şi închidă sufletul ce se ascunde
de sine însuşi. Acestea sunt stăvilarele necesare, care îngăduie
gândirii să fie dirijată. Din nefericire, lui Christophe îi lipsea
poetul; era silit să-şi croiască singur subiectele din legende sau
din istorie.
Printre viziunile care pluteau în el de câteva luni, erau şi
imagini din Biblie.
— Biblia, pe care maică-sa i-o dăduse ca tovarăşă de exil,
fusese pentru el un izvor de visări. Cu toate că nu o citea cu un
spirit religios, energia morală, sau, mai bine zis, vitală a acestei
Iliade ebraice, era pentru el o fântână în care, seara, îşi limpezea
despuiatu-i suflet, întinat de fumul şi noroaiele Parisului. Sensul
sacru al cărţii nu-l interesa; dar, prin suflul naturii sălbatice şi al
individualităţilor primitive, pe care-l respira, această carte
rămânea pentru el tot atât de sacră. Sorbea acele imnuri ale
pământului devorat de credinţă, ale munţilor, palpitând, ale
cerurilor exul- _ tante şi ale oamenilor-lei.
Unul dintre personajele cărţii, pentru care avea o duioşie
specială, era David, adolescent. El nu-i atribuia surâsul ironic al
băieţandrului din Florenţa, nici tragica încordare pe care
Verrocchio şi Aţichelangelo, o dăduseră operelor lor sublime: nu le
cunoştea. Şi-l imagină pe David că pe un ciobănaş poetic, cu
sufletul neprihănit, în care dormita eroismul, un Siegfried al
Răsăritului, de o. Rasă mai subţire, mai frumos, mai armonios la
trup şi la minte. Căci zadarnic se revoltă el împotriva spiritului
latin; pe nesimţite, acest spirit începuse să se strecoare în el. Nu
numai arta influenţează aria, nu numai gândirea, ci tot ceea ce ne
înconjoară: oamenii, lucrurile, gesturile, mişcările, liniile, lumina
fiecărui oraş. Atmosfera Parisului este foarte puternică: ea
modelează sufletele cele mai răzvrătite. Şi, un suflet gem an este
în stare, mai puţin, decât oricare altul să reziste: zadarnic se
învăluie el în mantia orgoliului naţional, căci este, dintre toate
sufletele europene, cel mai uşor de deznaţionalizat. Acela al lui
Christophe începuse deja, fără ca el să-şi dea seama, să ia de
la arta latină o claritate, o sobrietate, o înţelegere a
sentimentelor, şi chiar, într-o oarecare măsură, o frumuseţe
plastică, pe care, fără aceasta, nu ar fi avut-o niciodată. Al său
David era dovada.
Voise să descrie câteva episoade ale acestei adolescentei
întâlnirea cu Saul, lupta cu Goliat; şi descrisese întâi prima dintre
aceste scene. O concepuse ca pe un tablou simfonic cu două
personaje.
Pe un platou deşert, în mjilocul unei sterpe pustietăţi acoperite
doar cu buruieni în floare, ciobănaşul era culcat şi visa la soare.
Senina lumină, freamătul vietăţilor, molcomul foşnet al unduirii
ierburilor, clopoţeii argintii ai turmelor păscând, seva pământului
-legănau visarea copilului neştiutov de destinul său divin. Alene
îşi amestecă glasul şi sunetele flautului cu tăcerea armonioasă şi
acest cânt era cutreierat de o bucurie atât de linştită şi de
limpede, încât, auzindu-l» nu te mai gândeai la fericire sau la
suferinţă, ci părea că aşa este, că nu poate fi altfel… Deodată,
umbre mari se aşter- neau pe câmpie; în văzduh tăcere
încremenită; viaţa părea că se ascunde în arterele pământului.
Liniştit, cântul flautului continua, singur. Saul, halucinat, trecea.
Regele nebun, chinuit de spaima neantului, se zbătea ca o flacără
turbată care se mistuie şi pe care uraganul o frânge. El implora,
blestema, înfrunta vidul care-l înconjura şi pe care-l purta în el.
Şi când, la capătul puterilor, cădea Ia pământ, se desluşea din
nou – în tăcere – surâsul liniştit al cântului micului păstor, care
nu se întrerupsese. Atunci Saul, stăpânindu-şi bătăile furtunoasei
sale inimi, venea în tăcere, lângă copilul culcat 5 în tăcere îl
contempla; se. Aşeza lângă el şi-şi punea mâna fierbinte pe capul
păstorului. David, fără să se tulbure, se întorcea zâmbind şi-l
privea pe rege. Îşi rezemă capul pe genunchii lui Saul şi-şi reluă
cântul. Umbrele serii se lăsau i Da vid adormea cântând şi Saul
plângea. Şi, în noaptea plină de stele, se înălţa din nou imnul de
senină bucurie al naturii reînviate şi cântul de slavă al sufletului
alinat.
Christophe, scriind această scenă, nu se preocupase decil de
propria lui plăcere, nu se gândise la mijloacele de execuţie, şi, mai
ales, nu i-ar fi venit niciodată în minte că ea ar putea fi
reprezentată. O destina concertelor, pentru ziua în care concertele
ar binevoi să o primească.
Într-o seară, pe când îi vorbea lui Achille Roussin despre ea şi
când, la cererea acestuia, încercase să-i cânte un fragment la
pian, fu foarte mirat văzându-l pe Roussin că se entuziasmează
pentru operă, declarând că trebuia cu orice preţ ca ea să fie
reprezentată pe o scenă pariziană şi că acest lucru îl priveşte pe el
Fu înfcă şi mai mirat, când văzu, câteva zile mai târziu, că
Roussin lua lucrurile în serios; şi mi rărea sa atinse uimirea când
află că Sylvain Kohn, Goujart şi chiar Lucien Levy-Coeur se
interesau de această chestiune. Trebuia să admită că pizma
personală a acestor oameni ceda în faţa dragostei pentru artă:
acest lucru îl surprindea grozav Cel mai puţin grăbit ca opera să
se joace era el însuşi. Nu era de loc făcută pentru teatru: era un
nonsens să fie reprezentată. Roussin însă fu atât de stăruitor,
Sylvain Kohn atât de convingător, iar Goujart atât de afirmativ,
încât Christophe se lăsă ademenit. Fu laş. Era atât de dornic să-şi
audă muzica!
Totul fu uşor pentru Roussin. Directorii şi artiştii se sileau să-i
fie pe plac. Tocmai atunci, un jurnal organiza un matineu de gală
în favoarea unei opere de binefacere. Se înţeleseră să se reprezinte
David. Fu alcătuită o orchestră bună. Cât despre cântăreţi,
Roussin pretindea că a găsit pentru rolul lui David interpretul
ideal.
Începură repetiţiile. Orchestra se achită destul de bine de prima
lectură, cu toate că, după obiceiul franţuzesc, nu prea fu
disciplinată. Saul avea un glas cam obosit, dar onorabil; şi-şi
cunoştea meseria. În rolul lui David era o făptură frumoasă, mare,
grasă, bine făcută, dar cu o voce sen- timetală şi vulgară, care se
lăbărţa greoi cu tremolouri de melodramă şi graţii cafe-concert.
Christophe se strâmbă. De la primele măsuri pe care le cântă, fu
evident pentru el că nu va fi în stare să joace rolul. La prima
pauză a orchestrei, se duse să-l caute pe impresarul care se
însărcinase cu organizarea propriu-zisă a concertului, şi care,
împreună cu Sylvain Kohn, asista la repetiţie. Impresarul,
văzându-l îi spuse, cu obrazul strălucind de mulţumire:
— Ei! Eşti mulţumit?
— Da, spuse Christophe, cred că lucrurile se vor aranja. Numai
ceva nu merge; cântăreaţa. Trebuie schimbată Spuneţi-i aceasta
cu blândeţe: sunteţi obişnuiţi… Vă va fi uşor să găsiţi o alta.
Impresarul avu aerul consternat; se uită la Christophe ca şi
când nu ştia dacă vorbea serios; şi spuse:
— Dar asta nu-i cu putinţă!
— De ce nu ar fi cu putinţă? Întrebă Christophe.
Impresarul schimbă o privire batjocoritoare cu Sylvain
Kohn şi reluă:
— Dar are atâta talent!
— Ba nu are de loc, spuse Christophe.
— Cum se poate! … O voce atât de frumoasă!
— Nu are deloc voce!
— Şi apoi o persoană atât de frumoasă!
— Nu mă interesează asta.
— Aceasta nu strică totuşi, făcu Sylvain Kohn. Râzând.
— Am nevoie de un David, şi de un David care să ştie să cânte;
nu am nevoie de frumoasa Elena, spuse Christophe.
Încurcat, impresarul îşi frecă nasul:
— Este foarte plicticos, foarte plicticos… spuse el. Totuşi, este o
excelentă artistă… Te asigur! Poate că azi nu este în formă. Ar
trebui să mai încerc.
— Bine, spuse Christophe; dar e timp pierdut.
Reluă repetiţia. Fu şi mai rău. Cu greutate ajunse până
Ia capăt: devenea nervos; observaţiile adresate cântăreţei, la
început reci dar politicoase, deveneau aspre şi tăioase, în ciuda
ostenelii evidente pe care ea şi-o dădea pentru a-l satisface şi a
ocheadelor pe care i le arunca pentru a-i cuceri bunăvoinţa.
Impresarul, prudent, întrerupse repetiţia, în momentul în care
lucrurile ameninţau să se strice. Pe când. Pentru a îndulci efectul
neplăcut al observaţiilor lui Christophe, el se învârtea împrejurul
cântăreţei şi îi spunea galanterii greoaie. Deodată Christophe,
care asista la aceste tertipuri cu 0 nerăbdare pe care nu încerca
să o ascundă, îi făcu imperios semn să vină şi spuse:
— Nu mai avem ce discuta. Nu o vreau. Este neplăcut, ştiu; dar
nu eu am ales-o. Descurcă-te cum crezi.
Impresarul se înclină, cu un aer plictisit, şi spuse cu
indiferenţă:
— Eu nu pot face nimic. Adresează-te domnului Roussin.
— Întrucât această chestiune îl priveşte pe domnul Roussin?
Întrebă Christophe. Nu vreau să-4 plictisesc cu treburile astea.
— Ba nu-l va plictisi deloc, spuse Sylvain Kohn ironic.
Şi i-l arătă pe Roussin, care tocmai intra.
Christophe îi ieşi întru fntâmpinare. Roussin, admirabil dispus,
exclamă:
— Eli, ce-i? Gata deja? Speram să mai aud o parte. El’ bine,
scumpe maestre,. Ce spui? Eşti satisfăcut?
— Totul merge foarte bine, spuse Christoplie. Nu pot să vă
mulţumesc îndeajuns…
— Deloc I Deloc!
— Un singur lucru nu poate merge.
— Spune, spune Vom aranja asta. Ţin să fii mulţumit.
— Ei bine. Cântăreaţa. Fie zis între noi, este execrabili.
Chipul vesel al lui Roussin îngheţă deodată. Spuse cu un aer
sever:
— Mă uimeşti, dragul meu.
— Nu face nici două parale, continuă Christodhe. Nu are nici
vooe. Nici gust, nici tehnică, nici umbră de talent. Aveţi noroc că
n-aţi auzit-o adineauri I…
Roussin. Din ce în ce mai înţepat. Reteză vorbă lui Chris- toohe
şi spuse pe un ton tăios:
— Cunosc De domnişoara de Sainte-Yeraine. Este o artistă de
mare talent. Am cea mai vie admiraţie pentru ea, Toţi oamenii de
gust ai Parisului gândesc ca mine.
Şi-i întoarse spatele lui Christophe. Christonhe îl văzu oferind
braţul actriţei şi ieşind cu ea. Şi cum rămase încremenit Svivain
Kohn, care urmărise scena cu încântare. Îl luă de braţ şi-i spuse,
râzând, pe când coborau împreună scara teatrului:
— Ce. Nu ştii că este amanta lui?
Christoohe înţelese. Pentru ea deci şi nu pentru el se mnnta
piesa! Îşi explică entuziasmul lui Roussin. Cheltuielile lui, graba
acoliţilor săi. Ascultă pe Sylvain Kohn. Care-l povestea istoria
domnişoarei de Sainte-Ygraine: o cântărea- ta de varieteu, care
după ce se expusese cu succes în diverse mici teatre de acest gen,
fusese cuprinsă de ambiţia, comună multora la fel cu ea, de a se
face ascultată pe o scenă mal demnă de talentul ei. Se bizuia pe
Roussin pentru a fi angajată la Operă sau le Operă Comică; şi
Roussin, care nu dorea altceva, găsise în reprezentarea lui David
o ocazie de a releva, fără riscuri, publicului parizian, darurile
lirice ale noii tragediene. Într-un rol care nu cerea aproape nicio
acţiune dramatică, şi care ounea în plină valoare eleganţa
formelor ei.,
Christophe ascultă povestea până la sfârşit: aooi se desprinse
de braţul lui Svivain Kohn şi izbucni în râs. Râse. Râse îndelung.
Când sfârşi de râs. SDUse:
— Mă dezeustati. Cu toţii mă dezgustaţi. Arta nu contează
pentru voi. Totdeauna istorii cu femei. Se montează o operă
pentru o dansatoare. Dentru o cântăfeaţă, pentru amanta
domnului cutare, sau a doamnei cutare. Nu vă gândiţi decât la
porcăriile voastre. Vezi. Nu vă Dort pică: aşa sunteţi, rămâneţi
aşa dacă vă nlace ci hălăr-iii-vă în mlaştina vnasiri. Dar să ne
tlespărtim: nu suntem făcuţi să trăim îmnreunâ.
Bună seara,
Îl părăsi; şi, ajuns a rasă, scrise lui Roussin că îşi retrage
piesa, fără să-i ascundă motivele care îl determinau s-o facă.
Aceasta provocă ruptura cu Roussin şi cu tot clanul său.
Urmările nu întârziară să apară. Jurnalele făcuseră oarecare
zgomot în jurul reprezentaţiei proiectate, şi povestea rupturii
dintre compozitor şi interpreta sa dădu prilej la bârfeli. Un
impresar avu fantezia să reprezinte opera într-unul din ma-
tineurile sale de duminică. Acest noroc fu un dezastru pentru
Christophe. Opera fu jucată şi fluierată. Toţi prietenii cântăreţei
se înţeleseseră pentru a da o lecţie obraznicului muzician: şi
restul publicului, pe care poemul simfonic îl plictisise, se asocie
cu complezenţă la verdictul oamenilor competenţi. Şi, ca o culme
a nenorocului, Christophe avusese imprudenţa, pentru a-şi pune
în valoare talentul său de virtuoz, de a accepta să fie ascultat, la
acelaşi concert, într-o Fantezie pentru pian şi orchestră.
Dispoziţia răuvoitoare a publicului, reţinută în timpul executării
lui David într-o oarecare măsură, din dorinţa de a-i menaja pe
interpreţi, îşf dădu frâu liber, când se găsi chiar în prezenţa
autorului, a cărui execuţie de altfel nu era prea corectă.
Christophe, enervat de zgomotul din sală, se întrerupse brusc în
mijlocul bucăţii; şi, privind cu un aer batjocoritor publicul care
tăcuse brusc, cântă Malbrough s’en va-t-en guerre!’ – şi spuse cu
obrăznicie:
— Iată ce vă trebuie!
Cu aceasta se ridică şi plecă.
Urmă un uriaş tumult. Strigau că a insultat publicul şi că
trebuie să vină să ceară scuze. A doua zi, în cor, jurnalele îl
osândiră pe neamţul grotesc, pe care bunul gust parizian îl şi
executase.
Şi apoi, urmă vidul, din nou, complet, absolut. Christophe era
iar singur, mai singur ca oricând, în marele oraş străin şi
duşmănos. Nu mai fu afectat. Începea să creadă că acesta era
destinul lai, şi că va rămâne aşa, toată viaţa.
Nu ştia că un suflet mare nu e niciodată singur, că ori- cât l-ar
lipsi soarta de prieteni, el sfârşeşte întotdeauna prin a şi-i crea, că
el radiază în juru-i dragostea de care este plin, şi că, chiar în
ceasul acesta, în care se credea singur pentru totdeauna, era mai
bogat în dragoste decât cei mai fericiţi oameni din lume.
’ Malbrough s’en va-t-en guerre! (Malbrough pleacă Ia război) I
celebru cântec englezesc, foarte popular în Franţa.
La Stevensi locuia o fetiţă între treisprezece şi paisprezece ani.
Christophe le dăduse lecţii, în acelaşi timp şi ei şi Colettei. Era
vară primară cu Colette şi se numea Grazia Buontempi. Era o
fetiţă cu tenul auriu, cu pomeţii uşor trandafirii, cu obrajii plini,
cu o sănătate de ţărancă, cu năsucul puţin în vânt, gura mare,
’bine tăiată, totdeauna pe jumătate desfhisă, bărbia rotundă,
foarte albă, ochii liniştiţi, uşor su- râzători, fruntea boltită,
încadrată cu un belşug de păr lung şi mătăsos, care-i aluneca lin
pe obraji, cu ondulaţii uşoare şi calme. O mică Fecioară zugrăvită
de Andrea del Sarto, cu figura mare, cu o frumoasă şi tăcută
privire.
Era italiancă. Părinţii ei locuiau, aproape tot anul, la ţară, într-
o mare proprietate din nordul Italiei: câmpii, livezi, mici râuri,
canale. De pe terasa de pe acoperiş vedeai desfăşurându-se valuri
de viţă de vie aurie, din care răsăreau, ici-colo, fusurile negre ale
chiparoşilor. Dincolo, se întindeau câmpiile, câmpiile. Tăcerea. În
vreme ce plugurile• răsturnau brazda, se auzea mugetul boilor pe
care îi îndemnau’ ţăranii cu strigăte ascuţite:
— Hi! … Boală! …
 Greierii cântau în copaci şi broaştele de-a lungul apei. Şi
noaptea se aşternea tăcerea infinită, sub luna cu valuri de argint.
În depărtare, din vreme în vreme, paznicii recoltelor, care moţăiau
în colibe de ramuri, trăgeau cu puşca pentru a vesti pe hoţi că
sunt cu ochii-n patru. Pentru aceia care, aţipiţi, auzeau acest
zgomot, nu mai însemna decât sunetul unui ornic paşnic vestind
în depărtare ceasurile nopţii. Şi tăcerea se strângea în jurul
sufletului, ca o mantie de catifea cu falduri bogate.
În preajma micuţei Grazia, viaţa părea adormită. Nimeni nu se
prea ocupa de ea. Creştea liniştit, în calmul armonios care o
scălda. Nicio înfrigurare, nicio grabă. Era leneşă, îi plăcea să
hoinărească şi să doarmă îndelung. Rămânea lungită ceasuri
întregi, în grădină. Se lăsa să plutească pe întinsul tăcerii, ca o
muscă pe un pâriu de vară. Şi, uneori, brusc, începea să alerge,
fără pricină. Alerga ca un animal tânăr, cu capul şi bustul uşor
aplecate spre dreapta, mlădios, sprinten. Un adevărat ied, care se
căţăra şi alunecă printre pietre, pentru bucuria de a sări. Vorbea
cu câinii, cu broaştele, cu ierburile şi copacii, cu ţăranii şi vietăţile
din curtea de păsărL Adora toate micile fiinţe care o înconjurau,
ca şi pe cele marii dar faţă de acestea nu se dăruia tot atât. Nu
vedea mai pe nimeni. Proprietatea era departe de oraş, izolată.
Foarte far trecea pe drumul prăfuit pasul târşait al vreunui ţăran
fngân» durat sau al unei frumoase ţărănci cu ochi luminoşi pe un
chip pârjolit de soare, mergând într-un ritm legănat, cu capul sus,
cu pieptul scos În afară. Grazia trăia zile întregi singuri, în parcul
tăcut; nu vedea pe nimeni; nu se plictisea nicicând; nu-i era frică
de nimic.
Odată, intră un vagabond să fure o- găină din fermă pustie. Se
opri, buimăcit, în faţa fetiţei culcate în iarbă, care mânca o tartină
mare în vreme ce murmura un cântec. Ea îl privi liniştit şi-l
întrebă ce voia. El spuse:
— Dă-mi ceva, ca să nu fiu rău.
Ea îi întinse tartina şi spuse, privindu-l surâzătoi
— Nu trebuie să fii rău.
Atunci el plecă.
Mama-i muri. Tatăl ci, foarte bun, cu totul lipsit de voinţă, era
un bătrân italian, de familie bună, robust, jovial, afectuos, dai’
puţin copilăros şi absolut incapabil să se îngrijească de educaţia
micuţer Sora bătrânului Buontempi, doamna Stevens, care venise
la înmormântare, şi care fusese izbită de izolarea copilului,
hotărâse, ca s-o facă să-şi uite doliul, s-o ia pentru o bucată de
vreme la Pariş. Grazia plânse, ca şi bătrânul ei tată; dar dacă
doamna Stevens decidea ceva, nu mai rămânea decât să te
resemnezi: nimeni nu putea să-i reziste. Era omul cel mai hotărât
din familie; şi în casa ei de la Pariş, îi conducea pe toţi: bărbat,
fiică şi amanţi; căci îşi împlinea în acelaşi timp şi sarcinile şi
plăcerile: era o femeie practică şi pasionată, de altminteri foarte
mondenă şi foarte agitată.
Transplantată la Pariş, liniştita Grazia căzu în adoraţie în faţa
frumoasei sale verişoare, Colette, pe care lucrul acesta o amuza.
Micuţa şi blândă mlădiţă sălbatică fu scoasă în lume, dusă la
teatru. Continuau să o privească ca pe un copil, şi ea însăşi se
considera tot aşa, deşi nu mai era copiL Avea sentimente pe care
le ascundea şi de care îi era frică i imense elanuri de tandreţe faţă
de un lucru sau de o fiinţă. Era, în taină, îndrăgostită de Colette:
îi fură o panglică, o batistă; adesea, în prezenţa ei, nu putea
scoate niciun cu- vânt; şi când o aştepta, când ştia că o -va vedea,
tremura de nerăbdare şi de fericire. La teatru, când îşi vedea
frumoasa verişoară intrând decoltată, în loja în care ea se afla
deja» şi atrăgând toate privirile, avea un surâs bun, modest,
afectuos copleşit de dragoste; când Colette îi vorbea i se topea
sufletul. În rochie albă, cu frumosul ei păr negru desfăcuţi şi
înfoiat pe umeiii-i bruni, inuşcând capătul mănuşilor ei lungi, în
gaura cărora, în neştire, băga degetul, se întorcea mereu în timpul
spectacolului spre Colette, pentru a căuta o privire prietenoasă,
pentru a-i împărtăşi plăcerea pe care o resimţea, pentru a spune
cu ochii ei căprui şi limpezi i
— Te iubesc mult.
În plimbări, prin pădurile din împrejurimile Parisului, mergea
în umbra Colettei, se aşeza la picioarele ei, fugea înaintea ei,
smulgea crăcile care ar fi putut-o stingheri, punea pietre în noroi.
Iar într-o seară când Colette, înfrigurată, în grădină, îi ceru şalul
ei, scoase un urlet de plăcere – de care după aceea îi fu ruşine –
de fericire că iubita ei, în- făşurându-se cu puţin din ea, i-l va
reda apoi, îmbibat cu parfumul trupului ei.
Mai erau şi cărţi, unele file din poeţi, citite în ascuns (căci
continuau să-i dea cărţi de copii), care îi stâmeau fermecate
nelinişti. Şi mai mult încă, unele melodii, cu toate că i se spunea
că nu putea înţelege nimic, şi chiar credea că nu înţelege nimic;
dar devenea palidă de tot şi. Transpira de emoţie. Nimeni nu ştia
ce se petrecea înlăuntrul ei, în acele momente.
Altminteri, era tot o fetiţă ascultătoare, zăpăcită, leneşă, destul
de lacomă, înroşindu-se pentru o nimica toată, când tăcută
ceasuri întregi, când vorbind cu volubilitate, râzând şi plângând
cu uşurinţă, suspinând brusc şi râzând ca un copil. Îi plăcea să
râdă şi făcea haz de toate fleacurile. Niciodată nu încerca să facă
pe doamna. Rămânea copil. Mai cu seamă, era bună, nu putea
îndura să pricinuiască cuiva vreo mâhnire şi suferea pentru cel
mai mic cuvânt de supărare împotriva ei. Foarte modestă,
rămânând totdeauna în umbri, gata oricând să iubească şi să
admire tot ceea ce i se părea că este frumos şi bun, atribuia altora
însuşiri pe care nu le aveau.
Familia Stevens se ocupă de educaţia ei care era foarte
întârziată. Şi aşa se făcu că luă lecţii de pian cu Christophe.
Îl văzu pentru prima oară, la o serată a mătuşii sale, la care lua
parte multă lume. Christophe, incapabil de a se adapta vreunui
public, cântă un nesfârşit adagio, care-i făcu pe toţi să caşte:
când părea că se termină, reîncepea; se întrebau dacă se va sfârşi
cândva. Doamna Stevens fierbea de nerăbdare. Colette se distra
nebuneşte: gusta tot ridicolul situaţiei şi nu era supărată pe
Christophe că e în aşa măsură insensibil; simţea că el este o forţă
şi aceasta i-l făcea simpatic; dar era şi comic; şi s-ar fi ferit să-i ia
apărarea. Singură, numai mica Grazia ora mişcată până la lacrimi
de a- ceaslă muzică Se ascundca într-un colţ al salonului. La
sfârşit, fugi, ca să nu i se observe tulburarea şi fiindcă suferea
văzând ră-şi bătea joc de Christophe.
Câteva zile mai târziu, la cină, doamna Stevens o înştiinţa pe
Grazia că va lua lecţii de pian cu Christophe. Fu atât de tulburată
încât scăpă lingura în farfuria de supă şi se (stropi pe ea şi pe
verişoara ei. Colette spuse că ar avea în primul rând mare nevoie
de lecţii pentru a învăţa să se poarte cum trebuie la masă.
Doamna Stevens adăugă că în acest caz, lui Christophe va trebui
să i se adreseze. Grazia fu fericită că fusese certată o dată cu
Christophe.
Christophe îşi începu lecţiile. Ea era înţepenită şi îngheţată de
tot, ţinea braţele lipite de corp, nu se putea mişca; şi când
Christophe îşi punea mâna pe mânuţa ei pentru a îndrepta poziţia
degetelor şi a le întinde pe clape, simţea că leşină. Tremura la
gândul că va cânta prost în faţa lui; dar degeaba exersa până nu
mai putea şi făcea pe verişoara ei să scoată strigăte de nerăbdare;
tot prost cânta când Christophe era de faţă; i se tăia respiraţia,
degetele îi erau ţepene ca nişte bucăţi de lemn; sau moi ca de
bumbac: agăţa notele şi accentua anapoda: Christophe o certă şi
pleca supăra!: atunci, îi venea să moară.
El nu-i dădea nicio atenţie; nu era preocupat decât de Colette.
Grazia invidia intimitatea verişoarei ei cu Christophe, dar, deşi
suferea, inimioara ei bună se bucură pentru Colette şi
Christophe. O găsea pe Colette în aşa măsură superioară ei încât i
se părea firesc ca toate omagiile să i se ruvină ei. Numai când
trebui să aleagă între verişoara ei şi Christophe se simţi pornită
împotriva Colettei. Cu intuiţia ei de mică femeiuşcă, văzu bine că
pe Christophe îl făceau să sufere cochetăriile Colettei şi curtea
asiduă pe care i-o făcea Levy-Coeur. Din instinct, nu-i plăcea
Levy-Coeur, şi îl detestă de îndată ce ştiu că Christophe îl detestă.
Nu putea să’ânţeleagă cum pe Colette o putea distra rivalitatea
dintre el şi Christophe. Începu în taină să o judece cu asprime:
surprinse unele dintre micile ei minciuni, şi brusc îşi schimbă
purtarea faţă de ea. Colette băgă de seamă, fără să înţeleagă
pricina; se prefăcu că atribuie această unor capricii de copil. Dar
sigur era faptul că-şi pierduse puterea asupra Gra- ziei: o
întâmplare neînsemnată îi arătă aceasta. Într-o seară, pe când se
plimbau împreună. În grădină, Colette voi, cu o cochetă tandreţe,
s-o adăpostească pe Grazia sub mantaua ei.
Împotriva unei mici averse, care tocmai înc epuse să cadă f
Grazia, pentru care, cu câteva săptămâni mai înainte, ar Ci fost o
fericire nespusă să se ghemuiască lângă pieptul scumpei
verişoare, se îndepărtă cu răceală şi se ţinu la distanţă de câţiva
paşi, în tăcere. Şi când Colette spunea că găseşte urâtă o bucată
de muzică cântală de Grazia, pe ea atâta lucru n-o mai făcea să
curme cântecul şi să nu-i mai placă.
Atenţia îi era îndreptată doar spre Christophe. Avea darul de
ghicire pe care-l dă dragostea şi îi simţea suferinţa. Şi o exagera
mult, în grija ei neliniştită şi copilărească. Credea că Christophe
era îndrăgostit de Colette, în vreme ce el nu avea pentru ea decât
o prietenie exigentă. Gândea că el este nefericit, şi era nefericită
pentru el. Sărăcuţa de ea, bunătatea nu-i era de loc răsplătită şi
ea era ţap ispăşitor în locul Colettei, atunci când aceasta îl făcea
pe Christophe să tur-» beze; era prost dispus şi, pierzându-şi
răbdarea, se răzbuna pe mica lui elevă, relevând greşelile ei de
execuţie. Într-o dimineaţă, în care Colette îl exasperase şi mai
mult decât de obicei, se aşeză la pian cu atâta violenţă încât
Grazia pierdu resursele – şi aşa destul de mărunte – pe care le
avea de obicei; se încurcă; el îi reproşă mânios notele false;
atunci, ea se înecă de-a binelea; el se supără, îi zgâlţâi rriâinile, îi
strigă că nu va face niciodată nimic ca lumea, că n-are decât să se
ocupe de bucătărie, de cusut, de orice, dar, în numele cerului! Să
nu mai facă muzică! Degeaba mai martiriza oamenii punându-i să
asculte notele ei false. Acestea spuse, o părăsi în mijlocul lecţiei şi
plecă. Şi sărmana Grazia plânse până nu mai putu, mai puţin de
supărarea pe caxe i-o provocau cuvintele lui umilitoare, cât de
tristeţea de a nu-i putea face plăcere lui Christophe cu toată
dorinţa ei, ba chiar de a adinei, prin prostia ei, mâhnirea aceluia
pe care-l iubea.
Suferi şi mai mult când Christophe încetă să mai vină la
Stevensi. Ar fi voit să se întoarcă la ea acasă. Acest copil, atât
de sănătos până şi în visările sale, şi care păstra un fond de
rustică seninătate, nu se simţea la largul ei în acest oraş, în
mijlocul pariziencelor neurastenice şi agitate. Fără a îndrăzni
să o spună, sfârşise prin a judeca destul de exact pe oamenii
care o înconjurau. Dar era timidă, slabă ca tatăl său, din
bunătate, din modestie, din neîncredere în sine. Se lăsa
dominată de autoritara ei mătuşă şi de verişoara ei, obişnuită
să tiranizeze pe toţi. Nu îndrăznea să-i scrie bătrânului ei
tată, căruia îi trimitea regulat lungi scrisori afectuoase: „la-
mă înapoi, te rog! “
Şi bătrânul tată nu îndrăznea s-o ia înapoi, deşi ar fi dorit
foarte mult; căci doamna Stevens răspunsese timidelor lui
încercări, că Graziei îi mergea bine unde era, mult mai bine decât
i-ar fi mers la el şi că, pentru educaţia ei, trebuia să rămână mai
departe.
Dar sosi momentul când exilul deveni prea dureros pentru
micul suflet din sud şi când trebui să-şi ia zborul spre lumină.
Aceasta se întâmplă după concertul lui Christophe. Venise cu
Stevensii; şi fu o sfâşiere pentru ea să asiste la acest spectacol
hidos al unei mulţimi distrându-se să insulte un artist… Un
artist? Acela care, în ochii Graziei, era imaginea însăşi a artei,
personificarea a tot ceea ce este divin în viaţă. Îi venea să plângă,
să fugă. Trebui să asculte până la sfârşit gălăgia, fluierăturile,
huiduielile şi, la întoarcerea la mătuşa ei, reflecţiile supărătoare,
frumosul râs al Colettei, care schimba cu Lucien Levy-Coeur
cuvinte compătimitoare. Refugiată în odaia ei, în pat, suspină o
bună parte din noapte: vorbea cu Christophe, îl consola, ar fi vrut
să-şi dea viaţa pentru el, era deznădăjduită la gândul că nu era în
stare în niciun fel să-l facă fericit, li fu cu neputinţă să. Mai
rămână la Pariş. Imploră pe tatăl ei să o ia înapoi. Spunea:
— Nu mai pot trăi aici, nu mai pot, voi muri dacă mă mai laşi.
Tatăl ei sosi imediat; şi oricât de greu le veni amându- rora să
ţină piept teribilei mătuşi, dobândiră, cu un deznădăjduit efort de
voinţă, energia necesară.
Grazia reveni în marele parc adormit. Regăsi cu bucurie natura
iubită şi fiinţele pe care le adora. Adusese cu ea şi păstră încă
câtva timp în sufletul ei îndurerat, care se însenina pe zi ce
trecea, puţin din melancolia nordului, un văl de ceaţă, pe care
soarele o risipea încet-încet. Se gândea uneori la Christophe, care
era nefericit. Culcată pe pajişte, as- cultând broaştele şi greierii ca
pe vechi cunoştinţe, sau stând la pian, căruia îi acorda mai mult
timp decât înainte, visa la prietenul pe care şi-l alesese; vorbea cu
el încet ceasuri întregi; şi nu i s-ar fi părut deloc cu neputinţă ca
într-o zi el să deschidă uşa şi să intre. Îi scrise, şi, după ce ezită
îndelung, îi trimise o scrisoare nesemnată, pe care se duse, într-o
dimineaţă, pe ascuns, cu inima bătând, să o arunce în cutia de
scrisori a satului, la trei kilometri de casă, de cealaltă parte a
întinselor câmpii arate – o scrisoare bună, înduioşătoare, în care-i
spunea că nu este singur, că nu tre buie să se descurajeze, că
cineva se gâncleştc la el, că este iubit, că cineva se roagă pentru el
– o biată scrisoare care se rătăci prosteşte pe drum şi pe care el n-
o primi niciodată.
Apoi zilele monotone şi senine se depănară în viaţa îndepărtatei
prietene. Şi pacea italiană, geniul calmului, al fericirii liniştite, al
mutei contemplări cuceriră din nou acest suflet feciorelnic, în
adâncul căruia încă mai ardea, ca o mică flacără încremenită,
amintirea lui Christophe.
Christophe însă nu ştia nimic despre naiva afecţiune care
veghea asupra lui din depărtare, şi care trebuia mai târziu să
ocupe atâta loc în viaţa lui. Şi nu ştia nici că la acel concert unde
fusese insultat, asista acela care avea să-i fie prietenul, scumpul
tovarăş, cu care trebuia să meargă alături, umăr la umăr şi mână
în mână.
Era singur. Se credea singur. De altfel, nu era deloc copleşit.
Nu mai resimţea acea amară tristeţe care pe vremuri, în
Germania, îl chinuise atât. Era mai puternic, mai copt i ştia că
aşa şi trebuie să fie. Iluziile asupra Parisului i sel spulberaseră:
toţi oamenii erau pretutindeni aceiaşi; trebuia să ştii ce-ţi rămâne
de făcut şi să nu te încăpăţânezi într-o luptă copilărească
împotriva lumii; trebuia să ai tăria să fii tu însuţi, şi aceasta cu
toată liniştea. Aşa cum spunea Beethoven, „dacă dăm vieţii forţele
vieţii noastre, ce ne va rămâne pentru ce e mai nobil, pentru ce e
mai bun? “Luasa cu vigoare cunoştinţă de natură şi de rasa sa, pe
care altădată le judecase atât de sever. Pe măsură ce era mai apâ-
J sat de atmosfera pariziană, simţea nevoia să se îndrepte spre
patria sa, în braţele poeţilor şi muzicienilor, în care este strâns ce
e mai buh din ea. De îndată ce deschidea cărţile lor, odaia i se
umplea de murmurul Rinului însorit şi de) tunsul afectuos al
vechilor prieteni părăsiţi.
Cât de ingrat fusese cu ei! Cum nu simţise mai curând comoara
bunătăţii lor candide? Îşi amintea cu ruşine tot ceea ce spusese
nedrept şi insultător despre ei, pe când era în, Germania. Pe
atunci nu vedea decât defectele lor, apucăturile lor stângace şi
ceremonioase, idealismul lor plângăreţ, micile lor făţărnicii de gin
Jire, micile lor laşităţi. Ah! Era atât de puţin pe lângă marile lor
virtuţi! Cum putuse să fie atât de nedrept faţă de unele slăbiciuni
care, în acest moment, îi făceau să apară şi mai înduioşători în
ochii lui: căci ele îi făceau mai umani! Printr-o firească reaeţiune,
cei pe care îi nedreptăţise mai mult îl atrăgeau mai {are. Ce nu
spusese împotriva lui Schubert şi a lui Bach! Şi iată că acum şo
simţea foarte aproape de ei. Iată că aceste nobile suflete, ale căror
părţi ridicole le scosese la iveală cu nerăbdare, se aplecau spre el,
tocmai acum când era exilat departe de a! Lui, şi îi spuneau cu un
surâs blajin s „Frate, suntem aici. Curaj! Am avut şi noi mai mult
decât partea noastră de’ nenorociri… Ei şi! Vei ieşi la lumină…”
Auzea urlând Oceanul sufletului lui Johann-Sebastian Buch:
uraganurile, vânturile care suflă, norii vieţii care fug
— Uriaşul rezervor de idei, de patimi, de forme muzicale, de
viaţă eroică, de halucinaţii shakespeariene, de profeţii & la
Savonarola de viziuni pastorale, epice, apocaliptice, închise în
trupul îngust al micului cantor turingian, cu bărbie dublă, cu mici
ochi strălucitori sub pleoapele încreţite şi sprâncenele ridicate… îl
vedea atât, de bine! Întunecmt, jovial, puţin ridicol, cu mintea
ticsită de alegorii şi de simboluri, gotice şi rococo, mânios,
încăpăţânat, senin, având patima vieţii şi nostalgia morţii… îl
vedea la şcoala să, genial, pedant, în mijlocul elevilor săi,
murdari, grosolani cerşetori, râioşi, cu vocile răguşite, acei
derbedei cu care se ciorovăia, cu care se bătea câteodată ca un
hamal, şi dintre care unul îl stâlci în bătaie… îl vedea cu familia
sa, în mijlocul celor douăzeci şi unu de copii ai săi, dintre care
treisprezece muriră înaintea lui, dintre care unul fu idiot; ceilalţi,
buni muzicieni, îi dădeau mici concerte… Boli, înmormântări,
discuţii acre, strâmtorare, geniu] său necunoscut; şi, deasupra
acestora, muzica sa, credinţa sa, mântuirea şi lumina, fericirea
întrezărită, presimţită, voită, atinsă… O, Forţă! Forţă I Prea fericit
tunet al Forţei! …
— Christophe sorbea cu nesaţ această forţă. Simţea binefacerea
forţei muzicale care ţâşneşte din sufletele germane. Adesea
mediocră, grosolană chiar, ce are a face? Esenţialul este că ea să
existe, să curgă revărsându-se. În Franţa, muzica este strânsă,
picătură cu picătură, de filtre Pasteur, înf carafe astupate cu grijă.
Şi aceşti băutori de apă searbăd! Fac pe dezgustaţii în faţa
fluviilor de muzică germană I Caută cu lumânarea greşelile
geniilor germane!
’Savonarola (Girolamo) (1452—1498), călugăr dominican din
Florenţa. Predicile lud îndreptate împotriva luxului celor bogaţi şi
Împotriva păcatelor flerului catolic au contribuit la declanşarea
unei răscoale populare în 1494.
„Bieţi oameni de nimic! — Gândea Christophe, fără a-şi aminti
că el însuşi, altădată, fusese tot atât de ridicol – găsesc defecte în
Wagner şi în Beethoven! Vor genii fără! Defecte l Ca şi când,
furtuna, atunci când bântuie, n-ar avea altă treabă decât să se
îngrijească că nu cumva să deranjeze ceva din bună orânduire a
lucrurilor! … “
Colinda Parisul, fericit de forţa sa. Cu atât mai bine dacă era
neînţeles I Va fi mai liber. Pentru a crea, deoarece acesta este
rolul geniului, o lume din nimic, constituită în mod organic după
legile sale interioare, trebuie să trăieşti intens. Un artist nu e
niciodată destul de singur. Înspăimântător este doar faptul de a-ţi
vedea gândurile reflectate într-o oglindă care le deformează şi le
sărăceşte. Nu trebuie să spui nimic celorlalţi din ceea ce faci, mai
înainte de a fi făcut: fără’ aceasta, nu ai mai avea curajul de a
merge până la capăt; căci nu ar mai fi ideea ta, ci netrebnica idee
a altora, pe care ai vedea-o în tine.
Acum când nimic nu-l mai smulgea din visările sale, ele
ţâşneau ca nişte fântâni din toate ungherele sufletului său şi din
toate pietrele din drum. Trăia o stare de vizionar. Tot ceea ce
vedea şi auzea evoca în el fiinţe, lucuri diferite de ceea ce vedea şi
auzea în realitate. Nu avea decât să se lase în voia vieţii pentru a
regăsi pretutindeni, împrejurul lui, existenţa eroilor săi. Senzaţiile
lor îşi luau singure sarcina să-l caute. Ochii trecătorilor, sunetul
unui glas purtat de vânt, lumina pe o pajişte, păsările care cântau
în copacii din Luxemburg, un clopot de mănăstire care răsuna în
depărtare, cerul palid, micul colţ de cer văzut din fundul odăii
sale, zgomotele şi nuanţele ceasurilor niciodată la fel ale zilei, nu
le simţea în el, ci în fiinţele pe care le visa. Christophe era fericit.
Totuşi, îi mergea mai greu decât oricând. Pierduse cele câteva
lecţii de pian, unică să resursă. Era în septembrie, societatea
pariziană plecase în vacanţă; şi cu greu puteai să găseşti alţi elevi.
Nu avea decât pe un inginer, inteligent şi năuc, care-şi pusese în
cap, la patruzeci de ani, să devină! Un mare violonist. Christophe
nu era prea bun violonist; dar tot ştia mai mult decât elevul său;
şi, câtva timp, îi dădu trei lecţii pe săptămână, cu doi franci ora.
Dar, la capătul unei luni şi jumătate, inginerul se satură,
descoperind deodată că vocaţia sa principală era pentru pictură,
în ziua în care făcu cunoscută lui Christophe această descoperire,
Christophe râse mult: dar, după ce râse cât putu, făcu socoteala
finanţelor sale şi constată că avea în buzunar exact cei
doisprezece franci pe care elevul său tocmai îi plătise penuu’
ultimele lecţii. Aceasta nu-l emoţionă; îşi spuse numai că,
desigur, va trebui să se apuce de căutarea altor mijloace de trai:
să reînceapă a colinda editurile. Nu era îmbucurător… Ei şi! …
Era inutil să se frământe de pe acum! Astăzi vremea era
frumoasă. Se duse la Meudon.
Avea poftă năprasnică şi violentă de umblat. Mersul stâmea în
el valuri de muzică. Era plin că un stup de miere; şi râdea la
freamătul daurit al albinelor sale. Era, de obicei, o muzică plină
de modulaţii. Şi ritmuri săltăreţe, insistenţe, halucinante…
Creează, dacă poţi, ritmuri, când eşti amorţit în camera ta! Bun
doar pentru a împleti atunci armonii subtile şi încremenite, ca
aceşti parizieni!
Când fu obosit de mers se culcă în pădure. Copacii erau pe
jumătate desfrunziţi, cerul albastru ca brebeneii. Christophe fu
cuprins de toropeală unei reverii care luă curând culoarea blândei
lumini ce se cerne din norii lui octombrie. Inima-i zvâcnea.
Ascultă cum îi trec grăbite valurile gândurilor. Îl împresurau de
pretutindeni: lumi tinere şi bătrâne, ce se războiau, fâşii de
suflete trecute, oaspeţi de demult, paraziţi, care mişunau în el, ca
mulţimea unui oraş. Vechea vorbă a lui Gottfried în faţa
mormântului lui Melchior îi revenea în minte: era un mormânt
viu, plin de morţi care se mişcau – întreaga sa rasă necunoscută.
Asculta această multitudine de vieţi, se complăcea să facă să
vâjâie orga acestei păduri seculare, plină de monştri, ca pădurea
lui Dante. Acum nu-i mai era teamă de ei, ca în vremea
adolescenţei. Căci stăpâniil era prezent: voinţa sa. Simţea o mare
fericire să pocnească din bici, ca să urle animalele şi ca să simtă
astfel mai bine bogăţia menajeriei sale interioare. Nu era singur.
Nu era nicio primejdie să mai fie vreodată singur. Era o armată
întreagă, el singur, secole de Krafft veseli şi sănătoşi. Împotriva
Parisului duşmănos, împotriva unui popor, un întreg popor: lupta
era egală.
Părăsise camera modestă – prea scumpă – pe care o ocupa
pentru a lua în cartierul Montrouge o mansardă, care, în lipsă de
alte avantaje, era foarte aerisită. Un curent de aer permanent. Dar
trebuia să respire. De la fereastra lui avea o privelişte întinsă
asupra hornurilor Parisului şi. În fund, asupra Montmartre-ului.
Mutarea nu durase mult: un căruţ fusese de ajuns; Christophe îl
împinsese singur Din lot mobilierul, obiectele rele mai preţioase
pentru el erau vechiul lui cufăr şi unul dintre acele mulaje, care
au fost atât de vulgarizate în vremurile din urmă, a măştii lui
Beethoven. II împachetase cu atâta grijă ca şi cum ar fi fost vorba
despre o operă de artă de cea mai mare valoare. Nu’ se despărţea
de el. Era pentru el o oază în mijlocul Parisului. Era de asemenea
pentru el un barometru moral. Masca li marca, mai limpede decât
propria lui conştiinţă, temperatura sufletului, cele mai tainice
gânduri ale lui: când cerul acoperit de nori, când vijelia patimilor,
când calmul atot- stăpânitor.
Trebui să reducă mult din hrana lui. Mânca o dată pe zi, la ora
unu. Cumpărase un salam mare, pe care îl spânzurase la
fereastră; cu o felie groasă, o bună bucată de pâine şi o ceaşcă de
cafea, pe care şi-o făcea singur, se ospăta ca un zeu. Dar ar fi
mâncat cât doi. Era supărat că are aşa de mare poftă de mâncare.
Se apostrofă cu severitate; se trata drept lacom, care nu se
gândeşte decât la burtă. Pânteo nu avea era mai slab decât un
câine jigărit. De altminteri, solid, un organism de fier şi mintea
totdeauna deschisă.
Nu se prea sinchisea de ziua de mâine, cu toate că ar fi avut
motive serioase s-o facă. Atâta vreme cât avea tnainlea lui banii
zilei, nu se neliniştea. În ziua în care nu mai avu nimic, se hotărî,
în fine, să înceapă turneul la editori. Nu găsi de lucru nicăieri. Se
întorcea acasă, plouat, când, trecând prin faţa magazinului de
muzică unde fusese prezentat odinioară de Sylvain Kohn lui
Daniel Hecht, intră, fără să-şi amintească că mai venise aici în
împrejurări puţin plăcute. Prima persoană pe care o văzu fu
Hecht. Fu cât pe-aci să se întoarcă din drum; dar era prea târziu:
Hecht ÎI văzuse. Christophe nu voi să aibă aerul că dă înapoi;
înainta spre Hecht neştiind ce-i va spune, şi gata să-l înfrunte cu
toată aroganţa, dacă va fi nevoie: căci era convins că Hecht nu-l
va precupeţi obrăzniciile. Nu se întâmplă nimic. Hecht, rece, îi
întinse mâna: cu o formulă de banală politeţe se informă de
sănătatea lui şi, fără măcar să aştepte ca Christophe să-i ceară
ceva, îi arătă uşa biroului şi se dădu la o parte pentru a-l lăsa să
treacă. Era încântat în sinea lui de această vizită, pe care orgoliul
său o prevăzuse, dar pe care n-o mai aştepta. Fără să aibă aerul,
urmărise cu multă atenţie pe Christophe: nu scăpase nicio ocazie
ca să-i cunoască muzica; asistase la faimosul concert în care se
executase poemul
David; şi primirea ostilă a publicului ÎI mirase cu atât mai
puţin, în dispreţul său pentru public, cu dt simţise perfect de bine
toată frumuseţea operei. Nu erau poate două per-* şoane la Pariş
oare să fie mai capabile dedt Hecht să aprecieze originalitatea
artistică a lui Christophe. Dar s-ar fi ferit foarte tare să-i spună
ceva, nu numai pentru că era jignit de atitudinea lui Christophe
faţă de el, dar pentru că îi era eu neputinţă să fie amabil: era o
scădere caracteristică a firii sale. Era sincer dispus să-l ajute pe
Christophe; dar nu ar fi făcut niciun pas pentru aceasta: aştepta
ca Christophe să vie să i-o ceară. Şi acum când Christophe
venise, în Iod de a se folosi cu generozitate de ocazia de a şterge
amintirea neînţelegerii dintre ei, scutindu-l pe vizitatorul său de
orice demers umilitor, îşi îngădui satisfacţia de a-l lăsa să-şi
expună în întregime cererea şi ţinu să-i impună, măcar o dată,
lucrările pe care Christophe le refuzase odinioară. Îi dădu pentru
a doua zi cincizeci de pagini de muzică d! El transpus pentru
mandolină şi ghitară. După care, satisfăcut de a-l fi îngenuncheat,
îi găsi ocupaţii mai puţin respingătoare, dar totdeauna cu atâta
lipsă de bunăvoinţă, încât era imposibil să-i fii recunoscător;
numai hărţuit de lipsuri, Christophe recurgea din nou la el. În
orice caz, prefera să-şi câş- tige existenţa cu areste lucrări, oricât
de iritante ar fi fost, decât să primească vreun dar de la Hecht,
aşa cum acesta îi oferi odată: şi, desigur, din toată inima; dar
Christophe simţise intenţia pe care Hecht o avusese la început de
a-l umili; silit să-i accepte condiţiile, refuză cel puţin să-i accepte
binefacerile; consimţea să lucreze pentru el – serviciu contra
serviciu: era chit; dar nu voia să-i datoreze nimic. Nu era că
Wagner, acel neruşinat cerşetor pentru arta lui; nu-şi socotea arta
mai presus de sufletul lui; s-ar fi înecat cu plinea pe care nu şi-ar
fi agonisit-o singur. Într-o zi, când aduse lucrarea pentru care
stătuse toată noaptea ca s-o termine, îl găsi pe Hecht la masă.
Hecht, obse’rvând paloarea lui şi privirile pe care, fără să vrea, le
aruncă asupra bucatelor, avu certitudinea că nu a mâncat nimic
şi-l invită la masă. Intenţia era bună; dar Hecht lăsă să se simtă
atât de greoi că â înţeles sărăcia lui Christophe, încât invitaţia sa
semăna cu o pomană: Christophe mai degrabă ar fi murit de
foame decât să accepte. Nu putu să reziste să se aşeze la masă
(Hecht spunea că vrea să-i vorbească): dar nu se atinse de nimic t
pretinse că tocmai a mâncat. Stomacul i se strângea de foame.
Christophe ar fi vrut să se lipsească de Hecht; dar ceilalţi
editori erau încă şi mai răi. Mai erau şi diletanţii bogaţi care
năşteau vreun crâmpei de frază muzicală şi care nu erau nici
măcar în stare să o scrie. Îl chemau pe Christophe şi| Îi clntau
elucubraţia lor:
— Ei! E frumos, ce zici?
I-o dădeau să o „dezvolte” (s-o scrie în întregime); şi apoi apărea
pe numele lor, la un mare editor. După aceea, erau convinşi că
bucata le aparţine. Christophe cunoscu pe unul, gentilom de
mare vază, un trup mare, agitat, care imediat îl luă cu „scumpe
prietene”, îl apucă de braţ, dăruindu-i din belşug dovezi de
furtunos entuziasm, rânjindu-i la ureche, bolborosind vorbe fără
şir şi necuviinţe împletite cu strigăte de extaz: Beethoven,
Verlaine, Offenbach, Yvette Guilbert…25 îi dădea de lucru şi uita
apoi să-l plătească. Se achita invitându-l la masă şi strângându-i
mâna. În cele din urmă, îi trimise lui Christophe douăzeci de
franci, pe care acesta îşi permisese luxul stupid de a-i restitui. În

25 Guilbert (Yvette) (1868—3944), marc cîntăreaţâ franceză de varieteu.

ziua aceea nu avea nici douăzeci de cenţi în buzunar; şi trebuise
să cumpere o marcă de douăzeci şi cinci de cenţi ca să scrie
mamei sale. Era ziua de naştere a bătrânei Louisa şi pentru nimic
în lume Christophe nu ar fi voit s-o uite: biata femeie aştepta prea
mult din partea băiatului ei o scrisoare, de care nu s-ar fi putut
lipsi. Ea scria ceva mai des, de câteva săptămâni, cu tot efortul pe
care acest lucru i-l cerea. Suferea de singurătate. Dar nu ar fi
putut să se hotărască să vină după Christophe la Pariş: era prea
timorată, prea legată de orăşelul ei, de biserica ei, de casa ei, îi era
teamă de călătorie. Şi, de altfel, chiar dacă ar fi voit să vie,
Christophe nu avea bani pentru ea; nu avea în toate zilele nici
măcar pentru el.
Îi făcuse foarte multă plăcere, odată, un pachet primit de la
Lorchen, tinăra ţărancă pentru care se bătuse cu soldaţii prusaci:
îi scria că se mărită; îi dădea veşti despre măicuţa şi îi trimitea un
coş cu mere şi o bucată de plăcintă, ca să le mănânce în
sănătatea ei. Picaseră tocmai la ţanc. În acea seară, la Christophe
era post, ajun are şi postul mare i din. Salamul atârnat în cui,
lângă fereastră, nu mai rămăsese decât sfoara. Christophe se
compară cu sfinţii anahoreţi, pe care un corb vine să-i hrănească
pe ştanţa lor. Dar corbul era desigur prea ocupat cu hrănitul
tuturor anahoreţilor căci nu mai reveni.
Cu toate aceste necazuri, Christophe îşi păstra bună dispoziţie.
Îşi spăla rufele în lighean şi îşi lustruia încălţămintea, fluierând
ca un mierloi. Se consolă cu vorbă lui Berlioz i „Să ne ridicăm
deasupra mizeriilor vieţii şi să cântăm cu o voce uşoară veselul
refren atât de cunoscut: Dies irae… “ÎI cânta uneori, spre
indignarea vecinilor săi, uimiţi când îl auzeau întrerupându-se în
toi, cu hohote de râs.
Ducea o viaţă riguros castă. Cum spune un altul: „cariera de
amant este o carieră de om bogat şi fără ocupaţie”. Sărăcia lui
Christophe, vânătoarea după pâinea de toate zilele, sobrietatea sa
excesivă şi înfrigurarea lui creatoare nu-i lăsau nici vremea, nici
dorinţa de a se gândi la desfătări. Nu era numai nepăsător; prin
reacţiune împotriva Parisului, se aruncase într-un fel de ascetism
moral. Avea o nevoie pasionată de puritate, oroare de orice
întinare. Nu pentru că ar fi fost la adăpost de patimi. Altădată
fusese prada lor. Dar aceste patimi rămâneau pure, chiar atunci
când li se supunea i căci nu căuta în ele plăcerea, ci absoluta
dăruire de sine şi plenitudinea fiinţei. Şi când vedea că s-a înşelat,
se lepăda de ele cu furie. Desfrâul nu era. Pentru el un păcat
obişnuit. Era într-adevăr Păcatul cel mare, acela care întinează
izvoarele vieţii. Christophe dispreţuia societatea cosmopolită,
pentru care plăcerea este unică ţintă, Credo-ul. Desigur, este bine
să cauţi fericirea, să o doreşti pentru oameni, să combaţi
deprimantele credinţe pesimiste, îngrămădite asupra omenirii, de
douăzeci de secole de creştinism gotic. Dar cu condiţia să fie o
credinţă generoasă, care să urmărească binele altora. Dar în loc
de aceasta, despre ce este vorba? Despre egoismul cel mai jalnic.
O mână de desfrânaţi, care caută să obţină de la simţurile lor cea
mai mare plăcere cu cele mai neînsemnate riscuri, împăcându-se
foarte bine cu ideea ca alţii şi sufere. Da, fără îndoială,
socialismul lor de salon este cunoscut! … Dar nu ştiu oare, chiar
ei înşişi, că voluptoasele lor doctrine nu au preţ decât pentru cei
„graşi”, pentru o „elită” pusă la îngrăşat ca aceea a lor, şi că
pentru cel săraci ele sunt o otravă? … Cariera desfătării este o
carierii pentru cei bogaţi.
Christophe nu era bogat şi nici sortit să devină bogat. Când
câştiga ceva bani, se grăbea să-i cheltuiască imediat cu
Mr
Muzica; se lipsea de hrană pentru a se duce la concert. Lua
ultimele locuri, sus de tot, la teatrul Châtelet: şi se scufunda în
muzică; îi ţinea loc de masă de seară şi de amantă Punea în
aceasta o asemenea sete de fericire şi o atât de mare ştiinţă în a
se bucura, încât imperfecţiunile orchestrei nu reuşeau să-l
tulbure; stătea, două-trei ceasuri, pierdut, într-o stare de
beatitudine, fără că greşelile de gust şi notele false să-i provoace
altceva decât un zâmbet de indulgenţă: îşi lăsase spiritul critic la
uşă; se afla acolo pentru a iubi şi nu pentru a judeca. În jurul lui,
publicul, ca şi el, nemişcat, cu ochii pe jumătate închişi, se lăsa în
voia marelui torent al visului. Christophe avea viziunea unei
mulţimi ascunsă în umbră, ghemuită în ea însăşi, ca o uriaşă
pisică, torefnd halucinaţii de voluptate şi măcel. În
semiîntunericul des şi aurii, se modelau misterios unele chipuri,
al căror necunoscut farmec şi mut extaz atrăgeau privirile şi
inima lui Christophe j se simţea legat de ele; asculta întru ele;
sfârşea prin a se contopi trup şi suflet cu ele. Se întâmpla ca
vreunul dintre aceste chipuri să bage de seamă şi să se ţeasă
între el şt Christophe, cât dura concertul, una dintre acele
obscure simpatii care merg până în străfundurile fiinţei, fără că
vreun cuvânt precis să tălmăcească ceva propriei* noastre
conştiinţe, şi din care, o dată concertul isprăvit şi curentul care
lega sufletele, întrerupt, nu mai rămâne nimic. Este. O stare
binecunoscută iubitorilor de muzică, mai ales când sunt tineri şi
se dăruiesc cu totul: esenţa muzicii este în aşa măsură însăşf
dragostea, încât nu poate fi simţită în întregime, decât daci este
gustată întru altul, iar Ia concert cauţi instinctiv din ochi, în
mijlocul mulţimii, un prieten cu care să împărtăşeşti o fericire
prea mare numai pentru tine.
Printre aceşti prieteni de un ceas, pe care adesea Christophe îi
alegea pentru a savura şi mai mult dulceaţa muH zicii, îl atrăgea
un chip pe care îl revedea la fiecare con- cort. Era o tânără
lucrătoare frivolă, care probabil adora muzica, fără să înţeleagă
nimic. Avea un profil de mic animal, un năsuc drept, depăşind
abia linia gurii uşor avansaţi şi a bărbiei delicate, sprâncene
subţiri şi ridicate, ochi de culoare deschisă: unul dintre acele
chipuri drăgălaşe, nepă- sătoare, sub vălul cărora se presimte
veselie, râs, învăluitei într-o linişte indiferentă. Aceste fetiţe
vicioase, aceste mici femeiuşti, sunt cele care reflectă poate, cel
mai mult, ceva din seninătatea de mult pierdută a statuilor antice
şi a figurilor lui Rafael. Dar aceasta nu durează decât o secundă
în viaţa lor şi este prima deşteptare a plăcerii; ofilirea vine repede
Dar, cel puţin, au trăit o clipă frumoasă.
Christophe se desfăta privind-o: un chip drăgălaş îi umplea
inima de fericire; ştia să se bucure de el fără să-l dorească: scotea
din el fericire, forţă, linişte – da, aproape virtute. Ea – fireşte – îi
observase îndată privirea; şi se stabilise între ei, fără să se
gândească măcar, un curent magnetic. Şi cum se regăseau cam
pe aceleaşi locuri, aproape la toate concertele, nu întârziaseră să-
şi cunoască gusturile. La anumite pasaje, schimbau o privire de
complicitate; când îi plăcea deosebit de mult o frază muzicală, că
scotea puţin limba, ca pentru a-şi linge buzele; sau, pentru a
arăta că| ceva nu-i plăcea, întindea cu dispreţ drăgălaşul ei
botişor. În aceste mici strâmbături intra ceva din acel nevinovat
ca- botinaj, de care aproape nimeni nu poate scăpa când se ştie
observat. Voia să-şi ia câteodată, în cursul executării bucăţilor
serioase, o expresie gravă; şi, din profil, cu aerul absorbit şi
obrazul surâzător, trăgea cu coada ochiului să vadă dacă el o
privea. Deveniseră foarte buni prieteni, fără ca vreodată să fi
schimbat un cuvânt şi fără ca măcar să fi încercat (în ce-l priveşte
pe Christophe, cel puţin) să se în- lilnească la ieşire.
Întâmplarea făcu, în sfârşit, ca la un concert seara, şi se
nimerească alături După o clipă de surâzătoare ezitare, începură
să vorbească prieteneşte. Ea avea o voce fermecătoare şi spunea
multe prostii despre muzică: nu ştia nimic şi voia să aibă aerul că
se pricepe; o iubea însă cu patimă. Ţi plăcea şi cea mai proastă şi
cea mai bună, Massenet şi Wagner: numai cea mediocră o
plictisea. Muzica era pentru ea o voluptate, o absorbea prin toţi
porii trupului, ca Da- nae ploaia de aur. Preludiul la Tristan îi
dădea fiori; şi era fp ricită că se simţea răpită, ca o pradă de
război, de Simfonia eroică. Îi comunică lui Christophe că
Beethoven era surdo-mut şi că, totuşi, dacă l-ar fi cunoscut, ea l-
ar fi iubit mult, cu toate că era tare urât. Christophe protestă că
Beethoven nu era atât de urât; atunci discutară despre frumuseţe
şi urâţenie; şi ea conveni că totul depinde de gust; ceea ce e
frumos pentru unul nu este şi pentru altul: „Nu feşti ban de aur,
ca să poţi plăcea tuturora1*. Lui i-ar fi plăcut ca ea să nu
vorbească: o Înţelegea mult mai bine. În, vreme ce se execută
Moartea Isoldei, ea îi întinse mâna) mâna îi era umedă de tot; el o
ţinu într-a lui până la capâ- tul bucăţii î simţeau, prin dogetole lor
înlânluite. Rurgând a- celaşi val Ue viaţă
Ieşiră împreună eiii aproape de miezul nopţii. Urcară, vorbind,
spre Cartierul Li * în; îl luă de braţ, iar el o însoţi pmâ acasă: dar,
ajunşi la poartă, cum ea tocmai se pregătea să-i arate drumul, el
o părăsi, fără să bage de seamă su- râsul şi ochii ei promiţători. În
primul moment, fu uimită, pe urmă furioasă; apoi se tăvăli de râs,
gândindu-se la prostia lui; apoi, dezbrăcându-se în odaia ei, se
simţi din noii plictisită şi, în cele din urmă, plânse în tăcere. Când
îl re- văzu la concert, voi să pară înţepată, indiferentă, puţin
tăioasă. Dar el era atât de cumsecade, încât hotărârea ei nu dură.
Reîncepură să vorbească; numai că ea păstra acum o oarecare
rezervă. El îi vorbea cu cordialitate, dar cu o mare politeţe, despre
lucruri serioase, lucruri frumoase, despre muzica pe care o
ascultau şi despre ceea ce muzica reprezenta pentru el. Ea îl
asculta cu atenţie, şi încerca să gândească ca el. Sensul vorbelor
lui îi scăpa, adesea; credea totuşi în ele. Avea pentru Christophe
un respect plin de re-» cunoştinţă, pe care de-abia i-l arăta.
Printr-un acord tacit, nu-şi vorbeau decât la concert. O întâlni o
dată în mijlocull unor studenţi. Se salutară cu gravitate. Ea nu
vorbea despre e> cu nimeni. Era în fundul sufletului ei un mic
ungher sacru, ceva frumos, pur, mângâietor.
Astfel Christophe începea să exercite prin simpla-i prezenţă,
prin simplul fapt că exista, o influenţă liniştitoare şi întăritoare.
Pretutindeni pe unde trecea, lăsa, fără să-şi dea seama, o dâră din
lumină lui lăuntrică. El era cel din urmă care-şi dădea seama de
aceasta. Erau în apropierea lui, în casă, oameni pe care nu-i
văzuse niciodată, şi care, fără s-o ştie, erau, pe nesimţite, înrâuriţi
de binefăcătoarea-i strălucire.
De câteva săptămâni, Christophe nu mai avea bani pentru a
merge la concerte, chiar ţinând post şi, în încăperea Şi* de sub
acoperiş, acum, la apropierea iernii, se simţea îngheţat de tot; nu
putea să rămână nemişcat la masa lui de lucru. Atunci cobora şi
cutreiera prin Pariş ca să se încăl-i zească Avea darul de a uita.
Pentru moment, oraşul clocotitor care-l înconjura, şi de a se
refugia în infinitul tim-i pului. Îi era de ajuns să vadă deasupra
străzii tumultuoase luna moartă şi îngheţată, spânzurind în hăul
cerului, sau dis- cui soarelui, rostogolindu-se în ceaţa albă,
pentru că zgomotul străzii -să dispară, pentru ca Parisul să se
cufuna* la neantul fără de hotare, pentru ca toată această viaţă
să nu-i mai apară decât ca fantoma unei vieţi care a fost. Cândva
de mult, de mult de tot, sunt secole de* atunci… Cel mai mio
semn, imperceptibil pentru oamenii obişnuiţi, al marii vieţi
sălbatice a naturii, pe care o acoperă de bine de rău livreaua
civilizaţiei, era de ajuns să o stârnească întreagă, în ochii lui.
Iarba care creştea printre pietre, reînvierea unui arbore strangulat
într-un cerc de fontă, fără aer şi fără pământ, pe un bulevard
arid; un câine, o pasăre care trecea, ultime rămăşiţe ale faunei
care umplea universul primitiv şi pe care omul a distrus-o; un nor
de musculiţe; nevăzuta epidemie, care devora un cartier: erau de
ajuns, pentru ca în zăpuşeala acestei calde sere omeneşti, suflul
duhului pământesef să-l lovească în obraji şi să-i biciuiască
energia.
În lungile-i plimbări, adesea nerfiâncat, şi fără să fi schimbat
zile în şir măcar o vorbă cu cineva, se scufundă într-o visare fără
sfârşit. Lipsurile şi singurătatea îi aţâţau- această morbidă
predispoziţie. Noaptea avea somnul greoi, vise obositoare: fără
încetare, revedea vechea casă, camera în care copilărise; era
urmărit de obsesii muzicale. Ziua vorbea fără întrerupere cu
fiinţele lui interioare şi cu cei pe care-i iubea, absenţii şi morţii.
Într-o umedă după-amiază de decembrie, în care chi-< ciura
acoperea verdeaţa îngheţată, în care acoperişurile caselor şi
cupolele cenuşii se topeau în ceaţă, şi arborii, cu crengile pleşuve,
uscate şi chinuite, în aburii care îi înecau, păreau vegetaţii marine
din străfundul oceanului, Christophe, care din ajun se simţea
scuturat de fiori şi nu reuşea «ă se încălzească, intră la Luvru, pe
care de-abia îl cunoştea.
Până acum pictura nu-l prea interesa. Era prea absorbit de
universul interior pentru a prinde bine lumea culorilor şi a
formelor. Ele nu acţionau asupră-i decât prin rezonanţele lor
muzicale, care nu-i aduceau decât un ecou deformat. Fără
îndoială, instinctul său percepea în mod obscur legile identice,
care prezidează la armonia formelor vizuale ca şi la aceea a
formelor sonore, şi pânzele de apă profunde ale sufletului de unde
ţâşnesc amândouă fluviile, de culori şi de sunete, ce scaldă cele
două versante opuse ale vieţii. Dar el nu cunoştea decât unul
dintre cele două versante, şi era pierdut în împărăţia văzului care
nu-i aparţinea. Astfel ţi scăpa taina celui mai ales farmec, poate a
celui mai firesc, al Franţei cu privire limpede, regină în lumea
luminii.
De altfel, chiar dacă ar fi fost mai dornic de pictură, Christophe
era prea german pentru a se adapta cu uşurinţă unei viziuni a
lucrurilor atât de diferite. Nu era dintre acei germani de ultimă
modă, care reneagă felul de a simţi germanic, şi care îşi închipuie
că le place la nebunie impresionismul sau secolul al
optsprezecelea francez. – Când, din întâmplare, nu au ferma
convingere că le înţeleg mai bine chiar decât francezii. Christophe
era, poate, un barbar; dap era în mod sincer. Micile fese roze ale
lui Boucher, bărbiile grase ale lui Watteau, păstorii plictisiţi şi
păstoriţele durdulii, strânse în corsete, sufletele de frişcă,
ocheadele virtuoase ale lui Greuze, cămăşile sumese ale lui
Fragonard, toată această poetică dezbrăcare nu-i inspira mult mai
mult interes decât un jurnal elegant şi dezmăţat. Nu înţelegea
bogată şi strălucitoarea lor armonie; voluptoasele visări,
melancolice uneori, ale acestei bătrâne civilizaţii, cea mai rafinată
din Europa, îi erau străine. Cât despre secolul al şaptespre-
zectelea francez, nu-i gusta mar mult cucernicia ceremonioasă şi
pompoasele-i portrete; rezerva puţin rece a celor mai gravi dintre
aceşti maeştri, un anumit cenuşiu al sufletului răspândit pe
trufaşa operă a lui Nicolas Poussin şi pe chipurile palide ale lui
Philippe de Champaigne îl îndepărtau pe Christophe de vechea
artă franceză. Şi din nou nu înţelegea nimic. Dacă ar fi înţeles-o,
ar fi înţeles-o greşit. Singurul pictor modem, a cărui putere de
fascinaţie o simţise în Germania, Boecklin din Băle, nu îl
pregătise să înţeleagă arta latină. Christophe păstra în el şocul
acelui geniu brutal, oare mirosea a pământ şi a duhoare sălbatică
din măreaţa cuşcă cu fiare pe care el însuşi o stârnise. Ochii lui,
arşi de lumină crudă, obişnuiţi cu împestriţarea frenetică a acelui
sălbatic beat, se deprindeau greu cu semitonurile, cu armoniile
îmbucătăţite şi molatice ale artei franceze.
Dar într-o lume străină, nu poţi trăi nepăsător. Fără să ştii, M
capeţi amprenta. Zadarnic te fereci în tine însuţi: într-o zi îţi dai
seama că ceva s-a schimbat.
Şi chiar era ceva schimbat în Christophe, în seara aceea în care
rătăcea prin sălile Luvrului. Era obosit, îi era frig, fi era foame, era
singur, în juru-i umbrele coborau în ga-4 leriile pustii, formele
adormite căpătau viaţă. Christophe trecea, tăcut şi îngheţat,
printre sfincşii din Egipt, mon-> ştrii asirieni, taurii din
Persopolis, şerpii vâscoşi ai lui Pa- lissy Se simţea într-o
atmosferă de basm cu zâne; îşi simţea sufletul cuprins de o
ciudată emoţie Visul umanităţii ÎI învăluia – straniile flori ale
sufletului…
În mijlocul pulberii aurii a galeriilor de pictură, a grădinilor de
culori strălucitoare şi puternice, a preeriilor de tablouri, unde
aerul lipseşte, Christophe, înfrigurat, în pragul bolii, avu o
revelaţie. Umbla aproape fără să vadă, a- meţit de nevoi, de
căldura sălilor şi de acea orgie de ima-i gini: i se învârtea capul.
Ajuns la capătul galeriei dinspre malul apei, în faţa Bunului
Samaritean, de Rembrandt, se rezemă cu amândouă mâinile, ca
să nu cadă, de rampa de fier care înconjura tablourile; închise
ochii o clipă. Iar când li redeschise, văzând opera în faţă-i, nespus
de aproape de obraz, fu fascinat…
Ziua se stingea. Lumina era departe, moartă. Soarela nevăzut
se prăbuşea în noapte. Era ceasul magic în care nălucile sunt
gata să ţâşnească din sufletul amărât de treburile zilei, nemişcat,
amorţit. Tăcere; nu se desluşeşte decât zvâc- netul arterelor. Nu
mai ai forţa să te mişti, abia o ai pe aceea de a respira, eşti trist şi
pierdut, nu ai decât imensa nevoie de a te abandona în braţele
unui prieten, implori un miracol, simţi că trebuie să sosească…
Iată-l! Un val de aur străluceşte în crepuscul, fulgeră pe zid, pe
umărul omului care duce în braţe pe muribund, scaldă aceste
umile lucruri şi aceste fiinţe mediocre, şi totul se cufundă într-o
pace, într-o aureolă divină. Însuşi Dumnezeu strânge în braţele
sale puternice şi blânde pe aceşti nefericiţi, slabi, urâţi, săraci,
murdari, această slugă păduchioasă, cu ciorapii căzuţi, aceste
chipuri diforme care se îmbulzesc la fereastră, aceste fiinţe
apatice, care tac, torturate de spaimă – toată această jalnică
umanitate a lui Rembrandt, această turmă de suflete obscure şi
încătuşate, care nu ştiu nimic, care nu pot face nimic altceva
decât să aştepte, să tremure, să plân- ga. Să se roage. Dar
Stăpânul este aici Va veni, se ştie că va veni Chiar pe El nu-l poţi
vedea: dar i se vede aureolă şi luminoasa umbră, pe care El o
aruncă asupra oamenilor…
Christophe ieşi de la Luvru, cu pasul nesigur. Îl durea capul.
Nu mai vedea nimic. În stradă, sub ploaie, abia observa bălţile
dintre pietre şi apa şiroind clin pantofii lui. Cerul gălbui, deasupra
Senei, se aprindea în amurg cu o flacără interioară – o lumină de
lampă. Christophe ducea în ochi fascinaţia unei priviri. I se părea
că nimic nu mai există: nu, trăsurile nu mai zguduiau pavajul cu
un zgo-J mot neîntrerupt; trecătorii nu îl loveau cu umbrelele ude
| nu mergea pe stradă; poate că era acasă la el şi visă; poate că
nu mai exista… Şi deodată (era atât de lipsit de vlagă!) îl cuprinse
ameţeala, se simţi căzând ca un bolovan, cu capul înainte… Ţinu
cât un fulger: strânse pumnii şi, proptindu-se pe picioare, îşi
redobândi echilibrul.
Chiar în acel moment, în clipa în care conştiinţa se ivea din
prăpastie, privirea i se lovi, pe partea cealaltă a străzii, de o privire
pe care o cunoştea bine, şi care părea că-l cheamă. Se opri,
buimăcit, căutând să-şi amintească unde o mai văzuse. Numai
după câteva momente recunoscu acei ochi trişti şi blânzi: era
mică institutoare franţuzoaică, ce-şi pierduse slujba din
Germania, din pricina lui, fără ca el să fi avut vreo vină şi pe care
o căutase de atâtea ori până acum pentru a-i cere iertare. Se
oprise şi ea, în mijlocul mulţimii trecătorilor, şi îl privea. Deodată,
o văzu încercând să meargă împotriva valului mulţimii, şi să
coboare în mijlocul drumului, pentru a veni spre el. Se aruncă
întru întâmpinarea ei | dar, o învălmăşeală grozavă de trăsuri îi
despărţi; o mai zări o clipă, zbătându-se de cealaltă parte a acelui
zid viu; voi să traverseze cu tot dinadinsul dar fu împins de un
cal, alunecă, căzu pe asfaltul cleios, gata să fie strivit. Când se
ridică.’ plin de noroi şi reuşi să traverseze, ea dispăruse.
 Voi să pornească în căutarea ei. Dar ameţeala i se în-* teţea:
trebui să renunţe. Era bolnav: simţea, dar nu voia să creadă. Se
încăpăţână să nu se ducă drept spre casă, cil să meargă pe
drumul cel mai lung. Inutilă tortură: trebui să se dea bătut;
picioarele şi le simţea moi, se târa, cu greu ajunse acasă. Pe
scară, sufocat, trebui să se aşeze pe trepte. Ajuns în odaia sa fără
foc, se încăpăţână să nu se culce; stătea pe scaun, ud de ploaie,
cu capul greu şi pieptul gâfâind, scufundat în toropeală unor
melodii îndurerate, ca şi el. I se părea că aude fraze din Simfonia
neterminată de Schubert. Bietul Schubert! Când le scria era
singur şi el, înfrigurat şi somnolent, în starea de semiveghe care
precede marele somn; visa la gura sobei; amorţite melodii pluteau
în juru-i, ca nişte ape aproape stătătoare; zăbovea ca un copil pe
jumătate adormit, încântat de basmul pe care şi-l povesteşte şi
repetându-şi de zeci de ori acelaşi pasaj; îl cotropeşte somnul… îl
cuprinde moartea… Şi Christophe desluşea, de asemenea, această
altă muzică cu mâini fierbinţi, cu ochii închişi, cui surâsu) obosit,
cu sufletul numai suspine, visând la moartea care descătuşează:
primul cor din Cantata lui J. S. Bach j „Doamne Dumnezeule,
când voi muri? “… Era bine să te îneci în catifelatele fraze
muzicale care se desfăşoară cu lente unduiri, în îndepărtatul şi-
stinsul dangăt al clopotelor… Să mori, să te contopeşti cu liniştea
pământului î… „Und dann selber Erde werden” … „Şi apoi, tu
însuţi să devii pământ… “
Christophe alungă aceste gânduri bolnăvicioase, ucigătorul
surâs al sirenei care pândeşte sufletele slăbite. Se sculă şi încercă
să meargă prin odaie; dar nu putu să se ţină pe picioare. Tremura
de febră. Fu silit să se culce. Simţea că* de data aceasta, era grav;
dar nu dezarma; nu era dintre aceia care când sunt bolnavi se
lasă pradă bolii; lupta, nu voia să fie bolnav, şi mai cu seamă,
voia cu tot dinadinsul să nu moară. Avea pe sărmana lui mamă,
care-l aştepta, acolo. Şi avea de împlinit o operă: nu se va lăsa
ucis. Strân- gea dinţii care-i clănţăneau, îşi încorda voinţa care-i
scăpa i aidoma unui bun înotător care continuă să înfrunte
talazurile care-l acoperă. În fiecare secundă, se scufunda: erau
divagări, imagini fără şir, amintiri din patrie sau din saloanele
pariziene; de asemenea şi obsesii de ritmuri şi fraze muzicale care
se învârteau, ’ se învârteau la nesfârşit, ca nişte cai de circ; şocul
brusc al luminii de aur din Bunul Samaritean) figurile de spaimă
din umbră; şi apoi abisuri, nopţi Apoi, plutea deasupra din nou,
spărgea norii schimonosiţi, strângea pumnii şi dinţii. Se agăţa de
toţi aceia pe care-i iubea în prezent şi în trecut, de chipul
prietenos pe care-l zărise adineauri, de scumpă lui mamă, şi, de
asemenea, de indestructibila lui făptură, pe care o simţea ca pe o
stâncă: „moartea nu-şi pune gheara pe ea” … Dar stânca era din
nou acoperită de talazuri; o izbitură a valurilor făcea sufletul să
şovăie din nou: era purtat, rostogolit de valul spumegând. Şi
Christophe se zbătea în delir, vorbind fără şir, dirijând şi
închipuind o orchestră imaginară: tromboane, trompete, talgere,
tâm- bale, fagoturi şi contrabasuri… scârţâia, suflă, izbea cu
frenezie. Nefericitul clocotea de muzică încătuşată. De săptămâni,
de când nu mai putea să asculte, nici să cânte, era un cazan sub
presiune, gata să facă explozie. Anumite fraze persistente i se
înfigeau în creieri ca nişte burghie, îi găureau timpanul, îl făceau,
să urle de suferinţă. Când scăpa de aceste crize, cădea pe pernă
mort de oboseală, ud, frânt, gî- fiind, sufocându-se. Îşi pusese
lângă pat cană cu apă, din care sorbea, din când în când.
Zgomotele din camerele învecinate, uşile trântito ale mansardelor
îl făceau să tresară. Avea dezgustul halucinant al acelor fiinţe
înghesuite în jurul lui. Dar vrerea-i se împotrivea necontenit, sufla
din fanfare războinice, lupta împotriva diavolilor… „Und wenn dio
Welt voii Teufel wăr, und wollten uns verschlingen, şo fur- chten ivir
nicht şo sehr…” („Şi chiar dacă lumea ar mişuna de diavoli, şi ei ar
vrea să ne înghită, tot nu ne-am teme… **) Şi oceanul de
arzătoare tenebre, care-i rostogolea făptura, se liniştea deodată;
înseninări, un murmur potolit de viori şi viole, calme semnale de
golire a trompetelor. Şi al goarnelor, în vreme ce, aproape
încremenit, asemenea unul puternic zid, se înălţa din sufletul
bolnav un cântec neclintit, ca o corală de J. S. Bach.
Pe când se zbătea împotriva fantomelor febrei şi împotriva
sufocării care-i cuprindea pieptul, avu nedesluşita impresie că
uşa camerei sale se deschide şi că intră înăuntru o femeie, cu o
Iurtiânare în mână. Crezu că era din nou Gţ halucinaţie. Voi să
vorbească, dar nu putu şi recăzu pe perne. Când uneori un val de
conştiinţă îl aducea din adânc la suprafaţă, simţea că perna i-a
fost ridicată, că i se pusese o cuvertură pe picoare, că avea pe
spate ceva care-l ardea | sau vedea, aşezată la picioarele patului,
pe acea femeie, al cărui chip nu-i era cu totul necunoscut. Apoi
veni un alf| chip, un doctor, care îl ascultă. Christophe nu auzea
ce-şi spuneau; dar ghici că vorbeau să-l ducă la spital. Încercă să
protesteze, să strige că nu vrea, că voia să moară aici, singur; dar
din gura lui nu ieşeau decât sunete de neînţeles. Femeia îl
înţelese totuşi: căci Îi luă apărarea şi îl liniştii Se căznea să ştie
cine era ea. De îndată ce putu formula o frază coerentă, cu preţul
unor eforturi enorme, o Întrebă. Îi răspunse că era vecina lui de
mansardă, că-l auzise gemând de cealaltă parte a zidului, şi că îşi
permisese să intre, gândindu-se că are nevoie de ajutor. ÎI rugă
respectuos să nu se ostenească vorbind. El se supuse. De
altminteri era frânl de efortul pe care-l făcuse; stătu, aşadar,
nemişcat şi tăcu | dar mintea continua să-i lucreze, adunând cu
greutate amintirile risipite. Unde o m; u văzuse? Sfârşi prin a-şi
aduce a- minte: da, o întâlnise pe sala mansardelor: era
servitoare, se numea Sidonie.
Cu ochii pe jumătate închişi, o privea fără ca ea să-i vadă Era
mică, cu chipul serios, fruntea bombată, părul ridicat, partea
superioară a obrajilor şi tâmplelor descoperite, palide, cu osatura
puternică, nasul scurt, ochii de un albastru deschis, du privirea
blindă şi încăpăţânată, buzele groase şi strânse, tenul anemic,
aerul modest. – Concentrat, puţin ţeapăn. Se îngrijea de
Christophe cu o dăruire vădită, pe tăcute, fără familiaritate, fără
să iasă nicio clipă din obişnuita rezervă a unei servitoare, care nu
uită deosebirea de clasă socială.
Totuşi, încetul cu încetul, când se simţi mai bine şi putu să
vorbească cu ea, simplicitatea afectuoasă a lui Christophe o făcu
pe Sidonie să-i vorbească ceva mai liber; dar se supraveghea mai
departe; erau anumite lucruri care se vedea că nu le spunea. Avea
un amestec de modestie şi mân- drie. Christophe află că era
bretonă. Lăsase acasă pe tatăl ei, despre care vorbea cu multă
discreţie; dar Christophe ghici foarte uşor că nu făcea altceva
decât să bea, să petreacă şi să-şi exploateze fiica; ea se lăsa
exploatată, fără să< spună nimic, din orgoliu; şi’ îi trimitea regulat
o parte din leafă; dar nu din naivitate. Mai avea şi o soră mai
mică, ce se pregătea pentru un examen de institutoare şi de care
era foarte mândră. Luă asupra-şi aproape toate cheltuielile
învăţăturii. Se încăpăţâna în muncă cu înverşunare.
„Avea un loc bun? “o întreba Christophe.
„Da; dar se gândea să plece”.
„De ce? Avea să se plângă de stăpânii ei?”
„Oh! Nu. Erau foarte buni cu ea. “
„Nu câştiga îndeajuns? “
 „Ba da… “
Nu înţelegea bine; încerca să înţeleagă, o încuraja să vorbească.
Dar ea nu avea nimic de povestit decât despre existenţa ei
monotonă, despre felul greu în care îşi câştiga viaţa; nu insista de
loc; munca nu o speria, îi era o necesitate, aproape o plăcere. Nu
vorbea despre ceea ce o apăsa cel mal mult! Urâtul. El îl ghicea.
Puţin dte puţin, citea în ea, cu intuiţia unei mari simpatii pe care
boala o ascuţise. Şi pe care o făcea mai pătrunzătoare amintirea
încercărilov îndurate de scumpă lui mamă, tntr-o viaţă
asemănătoare. Vedea, ca şi cum ar fi trăit-o, acea existenţă
mohorâtă, nesănătoasă, împotriva naturii – existenţa obişnuită,
pe care societatea burgheză o impune servitorilor i stăpânii care
nu erau răi, ci nepăsători, care o lăsau câteodată mai multe tile
fără să-i spună un cuvânt, în afară de cele cerute de serviciu.
Ceasuri, ceasuri întregi, în bucătăria înăbuşitoare a cărei
ferestruică, astupată de un bufet, se deschidea spre un zid alb
murdar. Singura-i bucurie era când i se spunea pe un ton
nepăsător că sosul este bun, sau friptura bine rumenită. O viaţă
închisă, fără aer, fără viitor, fără o licărire de dorinţă sau
speranţă, fără interes pentru nimic. Cel mai neplăcut moment
pentru ea era acela în care stăpânii ple-i cau la ţară. Nu o luau cu
ei, din spirit de economie; îi’ plăteau leafa pe luna aceea, dar nu şi
trenul pentru a pleca acasă la ea; îi dădeau doar voie să plece, dar
pe soco-i teala ei. Ea nu voia, nu putea să facă aceasta. Atunci,
rămânea singură în casa aproape părăsită. Nu avea chef să iasă,
nici măcar nu vorbea cu ceilalţi servitori, pe care-i dispreţuia
puţin din pricina grosolăniei Şi a imoralităţii lor. Nu se ducea la
distracţii: era o fire serioasă, econoamă şi se temea de întâlniri
primejdioase. Stătea în bucătărie sau în odaia ei, de unde, pe
deasupra hornurilor, zărea creştetul unui copac, într-o grădină de
spital. Nu citea, încreca să lucreze, cădea într-o toropeală, se
plictisea, plângea de urât; avea o ciudată putere de a plânge fără
sfârşit: asta era plăcerea ei. Dar când se plictisea prea tare, nici
nu mai puţei măcar să plângă, era ca îngheţată, cu sufletul mort.
Apoi se scutura singură; sau viaţa revenea de la sine. Se gândea
la seva ei, asculta o flaşnetă în depărtare, visa, socotea inde-
lung^câte zile i-ar trebui ca să termine cutare lucru, ca să câştige
cutare sumă de bani; se încurca în socoteli; reîncepea să numere;
adormea. Zilele se scurgeau…
Aceste accese de depresiune alternau cu izbucniri de
copilărească şi şăgalnică veselie. Îşi bătea joc de ea şi de ceilalţi.
Nu putea să nu-şi judece stăpânii, grijile pe care le crea lipsa lor
de ocupaţie, toanele doamnei şi melancoliile ei, aşa-zisele ocupaţii
ale acestei aşa-zise elite, interesul pe care-l aveau pentru un
tablou, o bucată de muzică, o carte de versuri. Cu bunul ei simţ
cam rudimentar, la feî de departe de snobismul servitorilor foarte
parizieni, ca şi de prostia grosolană a servitorilor foarte
provinciali, care nu admiră decât ceea ce nu înţeleg, ea avea un
dispreţ respectuos pentru aceste zdrăngăneli, aceste flecăreli
insipide, toate aceste lucruri intelectuale, perfect inutile şi
plicticoase pe deasupra, care ocupă un loc atât de mare în aceste
existenţe amăgitoare. Nu putea să nu compare în tăcere, viaţa
adevărată, cu care se lupta ea, cu plăcerile şi necazurile imaginare
ale acestei existenţe de lux, în care totul pare făcut din plictis. De
altminteri, nu era revoltată. Aşa stăteau lu- erurile. Admitea totul,
pe oamenii răi, ca şi pe cei proşti. Spunea:
— Trebuie de toate, pentru a alcătui’ o lume.
Christophe îşi închipuia că era susţinută de credinţă;
Dar, într-o zi, vorbind despre ceilalţi, mai bogaţi şi mai fericiţi,
spuse:
— În cele din urmă, vom fi cu toţii la fel, o dată.
— Când oare? Întrebă el. După revoluţia socială?
— Revoluţie? Spuse ea. Ehei 1 Va mai curge multă apă pe gârlă
până atunci. Nu cred în aceste prostii. Toate vor fi totdeauna Ia
fel.
— Atunci, când vom fi cu toţii la fel?
— După moarte, fără îndoială! Din nimeni nu se alege nimic. —
Fu foarte mirat de acest calm materialism. Nu îndrăzni să-i
spună: „Şi nu este îngrozitor, dacă nu ai decât o1 viaţă, ca ea să
fie că a dumitale, în vreme ce există atâţia alţi oameni fericiţi? “
Păru însă că îi ghicise gândul; cu sânge rece, resemnată şi
puţin ironică, urmă:
— Trebuie să te resemnezi. Nu toţi oacnenii pot trage lozul cel
mare. Ai nimerit prost: cu atât mai rău!
Nici nu se gândea măcar să caute în afara Franţei (aşa cum i se
oferise în America) un loc care să-i producă mai mult Ideea de a-şi
părăsi ţara nu putea să-i intre în cap. Spunea:
— Pretutindeni pietrele sunt lari.
Era în ea un fond de sceptic şi glumeţ fatalism. Aparţinea într-
adevăr acelei rase care are prea puţină credinţă sau chiar de loc,
şi a cărei viaţă e aproape lipsită de impulsuri intelectuale. Dar
avea totuşi grozavă vitalitate a acelui popor al satelor franţuzeşti,
neobosit însă apatic, cu un ascuţit spirit critic şi cu toate acestea
supus, care fără a iubi prea mult viaţa, ţine totuşi la ea şi care nu
are nevoie de un, sprijir exterior ca să-şi păstreze curajul.
Christophe, care nu-l cunoştea încă, se mira să constate că
această fată simplă e lipsită de orice credinţă: admira
ataşamentul ei faţă de o viaţă fără desfătări şi fără ţel şi, mai mult
decât orice, vigurosul ei simţ moral, care nu se sprijinea pe nimic.
Nu-i cunoscuse până acum pe ţăranii francezi, decât din romanele
naturaliste şi teoriile scriitoraşilor contemporani, cărora contrar
celor din secolul poeziei pastorale şi al revoluţiei, le plăcea să
reprezinte pe omul naturii ca pe un animal vicios, în scopul de a-
şi legitima propriile ler vicii… Descoperea cu uimire cinstea
intransigentă a Sidoniei. Nu era o chestiune de morală; era o
chestiune de instinct şi de mândrie. Avea orgoliul ei aristocratic.
Câj-i este o prostie să crezi că cine spune popor spune popular.
Poporul are aristocraţii lui, după cum şi burghezia îşi are sufletele
ei plebeiene. Aristocraţi, adică fiinţe care au instincte, poate în
sânge, mai pure decât ceilalţi, şi care o ştiu. – Care au conştiinţa
a ceea ce sunt, şi mândria de a nu decidea. Sunt o minoritate; dar
chiar ţinuţi la o parte, se ştie bine că ei_ sunt cei dintâi; şi singură
prezenţa lor este o frână pentru alţii. Ceilalţi sunt siliţi să se
modeleze după ei, sau să se prefacă. Fiecare provincie, fiecare sat,
fiecare grupare de oameni, este, într-o anumită măsură, ceea ce
sunt aceşti a- ristocraţi şi, opinia, după cum sunt şi ei, este, aci
extrem de severă, dincolo, liberă. Mai primejdioasă este
dezrădăcinarea din pământul natal, şi risipirea departe, în marile
oraşe. Dur chiar aşa, pierdute în medii străine, izolate unele de
altele, individualităţile puternice persistă, fără să se amestece cu
ceea ce le înconjoară.
Sidonie nu «cunoştea aproape nimic din tot ceea ce Christophe
văzuse la Pariş şi nici nu încerca să cunoască ceva. Literatura
sentimentală şi murdară a jurnalelor nu o atingea mai mult decât
noutăţile politice. Nioi măcar nu ştia că există Universităţi
populare, şi dacă ar fi ştiut, probabil că nu s-ar fi sinchisit mai
mult decât făcea pentru a se duce la o predică. Îşi vedea de treaba
el şi-şi gândea gândurile ei | nu-i păsa de gândurile altora.
Christopihe o felicită.
— Ce-i de mirare? Spuse ea. Sunt ca toţi oamenii. N-aţi văzut
oare francezi?
— Iată un an de când locuiesc printre ei, spuse Christophe; şi
nu am întâlnit niciunul care să pară că se gândeşte la altceva
decât să se distreze, sau să maimuţărească! Pe cei ce se distrează.
— Da, desigur, spuse Sidonie. Nu aii văzut decât bo-, gătaşi.
Bogătaşii sunt pretutindeni la fel. Nu aţi văzut încă nimic.
— Ba da, spuse Christophe. Încep de-abia acum.
Întrezărea, pentru întâia dată, acest popor al Franţei, care dă
impresia unei durate eterne, care face una cu oă- mântul, care, ca
şi acesta, a văzut pierind atâtoa neamuri cuceritoare, atâţi
stăpâni de o zi, şi care nu piere.
Îi era mai bine acum şi începea să se ridice din patj
Primul lucru de care se îngriji fu să achite Sidoniel cheltuielile
pe care le făcuse pentru el, cât timp fusese bolnav. Cum ţi era cu
neputinţă să cutreiere Parisul ca să-şi caute de lucru, trebui să se
hotărască să-i scrie lui Hecht i li cerea să fie bun şi să-i avanseze
nişte bani în contul lucrului viitor. Cu amestecul său uimitor de
indiferenţă şi de bunăvoinţă, Hecht îl făcu să aştepte, mai mult de
cincisprezece zile, răspunsul – cincisprezece zile în timpul cărora
©hristopbe se tortură, refuzând aproape să se atingă de mâncarea
pe care i-o aducea Sidonie, acceptând numai puţin lapte şi pâine,
pe care ea îl silea să le mănânce şi pentru care tşi leproşa apoi că
nu şi le câştigase singur după care primi de la Hecht, fără un
cuvânt, suma cerută; şi nici o singură dată, în cursul lunilor cât
dură boala lui Christophe, Hecht nu încercă să ştie cum îi
mergea. Avea geniul de a’ nu se face iubit, chiar făcând binele, şi
aceasta, în fond, din pricină că făcând binele, el nu iubea.
Sidonie venea zilnic o clipă în cursul după-amiezii şi seară.
Pregătea cina lui Christophe. Nu făcea niciun zgomot; se ocupa de
el cu discreţie; văzând halul în care-i era rufăria, o luă cu ea ca s-
o ’dreagă, fără sS spună nimic. Pe nesimţite se strecurase în
relaţiile lor un strop de afecţiune. Christophe vorbea îndelung de
bătrâna lui mamă. Sidonie era înduioşată; se închipuia în locul
Louisei, singură, acolo | şi avea pentru Christophe un sentiment
matern. El însuşi, vorbindu-i, se silea să-şi înşele nevoia de
afecţiune familială, de care suferi mult mai mult când eşti slab şi
bolnav. Cu Sidonie se simţea mai aproape de Louisa dectt cu
oricare alta. Gâteodată îi împărtăşea unele dintre amărăciunile lui
de artist. Ea îl compătimea cu blândeţe, cu puţină ironie pentru
aceste tristeţi intelectuale. Chiar şi aceasta li amintea de maică-sa
şi îi făcea bine.
Şi el încerca să o facă pe ea să se destăinuiască, dar ea se
dăruia cu mult mai puţin decât el. O întreba, glumind, dacă nu se
mărită. Ea răspundea, pe tonul ei obişnuit de ironică resemnare,
că, * „dacă eşti servitoare nu-ţi este permis; a- Aceasta complică
prea mult lucrurile. Şi apoi, trebuie s-* mai şi nimereşti, şi nu e
de loc uşor. Bărbaţii sunt nişte canalii fără pereche. Se apucă să-
ţi facă curte, când al parale I Îţi mănâncă banii şi apoi te lasă
baltă. Văzuse prea multe exemple în jurul ei: nu era ispitită să
facă acelaşi lucru. ** Nu spunea că fusese cât p-aci să se mărite i
unul care-i fusese „ginerică “o lăsase, când văzuse că dădea alor
ei tot ce câştiga. Christophe o vedea jucându-se, ca o mamă, în
curte, cu copiii unei familii care locuia în aceeaşi casă. Când îl
fntâlnea singuri, pe scară, i se întâmpla, uneori, să-i sărute
pătimaş. Christophe şi-o închipuia în locul uneia dintre doamnele
pe care le cunoştea: nu era proastă de loc, nu era mai urâtă decât
alta; îşi spunea că, în locul lor, ar fi fost mai bine decât ele. Atâta
putere de viaţă, înmormântată, fără ca să-i pese cuiva! Şi, în
schimb, toţi aceşti morţi vii, care încurcă lumea, şi care iau, sub
soare, locul şi fericirea altora! …
Lui Christophe nu-i trecea nimic prin minte. Era foarte
afectuos, prea afectuos faţă de ea; se râzgâia ca un copil în toată
firea.
În unele zile, Sidonie era abătută; dar el credea că din pricina
muncii. O dată, în toiul vorbei, ea se ridică brusc, şi-l părăsi. -
Pretextând o treabă. Apoi, după o zi în care Christophe îi arătase
mai multă încredere decât de obicei, ea îşi întrerupse vizitele
pentru câtva timp; şi când reveni, nu era deloc la largul ei,
vorbindu-i. Se întreba cu ce-o putuse o- fensa. O întrebă, chiar,
pe ea. Îi răspunse, cu vioiciune, că nu a ofensat-o cu nimic; dar
continuă să se îndepărteze da el. Câteva zile după aceea, îl anunţă
că va pleca: ieşise din serviciu şi părăsea casa. În termeni reci şi
reţinuţi, ea îi mulţumi pentru bunătatea pe care i-o arătase, îi ură
sănătate lui şi maică-şi şi îşi luă rămas bun. II miră atât de mult
această neaşteptată plecare, încât nici nu ştiu ce să-i mai spună:
încercă să afle pricinile care o determinaseră: îi răspunse într-un
mod evaziv. El o întrebă unde avea de gând să intre; ea evită să
răspundă; şi pentru a pune capăt acestor întrebări, plecă. Pe
pragul camerei, el îi întinse mâna; ea i-o strânse cam înflăcărat,
dar chipul nu o dezminţi; şi îşi păstră aerul ţeapăn şi îngheţat,
până la urmă. Plecă.
El nu |nţelese niciodată de ce.
Iarna se eterniza. O iarnă umedă, ceţoasă şi noroioasă.
Săptămâni întregi fără soare. Deşi Christophe se simţea, mai bine,
nu era încă vindecat. Mai avea un punct dureros Ia plâ- mânul
drept, o leziune care se cicatriza încet, şi accese nervoase de tuse,
care nu-l lăsau să doarmă. Medicul îi interzise să iasă din casă. L-
ar fi putut, tot atât de bine, sfătui să se ducă pe Coasta de Azur
sau în insulele Canare. Trebuia să iasă! Dacă nu s-ar fi dus să
mănânce, mâncarea nu l-ar fi căutat pe el. De asemenea i se
prescriau şi doctorii pe care nu avea posibilitatea să şi le
plătească. Aşa încât renunţase să mai ceară sfatul doctorilor: era
cheltuială zadarnică; şi apoi cu ei nu se simţea niciodată la largul
lui; nu se puteau înţelege: erau două lumi opuse. Ei aveau
compătimire ironică şi puţin cam dispreţuitoare pentru acest biet.
Artist, care pretindea că rezumă, el singur, o lume, şi pe care
fluviul vieţii îl purta ca pe un pai. Se simţea umilit să fie privit,
palpat, pipăit de aceşti oameni. Se ruşina de trupul lui bolnav. Se
gândea: „Cât de mulţumit voi fi când el va muri! “
Cu toată singurătatea, boala, sărăcia şi alte atâtea pricini de
suferinţă, Christophe îşi îndura soartă cu răbdare.
— Nicicând nu fusese atât de răbdător. Se miră el însuşi.
Adesea boala este binefăcătoare. Zdrobind trupul, descătuşează
sufletul, îl purifică: în nopţile şi zilele de odihnă silită, se înalţă
gânduri cărora le e teamă de lumina prea crudă şi pe care le arde
soarele sănătăţii. Cine nu a fost niciodată bolnav, niciodată nu s-a
cunoscut cu adevărat.
Boala îi adusese lui Christophe o stranie alinare. Îl des- puiase
de ceea ce era mai rudimentar în făptura lui. Simţea, cu antene
mai subtile, lumea forţelor misterioase care zac înlăuntrul
fiecăruia dintre noi, şi pe care tumultul vieţii ne împiedică să le
percepem. De când cu vizita lui la Luvru, în acele ceasuri de
febră,. Ale căror cele mai mici amintiri se săpaseră în el, trăia
într-o atmosferă asemănătoare aceleia din tabloul lui Rembrandt,
caldă, profundă şi blândă. Simţea şi el, în sufletul lui, magicele
reflexe ale unui soare nevăzut. Şi, cu toate că nu mai credea, ştia
că nu este singur; un Dumnezeu îl ţinea de mână, îl îndrepta spre
locul în care trebuia să ajungă. Se încredea în el ca un copil mic.
Pentru prima dată, de ani de zile, era silit să se odihnească.
Însăşi oboseala convalescenţei îl odihnea după extraordinara
tensiune intelectuală, care îi precedase boala, şi care îl sleia încă.
Christophe care, de câteva luni, se încor-ia într-o stare de pândă
neîntreruptă, simţea cum i se destinde, încetul cu încetul,
fixitatea privirii. Nu era mai puţin puternic: era mai uman. Viaţa
intensă dar cum monstruoasă a geniului trecuse pe al doilea plan:
se regăsea un om ca ceilalţi, debarasat de toate fanatismele
spiritului şi de tot ceea ce acţiunea are dur şi nemilos. Nu mai ura
nimic: nu se mai gândea la lucruri enervante decât cel mult
ridicând din umeri; se gândea mai puţin la necazurile lui şi mai
mult la cele ale altora. De când Sidonie îi amintise suferinţele
tăcute ale sufletelor umile, care luptă fără să se plângă, pe toată
întinderea pământului, uita de sine, întru ele. El care, de obicei,
nu era sentimental, avea acum accese de mistică tandreţe, floare
a slăbiciunii. Seara, aplecat la fereastra dinspre curte, ascultând
misterioasele zvonuri ale nopţii… o voce care clnta într-o casă
Învecinată şi pe care depărtarea o făcea emoţionantă, o fetiţă care
zdrăngănea naiv din Mozart… gândea:
„Voi toţi, pe care vă iubesc, şi pe care nu vă cunosc! Voi pe care
viaţa nu v-a pângărit, care visaţi la lucruri mari, pe care le ştiţi că
sunt de neîmplinit, şi care vă zbateţi împotriva lumii vrăjmaşe –
vreau să fiţi fericiţi – este atât de bine să fii fericit! … O, prietenii
mei, ştiu că sunteţi aici, şi vă întind braţele… Un zid este între
noi. Îl distrug, lespede cu lespede; dar mă distrug şi pe mine, în
acelaşi timp. Ne vom întâlni oare vreodată? Voi ajunge până la voi
mai înainte ca să se ridice un alt zid: moartea? … N-are
importanţă! Să rămân singur toată viaţa, numai să pot lucra
pentru voi, să vă fac bine, iar voi să mă iubiţi puţin, mai târziu,
după moartea mea! … “
Astfel Christophe, convalescent, bea laptele a două bune doici:
„Liebe und Not (Dragoste şi Mizerie).
În această destindere a voinţei sale, simţea nevoia de a se
apropia de alţii. Şi, cu toate că era încă foarte slăbit, şi nu era
prudent de loc, ieşea, dis-de-dimineaţă, la ora când valul
muncitorilor gonea dinspre străzile populate înspre locul
îndepărtat al îndeletnicirilor lor, sau seara, când ei reveneau. Voia
să se scufunde în baia răcoritoare a simpatiei umane. Şi nu
pentru că ar fi vorbit cu cineva. Nici măcat nu încerca, ţi ajungea
să privească trecând oamenii, să-i ghicească şi să-i iubească.
Observa, cu milă plină de dragoste, pe aceşti muncitori care se
grăbeau, purtând toţi, întipărită dinainte pe chipurile lor, truda
zilei care începea – aceste chipuri de tineri, de fete tinere, cu
tenuri gălbejite, cu expresia feţei pătrunzătoare, cu surâsul
ciudat, aceste chipuri străvezii şi mobile, sub care se vedeau
trecând valuri de dorinţă, de griji, de ironie jucăuşă, această
mulţime atât de inteligentă, prea inteligentă, cam morbidă, a
marilor oraşe. Toţi mergeau repede, bărbaţii citind jurnalele,
femeile ron- tăind un corn Christophe ar fi dat bucuros o lună din
viaţa Iuj pentru ca micuţa blondă, zbârlită, cu trăsăturile umflate
de somn, care tocmai trecuse pe lângă el, cu un pas mărunt de
căpriţă, nervos şi brusc, să poată să doarmă o oră sau, două mai
mult. Oh t cum nu ar fi refuzat, numai de i s-ar fi oferit prilejul.
Ar fi vrut să scoată din apartamentele lor, închise ermetic la acea
oră, pe toate bogătaşele trândave, care se bucurau pline de plictis
de buna lor stare şi să pună în locul lor, în paturile lor, în viaţa
lor tihnită, aceste mici trupuri arzătoare şi trudite, aceste suflete
proaspete, nu prea bogate, dar vii şi lacome de viaţă. Se simţea
plin de indulgenţă faţă de ele, acum; şi surâdea văzând aceste
chipuri drăguţe, vioaie şi obosite, în care se împletea şiretenia cu
nevinovăţia, o îndrăzneaţă şi naivă dorinţă pentru desfătări, şi, în
fond, un mic suflet de treabă, rinstit şi harnic. Şi nu se supăra
când unele dintre ele îi râdeau în nas sau îşi dădeau coate,
arătându-şi una alteia pe arest vlăjgan, cu ochi arzători întârzia
de asemenea, pe chei, visând Era plimbarea sa de predilecţie Ea îi
alina, cât de cât, nostalgia pentru marele fluviu, care îi legănase
copilăria Ah (nu era, fără îndoială, Vater Rhein/Nimic din forţa lui
atotputernică Nimic din largile orizonturi, din vastele câmpii
deasupra cărora spiritul planează şi se pierde. Un râu cu ochi
cenuşii, cu rochia verde-pal, cu trăsăturile fine şi precise, un râu
tot numai graţie, mlădios. Întinzându-se cu o spirituală
nonşalanţă în podoabele somptuoase şi sobre ale oraşului său, cu
brăţările podurilor sale. Colierele monumentelor, surâzându-şi
propriei drăgălăşenii, ca o prea frumoasă hoinară.. Fermecătoarea
lumină a Parisului! Pusese primul lucru pe care Christophe îl
iubise în acest oraş: ea îl pătrundea, încet-încet: treptat-treptat,
ea îi transforma sufletul, fără să bage de seamă. Era pentru > el
cea mai frumoasă dintre muzici, singura muzică pariziană.
Petrecea ceasuri întregi, seara, de-a lungul cheiurilor, sau în
grădinile vechii Frânte, savurând armoniile zilei pe copacii înalţi,
scăldaţi de o brumă vî- nălă. Pe statuile şi vasele cenuşii, pe
piatra patinată a monumentelor regale, care sorbise lumina
secolelor – această atmosferă subtilă, plăsmuită din soare fin şi
din vapori lăp- toşi, în care pluteşte. Înt. R-o pulbere de argint,
spiritul surî- zător al rasei.
Într-o seară, sta rezemat în apropierea podului Saint-Mi- chel
şi, în vreme ce privea apa. Răsfoia distrat cărţile unui anticar,
înşirate pe parapet. Deschise la întâmplare un volum disparat de
Michelet. Citise deja câteva pagini din acest istoric, care nu-i prea
plăcuse din pricina flecărelii sale franţuzeşti, a puterii sale de a se
ameţi cu vorbe şi a debitului său trepidant. Dar, în seara aceea,
încă de la primele rânduri, fu subjugat: era sfârşitul procesului
Ioanei d’Arc. O cunoştea deja din Schiller pe Fecioară din Orl6ans;
da» până acum, nu era pentru el decât o romantică eroină, căreia
un mare poet îi împrumutase o viaţă imaginară. Deodată,
realitatea îi apăru în întregime şi îl sugrumă. Citea, citea, cu
sufletul strivit de tragică oroare a sublimei povestiri; şi când
ajunse la momentul în care Ioana, aflând că va muri chiar în
seara aceea, leşină de spaimă, mâinile începură să-i tremure, îl
podidiră lacrimile şi trebui să-şi curme lectura. Boala îl slăbise:
devenise de o sensibilitate ridicolă, care-l exaspera chiar şi pe el.
Când voi să-şi termine lectură, era târziu, iar anticarul oblonea
rafturile. Hotărî să cumpere cartea; se scotoci în buzunare: mai
avea şase bani. Nu arareori era atât de sărac: nu-i păsa; îşi
cumpărase de mâncare, şi se bizuia pe nişte bani pe care, a doua
zi, trebuia să i-i dea Hecht pentru o copie muzicală. Dar îi venea
greu să aştepte până a doua zi! De ce se apucase să cheltuiască,
pentru masă, puţinul ce-i mai rămăsese? Ah 1 dacă ar fi putut să
ofere ca preţ anticarului pâinea şi salamul, pe care le avea în
buzunar!
A doua zi, dis-de-dimineaţă, se duse la Hecht, pentru a lua
banii; dar, trecând în apropierea podului care poartă numele
arhanghelului războaielor – „fratele de paradis’* al Ioanei – nu avu
curajul să nu se oprească. Regăsi preţioasa carte în rafturile
anticarului; o citi în întregime; petrecu aproape două ore citind;
pierdu întâlnirea cu Hecht; ş: pentru a-l întâlni apoi, trebui să-şi
piardă aproape toată ziu; i în cele din urmă, reuşi să capete nouă
comandă şi să fie plătit. Imediat alergă să cumpere cartea, deşi o
citise toată Îi era teamă că nu cumva să o fi luat altcineva. Fără
îndoială, paguba nu ar fi fost prea mare: era uşor de procurat alt
exemplar; dar Christophe nu ştia dacă această carte este rară sau
nu; şi, de altfel, el voia volumul acesta şi tiu un altuL Cei care
iubesc cărţile sunt, prin firea lor, fe- tişiţi. Filele, chiar murdare şi
pătate, din care a ţâşnit izvorul visărilor, sunt pentru ei lucrări
sacre.
Christophe reciti acasă, în liniştea nopţii, Evanghelia calvarului
Ioanei; şi niciun respect uman nu-l mai sili să-şi stăpânească
emoţia Era plin de o dragoste, de o Înduioşare, de o durere
infinită pentru biata tânăra păstoriţă, în groso- lanele-i straie
roşii de ţărancă, înaltă, timidă, cu vocea biln- dă, visând la
dangătul clopotelor (pe care le iubea ca şi el), cu surâsul ei
frumos, plin de fineţe şi de bunătate, cu la-t crimile ei mereu gata
să curgă – lacrimi de dragoste, lacrimi de milă, lacrimi de
slăbiciune. Căci pură şi curajoasă fată, care era în acelaşi timp
atât de virilă şi atât de femeie, îmblânzea sălbatica vrere a unei
armate de bandiţi, şi liniştit, cu îndrăzneţu-i bun simţ, cu
subtilitatea ei de femeie şi blânda-i încăpăţânare, dejuca luni de
zile singură şi de toţi trădată, ameninţările şi făţarnicele viclenii
ale unei haite de oameni ai bisericii şi a legii – lupi şi vulpi, cu
ochi şi colţi plini de sânge, ce făceau roată în juru-i.
Ceea ce-l mişca mai tare pe Christophe era bunătatea ei,
gingăşia ei de suflet – plângând la sfârşitul victoriilor, plângând pe
duşmanii morţi, pe cei care o insultaseră, con- solându-i când
erau răniţi, ajutându-i să moară, fără amărăciune împotriva
acelora care au predat-o, şi, pe rug chiar, când se înălţau
flăcările, negândindu-se la ea, ci numai la călugărul care o
încuraja, şi pe care-l silea să plece. Ea era „blândă în cea mai
aspră bătălie, bună printre cei răi, paşnică chiar în război. În
război, acest triumf al diavolului, ea a duse spiritul lui
Dumnezeu*1.
Şi Christophe, privindu-şi propriul său trecut, gândea i „Nu l-
am întrupat îndeajuns pe Dumnezeu”.
Recitea frumoasele cuvinte ale evanghelistului Ioanei i
„Să fii bun, să rămâi bun printre nedreptăţile oamenilor şi
asprimile sorţii… Să-ţi păstrezi blândeţea şi bunătatea printre
atâtea certuri aspre, să înfrunţi atâtea încercări fără să le laşi să-
ţi atingă această comoară lăuntrică…”
Şi îşi repeta:
„Am păcătuit. Nu am fost bun. Nu am avut bunăvoinţă. Am fost
prea sever. Iertare. Să nu credeţi că sunt duşmanul vostru, voi
aceia pe care îi combat 1 Aş vrea să vă fac bine şi vouă… Trebuie
totuşi să vă împiedic de a face răul..
 Şi cum nu era un sfânt, îi era de ajuns să se gândească la ei
pentru că ura să se redeştepte. Ceea ce le ierta mai puţin, era că
văzându-i, că judecind Franţa prin ei, era cu neputinţă să
imaginezi că o asemenea floare de puritate şi de eroică poezie a
putut vreodată să răsară din acest pământ. Şi totuşi, aşa era.
Cine putea să afirme că ea nu va mai* apărea o a doua oară?
Franţa de azi nu putea fi mai rea ijecât cea â lui Carol al Vll-lea,
naţia prostituată din care a Ieşit Fecioară. Templul era pustiu
acum, pângărit, pe jumătate ruinat. Dar n-are importanţă!
Dumnezeu vorbise acolo.
Christophe căuta un francez, pe care să-l iubească din dragoste
pentru Franţa.
Era către sfârşitul lui martie. De luni de zile, Christophe nu mai
vorbise cu nimeni, nici nu primise vreo scrl-i soare, în afară de
câteva cuvinte trimiste, când şi când, de bătrâna-i mamă, care nu
ştia că este bolnav, care nu-i spunea că ea este bolnavă. Toate
legăturile lui cu lumea se reduceau la cursele la magazinul de
muzică pentru a lua sau a duce lucrul. Se ducea la ore când ştia
că Hecht nu este acolo, pentru a evita să vorbească cu el.
Precauţie inutilă i căci singura dată când întâlni pe Hecht, acesta
abia îi adresă câteva cuvinte indiferente cu privire la sănătatea
lui.
Era, deci, blocat într-o închisoare de tăcere, când într-o
dimineaţă, îi sosi o invitaţie de la doamna Roussin la o serată
muzicală i se audia un cvartet renumit. Scrisoarea era foarte
amabilă şi Roussin adăugase câteva rânduri cordiale. Nu se
simţea prea mândru de cearta lui cu Christophe. Şi aceasta cu
atât mai puţin, cu cât de atunci, se certase cu cântăreaţa lui şi o
judeca fără menajamente. Era un băiat bun: nu avea necaz
niciodată pe cei cărora le făcuse el vreo nedreptate. I s-ar fi părut
ridicol ca victimele lui să aibă mai multă susceptibilitate decât el.
Aşa că, atunci când simţea plăcere să-i revadă, nu ezita să le
întindă mâna.
Prima mişcare a lui Christophe fu de a ridica din umeri şi de a
jura că nu se va duce. Dar, pe măsură ce ziua concertului se
apropia, era mai puţin decis. Se înăbuşea pentru că nu mai
auzise o vorbă omenească, şi, mai ales, nicio notă muzicală. Îşi
repeta, totuşi, că niciodată nu va mai călca la aceşti oameni. Dar
când sosi seara concertului, se duse, foarte {uşinat de laşitatea
lui.
 Fu răsplătit cum se cuvenea. Abia se regăsi în acest mediu de
politicieni şi de snobi, şi îl cuprinse din nou aversiunea pentru ei,
mai violentă încât decât odinioară = căci, îa lunile de singurătate,
se dezobişnuise de această menajerie. Cu neputinţă să asculţi
muzică aid i era o profanare. Christophe hotărî să plece, imediat
după executarea primei bucăţi.
Parcurgea cu ochii tot acest cerc de chipuri şi trupuri
antipatice. Întâlni, la celălalt capăt al salonului, nişte ochi care-l
priveau şi care se feriră imediat. Era în ei nu ştiu ce candoare
care-l izbi, printre aceste priviri blazate. Erau ochi timizi, dar
limpezi, precişi, tipic franţuzeşti care, o dată fixaţi asupră-ţi, te
priveau cu o adevărată sinceritate, care nu ascundeau nimic şi
cărora nimic din tine nu le era, poate, ascuns. Cunoştea aceşti
ochi. Totuşi, nu cunoştea chipul pe care ei îl luminau. Era acela
al unui tânăr între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, mic de
statură, puţin adus de spate, cu aerul debil, cu obrazul imberb şi
bolnăvicios, cu părul castaniu, trăsăturile neregulate şi fine, o
anumită asimetrie, care dădea fizionomiei ceva nu tulbure, ci
puţin tulburat, care nu era lipsit de farmec şi părea să contrazică
liniştea din ochi. Era în picioare, în cadrul unei uşi; şi nimeni nu-i
dădea atenţie. Christophe îl privi din nou: şi, de fiecare dată, în tî
În ca acei ochi care se fereau cu timiditate, cu o blândă
stânţ>ărie; şi. De fiecare dată, îi „recunoştea”: avea impresia că i-a
mai văzul, pe un alt chip.
Incapabil, cum era totdeauna, să ascundă ceea ce simţea,
Christophe se îndreptă spre tânărul acela; dar, în vreme ce se
apropia, se întreba ce i-ar putea spune şi întârzia, nehotărât,
privind la dreapta şi la stânga, ca şi cum ar fi mers la întâmplare.
Celălalt îşi dădea seama că Christophe vine spre el; era atât de
intimidat la ideea că îi va vorbi. Încât se gândea să treacă în
camera vecină; dar, însăşi stângăcia lui îl pironea pe loc. Se găsiră
unul în faţa celuilalt. Trecură câteva minute înainte ca ei să
reuşească a găsi un pretext pentru a intra în vorbă. Pe măsură ce
situaţia se prelungea, fiecare dintre ei se credea ridicol în ochii
celuilalt. Tn fine Christophe privi drept în ochi pe tânăr şi, fără
altă introducere, îi spuse surâzând, pe un ton ursuz:
— Nu sunteţi parizian, nu-i aşa?
La această întrebare neaşteptată, tânărul, deşi destul de
încurcat, zâmbi, şi răspunse că într-adevăr nu era. Vocea lui
slabă şi de o sonoritate voalată, era ca un instrument fragil.
 — Îmi închipuiam, spuse Christophe.
Şi cum îl văzu cam încurcat din pricina acestei observaţii
stranii, el adăugă:
— Nu este un reproş.
Dar celălalt păru din ce în ce mai stânjenit.
Urmă o nouă tăcere. Tânărul făcea sforţări pentru a vorbi:
buzele îi tremurau; se simţea că avea o frază gata făcută, dar că
nu se putea hotărî s-o rostească. Christophe studia cu toată
curiozitatea acest chip mobil, cutreierat, sub pielea străvezie, de
un mic tremur: nu părea de aceeaşi natură r*u cei care-l
înconjurau în acel salon, obrazuri masive, dintr-o materie greoaie
şi care nu e*au decât o prelungire a gâtului, o bucată din trup. La
acesta, sufletul se oglindea pe chip; palpita o viaţă morală în
fiecare fărâmă din acest trup.
Nu reuşea să vorbească. Christophe, cumsecade, continua
— Ce căutaţi aci, printre aceşti oameni?
Vorbea tare de tot, cu acea ciudată nepăsare, care-l făcea să fie
urât de oameni. Tânărul, încurcat, nu se putu stă- pini să nu
privească în jurul lor, ca să se asigure dacă nu cumva au fost
auziţi; şi această mişcare îi displăcu lui Christophe. Apoi, în loc să
răspundă, tânărul întrebă cu un zâmbet stângaci şi drăgălaş:
— Dar dumneavoastră?
Ghristophe începu să râdă, cu râsul lui puţin greoi:
— Da. Dar eu? Făcu el, cu bună dispoziţie.
Tânărul se decise brusc:
— Cât de mult îmi place muzica dumneavoastră! Spuse el. Cu o
voce sugrumată.
Apoi se opri, făcând noi şi inutile eforturi pentru a-şi învinge
timiditatea. Roşea; o simţea; şi roşeaţa creştea, îl cuprindea
tâmplele şi urechile. Christophe îl privea zâmbind şi îi venea să-l
sărute. Tânărul înălţă ochi descurajaţi spre el.
— Nu, hotărft, spuse el: nu pot… nu pot să vorbeso despre
aceasta… nu aici…
Christophe îi luă mâna, cu râsul mut al marii lui guri închise.
Simţi degetele uscate ale necunoscutului cum tremură uşor în
palma sa şi cum îl strâng fără să vrea, cu dragoste: şi tânărul
simţi mâna robustă a lui Christophe, care i-o strivea cu afecţiune
pe a lui. Zgomotul salonului pieri în juru-le. Erau singuri
împreună şi înţeleseră că erau prieteni.
Nu dură decât o clipă, după care, doamna Roussin. Atingând
uşor braţul lui Christophe cu eventaiul, îi spuse
— Văd că aţi făcut cunoştinţă şi că e de prisos să vă prezint.
Acest tânăr a venit aci astă-seară pentru dumneata.
Atunci ei se îndepărtară unul de altul, cam stingheriţi.
Christophe o întrebă pe doamna Roussin:
— Cine e?
— Cum? Făcu ea, nu-l cunoşti? Este un mic poet, care scrie
drăguţ. Unul dintre admiratorii dumitale. Este un bun muzician şi
cântă bine la pian. Nu e comod să te critice cineva de faţă cu el:
este îndrăgostit de dumneata. Zilele trecute, era cât pp ce să se
certe, din cauza dumitalp, cu Lucien Levy-Coeur.
— Ah! Straşnic băiat! Spuse Christophe.
Da, ştiu, eşti nedrept cu bietul Lucien. Totuşi, şi el te iubeşte.
— Ah I nu-mi spuneţi aşa ceva! M-aş urî eu însumi.
— Te asigur.
— Niciodată! Niciodată! Îi interzic.
— Exact ceea ce a făcut iubitul dumitale. Sunteţi la fel de
nebuni amândoi. Lucien tocmai ne explica una dintre operele
dumitale. Acest mic timid, pe care l-ai văzut, s-a ridicat,
tremurând de mânie, şi i-a interzis să vorbească despre
dumneata. Ce pretenţie I… Din fericire, eram acolo. M-am hotărât
să fac haz; Lucien a făcut ca mine; şi celălalt a tăcut, foarte
încurcat; şi a sfârşit prin a-şi cere scuze.
— Bietul băiat! Spuse Christophe.
Era mişcat.
— Unde o fi? Continuă el, fără s-o asculte pe doamna Roussin,
care vorbea despre altceva.
Pomi în căutarea lui. Dar prietenul necunoscut dispăruse
Christophe reveni spre doamna Roussin:
— Spuneţi-mi, cum îl cheamă?
— Pe cine? Întrebă ea.
— Pe acela despre care mi-aţi vorbit.
— Micul dumitale poet? Spuse ea. Îl chemă Olivier Je- annin
Ecoul acestui nume sună la urechea lui Christophe ca o muzică
cunoscută. Silueta unei tinere fete pluti, o clipă, în adâncul
ochilor lui Dar imaginea proaspătă, imaginea prietenului, o şterse
imediat.
Christophe se întorcea spre casă. Mergea pe străzile Parisului,
în mijlocul mulţimii. Nu vedea, nu auzea nimis, avea simţurile
zăvorite pentru ceea ce era în afara lui. Era ca un Iac, despărţit de
restul lumii printr-un brâu de munţi. Niciun suflu, niciun zgomot,
nicio tulburare. Pacea. Îşi repeta:
— „Am un prieten”.
ANTOINETTE
 Mamei mele
Familia Jeannin era una dintre acele vechi familii ie francezi,
care, de secole, rămân fixate în acelaşi colţ de provincie, pure de
orice amestec străin. Ele există încă în Franţa, mai mult decât s-
ar crede, cu toate schimbările survenite în societate; trebuie o
răsturnare foarte puternică pentru a ie smulge din pământul de
care sunt legate prin atâtea legături profunde, pe care ele înşile le
ignoră^ Raţiunea nu ocupă niciun loc în ataşamentul lor, iar
interesul ocupă unul redus; cât despre sentimentalismul erudit al
amintirilor istorice, el nu contează decât pentru câţiva literaţi.
Ceea ce-i leagă într-o irezistibilă încleştare,. Este obscură şi totuşi
puternică senzaţie, aceeaşi la cei mai proşti ca şi la cei mai
inteligenţi, că sunt, de secole, o frântură din acest pământ, că
trăiesc din viaţa lui, că îi respiră suflarea, că îi aud inima bătând
lângă a lor, ca două fiinţe culcate în acelaşi pat, alături, că îi simt
freamătul imperceptibil, miile de nuanţe ale ceasurilor, ale
anotimpurilor, ale zilelor limpezi sau cenuşii, glasul şi tăcerea
lucrurilor. Şi poate că nu locurile cele mai frumoase, nici acelea în
care viaţa este mai uşoară cuceresc cel mai mult sufletul, ci
acelea în care pământul este cel mai supus şi apropiat omului,
căruia îi vorbeşte o limbă intimă şi familiară.
Astfel este regiunea din centrul Franţei în care trăia familia
Jeannin. Umedă regiune de şes, bătrân orăşel adormit, care îşi
răsfrânge chipul plictisit în apele tulburi ale unui canal
încremenit; de jur împrejur, câmpii monotone, pâmân- turi arate,
livezi, mici cursuri de apă, păduri mari, câmpii monotone… Nici
privelişti, nici monumpnte. Nici vestigii Nimic făcut pentru a
atrage. Totul este făcut pentru a reţine.
În această toropeală şi amorţire zace o forţă ascunsă Spiritul
care le gustă pentru întâia oară suferă şi se revoltă. Dar acela
care, de generaţii i-a suportat pecetea, nu mai poate să se
despartă | este pătruns ptnă în adâncul fiinţei şi această
neclintire a lucrurilor, acest plictis armonios, această monotonie,
au pentru el un farmec, o dulceaţă, de care nu-şi dă seama, pe
care le critică, pe care le iubeşte, pe care nu le-a» putea uita.
Familia Jeannin trăise totdeauna acolo. Urmele familiei puteau
fi găsite, până în secolul al XVI-lea, în oraş şi în împrejurimi, căci,
fireşte, exista un unchi care îşi dedicase viaţa alcătuirii
genealogiei acestei viţe de obscuri şi harnici oameni de rând:
ţărani, fermieri, meşteşugari de sat, apoi scribi, notari de ţară,
veniţi în sfârşit să se instaleze în subprefec- tura districtului,
unde Augustin Jeannin, tatăl actualului Jeannin, îşi făcuse
afacerile cu multă destoinicie, ca bancher: om abil, şiret şi tenace
ca un ţăran, altminteri cinstit, dar fără scrupule exagerate, foarte
muncitor şi om de viaţă, care se făcuse respectat şi temut, la zece
leghe împrejur, prin cum- secădenia-i maliţioasă, vorba-i pe şleau
şi averea lui. Bondoc, scund, vânjos, cu ochi mici, vii, într-un
obraz mare şi roşu, ciupit de vărsat, făcuse pe vremuri să se
vorbească despre el ca de un vânător de fuste; şi x>u pierduse de
tot acest gust. Li plăceau glumele fără perdea şi mesele
îmbelşugate. Făcea să-l vezi la masă, unde fiul său Antoine îi
ţinea piept, împreună cu câţiva vechi prieteni de aceeaşi teapă:
judecătorul, notarul, superiorul catedralei (bătrânul Jeannin era
un mare mâncă- tor de popi; dar ştia de asemenea să şi mănânce
cu popa la masă, atunci când popa era mare mâncău): vlăjgani
voinici, clădiţi cu toţii după pilda meleagurilor rabelaisiene. Era o
neîntreruptă salvă de glume colosale, izbituri cu pumnul în masă,
urlete de râs. Zvârcolelile acestei veselii molipseau pe servitorii din
bucătărie şi pe vecinii din uliţă.
Apoi, bătrânul Augustin contractase o- pneumonie, într-o zi de
vară foarte călduroasă, când se apucase să coboare în pivniţă, în
cămaşă, pentru a-şi trage vinul la sticle. În douăzeci şi patru de
ore plecase pe lumea cealaltă, în care nu credea de loc, prevăzut,
bineînţeles, cu sfânta împărtăşanie, ca un adevărat burghez
volteiian de provincie, care, în ultimul moment, nu se
împotriveşte, şi ca să fie lăsat în pace de femei, şi pentru d lui îl e
perfect indiferent… Şi apoi, cine ştie…
Fiul său, Antoine, îi urmase în afaceri. Era un om mărunt şi
gras, rumen şi vesel, cu obrazul ras, cu favoriţi, cu o vorbă repede
şi bâlbâită. Făcea mult zgomot şi se agita cu gesturi vii şi scurte.
Nu avea geniul financiar al tatălui său; dar era destul de bun
administrator. Nu avea decât să ducă mai departe, liniştit,
afacerile începute, care, prin simplul fapt al existenţei lor,
prosperau pe zi ce trecea. Se bucura în împrejurimi de o reputaţie
de om de afaceri, deşi contribuia prea puţin la succesul lor. Nu
punea în ele decât tenacitate şi conştiinciozitate. De altfel, era
perfect onorabil şi inspiră pretutindeni o stimă binemeritată.
Atitudinea lui afabilă, culantă, poate puţin cam prea familiară
pentru unii, cam prea expansivă, cam plebeiană, îi câştigase în
micul său orăşel şi în satele dimprejur o popularitate în sensul cel
mai bun al cuvântului. Fără să fie risipitor cu banii, era generos
cu sensibilitatea lui; lacrimile îl podideau cu uşurinţă; şi
spectacolul unei nenorociri îl mişca în mod sincer, într-un fel care
reuşea să înduioşeze pe victima acelei nenorociri.
Ca pentru majoritatea oamenilor din micul orăşel, politica
ocupa un loc mare în preocupările lui. Era republican cu ardoare
moderată, liberal cu intoleranţă, patriot, şi, după pilda tatălui
său, vajnic anticlerical. Făcea parte din consiliul municipal; şi
pentru el, ca şi pentru colegii lui, era o plăcere să joace vreun
renghi preotului parohiei sau predicatorului, în postul mare, ceea
ce stâmea entuziasm printre doamnele din oraş. În adevăr, nu
trebuie uitat faptul că acest anticlericalism din micile oraşe
franceze este totdeauna, mai mult sau mai puţin, un episod din
războiul căsniciilor, 0 formă ascunsă a acestei lupte surde şi grele
dintre bărbaţi şi femei şi care se regăseşte în aproape toate casele.
Antoine Jeannin avea de asemenea şi veleităţi literare. Ca toţi
oamenii din provincie din generaţia sa, se adăpase la clasicii
latini, din care ştia pe de rost câteva pagini şi un număr de
proverbe de asemenea se hrănise cu La Fontaine, cu Boileau –
Boileau-ul din Arta poetică şi mai ales din Lutrin – cu ajutorul
Fecioarei şi cu poetae minores din secolul al XVIlI-lea francez, în
spiritul cărora se silea să rimeze câteva bucăţi. Nu era singurul,
în cercul lui de cunoştinţe, care să aibă această mânie; şi îi
sporea reputaţia. Se repetau năzdrăvănii de ale lui în versuri,
catrene, strofe < u rime date, acrostihuri, epigrame şi cântece,
câteodată destul
’de tndrăzneţe, nu lipsite de un anumit spirit, cu oarecare
conţinut. Misterele digestiei nu erau uitate: Muza ţinuturile»
Loarei încalecă din toată inima pe Pegas, în felul faimosului diavol
al lui Dante:
Ed egli avea deI cui fatto trombetta…’*
Acest mic om robust, jovial şi activ, luase o nevastă cu cu totul
alt caracter – fiica unui magistrat din ţinut, Lucie de Villiers.
Familia de Villiers – sau mai exact Devilliers i căci numele lor se
scindase pe drum, ca o piatră care se sparge în două,
rostogolindu-se pe un povâmiş – era o familie de magistraţi, din
tată în fiu, din acea veche rasă de parlamentari francezi, care
aveau o înaltă idee despre lege, datorie, convenienţe sociale,
demnitate personală şi, mai cu seamă, profesională, întărită de o
cinste desăvârşită, cu o mică nuanţă prudomescă. În secolul
trecut, căpătaseră o pojghiţă de jansenism frondeur, din care le
rămăsese, în acelaşi timp cu dispreţul pentru spiritul iezuit, ceva
pesimist şi ursuz. Nu vedeau viaţa în trandafiriu şi departe de a
micşora greutăţile pe care ea le scoate în cale. Mai curând ar mai
fi adăugat ceva pentru a avea dreptul să se vaite. Lucie de Villiers
avea unele dintre aceste trăsături care se opuneau optimismului
nu prea rafinat al soţului ei. Înaltă, mai înaltă decât el cu un cap,
slabă, bine făcută, ştiind să se îmbrace cu gust, dar de-o eleganţă
cam ţeapănă, care o făcea totdeauna să pară
— Ca şi cum ar fi făcut înadins – mai în vârstă decât era, avea o
înaltă ţinută morală: dar era severă cu ceilalţi: nu trecea cu
vederea nicio greşeală şi aproape niciun cusur; era socotită drept
rece şi dispreţuitoare Era foarte credincioasă; ceea ce prilejuia
veşnice discuţii între soţi De altfel, se iubeau mult; şi deşi se
certau deseori, nu ar fi putut să se lipsească unul de celălalt.
Amândoi aveau spiritul la fel de puţin practic: el, din lipsă de
pătrundere psihologică (riscă totdeauna să fie victima oamenilor
cu figuri cumsecade şi a vorbelor frumoase), ea, dintr-o totală
lipsă de experienţă în afaceri (fiindcă fusese totdeauna ţinută la o
parte, nici nu se interesa de ele).
Aveau doi copii: o fată, Antoinette, care era mai mara cu cinci
ani decât băiatul. Olivier.
Antoinette era o brunetă frumoasă, care avea un obrăjo» graţios
şi deschis, tipic franţuzesc, rotund, cu ochii vii, fruntea boltită,
bărbia fină, un năsuc drept, „unul dintre acele nasuri fine şi
nobile, dintre cele mai mândre “(cum spune cu drăgălăşenie un
vechi portretist francez), „şi la care desluşeai anumite mărunte şi
imperceptibile jocuri ce însufleţeau trăsăturile vădind fineţea
mişcărilor stârnite înăuntru, pe măsură ce ea vorbea sau asculta”.
Moştenise de la tatăl ei veselia şi nepăsarea.
Olivier era un blond delicat, mic de talie, ca şi tatăl său, dar de
cu totul altă natură. Sănătatea-i fusese mereu greu încercată de
boli, în vremea copilăriei; şi cu toate că din această pricină fusese
cu atât mai alintat de toţi ai lui, slă- biciunea-i fizică îl făcuse de
timpuriu un băieţel melancolic, visător, care se temea de moarte
şi care era foarte rău pregătit pentru viaţă. Sălbatic din fire, îi
plăcea singurătatea; fugea de tovărăşia celorlalţi copii: nu se
simţea în largul lui; ţi era silă de jocurile şi bătăile lor;
brutalitatea lor îi făcea oroare. Se lăsa bătut de ei, nu din lipsă de
curaj, ci din timiditate, fiindcă îi era teamă că, apărându-se, să
nu facă vreun rău: ar fi fost martirizat de ei dacă nu ar fi fost
protejat de situaţia tatălui său. Era tandru şi de o sensibilitate
bolnăvicioasă: o vorbă, un semn de simpatie, un reproş, îl făceau
să izbucnească în lacrimi. Soră-sa, cu mult mai sănătoasă, îşi
bătea joc de el şi îl numea: mică fântână.
Cei doi copii se iubeau din toată inima; dar erau prea deosebiţi
pentru a trăi laolaltă. Fiecare mergea pe drumul său, urmărindu-
şi propriile himere. Pe măsură ce Antoinette creştea, se făcea mai
frumoasă; i se spunea acest lucru şi ea îl ştia foarte bine; era
fericită din această pricină, îşi făurea deja romane pentru viitor.
Olivier, plăpând şi trist, se simţea în permanenţă jignit de toate
legăturile cu lumea exterioară; şi se refugia în micul lui creier
absurd: îşi istorisea poveşti. Simţea o nevoie arzătoare şi feminină
de a iubi şi de a fi iubit; şi, trăind singur, izolat de toţi cei de
vârsta lui, îşi făcuse doi-trei prieteni imaginari: unul se numea
Jean, altul Etienne, celălalt Franţois; totdeauna era cu ei. Aşa
încât nu era niciodată printre cei care-l înconjurau Nu dormea
mult şi visa fără încetare. Dimineaţa, după ce era smuls din pat,
rămânea pierdut, cu picioruşele goale atâmând din pat, sau foarte
adesea, cu amândoi ciorapii traşi pe acelaşi picior. Ră- mtnpP pe
gtnduri. Cu mâinile în lighean, sau la masa de lucru, scriind un
rând, învăţându-şi lecţia; visa ceasuri întregi şi apoi, deodată, îşi
dădea seama cu groază că nu învăţase nimic La masă, când i se
adresa cuvântul. Era zăpăcit; dacă era întrebat, răspundea două
minute mai târziu; în mijlocul unei fraze, uita ce voia să spună
Rămânea toropit în murmurul gândurilor sale şi- în simţămintele
obişnuite pe care le stârneau zilele de provincie mereu aceleaşi,
care se scurgeau cu încetineală: casa mare, pe jumătate goală, din
care numai o parte era locuită; pivniţele şi podurile uriaşe şi
înfricoşătoare, odăile tainic ferecate, cu obloanele trase, mobilei*
îmbrăcate în huse, oglinzile acoperite, candelabrele învăluitei
vechile portrete de familie, cu surâsul obsedant; gravurile Empire,
de un eroism virtuos şi deocheat: Alcibiade şi So- crute la
curtezană, Antiohus şi Stratonice, Povestea lui Epa- minondas,
Belizarie cerşind… Afară, ciocănitul potcovarului în fierăria de
peste drum, şchioapa dănţuire a ciocanelor pe nicovală, gâfâitul
cu năduf al foalelor, mirosul copitelor arse, lopăţelele
spălătoreselor stând pe vine la marginea apei, surdele lovituri de
satâr ale măcelarului din casa vecină, pasul unui cal răsunând pe
caldarâmul străzii, scârţâitul unei pompe, podul plutitor,
pântecoasele nave, încărcate cu stive de lemne d ofilind încet,
trase de frânghii, în faţa grădinii suspendate, mica curte pavată,
cu un pătrat de pământ unde creşteau doi lilieci în mijlocul unui
desiş de muşcate şi de petunii, glastrele de oleandri şi de rodii în
floare pe terasa de deasupra apei; uneori larma unui bâlci în piaţa
vecină, ţăranii în bluze albastre lucitoare şi purcei guiţând… Şi
duminică, la biserică, dascălul care cânta fals, bătrânul preot
adormind în timpul slujbei: plimbarea cu familia pe aleea gării în
care-ţ! Tr-? Eai vremea schimbând saluturi ceremonioase cu alţi
nefericiţi, care de asemenea se credeau obligaţi să se plimb»
— DAna când, în fine. Se ajungea în câmpia însorită, deasupra
căreia ciocârliile se legănau, nevăzute – sau de-a lungul
neînsufleţitei albii lucind ca o oglindă, pe malurile căreia şirurile
ie plopi fremătau Şi apoi, veneau marile ospeţe, ghiftuială fără
sfârşit, în timpul cărora, cu competenţă şi voluptate, se vorbea
despre mâncare: căci nu se aflau acolol decât cunoscători: şi
lăcomia este, în provincie, marea îndeletnicire. Arta prin excelenţă
Şi se vorbea de asemenea despre afaceri, se făceau glume fără
perdea, şi pe ici pe colo se vorbea despre boli, dându-se amănunte
fără de sfârşit… Şi băieţelul, aşezat în colţul lui, fără să facă mai
mult zgomot decât un şoricel, ronţăia, nu mânca de loc şi asculta
ciulind urechile- Nimic nu-i scăpa; şi ceea ce auzea prost
completă cu închipuirea Avea acel dar ciudat, obişnuit la copiii
familiilor vechi şi ai raselor vechi, cu prea adânca amprentă a
secolelor, de a ghici gânduri care nu-i trecuseră prin minfe
niciodată până atunci, şi pe care de-abia le înţelegea Mai era şi
bucătăria unde se elaborau mistere sângeroase şi suculente; şi
bătrâna servitoare care istorisea poveşti caraghioase şi
înspăimântătoare… în fine, scara, zborul tăcut al liliecilor, spaima
vieţilor monstruoase, care ştiai că foiesc în măruntaiele bătrânei
case: şobolanii, păianjenii uriaşi şi păroşi; rugăciunea în neştire,
ia picioarele patului; clopoţelul sacadat al azilului din vecinătate,
ce vestea culcarea călugăriţelor; patul alb, insula viselor…
Cele mai plăcute clipe ale anului erau cele petrecute, primăvara
şi toamna, într-o proprietate a familiei, la câteva leghe de oraş.
Acolo puteai să visezi în voie: nu vedeai pe nimeni. Ca cei mai
mulţi dintre mic-burghezi, cei doi copii erau ţinuţi la o parte de
oamenii din popor: servitori, fermieri, care le inspirau, în fond,
puţină teamă şi dezgust. Moşteniseră de la mama lor un dispreţ
aristocratic – sau mai exact, esenţialmente burghez – pentru
lucrătorii manuali. Olivier îşi petrecea zilele cocoţat între ramurile
unui frasin şi citind povestiri minunate: fermecătoarea mitologie.
Povestirile lui Musaeus sau ale Doamnei d’ Aulnoy, sau O mie fi
una de nopţi, sau romane de călătorie. Căci avea acea ciudată
nostalgie a meleagurilor îndepărtate, „acele oceanice visări” care
tulbură uneori pe tinerii băieţi ai micilor oraşe de provincie din
Franţa. Un desiş îl împiedica să vadă casa şi putea să-şi închipuie
că e departe. Dar se ştia aproape de tot şi era foarte mulţumit:
căci nu prea îi plăcea să se îndepărteze singur; se simţea pierdut
în mijlocul naturii. Arborii unduiau în juru-i. Prin cuibul de
frunze desluşea în depărtare viile îngălbenite şi pajiştile în care
păşteau vacile bălţate ale căror mugete încete şi plângătoare
umpleau tăcerea câmpiei aţipite. Cocoşii cu glasul ascuţit îşi
răspundeau de la o fermă la alta. Se auzea ritmul inegal al
îmblăciului în hambare, în această pace a lucrurilor, viaţa febrilă
a miliardelor de făpturi nu contenea să curgă din plin. Olivier
veghea cu un ochi neliniştit la şirurile de furnici veşnic grăbite şi
la albinele grele de povara lor, care hârâie ca nişte tuburi de orgă,
la viespile trufaşe şi neghioabe, care nu ştiu ce vor – toată această
lume de vietăţi copleşite de treburi, care par a fi măcinate de
dorinţa de a ajunge undeva… Unde? Nici ele nu ştiu 1 Indiferent
unde! Undeva… Olivier se simţea înfiorat
În mijlocul acestui univers orb şi vrăjmaş. Tresărea, ca un
iepuraş, la zgomotul unui con de brad care cădca, sau al unei
crăci uscate care se rupea… Se liniştea auzind, la celălalt capăt al
grădinii, sunând verigile leagănului în care Antoi- nette se dădea
cu furie.
Şi ea visa; dar în felul ei. Îşi petrecea ziua scotocind prin
grădină, lacomă, curioasă şi surâzăloare, ciugulind strugurii din
vie, ca un sturz, rupând pe ascuns o piersică de pe spalier,
căţărându-se într-un prun, sau dându-i în treacăt şi pe ascuns
mici lovituri, pentru a face să cadă ploaia auritelor corcoduşe ce
se topesc în gură ca o miere parfumată. Sau culegea flori, tu toate
că era interzis: iute smulgea un trandafir la care râvnea de
dimineaţă şi fugea cu el în aleea.ni carpeni, în fundul grădinii.
Acolo, cu voluptate, îşi îngropa năsucul în floarea îmbătătoare, o
săruta, o muşca, o sugea; şi apoi, ascundea furtişagul, strâns lipit
de piept, îl înfunda între micii ei sâni, pe care-i privea cu
curiozitate cum se rotunjesc sub bluza ei întredeschisă. O
îneântătoare şi neîngă- duită desfătare mai era şi aceea de a-şi
scoate ghetele şi ciorapii ca să meargă în picioarele goale pe
nisipul răcoros şi fin de pe alei, pe iarba umedă a peluzelor, pe
lespezile de piatră, la umbră reci ca gheaţa şi fierbinţi în soare, şi
prin micul pârâiaş care curgea pe la marginea pădurii, să sărute
cu picioarele, cu pulpele, cu genunchii, apa, pământul şi lumina.
Lungită la umbra brazilor, îşi privea mâinile străvezii în soare şi
îşi plimba în neştire buzele pe pielea mătăsoasă a braţelor ei
delicate şi durdulii. Îşi împletea cununi, coliere şi rochii din
frunze de iederă şi de stejar; strecură printre ele scaieţi albaştri,
măcrişe roşii şi mici ramuri de brad cu roadele lor verzi: părea o
mică prinţesă barbară. Dănţuia singură în jurul fintânii arteziene
şi, cu braţele întinse, se rotea, se rotea până când ameţea şi se
lăsa să cadă la pământ, cu faţa îngropată în iarbă, râzând cu
hohote, vreme de mai multe minute, fără să se poată opri şi fără
să ştie de ce.
Astfel se scurgeau zilele celor doi copii, la câţiva paşi unul de
celălalt, fără să se ocupe unul de altul – în afară de cazurile când
Antoinettei îi venea în minte, în treacăt, să-i facă o şotie fratelui
ei, să-i arunce în nas un pumn de ace de brad, sau să-i zgâlţâie
copacul, ameninţând că o să-l facă să cadă, sau să-l sperie,
aruncându-se asupra lui şi strigând, pe neaşteptate:
— Hu! Hu! …
Uneori simţea o grozavă pornire să-l necăjească. Îl făcea să
coboare din copac, spunându-i că îl cheamă mama Apoi, când
cobora, se urca ea în locul lui, şi nu mai voia să şei mişte de
acolo. Atunci Olivier se văicărea şi ameninţa că se va plânge. Dar
nu era nicio primejdie că Antoinette să zăbovească prea multă
vreme în copac: nu putea să stea două minute locului. După ce-şi
bătea bine joc de Olivier, din înaltul ramurii, după ce-l făcea să
moară de necaz cât îi era voia, şi când el era gata să plângă, se
rostogolea jos, se arunca asupra lui, îl zgâlţâia râzând, îi spunea
„mic nătărău1’ şi îl ros- togoleft pe jos, frecându-i nasul cu pumni
de iarbă. El se* lupta din răsputeri, dar nu-i putea ţine piept.
Atunci, nu mai mişca, întors pe spate ca un cărăbuş, cu braţele
lui subţiri pironite în iarbă de mânuţele robuste ale Antoinettei;
îşi lua o mutră jalnică şi resemnată. Antoinette nu putea rezistai îl
vedea învins şi supus; izbucnea în râs, îl săruta pe neaşteptate, şi
îl lăsa. – Nu fără ca, în chip de bun rămas, să-i fi înfundat un mic
tampon de iarbă proaspătă în gură: ceea ce el nu putea suferi de
loc, fiindcă îi făcea foarte mare silă. Şi scuipă, îşi ştergea gura,
protesta cu indignare, în timp ce ea, râzând, fugea cât o ţineau
picioarele.
Râdea necontenit. Şi noaptea în somn, râdea. Olivier, culcat în
odaia vecină, şi care nu dormea, tresărea în toiul poveştilor pe
care şi le istorisea, auzind aceste necurmate hohote de râs şi
cuvintele întretăiate pe care ea le spunea în tăcerea nopţii. Afară,
copacii trosneau sub suflarea vântului, o cucuvaie plângea, câinii
urlau în sate, în depărtare, şi prin ferme, în adâncul pădurilor. În
nelămurita fosforescenţă a nopţii, Olivier vedea mişcându-se în
faţa ferestrei, ca nişte spectre, grele şi întunecate ramuri de brad,
iar râsul Antoi- nettei îi era o uşurare.
Amândoi copiii erau foarte credincioşi, mai cu seamă Olivier.
Tatăl lor îi indigna prin profesiunile sale de credinţă anticlericale;
dar îi lăsa liberi; şi, în fond, că atâţi alţi burghezi care nu cred, nu
era supărat că ai lui cred şi pentru el! Căci e bine întotdeauna să
ai aliaţi în cealaltă tabără, nu eşti niciodată sigur încotro va bate
vântul. Într-un cuvânt, era deist şi îşi rezerva dreptul ca, la
momentul potrivit, să aducă un preot, aşa cum procedase tatăl
său: dacă aceasta nu face bine, nu poate face rău; nu trebuie să
crezi că-ţi va lua casa foc pentru a face o asigurare împotriva
incendiului.
Olivier, bolnăvicios, avea o înclinare spre mislicism. Câteodată i
se părea că nu mai există. Credul şi tandru, avea nevoie de un
sprijin; gusta în spovedanie o dureroasă desfătare, binefacerea de
a-şi deschide inima nevăzutului Prieten ale cărui braţe sunt
întotdeauna deschise, căruia poţi să-i spui orice, care înţelege şi
scuză totul; savura blândeţea acesW băi de umilinţă şi de
dragoste din care sufletul iese foarte pur, spălat şi odihnit. I se
părea atât de firesc să creadă încât nu înţelegea cum era cu
putinţă să te îndoieşti; gândea că oamenii se îndoiesc din răutate,
sau că îndoiala este o pedeapsă a lui Dumnezeu. Se ruga în taină,
ca tatăl său*să fie iluminat; şi avu o mare bucurie într-o zi, când,
vizitând cu el o biserică de ţară, îl văzu tăcând instinctiv semnul
crucii. Povestirile Sfintei Scripturi se împletiseră în el cu
minunatele istorii ale lui Riibezahl, Gracieuse şi Percinet şi ale
califului Harun-al-Raşid. Când era mic, nu se îndoia mai mult de
adevărul unora decât al celorlalte. Şi, după cum nu era sigur că
nu cunoaşte pe Schacabac cu buzele crăpate, şi pe bărbierul
limbut şi pe micul cocoşat din Casgar, tot aşa cum, atunci când
se plimba, căuta din ochi în câmpie ghionoaia neagră care poartă
în cioc rădăcina magică a căutătorului de comori, Canaan şi
Pământul Făgăduinţei deveneau, prin virtutea imaginaţiei sale de
copil, localităţi din provincia Bour- gogne sau din Berry. O colină
din ţinut, rotundă de tot, cu un mic arbore în vârf, ca un
străvechi şi pleşuv panaş,
i se părea a fi muntele pe care Abraham îşi ridicase rugul. Şi un
mare tufiş uscat, la marginea mirâştei, era Rugul în flăcări pe
care veacurile îl stinseseră. Chiar când nu mai fu mic de tot şi
când spiritul său critic începu să se deştepte, îi plăcea să se
legene încă cu legende populare care împodobesc credinţa; şi
găsea în aceasta atâta plăcere, încât fără să fie cu totul amăgit, îl
amuza totuşi să fie. Astfel, vreme îndelungată, pândi în sâmbăta
din săptămâna mare întoarcerea clopotelor care au plecat la
Roma, în joia dinainte şi care! Revin, prin văzduh, cu mici
panglici. Îşi dăduse seama, în cele din urmă, că nu este adevărat;
dar continua totuşi să ridice ochii spre cer, când le auzea
sunând; şi o dată fu chiar în prada amăgirii – ştiind prea bine că
nu putea fi adevărat – că vede unul, împodobit cu panglici
albastre, pierind deasupra casei.
Simţea o nevoie imperioasă’ să se scalde în această lume de
legendă şi credinţă. Fugea de viaţă. Fugea de sine însuşi. Slab,
palid, plăpând, suferea că este aşa, nu putea să suporte să i se
spună acest luciu. Ducea cu sine un pesimism înnăscut, moştenit
desigur de Ia maică-sa şi care găsise un teren favorabil la acest
copil bolnăvicios. Nu avea conştiinţa acestui lucru: credea că
toată lumea este ca el; şi acest omuleţ de zece ani, în loc ca în
timpul recreaţiilor să se joace în. Grădină, se închidea în camera
lui, şi pe când îşi ronţăia gustarea, îşi scria testamentul.
Scria mult. Se înverşuna să-şi scrie jurnalul, în fiecare seară,
pe ascuns. – Nu ştia de ce, căci nu avea nimic de spus, şi nu
spunea decât nerozii. Să scrie era pentru el o manie ereditară,
acea nevoie seculară a burghezului provincial francez – vechea
rasă indestructibilă – care, până în ziua morţii, scrie pentru el, în
fiecare zi, cu o răbdare idi- oată şi aproape eroică, notele
amănunţite a ceea ce în fiecare zi a văzut, a spus, a făcut, a auzit,
a cugetat, a mâncat şi a băut. Pentru el. Pentru nimeni altul.
Nimeni nu-l va citi vreodată: ştie aceasta: şi nici el singur nu se va
mai reciti vreodată.
Muzica era pentru el, ca şi credinţa, un adăpost împotriva
luminii prea puternice a zilei. Amândoi, fratele şi sora, erau
muzicieni din naştere, mai ales Olivier, care moştenise acest dar
de la maică-sa. De altminteri, gustul lor era departe de a fi
excelent. Nimeni nu ar fi fost în stare să-l formeze, în această
provincie unde în chip de muzică nu era auzită decât fanfara
locală, care cânta muzică de dans, sau – în zile bune – potpuriuri
de Adolphe Adam, orga de la biserică, ce executa romanţe, şi
exerciţiile de pian ale domnişoarelor din burghezie, care
zdrăngăneau pe instrumente neacordate câteva valsuri şi polci,
uvertura la Califul din Bagdad sau la Vânătoarea tânărului Henri,
şi două sau trei sonate de Mozart, mereu aceleaşi şi mereu cu
aceleaşi note false. Aceasta făcea parte din programul invariabil al
seratelor în care se primea lume. După masă, aceia care aveau
talente erau rugaţi să şi le valorifice: înlâi refuzau, roşind, apoi
sfârşeau prin a ceda insistenţelor adunării; şi executau, pe
dinafară, bucata lor de rezistenţă Fiecare admira apoi me- mori-5
artistului şi cântecul său „perlat”.
Această ceremonie, care se repeta aproape la fiecare serată,
strica pentru cei doi copii toată plăcerea mesei. Cel puţin când
aveau de cântat la patru mâini Călătoria în China de Bazin, sau
micile lor bucăţi de Weber, erau siguri unul de altul şi nu le era
prea frică. Dar când erau nevoiţi să cânte singuri, era un supliciu
pentru ei. Ca totdeauna. An- toinette era cea mai curajoasă. Cu
toate că aceasta o plictisea de moarte, cum ştia că nu există
niciun chip de a scăpa, se resemnă, se aşeza la pian cu un aer
decis şi cânta În galop rondo-ul ei, ca vai de lume, îngânând unele
pasaje, la altele încurcându-se, întrerupându-se, întorcând capul,
spunând cu un surâs:
— Ah I nu-mi mai amintesc… apoi, reluând cu curaj, câteva
măsuri mai departe şi mergând până la sfârşit. Dupi aceea nu-şi
ascundea mulţumirea de a fi terminat; şi când revenea la locul ei,
copleşită de complimente, râdea spunând i
— Am avut la note false! …
Dar Olivier avea o fire mai puţin suplă. Nu putea să suporte să
se dea în spectacol, să fie ţinta unei întregi societăţi. Pentru el şi
să vorbească era o suferinţă, atunci când era lume. Să cânte la
pian, mai ales pentru oameni care au iubeau muzica (vedea asta
foarte bine), pe care muzica îi plictisea chiar şi care te puneau să
cânţi numai din obişnuinţă, i se părea o tiranie împotriva căreia
încerca în zadar să se revolte. Refuza cu încăpăţânare. În unele
seri, fugea: se ascundea într-o cameră întunecoasă, pe un coridor,
până şi în pod, cu toată frica lui cumplită de păianjeni.
Îndărătnicia sa făcea insistenţele mai puternice şi mai
batjocoritoare; la aceasta se adăugau mustrările aspre ale
părinţilor, drese şi cu câteva palme, atunci când spiritul de
revoltă răbufnea cu prea multă impertinenţă. Şi totdeauna trebuia
să sfârşească prin a cânta la pian. – Fireşte, în ciuda bunului
simţ. Apoi, noaptea, suferea că a cântat prost, fiindcă era orgolios
şi pentru că în adevăr iubea muzica
Gustul în micul orăşel nu fusese totdeauna atât de mediocru.
Mai era încă prezentă în minte vremea când se făcea muzică de
cameră destul de bună, la doi-trei burghezi acasă. Doamna
Jeannin vorbea adesea despre bunicul ei care cânta la violoncel
cu pasiune, şi care execută arii din Gluck, din Da- layrac şi din
Berton. Mai existau încă acasă un caiet voluminos şi un teanc de
arii italiene. Căci amabilul bătrân era ca domnul Andrieux, despre
care Berlioz spunea:, Ji plăcea mult Gluck". Şi adăuga cu
amărăciune: „fi plăcea mult şi Piccini". Poate că îl prefera pe
Piecini. În orice caz cele mai multe din colecţia bunicului erau
ariile italiene. Puseseră în muzică pâinea zilnică a micului Olivier.
Hrană puţin substanţială şi oarecum asemănătoare zaharicalelor
din provincie, cu care sunt îndopaţi copiii: ele îi îngreţoşează, le
distrug stomacul, iar copiii riscă să piardă pentru totdeauna pofta
pentru o hrană mai consistentă. Dar nu lăcomia lui Olivier era de
vină. Alimente mai consistente nu i se ofereau. Nu avea pâine,
mânca prăjituri. Astfel, prin forţa Lucrurilor, Cimarosa, Paisiello
şi Rossini hrăniră pe acest băieţaş melancolic şi mistic, căruia îi
cam ameţea capul bând Aş ţi-ul spumante pe care i-l vărsau, în
loc de lapte, aceşti părinţi Silenihilari şi neruşinaţi şi cele două
mici Bacante săltăreţe din Neapoie şi Catana, cu surâsul ingenuu
şi lasciv şi cu o lacrimă drăguţă în colţul ochiului: Pergolese şi
Bellini.
Cânta mult la pian, singur, pentru plăcerea lui. Era îmbibat de
muzică. Nu încerca să înţeleagă ceea ce cânta, se bucura doar în
mod pasiv. Nimeni nu se gândea să-l pună să înveţe armonia; şi
nici el însuşi nu se îngrijea de aşa ceva. Tot ceea ce era ştiinţă şi
spirit ştiinţific era străin de familie, mai ales de aceea din partea
mamei. Toţi aceşti oameni de lege, bele- trişti şi umanişti, se
simţeau pierduţi în faţa unei probleme. Era citat, ca fenomen, un
membru al familiei – un văr îndepărtat – care intrase la Biroul de
longitudini. Şi chiar se spunea că a înnebunit. Vechea burghezie
de provincie, cu’ spirit robust şi pozitiv, dar toropit de lungile sale
digestii şi de monotonia zilelor, este plină de bun simţ; are o
asemenea încredere în el, încât se face forţe să rezolve cu forţa
spiritului orice fel de dificultate; şi nu este departe de a considera
pe oamenii de ştiinţă ca pe nişte specii de artişti, mai utili decât
ceilalţi, dar mai prejos de ei, pentru că, cel puţin, artiştii nu
folosesc la nimic; iar această trândăvie nu este lipsită de distincţie
(De altminteri, fiecare burghez se făleşte că ar fi fost artist, numai
să fi vrut) În vreme ce savanţii sunt aproape nişte lucrători
manuali (ceca ce este dezonorant), nişte con- tramaiştri mai
instruiţi şi cam scrântiţi, foarte îndemânatici cu condeiul în
mână; dar, scoşi din uzina lor de cifre, nu mai sunt nimic! Nu ar
ajunge departe dacă nu ar exista, pentru a-i -onduce, oamenii de
bun simţ, care au experienţa vieţii şi >1 treburilor.
Din nefericire, nu este dovedit că această experienţă în ale vieţii
şi în afaceri este atât de sigură pe cât aceşti oameni de bun simţ
ar vrea să lase să se creadă. Mai curând este o rutină, limitată Ia
un foarte mic număr de cazuri foarte uşoare.
Numai să survină vreun caz neaşteptat, în care trebuie» să lei o
hotărâre grabnică şi energică, şi iată-i dezarmaţi.
Bancherul Jeannin făcea parte din această speţă de oameni.
Totul era atât de bine prevăzut, totul se repetă cu atâta exactitate
în ritmul vieţii de provincie, încât nu întâmpinase niciodată
greutăţi serioase în afacerile lui. Preluase succesiunea tatălui său
fără aptitudini speciale pentru această meserie; de vreme ce totul
mersese cum trebuie mai. Departe, socotise că meritul acesta se
datorează inteligenţei lui naturale.! I plăcea să spună că e de
ajuns să fii cinstit, sârguincios şi să ai bun simţ; şi se gândea să
lase afacerea moştenire fiului său, fără să se îngrijească de
gusturile acestuia mai mult decât se îngrijise tatăl său de ale lui.
Nu îl pregătea pentru aceasta, îşi lăsa copiii să crească în voia lor,
cu condiţia să fie copii buni şi mai ales să fie fericiţi: căci îi adoră.
De aceea, cei doi micuţi erau cât se poate de- prost pregătiţi
pentru lupta cu viaţa: erau nişte flori de seră. Dar, o. Ire, nu erau
sortiţi • ei să-şi trăiască toată viaţa lor astfel? În molcoma lor
provincie, în familia lor bogată, stimată, cu un lată bun, vesel,
cordial, înconjurat de prieteni, bucurându-se de una dintre cele
mai de seamă poziţii din ţinut, viaţa era atât de uşoară şi atât de
surâzătoare!
Antoinette avea şaisprezece ani. Olivier era pe punctul să
primească prima împărtăşanie. Amorţea în zumzetul viselor sale
mistice. Antoinette asculta beată de fericire ciripitul vo- luptuos al
nădejdii, care, ca şi privighetoarea în april, umple sufletele
primăvăratice. Se bucura simţindu-şi trupul şi sufletul cum
înfloresc, ştiindu-se frumoasă şi auzind spunându-i-se acest
lucru. Laudele tatălui ei, vorbele sale imprudente ar fi fost de
ajuns pentru a-i suci capul.
El era în extaz în faţa ei; se distra de cochetăria ei, de ocheadele
ei languroase în faţa oglinzii, de şireteniile ei nevinovate şi
răutăcioase. O lua pe genunchi, o necăjea vorbindu-i despre
treburile micului sufleţel, despre cuceririle pe care le făcea, despre
cererile în căsătorie pe care pretindea că le-a primit pentru ea; şi i
le înşira: burghezi respectabili, care de care mai bătrân şi mai
urât. Ea se speria şi strigă, cu hohote de râs, cu braţele petrecute
pe după gâtul tatălui ei, cu obrazul lipit de obrazul lui. Şi el o
întreba care este fericitul ales i domnul procuror al Republicii,
despre care bătrâna servitoare a familiei Jeannin spunea că este
urât ca cele şapte păcate capitale, sau, cumva, notarul cel gras.
Ea îl lovea uşor pentru a-l face să tacă, sau îi închidea gura cu
mâinile. El îi săruta minutele şi, făcând-o să danseze pe
genunchi, cânta binecunoscutul cântec:
„Ce doreşti, frumoaso?
Un bărbat foarte urât?"
Ea îi răspundea, pufnind de râs şi legându-i favoriţii sub
bărbie, cu refrenul:
„Mai mult frumos decât urât,
Vă rog, doamnă."
Ea înţelegea să aleagă singură. Ştia că este sau că va fi foarte
bogată (tatăl ei i-o repeta pe toate tonurile): era „o partidă bună”.
Familiile distinse din ţinut, care aveau fii, îi făceau deja curte,
urzind în jurul ei o reţea de uşoare măguliri şi de şiretlicuri
savante, cusute cu aţă albă, pentru a prinde frumosul peştişor de
argint. Dar peştişorul risca foarte mult să fie pentru ei simplu
peştişor de întâi aprilie ’ că, n Antoinette era ageră şi,
nescăpându-i niciuna din aceste manevre, se distră pe socoteala
lor; voia să fie prinsă, dar nu voia să se lase prinsă. Hotărâse deja,
în căpşorul ei, cu cine se va mărita.
Familia nobilă din ţinut (de obicei nu este decât una în fiecare
ţinut şi care se pretinde coborâtoare din vechii seniori ai
provinciei; şi, de cele mai multe ori, ea coboară din vreun
cumpărător de bunuri naţionale, intendent din secolul al XVIII-
lea, sau furnizor al armatelor lui Napoleon), familia Bonnivet, care
avea la două leghe de oraş un castel cu turnuri ascuţite, cu olane
strălucitoare, în mijlocul marilor păduri presărate cu lacuri pline
de peşte, făcea ea însăşi avansuri familiei Jeannin. Tânărul
Bonnivet era foarte prevenitor cu Antoinette. Băiat frumos, destul
de puternic şi corpolent pentru vârsta lui, nefăcând toată ziulica
decât să vâneze, să mănânce, să bea şi să doarmă: călărea, ştia să
danseze, avea maniere destul de frumoase şi nu era mult mai
prost decât un altul. Venea din vreme în vreme de la castel în
oraş, cu cizme, călare sau în cabrioletă; îl vizita pe bancher, sub
pretextul afacerilor; şi câteodată aducea un coş cu vânat, sau un
mare buchet de flori pentru doamne. Profită pentru a face curtQ
domnişoarei. Se plimbau împreună prin grădină, li făcea com-
plimente peste complimente şi glumea în mod plăcut, răsucindu-
şi mustaţa şi făcând să-i sune pintenii pe lespezile de pe terasă.
Antoinette îl găsea fermecător. Orgoliul şi sufletul ei erau
mângâiate în chip nespus de plăcut. Ea se abandona acestor
prime ceasuri atât de gingaşe de dragoste copilărească. Olivier
detesta pe boiernaş, fiindcă era puternic, greoi, brutal, fiindcă
râdea cu un râs zgomotos, fiindcă avea mâini cafe strân- geau ca
nişte cleşti şi un mod dispreţuitor de a-i spune totdeauna:
„Micuţule… “, ciupindu-l de obraz. Îl ură mai cu seamă – fără să
ştie – pentru că acest străin o iubea pe sora lui., sora lui, bunul
lui, al lui şi al nimănui altcuiva! …
Între timp, catastrofa se apropia. Mai curând sau mai târziu
survine totdeauna una în viaţa acestor vechi familii burgheze care
de secole sunt încrustate în acelaşi pătrat de pământ, căruia i-au
epuizat toată seva. Ele moţăie liniştit şi se cred tot atât de eterne
ca şi pământul care le poartă. Dar pământul este mort sub ele şi
nu mai există rădăcini: este îndeajuns o singură lovitură de sapă
pentru a smulge totul. Atunci se vorbeşte despre nenoroc, de
nenorocire neaşteptată. Nu ar fi fost nenoroc dacă arborele ar fi
fost mai rezistent; sau, cel puţin, nenorocirea nu ar fi făcut decât
să treacă că e vijelie, care smulge câteva ramuri, dar nu
zdruncină arborele.
Bancherul Jeannin era slab din fire, încrezător, puţin vanitos îi
plăcea să arunce cu praf în ochii oamenilor şi confunda
întotdeauna pe ^ fi “cu „a părea “. Cheltuia mult, alandala, fără ca
această risipă pe care, ce-i drept, obiceiul de seculară economie o
modera, prin crize de căinţă (risipea un ster de lemne şi se calicea
la un chibrit), să-i atingă în mod serios avutul. De asemenea, nu
era prea prudent în afaceri Niciodată nu refuza să împrumute
bani prietenilor; şi nu era prea greu să fii prietenul lui. De multe
ori nici nu-şi dădea măcar osteneala să ceară o chitanţă; ţinea o
socoteală neglijentă a datoriilor, pe care nu le cerea, când nu-i
erau restituite. Conta pe bună credinţă a altora, aşa cum
înţelegea să se conteze pe a lui. Era de altminteri mai timid decât
ap fi lăsat să se bănuiască manierele lui sincere şi simple.
Niciodată nu ar fi îndrăznit să concedieze pe anumiţi solicitatori
indiscreţi, nici să-şi manifeste îngrijorarea în privinţa solvabilităţii
lor. Punea în aceasta bunătate şi laşitate. Nu voia să jignească pe
nimeni, şi îi era teamă de un afront. Aşa că ceda întotdeauna. Şi
pentru a se înşela pe el, o făcea cu bună dispoziţie, ca şi cum ar fi
fost un serviciu care i se făcea luându-i-se banii. Nu era departe
de a crede aşa: amorul lui propriu şi optimismul lui îl convingeau
cu uşurinţă că orice* afacere pe care o făcea era bună.
Acest fel de a lucra nu era soiiit să-i înstrăineze simpatiile
debitorilor; era adorat de ţărani, care ştiau că puteau totdeauna
să apeleze la bunăvoinţa lui şi care profitau de aceasta. Dar
recunoştinţa oamenilor – chiar a oamenilor cumsecade – este un
fruct care trebuie cules la vreme. Dacă este lăsat să
îmbătrânească pe arbore, mucegăieşte. După câteva luni,
îndatoraţii domnului Jeannin se obişnuiau să creadă că acest
serviciu li se cuvenea; şi chiar aveau o înclinare în a gândi că,
pentru că domnul Jeannin să fi manifestat o astfel de plăcere
servindu-i trebuia să fi avut un interes. Cei mai delicaţi dintre ei
se credeau achitaţi – dacă nu de datorie, cel puţin de recunoştinţa
lor – cu un iepure pe care-l îm- puşcaseră, sau cu un coş de ouă
de la păsările lor, pe care veneau să-l ofere bancherului, în ziua
bâlciului din ţinut.
Cum până acum nu fusese vorba, îrt definitiv, decât de sume
mici, şi cum domnul Jeannin nu avusese de a face decât cu
oameni destul de cinstiţi, nu suferise mari pagube: pierderile de
bani – despre care bancherul nu sufla nimănui nicio vorbă – erau
minime. Dar lucrurile se schimbară din ziua în care domnul
Jeannin se află în calea unui oarecare intrigant, care lansa o mare
afacere industrială şi care aflase că bancherul are şi bunăvoinţă şi
resurse financiare. Acest personaj cu maniere impunătoare, care
era decorat cu Legiunea de Onoare şi se dădea drept prieten cu
doi-trei miniştri, cu un arhiepiscop, cu o colecţie de senatori, cu
notabilităţi ale literelor sau ale finanţelor şi cu conducătorul unui
jurnal foarte puternic, ştia de minune să ia cel mai potrivit ton
autoritar şi familiar, cu care-şi prinse omul în laţ. Ca titlu da
recomandaţie, el arăta, cu o grosolănie care ar fi putut să pună în
gardă pe cineva mai perspicace decât domnul Jeannin, scrisorile
cu complimente banale pe care le primise de ’a aceste ilustre
cunoştinţe, drept mulţumire pentru o invitaţie la masă, sau
pentru a-l invita la rândul lor: căci este ştiut că francezii nu sunt
niciodată scumpi cu această monedă epistolară, nici zgârciţi în a
accepta strângerea de mână şi mesele tui ui individ pe care-l
cunosc doar de o oră, cu condiţia numai că acesta să-i distreze şi
să nu le ceară bani. Şi încă, sunt mulţi care nu ar refuza aceasta
noului prieten, dacă şi alţii ar face la fel. Şi ar trebui să fie foarte
ghinionist un om inleli- gent, care caută să-şi scuture aproapele
de banii care-l încurcă, pentru a nu găsi, în cele din urmă, o oaie
care să se învoiască să sară ea cea dintâi, ca să le tragă după ea
şi pe celelalte. Dacă nu ar fi existat alte oi înaintea lui, domnul
Jeannin ar fi fost el prima. Era din bună speţă purtătoare de lână,
care e făcută pentru a fi tunsă. Fu sedus de frumoasele relaţii, de
limbuţia, de măgulirile vizitatorului său, şi de asemenea de
primele bune rezultate pe care le dădură sfaturile acestuia. Riscă
puţin, la început, şi cu succes; atunci riscă mult; şi apoi riscă
totul: nu numai banii lui, dar şi pe cei ai clienţilor lui. Se ferea să-
i pună în curent: era sigur că va câştiga j voia să-i uimească cu
câştigurile aduse.
Întreprinderea eşuă. Află aceasta în mod indirect de la unul
dintre prietenii parizieni cu care era în corespondenţă, care îi
spuse în treacăt un cuvânt despre noul crah, fără să bănuiască că
Jeannin era una dintre victimele lui: căci bancherul nu spuse
nimănui nimic; cu o uşurinţă de neînţeles, neglijase – evitase, se
pare – să ceară sfatul celor care ap
ii fost În stare să-l informeze; făcuse totul în secret, mândru de
banul lui simţ infailibil, şi se mulţumise cu cele mai vagi
informaţii. Există asemenea aberaţii în viaţă: s-ar putea spune că
în anumite momente, este inevitabil să te rostogoleşti: s-ar părea
că ţi-e teamă că nu cumva, cineva să-ţi vină într-aju- tor; fugi de
orice sfat care ar putea să te salveze, te ascunzi, te grăbeşti cu o
râvnă febrilă, numai ca să reuşeşti să faci marea săritură în voie.
Domnul Jeannin fugi la gară şi, cu inima strivită de spaimă, luă
trenul pentru Pariş. Pleca în căutarea omului său. Se legăna încă
cu speranţa că noutăţile erau false sau Gel puţin exagerate.
Bineînţeles nu-l găsi şi avu confirmarea dezastrului, care era cât
se poate de întreg. Se reîntoarse înnebunit, ascunzând totul.
Nimeni nu bănuia încă nimic. Încercă să câştige câteva
săptămâni, câteva zile. Cu incurabilul lui optimism, căută să se
convingă că va găsi un mijloc să repare, dacă nu chiar pagubele
lui, măcar pe cele pricinuite clienţilor lui Încercă diverse
expediente, cu o grabă stângace, care i-ar fi răpit orice şansă de a
reuşi, dacă ar fi putut avea vreuna, tmprumuturile pe care
încercă să le facă îi fură refuzate pretutindeni. Speculaţiile
hazardate, în care, nemaiavând încotro, angajă şi puţinul care-i
mai rămăsese, îl pierdură definitiv. Din acel moment, se petrecu o
schimbare completă în cnrar- terul său. Căzu într-o stare de
îngrozitoare spaimă: nu vorbea despre nimic; dar deveni aspru,.
Violent, dur, grozav de trist. Cel puţin când era printre străini
continua să simuleze veselia; dar nu scăpa nimănui ta era
schimbat: se punea această pe seama sănătăţii sale. Gu ai’lui se
supraveghea nvii puţin; şi ei observară imediat că ascundea ceva
grav. Nu mai era de recunoscut. Unedfi năvălea într-o cameră şi
scotocea într-un dulap, aruncând toate hârtiile valvârtej pe jos,
cuprins de furii oarbe, fiindcă nu găsea nimic, sau pentru că
cineva voia să-l ajute. Apoi, rămânea pierdut în mijlocul acestei
dezordini; şi când era întrebat ce căuta, nu mai ştia el singur.
Părea că nu se mai interesează de ai lui; sau îi săruta cu lacrimi
în ochi. Nu mai dormea. Nu mai mânca.
Doamna Jeannin vedea bine că se aflau în preajma unei
catastrofe; dar ea nu luase niciodată în vreun fel parte la afacerile
soţului ei, nu le înţelegea deloc. Îl întrebă: o respinse cu
brutalitate; iar ea, lovită în orgoliu, nu mai insistă. Dar tremura,
fără să ştie de ce.
Copiii nu puteau să bănuiască pericolul. Antoinette, fără
îndoială, era prea inteligentă pentru ca să nu aibă, ca şi mai- că-
sa, presentimentul unei nenorociri; dar era cu totul prinsă de
farmecul dragostei ei născânde: nu voia să se gândească la lucruri
neliniştitoare; se convingea că norii se vor risipi de la sine, sau că
va fi vreme îndeajuns să-i vadă, atunci când nu va mai putea face
altfel.
Cel mai aproape de a înţelege ce se petrecea în sufletul
nefericitului bancher, era poate micul Olivier. Simţea că tatăl lui
suferă; şi suferea în taină cu el. Dar nu îndrăznea să spună
nimic: bineînţeles, nu avea nicio putere, nu ştia nimia. Şi apoi, şi
el îşi îndepărta gândurile de la aceste lucruri triste, care scăpau
înţelegerii sale: că şi mama şi sora lui, avea o înclinare
superstiţioasă să creadă că nenorocirea pe care refuzi să o vezi
poate nici nu va veni. Sărmanii oameni care se simt ameninţaţi
fac bucuroşi pe struţul: îşi ascund capul după o piatră şi-şi
închipuie că nenorocirea nu-i vede.
Zvonuri îngrijorătoare începeau să se răspî ndească. Se spunea
că fusese atins creditul băncii. În zadar bancherul afecta o mare
siguranţă faţă de clienţii săi; unii dintre ei, mai bănuitori, îşi
cerură fondurile, sub un pretext sau altul. Domnul Jeannin se
simţi pierdut: se apără ca un desperat, simulân J indignarea,
plângându-se cu trufie, cu amărăciune, că se îndoiesc de el;
merse până acolo încât făcu unor cliehţi vechi, scene violente,
care îl pierdură definitiv în ochii oamenilor. Cererile de restituire
veniră cu grămada. Încolţit, cu cuţitul la os, îşi pierdu
completamente capul. Făcu o scurtă călătorie, se duse să-şi joace
ultimele bancnote înir-o staţiune balneară din apropiere, fu
curăţat într-un sfert de ceas ţi se reîntoarse.
Plecarea lui neaşteptată zăpăci cu totul micul oraş, în care se şi
spunea că a fugit; şi doamna Jeannin ţinuse piept cu multă
greutate îngrijorării furioase a oamenilor: ea îi imploră să aibă
răbdare, le jura că bărbatul ei se va reîntoarce. Nu o credeau, deşi
ar fi vrut s-o creadă. De aceea, când se află că se reîntorsese, fu o
uşurare generală: mulţi nu fură departe de a crede că se.
Neliniştiseră degeaba şi că familia Jeannin era prea dibace pentru
a nu ieşi totdeauna dintr-un impas, admiţând că intraseră într-
unul. Atitudinea bancherului confirmă această impresie. Acum
când nu mai avea îndoieli asupra ceea ce-i mai rămânca de făcut,
părea obosit, dar foarte calm. Pe bulevardul gării, coborând din
tren, vorbi liniştit cu câţiva prieteni pe care îi întâlni, despre câmp
căruia, de săptămâni, îi trebuia ploaie, despre vii care erau
minunate şi despre căderea guvernului, anunţată de jurnalele de
seară.
Ajuns acasă, se prefăcu că nu ţine seama de tulburarea soţiei
sale, care-l întâmpinase în grabă şi-i povestise cu o confuză
volubilitate ce se petrecuse în timpul lipsei lui. Ea încercă să-l
ghicească după chip dacă a reuşit să abată pericolul necunoscut;
nu-l întrebă totuşi nimic, din orgoliu: aştepta ca el să-i vorbească
întâi. Dar el nu suflă o vorbă despre ceea ce îi frământa pe
amândoi. Se împotrivi, în tăcere, dorinţei pe care o avea ea de a i
se destăinui şi de a-l face şi pe el să se destăinuiască. Vorbi
despre căldură, despre oboseala lui, se plânse de o durere nebună
de cap; şi se aşezară la maşi, ca de obicei.
Vorbea puţin, obosit, preocupat, cu fruntea încreţită; bătea
darabana cu degetele pe faţa de masă; se silea să mă- nânce,
ştiindu-se observat şi se uita cu o privire vagă şi pierdută la copiii
intimidaţi de tăcere şi la soţia lui, închisă în orgoliul ei rănit şi
care, fără să-l privească, îi pândea toate gesturile. Către sfârşitul
mesei, păru a se trezi; încercă să vorbească cu Antoinette şi
Olivier; îi întrebă ce făcuseră ’n timpul călătoriei lui; dar nu le
ascultă răspunsurile, nu asculta decât sunetul vocilor lor; şi cu
toate că avea ochii fixaţi asupra lor, privirea-i era în altă parte.
Olivier simţea aceasta 1 se oprea în mijlocul micilor lui povestiri şi
nu avea chef să mai continue. Dar la Antoinette, după o clipă dp
stinghereală, veselia învinse: flecărea, ca o coţofană zglobie,
punându-şi mâna peste mâna tatălui ei, sau atingându-i braţul,
ca să-i asculte atent povestirea. Domnul Jeannin tăcea; ochii i se
plimbau de la Antoinette la Olivier, iar cută de pe frunte i se
adâncea din ce în ce mai mult. În mijlocul unei povestiri a fetiţei,
nu se mai putu stăpâni, se ridică de la masă şi merse spre
fereastră pentru a-şi ascunde emoţia. Copiii îşi strânseră şervetele
şi se sculară şi ei. Doamna Jeannin îi trimise să se joace în
grădină; îndată, fură auziţi urmărindu-se pe alei şi dând strigăte
ascuţite. Doamna Jeannin, privindu-şi soţul care era cu spatele la
ea, se tot învârtea în jurul mesei ca şi când ar fi vrut să aranjeze
ceva. Deodată, se apropie de el şi-i spuse cu un glas înăbuşit,
provocat şi de temerea că nu cumva s. -o audă servitorii şi de
propria ei nelinişte:
— În sfârşit, Antoine, ce ai? Ai ceva… Ba da! Ascunzi ceva… S-a
întâmplat vreo nenorocire? Eşti bolnav?
Dar domnul Jeannin, din nou, o îndepărtă, ridicând din umeri
cu nerăbdare şi spunând cu un ton dur:
— Nu! Nu, îţi spun! Lasă-mă!
Ea se îndepărtă, indignată; îşi spunea, în mânia ei oarbă, că
orice s-ar întâmpla soţului ei, tot nu s-ar sinchisi.
Domnul Jeannin coborî în grădină. Antoinette îşi continua
nebuniile şi-şi hărţuia fratele, ca să-l facă să alerge. Dar copilul
spuse deodată că nu mai voia să se joace; şi se rezemă de zidul
terasei, la câţiva paşi de tatăl său. Antoinette mai încercă să-l
sâcâie, dar el o respinse îmbufnat 2 atunci ea îi spuse câteva
obrăznicii; şi, înţelegând că nu mai era rost de’ joacă, intră în casă
şi se aşeză la pian.
Domnul Jeannin şi Olivier rămaseră singuri.
— Ce ai, micuţule? De ce nu vrei să te mai joci? Întrebă tatăl,
încetişor.
• — Sunt obosit, tăticule.
— Bine. Atunci, să stăm puţin pe bancă, amândoi.
Se aşezară. O frumoasă noapte’de septembrie. Cerul limpede şi
întunecat. Dulcea mireasmă a petuniilor se amesteca cu miasmele
fade şi putrede ale sumbrei ape, ce aţipea aşternută de-a lungul
zidului terasei. Fluturi de noapte, mari sfincşl aurii, băteau din
aripi în jurul florilor, cu un sfâriit de măruntă vârtelniţă. Vocile
calme ale vecinilor, tăifăsuind În faţa porţilor, de cealaltă parte a
canalului, răsunau în tăcere. Ia casă, Antoinette anta la pian
cavatine cu înflorituri italiene. Domnul Jeannin ţinea mâna lui
Olivier într-a sa. Fuma. Copilul vedea în întunericul care-i
acoperea încetul cu încetul chip’il tatălui său, mica luminiţă a
pipei ce se aprindea, se stingea prin răbufruri, se reaprindea şi
sfârşi prin a se stinge cu Î0U1V Nu vorbeau Olivier întrebă de
numele câtorva stele. Domnul Jeannin, destul de neştiutor în
rosturile naturii, ca mai toţi burghezii din provincie, nu cunoştea
niciunul, în afară de acelea ale marilor constelaţii, pe care nimeni
nu le ignoră; dar se prefăcu a crede că despre acestea întrebase
copilul; şi le spuse numele. Olivier nu protestă: îi făcea
întotdeauna plăcere să le audă şi să repete în şoaptă frumoasele
lor numiri misterioase. De altfel căuta mai mult să se apropie
instinctiv de tatăl său, decât să se informeze. Tăcură. OlivieF, cu
capul rezemat de speteaza băncii, cu gura deschisă, privea stelele;
şi îl cuprindea toropeala: căldura dulce a mâinii tatălui său îl
pătrundea. Deodată, această mână începn să tremure. Lui Olivier
i se păru caraghios şi spuse, cu o voce veselă şi adormită:
— Oh! Cum îţi tremură mâna, tăticule!
Domnul Jeannin îşi retrase mâna.
După o clipă, Olivier în al cărui căpşor gândurile se cle- pănau
singure, spuse:
— Şi dumneata, tăticule, eşti obosit?
— Da, dragul meu.
Glasul afectuos al copilului reluă:
 — Nu trebuie să te oboseşti atât, tăticule.
Domnul Jeannin trase spre el capul lui Olivier şi-l rezemă pe
pieptul său, murmurând:
— Bietul meu copilaş! …
Dar deja gândurile lui Olivier luaseră un alt curs. Ceasul din
turn bătea ora opt. Se desprinse din îmbrăţişare şi spuse i
— Mă duc să citesc
Joia avea voie să citească o oră după masa de seară, până la
ceasul culcării: aceasta era cea mai mare fericire a lui; şi nimic în
lume nu ar fi fost în stare să-l facă să jertfească un moment.
Domnul Jeannin îl lăsă să plece. Se mai plimbă încă, în lung şi
în lat, pe terasa întunecată. Apoi, intră şi el în casă.
În odaie, copiii şi mama erau adunaţi în jurul lămpii. Antoinette
cosea o panglică la un corsaj, fără să înceteze un moment să
vorbească sau să fredoneze, spre marea nemulţumire a lui Olivier,
care, cu cartea în faţă, cu sprâncenele încruntate şi cu coatele pe
masă, îşi înfunda pumnii în urechi pentru a nu auzi nimic.
Doamna Jeannin eârpea ciorapi şi vorbea cu bătrâna servitoare,
care, în picioare lângă ea, îi făcea socoteala cheltuielilor zilei şi
profită de prilej pentru a flecări puţin; ea avea totdeauna de
povestit ceva cu haz, in- tr-un argou nostim, care îi făcea să
izbucnească în râs, şi pe care Antoinette se silea să-l imite.
Domnul Jeannin ţi privi în tăcere. Nimeni nu-i dădu atenţie.
Rămase un moment extind, se aşeză, luă o carte, o deschise la
întâmplare, o închise, se ridică: hotărât, nu putea să stea. Aprinse
o lumânare şi le spuse noapte bună. Se apropie de copii, îi sărută
cu emoţie i îi răspunseră cu gândul în altă parte, fără să ridice
ochii spre el – Antoinette ocupată cu lucrul şi Olivier cu cartea.
Olivier nici măcar nu-şi îndepărtă mâinile de la urechi, şi mormăi
un bună seara plictisit, continuându-şi lectura: când citea, chiar
dacă ar fi căzut trăsnetul peşte unul dintre ai lui, el nu s-ar fi
deranjat. Domnul Jeannin ieşi din odaie. Întârzie încă în camera
de alături. Servitoarea o dată plecată, puţin după aceea, soţia sa
veni să aranjeze nişte cearşafuri într-un dulap. Se prefăcu că nu-l
vede. El ezită, apoi se îndreptă spre ea şi-i spuse r
— Iartă-mă. Ţi-am vorbit cam repezit, adineauri.
Ea ar fi vrut să-i spună:
— Săracul de tine, nu-ţi port supărare; dar, Doamne, ce ai.?
Spune-mi o dată, de ce suferi.
Dar, prea îneântată să-şi ia revanşa, spuse:
 — Lasă-mă-n pace! Eşti de o brutalitate odioasă. Te porţi ^ cu
mine cum nu te-ai purta nici cu o slugă.
Şi continuă pe acest ton, înşirându-şi păsurile, cu o volubilitate
violentă şi haină.
El făcu un gest de oboseală, surâse cu amărăciune şi • părăsi.
Nimeni nu auzi detunătura armei. Abia a doua zi, când se află
de cele întâmplate, câţiva vecini îşi amintiră că au auzit către
miezul nopţii, în liniştea străzii, un zgomot sec, ca un pocnet-de
bici. Nu-i dădură atenţie. Îndată pacea nopţii acoperi din nou
oraşul, învăluind în grelele-i falduri morţii şi viii.
Doamna Jeannin, care dormea, se trezi o oră sau două mai
târziu. Nevăzându-şi bărbatul lângă ea, se sculă neliniştită,
străbătu toate camerele, cobori la etajul de dedesubt, se duse la
birourile băncii, care erau într-un corp de clădire învecinat cu
casa; şi aci, în biroul domnului Jeannin, îl găsi în fotoliul său
prăbuşit pe masa de lucru, într-o baltă de sânge, din care picura
încă pe jos. Ea dete un ţipăt ascuţit, scăpă luminarea din mână
şi-şi pierdu cunoştinţa. Fu auzită de cei din casă Servitorii veniră
în grabă, o ridicară; o îngrijiră şi puseră trupul domnului Jeannin
pe un pat. Camera copiilor era închisă. Antoinette dormea ca o
prea fericită. Olivier desluşi un zgomot de voci şi de paşi: ar fi vrut
să ştie ce s-a IntiinpliU^ dar se temu să nu-şi trezească sora şi
readormi.
A vloua zi dimineaţa, vestea se lăţise deja în oraş mai tnainxe
ca ei să fi aflat ceva. Bătrâna servitoare fu aceea care le-o spuse,
printre lacrimi. Mama lor nu era în stare să se gândească la ceva;
chiar sănătatea ei provoca îngrijorare. Cei doi copii se găsiră
singuri în faţa morţii. În aceste prime momente, spaima fu mai
mare chiar decât durerea.. De altminteri, nu li se dădu răgaz să
plângă în linişte. Chiar de dimineaţă începură necruţătoarele
formalităţi judiciare. Antoinette, refugiată în odaia ei, îşi încorda
toate puterile egoismului ei tineresc spre un gând unic, singur în
stare s-o ajute să îndepărteze oroarea realităţii care o înăbuşea:
gândul la prietenul ei; îl aştepta să vină dintr-un moment într-
altul. Niciodată nu fusese mai prevenitor cu ea decât ultima oară
când îl văzuse: nu se îndoia că, de îndată ce va afla catastrofă, va
veni în grabă să ia parte la suferinţa ei. Dar nimeni nu veni. Şi
nicio vorbă de la nimeni. Niciun semn de simpatie. În schimb,
încă de la prima veste a sinuciderii, oameni care-şi încredinţaseră
bancherului banii se grăbiră să vină la familia Jeannin, deteră
buzna înăuntru şi, cu o ferocitate fără seamăn, făcură scene
furioase soţiei şi copiilor.
În câteva zile se îngrămădiră pe capul lor toate nenorocirile:
pierderea unei fiinţe dragi, pierderea întregii averi, a oricărei
situaţii, a stimei publice, părăsirea de către prieteni. Fu o
desăvârşită năruire. Nimic nu mai rămase în picioare din ceea ce
fusese viaţa lor. Toţi trei aveau un îndărătnic sentiment de
puritate morală, ceea ce îi făcea să sufere, cu atât mai mult, de o
dezonoare de care nu erau vinovaţi. Dintre ei trei, cea mai pustiită
de suferinţă fu. Antoinette, fiindcă prin natura ei era cea mai
departe de pesimism. Doamna Jeannin şi Olivier, oricât de sfâşiaţi
ar fi fost, nu erau străini de această lume de suferinţă. Pesimişti
din fire, erau mai mult copleşiţi decât surprinşi. Gândul morţii
fusese totdeauna pentru ei un refugiu: acuma, era mai mult decât
oricând; ar fi vrut să moară. Jalnică resemnare, fără îndoială, dar
totuşi mai puţin teribilă decât revolta unei fiinţe tinere,
încrezătoare, fericite, iubind viaţa, şi care se vede deodată ţintuită
între această tristeţe fără leac şi fără fund şi această moarte care-i
face. Oroare…
Antoinette descoperi dintr-o dată urâţenia lumii. Ochii t se
deschiseră: văzu viaţa, oamenii; îşi judecă tatăl, mama, fratele. În
vreme ce Olivier şi doamna Jeannin plângeau împreună, ea se
izola în durerea ei. Micul său creier desperat cugeta asupra
trecutului, prezentului şi viitorului; şi vfizu cM nu mai era nimic
pentru ea, nicio nădejde, niciun sprijini nu mai putea să se
rezeme pe nimeni.
Înmormântarea avu loc, lugubră, ruşinoasă. Biserica refuzase
să primească trupul sinucigaşului. Văduva şi orfanii fură părăsiţi
din pricina laşităţii foştilor lor prieteni. Abia doi-trei se arătară un
moment şi comportarea lor încurcată fu încă mai penibilă decât
absenţa celorlalţi. Păreau a face o favoare venind, şi tăcerea lor
era grea de oprobriu şi milă dispreţuitoare. Familia se purtă şi
mai urât: nu numai că nu avură parte de niciun cuvânt de
consolare, dar chiar dimpotrivă, de reproşuri amare. Sinuciderea
bancherului, departe de a potoli duşmăniile, abia de părea mai
puţin criminală decât falimentul său. Burghezia nu iartă acelora
care se omoară. A prefera celei mai mizerabile vieţi moartea, i se
pare monstruos; şi ea ar abate bucuros toate rigorile legii asupra
aceluia care pare să spună: „Nu există nenorocire mai mare decât
aceea de a trăi alături de voi. “
 Cei mai laşi nu sunt cei mai puţin grăbiţi de a socoti drept
laşitate actul său. Şi când acela care se omoară mai şi lezează,
retrăgându-se din viaţă, interesele şi răzbunările lor, aproape
înnebunesc. Niciun moment nu se gândeau la ceea ce nefericitul
Jeannin trebuia să fi suferit pentru a ajunge până aci Ar fi vrut
să-l facă să sufere de o mie de ori mal mult. Şi, cum el le scăpa,
îndreptau asupra alor lui reprobarea lor. Dar nu şi-o mărturiseau:
pentru că ştiau că este nedrept. Şi totuşi, o făceau căci le trebuia
o victimă.
Doamna Jeannin, care nu mai părea bună de nimic altceva
decât să geamă, îşi regăsea toată energia de îndată ce soţul ei era
atacat. Acum descoperea cât de mult îl iubise; şi aceste trei fiinţe
care nu aveau nicio idee despre ceea ce vor face mâine, fură cu
totul de acord să renunţe la zestrea mamei, la întreaga lor avere
personală, pentru a plăti, cât de cât, datoriile tatălui. Şi,
nemaiputând rămâne în localitate, se ho- tarara să plece la Pariş.
Plecarea fu mai mult o fugă.
În seara din ajun (o seară tristă de sfârşit de septembrie i
câmpiile piereau sub vălul uriaşelor ceţuri lăptoase, din care, pe
măsură ce avansai, se iscau de ambele părţi ale drumului
scheletele tufişurilor tremurătoare şi îmbibate de apă ca nişte
plante de acvariu), se duseră împreună să-şi ia rămas bun de la
cimitir. Îngenuncheară tustrei pe îngusta lespede de piatră, care
înconjura mormântul proaspăt. Lacrimile le curgeau în tăcere:
Olivier sughiţa, doamna Jeannin îşi ştergea deznădăjduită nasul.
Adăuga durerii ei, se tortura, repetându-şi fără încetare cuvintele
pe care i le spusese soţului ei ultima oară când îl văzu în viaţă.
Olivier se gândea la convorbirea pe care o avuseseră pe banca de
pe terasă. Antoinette se gândea la ce se va întâmpla cu ei.
Niciunul nu a\^d în suflet nici umbră de reproş pentru nefericitul
care îi distrusese şi pe ei o dată cu el. Dar Antoinette gândea: „Ah!
Tăticule iubit, cât vom suferi! “
Ceaţa se întuneca, umezeala îi pătrundea. Dar doamn» Jeannin
nu se putea hotărî să pic’c-e Antoinette îl văzu pe Olivier
tremurând şi-i spuse mamei sale:
— Mămico, mi-e frig.
Se ridicară. Clnd să plece, doamna Jeannin se întoarse pentru
cea din urmă oară spre mormânt:
— Sărmanul meu prieten! Spuse ea.
Ieşiră din cimitir, în noaptea care cădea. Antoinette ţinea în
mâna ei mâna îngheţată a lui Olivier.
Ajunseseră la bătrâna lor casă. Era cea din urmă noapte în
cuibul în care dormiseră totdeauna, în care se desfăşurase viaţa
lor şi viaţa părinţilor lor. – Aceste ziduri, acest cămin, acest mic
petic de pământ, de care erau legate atât de indisolubil toate
bucuriile şi durerile familiei, încât păreau că fae şi ele parte din
familie, că fac parte din viaţă şi că nu le pot părăsi decât pentru a
muri.
Cuferele erau făcute. Trebuia să ia primul tren de dimineaţă,
mai înainte ca magazinele vecinilor să fie deschise i voiau să evite
curiozitatea şi comentariile lor răutăcioase. Simţeau nevoia să se
lipsească unul de altul; şi totuşi, fără vrere, fiecare se duse în
camera sa şi întârzie acolo: stăteau în picioare, nemişcaţi, fără să
se gândească măcar să-şi scoată pălăria şi haina, atingând
zidurile, mobilele, tot ceea ce aveau să părăsească, lipindu-şi
frunţile de ferestre, încercând să ia şi să păstreze în ei contactul
lucrurilor iubite. În sfârşit, făcură fiecare efortul de a se smulge
egoismului gândurilor lor dureroase, şi se adunară în camera
doamnei Jeannin – camera familiei, cu un mare alcov în fund: aci,
odinioară, se adunau seara, după-masă, când nu aveau vizite.
Odinioară! … Toate acestea le păreau deja atât de îndepărtate!
Rămaseră tăcuţi, în jurul focului abia pâlpâind; apoi
îngenuncheaţi în faţa patului spuseră rugăciunea împreună; şi se
culcară foarte devreme, căci trebuia să se scoale înainte de
revărsatul zorilor. Dar trecu mult până să le vină somnul.
Către ceasurile patru de dimineaţă, doamna Jeannin, care din
oră în oră se uitase la ceas să vadă dacă nu era timpul să se
pregătească, aprinse lumânarea şi se sculă. Antoinette, care nu
dormise deloc, o auzi şi se sculă şi ea. Olivier era cufundat într-un
somn adine. Doamna Jeannin îl privi cu emoţie şi nu putu să se
hotărască să-l trezească. Se îndepărtă în vârful picioarelor şi-i
spuse Antoinettei:
— Să nu facem zgomot: sărmanul micuţ să se bucure de
ultimele lui clipe aici!
Cele două femei-se îmbrăcară şi isprăviră cu făcutul pachetelor.
În jurul casei plana marea linişte a nopţilor reci în care tot ce este
viaţă, oameni şi animale se cufundă cii mai multă aviditate în
somnul călduţ. Antoinette clănţănea din dinţi: trupul şi sufletul îi
erau de gheaţă.
Uşa de la intrare răsună în aerul îngheţat. Bătrâna servitoare,
care avea cheia casei, venea pentru cea din urmă dată să-şi
servească stăpânii. Mică şi grasă, cu respiraţia scurtă, stân- jenită
de grăsime, dar ciudat de sprintenă pentru vârstă ei, apăru, cu
bunul ei chip înfofolit, cu nasul roşu şi ochii’ lăcrimând. Fu foarte
mâhnită când văzu că doamna Jeannin se sculase fără s-o
aştepte, şi că aprinsese focul în bucătărie. Olivier se trezi când ea
intră. Prima lui mişcare fu de a reîn- chide ochii şi de a se
întoarce pe partea cealaltă ca să adoarmă din nou. Antoinette veni
şi puse încetişor mâna pe umărul fratelui ei, strigându-i în
şoaptă:
— Olivier, micuţul meu, a sosit momentul.
El suspină, deschise ochii, văzu chipul surorii lui înclinai spre
el: ea îi surâse trist şi-i mângâie fruntea cu mâna.
Repetă:
— Haidem 1
Se sculă.
Teşiră din casă, fără zgomot, că hoţii. Fiecare avea pachete în
mână Bătrâna servitoare mergea înaintea lor, ducând cufărul pe o
roabă. Părăseau aproape tot ce le aparţinuse; nu luau, pentru a
spune astfel, decât ce aveau pe ei, şi puţine veşminte Câteva biete
amintiri urmau să le fie expediate mai târziu, prin mică valiză:
câteva cărţi, portrete, antica pendulă, ale cărei tic-tacuri păreau
înseşi zvâcnirile vieţii lor. Aerul era aspru. Nimeni nu se sculase
încă în oraş; obloanele erau închise, străzile pustii. Tăceau.
Numai servitoarea vor- boa Doamna Jeannin căuta să-şi
întipărească, pentru uliima oară, aceste imagini care-i aminteau
tot trecutul ei.
La gară, doamna Jeannin, din orgoliu, luă bilete de clasa a
doua, cu toate că îşi făgăduise că va lua de clasa a treia j dar nu
avu curajul acestei umilinţe în faţa a doi-trei impiegaţi de la căile
ferate, care o cunoşteau. Se strecură în grabă într-un
compartiment liber şi se închise împreună cu copiii. Ascunşi
îndărătul perdelelor, ei tremurau de teamă să nu vadă apărând
vreun chip cunoscut. Dar nimeni nu apăru: oraşul de-abia se
trezea, la ora când ei plecau; trenul era gol, nu erau decât trei-
patru ţărani şi nişte boi, care, cu capetele lor scoase peste gratiile
vagonului, mugeau melancolic. După o lungă aşteptare,
locomotiva şuieră prelung şi trenul se urni în ceaţă. Cei trei
emigranţi îndepărtară perdelele şi, cu obrazul lipit de fereastră,
priviră pentru cea din urmă oară orăşelul a cărui turlă gotică de-
abia se zărea prin vălul de negură, colina acoperită de mirişti,
câmpiile albe de brumă, fu- megând: peisajul căpătase deja o
înfăţişare de vis, îndepărtat, aproape ireal. Şi când pieri, la o
curbă a drumului care intră într-o tranşee cu parapet, siguri că
nu mai pot fi văzuţi, nu se mai stăpâniră. Doamna Jeannin, cu
batista apăsată pe gură, hohotea. Olivier se repezise spre ea şi, cu
capul pe genunchii mamei sale, îi acoperea mâinile de sărutări şi
de lacrimi. Antoinette, aşezată în celălalt colţ al compartimentului
şi întoarsă spre fereastră, plângea în tăcere. Nu plângeau toţi trei
pentru aceeaşi pricină. Doamna Jeannin şi Olivier nu se gândeau
decât la ceea ce lăsau în urmă. Antoinette se gândea mult mai
mult la ceea ce îi aştepta: îşi reproşa acest lucru; ar fi vrut să se
cufunde în amintiri… Avea dreptate să se gândească la viitor: avea
o viziune mai exactă a lucrurilor decât mama şi fratele ei, care-şi
făceau iluzii asupra Parisului. Însăşi Antoinette era departe de a-
şi închipui ceea ce-i aştepta. Nu mai fuseseră acolo niciodată.
Doamna Jeannin îşi închipui că ori- cât de tristă ar fi fost situaţia
lor, ea nu era totuşi îngrijorătoare. Avea la Pariş o soră foarte bine
măritată cu un magistrat; şi conta pe ajutorul ei. De altfel, era
convinsă că copii ei, cu educaţia pe care o primiseră şi cu
însuşirile lor naturale, asupra cărora ea se înşela, ca toate
mamele, nu vor întâmpina greutăţi în a-şi câştiga în chip onorabil
existenţa.
Tmpresia sosirii fu sinistră. Încă de la gară, fură încremeniţi
văzând înghesuiala oamenilor, în sala de bagaje şi agitaţia
trăsurilor învălmăşite în faţa ieşirii. Ploua. Nu se putea găsi nicio
trăsură. Trebui să alerge departe, cu braţele rupte de pacheţele
prea grele, care îi sileau să se oprească În mijlocul drumului, cu
riscul de a fi striviţi sau stropiţi de trăsuri. Niciun birjar nu
răspundea chemărilor lor. În cele din urmă, reuşiră să oprească
unul, care conducea o hodoroagă veche de o murdărie care-ţi
făcea silă. Urcându-şi bagajele li se rostogoli în noroi un balot de
cuverturi. Hamalul din gară, care le ducea cufărul şi birjarul
abuzară de neştiinţa lor pentru a le cere un preţ dublu. Doamna
Jeannin dăduse adresă unuia dintre acele hoteluri mediocre şi
scumpe, căutate de provincialii care, pentru că vreunul dintre
bunicii lor le va fi cunoscut, în urmă cu treizeci de ani, continuă
să tragă şi ei tot acolo, cu toate neajunsurile. Fură jupuiţi. Li se
spuse că hotelul era plin; fură îngrămădiţi toţi împreună, într-o
încăpere strimtă, socotindu-li-se preţul a trei camere. La masa de
seară vrură să facă economie evitând masa comună; comandară
un meniu modest, care-i costă tot atât de scump şi după care
rămaseră flămânzi. Încă din primele clipe ale sosirii, iluziile li se
risipiră. Şi, în această primă noapte de hotel, în care îngrămădiţi
într-o cameră fără aer nu reuşiră să doarmă, fiindu-le frig, fiindu-
le cald, neputând să respire, tresărind la zgomotul paşilor pe
culoar, a uşilor închise, a soneriilor electrice, cu capul năucit de
uruitul neîncetat al trăsurilor şi al camioanelor grele, avură
impresia îngrozitoare a acestui oraş monstruos, în care se
aruncaseră şi în care erau pierduţi.
A doua zi, doamna Jeannin alergă la sora ei, care locuia într-un
apartament luxos, pe bulevardul Haussmann. Ea spera, fără s-o
mărturisească, că li se va oferi găzduire în casă, până când vor
ieşi din încurcătură. Felul cum fu primită, din capul locului, o
dezamăgi. Familia Poyet-Delorme era furioasă de falimentul rudei
lor. Mai ales femeia, căreia îi era teamă să nu li se pună lor în
seamă acest faliment şi astfel să fie compromisă avansarea
soţului ei, găsea că e cea mai mare neruşinare ca familia ruinată
să vină să se agaţe de ei şi să-i compromită şi mai mult.
Magistratul gândea la fel; dar era om destul de cumsecade; le-ar fi
venit în ajutor dacă nevasta lui nu ar fi vegheat – lucru de care, de
altfel, era foarte mulţumit. Doamna Poyet-Delorme îşi primi deci
sora cu o răceală de gheaţă. Doamna Jeannin fu uluită; se sili să
treacă peste mândria ei: vorbind pe ocolite, lăsă să se înţeleagă
greutăţi’? În care se găsea, şi ceea ce ar fi dorit de la familia Poyet.
Se comportară ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Nici măcar nu-i
reţinură la masa de seară; fură invitaţi în mod ceremonios pentru
sfârşitul săptămânii. Şi încă invitaţia nu veni din partea doamnei
Poyet, ci din partea magistratului, care, cam jenat el însuşi de
primirea făcută de soţia Lui, încercă să-i îm- blânzească
asprimea; afecta cumsecădenie, dar se băga de seamă că nu este
prea sincer şi că este foarte egoist. Nefericiţii Jeannin se
reîntoarseră la hotel fără să îndrăznească să-şi spună părerea în
legătură cu această primă vizită.
Zilele următoare le trecură colindând Parisul, căutând un
apartament, prăpădiţi de oboseala urcării etajelor, dezgustaţi de
vederea acestor cazărmi în care se îngrămădesc trupuri o-
meneşti, acele scări murdare, camerele fără lumină, toate atât de
triste faţă de casa cea mare din provincie. Erau din ce în ce mai
apăsaţi. Şi rrau tot timpul la fel de zăpăciţi pe străzi, în magazine,
în restaurante, şi din această pricină erau necontenit înşelaţi de
toată Lumea. Tot ceea ce cereau costa un preţ exorbitant; s-ar fi
spus că stăpâneau virtutea de a preface în aur tot ceea c-e
atingeau: numai că ei erau aceia care trebuiau să plătească acest
aur. Erau de o stângăcie de necrezut şi lipsiţi de puterea de a se
apăra.
Oricât de puţină nădejde ar mai fi avut în sora ei, doamna
Jeannin îşi făurea încă iluzii în legătură cu masa la care erau
invitaţi. Se pregătiră emoţionaţi. Fură primiţi ca nişte simpli
invitaţi şi nu ca rude, fără ca să se fi făcut de altfel altă risipă
decât de vorbe ceremonioase. Copiii cunoscură pe verii lor, cam de
o vârstă cu ei, care nu fură mai primitori decât părinţii lor. Fetiţa,
foarte elegantă şi foarte cochetă, le vorbea zâzâind, cu un aer de
politicoasă superioritate, cu maniere afectate şi dulcege, care îi
buimăceau. Băiatul era plictisit la culme de această corvoadă a
mesei luate cu rude sărace; şi fu cum nu se poate mai morocănos.
Doamna Poyet- Delorme, dreaptă şi ţeapănă în scaun, părea
mereu, chiar când îi oferea ceva, că-i face morală sorei sale.
Domnul Poyet-De- lorme vorbea despre fleacuri pentru a ocoli
vreo discuţie serioasă. De frica oricărui subiort intim şi periculos,
anosta conversaţie nu paraseţi de loc- tema mâncărurilor.
Doamna Jeannin [ăcu un efort pentru a aduce vorba despre ceea
ce avea pe inimă; doamna Poyet-Delorme i-o tăie scurt, printr-un
cuvânt fără însemnătate. Ea nu mai avu curajul să reînceapă.
După-masă o obligă pe fiica ei să cânte la pian, pentru a-i arăta
talentul. Mititică, jenată, nemulţumită, cântă îngro- eitor. Familia
Poyet, plictisită, aştepta să termine. Doamna Poyet îşi privea faţa
cu o strângere ironică a buzelor; şi cura muzica dura prea mult,
reîncepu să vorbească despre lucruri indiferente cu doamna
Jeannin. În sfârşit, Antoinette care-şi pierduse cu totul şirul şi
care băgă de seamă cu groază că la un anumit pasaj, în loc să
continue, o luase de la început, fi că nu avea cum s-o mai scoată
vreodată la capăt, se întrerupse brusc şi termină cu două
acorduri care nu erau juste 51 cu al treilea care era fals. Domnul
Poyet spuse;
— Bravo!
Şi ceru cafeaua.
Doamna Poyet spuse că fiica ei luă lecţii cu Pugno. Domnişoara
care „lua lecţii cu Pugno “, spuse:
— Foarte frumos, micuţo… şi întrebă unde învăţase An-
teine’tie.
Conversaţia lâncezea. Epuizase interesul pentru bibelou- rile
din salon şi pentru toaletele doamnelor Poyet. Doamna Jeannin
îşi tot repeta: „Este momentul să vorbesc, trebuie să vorbesc…”
Şi se crispă. Cum tocmai făcea un mare efort şi era pe punctul
de a se hotărî în fine, doamna Poyet aruncă vorba, ca din
întâmplare, pe un ton care nu încerca să se scuze, r â le părea
foarte rău, dar că erau siliţi să iasă pe la orele nouă şi jumătate:
aveau o invitaţie pe care n-o putuseră amâna. Familia Jeannin,
jignită, se ridică imediat ca să plece. Se prefăcură că vor să-i
reţină. Dar un sfert de oră mai târziu, cineva sună la uşă:
servitorul anunţă pe nişte prieteni ai familiei Poyet, vecini care
locuiau la etajul de dedesubt. Ss schimbară priviri între Poyet şi
nevasta lui şi şoapte grăbite cu servitorii. Poyet, bâlbâind un
pretext oarecare, îi conduse pe Jeannin într-o cameră alăturată.
(Voia să ascundă prietenilor lui existenţa, şi mai cu seamă
prezenţa la el, a familiei compromiţătoare.) Familia Jeannin fu
lăsată singură în odaia neîncălzită. Copiii erau scoşi din fire de
aceste umilinţe. Antoinette avea lacrimi în ochi; voia să plece. La
început, maică-sa se opuse: apoi, aşteptarea prelungindu-se, se
hotărî. Ieşiră. În anticameră, Poyet, anunţat de un servitor, îi
ajunse, scuzându-se cu câteva cuvinte banale; se prefăcu că vrea
să-i reţină, dar se simţea că abia aştepta să-i vadă plecaţi. Îi ajută
să-şi pună paltoanele, îi împinse spre uşă, cu surâsuri, strângeri
de mână, amabilităţi spuse cu voce scăzută, şi îi scoase afară.
Ajunşi Ia hotel, copiii plânseră de furie. Antoinelte dădea din
picioare, jura că nu va mai călca niciodată la aceşti oameni
Doamna Jeannin luă un apartament la etajul al patrulea, lângă
Jardin des Plantes’. Camerele dădeau înspre zidurile leproase ale
unei curţi întunecoase; sufrageria şi salonul (căci doamna
Jeannin ţinea să aibă un salon) într-o stradă foarte populată.
Întreaga zi treceau tramvaie cu aburi şf dricuri, al căror şir era
înghiţit de cimitirul Ivry. Italieni pă- duchioşi, cu nişte lepădături
de copii, trândăveau pe bănci sau se certau amarnic. Nu puteau
lăsa deschise ferestrele, din pricina zgomotului; iar seara, când se
reîntorceau spre casă, trebuia să despice valurile unei mulţimi de
oameni agitaţi şi rău mirositori, să traverseze străzile ticsite, cu
pavajul no- roios, să treacă prin faţa unei cafenele respingătoare,
de la parterul casei vecine, şi la uşa căreia femei de stradă,
enorme şi buhăite, cu părul galben, sulemenite şi unsuroase de
vopsea, aruncau insistent trecătorilor priviri provocatoare.
Puţinii bani ai familiei Jeannin se topeau repede. Constatau, în
fiecare seară, cu strângere de inimă, gaura tot mai mare care se
făcea în punga lor. Încercau să se priveze, dar nu ştiau cum:
aceasta este o ştiinţă pentru care îţi trebuie mu) ţi ani de încercări
ca s-o dobândeşti, dacă n-ai practicat-o încă din copilărie. Aceia
care nu sunt economi din fire îşi pierd vremea încercând să
devină: de îndată ce se iveşte un nou prilej de cheltuială, ei
cedează; economia rămâne de făcut totdeauna pentru data
viitoare; iar când din întâmplare câştigă sau cred a fi câştigat cel
mai mic lucru, se grăbesc să folosească beneficiul la nişte
cheltuieli, al căror total sfâr- şeşte prin a-l întrece de zece ori.
La capătul câtorva săptămâni, resursele familiei Jeannin erau
sfârşite. Doamna Jeannin trebui să abdice de la ultimul strop de
mândrie şi se duse fără ştirea copiilor, să ceară bani lui Poyet.
Făcu aşa fel încât să-l găsească singur, în biroul său, şi îl imploră
să-i avanseze o mică sumă de bani, până când îşi vor găsi o
situaţie care să le îngăduie să trăiască. Celălalt, slab din fire şi
destul de omenos, după ce încercă să amâne răspunsul, cedă. Îi
avansă două sute de franci, într-un moment de emoţie pe care nu
şi-o putu stăpâni, şi de care se căi de altfel imediat după aceea. –
Mai cu seamă când trebui s-o recunoască în faţa doamnei Poyet,
care se mânie pe soţul ei şi pe intriganta de soră-sa.
1 Celebră grădină din Pariş, care cuprinde colecţii remarcabile
din regnul mineral, vegetal şi animal.
Familia Jeannin îşi petrecu zilele colindând Parisul, pentru a-şi
găsi slujbe. Doamna Jeannin, cu prejudecăţile ei da burgheză
bogată clin provincie, nu putea să admită ideea, pentru ea şi
pentru copiii ei, a unor alte profesiuni dăcât a acelora numite
„liberale”. – Fără îndoială pentru că cu ele se moare de foame. Nu
ar fi admis nici chiar ca fiica ei să se angajeze ca institutoare într-
o familie. Numai profesiunile oficiale, în serviciul statului, nu i se
păreau dezonorante. Problema era ca Olivier să-şi termine şcoala,
ca să devină profesor. În ce-o priveşte pe Antoinette, doamna
Jeannin ar fi vrut ca ea să intre în vreo instituţie de învăţământ,
pentru a da lecţii, sau la Conservator pentru a obţine premiul
pentru pian. Dar instituţiile unde se adresa erau toate prevăzute
cu profesori, care aveau cu totul alte titluri decât bietul brevet de
cursuri elementare ale fiicei sale; cât despre muzică, trebuia să
accepte că talentul Antoinettei, în comparaţie cu aceia al atâtor
altora, care nici nu reuşeau măcar să răzbată, era dintre cele mai
obişnuite. Văzură înspăimântătoarea luptă pentru existenţă şi
nebuna risipă de talente, mici şi mari, cu care Parisul nu are ce
face.
Cei doi copii se descurajară şi căpătară o exagen ta^
neîncredere în valoarea lor: se crezură mediocri; se înverşunară în
a-şi dovedi acest lucru, în a-l dovedi mamei lor Olivier, care în
liceul lui din provincie trecea cu uşurinţă drept un vultur, era
distrus de aceste încercări; părea să-şi fi pierdut toate însuşirile.
La liceul unde intră, şi unda’ reuşise să obţină o bursă, clasarea
lui fu atât de dezastruoasă, la început, încât îşi pierdu bursa. Se
crezu completamente stupid în acelaşi timp avea oroare de Pariş,
de acest furnicar de fiinţe, de imoralitatea dezgustătoare a
camarazilor săi, de conversaţiile lor mârşave, de bestialitatea
unora dintre ei, care nu se sfiau să-i facă propuneri ticăloase. Nu
avea nici măcar puterea să le mărturisească dispreţul lui. Se
simţea înjosit numai la simplul gând al josniciei lor. Află un
refugiu, împreună cu mama şi sora lui, în rugăciunile fierbinţi, pe
care le făceau împreună, în fiecare seară, după fiecare nouă zi de
dezamăgiri şi adânci umilinţe care, acestor suflete nevinovate, le
păreau o dezonora re ce nici măcar nu îndrăzneau să şi-o
împărtăşească. Dar, în contact cu spiritul de ateism latent, pe
care-l respiri la Pariş, credinţa lui Olivier. Fără ca el să-şi fi dat
seama, începea să se sfărâme aidoma varului prea proaspăt, care,
în bătaia ploii, cade de pe ziduri. Continua să creadă; dar în juru-i
Dumnezeu murea.
Mânia şi sora sa continuau să bală drumurile zadamio.
Doamna Jeannin se dusese din nou la familia Poyet care,
doritoare de-a scăpa de ei, le oferi posturi. Pentru doamna
Jeannin era vorba despre un loc de lector la o doamnă bă- trână,
care Îşi petrecea iarna în sudul Franţei. Antoinettei I se găsise lin
loc de institutoare la o familie din apusul Franţei, care tot anul
trăia la ţară. Condiţiile nu erau prea rele, dar doamna Jeannin
refuză. Se împotrivea mai puţin umilirii ca ea însăşi să servească,
decât ca fiica ei să fie silită la acelaşi lucru şi mai cu seamă că
aceasta să fie departe de ea. Oriclt de nefericiţi ar fi fost şi tocmai
pentru că erau nefericiţi, voiau să rămână împreună. Doamna
Poyet se supără foarte rău. Ea spuse că atunci când nu ai
posibilităţi de trăi nu trebuie să fii şi fudul. Doamna Jeannin nu
se putu stă- pini de a-i reproşa lipsa ei de inimă. Doamna Poyet
vorbi jignitor despre faliment şi despre banii pe care doamna
Jeannin li datora. Se despărţiră urându-se de moarte. Toate
relaţiile fură rupte. Doamna Jeannin nu mai avea decât o dorinţă:
să restituie banii pe care-i împrumutase. Dar nu putea.
Încercările zadarnice continuară. Doamna Jeannin se duse să
vadă pe deputatul şi pe senatorul departamentului ei, cărora
domnul Jeannin le făcuse servicii de nenumărate ori. Pretutindeni
se lovi de ingratitudine şi egoism. Deputatul nici nu răspunse
măcar la scrisori şi când ea veni să sune la uşa lui, i se spuse că
nu e acasă. Senatorul îi vorbi cu o compătimire grosolană despre
situaţia ei, pe care o impută acelui „mizerabil de Jeannin “, a
cărui sinucidere o înfieră cu asprime. Doamna Jeannin luă
apărarea soţului ei. Senatorul spuse că ştia că nu din necinste ci
din prostie făcuse bancherul aşa, că era un nătărău, un sărman
zăpăcit, care nu ştia nimic şi care nu voia să facă decât ce ştia el,
fără să ceară sfatul nimănui şi fără să asculte părerea cuiva. Dacă
s-ar fi dus numai pe sine la pieire, nu ar fi avut nimic de spus: ar
fi avut ce a meritat. Dar – fără să mai vorbim despre celelalte
dezastre
— Să-şi împingă nevasta şi copiii în mizerie, şi după aceea să-i
părăsească, lăsându-i să se descurce cum vor putea… Doamna
Jeannin n-avea decât să-l ierte, dacă era o sfântă f dar el, senator,
care nu era un sfânt şi care se lăuda numai că este un om
sănătos, cu bun simţ şi cuminte, el nu avf*a niciun motiv ca să
ierte: individul care se sinucide, într-un asemenea caz, este un
ticălos. Singura circumstanţă atenuantă în favoarea lui era aceea
că nu era complet responsabil. Spunând acestea, se scuză faţă de
doamna Jeannin că se expri mase într-un fel cam violent pe
seama soţului ei, mo’tivând aceasta ptin simpatia pe care o avea
pentru ea: şi, deschi- zdnd sertarul, îi oferi un bilet de cincizeci de
franci. – O pomană – pe care ea o refuză.
Căută un loc în birourile unei mari Întreprinderi. ’Demersurile
îi erau slângace şi fără continuitate. Îşi lua tot curajul de a
încerca într-un rând, apoi, se reîntorcea atât de demoralizată,
încât, vreme de câteva zile, nu mai avea puterea să se mişte; şi
când se punea iar în mişcare, era prea târziu. Nu găsi mai mult
sprijin nici pe lângă oamenii bisericii, fie din pricină că aceştia nu
vedeau vreun folos în a o ajuta, fie din pricină că se dezinteresau
de soarta unei familii ruinate, al cărei părinte fusese un
anticlerical notoriu. Tot ceea ce doamna Jeannin reuşi să
găsească, după mii de sforţări, fu un loc de profesoară de pian
într-un pension de călugăriţe, meserie ingrată şi derizoriu plătită.
Pentru ca să câştige ceva mai mult, seara copia acte pentru o
agenţie. Erau foarte aspri cu ea. Scrierea ei şi zăpăceala, care -o
făcea să sară câteodată un cuvânt, un rând, cu toată silinţa pe
care şi-o dădea (se gândea la atâtea alte lucruri!), îi atraseră
observaţii jignitoare. Se întâmpla ca după ce se cocoşase şi îşi
scosese ochii scriind până Ia miezul nopţii, să se pomenească că i
se refuză lucrările. Se întorcea acasă foarte tulburată. Petrecea
zile întregi gemând, fără să se hotărască la ceva. De multă vreme
suferea de o boală de inimă, pe care încercările prin care trecuse o
agravaseră şi care-i inspira presentimente sinistre. Avea câteodată
tulburări, înecăciuni, ca şi cum ar fi fost gata să moară. Nu mai
ieşea din casă fără să aibă în buzunar o hârtie pe care erau scrise
numele şi adresa ei, pentru cazul în care ar fi căzut în stradă. Ce
s-ar întâmpla dacă ar dispărea? Antoinette o susţinea cât putea,
afectând o linişte pe care n-o avea; o imploră să se menajeze, s-o
lase pe ea să muncească în locul ei Dar doamna Jeannin punea
ultimele resturi ale orgoliului ei în aceea ca măcar Antoinette să
fie cruţată de umilinţele pe r are trebuia să- le îndure ea.
Degeaba se istovea muncind şi rpducea mai mult cheltuielile:
ceea ce câştiga nu le era de ajuns ca să trăiască. Trebuită să
vândă cele câteva bijuterii pe care le păstraseră. Şi se întâmplă
nenorocirea ca aceşti bani, de care aveau atâta nevoie, să-i fie
furaţi doamnei Jeannin chiar în ziua în care-i luase. Sărmana
femeie, care era veşnic zăpăcită, se gândise, pentru a-şi economisi
un drum, să intre la Bon Marche, care-l era în cale; a doua zi era
onomastica Antoinettei şi voia să-i facă un mic dar. Îşi ţinea
portofelul în mână ca să nu-l piardă. Îl puse în chip maşinal, un
moment, pe o tejghea în vreme ce examina un obiect. Când voi să-
l reia, portofelul dispăruse. Fu ultima lovitură.
Puţine zile după aceea, într-o înăbuşitoare seară de sfâr- sit de
august – un abur gras de etuvă se târa greoi peste oraş – doamna
Jeannin se reîntorcea de la agenţia de copiat acte, unde avusese
de predat o lucrare urgentă. Cum întâr- ziase la masa de seară şi
voise să economisească cei trei bani de omnibus, se extenuase
mergând prea repede, de teamă că nu cumva copiii să fie
neliniştiţi. Când ajunse la etajul al patrulea, nu mai putea nici să
vorbească, nici să respire. Nu era prima oară când se întorcea în
această stare; copiii sfârşiră prin a nu se mai miră. Ea se sili să
stea imediat la masă cu ei Nu mâncau, niciunul nici celălalt,
simţindu-se rău din pricina căldurii; trebuia să facă un efort
pentru a înghiţi, cu dezgust, câteva bucăţele de carne, câteva
picături de apă searbădă. Pentru a lăsa mamei lor timpul să-şi
revină, ei nu vorbeau (nu aveau chef să vorbească), priveau
fereastra.
Deodată, doamna Jeannin agită mâinile, se cramponă de masă,
îşi privi copiii, gemu şi se prăbuşi. Antoinette şi Olivier se repeziră
tocmai la timp ca s-o prindă în braţe. Erau ca nebuni, şi strigau,
implorau:
— Mămico, măicuţă!
Dar ea nu mai răspundea. Îşi pierdură capul. Antoinette se
zbătea încleştându-se de trupul mamei sale, o săruta, o striga.
Olivier deschise uşa apartamentului şi ţipă:
— Ajutor!
Portăreasa urcă scara şi când văzu ce s-a întâmplat, alergă
după un medic din împrejurimi. Dar când acesta sosi, nu putu
decât să constate că totul se sfârşise. Moartea fusese subită – din
fericire pentru doamna Jeannin (cu toate că nu se putea şti cât
timp mai avusese ea să gândească în ultimele clipe, văzând că
moare şi dându-şi seama că îşi lasă copiii singuri, într-o
asemenea mizerie! …).
Singuri, pentru a suporta oroarea catastrofei, singuri, pentru a
plânge, singuri, pentru a purta grija treburilor îngrozitoare care
urmează morţii. Portăreasa, femeie de treabă, le dădu o mână de
ajutor şi veni cineva şi de la pensionul în care doamna Jeannin
dădea lecţii; dar niciunul dintre aceşti oameni nu era însufleţit de
o adevărată simpatie.
Desperarea primelor momente după moartea mamei lor era de
neexprimat. Singurul lucru care-i salvă fu însuşi excesul acestei
desperări, care făcu pe Olivier să capete adevărate convulsiuni.
Antoinette fu abătută de la propria ei suferinţă; nu se mai gândi
decât să-şi salveze fratele; şi dragostea ei adâncă îl pătrunse pe
Olivier, îl smulse din primejdiosul delir pe care i l-ar fi provocat
durerea. Strâns îmbrăţişaţi, lângă patul în care odihnea mama
lor, la lumina unei lămpi mici, Olivier repeta că trebuia să moară,
să moarăi amândoi, să moară imediat; şi arăta fereastra.
Antoinette simţea aceeaşi funestă dorinţă; dar lupta împotriva ei:
voia să trăiască…
— Pentru ce?
 — Pentru ea, spuse Antoinette (o arătă pe mama sa). E încă
printre noi. Gândeşte-te… După tot ceea ce a suferit pentru noi
trebuie să o scutim de cea mai mare dintre dureri, aceea de a ne
vedea murind nefericiţi. Ah! (reluă ea, cu mânie) … Şi apoi, nu
trebuie să ne resemnăm aşa! Nu vreau! În cele din urmă, mă
revolt! Vreau să fii fericit, într-o zi I
— Niciodată!
— Ba da, vei fi fericit. Am avut prea multe nenorociri. Lucrurile
se vor schimba; trebuie să se schimbe. Îţi vei realiza viaţa, vei
avea o familie, vei fi fericit, vreau asta, a vreau!
— Cum să trăim? Nu vom izbuti niciodată…
— Vom putea. Care e greutatea? Să trăim până când tu vei
putea să-ţi câştigi existenţa. Mă însărcinez eu cu asta. Vei vedea,
voi putea. Ah! Dacă mama m-ar fi lăsat, aş fi putut şi până
acum…
— Ce vrei să faci? Nu vreau să faci lucruri umilitoare. De altfel,
nici nu ai putea.
— Voi putea… Şi nu-i de loc umilitor să-ţi câştigi existenţa
muncind, cu condiţia s-o faci într-un mod cinstit. Nu te îngrijora,
te rog! Vei vedea, totul se va aranja, vei fi fericit, vom fi fericiţi,
dragul meu Olivier, ea va fi fericită prin noi…
Cei doi copii urmară singuri sicriul mamei lor. De comun acord
hotărâseră să nu spună nimic familiei Poyet i familia Poyet nu mai
exista pentru ei, fuseseră prea cruzi cu mama lor, contribuiseră la
moartea ei. Şi când portăreasa îi întrebase dacă nu au alte rude,
ei răspunseră:
— Nu. Pe nimeni.
În faţa mormântului neîmpodobit, se rugară, ţinându-se de
mână. Se încordau într-o îndărătnicie şi o trufie deznădăjduită,
care îi făceau să prefere chiar această singurătate prezenţei unor
rude indiferente şi făţarnice. Se reîntoarseră pe jos, în mijlocul
acestei mulţimi străine de doliul lor, străine de gândurile lor,
străine de întreaga lor fiinţă şi care nu avea comun cu ei decât
limba pe care o vorbeau. Antoinette îl ţinea de braţ pe Olivier.
Închiriară în aceeaşi casă, la ultimul etaj, un foarte mio
apartament, două odăi mansardate, o anticameră minusculi, care
trebuia să le servească de sufragerie, şi o bucătărie mare cât un
dulap. Ar fi putut găsi ceva mai bun într-un alt cartier; dar li se
părea că aci erau încă împreună cu mama lor. Portăreasa le arăta
un oarecare interes; dar, în curând, fu din nou prinsă de propriile
ei treburi şi nimeni nu se mai ocupă de ei. Niciun locatar din casă
nu-i cunoştea; iar el nici nu ştiau măcar cine le erau vecinii.
Antoinette obţinu s-o înlocuiască pe maică-sa, ca profesoară de
muzică la călugăriţe. Mai căută alte lecţii. Nu avea decât un
singur gând: să-şi crească fratele până când va intra la Şcoala
Normală. Singură luase această hotărâre, după multă chibzuială:
cercetase programele, se informase, încercase să afle şi părerea lui
Olivier; dar el nu avea nicio părere, alesese ea pentru el. Odată
intrat la Şcoala normală, va fi sigur toată viaţa de pâinea lui şi
stăpân al propriului său viitor. Trebuia să-l vadă odată acolo,
trebuia, cu orice preţ, să trăiască până atunci. Aveau să vină
cinci-şase ani groaznici: o vor scoate la capăt. Această idee căpătă
la Antoinette o forţă de neînţeles, sfârşind prin a o cuceri cu totul.
Viaţa de singurătate şi de mizerie pe care avea să o ducă, şi pe
care o vedea clar desfăşurându-se înaintea ochilor, nu era cu
putinţă decât datorită pasionantei exaltări care o cuprinsese! Să-
şi salveze fratele, să facă astfel ca măcar fratele ei să fie fericit,
dacă ea nu mai putea fi! … Această fetiţă de şapte- sprezece-
optsprezece ani, frivolă şi duioasă, fu cu totul transformată de
hotărârea ei eroică: era în ea o patimă de a se devota şi o mândrie
de a lupta, pe care nimeni nu i le-ar fi bănuit, ea însăşi mai puţin
decât oricine altul. La această vârstă critică pentru o femeie, în
aceste dintâi zile de primăvară febrilă, în care atâtea forţe de
dragoste umplu fiinţa şi o scaldă, ca un tainic izvor care murmură
sub pământ, o învăluie, o inundă, o ţin într-o stare de veşnică
obsesie, dragostea ia toate formele; nu cere decât să se dăruiască,
să se ofere pradă: orice pretext este bun, iar nevinovată şi
profunda ei senzualitate este gata să ia forma oricărui sacrificiu.
Dragostea făcu din Antoinette prada prieteniei
Fratelui ei, mai puţin pasionat, îi lipsea acest resort. De
altminteri, altul i se devota lui şi nu el altuia. – Cega ce este cu
mult mai uşor şi mai plăcut când iubeşti. Dimpotrivă, simţea
apăsând asupra lui remuşcarea de a-şi vedea sora istovindu-se de
muncă pentru el. I-o spunea. Ea răspundea:
— Ah! Sărmanul meu micuţ! … Dar nu înţelegi că tocmai asta
îmi dă puterea să trăiesc! Fără această grijă pe care mi-o dai, de
ce aş mai trăi?
Înţelegea foarte bine. Şi el, în locul Antoinettei, s-ar fi simţit
legat de această scumpă suferinţă; dar tu să fii pricina acestei
osteneli! … Mândria şi sufletul îi erau rănite. Şi ce strivitoare
povară pentru o făptură slabă ca el era răspunderea ce-l
împovăra, obligaţia de a reuşi, deoarece sora sa jucase pe această
carte întreaga ei viaţă! Un asemenea gând îi era cu neputinţă de
suportat şi, departe de a-i spori forţa, uneori îl copleşea. Cu toate
acestea el îl obliga totuşi să reziste, să muncească, să trăiască:
lucru de care nu ar fi fost în stare, fără această constrângere.
Exista în el o predispoziţie la înfrângere, poate chiar la sinucidere:
poate că s-ap fi şi prăbuşit, dacă sora lui n-ar fi fost ea aceea
care, în locul lui, să-l fi vrut ambiţios şi fericit. El suferea
simţindu-şi contrariată firea; şi totuşi aceasta era salvarea. Dar şi
el era la o vârstă critică, la- acea primejdioasă vârstă la care sunt
doborâţi mii de tineri, care se lasă pradă rătăcirii simţurilor lor şi
care; pentru doi-trei ani de nebunie, îşi jertfesc viaţa pentru
totdeauna. Dacă ar fi avut răgaz să se lase pradă gândurilor lui,
ar fi căzut în descurajare sau ar fi ajuns la destrăbălare: de dte ori
i se întâmpla să privească înlăuntrul lui ÎI cuprindeau din nou
bolnăvicioasele lui visări, dezgustul de viaţă, de Pariş, de impura
fermentare a acelor milioane de făpturi care se învălmăşesc şi
putrezesc împreună. Dar prezenţa surorii lui spulbera acest vis
urât; şi de vreme ce ea trăia doar ca el să trăiască, el avea să
trăiască, da, să fie fericit, chiar în ciuda lui însuşi…
Astfel, viaţa lor fu clădită pe un pasionat ideal, plămădit din
stoicism, credinţă şi nobile ambiţii. Amândoi copiii îşi închinară
întreaga viaţă acestui unic ţel: reuşita lui Olivier. Antoinette
acceptă toate sarcinile, toate umilinţele: fu institutoare prin
diferite case, unde era tratată aproape ca o servitoare; trebuia să-
şi însoţească elevele la plimbare, ca o bonă, să se bălăbănească
ceasuri întregi cu ele pe străzi, sub pretextul că le Învăţa limba
germană. Dragostea pentru fratele ei să chiar mândria ei, găseau
În aceste suferinţe morale; în aceasta trudă, o intensă bucurie.
Se întorcea acasă prăpădită de osteneală» ca să se ocupe de
Olivier» care îşi petrecea ziua la liceu ca semiintem şi nu se
întorcea acasă decât seara. Pregătea cina pe maşina de gaz
sau pe o lampă cu spirt. Lui Olivier nu-i era niciodată foame şi
toate-l scârbeau, carnea îi producea un dezgust de nestăpânit;
trebuia să-l silească să mănânce, sau să-şi bată capul ca să-i
facă vreo mâncărică gustoasă; iar biata Antoinette nu prea era
o bucătăreasă iscusită! După ce îşi dădea toată osteneala, se
simţea rănită de moarte auzindu-l declarând că bucatele ei
erau de nemâncat. Abia după multe crize de deznădejde în
faţa maşinii de gătit – din acele mute deznădejdi cunoscute
tinerelor gospodine stângace şi care, fără ştirea cuiva, le
otrăvesc viaţa şi uneori chiar somnul – ea ajunse să se
priceapă puţin.
După cină, spăla puţinele vase de care se serveau (el voia să
o ajute, dar ea nu primea) şi se ocupa ca o mamă le lecţiile
fratelui ei. Ll punea să-şi spună lecţia, îi citea temele, şi
uneori îl ajuta chiar să şi le facă, fiind totuşi atentă să nu
rănească această mică şi sensibilă făptură, tşi petreceau seara
În jurul unicei lor mese; care le servea şi la mâncat şi ta scris
El îşi făcea temele; ea cosea sau făcea lucrări de birou În
vreme ce el dormea, ea îi repara hainele sau lucra pentru ea.
Cu toată greutatea pe care o avea de a ieşi la capăt,
hotărâră, de comun acord, ca toţi banii pe care vor reuşi să-i
pună deoparte să folosească, înainte de orice, să-i scape de
datoria pe care mama lor o contractase faţă de familia Poyet.
Nu pentru că aceştia ar fi fost nişte creditori supărători: nu
dăduseră nid un semn de viaţă; nu se mai gândeau la aceşti
bani, pe care-i credeau definitiv pierduţi; se considerau, în
fond, prea norocoşi de a se fi descotorosit cu acest preţ de
rudele lor compromiţătoare. Dar mmdria celor doi copii şi
pietatea lor filială sufereau ca mama lor să datoreze ceva
acelor oameni pe care-i dispreţniau. Îşi impuseră privaţiuni;
făcură economii la cea mal măruntă distracţie, la
îmbrăcăminte» la hrană, pentru a ajunge să sferângă cei două
sute de franci. – A»»» enormă pentru ei. Antoinette ar fi vrut d
fie singura care să se priveze. Dar când fratele ei află ce voia
să, focă, nimic nu putu să-l împiedice să faci la fel. Se işte» -
Veau amândoi urmărind această sarcină, fericiţi când puteW.
Pune deoparte câţiva bănuţi pe zi.
L) upă multe privaţiuni, în trei ani, reuşiră să adunt-, oan cu
ban, suma datorată. Fu o mare bucurie pentru ei. Antoinette se
duse, într-o seară, la familia Poyet. Fu primită fără bunăvoinţă:
căci credeau că a venit să oeară vreun ajutor. Socotiră că e bine
să i-o ia înainte, reproşându-i pe un ton sec că nu le-a dat nicio
veste, nici măcar nu le-a comunicat moartea mamei sale, şi că nu
vine la ei decât când are nevoie. Ea îi întrerupse liniştit, spunând
că nu avea intenţia să-i deranjeze: venise doar pentru a restitui
banii împrumutaţi; şv. Punând pe masă cele două bancnote, ceru
o chitanţă. Ei îşi schimbară imediat purtarea şi se prefăcură că
nu vor să primească: simţeau pentru ea acea afecţiune subită, pe
care o resimte creditorul faţă de debitorul care-i aduce, după ani
de zile, banii pe care nu mai conta. Încercară să afle unde locuiau
Antoinette şi Olivier şi cum o duceau. Ea evită să răspundă, ceru
din nou chitanţa, spuse că era grăbită, salută rece şi plecă.
Familia Poyet fu indignată de ingratitudinea acestei fete.
Scăpată de această obsesie, Antoinette continua aceeaşi viaţă
de privaţiuni, dar de data aceasta pentru fratele ei. Numai că
acum se ascundea şi mai mult, ca el să nu afle: economisea de la
îmbrăcămintea ei, şi, câteodată. Îşi luă de la gură ca să aibă bani
pentru îmbrăcămintea fratelui ei şi pentru distracţiile lui, pentru
a-i face viaţa mai plăcută şi mai variată, pentru a-i îngădui să
meargă din când în când la concerte, sau chiar la operă – cea mai
mare fericire pentrui Olivier. Nu ar fi vrut să se ducă fără ea; dar
ea găsea pretexte ca să nu meargă şi să-i înlăture remuşcările:
pretindea că era prea obosită, că nu avea chef să iasă. Că toate
acestea o plictiseau. EU nu-i credea minciunile spuse din
dragoste; dar egoismul lui era mai puternic. Se ducea la teatru; şi
o dată acolo, remuşcările îl cuprindeau din nou; se gândea la ea
tot timpul spectapolului: nu mai avea nicio plăcere. Într-o
duminică în care-l trimisese la concertul de la Châtelet, sp
reîntoarse după o jumătate de oră, spunându-i Antoinettei că.
Ajuns la podul Saint-Michel, nu mai avusese curajul să meargă
mai departe: concertul nu-l mai interesa, îi tăcea foarte rău să se
distreze fără ea. Nimic nu-i putu face o mai mare plăcere
Antoinettei, cu toată supărarea pe care o avu că Olivier s-a lipsit,
din pricina ei, de distracţia de duminici. Dar nici lui nu-i trecea
prin minte să regrete: când văzuse.
La întoarcere, chipul surorii sale strălucind de o bucurie pe
caro zadarnic se căznea s-o ascundă, se simţise mai fericit decât
ar fi fost ascultând cea mai frumoasă muzică din lume. Petrecură
această după-amiază de duminică împreună, lângă fereastră, el
cu o carte, ea cu un lucru în mină, fără să lucreze şi fără să
citească, vorbind despre fleacuri care nu-i interesau nici pe el,
nici pe ea. Nicicând o duminică nu fus-jae mai plăcută inimii lor.
Căzură de acord să nu se mai despartă pentru a merge la
concerte-: nu mai erau în stare să se simtă fericiţi unul fără
celălalt.
Ea reuşi să economisească pe ascuns de ajuns pentru a face lui
Olivier surpriza închirierii unui pian, care, după un sistem de
locaţiune, la capătul unui anumit număr de luni, trebuia să le
aparţină complet. Copleşitoare sarcină pe care şi-o mai lua!
Scadenţele acestea fură adesea un coşmar pentru ea; îşi ruina
sănătatea pentru a găsi banii necesari. Dar această nebunie le
asigura o atât de mare fericire amându- rora! În această viaţă
aspră, muzica era paradisul lor. Ea căpătă un loc imens
înlăuntrul lor. Se învăluiau în ea pentru a uita de restul lumii.
Dar aceasta nu era fără pericol. Muzica are câteodată o influenţă
dizolvantă asupra sufletului omului modern. Calda-i lâncezeală de
etuvă sau de toamnă enervantă exaltă simţurile şi ucide voinţa
Dar pentru un suflet» constrâns la o activitate excesivă şi fără
bucurii, ca acela al Antoinettei, ea era o destindere Concertul de
duminică era singura lumină ce strălucea într-o săptămână de
trudă neobosită Trăiau din amintirea ultimului concert şi din
speranţa celui viitor, din aceste două-trei ceasuri petrecute în
afară de Pariş, în afară de timp După o lungă aşteptare în stradă,
în ploaie, în zăpadă, sau în vânt şi frig, ghemuiţi unul într-altul, şi
tremurând că nu vor mai găsi locuri, se înfundau în teatru, unde
erau pierduţi într-o mulţime omenească, în locuri strâmte şi
întunecoase. Se înăbuşeau, erau striviţi şi uneori aproape le
venea rău din pricina căldurii şi a înghesuielii; şi erau fermecaţi,
fermecaţi de propria lor fericire şi fiecare de fericirea celuilalt,
fericiţi să simtă curgvndu-le în suflet valurile de bunătate, de
lumină şi de forţă, care se revărsau generos, din sufletele mari ale
lui Beethoven şi Wagner, fericiţi să vadă înseninându-se scumpul
chip frăţesc. – Chip pălit de oboselile şi grijile prea timpurii.
Antoinette se simţea moleşită, ca în braţele unei mame care o
strângea În pieptul ei. Se ghemuia în cuibul moale şi cald; şi
plângea încet de tot, Olivier îi strângea mâna. Nimeni nu-i lua în
seamă, în umbra sălii monstruoase, în oare ei nu erau singurele
suflete rănite ce se refugiau sub aripa maternă a Muzicii.
Antoinette îşi găsise un sprijin şi în religie. Era foarte pioasă şi
nu lăsa să treacă nicio zi fără să facă lungi şi arzătoare rugăciuni
şi nici să treacă vreo duminică în care să lipsească de la liturghie.
Cu toată viaţa ei de zbucium tie- meritat, nu putea să nu creadă
în dragostea acelui Prieten divin, care suferă odată cu tine şi care,
într-o zi, te va consola. Mai mult chiar decât cu Dumnezeu, ea era
în comuniune intimă cu morţii ei, şi îi asocia în taină la toate
încercările prin care trecea. Dar avea un spirit independent şi o
minte limpede; se ţinea departe de ceilalţi catolici şi nu era prea
bine văzută de ei; o socoteau sămânţă rea, nu erau departe de a o
privi ca pe o liber-cugetătoare, sau pe cale de a deveni ca atare,
pentru că nu înţelegea, ca o adevărată mică franţuzoaică ce era,
să renunţe la libertatea el de gândire: ea credea nu din supunere,
ca oamenii de rând, ci din dragoste
Olivier nu mai credea. Lentul travaliu de dezagregare a
credinţei, început încă din prunele luni ale şederii lui la Pariş, i-o
distrusese în întregime. Suferise cumplit, căci nu făcea parte
dintre aceia, îndeajuns de puternici sau îndeajuns de mediocri,
pentru a se lipsi de credinţă: aşa încât străbătuse crize de
ucigătoare chinuri sufleteşti. Dar sufletul îi rămăsese mistic; şi,
oricât de necredincios devenise, niciun cuget nu era mai aproape
de al lui decât acela al surorii sale Trăiau, şi unul şi celălalt, într-
o atmosferă religioasă. Când se întorceau seara acasă, fiecare de
la treburile lui, după ce întreaga zi fuseseră despărţiţi, micul lor
apartament era pentru ei portul, azilul inviolabil, sărac, îngheţat,
dar pup. Cât de departe se simţeau anolo de zgomotul şi cugetul
corupt al Parisului
Nu vorbeau mult despre ceea ce făcuseră: pentru că atunci
când te întorci obosit nu mai ai inima să retrăieşti, povestind-o,
ziua penibilă care s-a dus Se sileau împreună (şi lără să-şi dea
seama) să o uite. Mai cu seamă în primul ceas, când se regăseau
la masa de seară, aveau grijă să nu-şi puni întrebări. Îşi spuneau
bună seara, din ochi; şi câteodată nu scoteau o vorbă tot timpul
mesei. Antoinette îşi privea fratele, care rămânea visând în faţa
farfuriei, ca altădată, când era mic Îi mângâia uşor mâna:
— Haide! Spunea ea surâzind. Curaj!
Surâdea şi el şi reîncepea să mănânce. Cina trecea astfel, fără
ca ei să se silească să curme tăcerea. Erau însetaţi de tăcere…
De-abia către sfârşit, când se simţeau odihniţi şi când fiecare,
înconjurat de dragostea discretă a celuilalt, ştergea de pe fiinţa lui
urmele impure ale zilei, limba li se mai dezlega puţin.
Olivier se aşeza la pian. Antoinette se dezobişnui să mai cânte,
pentru a-l lăsa pe el: căci era singura lui distracţie; şi i se dăruia
din toate puterile. Era foarte bine înzestrat) pentru muzică:
natura lui feminină, mai curând făcută pentru a iubi decât pentru
a acţiona, îmbrăţişa cu dragoste gândurile muzicienilor pe care-i
executa, se contopea cu ele, le reda, cu o pasionată fidelitate, cele
mai uşoare nuanţe, cel puţin pe cât îi permiteau şi braţele şi
suflul său, prea slabe, pe care le zdrobea efortul titanic cerut de
Tristan, sau de ultimele sonate ale lui Beethoven. Aşa încât, de
preferinţă, el se refugia în Mozart şi în Gluck; şi tot această era
muzica pe care o preferă şi ea.
Câteodată, cânta şi ea, dai- cântece foarte simple, vechi melodii.
Avea o voce de mezzo voalată, gravă şi fragilă. Antoinette era atât
de timidă încât nu putea cânta în faţa nimănui; abia izbutea să
cânte pentru Olivier: gâtlejul i se strângea. Era o arie de
Beethoven cu cuvinte scoţiene pe care o iubea ea în mod deosebit:
Credinciosul Johnie: era calmă, calmă… şi în adâncurile ei o
căldură! … Semăna cu ea. Olivier nu putea s-o audă, fără să-l
podidească lacrimile.
Dar ea prefera să-şi asculte fratele cântând. Se grăbea să
isprăvească treaba şi lăsa deschisă uşa de la bucătărie, ca să-l
audă mai bine pe Olivier; dar cu toate precauţiile pe care le luă, el
îşi pierdea răbdarea şi se plângea de zgomotul farfuriilor. Atunci
ea închidea uşa; şi când termină, venea şi se instală pe un
scăunel jos, nu chiar lângă pian (căci când cânta el nu putea
suferi pe nimeni în preajmă-i), ci lângă sobă; şi acolo, ca o
pisicuţă, ghemuită în ea însăşi, cu spatele la pian şi cu ochii
pironiţi în ochii de aur ai căminului, în care se sfârşea în linişte o
brichetă de cărbuni, se pierdea toropită în icoanele trecutului.
Când băteau ceasurile nouă, îi venea foarte greu să-i amintească
lui Olivier că era vremea să sfârşească. Îi venea anevoie să-l
smulgă pe sine din această visare; dar Olivier avea încă de lucru
seara, şi nu trebuia să se culce prea târziu. El nu o asculta
îndată: avea totdeauna nevoie de un oarecare răgaz ca să poată,
după ce se desprindea de muzică, să se apuce serios de lucru.
Gânduri le îi rătăceau pe alte meleaguri. Adeseori, jumătatea de
ceas bătea mai înainte ca el să se fi smuls din ceaţă. De cealaltă
parte a mesei, Antoinette, plecată asupra lucrului, ştia că el nu
face nimic; dar nu prea îndrăznea să-l privească de teamă că,
părând că-l supraveghează, să nu-l enerveze.
El era la vârstă ingrată – fericită vârstă – la care umbli năuc cât
e ziulica de lungă. Avea o frunte pură, ochi de fată, şireţi şi naivi,
deseori încercănaţi, o gură mare, cu buzele pline, semănând cu
acelea ale unui prunc care suge, cu su- râsul puţin strânib, vag,
distrat, ştrengar; o claie de păr îi intră în ochi strângându-se
aproape ca un coc pe ceafă, cu o şyviţă ce se ridica răzvrătită
dindărăt; o cravată gata să se desfacă (sora lui îi făcea cu grijă
nodul în fiecare dimineaţă); o haină ai cărei nasturi erau
totdeauna aproape rupţi, cu toate că ea îi tot cosea; fără manşete;
mâinile mari cu încheieturile osoase. Cu aerul batjocoritor,
aproape adormit şi voluptuos, el căsca gura necontenit. Privirea-i
aiurită făcea înconjurul odăii Antoinettei (la ea era instalată masa
de lucru), rătăcind pe pătucul de fier, deasupra căruia spânzura
un crucifix de ivoriu cu o ramură de merişor, pe portretele tatălui
şi ale mamei sale, pe o fotografie veche care înfăţişa orăşelul de
provincie cu tumul şi cu oglinda lui de ape. Când se oprea asupra
chipului cam palid al surorii sale* care lucra în tăcere, îl
cuprindea o nesfârşită înduioşare pentru ea şi o mare furie
împotriva lui: se smulgea atunci din reverie, supărat de năuceala
lui; şi lucra cu toată râvna, pentru a recuceri timpul pierdut.
În zilele libere, citeau. Citeau" fiecare pentru sine. Cu toată
dragostea pe care şi-o purtau unul altuia, nu puteau citi
împreună aceeaşi carte, tare, fără să se simtă răniţi, ca de o lipsă
de pudoare. O carte frumoasă li se părea o taină ce trebuie
murmurată doar în tăcerea sufletului. Când o filă îi fermeca, în
loc s-o citească tare, îşi treceau cartea, indicând pasajul cu
degetul, şi-şi spuneau: „Citeşte! “
Atunci, pe când celălalt citea, acela care citise deja urmărea, cu
ochi strălucitori, pe obrazul prietenului lui, emoţiile pe care acesta
le încerca; şi se bucura, din toată inima, odată cu el.
Dar adesea, cu capul sprijinit în palme, cu cartea în faţă, nu
citeau: vorbeau. Pe măsură ce cobora seara, simţeau mai mult
nevoia să se destăinuiască şi le venea mai puţin, greu să
vorbească. Olivier avea gânduri negre; şi această slabă făptură
simţea totdeauna nevoia să-şi verse chinurile în sufletul altuia ca
să scape de ele. Era ros de îndoieli. Antoinette trebuia să-i dea
curaj, să-l apere de sine însuşi: era o luptă fără sfârşit, pe care o
lua de la capăt în fiecare zi. Vorbele lui Olivier tălmăceau o mare
amărăciune, de care se simţea uşurat îndată ce-o destăinuia: dar
nu-l neliniştea gândul că acum o copleşea pe sora lui. Îşi dădu
seama foarte târziu cât de mult o secătuia: îi lua puterea şi-i
strecura, în schimb, propriile lui îndoieli. Antoinette nu lăsa să se
vadă nimic. Curajoasă şi veselă din fire, se silea să rămână veselă
în aparenţă, dosi îşi pierduse de mult veselia. Avea momente de
adâncă oboseală, de revoltă împotriva vieţii de neîntrerupte jertfe
căreia i se dăruise cu totuT. Dar se osândea pentru aceste
gânduri, nu voia să le cerceteze; le îndura, împotriva voinţei ei, nu
le accepta. Rugăciunea îi venea într-ajutor, în afară de cazurile
când sufletul nu putea să se roage (şi aceasta se poate întâmpla),
când era parcă uscat- Atunci nu mai rămânea nimic de făcut
decât să aştepţi în tăcere, înfrigurat şi ruşinat, că harul să revină.
Niciodată Olivier nu bănuia aceste torturi sufleteşti. În acele clipe,
Antoinette găsea un pretext pentru a se îndepărta sau pentru a se
închide în camera ei; şi nu reapărea decât după ce criza trecuse;
atunci, era surî- zătoare, mai tandră decât înainte. - Căindu-se
parcă de a fi suferit.
— Odăile le erau alăturate. Păturile lor erau aşezate de cele
două părţi ale aceluiaşi perete: puteau să se audă prin el, chiar îşi
vorbeau în şoaptă; şi, când aveau insomnie, mid lovituri bătute
încetişor în perete spuneau: „Dormi! Eu nu dorm “.
Atât de subţire era peretele încât erau ca doi prieteni culcaţi în
mod cast alături. În acelaşi pat. Dar uşa între odăile lor era
totdeauna închisă, noaptea, dintr-o instinctivă şi profundă
pudoare – un sentiment sacru; – nu rămânea deschisă decât când
Olivier era bolnav: ceea ce se întâmpla destul de des.
Şubreda-i sănătate nu se restabilea. Părea mai curând că se
agravează. Era necontenit bolnav: de gât, de piept, de cap, de
inimă; cea mai mică răceală risca, la el, să degenereze în bronşită:
luă scarlatină şi fu pe punctul să moară} chiar fără să fie bolnav
prezenta simptome bizare de boli grave, care, din fericire, nu
izbucneau: avea puncte dureroase la plămâni sau la inimă. Într-o
zi, doctorul care îl asculta diagnostică o pericardită sau o
inflamaţie a plămânului; şi marele medic specialist, pe care-l
consultară apoi, confirmă aceste temeri. Totuşi, nu se întâmpla
nimic. Mal «u seamă nervii îi erau bolnavi; şi este ştiut că acest
gen de suferinţe ia formele cele mai neaşteptate; te alegi doar cu
oalele de nelinişte. Dar cât erau de cumplite pentru Antoinette!
Câte nopţi de nesomn! Era cuprinsă de spaimă, în patul din care,
tremurândă, se ridica adesea pentru a pândi la uşă respiraţia
fratelui ei. Îşi zicea că o să moară, o ştia, era sigură: se ridica
îngrozită şi îşi împreuna mâinile, le strângea, îşi astupă gura cu
ele ca să nu strige. — „Doamne Dumnezeule! Imploră ea, nu mi-l
lua! Nu, asta… asta, nu ai dreptul s-o faci! … Te rog, te rog! … O,
scumpa mea mămică I Vino-mi în ajutor! Scapă-l, fă-l să trăiască!
…“
Îşi încorda tot trupul.
— Ah! Să mori când erai pe cale să faci ceva, când tăcuseşi deja
atât, când erai pe punctul de a ajunge, când era cât p-aci să fie
fericit… nu, asta nu era cu putinţă, ar fi fost prea cumplit! …
Olivier nu întârzie să-i dea alte motive de nelinişte.
Era profund cinstit, ca şi ea, dar cu o voinţă slabă şi cu o
inteligenţă prea liberă şi_ prea complexă, ca^să nu fie şi puţin
tulbure, sceptică, indulgentă cu ceea ce ştia că este rău şi atrasă
de plăceri. Antoinette era atât de pură, încât ţi trebui multă vreme
până să înţeleagă ce se petrecea în mintea fratelui ei. Descoperi
această deodată, într-o bună zi.
Olivier o credea plecată de acasă. Avea, de obicei, o lecţie la
această oră; dar în ultima clipă, primise un bileţel de la eleva ei
care o anunţa că nu are nevoie de ea în acea zi. Simţise o tainică
plăcere, cu toate că aceasta însemna câţiva franci mai puţin
pentru bietul ei buget; dar se simţea foarte ostenită, şi se întinse
pe pat: se bucura din plin că se putea odihni o zi fără să aibă
remuşcări. Olivie» se întoai’se de la liceu; era însoţit de un
camarad. Se instalară în odaia de alături şi Începură să
vorbească. Se auzea tot ce-şi spuneau: nu se simţeau stingheriţi,
crezându-se singuri. Antoinette asculta, surâzând, vocea veselă a
fratelui el* Dar în curând, încetă de a mai zâmbi şi sângele îi
îngheţă În vine. Vorbeau despre lucruri brutale, fără perdea, într-
un chip groaznic: păreau că se complac. Îl auzea râzând pe
Olivier, pe micuţul ei Olivier; şi din gura lui, pe care o credea
inocentă, ieşeau măscări, care o încremeneau de scârbă. O durere
ascuţită o străpungea până în adâncul fiinţei. A
Ceasta dură vreme îndelungată: ei nu se săturau vorbind şi ea
nu se putea opri de a-i asculta. În sfârşit, plecară; şi Antoinette
rămase singură. Atunci plânse: ceva murise în ea f imaginea
ideală pe care şi-o făcea despre fratele ei – despre copilul ei – era
pângărită: simţea o durere de moarte. Nu-t spuse nimic, când se
regăsiră, seara. O văzu că a plâns şi nu putu şti de ce. Nu înţelese
schimbarea ei faţă de el. Trebui câtva timp ca ea să-şi revie.
Dar lovitura cea mai dureroasă o primi în seara în care el nu
veni acasă. ÎI aşteptă toată noaptea, fără să se culce< Nu suferea
numai în puritatea ei morală; suferea până în ascunzişurile cele
mai tainice, ale sufletului, acele adânci ascunzişuri răscolite de
sentimente întunecate, asupra cărora, arunca, pentru a nu le
vedea, un văl ce-ţi este interzis să-l înlături.
Olivier voise mai ales să-şi afirme independenţa. Reveni,
dimineaţa, compunându-şi o atitudine, gata să răspundă obraznic
surorii lui, dacă i-ar fi făcut vreo observaţie. Se strecură în
apartament, în vârful picioarelor, ca să n-o deştepte din somn.
Dar când o văzu trează, aşteptându-l, palidă, cu ochii roşii de
plâns, când văzu că în loc să-i facă cel mai mic reproş, se ocupa
de el în tăcere, preparându-i mâncarea, înainte de plecarea la
liceu; când văzu că nu-i spune nimic, dar că părea copleşită şi că
însăşi întreaga sa fiinţă era o adevărată mustrare, nu mai rezistă:
i se aruncă în genunchi, îşi ascunse capul în rochia ei şi plânseră
amândoi. Îi era ruşine de el, se simţea dezgustat şi pângărit de
noaptea pe care o petrecuse. Voi să vorbească: ea îl împiedică,
punându-l mâna pe gură; iar el sărută această mână. Nu mai
spuseră nimic: se înţelegeau. Olivier îşi jură că n-o s-o mai facă pe
Antoinette să sufere şi că va fi aşa cum se aştepta ea să fie. Dar
orice făcu, ea nu reuşi să-şi vindece curând rana: era ca în
convalescenţă. Se simţeau stingheriţi unul faţă de celălalt.
Dragostea-i pentru el era la fel de mare; dar văzuse* în sufletul
fratelui ei ceva care acum îi era străin şi de care se temea.
Era cu atât mai tulburată de ceea ce întrevedea în sufletul lui
Olivier, cu cât în vremea aceea, suferea de faptul că era urmărită
de bărbaţi. Când se întorcea seara acasă, pe înnoptat, când mai
ales trebuia să iasă după cină- pentru a lua sau a preda lucrări
de birou, teama de a fi acostată, urmărită şi de a asculta
propuneri grosolane era un chin insuportabil. De clte ori putea
să-şi ia fratele cu ea, o făcea, sub pretextul că astfel îl face să se
plimbe; dar el nu se prea în- voia, iar ea nu îndrăznea să
stăruiască; nu voia să-l la de la lucru. Sufletul ei feciorelnic şi
provincial nu se putea obişnui cu aceste moravuri. Parisul,
noaptea, era pentru ea o întunecată pădure, în care se simţea
hăituită de jivine dezgustătoare; şi tremura când trebuia să iasă
din vizuină. Totuşi, trebuia să iasă. Trecu multă vreme până ce se
mai obişnui; continua să sufere din această pricină. Şi când se
gândea că micuţul ei Olivier va fi – poate chiar şi era – ca unul
dintre aceşti oameni care o urmăreau, îi venea greu, ajungând
acasă, să-i întindă mâna pentru a-i da bună seara. El nu putea
înţelege ce avea ea împotriva lui…
Fără să fie foarte frumoasă, avea un mare farmec şi a- trăgea
privirile, cu toate că nu făcea nimic pentru aceasta. Foarte simplu
îmbrăcată, aproape totdeauna în negru, nu prea înaltă, subţirică,
cu un aer delicat, tăcut, strecurându-se discret printre oameni,
ferindu-se de a atrage asupră-şi lu- area-aminte, o stârnea fără
vrerea ei, prin expresia de profundă suavitate a blânzilor ei ochi
obosiţi şi a gurii ei mici şi pure. Îşi dădea seama, uneori, că place:
atunci se simţea încurcată – şi totuşi mulţumită… Cine ar putea
spune cî^ă drăgălaşă şi castă cochetărie poate pătrunde, fără
nicio ştiinţă, într-un suflet senin ce simte plăcuta apropiere a
altor suflete? Aceasta o tălmăcea o uşoară stângăcie a gesturilor,
o privire timidă, cu coada ochiului: ceea ce era şi plin ie haz şi
înduioşător. Tulburarea ei ispitea şi mai mult. Ea aţâta poftele,
care, pentru că era o fată săracă şi fără niciun sprijin în viaţă. Îi
erau mărturisite fără sfială.
Se ducea, uneori, la familia Nathan, bogaţi israeliţi, care se
interesau de ea, fiindcă o întâlniseră într-o familie de prieteni în
casa cărora dădea lecţii; şi chiar, nu se putuse feri, cu toată
sălbăticia ei, de a lua parte, o dată sau de două ori, la seratele lor.
Domnul Alfred Nathan era un profesor bin» cunoscut la Pariş,
savant eminent şi în acelaşi timp foarte monden, cu acel baroc
amestec de ştiinţă şi de frivolitate, atât de obişnuit în societatea
evreiască. În doamna Nathan se amestecau, în aceeaşi măsură „o
reală bunătate şi o exagerată mondenitate. Fuseseră amândoi.
Faţă de Antoinette, excesivi în manifestările de simpatie
zgomotoasă, sincere, de alt- minteri intermitente Antoinette
găsise. În general, mai multă simpatie printre evrei decât printre
coreligionarii ei. Evreii au multe defecte; dar au o mare calitate –
cea dinţii dintre toate, poate: sunt vii, sânl umani; nimic omenesc
nu le esu- străin, se interesează de cei care trăiesc. Chiar atunci
dna nu sunt însufleţiţi de o adevărată, şi caldă simpatie, îl
străbate o necurmată curiozitate, care îi face să caute sufletele şi
minţile de oarecare preţ, oricât s-ar deosebi de ale lor. Nu că ar
face în general mare lucru pentru a le ajuta: căci sunt solicitaţi de
prea multe interese în acelşi timp şi, med mult decât oricine, în
prada vanităţilor mondene deşi se socotesc liberi. Cel puţin, ei fac
ceva; şi aceasta este mult în apatia societăţii contemporane. Sunt
un ferment de acţiune, o sămânţă de viaţă. Antoinette care se
izbise, la catolici, de un zid de indiferenţă glacială, simţea mai
mult decât oricine preţul interesului, oricât de superficial ar fi
fost, pe care i-l arăta familia Nathan. Doamna Nathan simţise
ceva din viaţa de devotament a Antoinettei; era sensibilă la
farmecul ei fizic şi moral; şi pretinsese a o lua sub protecţia ei. Nu
avea copii; dar iubea tineretul şi îl primea adesea la ea; stăruise
ca să vină şi Antoinette, pentru a ieşi din izolarea ei, pentru a se
distra puţin. Şi cum ghici uşor că sălbăticia Antoinettei se datora
în parte strâmtorii în care se găsea, ţinuse să-i ofere toalete
frumoase, pe care mândria Antoinettei nu le primise | dar
amabila protectoare făcuse în aşa fel încât găsise mijlocul de-a o
sili să accepte unele dintre acele mărunte daruri, care sunt atât
de scumpe nevinovatei vanităţi femeieşti. Antoinette era, în acelaşi
timp, recunoscătoare şi încurcată. Ea se silea să vină din când în
când la seratele doamnei Nathan; şi, pentru că era tânără, găsea
în aceasta. În ciuda tuturor lucrurilor, o plăcere.
Dar în lumea aceasta cam amestecată, în care veneau mulţi
tineri, mica protejată a doamnei Nathan, săracă şi frumoasă,
fusese imediat ţinta a doi-trei dezmăţaţi, care o ochiseră foarte
siguri de ei. Timiditatea Antoinettei intrase dinainte în socotelile
lor. Fusese chiar obiectul unor prinsori între ei.
Primi într-o zi o scrisoare anonimă – sau mai exaot semnată cu
un nobil pseudonim – în care i se făceau declaraţii: urmară
scrisori de dragoste, măgulitoare, stăruitoare, fixând un rendez-
vous; apoi, foarte curând după aceea, mai îndrăzneţe, îneercând
s-o ameninţe, şi, puţin după aceea, insulte, calomnii josnice: o
dezbrăcau, dibuiau tainele trupului ei, îl întinau cu poftele lor
grosolane; încercau să se folosească de naivitatea Antoinettei,
făcând-o să se teamă de o ruşine în ochii oamenilor, dacă nu va
veni la întâlnirea fixată. Ea plângea de durere că a putut provoca
asemenea propuneri; şi aceste insulte ardeau orgoliul trupului şi
al sufletului ei. Nu ştia cum să iasă din această Încurcătură. Nu
voia să vorbească cu fratele ei: ştia că va suferi prea tare, şi că va
da întâmplării un caracter încă mai grav. Nu avea prieteni. Să
recurgă la poliţie? Se temea de scandal. Trebuia, totuşi, să pună
capăt acestui lucru. Simţea că numai cu tăcerea nu se va putea
apăra, că netrebnicul care o urmărea va fi tenace şi că va merge
până la capăt oprindu-se doar în clipa în care ar simţi vreo
primejdie.
Tocmai îi trimisese un fel de ultimatum, prin care o soma să se
găsească, a doua zi, la muzeul Luxemburg. Se duse. Tot
chinuindu-şi mintea, ajunsese să se convingă că persecutorul ei
trebuia să o fi întâlnit la doamna Nathan. Anumite vorbe dintr-o
scrisoare făceau aluzie la o întâmplare care nu putuse să se
petreacă decât acolo. Rugă pe doamna Nathan să-i facă un mare
serviciu, să o însoţească, în trăsură, până la poarta muzeului şi s-
o aştepte un moment. Intră. În faţa tabloului convenit, şantajistul
o abordă, triumfător, şi începu să-i vorbească, cu o curtenie
afectată. Ea îl privi ţintă, în tăcere. Când termină, o întrebă,
glumind, de ce îl privea aşa. Ea răspunse:
— Privesc un laş.
Nu se simţi de loc încurcat pentru atâta lucru şi începu să
devină familiar. Ea spuse s
— Ai vrut să mă ameninţi cu un scandal. Îţi ofer acest scandal.
Vrei?
Tremura toată, vorbea tare şi se arăta gata să atragă atenţia
asupra lor. Erau priviţi. El simţi că ea nu se va da înapoi de la
nimic. Coborî tonul. Ea îi azvârli încă o dată cuvintele:
— Eşti un laş! Şi îi întoarse spatele
Nevoind să pară învins, o urmări. Ea ieşi din muzeu urmată de
acest bărbat. Se duse drept spre trăsura care aştepta, deschise
brusc uşa: şi urmăritorul ei se găsi nas în nas cu doamna
Nathan, care îl recunoscu şi-l. Salută, spunându-l pe nume. El îşi
pierdu cumpătul şi se făcu nevăzut.
Antoinette trebui să povestească însoţitoarei sale intâm- plarea.
Făcu aceasta cu părere de rău şi cu foarte multe re— zerve. Îi
venea greu să lase pe o străină să cunoască intimitatea vieţii ei şi
suferinţele pudorii ei rănite. Doamna Nathan îi reproşă că n-o
încunoştinţase mai de mult. Antoinette o imploră să nu spună
nimic, nimănui. Întâmplarea se opri aci j şi jiietena Antoinettei
nici du fu măcar nevoită şi interzici personajului accesul în
salonul ei: căci el se feri să mai revină.
Cam în aceeaşi vreme, Antoinette a\~u o supărare de • cu totul
altă naturi.
Un bărbat foarte cinstit, de patruzeci de ani, consul în
Extremul Orient, şi care revenise să petreacă câteva luni de
concediu în Franţa, o întâlni pe Antoinette la familia Nathan. Se
îndrăgosti de ea. Întfinirea fusese pusă la cale, fără ştirea
Antoinettei, de doamna Nathan, care-şi pusese în minte s-o
mărite pe mica ei prietenă. Şi el era israelit. Nu era frumos. Nu
mai era tânăr. Era puţin chel şi adus de spate; das avea o privire
blândă, purtări afectuoase şi un suflet care ştia să ia parte la
suferinţă, căci suferise şi el. Antoinette nu mai era fetiţa
romanţioasă de odinioară, copilul răsfăţat care visa la viaţă că Ia o
plimbare pe o zi frumoasă, cu un îndrăgostit; acum privea viaţa ca
pe o aprigă lupţi, pe care trebuia să o ia de la capăt, în fiecare zi,
fără vreo odihnă, sub osânda de a pierde într-o clipă tot ceea ce ai
câştigat, pas cu pas, în nenumăraţi ani de trudă; şi se gândea că
ar fi foarte plăcut să te poţi sprijini de braţul unui prieten, să-ţi
împărţi necazurile cu el, şi să te poţi odihni o clipă, în timp ce el
ar veghea asupră-ţL Ştia că e doar un vis; dar nu avusese încă
curajul să renunţe cu totul la acest vis. În fond, ea ştia că în
lumea în care trăia, o fată fără zestre nu avea nimic de sperat.
Vechea burghezie franceză este cunoscută în lumea întreagă
pentru sordidul interes pe care îl pune în căsătorie. Evreii sunt
mai puţin josnic avizi de bani. Nu arareori se poate vedea printre
ei un tânăr bogat alegându-şi o tânără fată săracă, sau o tânără
care are avere căutând cu patimă un bărbat care să fie doar
inteligent. Dar la burghezul francez, catolic şi provincial, aproape
totdeauna sacul îşi caută peticul. Şi ca să facă ce, cu banii,
nefericiţii? Nu au decât nevoi mediocre; nu ştiu decât să
mănânce, să caşte, să doarmă, să economisească. Antoinette u
cunoştea^ îi văzuse din copilărie. Îi văzuse prin ochelarii bogăţiei
şi prin aceia ai sărăcia. Nu mai avea iluzii asupra lor, nici asupra
a ceea ce ar fi putut aştepta de la ei. Aşa încât, demersul
bărbatului care-i cerea să se căsătorească cu el îi fu o mângâiere
neaşteptată. Fără să se gândească la început dacă4 iubeşte, se
simţea pătrunşi pentru el, Încetul cu încetul, de o recunoştinţă şi
de o tandreţe profundă. Ar fi acceptat cerea tui tiară nu ar fi
trebuit să-l urmeze în colonii şi, prin urmare, să-şi părăsească
fratele. Refuză; şi prietenul ei, deşi li înţelegea noueţea motivelor,
nu i-o iertă: egoismul dragostei nu admite să nu-i sacrifici până şi
virtuţile care îi sunt cete mai scumpe în fiinţa iubită. Încetă s-o
mai vadă; nu-i mai scrise, după ce plecă; nu mai avu nicio veste
de la el pini în ziua în care află – cinci sau şase luni mai târziu –
dintr-o scrisoare de foire-part, a cărei adresă era scrisă de mâna
lui, că se însurase cu altă femeie.
Fu o mare tristeţe pentru Antoinette. O dată mai mult adine
mâhnită, ea îşi oferi suferinţa lui Dumnezeu: voi să se convingă că
era pe drept pedepsită fiindcă pierduse, un moment, din vedere,
unica ei misiune, aceea de a se devo’. A fratelui ei; şi se lăsă
absorbită de ea, din ce în ce mai mult.
Se retrase cu totul din lume. Încetase chiar de a se mai duce la
familia Nathan, care se cam răcise de ea, de când refuzase partidă
pe care i-o oferiseră: nici ei nu-i acceptaseră motivele. Doamna
Nathan, care decretase dinainte -ă această căsătorie se va face şi
că va fi perfectă, fusese jignită în amorul ei propriu că nu se*
făcuse, din vina Antoinet- tei. Ea îi găsea scrupulele fireşti,
vrednice de toată stima, dar de un sentimentalism exagerat; şi,
dintr-o dată, se dezinteresase de această gâsculiţă. Nevoia ei de a
face bine oamenilor, cu sau fără vrerea lor, alesese tocmai o altă
protejată care absorbea, pentru moment, tot interesul şi
devotamentul pe care-l avea de cheltuit.
Olivier nu ştia nimic din romanele dureroase care se
desfăşurau în sufletul surori sale. Era un băiat sentimental şi
uşuratic, care trăia cu visurile luL Era foarte nesigur să te sprijini
în vreun fel pe el, cu tot spiritu-i viu şi fermecător şi cu tot
sufletul său, care era o comoară de duioşie, ca şi cel al
AntoinetteL Necontenit, compromitea luni întregi de eforturi prin
inconsecvenţe, descurajări, hoinăreli, iubiri cerebrale, în care-şi
pierdea vremea şi puterile. Se îndrăgostea de chipuri frumoase,
doar întrevăzute, de fetiţe cochete, cu care vorbise odată În vreun
salon şi care nu-i dădeau nicio atenţie. Se entuziasma de o
lectură, de un poem, de o muzică: se cufunda În acestea luni
întregi, cu totul. În paguba studiilor sale. Trebuia supravegheat
fără încetare, cu mare grijă, ca el să nu observe şi să nu se simtă
rănit Cu el, ori cin d, te puteai aştepta la cine ştie ce. Avea acea
surescitare febrilă, acea lipsă de echilibru, acea trepidare
neliniştită. Pe care o întâlneşti adesea la cei pândiţi de ftizie.
Medicul nu ascunsese Antoinettei pericolul. Această plantă deja
bolnăvicioasă, transplantată din provincie la Pariş, ar fi avui
nevoie de aer curat şi de lumină. Antoinette nu i le putea da. Nu
aveau destui bani pentru a se îndepărta de Pariş, în timpul
vacanţelor. Restul anului erau ocupaţi întreaga săptămână cu
munca lor; şi duminică erau atât de obosiţi încât nu aveau chef să
iasă, decât pentru a merge la concert.
În unele duminici de vară, Antoinette făcea totuşi un efort şi-l
ducea pe Olivier în pădurile din împrejurimi, înspre Chaville sau
Saint-Cloud. Dar pădurile erau pline de perechi zgomotoase, de
cântece de varieteu şi de hârtii unsuroase: nu era dumnezeiasca
singurătate care odihneşte şi purifică. Iar seara, la întoarcere,
mulţimea din trenuri, înghesuiala sufocantă în ruşinoasele
vagoane de periferie, joase, înguste şi înunecoase, unele scene
destrăbălate, zgomotul, râsetele, cântecele, duhoarea, fumul de
ţigară. Antoinette şi Olivier, care niciunul nici altul nu aveau
sufletul plebeian, reveneau dezgustaţi, demoralizaţi. Olivier o
imploră pe. Antoinette să nu mai reia aceste plimbări: şi
Antoinette nu mai avea inima să o facă, * o bucată de vreme.
Stăruia totuşi, deşi îi era şi mai neplăcut decât lui Olivier: dar
socotea că trebuia s-o facă pentru sănătatea fratelui ei. Îl silea,
deci, iarăşi, la aceste plimbări. Noile experienţe nu erau mai
fericite; şi Olivier i le reproşa cu amărăciune. Atunci, rămî- neau
prizonieri în oraşul sufocant şi, din curtea închisorii lor, tânjeau
după câmpii.
Ajunseră la ultimul an de studii. Examenele Şcolii Normale
erau pe sfârşite. Era şi timpul. Antoinette se simţea foarte obosită.
Era sigură de succes: fratele ei avea toate şansele de reuşită. La
liceu era considerat ca unul dintre cei mai pregătiţi candidaţi; ■
dincolo de spiritul lui nedisciplinat, din a cărui pricină nu se
putea supune nici unui fel de plan, toţi profesorii erau de acord că
râvna şi inteligenţa să meritau toată laudă. Dar, răspunderea
care-l apăsa îl copleşea într-atâta încât, pe măsură ce se apropia
de examen, Olivier îşi pierdea puterile. Se şi simţea paralizat de o
extremă oboseală, de teama de a rădea la examen şi de o
timiditate bolnăvicioasă. Tremura la gânclul că va apărea în
public, în faţa judecătorilor săi. Totdeauna suferise de timiditate:
în clasă, roşea şi se îneca atunci când trebuia să vorbească; la
început, de-abia reuşea să răspundă când era strigat la catalog. Şi
totuşi, îi venea mult mai uşor să răspundă pe neaşteptate decât
dacă ştia că va fi întrebat: atunci, îi venea rău; mintea nu înceta o
clipă să gândească, înfăţişându-i în toate amănuntele ceea ce
avea să se întâmple; şi cu cât trebuia să aştepte mai mult, cu atât
era mai obsedat. Se putea spune că nu fusese examen pe care să
nu-l fi dat de cel puţin două ori: căci îl dădea în vis, în nopţile
care-l precedeu şi îşi irosea atunci toată energia: aşa încât nu-i
mai rămânea deloc pentru examenul adevărat.
Dar, nici nu ajunse, măcar, până la acest teribil oral, ! A al
cărui gând, noaptea, îl treceau sudorile. La teză, la un subiect de
filosofie, care în chip obişnuit l-ar fi pasionat, nu reuşi, în şase
ceasuri, să scrie nici măcar două pagini. În primele ore, simţise
un gol în cap, nu gândea nimic, nimic. Parcă s-ar fi izbit de un zid
negru. Apoi, o oră înainte de terminarea compoziţiei, zidul crăpă
şi unele raze de lumină ţişniră printre crăpături. Atunci scrise
câteva rânduri excelente, dar insuficiente ca să treacă la examen.
Aşa cum îl văzu descurajat, când ieşi de la această probă,
Antoinette prevăzu înfrângerea inevitabilă şi fu la fel de copleşită;
dar nu lăsă să se vadă nimic. Avea, de altfel, chiar în cele mai
deznădăjduite împrejurări, o neobosită putere de a spera.
 Olivier fu respins.
Era distrus. Antoinette se prefăcea că surâde, ca şi cum n-ar fi
fost nimic grav; dar buzele îi tremurau. Îşi consolă fratele, îi spuse
că era un ghinion uşor de reparat, că la anul va fi cu siguranţă
primit şi chiar mai bine clasat. Nu-i spuse cât de necesar ar fi fost
pentru ea să fi reuşit anul acesta, cât de istovite îşi simţea trupul
şi sufletul, cât de neliniştită era că nu va mai putea suporta încă
un an ca acela care trecuse. Totuşi, trebuia. Dacă ea ar fi pierit,
înainte ca Olivier să treacă examenul, niciodată el nu ar fi avut
curajul singur, să continue lupta: ar fi fost înghiţit de valurile
vieţii.
Îşi tăinui, aşadar, oboseala. Chiar îşi spori puterile. Sin- geră ca
să-i procure unele distracţii în timpul vacanţelor, pentru ca la
începerea şcolii să-şi poată relua munca cu puteri noi şi cu
încredere. Dar, la reînceperea şcolii, măruntele ei economii erau
atinse şi mai şi pierdu unele lecţii din care câştiga mai bine încă
un an! … Aceşti doi copii se încordară din -răsputeri în vederea
încercării finale. Mai înainte de orice, trebuia să trăiască şi să
caute alte resurse. Antoinetic acceptă un loc de institutoare,
oferit, graţie familiei Nathan, în Germania. Era ultima soluţie pe
care ar fi primit-o: dar, pentru moment, nu exista alta şi nu mai
putea aştepta. De şase ani, niciodată nu-şi părăsise fratele, nici o
singură zi şi nici măcar nu concepea ce ar mai putea fi viaţa ei de
acum înainte, fără să-l vadă şi fără să-l audă zilnic. Olivier se
gândea ca spaimă la aceasta, dar nu îndrăznea să spună nimic: el
era vinovat de această nenorocire; dacă ar fi trecut la examen,
Antoinette nu ar fi fost silită să recurgă la această soluţie; nu avea
dreptul să se împotrivească, să pună în cumpăna propria-i
suferinţă: numai Antoinette putea hotărî.
Petrecură ultimele zile împreună, într-o durere tăcuta, ca şi
cum unul dintre ei ar fi trebuit să moară; se ascundeau unul de
altul când chinul le era prea mare. Antoinette aştepta doar o
vorbă de la Olivier. Dacă el i-ar fi spus: „Na pleca! *’ nu ar fi
plecat, cu toate că trebuia să plece. Până în ultimul ceas, în
trăsura care-i ducea pe amândoi Ia Gara de Est, fii gata să
renunţe la hotărârea ei: nu se mai simţea în stare s-o
îndeplinească. O vorbă de-a lui, doar o singură vorbă! … Dar el nu
o spuse. Era la fel de neînduplecat ca şi ea. Antoinette îi smulse
promisiunea că-i va scrie zilnic, că nu-i va ascunde nimic şi că la
cel mai mic motiv de nelinişte îi va scrie să revină.
 Plecă. În vreme ce Olivier se întorcea, cu inima ca un sloi de
gheaţă, la internatul liceului, unde primise să rămână în
pensiune, trenul o ducea pe Antoinette, tremurândă şi îndurerată.
Cu ochii adânciţi în noapte, amândoi simţeau cum fiecare clipă îi
îndepărta mai mult pe unul de celălalt: şi se chemau în şoaptă.
Antoinettei îi era frică de lumea în care se ducea. Se schimbase
mult în şase ani. Ea, atât de îndrăzneaţă odinioară. Şi cu
neputinţă de intimidat, se deprinsese în aşa chip cu tăcerea şi
singurătatea încât suferea părăsindu-le. Surâză- toarea,
vorbăreaţa şi vesela Antoinette, din asfinţitele zile de fericire,
murise o dată cu ele. Nenorocirile o sălbăticiseră. Fără îndoială,
trăind alături de Olivier sfârşise prin a se molipsi de sfiiciunea lui.
Îi era greu să vorbească cu altcineva decât cu fratele ei. Totul o
speria: o vizită o In- spăimânta. Astfel, simţea o frică nervoasă la
gândul că va trebui acum să trăiască printre străini şi să
vorbească cu ei, să fie toată vremea ca pe scenă. De altfel, mititica
de ea nu-şi simţea, ca şi fratele ei, vreo vocaţie pentru îndeletnici
rea de dascăl: îşi îndeplinea sarcina cu conştiinciozitate, liră să
creadă în ceea ce făcea, şi nu putea fi susţinută de sentimentul
utilităţii muncii ei. Era făcută pentru a iubi şi nu pentru a instrui.
Iar de dragostea ei nimeni nu se sinchisea.
Nicăieri nu-i găsi o întrebuinţare mai mică, decât în noua ei
slujbă, în Germania. Familia Grunebaum, în casa căreia avea
misiunea să-i înveţe pe copii limba franceză, nu-i arătă nici cel
mai mic interes. Erau distanţi şi familiari, indiferenţi şi indiscreţi;
plăteau îndeajuns de bine: ceea ce îi făcea să-l privească pe acela
care le primea banii ca pe obligatul lor, faţă de care îşi închipuiau
că totul le este permis. O tratau pe Antoinette ca pe o fiinţă nu cu
mult mai presus decât o servitoare, şi nu-i îngăduiau aproape
nicio libertate. Nu avea nici măcar camera ei: dormea într-o odăiţă
învecinată cu camera copiilor şi a cărei uşă rămânea noaptea
deschisă. Nu era niciodată singură. Nu ţineau seama de nevoia pe
care o avea de-a se refugia din când în când în ea însăşi. –
Dreptul sacru al oricărei fiinţe la solitudinea lăuntrică. Singura ei
fericire era să-şi regăsească în închipuire fratele, să vorbească cu
el; se folosea de orice clipă de răgaz. Dar nu era lăsată. De îndată
ce scria un cuvânt, îi dădeau târcoale, în odaie, o întrebau ce
scrie. Când citea o scrisoare, o întrebau ce cuprinde; cu o
familiaritate ironică se informau despre „micul frăţior11. Trebuia
să se ascundă. Oricine ar fi cuprins de ruşine povestind la ce
expediente era silită să recurgă câteodată şi în ce unghere trebuia
să se izoleze, pentru a citi, fără să fie văzută, scrisorile lui Olivier.
Dacă lăsa vreo scrisoare rătăcită prin camera ei, era sigură că va
fi citită; şi cum, în afară de cufărul ei, nu avea nicio mobilă care
să poate fi încuiată, era silită să poarte la ea toate hârtiile
personale: scotoceau necontenit în lucrurile şi în sufletul ei, se
sileau să-i smulgă tainele gândurilor. Nu pentru că familia
Grunebaum s-ar fi interesat de ele. Dar socoteau că acestea le
aparţineau, de vreme ce o plăteau. Altminteri, nu o făceau cu
răutate: indiscreţia era la ei un vechi obicei; îl practicau între ei şi
nu se supărau din această cauză unul pe celălalt.
Nimic nu putea fi mai intolerabil pentru Antoinette decât
această spionare, această lipsă de pudoare morală, care nu-i
îngăduia să scape de priviri indiscrete nici măcar un ceas pe zi.
Rezerva cam mândră, pe care o opunea familiei Grunebaum, îi
jignea pe aceştia. Bineînţeles, ei găseau iriotive de înaltă
moralitate pentru a îndreptăţi grosolana lor curiozitate şi pentru a
osândi pretenţia Antoinettei de a i se sustrage. Socoteau că „era
de datoria lor să cunoască viaţa intimă a unei tinere fete, care
locuia la ei, care făcea parte din casa lor şi căreia îi încredinţaseră
educaţia copiilor lor: erau responsabili de aceasta”. (Este ceea ce
spun, relativ la slujnicei» lor, multe gospodine, a căror. —.
Responsabilitate11 nu merge atât de departe încât să scutească
pe aceste nefericite măcar de-o singură treabă grea sau
dezgustătoare, ci se mărgineşte în a le interzice orice fel de
plăcere.) Ei considerau că „de vreme ce Antoinette refuza să
recunoască această datorie de conştiinţă, însenina că ea nu se
simţea lipsită de orice vină i o fată cinstită nu are nimic de
ascuns”.
Astfel creştea în junii Antoinettei o necurmată persecuţie,
împotriva căreia ea era necontenit în defensivă şi care o făcea să
apară încă mai rece şi mai concentrată decât de obicei.
Fratele ei îi scria zilnic, scrisori de douăsprezece pagini; şi
reuşea şi ea să-i scrie tot zilnic, măcar două trei rânduri. Olivier
se silea să fie un copil curajos şi să nu-şi arate prea tare
mâhnirea. Dar murea de plictiseală. Viaţa îi fusese totdeauna atât
de trainic legată de aceea a surorii lui. Încât acuma, când legătura
fusese ruptă, i se părea că i s-a răpit o parte din chiar fiinţa lui:
nu se mai putea folosi de braţele, de picioarele, de gândurile lui,
nu mai ştia să se plimbe, nu mai ştia să cânte la pian, să lucreze,
nu mai era în star® să facă nimic, nici măcar să viseze la altceva,
decât la ea Se înverşuna, cufundat în cărţile sale, de dimineaţă
până-n seară: dar nu făcea nicio treabă; gândul îi era aiurea; se
frământa sau se gândea la ea, se gândea la scrisoarea din ajun:
cu ochii ţintă la ceas, aştepta scrisoarea din acea zi: iar când
sosea, degetele îi tremurau de bucurie – şi de teamă – pe când
ruoea plicul. Nicicând vreo scrisoare a unei îndrăgostite n-a
pricinuit mâinilor îndrăgostitului un aşa freamăt de neliniştită
iubire. Se ascundea, ca şi Antoinette, pentru a citi aceste scrisori;
le purta pe toate cu el; şi, noaptea, ţinea sub pernă ultimă
scrisoare; în lungile insomnii în care visa la micuţa lui dragă, o
atingea, din când în când, pentru a se asigura că mai era acolo.
Cât de departe se simţea de ea 1 Dar se simţea apăsat mai ales
atunci când o întârziere a poştei făcea ca o scrisoare a Antoinettei
să-i parvină a treia zi după ce ea fusese expediată Două zile, două
nopţi între ei!. Timpul şi denărtarM care îi despărţeau îi apăreau
cu atât mai exagerate’ cu cât el nu călătorise niciodată.
Închipuirea îi era fără astâmpăr: „Doamne! Dacă se îmbolnăveşte
1 S-ar putea şi să moară fără ca el s-o mai poată revedea… De ce
nu-i scrisese, în ajun, decât câteva cuvinte? … Dacă era bolnavă?
… Da, era bolnavă. Se înăbuşea. Mai ades încă, avea spaima să
nu moară departe de ea, singur în mijlocul acestor oameni
nepăsători, în acest liceu respingător, în acest trist Pariş. Se
gândea atât încât chiar se îmbolnăvea.. „Dacă i-ar scrie să revină?
“Dar roşea la laşitatea lui. De altminteri, cum îi scria, se simţea
atât de fericit că stă de vorbă cu ea, încât uită pentru o clipă de
tonte suferinţele. Avea iluzia că o vede. Ă o aude; îi povestea tot;
niciodată pe când erau împreună, nu-i vorbise atât de intim, atât
de pasionat; îi spunea: „credincioasă, curajoasă, scumpă, bună şi
prea draga mea surioară, pe care o iubesc atât de mult1’ Erau
adevărate scrisori de dragoste.
Ele o scăldau în căldura lor pe Antoinette; numai aceste scrisori
erau aerul respirabil al zilelor ei. Când nu soseau, dimineaţa, la
ora aşteptată, se simţea nenorocită. Se întâm- plă, ca, de două-
trei ori, familia Grunebaum, din indiferenţă sau – cine ştie? Ca s-o
necăjească, să uite să i le dea până seară sau, o dată, chiar până
a doua zi dimineaţa: făcu clin areaslă pricină temperatură. De
Anul Nou, amândoi copiii, fără să se fi înţeles avură aceeaşi idee:
îşi făcură surpriza de a-şi trimite unul altuia o lungă telegramă
(ceea ce costa foarte scump), care le parveni la aceeaşi oră,
amândurora. Olivier continua s-o consulte pe Antoinette asupra
treburilor şi îndoielilor sale; Antoinette îl sfătuia, îl susţinea, îi
insufla puterea ei.
Şi totuşi, prea multă putere nu avea nici pentru ea însăşi. Se
înăbuşea pe aceste meleaguri străine, în care nu cunoştea pe
nimeni, unde nimeni nu se interesa de ea, în afară de soţia unui
profesor, care se instalase de curând în oraş şi care se simţea, şi
ea, dezrădăcinată. Această femeie cumsecade se purta ca o mamă,
se înduioşa destul de mult de suferinţa celor doi copii care se
iubeau şi erau despărţiţi (căci îi smulsese Antoinettei o parte din
povestea vieţii ei); dar era atât de zgomotoasă, atât de comună, şi
în aşa măsură – deşi fără nicio vină – lipsită de tact şi de discreţie,
încât aleasa inimioară a Antoinettei’ se ghemuia speriată.
Neputând să-şi deschidă nimănui sufletul, îngrămădea în ea toate
grijile: era o foarte grea povară ■ uneori i se părea că va fi
doborâtă; dar strângea dinţii şi pornea din nou la drum.
Sănătatea M
Era zdrunrinală: slăbea simţitor Scrisorile fratelui ei devcaeau
din ce ia -ti mai descurajate. Înir-o criză de deznădejde, li scrisi’
„întoarce-te, întoarce-te, înloarce-te 1… “
Dar abia expedie scrisoarea şi fu cuprins de ruşine; şi scrise o
alta, în care o imploră pe Antoinette s-o rupă pe prima şi să nu se
mai gândească la ea. Se prefăcea chiar că este vesel şi că nu are
nevoie de sora lui. Amorul lui propriu foarte sensibil suferea să fie
bănuit că n-ar fi în stare să se lipsească de ea.
Antoinette nu putea fi înşelată; îi ghicea toate gându- rile; dar
nu ştia ce să facă. Într-o zi fu gata să plece; se duse la gară
pentru a afla exact ora plecării trenului pentru Pariş. Dar, apoi, îşi
spuse că era o nebunie: banii câştigaţi aici erau destinaţi
pensiunii lui Olivier; atâta vreme cât puteau să reziste amândoi,
trebuiau să reziste. Nu mai avea energia de-a lua o hotărâre:
dimineaţa, curajul îi renăştea J dar pe măsură ce se apropiau
umbrele înserării, puterile î se sfârşeau, se gândea să fugă. O
cuprindea dorul de ţară. – De acea ţară care fusese foarte aspră
cu ea, dar în care zăceau toate relicvele trecutului ei – o cuprindea
nostalgia pentru graiul ei şi a] fratelui ei, şi în care îşi tălmăcea
dragostea pentru el.
Tocmai pe atunci, trecu prin micul orăşel german o trupă de
comedieni francezi. Antoinette, care se ducea foarte rar la teatru
(nu avea nici timp, nici gust pentru aşa ceva), fu cuprinsă de astă
dată de nevoia nestăvilită de a auzi vorbindu-se limba ei, de a se
refugia în Franţa. Urmarea este cunoscută. Nu mai erau locuri la
teatru; întâlni pe tânărul muzician Jean-Christophe, pe care nu-l
cunoştea, dar care, văzându-i dezamăgirea, îi oferi să împartă cu
el o lojă de care dispunea: fără să se gândească bine, primi.
Prezenţa ei, împreună cu Christophe, provocă bârfeala micului
orăşel; îap aceste zvonuri răuvoitoare ajunseră de îndată la
urechile Familiei Grunebaum, care, deja gata să primească orice
bănuială supărătoare pe seama tinerei franţuzoaice şi îndârjită
împotriva lui Christophe, în urma unor anumite împrejurări
pomenite în altă parte\o conredie, cu brutalitate, pe Antoinette.
Această inimă pură şi sfioasă, pe care frăţeasca-i dragoste o
cotropise cu totul şi o ferise de întinarea oricărui gând, crezu că
va muri de ruşine, când înţelese tâlcul învinuirii. Nicio clipă nu fu
supărată pe Christophe. Ştia că este ia fel de nevinovat ca şi ea şi
că, dacă îi făcuse răii, totul -se întâmplase pentru că voise să-i
facă bine: îi era recunoscătoare Nu ştia nimic despre el decât că
era muzician şi că26 era foarte mult vorbit de rău; dar, cu toate că
nu cunoştea nici viaţa, nici oamenii, avea o cunoaştere intuitivă a
sufletelor, o cunoaştere pe care nenorocirile o ascuţiseră şi mai
mult şi care o făcuse să recunoască în vecinul ei de teatru, prost
crescut, puţin cam trăsnit, o candoare ca şi a ei şi o atât de
bărbătească bunătate, încât chiar numai amintirea ei «i era o
binefacere. Răul pe care-l aflase pe socoteala lui nu-i clintea
încrederea pe care Christophe i-o inspirase. Ea însăşi victimă, nu
se îndoia că şi el era o altă victimă, suferind ca şi ea, şi de mai de
îndelungă vreme, de răutatea acestor oameni care o batjocoreau.
Şi cum luase obiceiul de a uita de sine pentru a cugeta la alţii,
gândul la ceea ce Christophe trebuia să fi suferit, o îndepărta
puţin de propria ei suferinţă. Pentru nimic în lume nu ar Q
încercat să-l revadă, nici să-i scrie: nu o putea face dintr-un
sentiment de pudoare şi de mândrie. Îşi spuse că el nu aflase de
necazul pe care i-l pricinuise, şi, în bunătatea ei, dori ca el să nu-l
afle niciodată.
Plecă, lntâmplarea voi ca la o oră depărtare de oraş, trenul în
care călătorea să se încrucişeze cu acela care-l aducea pe
Christophe dintr-un oraş învecinat, unde petrecuse ziua.
Din vagoanele lor care staţionară câteva minute unul lângă

26 Revolta
altul, se văzură amândoi în tăcerea nopţii şi nu-şi vorbiră Ce
altceva ar fi putut să-şi spună decât cuvinte banale? Ar fi profanat
acest nespus simţământ de milă reciprocă şi de tainică simpatie,
care se născuse între ei, şi care nu se sprijinea decât pe
certitudinea viziunii lor lăuntrice. În această ultimă clipă, în care
se priveau fără să se cunoască, ei se văzură amândoi aşa cum
niciunul dintre aceia care trăiau în preajma lor nu îi văzuse
vreodată. Toate sunt trecătoare i amintirea cuvintelor, a
sărutărilor, a îmbrăţişării trupurilor îndrăgostite; dar apropierea
sufletelor care s-au atins cândva şi s-au recunoscut, în viitoarea
formelor efemere, nu se şterge niciodată. Antoinette o ascunse în
tainiţele sufletului ei – ale acelui suflet învăluit în tristeţe, dar în
miezul căruia su- râdea o şovăielnică lumină aidoma aceleia care
scaldă Umbrele Paradisiace ale Orfeului lui Gluck.
Îl revăzu pe Olivier. Era şi timpul să se întoarcă. Tocmai ■ac
îmbolnăvise; şi această mică fiinţă nervoasă şi frămân- tată, care
tremura în [aţa bolii, când aceasta nici nu exista, acum, când era
într-adevăr bolnav, nu voia să scrie surorii lui, ca să n-o
neliniştească. Dar în gând o striga, o imploră ca pe un miracol.
Când miracolul se împlini, Olivier, care avea temperatură, zăcea
în infirmeria liceului, visând. Nu strigă de loc, când o văzu. De
câte ori nu avusese iluzia că o vede intrând! … Se ridică în pat, cu
gura deschisă, tremurând să nu fie în prada unei noi amăgiri Şi
când se aşeză pe pat, lângă el, când se îmbrăţişară, când se lipi
de ea, când simţi sub buzele lui obrazul delicat, în mâinile lui
mâinile îngheţate de o noapte de călătorie, când în sfârşit nu mai
avu nicio îndoială că era chiar sora lui, micuţa lui, izbucni în
lacrimi. Na ştia decât să plângă: rămăsese acelaşi „mic nătâng”
din copilărie. O strângea la piept, de frică să n-o piardă iarăşi Cât
de schimbaţi erau amândoi! Ce tristă înfăţişare aveau! … Ce-are a
face! Se regăsiseră: totul redevenea luminos, infirmeria, liceul,
ziua mohorâtă; se găsiseră unul pe altul, nu-şi vor mal da drumul
niciodată. Mai înainte ca ea să fi spus ceva, el o puse să-i jure că
nu va mai pleca. Nu avea nevoie să o facă să jure: nu, ea nu va
mai pleca, fuseseră prea nefericiţi, departe unul de celălalt; mama
lor avea dreptate: mai bine. Orice decât despărţirea. Chiar
mizeria, chiar moartea, dar împreună.
Se grăbiră să închirieze un apartament. Ar fi voit =; ă reia pe cel
vechi, aşa urât cum era; dar îl găsiră deja ocupat. Nouă locuinţă
dădea de asemenea într-o curte; dar de partea cealaltă a zidului
se zărea vârful unui mic salcâm şi se legară de el imediat, ca de
un prieten al câmpiei, prizonier ca şi ei între lespezile de piatră ale
oraşului. Lui Olivier îi reveni repede sănătatea, sau ceea ce la el se
numea aşa\ (căci ceea ce era la el sănătate, la un altul, mai
zdravăn, ar fi părut boală). Trista şedere a Antoinettei în
Germania îi adusese măcar ceva bani; iar tălmăcirea unei cărţi
germane, pe care un editor consimţi să i-o tipărească, îi mai
aduse şi alţi bani. Grijile materiale erau îndepărtate pentru o
bucată de vreme şi totul ar fi mers bine dacă Olivier, la sfârşitul
anului, ar fi trecut examenul. Dar dacă va cădea?
Obsesia examenului îi cuprinse din nou, de îndată ce se
reobişnuiră cu plăcerea de-a fi împreună. Ocoleau acest subiect,
dar orice făceau, reveneau mereu la el. Ideea fixă îi urmărea
pretutindeni, chiar când încercau să se distreze: la concert,
răsărea deodată, În mijlocul unei bucăţi; noaptea, când se
deşteptau, se căsca în ei ca o prăpastie. La arzătoa- rea dorinţă de
a-şi uşura sora şi de a răsplăti jertfa tinereţii ei, la Olivier se mai
adăuga şi spaima serviciului militar, de care, căzând la examen,
nu ar fi putut scăpa • (era pe vremea când admiterea în şcolile
superioare dădea încă dreptul la dispensa de serviciul militar).
Simţea o silă nemaipomenită pentru promiscuitatea fizică şi
morală, pentru felul de degradare intelectuală, pe care o vedea, pe
drept sau pe nedrept, În viaţa de cazarmă. Tot ceea ce era în el
ales şi pur se răzvrătea împotriva acestei îndatoriri: nu ştia dacă
nu i-ar fi preferat chiar moartea. Acesta este un sentiment ce
poate fi ironizat, sau chiar înfierat în numele unei morale sociale,
care, deocamdată, este o credinţă; dar. Sunt orbi aceia care îl
neagă! Nimic nu este mai profund decât suferinţa provocată de
pierderea singurătăţii morale în numele unei egalităţi înţelese
într-un sens prea larg şi vulgarizator în zilele noastre.
Examenul reîncepu. Olivier fu cât p-aci să nu se prezinte: era
suferind şi îi era atât de teamă de torturile prin care, primit sau
respins, va avea de trecut, încât aproape ar fi dorit să se
îmbolnăvească de-a binelea. Reuşi destul da bine, de astă dată, la
teză. Dar le veni greu să aştepte rezultatul. După străvechile
obiceiuri ale Franţei, care este ţara cea mai rutinară din lume,
examenele se ţineau în iulie, în zilele cele mai toride ale anului: ca
şi cum ar fi existat într-adevăr intenţia de a da lovitura de graţie
nefericiţilor, deja striviţi de pregătirea monstruoaselor programe,
din care niciunul dintre judecătorii lor nu ştia nici măcar a zecea
parte. Se dădea rezultatul la compuneri a doua zi după serbarea
de 14 iulie, după înghesuiala populară şi după acea veselie atât
de penibilă pentru cei ce nu sunt veseli şi au nevoie de linişte În
piaţa de lângă casă, unde erau instalaţi negustorii ambulanţi, se
desluşeau răpăiala tirului, tfâjâitul motoarelor de la căluşei,
urletul flaşnetelor, de la amiază şi până în toiul nopţii. Stupidul
vacarm dură opt zile. Apoi, pentru a-şi întreţine popularitatea, un
preşedinte de republică acordă urlătorilor încă o jumătate de
săptămână. Nu-l costa nimic: nu-i auzea. Dar Olivier şi
Antoinette, cu capul tobă, siliţi să stea cu ferestrele închise şi să
se înăbuşe în casă, astupându-şi urechile, încercând zadarnic să
scape de dureroasă obsesie a acestor zgomote idioate, ce hârâiau
de dimineaţă până seara şi le pătrundeau în creier ca nişte
lovituri de cuţit, se crispau de durere.
Examenele orale începeau aproape imediat după rezultatul la
proba scrisă. Olivier o implori pe Antoinette să na asiste. Ea
aştepta la uşă, mai înspăimântată decât eL Bineînţeles că nu-i
spunea deloc dacă era mulţumit de felul în care răspunsese. O
hărţuia cu răspunsuri în doi peri.
Sosi ziua rezultatului final. Numele candidaţilor primiţi erau
afişate în curtea Sorbonei. Antoinette nu voi să-l lase pe Olivier să
se ducă singur. Plecând de acasă, gândiră fără să-şi spună, că
atunci când se vor întoarce, vor şti, şi că poate atunci vor regreta
această clipă de teamă, încă plină de speranţe. Când zăriră
Sorbona, simţiră muindu-li-se picioarele. Antoinette, atât de
curajoasă, spuse fratelui ei:
— Te rog, nu atât de repede…
Olivier îşi privi sora, care se silea să zâmbească. Îi spuse:
— Vrei să şedem puţin pe banca asta?
EH ar fi vrut să nu mai meargă până la capăt. Dar, după o
clipă, ea îl strânse de mină şi spuse:
— Nu-i nimic, micuţul meu, să mergem.
Nu găsiră lista imediat. Citiră mai multe, în care numele lui
Jeannin nu figura. Când, în cele din urmă, îl văzură, întti nu
înţeleseră, îl citiră de mai multe ori, nu le venea să-şi creadă
ochilor. Apoi, când fură absolut siguri că era adevărat, c8 Jeannin
era el, că Jeannin era primit, nu spuseră un cuvânt; o rupseră la
fugă spre casă: ea îl luase de braţ, ! T ţinea de mână, el se rezemă
de ea; alergau aproape, fără şi vadă nimic în jurul lor; traversând
bulevardul fură cât p-ad să fie călcaţi. Îşi repetau, unul altuia:
 — Micuţul meu! … Micuţa mea! …
Urcară scara câte patru trepte deodată. Ajunşi în cameră, se
aruncară unul în braţele celuilalt. Antoinette îşi luă fratele de
mină şi-l conduse în faţa fotografiilor tatălui şi a mamei lor, pe
care le avea în apropierea patului, într-un colţ al camerei, care era
ca un sanctuar; îngenuncheară în faţa lor: şi plânseră liniştit
Antoinette ţinu să comande o cină bună; dar nu se putură
atinge de mâncare: nu le era foame. Îşi pe trecură seara, Olivier la
picioarele sorei sale, sau pe genunchii ei, lăsându-se alintat ca un
copilaş. Abia îşi mai vorbeau. Nu mai aveau nici măcar puterea de
a fi fericiţi, erau zdrobiţi amândoi. Se culcară înainte de ora nouă
şi dormiră un somn de plumb.
A. Două zi, /Vatoinette avea o mare durere de cap, da» îşi
simţea inima uşurată de-o atât de grea povară! I se părea lui
Olivier că în sfârşit respira, pentru îndia oară Era salvat, ea îl
salvase, ea îşi îndeplinise misiunea: iar el fusese vrednic de ceea
ce sora lui aştepta de la elpentru prima oară de ani de zile, ei se
lăsară pradă lenei. Până la prânz şezură în pat, vorbindu-şi prin
uşa rămasă deschisă; se vedeau într-o oglindă, îşi vedeau
chipurile fericite şi desfigurate de oboseală; îşi surâdeau, îşi
trimiteau sărutări, aţipeau din nou, se priveau dormind rupţi de
oboseală, frânţi, abia având forţa de a-şi vorbi prin calde
monosilabe.
Antoinette nu încetase de a strânge ban cu ban, pentru a avea
o mică rezervă în caz de boală. Ea nu-i destăinuise fratelui ei
surpriză pe care voia să i-o facă. A doua zi după admitere, îl
anunţă că vor petrece o lună în Elveţia, pentru că amândoi să
capete răsplata anilor de trudă. Acum, când Olivier era asigurat
că va trăi trei ani la Şcoala Normală, pe socoteala statului, că
apoi, la absolvirea şcolii, va găsi o slujbă, puteau să facă nebunii
şi să cheltuiască tot ceea ce puseseră deoparte. La această veste,
Olivier dădu strigăte de bucune. Antoinette fu şi mai fericită –
fericită de bucuria fratelui ei
— Fericită la gândul că va revedea în sfârşit peisajul de ţară,
după care tânjea
Pregătirile de plecare fură o adevărată problemă, dar în acelaşi
timp, o plăcere de fiecare clipă Când plecară, luna lui august era
în toi. Nu prea erau obişnuiţi cu călătoriile. Olivier nu dormi în
noaptea, din ajun Şi nu dormi nici noaptea. În compartiment
Întreaga zi se temuse să nu scape trenul Se grăbiseră înfriguraţi,
fuseseră înghiontiţi, în gară. Erau înghesuiţi într-un vagon de
clasa a doua, unde nu puteau nici măcar să se sprijine ca să
doarmă (acesta este unul dintre privilegiile de care, companiile
franceze, atât de eminamente democratice, se silesc să lipsească
pe călătorii care nu sunt bogaţi, pentru ca toţi călătorii care sunt
bo- gan să aibă plăcerea de a gândi că sunt singurii care
beneficiază de ele}. Olivier nu închise ochii o clipă: încă nu era
absolut sigur că nimeriseră trenul şi pândea numele fiecărei gări.
Antoinette moţăia şi se trezea mereu: din pricina zguduiturilor
vagonului i se bălăbănea capuL Olivier o pri vea, la lumina lămpii
funerare ce sclipeşte în vârful acestor rătăcitoare sarcofage; şi fu
deodată izbit de alterarea trăsăturilor ei. Orbitele îi erau adâncite;
gura, de o formă copilărească, se întredeschidea obosită; culoarea
pielii era gălbuie şi mici riduri încreţeau ici şi colo obrajii, pe care
se vedea urma tristelor zile de doliu şi dezamăgiri. Avea aerul
îmbă- trinit, bolnav. Şi, în adevăr, era atât de obosită! Dacă ar fi
îndrăznit, ar fi amânat plecarea. Dar nu voise să strice plăcerea
fratelui ei; voia să se convingă că răul pe care-l simţea nu era
decât oboseală, şi că la ţară se va reînsănătoşi. Ah! Cât îi era de
frică să nu se îmbolnăvească pe drum! … Ea simţi privirea lui
Olivier; şi, smulgându-se cu greu din toropeala care o copleşea,
deschise ochii, acei ochi veşnic mit de ţineţi, de luminoşi, de
limpezi, care, când şi când, erau cutreieraţi de o spaimă
neînţeleasă, ca norii peste un mic lac. El o întrebă încet, cu o
drăgăstoasă îngrijorare, cum se simţea: ea îi strânse mâna,
asigurându-l că îi era bine. Un cuvânt de dragoste o reînsufleţea.
De altminteri, de îndată ce zorii zilei împurpurară prea palida
câmpie, între Dole şi Pontarlier, spectacolul ţarinilor care se
trezeau, soarele voios ce se înălţa din pământ – soarele evadat ca
şi ei din temniţa străzilor, a caselor prăfuite, a îmbâcsitului fum
de metropolă – înfioratele pajişti învăluite de aburul uşor şi ca
laptele de alb al răsuflării lor j cele mai neînsemnate amănunte
ale drumului: o mică clopotniţă de sat, un mărunt şuvoi, de apă
de-abia întrezărit, a sinelie dungă de coline, plutind în fundul
zării; răsunetul dulce şi înduioşător al clopotelor pe care vântul îl
aducea din depărtare, la o oprire a trenului, în mijlocul câmpiei
aromite; siluetele grave ale unei cirezi de vaci, care visau pe un
dâmb, deasupra drumului – totul absorbea luarea- aminte a
Antoinettei, ca şi pe cea a fratelui ei: totul le părea nou. Erau ca
doi arbori uscaţi ce se desfată sorbind npa cerului.
 Apoi, dimineaţa, ajunseră la vama elveţiană, unde trebui să
coboare. O mică gară, în plin şes Simţeau un leşin la inimă din
pricina nopţii de nesomn şi tremurau la umeda răcoare a zorilor;
dar era linişte, cerul era limpede, suflul livezilor se înălţa în juru-
le, le curgea în gură, pe limbă, de-a lungul gâtului, până în
adâncul pieptului, ca un pârăiaş: băură în picioare, sub cerul
liber, la o masă, cafeaua caldă care înviorează, cu laptele cu
caimac dulce ca cerul şi mirosind bine a iarbă şi a flori ele câmp.
Cu totul altfel decât cele franţuzeşti, vagoanele elveţiene în care
se urcară îi făcură să simtă o plăcere copilărească. Dar cât de
obosită era Antoinette! Ea nu-şi putea explica indispoziţia pe care
o simţea. De ce, deşi vedea că toate în juru-i erau atât de
frumoase, atât de interesante, găsea totuşi în ele atât de puţină
plăcere? Nu visase oare numai la aceasta de ani de zile: o călătorie
frumoasă, împreună cu fratele ei, grijile viitorului înlăturate,
scumpa natură? … Ce i se întâmplase oare? Îşi făcea reproşuri şi
se silea să admire, să împartă naiva bucurie a fratelui ei.
Se opriră la Thun. Trebuiră să pornească mai departe, spre
munţi, a doua zi. Dar noaptea, la hotel, Antoinette fu cuprinsă de
o mare febră, cu vărsături şi dureri de cap. Olivier înnebuni de
spaimă şi petrecu o noapte zbuciumată. Trebui chemat un doctor,
dis-de-dimineaţă (o cheltuială în plus şi neprevăzută, destul de
mare pentru punga lor). Pentru moment, doctorul nu găsi nimic
grav în afară de o anemie şi o constituţie slăbită. Nu putea fi
vorba de continuarea imediată a călătoriei. Doctorul îi interzise
Antoinettei să se scoale din pat, întreaga zi; şi lăsă să se înţeleagă
că vor trebui poate să rămână mai multă vreme în Thun. Ei erau
mâhniţi – deşi foarte mulţumiţi să se- aleagă doar cu atât, după
spaima pe care o trăseseră. Dar era greu de suportat să vii de la
aşa depărtare ca să stai închis într-o odaie proastă de hotel, în
care soarele arzător bătea ca într-o seră. Antoinette voi ca fratele
ei să se plimbe. El făcu câţiva paşi în afară de hotel, văzu Aar-ul,
cu frumoasa lui mantie verde, şi, în depărtarea cerului, o albă
culme plutitoare; fu uluit de bucurie; dar această bucurie nu o
putea îndura singur. Se întoarse în grabă în camera surorii sale, îi
vorbi foarte emoţionat despre ceea ce tocmai văzuse; şi cum ea,
mirându-se că se întorsese atât de repede, îl îndemna să se
plimbe din nou, el spuse, ca altădată, când se întorsese de la
concertul de la Châtelet:
— Nu, nu, e prea frumos: îmi face rău să văd toate acestea
fără tine…
Simţământul acesta nu era deloc nou pentru ei: ştiau că aveau
nevoie să fie împreună pentru a fi ei înşişi. Şi totuşi, le făcea
totdeauna foarte bine să-şi spună acest lucru. Aceste cuvinte
duioase îi făcură Antoinettei mai mult bine decât toate
medicamentele. Ea surâdea acum, fericită şi moleşită Şi după o
noapte bună, cu toate că nu era de loc cuminte să şi plece, ea
hotărî că vor fugi de dimineaţă fără să anunţe medicul, care nu va
mai avea decât să-i oprească – dacă mai putea. Aerul curat şi
plăcerea de-a vedea împreună toate aceste lucruri frumoase
făcură ca ea să nu plătească această imprudenţă şi să ajungă fără
alte peripeţii, la ţinta călătoriei lor – un sat în munţi deasupra
lacului, la oarecare depărtare de Spiez.
Petrecură acolo trei-patru săptămâni, într-un mic hotel.
Antoinette nu mai avu un nou acces de febră; dar nu-şi reveni
niciodată complet. Simţea mereu o greutate în cap, o apăsare
insuportabilă şi mereu nu-i era bine. Olivier o întreba adesea
despre sănătate: ar fi vrut s-o vadă mai puţin palidă; era însă
ameţit de frumuseţea meleagurilor şi, din instinct, înlătura toate
gândurile triste; când îl asigură că se simte foarte sănătoasă, el
voia s-o creadă, deşi ştia că nu e adevărat. De altfel, ea se bucura
profund de veselia fratelui ei, de aer, mai cu seamă de odihnă. Cât
de bine era ca în sfârşit să te odihneşti, după acei ani cumpliţi!
Olivier voia să o atragă în plimbările, pe care ea ar fi fost fericită
să le împartă cu el; dar, de mai multe ori, după ce plecase plină
de curaj, fusese nevoită să se oprească, după douăzeci de minute,
nemaiputând răsufla şi gata să leşine. Aşa încât, el făcea singur
excursii, ascensiuni neprimejdi- oase, dar care, până la
întoarcerea lui, o ţineau într-o stare de nelinişte. Sau făceau
împreună mici plimbări; ea rezemată de braţul lui, mergând cu
paşi mărunţi, vorbind amândoi, el, mai cu seamă, devenit, ca prin
farmec, flecar, râzând, spunându-i proiectele, povestind fel de fel
de bazaconii. Pe la jumătatea drumului, deasupra văii, priveau
norii albi oglindindu-se în lacul încremenit, şi vapoarele ca nişte
insecte ce înoată pe suprafaţa unei bălţi; aspirau aerul molcom şi
cântecul tălăngilor pe care adierile vântului îl târau de departe,
odată cu mireasma finului cosit şi a răşinei calde. Şi visau
împreună la trecut şi la viitor, şi la prezentul care le părea, dintre
toate visele, cel mai ireal şi cel mai ameţitor. Antoinette se lăsa
câteodată câştigată de copilăreasca bună dispoziţie a fratelui ei: se
jucau de-a prinselea, îşi a- runcau iarbă unul altuia. Şi, într-o zi,
el o văzu râzând, ca altădată, pe când erau copii; cu acel nebun
râs din toată inima, de fetiţă nepăsătoare, ca un izvor de limpede,
şi pe care nu-l mai auzise de ani de zile.
Dar, de cele mai multe ori, Olivier nu rezista plăcerii de a face
curse lungi. Apoi, se cam căia de aceasta, iar mai târziu avea să-şi
reproşeze că nu a profitat îndeajuns de dra- gile convorbiri cu
sora lui. Chiar la hotel, o lăsa adesea singură. Era acolo un mic
cerc de băieţi şi fete tinere, pe care la început ÎI ocoleau. Apoi,
Olivier, timid şi atras de ei, se alăturase grupului lor. Fusese lipsit
de prieteni; în afară de sora lui, nu cunoscuse decât pe colegii lui
de şcoală grosolani şi pe amantele lor, care îi inspirau dezgust.
Simţea o mare plăcere între băieţii şi fetele de vârstă lui, bine
crescuţi, amabili şi veseli. Cu toată sălbăticia lui, avea o
curiozitate naivă, un suflet sentimental şi de o castă senzualitate,
era fascinat de toate măruntele văpăi, palide şi fugare, ce licăreau
în ochii femeilor. Şi el putea plăcea, în ciuda timidităţii sale.
Nevoia curată de a iubi şi de a fi el însuşi iubit, îi dădea, fără să
vrea, o graţie juvenilă, şi îl făcea să găsească cuvinte, gesturi,
atenţii afectuoase, pe care însăşi stângăcia lor le făcea şi mai
atrăgătoare. Avea darul de a inspira simpatie. Cu toate că
inteligenţa lui, devenită prea batjocoritoare din pricina
singurătăţii, îl făcea să vadă vulgaritatea oamenilor şi scăderile
lor, pe care adesea le ura – când îi vedea în faţă, nu le mai
desluşea decât ochii care tălmăceau ceea ce este muritor. Într-o
fiinţă, într-o făptură ce nu avea ca şi el decât o singură viaţă şi pe
care, tot ca şi el, o va pierde în curând: atunci, fără să vrea,
simţea pentru această făptură o mare dragoste; şi, în acea clipă,
pentru nimic în lume, nu i-ar fi provocat vreo amărăciune; cu sau
fără voie, trebuia să fie amabil cu ea. Era slab: şi prin aceasta
făcu să placă „lumii”, care iartă toate viciile, şi chiar toate
virtuţile, în afară de una singură: forţa, care este condiţia tuturor
celorlalte.
Antoinette nu căuta prietenia acestor oameni de vârstă ei.
Sănătatea atinsă, oboseala, o descurajare morală lipsită de vreo
pricină vădită, o paralizau. În decursul acestor lungi ani de griji şi
de muncă îndârjită, care macină trupul şi sufletul, rolurile
fuseseră răsturnate între ea şi fratele ei * iar ea se simţea acum
departe de lume, departe de toate, atât de departe! … Nu se mai
putea reîntoarce: toate aceste conversaţii, zgomote, râsete, aceste
mărunte interese o plictiseau, o oboseau, o răneau aproape.
Suferea că este aşa: ar fi voit să semene cu celelalte fete tinere, s-
o atragă tot ceea ce le atrăgea pe ele, să râdă şi ea de ceea ce le
făcea pe ele 5ă râdă… Dar nu mai putea! … Era mâhnită. I se
părea că e moartă. Scara, se închfdea în camera ei; şi adesea nici
măcar nu aprindea lumina: stătea În întuneric, în vreme ce Olivier
se desfăta jos, în salon, cotropit de dulceaţa unei mărunte iubiri
romantice, aşa cum îl împingea firea. Nu ieşea din toropeală,
decât când îl auzea ureând treptele ce duceau la odaia lui,
continuând să râdă şi să flecărească cu prietenele lui, schimbând
pe pragul uşii nesfârşite urări de noapte bună, şi neputându-se
hotărî să se despartă de ele. Atunci, Antoinette, surâdea în
întuneric şi se scula ca să aprindă lampa. Râsul fratelui ei o
readucea la viaţă.
Toamna înainta. Soarele se stingea. Întreaga fire pălea. Sub
vata negurii şi a norilor de octombrie, culorile se şterseră, zăpada
se aşternu pe piscuri, iar ceaţa pe câmpii. Călătorii plecară unul
câte unul, apoi în cete. Şi îi năpădea mâh- nirea de-a vedea
plecându-le prietenii, chiar şi oamenii indiferenţi, şi mai mult
decât orice, vara, răstimpul de calm şi fericire, care fusese o oază
în viaţă. Făcură o ultimă plimbare împreună, pe o ceţoasă zi de
toamnă, în pădure» de-a lungul muntelui. Nu vorbeau, visau, cu o
oarecare melancolie, lipindu-se înfriguraţi unul de celălalt în
paltoane grele şi înfofoliţi până la gât; degetele le erau împletite.
Umbrele pădurii amuţiseră, plângeau în tăcere. În adâncurile lor
se desluşea sfâşietoarea tânguire a unei păsări însingurate, care
simţea apropiindu-se iarna. Clinchetul limpede al vreunei tălăngi
răsuna în ceaţă, îndepărtat, aproape stins, ca şi cum ar fi sunat
în adâncul pieptului lor…
Se întoarseră la Pariş. Amândoi erau trişti. Antoinette nu-şi
redobândise sănătatea.
Trebuită să se ocupe de rufăria pe care Olivier urma s-o ia la
şcoală. Antoinette cheltui ultimele ei economii; vându chiar, pe
ascuns, câteva bijuterii. Dar ce-are a face? Nu-i va restitui el
totul, mai târziu? Şi apoi, dacă el nu va mai fi aici, ea va avea
nevoie de atât de puţin! … Se ferea să se gândească la ce se va
întâmpla când el nu va mai fi cu ea; lucra la rufăria lui, punând
în această treabă toată arzătoarea-i dragoste pentru fratele ei şi
cu presentimentul că era cel din urmă bine pe care i-l făcea.
Nu se mai despărţeau, în timpul ultimelor zile pe care le mai
aveau de petrecut împreună; tremurau la gândul că ar putea
pierde o singură clipă. În cea din urmă seară, zăboviră foarte
târziu, la gura sobei Antoifiette şezând în singurul fotoliu al
apartamentului, Olivier pe un scăunel la picioarele ei, lăsându-se
alintat, duoă obiceiul lui de mare şi răsfăţat copil. Gândul că va
începe o viaţă nouă îl îngrijora şi-l fă cea, totuşi curios. Antoinette
nu avea decât preocuparea că se va sfârşi cu dragă lor intimitate,
şi se întreba cu groază ce se va alege de ea Ca şi cum ar fi vrut să-
i facă şi mai dureros acest gând, el nu fu nicicând mai drăgăstos
decât în această ultimă seară, cu acea instinctivă şi inocentă
cochetărie a fiinţelor care aşteaptă ceasul plecării pentru a
dezvălui tot ce au mai bun şi mai fermecător. Se aşeză la pian şi îi
cântă îndelung paginile preferate de amândoi din Mozart şi Gluck,
acele viziuni de înduioşătoare fericire şi de tristeţe senină, de care
erau legate atâtea şi atâtea din viaţa lor de odinioară
Când sosi ceasul despărţirii, Antoinette îl însoţi pe Olivier până
la poarta şcolii. Se reîntoarse Era iarăşi singură. Dar nu mai era,
ca în călătoria în Germania, o despărţire căreia n-ar fi vrut decât
să-i pună capăt de îndată ce nu ar mai fi putut-o îndura. De data
aceasta, ea rămânea: el "i a acela care pleca, pentru multă vreme,
pentru totdeauna. Cu toate. Acestea, avea un asemenea suflet de
mamă încât, în primul moment, se gândi totuşi mai puţin la ea
decât la el; pra preocupată de primele lui zile într-o viaţă atât de
deosebită pentru el. De festele de la şcoală, şi de acele necazuri
mărunte şi lipsite de însemnătate, dar care uşor capătă proporţii
neliniştitoare în mintea oamenilor care trăiesc singuri şi sunt
obişnuiţi să se frământe pentru acei pe care îi iubesc. Această
grijă avu măcar binefăcătorul efect de a o sustrage puţin din
singurătatea ei. Se şi gândea la acea jumătate de ceas, în care. A
doua zi, îl va putea vedea la vorbitor. Ajunse cu un sfert de oră
mai înainte El fu foarte drăguţ cu ea, dar cu totul ocupat şi distrat
de ceea ce văzuse în zilele următoare, când de fiecare dată ea
venea plină de o neliniştită dragoste, contrastul dintre ceea ce
însemnau aceste clipe de conversaţie pentru el şi ceea ce ele
însemnau pentru ea se accentua. Pentru ea, la aceste momente i
se reducea acum toată viaţa. În ceea ce-l privea, el o iubea, fără
îndoială, cu duioşie pe Antoinette, dar nu i se putea cere să se
gândească numai la ea, aşa cum ea se gândea la el. O dată sau de
două ori, el ajunsese la vorbitor cu întârziere într-o altă zi, când
ea >1 întrebă dacă se plictiseşte, îi răspunse că nu Erau mici
lovituri de cuţit în inima Antoinettei. Îi era necaz că este aşa j se
socotea egoistă; ştia foarte bine că ar fi absurd, că ar fi chiar rău
şi împotriva naturii ca el să nu se poată lipsi ie ea, nici ea de el, ca
să nu aibă alt scop în viaţă. Da, ea ştia toate acestea. Dar la ce-i
folosea? Nu era nimic de făcut.
De vreme ce de zece ani îşi pusese îniroaga-i viaţă în acest unic
gând: fratele ei Acuma, când îi era smuls accsi unic interes al
vieţii ei, nu-i mai rămânea nimic încercă, cu curaj, să-şi reia
ocupaţiile, lectură, muzica, cărţile iubite… Doamne! Shakespeare,
Beethoven, cât de lipsiţi Je interes erau fără el! … Da, era frumos
fără îndoială… Dar el nu mai era aici! La ce mai sunt bune
lucrurile frumoase dacă, pentru a le vedea, îţi lipsesc ochii aceluia
pe care-l iubeşti? La ce bun frumosul, la ce poate Fi bună chiar
bucuria, dacă nu le simţi cu sufletul celuilalt?
Dacă ar fi fost mai sănătoasă, ar fi încercat să-şi refacă în
întregime viaţii, să urmărească un alt scop. Dar era la capătul
puterilor Acum, când nimic nu o mai silea să reziste cu orice preţ,
efortul de voinţă pe care şi-l impusese *e curmă: căzu Boala, care
de mai bine de un an mocnea şi pe care energia ei o ţinuse în
frâu. Avu de acum înainte drumul liber
Singură, acasă, îşi petrecea serile măcinându-se, la gura sobei
fără foc; nu avea curajul să-l reaprindă, nu av? A puterea să se
culce; rămânea pe scaun până la miezul nopţii, aupind, visând şi
tremurând de frig Îşi relrăia viaţa, era cu moi ţii ei dragi, cu
iluziile ei spulberate; şi o cotropea o cumplită tristeţe la gândul
tinereţii ei pierdute, fără dragoste, fără speranţe de dragoste. O
durere surdă, obscură, nemărturisită… Râsul unui copil pe
stradă, pasul mărunt şi şovăielnic, la etajul de deasupra.. Aceste
picioruşe micuţe îi călcau sufletul! … îndoielile o năpădeau,
gânduri rele. Înrâurirea acestui oraş plămădit din egoism şi
desfrâu asupra sufletului ei slăbit Ea se împotrivea acestor
regrete, îi era ruşine de unele dorinţi, oe care le socotea criminale;
nu putea înţelege pricina acestei suferinţe: o atribuia instinctelor
ei rele Biata micuţă Ofelia, pe care o boală tainică o mistuia,
simţea cu spaimă ridicându-se din adâncurile fiinţei ei suflul
tulbure şi brutal, stâinit în întunecatele străfunduri ale vieţii. Nu
mai lucra, părăsise cele mai multe dintre lecţii: ea. Cea atât de
curajoasă, atât de matinală, rămânea în pat uneori până dupâ-
amiază: nu avea mai multe motive ca să se scoale decât ca să se
culce; abia mânca sau nu mânca de loc. Numai În zilele în care
fratele ei era liber – joia după-amiaza şi duminica toată ziua – se
silea să fie cu el aşa ca odinioară.
El nu-şi dădea seama de nimic. Era prea amuzat sau preocupat
de noua lui viaţă, pentru a desluşi ce se petrecea cu sora lui. Era
în acea perioadă a tinereţii, în care cu greu te dăruieşti, în care
pari nepăsător Ia lucruri care altădată te atingeau şi care mal
târziu te vor mişca din nou. Oamenii în vârstă par a avea uneori
impresii mai proaspete şi par a se bucura mai naiv de natură şi de
viaţă decât tinerii de douăzeci de ani. Se spune atunci că tinerii
sunt, mai puţia tineri la suflet, mai blazaţi. Aceasta este, de cele
mai multe ori, o eroare. Nu pentru că sunt blazaţi par ei
insensibili, ci pentru că au sufletul absorbit de patimi, de ambiţii,
de dorinţi, de idei fixe De-abia când se macină trupul şi când nu
mai ai nimic de aşteptat de la viaţă, emoţiile dezinteresate îşi
regăsesc locul şi se redeschide izvorul lacrimilor copilăreşti.
Olivier era prins de o mie de preocupări mărunte, dintre care cea
mai de seamă era o mică pasiune absurdă (avea mereu asemenea
pasiuni) care-l obseda într-atât încât îl făcea orb şi indiferent la
orice altceva. Antoinette nu ştia ce se petrecea cu fratele ei: vedea
numai că se îndepărta de ea. Vina nu era numai a lui Olivier.
Uneori, venind, era bucuros s-o vadă şi să-i vorbească Intra. De
îndată, se simţea îngheţat. Dragostea ei neliniştită, febra cu care
se încleşta de el, îi sorbea cuvintele, îl copleşea cu serviciile, acest
exces de dragoste şi de atenţie plină de grijă, făceau să-i piară, de
îndată, orice dorinţă de a se dărui. Ar fi trebuit să-şi spunS că
Antoinette nu era în apele ei. Nimic nu era mai străin de delicala
discreţie pe care ea o păstra de obicei. Dar el nu înţelegea.
Întrebărilor ei le opunea un da sau nu foarte tăios. El se îndârjea
cu atât mai mult în tăcerea lui cu cât ea încerca să-l facă să
vorbească sau chiar o rănea cu un răspuns brusc. Atunci, tăcea
şi ea. Copleşită Ziua Îi se scurgea, li se irosea. De-abia păşea
pragul casei ca să se întoarcă la şcoală şi? E simţea neconsolat de
felul în care se purtase. Se frământa, noaptea, gândindu-se la
supărarea pe care o pricinuise. I se întâmpla chiar că, abia
reîntors la Şcoală, să-i scrie surorii lui o scrisoare plină de
afecţiune. Dar a doua zi dimineaţa, după ce o recitea, o rupea. Iar
Antoinette nu ştia nimic din toate acestea Credea că el nu o mai
iubeşte.
Ea mai avu – dacă nu o ultimă bucurie – un ultim elan de
tinerească dragoste, datorită căruia inima îi reveni la viaţă, o
deznădăjduită redeşteptare a puterii ei de a iubi şi de a spera în
fericire, de a crede în viaţă. De altfel, totul fu absurd şi atât de
potrivnic firii ei senine! Şi aceasta a fost cu putinţă numai
datorită tulburării în care se afla. A acriei slări de toropeală şi de
suresrilaţie. Premergătoare bolii
Era la un concert la Châlelel, împreună cu tratele ei. Cuin
tocmai fusese însărcinat să facă critica muzicală la o mică revistă,
căpătaseră locuri ceva mai bune decât altădată, dar în mijlocul
unui public cu mult mai antipatic. Av’~u strapontine de
orchestră, aproape de scenă. Trebuia să cânte Christophe Krafft.
Niciunul nici celălalt nu-l cunoşteau pe acest muzician german.
Când ea îl văzu apărând, tot sângeie îi năvăli în cap. Cu toate că
ochii-i obosiţi nu vedeau decât printr-o ceaţă, nu avu nicio
îndoială când el intră: îşi recunoscu prietenul necunoscut din
zilele grele petrecute în Germania. Nu-i vorbise niciodată fratelui
ei despre el şi de-abia putuse să vorbească despre această cu ea
însăşi: de atunci, toate gândurile îi fuseseră numai la grijile vieţii.
Şi-apoi, ea era o mică franţuzoaică cuminte, care nu se împăca
deloc cu un sentiment obscur, de neînţeles, şi care nu putea duce
la nimic. Era în ea un întreg domeniu al sufletului, de nebănuite
adâncimi, în care dormeau multe alte simţăminte, de care i-ar fi
fost ruşine să ia cufioştinţă ştia că sunt acolo, dar le ocolea dintr-
un fel de spaimă religioasă pentru acea Fiinţă care se sustrage
controlului conştiinţei.
Îndată ce-şi reveni puţin din tulburare, luă binoclul ie la fratele
ei, pentru a-l privi pe Christophe: îl vedea lin profil, la pupitrul
şefului de orchestră şi îi recunoscu expresia violentă şi
concentrată. Purta un frac vechi, care-i venea foarte prost.
Antoinette asistă mută şi îngheţată la peripeţiile acestui jalnic
concert, în care Christophe se izbi de iea- ua-voinţă făţişă a unui
public pornit, în acel moment. Împotriva artiştilor germani, şi pe
care muzica lui îl plictisea dp moau’te1. Când, după o simfonie
care păruse prea lungă, el reapăru pentru a cânta câteva bucăţi la
pian, fu primit cu exclamaţii batjocoritoare, care nu lăsau nicio
îndoială asupra neplăcerii pe care o provoca reapariţia lui. Totuşi,
el începu să cânte, în mijlocul resemnatei plictiseli a publicului:
dar observaţiile răuvoitoare, schimbate cu glas tare între doi
sopetatori din ultimele rânduri ale galeriei, continuară mai
departe, spre veselia celorlalţi din sală. Atunci, el se întrerupse:
dintr-o nebunie de copil care nu ştie multe, cântă ru un singur
deget aria: Malbrough s’en va-t-en auerre. Anoi, ridicându-se de la
oinn. Sousp nublicului, fără înconjur:
— Iată ce vă trebuie 1
Publicul, o clipă nesigur de intenţiile muzicianului, izbucni În
vociferări Urmă o scenă de nemaipomenit vacarm. Fluierau,
strigau:
— Scuze! Să vie să-şi ceară scuze!
Oamenii, roşii de mânie, se fntărâtau, încercau să se convingă
că erau realmente indignaţi; şi poate că şi erau, dar, mai ales,
erau îneântaţi de acest prilej de a face scandal şi de a se destinde:
ca nişte şcolari după două ore de lecţii-
Antoinette nu avea puterea să se mişte: era ca împietrită:
regetele-i crispate sfâşiau în tăcere o mănuşă. Chiar de la cele
dintâi note ale simfoniei, avusese sentimentul clar a ceea ce avea
să se întâmple, desluşea surda ostilitate a publicului, o simţea
crescând, citea în Christophe, era sigură că nu va ajunge până la
capăt fără să izbucnească; aştepta această izbucnire în prada
unei panici creseânde: se încorda c® pentru a o împiedica: şi când
Christophe izbucni, lucrurile se petrecură în atât de mare măsură
aşa cum le prevăzuse ea. Încât fu strivită ca de o fatalitate
împotriva căreia nu e nimic de făcut. Şi cum îl privea mereu pe
Christophe, ocupat să fixeze cu impertinenţă publicul care îl
fluieră, privirile Îi se încrucişară Ochii lui Christophe o
recunoscură, poate, o clipită; dar, în furtuna care îl târa, spiritul
lui nu o recunoscu 1 (de multă vreme nu se mai gândea la ea).
Dispăru în mijlocul huiduielilor.
Ea ar fi vrut să strige, să spună, să facă ceva: era încremenită.
Ca într-un coşmar. Simţea o uşurare, auzindu-l lângă ea pe
bravul ei frăţior care, fără să bănuiască ce se petrecea cu ea, îi
împărtăşise neliniştea şi indignarea. Olivier era muzician până în
fundul sufletului şi avea o independentă de gust, cu neputinţă de
zdruncinat Dacă îi plăcea ceva, se luă de oiept cu Dumnezeu încă
de la primele măsuri ale simfoniei, simţise ceva mare, ceva
nemaiîntâlnit în viaţă. Repetă cu voce scăzută, cu o adâncă
patimă:
— Ce frumos! Ce frumos! În vreme ce sora lui se lipea instinctiv
de el, recunoscătoare.
După simfonie, aplaudase cu furie pentru a protesta împotriva
nepăsării batjocoritoare a publicului. Când izbucni scandalul, fu
scos din sărite: se sculă, strigă că Christophe are dreptate, ceru
socoteală celor ce fluierau, îi venea să sară la bătaie: băiatul
acesta timid era de nerecunoscut. Vocea
i se pierdea în mijlocul tămhslăului: fu apostrofat în mod
grosolan: i se strigă că este un mucos şi-l trimiseră să se culre.
Antoinette, care-şi dădea seama de zădărnicia oricărei
împotriviri, îl luă de braţ, spunând:
— Taci, te implor, taci I
Se reaşeză, cuprins de amărăciune; gemea într-una i
— E ruşinos, e ruşinos I Mizerabilii! …
Ea nu spunea nimic, suferea în tăcere; o crezu insensibilă la
această muzică; îi spuse:
— Antoinette, cum? Nu ţi se pare şi ţie minunat?
Ea făcu semn că da. Rămăsese împietrită, nu putea să-şi revină
Dar când orchestra fu pe punctul de-a începe o altă bucată, ea se
sculă brusc, şoptind fratelui ei cu un fel de ură:
— Haide, haide, nu-i mai pot vedea pe aceşti oameni I Plecară
în grabă. Pe stradă, unul la braţul celuilalt,
Olivier vorbea cu furie. Antoinette tăcea.
În zilele următoare, singură în camera ei, rămânea pierdută
într-un sentiment pe care se ferea să-l privească în faţă, dar care
îi străbătea stăruitor toate gândurile, ca surdele zvâcniri ale
tâmplelor dureroase.
La câtva timp de la aceasta, Olivier îi aduse culegerea de Lieduri
ale lui Christophe, pe care o descoperise la un editor. O deschise
la întâmplare. Pe prima filă la care se opri, citi în fruntea unei
bucăţi această dedicaţie, în limba germană:
„Bietei, scumpei şi micuţei mele victime “iar dedesubt, o dată.
Ea cunoştea bine această dată. Fu cuprinsă de o astfel de
tulburare, încât nu mai putu continua. Lăsă caietul, şi, rugându-
şi fratele să cânte, se duse în camera ei şi se închise acolo. Olivier,
vrăjit de această muzică nouă, începu să cânte, fără să bage de
seamă emoţia surorii sale. Antoinette, în camera alăturată, îşi
stăpânea bătăile inimii. Deodată, se ridică şi căută în dulap un
mic carneţel cu însemnări de cheltuieli, pentru a găsi data plecării
ei din Germania şi data misterioasă. O ştia dinainte: da, era într-
adevăr seara reprezentaţiei la care asistase împreună cu
Christophe. Se culcă pe pat şi închise ochii, îmbujorată, cu
mâinile strânse pe piept, ascultând muzică dragă. Sufletul îi era
plin de recunoştinţă… Ah! De ce o durea atât de tare capul?
Olivier, nemaivăzându-şi sora, când termină de cântat, intră la
ea şi o găsi întinsă pe pat. O întrebă dacă era bolnavă.
Ea îi spuse că e cam obosită şi se ridică pentru a-i ţine
tovărăşie Vorbiră, dar ea nu răspundea îndată întrebărilor lui:
părea că se întoarce de undeva, de foarte departe; zâmbea, roşea,
se scuza că din pricina durerii de cap se prostise de-â binelea. În
sfârşit, Olivier plecă. Ea îi ceru să-i lase caictul de lieduri. Rămase
îndelung singură în noapte, citindu-le La pian, fără să cânte, abia
atingând rate o notă, când şi când, şi nespus de uşor, temându-se
că vecinii ei să nu se plângă. Nici măcar nu descifra, mai mult
visa, era purtată de un elan de recunoştinţă şi de dragoste înspre
acea inimă căreia îi fusese milă de ea, care, cu tainica intuiţie a
bunătăţii, îi citise până în fundul sufletului. Nu putea să-şi fixeze
gândurile Era fericită şi tristă, tristă! … Ah! Cât de tare o durea
capul!
Petrecu noaptea în vise dulci şi sfâşietoare, o melancolie
copleşitoare. În cursul zilei, pentru a se trezi din toropeală, voi să
iasă puţin. Cu toate că încă o mai durea capul, se duse să facă
câteva cumpărături la un mare magazin, numai ca să-şi caute o
treabă Nu gândea la ceea ce făcea. Tot timpul, fără să şi-o
mărturisească, se gândea la Christophe. Cum tocmai ieşea din
magazin, istovită şi îngrozitor de tristă, în mijlocul mulţimii, zări
pe trotuar, de cealaltă parte a străzii, pe Christophe care trecea.
El o văzu în acelaşi timp. De îndată (în neştire), ea întinse braţele
spre el. Christophe se opri: de data aceasta o recunoştea. Sări în
mijlocul drumului, pentru a Veni spre Antoinette; şi Antoinette se
silea să-i iasă întru întâmpinare. Dar valul nestăvilit al mulţimii o
târî ca pe un fir de pai, în vreme ce un cal de la tramcar,
prăbuşindu-se pe asfaltul alunecos, ridică în faţa lui Christophe
un dig, de care se sfărâma îndată îndoitul şuvoi al trăsurilor,
înălţând, pentru câteva clipe, o baricadă de nestrăbătut.
Christophe, cu toate acestea, se încăpăţână să treacă: fu prins în
mijlocul trăsurilor, neputând-o lua nici înainte nici înapoi. Când,
în sfârşit, reuşi să se elibereze şi şi ajungă la locul în care o
văzuse pe Antoinette, ea era deja departe: făcuse zadarnice
sforţări pentru a se lupta cu torentul mulţimii; apoi se resemnase,
nu mai încercase să lupte; avea sentimentul unei fatalităţi care o
apăsa şi care se opunea întâlnirii ei cu Christophe: împotriva
fatalităţii nu era nimic de făcut. Şi când reuşise să iasă din
mulţime, ea nu mai încercase să se întoarcă; o cuprinsese
ruşinea: ce va îndrăzni să-i spună? Ce îndrăznise să facă? Ce
putuse el gândi? Fugi spre casă.
Nu se simţi liniştită decât când ajunse acasă Dar o rlat. Ă în
camera ei, în umbră, râmase aşezată în faţa mesei, ne- având
curajul să-şi scoată pălăria şi mănuşile. Se simţea nefericită că
nu putuse să-i vorbească; şi, în acelaşi timp, avea o lumină în
suflet; nu mai vedea umbră, nu mai simţea râul care o măcina.
Prin minte i se perindau necurmat amănuntele scenei care tocmai
avusese loc; şi, le schimba, îşi închipuia ce s-ar fi întâmplat dacă
vreuna dintre împrejurări s-ar fi desfăşurat altfel. Se vedea
întinzând braţele spre Christophe, vedea expresia de bucurie a lui
Christophe în clipa în care o recunoscuse, şi râdea, şi roşea
Roşea, şi, singură în întunericul camerei, unde nimeni nii putea
s-o vadă, unde ea însăşi abia se putea vedea, îi întindea din nou
braţele Ah! Era mai presus de puterile ei: simţea că e aproape să
piară şi căuta instinctiv să se agaţe de puternica viaţi care trecea
pe lângă ea şi care îi aruncase o privire plină de bunătate. Sufletul
ei, cotropii de dragoste şi spaimă, îi strigă în noapte: „Ajutor!
Salvează-mă! “
Se ridică, foarte înfrigurată, pentru a aprinde lampa, a Iun
hârtie, toc. Îi scrise lui Christophe. Nicicând acestei fete, sfioase şi
mândie, nu i-ar fi trecut prin minte să-i scrie, daci nu ar fi fost în
prada bolii. Nu ştia ce scrie. Nu mai era stăpână pe ea. Îl chema,
îi spunea că-l iubeşte… În mijlocul scrisorii se opri, îngrozită Voi
să refacă scrisoarea i elanul îi era frânt: capul îi era gol şi
fierbinte; simţea o greutate îngrozitoare în a-şi găsi cuvintele;
oboseala o strivea. Îi era ruşine. La ce bune toate acestea? Ştia
bine ci încerca să se înşele pe ea însăşi, că nu va trimite nicicând
această scrisoare Chiar dacă ar fi voit, cum ar fi făcut ca să-i
parvină? Nu avea adresa lui Christophe… Bietul Christophe! Şi ce
ar fi putut face el pentru ea chiar dacă ar şti tot şi dacă ar fi bun
cu ea?.. Prea târziu! Nu, nu, totul era zadarnic; era o ultimă
sforţare de pasăre care se înăbuşă şi care bate din aripi
deznădăjduită. Trebuia să se resemneze…
Rămase încă multă vreme în faţa mesei, absorbită, fără a se
putea smulge din această încremenire. Era trecut de miezul nopţii
când se ridică greu, dar cu tărie. Dintr-o deprindere maşinală,
puse ciornele scrisorii într-o carte din mica ei bibliotecă, neavând
curajul nici să le pună bine, nici să le rupă. Apoi se culcă,
tremurând de febră. Dezlegarea enigmei se apropia i simţea
împlinindu-se vrerea Domnului.
 Şi în sufletul ei se aşternu o pace adâncă.
Duminică dimineaţă, Olivier, venind de la şcoală, o găsi pe
Antoinette în pat, aproape în delir. Fu chemat un doctor. £1
constată o tuberculoză galopantă.
În ultimele zile, Antoinette îşi dăduse seama de starea În care
se afla; în sfârşit, descoperise pricinile tulburării morale, care o
înspăimânta. Pentru sărmana micuţă, căreia îi era ruşine de ea
însăşi, era aproape o uşurare gândul că nu era vinovată cu nimic,
că totul se datora bolii. Avusese puterea să ia câteva precauţii, să-
şi ardă hârtiile, să pregătească o scrisoare pentru doamna
Nathan: o rugă să binevoiasră să vegheze asupra fratelui ei, în
primele săptămâni după „moartea11 ei (nu îndrăznea să scrie
acest cuvânt…).
Doctorul nu putu face nimic: boala era prea gravă şi
organismul Antoinettei era uzat de tot, din pricina anilor de
necruţătoare trudă.
Antoinette era calmă. De când se ştia pierdută, se simţea
descătuşată de spaimele ei. Făcea să i se perinde prin minte toate
încercările prin care trecuse, îşi vedea opera împlinită, pe
scumpul ei Olivier salvat: şi o negrăită fericire o pătrundea. Îşi
spunea:
— „Eu am făcut-asta”.
Îşi reproşa orgoliul ei:
— „Singură nu aş fi fost în stare de nimic. Numai Dumnezeu m-
a ajutat”
Şi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat dreptul să trăiască până
la împlinirea misiunii ei. Într-adevăr, i se cam strângea inima că
trebuia să plece acum; dar nu îndrăznea să se plângă: ar fi fost o
ingratitudine faţă de Dumnezeu, care ar fi putut s-o recheme mai
de mult. Şi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi plecat cu un an mai
înainte? Suspină şi se prosterna, recunoscătoare.
Deşi se simţea apăsată, nu se plângea, decât uneori, în timpul
somnului adânc, când gemea, ca un copil mic. Privea lucrurile şi
oamenii cu un zâmbet resemnat. Bucuria ei necurmată era să-l
vadă pe Olivier. Îl striga, mişcând doav buzele, fără să se audă
vreun sunet; voia să-i ţină mână într-a ei: voia ca el să-şi pună
capul pe pernă lângă ea; şi cu ochii într-ai lui. Îl privea îndelung,
în tăcere în sfârşir., se ridica, ţinându-i c-âpul în mâini, şi
spunea-:
— Ah! Olivier! … Olivier! …
 Scoase de la gât o iconiţă pe care o purta şi o puse la gâtul
fratelui ei. Încredinţă pe iubitul ei Olivier duhovnicului,
doctorului, tuturora. Se vedea bine că de acum înainte trăia întru
el, că pe pragul morţii, se refugia în această viaţă, ca într-o insulă.
Uneori, era ca în beţia unei exaltări mistice de dragoste şi
credinţă. Râul nu şi-l mai simţea şi mâh- nirea i se prefăcuse în
fericire. – Într-adevăr o dumnezeiască fericire, care-i strălucea pe
buze şi în ochi. Spunea mereu:
— Sunt fericită…
O cotropea toropeală. În cele din urmă clipe de luciditate,
buzele i se mişcau, se vedea că-şi recita ceva. Olivie» veni Ia
căpătâiul ei şi se aplecă asupră-i. Ea îl mai recunoscu şi avu un
palid surâs; buzele i se mai mişcau încă, iar ochii îi erau plini de
lacrimi. Nu se desluşea ce voia să spună… Dar Olivier prinse, în
cele din urmă, ca pe un suflu, acele cuvinte ale străvechiului
cântec, pe care-l iubeau atât, p» care ea i-l cântase adesea:
„1 uhil come again, mu sweet and bonny,
1 will come again".

(„O să vlă întorc, scumpul meu, o să mă întorc”.)

Apoi, se scufundă iar în toropeală… Şi se stinse.
Fără să-şi dea seama inspirase o adâncă simpatie multor
oameni pe care nici măcar nu-i cunoştea: aşa cum se întâm- plă
cu cei care locuiau în aceeaşi casă cu ea şi cărora nici măcar nu
le ştia numele. Olivier primi dovezi de compasiune de la oameni
cu totul străini. Cortegiul Antoinettei nu fu părăsit, aşa cum se
întâmplase cu acela al mamei sale. Prieteni, colegi de-ai fratelui ei,
familii în care dăduse lecţii, fiinţe pe lângă care trecuse, tăcută,
nemărturisind nimic din viaţa ei şi care, la rândul lor, nu-i
spuseseră nimic, dar care, cunoscându-i devotamentul, o
admirau în taină, chiar oameni sărmani, femeia de serviciu care o
ajuta, în ultimele zile, mici negustori din cartier, o urmară până la
cimitir. Chiar din seara morţii surorii sale, Olivier fusese luat de
doamna Nathan, dus fără voia lui, ca să-l abată cu de-a silă de la
tristeţe.
Era, într-adevăr, singurul moment din viaţă, când li fu cu
putinţă să reziste unei atât de groaznice nenorociri – . Singurul în
care nu-i fu îngăduit să se lase cu totul în pradă deznădejdii sale.
De-abia începuse o viaţă nouă, făcea parte dintr-un grup, era luat
de curent, în ciuda lui Ocupaţiile şi grijile pe care i le dădea
şcoala, febra intelectuală, examenele, lupta pentru viaţă, nu-l
lăsau să se închidă În el: nu putea să fie singur. Suferea din
această pricină; dar aceasta ţi fu salvarea. Un an mai înainte,
dţiva ani mai tfrziu, ar fi fost pierdut.
Totuşi, se izola cât putu în amintirea surorii sale. Avu
supărarea de a pierde, din lipsă de bani, apartamentul în care
trăiseră împreună. Spera că acei care s-ar fi zis că se interesează
de el îi vor înţelege durerea de a nu putea salva ceea ce îi
aparţinuse Antoinettei. Dar nimeni nu păru a înţelege nimic. Cu
bani, în parte împrumutaţi, în parte câşti- gaţi din meditaţii,
închine o mansardă, în care Îngrămădi tot ceea ce încăpu din
mobilele surorii sale: patul ei, masa, fotoliul. Îşi făcu acolo un
sanctuar din amintirea ei. Acolo se refugia în zilele când era
abătut Colegii lui credeau că are o legătură cu o femeie. Stătea
ceasuri întregi, visând la ea, cu capul în mtini: căci, din nefericire,
nu avea niciun portret al ei, în afară de o mică fotografie, luată pe
când era copil şi care îi înfăţişa pe amândoi, împreună ţi vorbea.
Plân- gea… Oare unde era ea? Ah! Dacă ar fi fost doar la celălalt
capăt al lumii, oriunde ar fi fost acesta, oricât de inaccesibil ar fi
fost, cu ce fericire, cu ce nestinsă ardoare s-ar fi avân- tat îd
căutarea ei, trecând prin cele mai grele încercări, chiar dacă ar fi
trebuit să rătăcească desculţ, chiar dacă ar fi trebuit să meai-gă
veacuri de-a rândul. Numai că fiecare pas să-l fi apropiat de ea I…
Da, chiar dacă n-ar fi avut decât o şansă la o mie de a ajunge
până la ea.. Dar nimic… Nicăieri.. Niciun mijloc de-a o întâlni
vreodată… Ce singurătate U învăluia acum l Cât era de
neajutorat, de stângaci, de copilăros în ale vieţii, acum când ea nu
mai era aici pentru a-l iubi. A-1 sfătui, a-l consola! … Acela care a
avut fericirea de a cunoaşte, o dată în viaţă, intimitatea absolută,
fără margini, a unui suflet prieten, a cunoscut cea mai
dumnezeiască fericire. — O fericire care îl va face nefericit pentru
tot restul vieţii…
„Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice
nella miseria…” ’
Pentru sufletele slabe şi iubitoare, cea mai mare nefericire
este aceea de a fi cunoscut odată fericirea supremă.
’ Nimic nu doare atât de rău decât de- «m timp ferice a ţi fi
aminte În timp de-amar. _"
(Dante, Infernul, în tălmăcirea tui George CoşbucJ.
Dar, oricât ar părea de trist să pierzi, la începutul vieţii, pe acei
pe care-i iubeşti, e totuşi mai puţin ingrozitoi decât mai târziu,
când izvoarele vieţii sunt secătuite. Olivier era tânăr; şi cu tot
pesimismul lui înnăscut, cu toată nefericirea sa, trebuia să
trăiască. Aşa cum se observă adesea după pierderea unei fiinţe
scumpe, se părea că Antoinette’, murind, insuflase fratelui ei o
parte din propriul ei suflet. Aşa credea el. Fără a fi credincios ca
ea, făcea tot ce-i stă în putinţă ca să-şi închipuie că sora lui nu
era cu adevărat moartă, că trăia în el, aşa cum ea îi făgăduise.
Potrivit unei credinţe bretone, morţii tineri nu sunt morţi: ei
plutesc mai departe pe meleagurile prin care au trăit, până când
se împlineşte durata firească a vieţii lor. Astfel, Antoinette,
continua să crească alături de Olivier.
Recitea hârtiile rămase de pe urma ei. Din nefericire, ea arsese
aproape tot. De altfel, nu era femeia care să fi ţinut un jurnal
intim. S-ar fi ruşinat să-şi despoaie gândurile. Ţinea doar un
carneţel cu însemnări, aproape de neînţeles pentru oricine altul în
afară de ea, o micuţă agendă, în care înscrisese, fără niciun
comentariu, anumite date, anumite mici evenimente din viaţa ei
zilnică, care fusese pentru ea prilej de bucurie şi de emoţii, pe
care nu avea nevoie să le noteze amănunţit, pentru a le retrăi.
Aproape toate aceste date se refereau la întâmplări din viaţa lui
Olivier. Ea păstrase, fără să piardă niciuna, toate scrisorile lui.
Vai! El nu fusese toi atât de grijuliu: lăsase să se rătăcească
aproape toate scrisorile primite de la ea. Ce-i trebuiau scrisori?
Credea că e va avea veşnic pe Antoinette lângă el: scumpul izvor
de dragoste părea nesecat; î se părea sigur că îşi va putea veşnic
înviora în el buzele şi sufletul; risipise cu nepăsare dragostea pe
care o primise şi pe care ar fi vrut acum s-o strângă, picătură cu
picătură… Ce emoţie simţi când, răsfoind una din cărţile de
versuri ale Antoinettei, găsi pe un petic de hârtie, aceste cuvinte
scrise cu creionul:
„Olivier, scumpul meu Olivier! … “
Era cât p-aci să leşine. Plângea, apăsând pe buzele lui nevăzuta
gură care-i vorbea din mormânt. Din acea zi, luă fiecare carte a ei
şi căuta foaie cu foaie, să vadă dacă nu mai lăsase vreo altă
însemnare de acelaşi fel Găsi ciorna scrisorii către Christophe.
Află atunci romanul tăcut care se înfiripase în ea: pătrunse
pentru întâia oară, în viaţa ei sentimentală, pe care nu o
cunoscuse până acum şi pe care nici nu înr-erense s-o cunoască;
retrăi ultimele zile de tulburare, în care, părăsită de el, îşi întindea
braţele spre prieţenul necunoscut. Niciodată nu-i mărturisise că îl
întâlnise deji* iie Christophe. Câteva rânduri din scrisoarea ei îi
revelau că se întâlniseră odinioară în Germania. Înţelese că
Christophe fusese bun cu Antoinette, într-o împrejurare ale cărei
amănunte nu le cunoştea, şi că atunci se născuse sentimentul pe
care Antoinette îl tăinuise până în cea din urmă clipă.
Christophe, pe care-l iubea deja pentru frumuseţea artei sale, îi
deveni îndată nespus de scump. Ea îl iubise: i se părea lui Olivier
că tot pe ea o iubea, iubindu-l pe Christophe. Făcu totul pentru a
se apropia de el. Nu fu de loc uşor să-i regăsească urmele După
eşec, Christophe dispăruse în imensul Pariş; se înstrăinase de toţi
şi nimeni nu se mai ocupă de el. După luni de zile, întâmplarea
făcu ca Olivier să-l în- tâlnească, pe stradă, pe Christophe, foarte
palid şi supt de boala de care de-abia scăpase. Dar nu avu curajul
să-l oprească. Îl urmări de departe, până acasă. Voi să-i scrie i nu
putu să se hotărască. Ce era să-i scrie? Olivier nu era singur,
Antoinette era cu el: dragostea, pudoarea ei trecuseră în el;
gândul că sora lui îl iubise pe Christophe îl făcea să roşească în
faţa lui Christophe, ca şi cum el, Olivier, ar fi fost ea. Şi totuşi, cât
de mult ar fi voit să vorbească despre ea cu el! Dar nu putea.
Taina ei îi pecetluia buzele.
Căuta să-l regăsească pe Christophe. Se ducea pretutindeni
unde îşi închipuia că l-ar putea întâlni. Ardea de dorinţa de a-i
întinde mâna Şi, de îndată ce-l vedea, se ascundea, pentru a nu fi
văzut de el în sfârşit, Christophe îl remarcă, în salonul unor
prieteni, unde se întâlniră într-o seară Olivier stătea departe de el
şi nu spunea nimic; dar îl privea Şi, fără îndoială, Antoinette
plutea, în seara aceea, în jurul lui Olivier: căci Christophe o văzu
în ochii lui Olivier: şi bruscă evocare a chipului ei fu aceea care îl
făcu să vină. Străbătând, de la un capăt până la celălalt, salonul,
înspre necunoscutul mesager. Ce-i aducea, ca un tânăr Hermes.
Salutul, melancolio al preafericitei umbre
 GUPR I N S
IV. REVOT.TA 4………. 5
Partea întâi…. • «• • • » • • » 7
NISIPURILE MIŞCĂTOARE
Partea a doua 76
ÎNNĂMOLIREA
Partea a treia. 146
DESCĂTUŞAREA
V. BÂLCIUL 231
Partea întfi. 233
Partea a doua. ♦. T.. 305
VI. ANTOINETTK *>93
1 Boecklin (Arnold) (1827—1901), pictor elveţian.

1 Viaţa este un somn scurt (în 1. Latină.)

1 E vorba de tabloul pictorului flamand Quentin Matsys (1466—
1530). Zaraful şi soţia lui"
C-d» 208 coala I
1 Bayreuther Blătter: Gazeta Bayreuth-ului (în 1. Germană).
1 E vorba de tabloul celebrului pictor francez Jacques-Loui*
David (1748—1825) În care sunt reprezentaţi trei eroi romani
legendări, fraţii Horatius, care Jură să se jertfească pentru patrie.
1 Imnul lui Aegir, lucrare muzicală de proastă calitate a
împăratului Germaniei, Wilhelm al Il-lea, unul din promotori)
creării unei flote imperialiste puternice. Prin aceasta se explică
alegerea temei pentru „opera* sa; Aegir era, în mitologia
scandinavă, un uriaş, învingător al mărilor.
1 Antologiile literaturii franceze, pe care Jean-Christophe le îm-

prumută din biblioteca prietenilor săi Reinhart, sunt următoarele:

II. L. HERRING şi G. F. BURGUY: Franţa literară, revăzută de V.
TEN DERING, director la Real-Gymnasium des Johanneums.
Hamburg, – 1904, Brunswick.
1 Ludovic al XIV-lea.
1 Sluga stăpână (în limba italiană). Expresia a rămas celebră
după reprezentarea operei cu acest titlu a compozitoruiiv italian
Gio- vanni-Battista Pergolesi (1710—1736).
1 Odinioară, în Franţa, cerşetorii i<>i alegeau un şef numit în
derâdere regele Petaud (din latinescul, peto, cer). Curtea regelui
IV- taud a rămas sinonimă cu o situaţie haotică, cu o
învălmăşeală zgo- liloloiisâ
— Lutrin: poem eroi-comic de Boileau, compus pe tema certei
care se iscase, într-un orăşel de provincie, între economul şi
dascălul anei biserici, pentru a stabili locul unde să Ce aşezat un
pupitru de strană.
2 Aluzie la războiul civil din Liliputia, descris de Swift în Gu-
liver în ţara piticilor, dezlănţuit de dispută asupra capătului la care
trebuie spart ouL
1 Grădinile Armidei: referire la Ierusalimul eliberat de Tor- quato
Tasso. În aceste grădini îl atrăsese frumoasa Armida pe viteazul
Renaud şi-l ţinea departe de armata cruciaţilor, vrăjit de far-
1 şi 2 Polyfem: cel mai celebru Ciclop, fiu al lui Neptun.
Legenda spune că l-a omorât, din gelozie, pe păstorul Acâş, iubit
de frumoasa Galateea, prăvălind asupra lui o stâncă.
1 şi 1 Marele Cyrus este unul dintre romanele Madeleinei de
Scudery (1607—1701), una dintre gloriile societăţii preţioase din
se
1 Aluzie la confuzia ideologică din stnul partidelor socialiste din
acea epocă, înhămate la carul intereselor burgheziei.?
Sic vos non vobis. [Astfel voi (munciţi), dar nu pentru uoî] i
cuvinte celebre ale Iul Vergiliu, prin care îşi manifesta indignarea
că răsplata meritată de el a fost acordată unui poet mediocru.
Sunt citate adesea în legătură cu avantaje însuşite pe nedrept.
1 Mounet-Sully (Jean-Sully Mounet, zis) (1841—1916), celebru
tragedian francez.
1 Giovanni Pico della Mirandona (1463—1494) fiolzof şi savant
Italian. A proclamat importanţa personalităţii umane libere, a
Îndemnat la studierea naturii şi, lulnd atitudine tmpotriva
pseudo- cunoştinţelor astrologi ce, a considerat cd toate
fenomenele sunt supuse unei cauzalităţi obiective naturale. Ad se
face aluzie la faimoasa lui deviză: De omni re scibili, prin oare se
afirmă, cu prezumţie. — Atotştiutor.
1 Un vers ai lui Alfred de Musset devenit proverb, aci parafrazat
tron re.
1 „.. Jar el pleeiiid făcu din c… o goarnă—* (Dante, Infernul, în
tălmăcirea lui George Coşbuc).
1 Ăşti spumante: renumit vin spumos italienesc
1 Joc de cuvinte: în limba franceză „poisson” însemnează
„peşte”. Iar „poisson d’avril” – păcăleală de tntii aprilie.