ROMAIN

ROLLAND

INIMĂ VRĂJITĂ
**
MAMĂ ŞI FIU
MOARTEA UNEI LUMI

În romîneşte de
VERA CĂLIN ŞI SILVIAN IOSIFESCU

Pax enim non belli privatio,

Sed virtus est, quae ex animi fortitudine oritur 1.
Spinoza
Tractatus politicus V. 4

====================
1 Căci pacea nu înseamnă lipsa războiului,
Ci virtutea ce se naşte din tăria sufletului.

PARTEA ÎNTÎI

Războiul n-o înspăimînta pe Annette. Se gîndea: „Totul e un

război”.
Război mascat.
„Nu mi-e teamă să te văd cu faţa descoperită”. Ca şi ea, toţi ai
ei primesc evenimentul cu cît se poate de puţină revoltă. Annette
se gîndea cu acea nepăsare fatalistă, pe care i-o dăduseră ultimele
ei suferinţe:
„Sînt gata, întîmple-se ce s-o întîmpla”.
Sylvie, sora ei, îşi spunea, ca după o aşteptare tainică, al
cărei strigăt de nerăbdare îl înăbuşea cu greu:
„În sfîrşit!”
În sfîrşit! Şuvoiul cenuşiu al zilelor se lărgeşte. Se va lărgi
cercul iubirilor şi al urilor.
Fiul Annettei, Marc, era cuprins de un entuziasm întunecat,
pe care nu-l dădea pe faţă; dar îl trăda înfrigurarea mîinilor şt a
ochilor. Iată, s-a ivit idealul tragic de care slăbiciunea lui se
temea, dar pe care, în sinea lui, îl chema glasul instinctelor
nedesluşite. Sînt instinctele pe care tinereţea nu şi le
mărturiseşte, puterile înlănţuite ce zac sub plictiseala unei epoci
lipsite de ţeluri! Îi vede plecînd pe cei mai mari, într-o beţie de
acţiune şi jertfă, al cărei şuvoi urma să rostogolească în curînd
mult noroi. Dar, în aceste prime zile, izvorul rămîne acurat – atît
cît poate fi de curat la adolescenţii cu sufletul pîngărit de pete
tulburi. Aplecat asupra şuvoiului, Marc gusta cu vîrful limbii şi pe
unul şi pe celălalt: curăţenia arzătoare a acestui sacrificiu şi
nămolul din fund. Năzuia şi se temea de ziua de mîine. Cînd
ridica ochii, îi întîlnea pe ai mamei lui. Îşi întorceau privirile. Se
înţelegeau îndeajuns ca să nu dorească să se lase mai mult
înţeleşi. Dar ştiau că păşeau amîndoi prinşi de acelaşi vîrtej.

Singurul care nu lua parte la entuziasm era soţul Sylviei,

Léopold. De altfel, dintre toţi, el singur trebuia să plece. Socotise
că nu va fi chemat de la început contingentul său, unul din cele
mai vechi contingente teritoriale, că mobilizările se vor face
treptat. Nu era grăbit. Dar o presimţire îi şoptea că războiul se va
arăta mai grăbit decît dînsul, că nu-l va uita. Războiul îşi aminti
de el mai repede decît crezuse. Era din Cambrai. Nimeri în primele
linii. Pentru un om de vîrsta lui, însemna o cinste de care s-ar fi
lipsit bucuros. Totuşi, la plecare, se ţinu bine. N-avea încotro!
Sylvie se arăta eroică; şi nu se putea aştepta la multă milă din
partea celorlalte femei. Fiecare avea pe cineva care pleca:
bărbatul, amantul, fiul, fratele. Faptul că plecau cu toţii împreuna
dădea neobişnuitului înfăţişarea unui lucru normal. Greu le-ar fi
venit femeilor, dacă vreunul dintre ei ar fi crîcnit. Nici unul nu se
încumetă. Nici Léopold. Acceptarea aloc săi era la fel de
poruncitoare ca şi ordinul de chemare, iar Marc, puiul de lup,
pîndea cu priviri bănuitoare vreun semn de slăbiciune din partea
lui. La masa de adio, bietul Léopold ciocni cu tot personalul
atelierului. I se strîngea inima, pentru că trebuia să-i părăsească.
Dar îşi dădea seama că Sylvie va şti să-i apere interesele. Mai
departe… Era mai bine să nu se gîndească… Pentru moment,
Sylvie se purta ca o Lucreţie. Ce femeie! Părăsind-o, îi umezi
obrazul cu o lacrimă. Ea spuse:
— O să fie o plimbare. Ce vară minunată! Vezi să nu răceşti!
Annette îl sărută (măcar cu atît se alese Léopold!) Annettei îi
era milă de el. Dar n-o arăta, ca să nu-l înduioşeze. „Nu-i aşa?
Doar trebuie!” Şi privirea lui, care cerşea, nu întîlni în privirea
afectuoasă a surorii mai mari decît un nemilos: „Trebuie”.
Un zid. N-avea alt drum decît înainte.
Plecă.

De sus pînă jos, casa roia ca un stup. Nu era apartament

care să nu-şi dea tributul. Fiecare familie avea bărbaţi de jertfit.
Sus, la mansardă, doi muncitori, taţi de familie. La al
cincilea, fiul unei văduve, holtei de treizeci şi cinci de ani. La
acelaşi cat cu Annette, un tînăr funcţionar de bancă de curînd
însurat. Dedesubt, amîndoi băieţii unui magistrat. Sub ei,
singurul fiu al unui profesor de drept. Jos de tot, băiatul
cîrciumarului de la parter. Cu totul, opt războinici fără voie; dar
nimeni nu-i întreba dacă vor. Statul îşi scuteşte cetăţenii săi liberi
de osteneala de a voi. Şi ei socotesc că aşa e bine: au o grijă mai
puţin!
În toată casa, de sus pînă jos, deplină încuviinţare. Ca o
singură excepţie (dar nimeni n-o observase): tînăra doamnă
Chardonnet, vecina Annettei – de curînd căsătorită. N-avea
destulă voinţă ca să protesteze. Ceilalţi din casă prea puţini
înţeleg pentru ce întreaga lor libertate, dreptul lor la viaţă trebuie
date pe mîinile unui stăpîn ascuns, care să le jertfească. În afară
de unul-doi, restul nici nu încearcă să înţeleagă. N-au nevoie de
înţelegere ca să accepte. Au fost învăţaţi cu toţii să accepte totul
dinainte. O mie de oameni care spun „da” împreună n-au nevoie
de motive. N-au decît să se privească unii pe alţii, şi fiecare va
face ce face celălalt. Tot mecanismul minţii şi al trupului
funcţionează de la sine, fără sforţare.
Oamenii din casă nu se aseamănă unii cu alţii. Credinţa,
tradiţiile, temperamentul lor sînt deosebite. Fiecare din aceste
celule sufleteşti, fiecare din familiile acestea îşi are formula sa
chimică. Dar la toate, aceeaşi aşteptare.
Toţi îşi iubesc fiii şi, la fel ca nouă zecimi din familiile
franceze, au clădit totul în jurul copiilor. Abia intraţi în viaţă, de
la douăzeci şi cinci sau de la treizeci de ani, trec asupra copiilor
lor, cu preţul unor jertfe mărunte şi zilnice, bucuriile pe care nu
le-au avut şi ambiţiile pe care au renunţat să le împlinească. Şi, la
cea dintîi chemare, îşi dau fiii fără o vorbă.

La etajul al cincilea locuieşte doamna Cailleux, o văduvă. Are

aproape şaizeci de ani. Cînd i-a murit bărbatul avea treizeci şi
trei, şi băieţaşul ei opt sau nonă ani. De atunci au trăit împreună,
fără să se despartă. În zece ani, cred că n-au petrecut măcar o zi
întreagă fără să se găsească sub acelaşi acoperiş. Parcă ar fi o
pereche îmbătrînită. Căci, deşi n-a împlinit patruzeci de ani,
Cailleux-fiul, Hector, are aerul unui pensionar; şi-a sfîrşit viaţa
înainte de a o fi început. Nu se plînge de soartă. Nici n-ar dori
alta.
Tatăl lui a fost funcţionar la poştă. Tot acolo lucrează şi fiul.
N-au înaintat de la o generaţie la alta. Se găsesc în acelaşi punct.
Dar cine ştie de cîte sforţări a fost nevoie ca să se menţină în
acelaşi punct, ca să nu cadă înapoi? Cînd eşti slab şi fără avere,
dacă nu pierzi, înseamnă că ai cîştigat. Ca să-şi crească fiul,
mama, cum era săracă, a trebuit să slujească cu ziua. Lucru greu
pentru o femeie care a avut un cămin de mic-burgheză. Dar n-a
crîcnit. Acum s-a întors la umilul ei rai pierdut. Munca e o
odihnă. Lucrează pentru ea şi pentru fiul ei; îşi are căminul la el.
Înfăţişarea ei cumsecade, puţin bovină, pare mai potrivită cu
boneta ţărănească de dantelă albă, care se poartă în provincia ei
natală, decît cu pălăria de doamnă, pe care şi-o pune duminica pe
părul albit, cu cocul rărit. Are gura mare şi fără dinţi. Nu vorbeşte
niciodată tare, dar păstrează pentru fiul şi cunoştinţele ei un
zîmbet duios şi obosit. Spatele îi e puţin încovoiat. Se scoală cea
dintîi, şi, dimineaţa, îi aduce băiatului cafeaua cu lapte în pat.
Cînd el e la birou, roboteşte grijulie prin casă. Pregăteşte masa.
Găteşte bine, şi lui îi place să mănînce bine. Seara, el îi povesteşte
cele auzite în timpul zilei. Ea nu prea ia seama la ce spune, dar e
fericită că-l aude. Duminica, mama se duce la slujba de
dimineaţă. El nu. Aşa s-au înţeles. Băiatul nu e ateu, dar nu e
nici credincios. Religia e doar treaba femeilor. Şi ea crede pentru
amîndoi. După-amiaza fac împreună o mică plimbare, dar arareori
ies din cartier. El a îmbătrînit înainte de vreme. Sînt mulţumiţi,
fără cheltuială mare, cu fericiri mărunte, care se repetă într-o
ordine obişnuită. Legătura lor e atît de strînsă, încît el nu s-a
însurat şi nu se va mai însura: nici nu simte nevoia. N-are
prieteni, nu cunoaşte femei, aproape că nu citeşte cărţi; şi nu se
plictiseşte niciodată. Citeşte acelaşi ziar pe care-l citea şi tatăl lui.
Ziarul şi-a schimbat în mai multe rînduri părerile. Dar el nu s-a
schimbat, e mereu de părerea ziarului său. N-are curiozităţi. Duce
o viaţă de automat. Pentru el, lucrul cel mai de preţ sînt
convorbirile lor monotone, sau micile acte zilnice, micile rituri,
care se desfăşoară fără vorbă. În ordinea ştiută. N-au patimi în
afară de traiul lor unul lîngă altul, care a ajuns pentru ei o
obişnuinţă dragă. Măcar de nu le-ar tulbura-o nimeni! Să se
schimbe lucrurile cît mai puţin cu putinţă! Să gîndească cît mai
puţin! Să rămînă liniştiţi împreună!
Dar dorinţa aceasta modestă nu le-a fost împlinită. Războiul,
ordinul de chemare a venit să-i despartă. Ea oftează şi se grăbeşte
să-i pregătească rufele. Nu se împotrivesc. Cel mai tare are
dreptate. Puterea a vorbit.

Familia Cailleux locuieşte în apartamentul de deasupra

Annettei , Dedesubt e familia Bernardin. Tatăl, mama, doi fii,
două fete – catolici, regalişti. Sînt din sud, din Aquitania.
Tatăl e magistrat: un omuleţ gras, bondoc, păros ca un
mistreţ; cu o barbă scurtă şi deasă, care îi înghite obrajii. E voinic
şi vioi, fierbe mereu în sine. Căci s-a născut la ţară. La oraş se
înăbuşă. Îi place să mănînce, să rîdă din toată inima. Şi cea mai
mică împotrivire îl face să se năpustească, să bată din picior, să-şi
încordeze grumazul, să se lase cuprins de accese de mînie pe cît
de scurte, pe atît de violente, care se risipesc pe negîndite. Îşi
aduce aminte de funcţia lui, şi apoi se gîndeşte la spovedanie. Se
stăpîneşte în mijlocul unui mîrîit şi începe să se poarte cu politeţe
mieroasă.
Dintre cei doi fii, cel mai mic are douăzeci şi doi de ani şi
tocmai a intrat la Şcoala de arhivistică. Şi-a lăsat o barbă mică şi
ascuţită, şi-a făurit un zîmbet subţire şi viclean, priveşte cu ochi
obosiţi, cu căutătura nesinceră a oamenilor de la sfîrşitul
secolului al XVI-lea. G un băiat foarte de treabă, care ar vrea să
aibă înfăţişarea perversă a unui nobil din ceata domnului
d’Epernon.1 Celălalt fiu, de douăzeci şi opt de ani, cu faţa rasă şi
rotofeie, cu părul aruncat artistic pe spate şi pieptănat cu şuviţe
mari, ca nişte valuri – după modelul avocatului Berryer 2 – începe
să-şi facă faimă la barou, în procesele regaliste. Dacă se va
întoarce regele, va fi ministru al justiţiei.
Cele trei femei, mama şi fetele, rămîn pe planul al doilea,
(Annette le va cunoaşte mai tîrziu.) Sînt şterse, citesc puţin, se
plimbă puţin, nu se duc niciodată la teatru, dar foarte des la
biserică. Îşi umplu timpul cu fapte de binefacere.
Toţi trei bărbaţii au primit o educaţie clasică, temeinică şi
strictă. Le-ar fi mai uşor să discute pe latineşte, decît să se
descurce, în afara graniţelor ţării, în limba engleză sau germană.
Nu binevoiesc să înveţe altă limbă. Barbarii din nord trebuie să
înveţe limba noastră. Trăiesc în cultul trecutului. Buni creştini
toţi trei, admiră
=======================
1 Jean Louis de Nogaret de la Valette, duce d’Epernon (1554-
l642), pair al Franţei, general de infanterie şi amiral. Deşi a fost
favoritul lui Henric al III-lea şi apoi al lui Henric al IV-lea, şi-a
atras adeseori dizgraţia monarhilor datorită firii lui violente.
2 Antoine Berryer (1790-l868), avocat şi orator legitimist –
apărător al Burbonilor detronaţi de revoluţia din 1830.

fără rezervă păgînismul lui Maurras: roman în lege! Sînt

veseli, le plac petrecerile şi, cînd rămîn singuri, între bărbaţi, nu
dispreţuiesc anecdotele piperate. Toţi şase – întreaga familie – se
duc la liturghie! E un spectacol foarte înălţător. Orizontul lor e
închis, dar e desenat limpede: ca acele peisaje din Franţa cu liniile
precise şi bine conturate, înconjurate de coline ce închid dă
veacuri vechiul orăşel neschimbat. O parohie din Paris e ca un
orăşel de provincie. Tot ce se află dincolo de ziduri nu e privit cu
răutate, ci doar cu un pic de ironie, a priori, fără să-l cunoască.
Nu cunoşti nimic, trăieşti pentru mirul tău cerc închis. Iar
deasupra e dumnezeu, e fîşia de cer unde, în ţinuturile albe, cîntă
clopotele de la Sainte-Sulpice.
Totuşi, cînd guvernul republicii le cere pe cei doi fii, ca să
hrănească cu carnea lor mitralierele duşmane, nici unul dintre ei
nu se împotriveşte: „Cerşetoarea”1 – republica – le-a devenit
sacră. Cei şase sînt îndureraţi. Dar n-o arată. Ei ştiu că trebuie să
dai cezarului ce-i al cezarului. Dumnezeu nu e lacom. Se
mulţumeşte cu sufletul. Renunţă la trup. Ba chiar nici asupra
faptelor nu-şi mai cere dreptul. Îi e de ajuns gîndul. Iar cezarul se
foloseşte de asta şi ia tot.

La etajul al doilea, locuieşte împreună cu fiul lui, domnul

Girerd, profesor de drept, văduv de vreo cîţiva ani. E şi el din sud.
Dar nu din acelaşi sud. E protestant din Cévennes. Se crede liber-
cugetător (iluzie comună multor respectabili profesori ai
universităţii noastre). Dar e „hughenot” în suflet, cum ar spune –
şi cum spun – tinerii Bernardin, care-şi bat joc în familie de aerul
lui ţeapăn şi de mutra lui de predicator din ceata Amiralului. 2 E
un om foarte demn, cu un simţ aspru al datoriei
===================
1 La gueuse – aşa numeau monarhiştii, în batjocură,
republica.
2 Gaspard de Coligny (1519-l572), căpetenia hughenoţilor în
timpul războaielor religioase din Franţa (sec. al XVI-lea), dintre
catolici şi protestanţi.

Şi plin de prejudecăţi morale (ăştia sînt cei mai răi, căci sînt
neîndurători). Cu toată stima pe care o poartă vecinilor de sus, cu
toată curtenia lui cam scrobită, dar desăvîrşită, la care nu
renunţă niciodată, le plăteşte, cum se spune, cu aceeaşi monedă.
Doreşte sincer să fie nepărtinitor, dar catolicismul îi apare ca o
tară, ca o boală din naştere, de pe urma căreia oamenii cei mai de
treabă rămîn întotdeauna cu beteşuguri, orice ar face ei.
Socoteşte fără şovăială că asta e cauza decăderii popoarelor latine.
E totuşi un istoric scrupulos, care în tot ce spune şi scrie se
fereşte de patimă, cu riscul de a părea rece şi plicticos. Şi e
plicticos în lecţiile lui savante, înţesate de referiri şi încărcate de
note, pe care le îngînă pe nas, cu glas monoton. Dar, fără să ştie,
critica lui istorică e falsificată de idei preconcepute, pe care el nici
nu le mai observă, atît! Se par de sigure. E falsificată de lipsa lui
de plasticitate, care îl opreşte să se adapteze la alte gînduri. Omul
acesta care a citit mult, care a văzut totul în cărţi, care a văzut
mult în viaţă, a păstrat, cu tot părul lui cenuşiu, un rest de
naivitate comică, înduioşătoare, înspăimîntătoare – căci ea îi
îngăduie orice fanatism. Simţul lui moral e foarte ridicat. Simţul
psihic îi lipseşte cu desăvîrşire. Nu-i înţelege pe cei care nu-i
seamănă.
Fiul lui e ca şi el. Tînăr doctor de la Sorbona, care la treizeci
de ani a susţinut o teză remarcabilă, istoricul acesta vede lumea
prin ochelarii ideilor. Bineînţeles, ai ideilor lui. Lentilele ar avea
nevoie să fie verificate din nou de oculist. Dar niciodată nu-şi dă
seama de asta. Pentru el, ca şi pentru tatăl său, la început n-a fost
fapta. La început a fost principiul. Republica e un principiu.
Cuceririle Primei Revoluţii sînt evidente ca o teoremă. Iar războiul
care s-a pornit e încheierea obligatorie a unei demonstraţii. El
trebuie să instaureze democraţia şi pacea în lume. Cei doi nici nu-
şi spun că ar fi mai înţelept sa păstreze această pace.
Tatăl şi fiul par doi fraţi care se aseamănă şi se iubesc. Înalţi
şi drepţi, slabi, mîndri, trăiesc învăluiţi în idei ce nu lasă să
pătrundă îndoiala nici cit negru sub unghie.
Şi-au pus cinstit ştiinţa în slujba credinţei lor democrate. Nici
nu-şi mai dau seama. Conştiinţa a devenit credinţă. Cred. Cred.
Ar crede şi sub cuţitul călăului (şi fiul o să ajungă sub cuţitul
călăului, în tranşee. Şi tatăl o să se afle şi dînsul alături de el, cu
inima însîngerată). Cred. Şi oamenii aceştia se pretind liber-
cugetători.
Tînărul Girerd e logodit cu Lydia Murisier; o fată
fermecătoare, curajoasă, dintr-o bogată familie geneveză, fată care
s-a îndrăgostit de el. O iubeşte cu religiozitate. Dragostea Lydiei n-
are nimic religios, e chiar foarte profană. Dar ea se străduieşte să-
i semene lui, aşa cum ochii ei voioşi şi albaştri se străduiesc să
pară serioşi. Toată firea Lydiei e profană; cere vieţii doar fericirile
obişnuite: pămîntul, aerul şi apa, toate anotimpurile, sănătatea,
soarele, dragostea iubitului. Din păcate, iubitul caută fericirea
vieţii în afară de viaţă, în idei. Aşa că ea se sileşte s-o caute tot
acolo, împreună cu dînsul. Şi tot astfel, cu supunere, mica
elveţiană, care, în ceea ce-o priveşte, n-ar fi avut nici o pricină să
treacă de partea cuiva în lupta dintre state, învaţă pe de rost
catehismul republican francez – Revoluţia anului! Şi Drepturile
Omului înarmat – credinţa logodnicului. Ah! Dacă şi-ar urma
imboldul inimii, cum l-ar mai lua în braţe ca să-l ducă la adăpost
de măcel! Cum o mai chinuie războiul ăsta! Cît de departe e de
gîndurile ei! Dar se mustră pentru asta, căci iubitul vede şi judecă
altminteri: înseamnă că ea e slabă, că ea greşeşte. Pentru a fi
demnă de el, trebuie sa închidă ochii şi să vadă cu ochii lui. „O,
dragul meu, vreau să cred, cred şi eu, pentru că tu crezi.”

Singura din casă care refuză să creadă e Clarisse

Chardonnet, vecina Annettei, de la acelaşi etaj. Nu, nu! Dragostea
ei nu e dintr-acelea ce se jertfesc, nici din cele ce-l jertfesc pe iubit
credinţei lui greşite. De altminteri, nici n-ar fi adevărat! De crezut
el nu crede; n-are decît respectul, teama de părerea celorlalţi. E
un funcţionar de bancă, mediocru, drăguţ, băiat de treabă, cu
mustăţi subţiri şi blonde, cu ochi de culoare deschisă, cam
spălăciţi. Problemele mondiale, lumea, politica sa spunem
adevărul – chiar şi patria îi sînt cu totul indiferente. Pentru el
singura treabă însemnată pe lume e femeiuşca asta pe care a
cucerit-o (sau l-a cucerit ea?) acum trei luni. Ce luni! Nu se mai
satura. Le tremură degetele cînd, înlănţuiţi, îşi amintesc de
nopţile trecute. Cum l-a subjugat femeia asta! O mica lucrătoare
din Paris, care-l adoră ca pe un zeu, ca pe un zeu al ei. E bunul
ei, jucăria ei, pisica, animalul ei de casa, sufletul ei – dară arc
suflet – măruntaiele ei, tot ce arc! E oacheşă şi mică, subţirică,
înfrigurată, cu ochii catifelaţi, cu buzele ca un fir roşu pe o faţă
palidă, pe care se străduieşte să şi-o fardeze; tot sîngele e supt de
patimă. Iar el se lasă adorat cu bunăvoinţă. Nu e mirat; se
dăruieşte nesăţioasei. Fiecare devine pradă la rîndul lui. Nici unul
nu se gîndeşte că jocul trebuie să se sfîrşească. Pentru ei viaţa n-
are alt înţeles.
Dar cînd războiul vine să-l ia, tînărul se ridică fără murmur.
Nu-i lucru înveselitor şi nici el nu-i viteaz. Îi vine să plîngă pentru
tot ce părăseşte şi pentru tot ce-i va ieşi în cale. Dar se teme să
nu fie ridicol, dispreţuit, dacă lasă să i se vadă slăbiciunea. Doar
bărbaţii nu trebuie să iubească prea mult. Ea l-a înţeles. Îi strigă:
— Laşule, laşule!
Şi o îneacă plînsul.
El se supără şi rînjeşte jignit.
„Laş”! Ce-i drept, frumoasă vorbă pentru cineva care o să se
joace de-a eroul! „Să mori pentru patrie!”
Ea îl imploră să tacă. Cuvîntul „moarte” o îngrozeşte, îi cere
iertare. Şi el se împăunează cu fraze patriotice; e un mijloc de a-şi
mai da curaj. Ea nu mai cutează să se împotrivească. E prea
singură, nu poate spune ce gîndeşte: lumea întreagă (asta nu-i
nimic!) şi el (asta e totul!) ar spune că săvîrşeşte o erezie. Dar ştie
că, în taină, nenorocitul gîndeşte ca şi ea. „Să moară pentru
patrie!” Nu, nu, de ochii lumii! Bărbaţii sînt laşi! N-au tăria să-şi
apere fericirea. Nenorociţii! Nenorociţii! Îşi şterge ochii. E ca la
teatru. Trebuie să zîmbească, pentru că aşa vrea el. O să plîngă în
culise. „Da, dar şi tu! Nu poţi să mă amăgeşti! Şi tu ai inima
sfîşiată ca mine. Laşule, laşule, de ce pleci?”
Iar el, care-i citeşte gîndul, gîndeşte cu glas tare:
— Ce pot face?
Însă ea e femeie şi-i pătimaşă. N-aude. N-aude ceea ce nu-i
convine.
— Ce sa faci? Sa ramii.
El dă din umeri, descurajat.
Întreaga lume s-a unit împotriva ei! Şi împotriva lui, de
asemenea. Dar nu-l iartă. El dă dreptate lumii. Se supune. De ce?

Şi cei doi muncitori de la mansardă se supun: Perret

(muncitor pielar) şi Peltier (montor electrician) erau gata să lupte
împotriva războiului. Dar dacă nu poţi lupta împotriva lui, trebuie
să iei parte la el. N-ai altă calc. Sînt amîndoi socialişti, au pornit
de la aceleaşi convingeri. Dar oamenii se îndepărtează de locul de
unde au pornit. Şi aşa s-a făcut că n-au ajuns amîndoi în acelaşi
loc.
Cu opt zile înainte, Perret credea morţiş ca n-o să fie război:
— Toate astea sînt năzbîtii de-ale ziarelor şi şmecherii de-ale
jucătorilor de cărţi, de-ale miniştrilor şi diplomaţilor de la mesele
verzi. Şi, de altminteri, dacă negustorii ăştia de popoare vor să ne
înşele, o să-i punem la locul lor. Doar sîntem şi noi pe aici! Noi,
Internaţionala, Jaurès, Vaillant1 şi Guesde2, Viviani3 şi toate
===================
1 Paul Vaillant-Couturier (1892-l937), renumit conducător al
mişcării muncitoreşti franceze şi al Partidului Comunist Francez,
scriitor, poet şi publicist. S-a situat pe o poziţie antimilitaristă în
timpul primului război mondial.
2 Jules Basile Guesde (1845-l922), unul dintre conducătorii
mişcării muncitoreşti franceze, lider al Internaţionalei a II-a.
3 René Viviani (1863-l925), politician francez, trădează
partidul socialist, în rîndurile căruia activase iniţial, formînd
împreună cu alţi renegaţi aşa-zisa grupare a „independenţilor”,
sau Partidul Socialist Republican, cum s-a numit după 1947.

Sindicatele. Oastea de fier. Şi toţi tovarăşii care se află de

cealaltă parte a zidului, coi din Germania. Ascultă-mă, Peltier!
Chiar acum cîteva zile, noi, ai noştri, ne-am întîlnit cu ei, s-a
organizat totul, s-a dat cuvîntul de ordine. Dacă netrebnicii ăştia
o să încerce mobilizarea, o să facem noi mobilizarea, cu braţele
încrucişate!
Dar Peltier rîde, fluieră glumeţ şi-i spune lui Perret:
— Eşti tînăr, tovarăşe!
Perret se înfurie. A trecut de treizeci şi şapte de ani; şi treizeci
şi şapte de ani de muncă fac cincizeci de ani de huzur. Peltier
răspunde liniştit:
— Tocmai! Ai muncit prea mult, n-ai avut timp să gîndeşti.
Iar cînd Perret protestează şi îi înşiră tot articolul citit în
ultimul număr al ziarului lui – singurul care nu minte, după cum
socoteşte el – Peltier dă din umeri şi spune ostenit:
— Cînd e vorba să pălăvrăgească! Dar cînd e vorba să facă
ceva, o să se dea cu toţii la o parte...
Şi s-au dat cu toţii la o parte. După ce l-au răpus pe Jaurès,
dintr-o lovitură, cum îl răpune pe taur toreadorul laş, ascuns
după gard, a urmat demonstraţia imensă în Parisul înmărmurit,
întunecata ceremonie funebră, cuvîntări şi iar cuvîntări, o
adevărată ploaie de cuvîntări, asupra celui care nu mai putea
vorbi. Erau cu toţi de faţă: cei cel plîngeau pe bărbatul culcat pe
catafalc şi cei care gîndeau: „Stă mai bine acolo...”
Iar poporul aştepta cuvîntul răzbunător, cuvîntul de ordine,
care să sfîşie neliniştea, fulgerul în întuneric. Şi, din toate aceste
puri, care-şi revărsau elocinţa funebră, n-a ieşit nimic decît
moartea şi renegarea. Au spus: „Juram că Jaurès va fi răzbunat”.
Dar nici nu apucaseră să rostească jurămîntul că-l şi
trădaseră: au ajuns aţîţători la războiul care-l ucisese pe Jaurès.
Au început să spună poporului: „Duceţi-vă să ucideţi! Să făurim
Uniunea Sfîntă pe trupul fraţilor noştri!”
Şi cei din Germania au spus la fel. Poporul a tăcut, năucit.
Iar după o clipă, a început să strige şi li s-a alăturat. Nu-i obişnuit
să gîndească singur. Dacă cei pe care i-a însărcinat să gîndească
în locul lui, călăuzele, îl duc la război, înseamnă că trebuie să se
ducă. Şi Perret caută acum să se convingă că va sluji cauza
poporului şi a Internaţionalei. Îşi spune că după război va urma
vîrsta de aur. Trebuie doar să-şi îndulcească hapul.
Dar Peltier spune sceptic:
— Haida-de! M-am săturat de cauza poporului. Voi căuta s-o
slujesc pe a mea. Trebuie să facem ca şi ei (se gîndeşte la rechinii
cei mari ai socialismului, care au trădat cauza lui): să ne punem
la adăpost.
Peltier se va pune la adăpost.

Peste tot, în casă, gîndurile oamenilor sînt lipsite de violenţă.

Lumea e supărată pe germani pentru că sînt agresori (agresori,
vezi bine. Asta nu se discută). Nimeni nu iubeşte războiul, dar
mergem să-i învăţăm minte. Şi, din adîncul durerii, care se da
înapoi mută, cu dinţii strînşi, conştiinţa jertfei trezeşte
entuziasmul. Dar ura nu s-a născut încă.
Urme de ură se întîlnesc, poate, doar la Ravoussat (Numa),
Negustor de lemne fi angrosist de vin de la parter. Bărbatul
acesta gras, diform, care-şi tîrăşte picioarele bolnave de gută în
nişte papuci pătaţi, vorbeşte mult de boşi1 înjurînd mereu, şi-l
invidiază pe Clovis, fiul lui, pentru că se duce să le găurească
pielea mîncătorilor de cîrnaţi. Iar băiatul se bucură: o plimbare)
O să se desfete acolo cu bere şi cu Gretchen2. Toţi rîd. Toţi
strigă, dar se simte neliniştea pe care negustorul gras şi-o
înăbuşă cu vorbe umflate, se simte ce mînie îi stîrneşte gin du!
Primejdiei la care e silit să-şi expună fiul, singurul fiu.
====================
1 Boches, abreviere de la albocbes, peiorativ pentru
allemands (germani).
2 Diminutiv pentru Grete, nume de femeie foarte frecvent în
Germania.

— Dacă ar fi să... Dacă l-ar... Doamne sfinte! Dacă ar fi să

păţească ceva...
Dar, cu toate astea, atmosfera din casă e în general demnă,
fără furie, fără slăbiciune, plină de o hotărîre religioasă şi
bărbătească. Fiecare îşi încordează încrederea, ca pe un arc întins
spre dumnezeul necunoscut. Şi fiecare îşi păstrează frămîntările
pentru sine.

I-am vizitat pe toţi? N-am uitat pe nimeni din casă?

A! Ba da. La etajul cinci, într-un apartament mic, alături de
Cailleux, locuieşte Joséphin Clapier, un tînăr scriitor, de douăzeci
şi nouă de ani, bolnav de inimă, reformat. Se ascunde. Instinctul
îl sfătuieşte să nu se arate prea des. Deocamdată, lumea îl plînge.
Dar mila e un împrumut de care e bine să nu abuzezi. Şi Clapier e
prevăzător. N-are conştiinţa împăcată. Colo jos, îl pîndeşte un
ochi: Brochon, pe care l-am uitat.
E totuşi greu să treci fără să-l vezi: soţul portăresei, agent de
poliţie. El nu pleacă, e nevoie de ochii şi de pumnii lui. Datoria îl
ţine legat la mal. Şi, din pricina asta, e şi mai războinic; veghează
asupra suspecţilor, asupra duşmanului din dosul frontului. Îşi
cuprinde casa cu o privire părintească. Domneşte în ea un spirit
sănătos, îi face cinste. Se poartă cu chiriaşii cu o bunăvoinţă
deosebită. Totuşi, datoria înainte de toate! Îl pîndeşte pe Clapier.
Clapier e pacifist.
De astă dată am terminat, într-adevăr; sfîrşesc ocolul cu
cîinele casei. Am intrat pretutindeni. În afară de primul etaj.
Primul etaj e închis. Primul etaj e sfînt. Acolo locuieşte
proprietarul. Iar domnul şi doamna Pognon, oameni bogaţi,
bătrîni, plictisiţi, au plecat în vacanţă. Au încasat chiriile pe iulie.
Se vor întoarce în octombrie. Va trece un trimestru.
Şi un milion de vieţi.

Cei opt războinici au plecat. Iar cei care rămîn în urmă îşi ţin
răsuflarea, ca să audă cum li se pierd paşii în depărtare. Străzile
mişună de oameni. Dar în inimi, în casă, apasă, în timpul nopţii,
o tăcere tragică.
Annette e liniştită. N-are nici un merit, căci n-are nimic de
riscat. O ştie şi se simte umilită. De-ar fi bărbat, fără îndoială că
ar pleca fără şovăire. S-ar arăta oare tot atît de tare, dacă fiul ei ar
avea cu cinci ani mai mult? Cine ştie? Ea n-ar spune că gîndul
acesta o jigneşte. Îi năvăleşte sîngele în faţă de minie împotriva ci
înseşi, e în stare să regrete că nu poate arunca în joc, împreună
cu sine, tot ceea ce iubeşte. Să regrete, da, poate... Dar să-şi
arunce tot? Adevărat?... E sigură? Să ne prefacem că o credem!
Dacă am spune nu, ar încrunta sprincenele, ca o Junonă
mînioasă. Dar cînd băieţandrul trece pe lîngă ea, abia se
stăpîneşte să nu-l cuprindă pătimaş în braţe. Îl are. Îl păstrează.
Oricîte puteri ar domni în firea ei, nu e silită să acţioneze. Ea
(fiul ci şi ca) se află la adăpost pentru o vreme. Soarta i-a dăruit
un răgaz ca să observe. Şi-l foloseşte. Poate vedea limpede. Nu e
tulburată de nici o convingere. Pînă în ceasul acesta, problemele
războiului şi ale păcii n-au frămîntat-o de loc. De mai bine de
cincisprezece ani e prinsa în întregime de o luptă mai apropiată –
lupta pentru pîine, şi de una mai arzătoare – lupta cu sine însăşi.
Acolo-i adevăratul război; îl reîncepe în fiecare zi. Şi armistiţiile pe
care şi le îngăduie sînt neînsemnate. Cît despre războiul din afară,
politica statelor s-a desfăşurat departe de Annette. A Treia
Republică sau mai curînd (căci regimul acesta slăbănog, ca şi
partenerul său, palavragiul de împărat german, n-a spus vreodată
da, fără să spună şi nu, a cultivat, pe rînd, praful de puşcă şi
ramura de măslin) norocul Europei, pe care Europa nu l-a
meritat, a păstrat vreme de patruzeci de ani (cei patruzeci de ani
de viaţă ai Annettei) o pace netulburată. O întreagă generaţie n-a
văzut războiul decît din depărtare, şters, sub chipul unui decor,
sau al unei idei – ca pe un spectacol romantic ori ca pe o temă de
discuţii morale şi filozofice.
Pătrunsă de educaţia ştiinţifica oficială, în nişte vremi în care
relativitatea nu zdruncinase încă totul, Annette s-a obişnuit să
primească ceea ce este ca pe o ordine firească a lucrurilor, dată o
dată pentru totdeauna şi cîrmuită de legi. Războiul face parte din
legile firii. Nu i-a venit niciodată în gînd să nege legile naturii sau
să li se împotrivească. Ele nu depind de inimă, nici măcar de
raţiune; dar poruncesc şi uneia şi celeilalte. Trebuie acceptate.
Annette acceptă războiul, cum acceptă moartea ori viaţa. Dintre
toate poruncile firii, primite o dată cu darul tainic şi sălbatic al
vieţii, războiul nu e nici cea mai absurda, nici cea mai cruntă.
Cît priveşte patria, sentimentele Annettei n-au nimic
deosebit. Nu sînt foarte aprinse, dar nu le pune la îndoială. Nu se
gîndeşte niciodată la ele în viaţa de toate zilele, nu se făleşte cu
ele, nici nu le cercetează. Sentimentele acestea sînt şi ele un fapt.
Dar o dată cu prima clipă de război care, asemenea unui
ciocan pe un clopot, a făcut să vibreze aceste simţăminte,
Annettei! Se pare că o parte din ea, un tărîm întins şi adormit, se
deşteaptă. Cea dintîi impresie pe care o are e că s-a îmbogăţit. Era
strivită în cuşca individualismului. Acum a scăpat şi îşi întinde
mădularele înţepenite. S-a deşteptat din somnul singurătăţii. E
un popor întreg.
Simte în ea toate frămîntările unui popor. Din prima clipă are
conştiinţa nelămurită ca s-a deschis o poartă mare a sufletului,
care stă de obicei închisă – templul lui Ianus1. Firea cu puterile ei
i se dezvăluie în toată goliciunea. Ce va vedea? Ce se va ivi? Orice
ar fi, e gata, aşteaptă, se află în elementul ei.
Cei mai mulţi dintre oamenii din jurul ei nu sînt făcuţi
pentru viaţa aceasta aprinsă. Fierb. Abia a trecut o săptămînă din
august, şi sînt cuprinşi de friguri. Frigurile
==================
1 Divinitate din vechea mitologie italică, apoi romană. Se
credea că are darul de a vedea la fel de bine trecutul ca şi viitorul
– de aceea era reprezentat cu două capete. În timp de război
templele închinate lui erau tot timpul deschise.

atacă organismele acestea lipsite de apărare. Pielea se

acoperă cu pete de pe urma sîngelui otrăvit de ivirea bruscă a
germenilor contagioşi. Bolnavii tac, absorbiţi. Se închid în odaia
lor. Boala mocneşte.
Annette e calmă. E singura din mediul ei care nu şi-a pierdut
cumpătul; mai curînd şi l-a regăsit. E înspăimîntător de spus:
răsuflă uşurată. Fără îndoială că se aseamănă cu femeile din
vremea marilor năvăliri, străbunele ei. Cînd valurile duşmane se
loveau de întări tu rile de lemn ale taberei lor nomade, ele se
suiau pe căruţe, ca să ia parte la apărare. Şi pieptul lor gol respira
mai bine în vîntul cîmpiei întinse. Inima lor, care bătea rar şi
puternic, năzuia la luptă, în timp ce puhoaiele duşmane dădeau
asaltul. Şi femeile îmbrăţişau cu privirea ogoarele pustiite, în care
roţile căruţelor lor lăsaseră urme, cercul întunecat al pădurilor
din zare, liniile zvelte ale colinelor şi bolta cerului liber ce aşteaptă
sufletele libere.
Din vîrful căruţei ei, Annette priveşte şi recunoaşte: „Aşa e...”
Cum se spune în India: Şi acesta eşti tu, copilul meu.
În circul lumii a pătruns Sufletul cotropitor. Ea se recunoaşte
în el. Eu sînt inimile acestea înfrigurate. Eu sînt forţele ascunse,
demonii dezgoliţi, jertfele, cruzimile, entuziasmul, violenţele. Eu
sînt puterile blestemate şi sfinte ce vor să se ridice din
străfunduri.
Tot ce e în ceilalţi este şi în mine. Mă ascundeam. Mă
descopăr. Pînă acum n-am fost decît o umbră din ceea ce sînt
acum. Pînă acum îmi trăiam zilele în visuri; în timp ce adevărul se
află în visurile izgonite. Iată adevărul... lumea în război... eu...
Cum se poate exprima prin cuvinte tot ceea ce nu se poate
spune, dar care fierbe ca şi mustul în cadă, în tăcerea şi în visul
acestei inimi de bacantă? Cum poate fi exprimată înfrigurarea ce
urca în Annette, pe care ea o observă, o adulmecă, şi ameţeala
aceasta liniştită... Se joacă o drama îngrozitoare, în care şi ea are
un rol. Dar încă nu i-a sunat ceasul să intre în scenă. E gata, dar
nu e luată de puhoiul acţiunii, îl mai poate încă privi. Aspiră clipa
aceasta fără pereche. Stă aplecată asupra şuvoiului şi priveliştea
o ameţeşte; dar se ţine la margine şi aşteaptă clipa cînd! Se va
spune: „E rîndul tău! Aruncă-te!”

Torentul urlă şi se umflă. Se rup zăgazurile. Începe

inundaţia. Începe haosul, încep măcelurile, oraşele sfat în flăcări.
În cincisprezece zile omenirea Apusului a fost împinsă cu
cincisprezece veacuri înapoi. Iată, ca în vremurile străvechi, cum
se trag înapoi, în faţa năvălitorilor, valurile popoarelor smulse de
pe pămîntul lor...
Exodul nesfîrşit al refugiaţilor din nord se năpusteşte asupra
Parisului ca o ploaie de cenuşă ce prevesteşte lava. Zi cu zi, Gara
de Nord, ca un carnal, vărsa şuvoiul jalnic de refugiaţi. Plini de
noroi şi istoviţi, se adunau în grupuri mari şi zdrenţuite pe lîngă
Piaţa Strasbourg.
Fără lucru şi chinuită de nevoia de a-şi cheltui puterile de
prisos, Annette străbătea turmele acestea omeneşti, adevărate
îngrămădeli de oboseală, scuturate din cînd în cînd de strigăte şi
de gesturi mînioase. Şi inima ci tresărea de indignare şi de milă.
În mulţimea aceasta de nenorociri anonime, unde nu mai ştia să
aleagă, simţea nevoia să apuce o făptură asupra căreia să-şi
aţintească pupilele mioape, dăruindu-i ajutorul ei pătimaş.
De cum intră în sala gării văzu în scobitura unui zid, între
doi stîlpi, două chipuri – pe care le alesese din instinct: un bărbat
întins şi o femeie aşezată pe pămînt, care ţinea pe genunchi capul
bărbatului. Vlăguiţi, se prăbuşiseră lîngă intrare de cum
coborîseră din tren.
Valul de trecători se ciocnea de femeia aşezată, care se
străduia să-l apere pe cel culcat. Ea se lăsa călcată în picioare. N-
avea ochi decît pentru faţa cu pleoapele închise. Annette se opri
şi, adăpostind-o cu trupul ei, se aplecă s-o privească. Nu-i vedea
decît ceafa, gîtul alb ca laptele şi voinic, o coamă de păr roşu, des,
mînjită de noroi, vopsită parcă cu funingine. Îi mai vedea şi
mîinile, care strîngeau obrajii galbeni ai bărbatului întins. Un
bărbat? Un băieţandru de optsprezece-douăzeci de ani, la capătul
puterilor. La început, Annette crezu ca băiatul îşi dăduse sufletul.
O auzea pe femeie repetînd zgomotos, cu o voce deznădăjduită şi
pătimaşă:
— Nu muri, nu vreau...
Şi mîinile pătate de noroi şi de zgîrieturi pipăiau obrajii, ochii,
gura feţei nemişcate. Annette o apucă de umeri. Ea nu se
întoarse. Îngenunchind lîngă ea, Annette îi dădu degetele la o
parte, ca să pipăie faţa băiatului. Femeia păru că nici n-o vede.
Annette spuse:
— Dar trăieşte, trebuie să-l scăpăm!
Atunci femeia se agăţă de ea, strigînd:
— Scapă-mi-l!
Privind-o de aproape, Annette văzu o faţă stropită de pistrui,
cu trăsăturile puternice, la care te izbeau mai întîi gura cărnoasă
şi nasul scurt, ce forma, împreună cu buzele ieşite în afară, un fel
de bot. Era urîtă: cu fruntea joasă, cu umerii obrajilor şi fălcile
mari. Dar gura aceasta nesăţioasă şi masa de păr roşcat, care
alcătuia un fel de turn deasupra frunţii înguste, te izbeau de la
prima vedere. Abia după aceea îi vedeai ochii mari şi albaştri,
nişte ochi flamanzi, ochi lăptoşi.
Annette o întrebă:
— Nu-i rănit?
Cealaltă şopti:
— Am umblat zile întregi, e istovit.
— De unde veniţi?
— De la C... Sus în nord. Au venit şi au dat foc. Am ucis...
Am luat puşca agăţată de zidul fermei şi, de după gard, am tras în
cel dintîi. Am luat-o la fugă. De cum ne opream din goană, să mai
răsuflăm, le auzeam bocănitul în spatele nostru. Vin ca un
tăvălug. Tot cerul e negru. Ca un nor aducător de grindină. Am
fugit, am fugit... a căzut... L-am dus în braţe.
— Cine e?
— E fratele meu.
— Trebuie să ieşim din praful ăsta. Ne calcă în picioare.
Ridică-te! Ai vreun cunoscut la Paris?
— Nu cunosc pe nimeni. Şi n-am nimic. A pierit totul. Am
fugit fără un ban, fără altă îmbrăcăminte decît asta, care a ajuns
să mi se lipească de trup.
 Annette nu şovăi:
— Haideţi cu mine!
— Unde?
— La mine.
Îl apucară pe bărbatul culcat, soră-sa de umeri, Annette de
picioare. Erau amîndouă voinice, şi corpul slăbit nu cîntărea mare
lucru. Găsiră îndată o targă; un lucrător bătrîn şi un băieţandru
se oferiră s-o ducă. Femeia se încăpăţînă să-şi ţină fratele de
mînă, Stingherea pe cei care purtau targa şi se lovea de trecători.
Annette o apucă de braţ şi o trase lîngă sine. La fiecare zguduire a
tărgii, simţea cum degetele femeii se strîngeau, şi and purtătorii
lăsau o clipă targa jos, femeia îngenunchea alături. Îşi plimba
mîinile peste obrajii fratelui ei, murmurînd un şir de cuvinte aspre
şi mîngîietoare, în care flamanda se amesteca cu franceza.
Ajunseră acasă. Annette îi aşeză în sufragerie. Familia
Bernardin le împrumută patul unuia dintre fii. Cu salteaua
Annettei făcură alt culcuş pe podea. Bolnavul nu-şi venise în fire.
Îl dezbrăcară; chemară un medic. Mai înainte ca acesta să
sosească, soră-sa, care se încăpăţîna să vegheze, se prăbuşi
zdrobită. Şi somnul o înghiţi vreme de cincisprezece ceasuri.
Annette veghe singură.
Îşi trecea privirile de la un chip la altul; unul de ceară şi
scofîlcit, de parcă se putea vedea cum se goleşte de viaţă; celălalt
violent, umflat, răsuflînd cu gura căscată. Din vreme în vreme,
rostea cuvinte fără şir. Annette aţipise în tăcerea nopţii, păzind
cele două somnuri: somnul morţii şi somnul nebuniei. Şi tresări
întrebîndu-se pentru ce a adus sub acoperişul ei o torţă zănatică.

Mai înainte, nu existase nici o legătură între locatarii

apartamentelor din casă. Cel mult dacă ştiai numele vecinilor de
alături. Primele săptămîni de război îi apropiară unii de alţii.
Ţinuturile acestea mici îşi deschiseră graniţele, se uniră într-o
naţiune comună. De astă dată oamenii îşi vedeau nădejdile şi
temerile contopite. Cînd se întîlneau pe scară, nu mai treceau fără
să se vadă. Învăţau să se privească în faţă. Se descopereau.
Începură să schimbe cîteva cuvinte. Individualismul bănuitor nu-i
mai făcea să întîmpine cu trufie întrebările grijulii. Veştile de la
cei plecaţi treceau de la unii la alţii, ca şi veştile despre patrie,
marea lor rudă ameninţată. În ceasurile cînd aşteptau poşta se
forma un grup mic în capul scării: neliniştile fiecăruia se
încălzeau la focul încrederii comune. Se năştea o bunăvoinţă care-
i făcea să-şi uite la timpul potrivit prejudecăţile, să lase o vreme la
o parte ceea ce-i îndepărtase unii de alţii. Domnul Girerd se
întovărăşea acum cu domnul Bernardin. Iar doamnele Bernardin,
femei pioase, politicoase dar temătoare răspundeau saluturilor
Annettei cu un zîmbet prietenos. Hotărîseră să uite – măcar o
vreme – de îndoielile avute cu privire la tainica lor vecină şi la
maternitatea ei, poate de nemărturisit. Nu se apropiaseră mai
strîns, nu deveniseră mai îngăduitori. Nu acceptau astăzi nimic
mai mult decît ieri. Dar ceea ce nu acceptau se prefăceau că nu
văd.
Numai micuţa doamnă Chardonnet se zăvora în durerea ei.
Nici nu voia să vadă privirea prietenoasă a Lydiei Murisier, care îi
desluşea chinul şi ar fi vrut să-l amestece cu chinul ei, să-i dea
din propria ei nădejde.
De sus pînă jos erau cu toţii pasageri ai aceluiaşi vapor. Şi
uraganul se apropia. Primejdia netezea deosebirile. Măcar de-ar fi
ameninţat întreg pămîntul (aşa va fi!). Am vedea, în sfîrşit, toate
popoarele unite împotriva naturii, devenind omenire... Dar e
nevoie de două lucruri: în primul rînd, să n-aibă nimeni putinţa
să-şi scape viaţa fără ceilalţi; în al doilea, să le rămînă tuturor
sorţi de scăpare. Căci altfel, omul s-ar da bătut. Condiţiile acestea
nu se află niciodată îmbinate multă vreme. În vremea aceea erau.
Năvala germană aproape că se lovea de porţile Parisului.
Guvernul o ştersese. Toţi cei din casă arătau un dispreţ mînios
faţă de fuga guvernului, la Bordeaux. Sylvie turbase. Semăna cu
străbunele ei, în clipa cînd aflaseră că regele Ludovic1 spălase
putina. Nu le-ar fi mers bine eroilor de la Château-Margaux 2 dacă
ar fi dat de foarfecele Sylviei. Dar socoteala asta avea de gînd s-o
plătească mai tîrziu. Acum aveau griji mai grabnice. Mătuşa şi
nepotul, Sylvie şi Marc, săpau, împingeau roaba la lucrările de
terasament, pe care le poruncise Gallieni3 ca să potolească
înfrigurarea Parisului. Nu-şi pierduseră capul. Aşteptau,
nădăjduind în mai bine, gata să îndure tot ce-ar fi fost mai rău.
Marc îşi mîngîia în buzunar faimosul revolver. Îi venea sa
dorească intrarea nemţilor în Paris, ca să-l poată încerca. Cu
mîinile fierbinţi, cu înfăţişarea liniştită, Annette parcă nu s-ar fi
simţit niciodată mai bine. Se simte uşurată. Ştie ce riscă şi ea, şi
fiul ei. Ceilalţi sînt la fel. Temerile părinţilor sînt îndulcite de
gîndul că iau şi ei parte la primejdia copiilor.
Lydia Murisier vine să citească la Annette scrisorile
logodnicului ei. Încă înainte de a-şi vorbi, cele două femei s-au
simţit atrase una de alta. Annette a desluşit cîntecul tainic al
izvorului pe cîmp. Şi Lydia a citit în zîmbetul înduioşat al acestei
surori mai mari că ea a găsit cheia muzicii sale lăuntrice, ca
singură din toată casa. Îi este dulce gîndul de-a fi înţeleasă. Dar
nu-şi spun nimic despre cîntecul acesta al inimii. În mijlocul
zgomotului de arme e oprit să asculţi prea mult melopeea zilelor
de pace, flautul care-şi plînge fericirea. Lydia citeşte scrisorile
iubitului, care îi vorbeşte de înalta datorie a ostaşilor ce luptă în
numele civilizaţiei. Tînărul stoic o cuprinde şi pe ea în aureola lui
îngheţată. Îndrăgostita
========================
1 Ludovic al XVI-lea (în timpul revoluţiei din 1789).
2 Localitate de ligă Bordeaux unde se retrăsese guvernul.
3 General francez (1849-l916), guvernatorul Parisului în
1914.

Lydia se scufundă în aceste raze reci cu o bucurie străbătută

de fiori. Căldura sînului ei topeşte zăpada ideilor. E încă copil.
Jertfa ei aspră e aurită de amăgire. Pentru ea, eroismul e pe
jumătate un joc. Ştie că e un joc primejdios, dar crede, vrea să se
creadă apărată de un zeu care veghează asupra dragostei sale.
(Oare zeul şi dragostea ei n-au acelaşi chip?) Pare plină de
încredere, fericită, şi rîde cu rîsul ei deschis, din fundul pieptului,
aşa cum fac copiii. Şi, deodată, se porneşte pe plîns, fără să
spună de ce. Pe Annette o cuprinde mila. O vede cum se aprinde
pentru nişte idei pe care le rosteşte, avîntată dintr-o singură
suflare, pînă ce se încurcă, şovăie. (Oare nu s-a înşelat la vreun
cuvînt? Îşi cere iertare cu privirea, cu un zîmbet încurcat şi
fermecător.) Iar Annette ar avea poftă să o prindă în braţe şi să-i
spună: „Fetiţo, nimic din ce vorbeşti nu-i al tău. Sprijină-ţi
fruntea pe gura mea! Cînd taci, îţi aud inima...”
Dar nu se cuvine s-o audă. Are dreptate. Să-şi rostească
vorbele învăţate pe de rost, care-i aduc uitarea! Ideile fac să
adoarmă inima.
 Toată casa se îmbată cu idei. Exaltarea ajunge la culme în
timpul zilelor – celor cinci zile – în care se dezlănţuie bătălia
naţiunilor. Instincte fireşti de apărare, de ajutor reciproc, de
glorie, de jertfă iau avînt. Şi vine ziua cînd în Piaţa Notre-Dame
mulţimea se roagă fecioarei. Iar dintr-o galerie a catedralei,
cardinalul zvîrle spre ca acest cuvînt: „Victorie!”

Şi totul se opreşte. Înflăcărarea se curmă deodată. Sufletul

cade înapoi.
Din octombrie lupta lîncezeşte. Primejdia cea Marc a trecut.
Spinul e înfipt pentru multă vreme în carnea care se înveninează.
Toţi trebuie să se pregătească pentru a trăi aşa ani întregi. Dar
cine poate să se gîndească cu seninătate la aceşti ani? Se mint
unii pe alţii. Sînt minţiţi. Pentru a-şi păstra exaltarea, se folosesc
de mijloace artificiale, de palavrele presei, de înşelăciunile şi
grozăviile ei (sînt într-adevăr ale ei: ea le primeşte, ca le
născoceşte, cu o bucurie de canibal). Iar publicul, ca un beţiv, e
scuturat din toropeala lui de tresăriri sălbatice de ură.
Casa lîncezeşte în suferinţă, în mînie, în nerăbdare, în
plictiseală. Iarna se tîrăşte. Tulburarea bolnăvicioasă a sufletelor
iese la iveală în lumina ei mohorîtă.

Cei doi refugiaţi din nord, Apolline şi Alexis Quieroy,

rămăseseră la Annette. Ea se gîndise să-i adăpostească cîteva
săptămîni, pînă ce se va fi însănătoşit Alexis şi vor fi găsit o altă
locuinţă, sau ceva de lucru. Dar ei nici nu-şi căutau de lucru.
Socoteau firesc să locuiască la Annette. Şi nu se arătau de loc
sfioşi. Li se părea că nu-i treaba lor să ţină socoteala de cît
cheltuieşte Annette. Se considerau victime, faţă de care tot restul
Franţei avea îndatoriri. Apolline se arăta chiar nemulţumită de
locuinţă: erau prea înghesuiţi în sufragerie. Nu cuteza să-i ceară
Annettei camera ei, dar dacă i-ar fi dat-o, abia de i-ar fi spus
„mulţumesc”. Marc era mînios. Simţea pentru femeia aceasta o
repulsie ce-l fascina.
Erau nişte oaspeţi ciudaţi. Alexis îşi petrecea o parte din zile
culcat. Apolline nici nu ieşea din casă. Şi nu era uşor să-i
hotărăşti să aerisească locuinţa. Stăteau închişi în casă,
nemişcaţi. Alexis părea fără vlagă. Rămăsese istovit de pe urma
goanei de la începutul invaziei. Avea părul blond, cîrlionţat, care-i
atîrna pe fruntea strîmtă şi arcuită, ochii mici, de un albastru
spălăcit, buzele parcă umflate, gura mereu deschisă ca să răsufle.
Semăna cu sora lui. Dar ea era bărbatul. Alexis vorbea rar, era
mereu adîncit într-o visare vîscoasă, sau mesteca rugăciuni,
mîngîind nişte mătănii. Rugăciunea e un scrînciob în care se
leagănă minţile adormite. Dumnezeu era al lor: se instalaseră la
el, ca la Annette; ceilalţi n-aveau decît să se mute. Greoi, dar
stăruitor, Alexis se înfipsese în casă. O lăsa pe Apolline să se
mişte. În femeia aceasta zăcea o energie brutală, pe care o ţinea
ceasuri întregi înăbuşită; stătea aplecată asupra unui lucru de
mînă, pe care alergau cu iscusinţă degetele ei nerăbdătoare. Şi
deodată arunca lucrul cît colo, se scula, bătea din picioare;
începea să umble prin cameră, şi umbla, umbla în cerc, în spaţiul
strîmt dintre pat şi fereastră. Se oprea şi ameninţa cu pumnul pe
un duşman nevăzut. Mormăia că vrea să-i crape ochii cu unghiile.
Şi vorbea, gemînd, mormăind, ameninţa, spunea mereu acelaşi
lucru. În cele din urmă se arunca pe patul fratelui ei, îl prindea în
braţe şi dădea drumul unui şuvoi de vorbe pătimaşe. Rostea şi el
cîteva cuvinte, plîngăreţe şi monotone, apoi, în sfîrşit, se lăsa
tăcere. Părea că moartea domneşte în cameră. Asemenea vecini
nu prea erau odihnitori. Dar nimeni nu îndrăznea să se plîngă. Pe
ci îi plîngeau. Fiecare încerca să se arate răbdător cu ceilalţi. Şi
fiecare suferea. Refugiaţii avuseseră partea lor de suferinţă:
înainte de a fugi, îşi văzuseră casa arzînd împreună cu mama
infirmă, văzuseră cum fusese împuşcat un servitor bătrîn. Fiecare
înţelegea că minţile acestor nenorociţi rămăseseră zdruncinate.
Annette, care nu trecuse prin alte încercări, se simţea datoare să
sufere vecinătatea aceasta apăsătoare. Dintre toţi, ea era singura
cu care Apolline mai voia să stea de vorbă. N-aveau legături prea
strînse. Femeia aceasta ciudată trecea deodată de la o duşmănie
morocănoasă la o încercare de apropiere prietenească, ca apoi să
se întoarcă de îndată la vechea ei purtare. În rarele clipe în care
se arăta mai deschisă, s-ar fi spus că simte în firea Annettei unele
trăsături asemănătoare cu ale ei. Şi nu erau trăsăturile pe care
Annette şi le recunoştea mai cu plăcere. De aceea se simţea
stingherită. Cînd se lăsa din nou zidul care le despărţea, o
cuprindea un simţămînt de uşurare. Dar apropierile erau rare. Cel
mai adeseori, Apolline se zăvora în mocirla sufletului ei tulbure şi
pătimaş. Parcă se desprindea din ea un miros de friguri. Marc, ca
un cîine tînăr de vînătoare, o adulmecase scîrbit şi ispitit.
O ura şi o observa. Şi atmosfera aceasta de patimă
bolnăvicioasă o apăsa pe Annette în nopţile fără somn.

Se părea că de sub uşi străbat de-a lungul scărilor miasme

de boală. La acelaşi etaj, uşă în uşă cu Annette, Clarisse tremura
închisă în casă. Nu voia să vadă pe nimeni. Ura lumea întreagă.
În ea era frig şi noapte. Parcă tot sîngele! Se oprise. Se simţea ca o
bucată de scoarţă dintr-un arbore îngheţat, care se preface în
piatră. Căldura se ivea din nou, în valuri, numai cînd soseau veşti
de la cel plecat. Le citea cu ochii uscaţi, cu inima chircită.
Părăsind-o, el îi furase soarele nopţilor. După ce citea, mototolea
hîrtia şi o ţinea ghemotoc, în pumnul strîns. Totuşi, îi răspundea
prin cîte o scrisoare scurtă şi ştearsă, în care nu străbătea nimic
din ceea ce suferea ea, nici din ceea ce ar fi vrut să facă pe alţii să
sufere. Ea nu se prefăcea. Făcea parte dintre femeile pentru care
scrisul slujeşte să exprime numai ceea ce e în jur şi nimic din
ceea ce e înăuntru; să exprime ceea ce face omul şi nu ceea ce
gîndeşte, ceea ce este. Nu-şi vorbea nici sieşi. Ca să stai de vorbă
cu inima ta, trebuie s-o simţi cum bate. Inima înţepenise sub
scoarţa îngheţată. Pînă şi suferinţa îi era ţeapănă. Şi se zăvora în
duşmănie.
Dar primăvara, gheaţa se topi. Într-o zi, Marc o auzi rîzînd.
Umbla încoace şi încolo prin cameră. Şi se uita în oglindă. O
întîlniră pe scară. Ieşea tîrziu în oraş. Se îmbrăca cu gust: era o
cochetă din instinct, ca o adevărată fiică a Parisului. Linia
trupului îi era zveltă şi mişcările suple, ca ale unei pisici. Şi, tot
ca într-o pisică, mocnea patima, iar în ochi avea o privire rece.
Trecea fără zgomot. Se ferea să se oprească. Saluta cu un semn
din cap. Dacă! Se vorbea, răspundea rezervată printr-un cuvînt
politicos şi pornea mai departe. Nu voia să împartă nimic, nici din
ce era al ei, nici din ce era al altora: „îmi urmez calea mea,
urmează-ţi-o pe a ta!”
Părea o străină. Şi lumea iartă orice, în arară de refuzul de a
mînca din aceeaşi farfurie cu ea. Clarisse fu încolţită de gîndurile
răutăcioase ale celorlalţi. Nici nu-i păsa. Vecinii aveau şi altele de
făcut decît s-o urmărească. Numai o singură făptură o pîndea,
cînd se întorcea noaptea. Şi o pîndea cu închipuirea înfierbîntată.
Era Marc. Tot el... Se simţea înconjurat de atîtea taine! Simţea la
dreapta şi la stingă patului lui fecioare rătăcite, cu trupurile
aprinse... Deasupra Parisului sufla un vînt de desfrînare.
Desfrînarea e sora urii.

Dar ura poate fi şi casta. În familia Bernardin ura era legată

de cei care au suferit. Rugăciunea pentru pace, pe care papa o
adresase creştinătăţii, fusese rău primită de către stat şi cler.
Amîndoi erau înţeleşi. Glasul papei trebuia potolit în grabă.
Credincioşii se răsculară. Sîngele le fierbea în vine. Bernardin-
tatăl, pios, dar repezit, rostea cuvinte aspre împotriva papei, care
era străin. Din fericire, se mai găseau în Franţa oameni ai bisericii
care să-i ascundă spusele.
„Preasfinte părinte, sanctitatea-ta ne porunceşte să ne rugăm
pentru pace... Foarte bine! O să lămurim noi asta... Facă-se voia
ta – numai să fie şi voia noastră!... Pace. Pace, fraţilor..”
„Pacea înseamnă biruinţă”, repeta supusă, după cardinalul
arhiepiscop, bolta de la Notre-Dame.
Şi lambriurile aurite ale bisericii Madeleine:
„Pacea, doamne, pacea adevărată, pacea ta, adică pacea
noastră – şi nu cealaltă pace, a duşmanului, pe care vrem să-l
ucidem!...”
Totul e să lămureşti înţelesul cuvintelor.
În felul acesta, conştiinţele creştine se simt liniştite. Familia
Bernardin se declară mulţumită de papă şi de păstorii lui. În
mintea bătrînului magistrat, pietatea se amestecă în chip ciudat
cu bucuria şireată de a fi interpretat un text de lege în sens
contrariu celui adevărat. Stă cu fruntea plecată în faţa altarului,
cu ochii pioşi şi încăpăţînaţi, pe buze îi joacă un zîmbet tainic...
„A fost o treabă bună… Fiat voluntas tua!1 Sfinte părinte, te-
am păcălit.. ”.
Tot aşa, şi părintele Sertillange le făcea să plîngă de extaz pe
sărmanele femei care-l vedeau pe Hristos soldat, stînd alături de
fiul lor, în tranşeea de la Ghetsimani. Printr-o înspăimîntătoare
schimbare la faţă, cîmpul măcelului apărea ochilor înroşiţi de
plîns, inimilor înnebunite, ca un altar în care se celebrează jertfa
sîngelui dumnezeiesc În pocnii de noroi şi de aur, de durere şi de
glorie.

Şi cea dintîi care bău paharul pînă la beţia deznădejdii fu

gura tînără, făcută să sărute, a Lydiei Murisier.
 Iubitul căzuse în luptă din primele zile ale lui septembrie.
Multă vreme nu aflară nimic. În învălmăşeala turmelor omeneşti,
care se năpusteau, dădeau înapoi, se năpusteau din nou cu ochii
închişi, ca un zid de carne, călcînd în picioare carnea celor morţi,
nu era vreme de făcut socoteli. Lydia citea încă plină de încredere
scrisorile logodnicului, iar el pierise de cincisprezece zile. Patria
era salvată. Nu-şi putea închipui că cei care o salvaseră pot pieri.
În octombrie sentinţa de moarte se prăbuşi asupra casei.
Preciziunea ei crudă nu lăsa nici o îndoială. Povestirea unui
tovarăş de luptă arăta ziua, ceasul şi locul. Sentinţa se rostise. În
casă nimic nu păru schimbat. Domnul Girerd se închisese în
camera lui. Dacă portarul n-ar fi ştiut totul, n-ar mai fi aflat
nimeni altcineva din casă vestea. Lydia trecuse ca o umbră.
Venise la socrul ei. Locuia acum cu el. Dar apartamentul lor
părea pustiu. Nu se auzea nici un zgomot. Cînd cobora scara,
Annette privea spre uşa lor. Tăcerea o strîngea de grumaz: şi nu
cuteza s-o rupă.
Într-o zi bătu la uşă. Îi deschise Lydia, după cîteva clipe de
aşteptare. În umbra coridorului nu! se vedea faţa. Cele două femei
se îmbrăţişară fără un cuvînt.
====================
1 În limba latină în original: Facă-se voia ta !

Lydia plîngea în tăcere, Annette simţea cum îi curg pe obraji

lacrimi izvorîte de sub pleoapele ei înfierbîntate. Lydia o luă de
mînă şi o duse în camera ei. Era ora şase. În cameră nu era altă
lumină decît cea venită dintr-o odaie vecină, unde se afla pesemne
domnul Girerd. Dar nu se auzea nici o mişcare. Annette şi Lydia
se alezară. Se ţineau de mină şi vorbeau în şoapta. Lydia spunea:
— Plec astă-seară.
— Unde te duci?
— Mă duc să-l caut.
Annette nu cuteza s-o întrebe.
— Unde?
— Acolo unde doarme iubitul meu.
— Cum?
— Da, locul unde s-a dat lupta e acum eliberat.
— Dar cum ai să-l poţi găsi, printre alţii mii şi mii?
— O să-mi arate el. Ştiu că-l voi găsi.
 Annette ar fi vrut să-i strige: „Nu te duce! Nu te duce! El
trăieşte în tine. Nu-l căuta în mirosul de cadavre!”
Dar pricepea că Lydia nu mai e stăpînă pe faptele ei. Annette
îi atingea manile, dar mortul i le ţinea strînse.
Annette spuse:
— Sărmană fetiţă, n-aş putea să te întovărăşesc?
Lydia răspunse:
— Mulţumesc.
Şi, arătîndu-i uşa luminată, adăugă:
— Tatăl meu vine cu mine.
Îşi luară rămas bun.
În aceeaşi seară, Annette auzi cum coboară pe scări paşii fără
viaţă, paşii osteniţi ai celor doi, care plecau.
Peste zece zile, se întoarseră pe nesimţite, aşa cum plecaseră.
Annette nici nu aflase de întoarcerea lor. Auzi sunînd, deschise şi
o văzu în pragul uşii pe Lydia, îmbrăcată în doliu, cu zîmbetul ei
îndurerat. Părea o Euridice întoarsă fără Orfeu 1. O cuprinse în
braţe şi aproape o purtă pînă în camera ei. Închise uşa. Logodnica
era nerăbdătoare să-i povestească călătoria în ţara morţilor. Nu
plîngea; avea în ochi o bucurie bolnăvicioasă. Şi era mai sfîşietor
ca orice. Murmura:
— L-am găsit… EI m-a călăuzit… Rătăceam prin cîmpiile
răscolite, printre morminte. Eram ostenită şi descurajată.
Ajungînd lîngă o pădurice, mi s-a părut că-mi spune: „Haide!” Era
o pădurice de stejari pitici, plină de rufe însîngerate, de scrisori,
de zdrenţe. Un regiment fusese înconjurat acolo. Umblam. Parcă
mă ducea cineva. Tata spunea: „La ce bun? Ajunge. Întoarce-te!”
La rădăcina unui stejar, Ia o parte, m-am aplecat, am găsit printre
muşchi un petic de hîrtie, m-am uitat. Era scrisoarea mea! Ultima
scrisoare pe care a citit-o! Şi pe ea sîngele lui. Am sărutat iarba,
m-am culcat acolo pe locul unde a stat întins; era patul nostru.
Mă simţeam fericită. Aş fi vrut să dorm veşnic acolo. Aerul era
îmbălsămat de eroism…
Avea un zîmbet de durere exaltată. Annette nu cuteza s-o mai
privească…
Domnul Girerd părea împietrit. Dîrz, îşi reluase munca. Nu
mai vorbea cu nimeni. Dar la curs, în cuvîntările sale, în articolele
Iui violente, propovăduia o cruciadă fără milă, ce înverşuna,
încerca să ucidă sufletul duşmanului, îl pălmuia, îl izgonea din
sînul omenirii. În casă, fiecare îl saluta, dar se ferea de dînsul:
cînd trecea, privirea lui părea o mustrare pentru cei care mai
trăiau. Se simţeau vinovaţi faţă de el. Şi din instinct, ca să
găsească un ţap ispăşitor, toţi găseau învinuiri nelămurite şi le
îndreptai împotriva chiriaşului de sus, împotriva omului care nu
plecase la război.
=======================
1 Personaje mitologice; după moartea soţiei sale, Euridice,
Orfeu se înfăţişă lui Pluton, regele infernului, cerînd ca aceasta
să-i fie înapoiată. Pluton consimţi, cu condiţia ca Orfeu să n-o
privească pe Euridice înainte de a ajunge pe pămînt. Cum insă
Orfeu nu se putu ţine de făgăduială, Euridice ii fu din nou răpită.

Era vorba de Clapier (Joséphin), bolnavul de inimă. Boală de

chiulangiu! Inima unui adevărat francez e destul de tare ca să
moară în luptă. Şi, pe deasupra, mal făcea parte dintre cei care au
adus pe capul nostru şi războiul şi invazia: pacifiştii!
Un băiat fin, sfios, scriitor de talent, care cerea doar să fie
lăsat în pace, să trăiască alături de cărţile şi de condeiul lui. De
fiecare dată cînd se apleca deasupra cărţii, simţea cum urca spre
dînsul miasma bănuielilor. Cînd trecea, uşile se întredeschideau
să-l pîndească. Dar cînd saluta, toţi se prefăceau că nu-l văd.
Brochon, din loja portarului, îşi arunca ochii în altă parte. Dar
cînd ieşea în stradă, Clapier îl simţea pe Brochon cum îl
urmăreşte, la cîţiva metri în urmă. Şi, trecînd spre casă, citea
insulte batjocoritoare în ochii soţiilor de muncitori.
Mai mult de jumătate din toate astea le născocea singur.
Doar era meseria lui să născocească. Închipuirea lui bîzîia ca un
bec Ager1. Îşi pierdu cumpătul. Trăia singur. Şi dragostea de artă
nu-i de ajuns ca să te facă să suferi multă vreme singurătatea
gîndului. Ii trebuia o voinţă fermă. E o marfă care nu se găseşte în
fundul călimării, deşi cuvintele frumoase îndeamnă să te arăţi
curai os. Dar dacă te arăţi fricos, cuvintele frumoase te îndeamnă
la minciună. Şi lor nu le fu greu să-l îndrepte pe Clapier şi
pacifismul lui spre menirea bărbătească pe care o propovăduia
atmosfera aprigă ce domnea în casă. Se înrolă la cenzură. El era
ofiţerul care desfăcea scrisorile. Nu era băiat rău. N-avea nimic
împotriva nimănui. Dar ca toţi cei slabi, care cînd calcă strîmb
merg totdeauna mult mai departe decît cei tari, se arătă zelos,
merse prea departe. Denunţă uneltirile pacifiştilor. Se străduia
fără preget să-i silească pe foştii lui tovarăşi de idei să vină şi ei la
Canossa2. Un renegat e măcinat de dorinţa de a-şi găsi
======================
1 Lampă cu gaz pentru iluminat, inventată în 1895 de către
chimistul austriac Ager von Wetsbach.
2 Aluzie la faptul istoric petrecut în 1077, cînd împăratul
german Henric al IV-lea, excomunicat de biserică, a fost silit să i
se înfăţişeze papei, la Canossa (castel din Italia), pentru a-şi
recunoaşte vina.

tovarăşi de trădare. Vai de cei care i se împotriveau! Băiatul

de treabă cu mîinile moi simţi cum îi cresc la degete ghearele
puterii. Inima lui bolnavă avu bătăi corneliene. Se purtă ca un
roman. Era gata să-l jertfească chiar şi pe ai săi – dacă ar fi avut
vreo rudă.
Cu preţul acesta, cîştigă prietenia lui Brochon. Dar nu
pricepu niciodată pentru ce nişte patrioţi adevăraţi, ca Annette,
cînd îl vedeau acum, îi întorceau spatele.

Annette se simţea tulburată. Îşi pierduse siguranţa din

primele zile. Pe măsură ce treceau zilele, lunile, neliniştea creştea.
Avea puţin de lucru, prea mult răgaz să gîndească. Şi simţea în
jurul ei duhul sălbatic care punea stăpînire pe toate făpturile – de
la cele mai grosolane, pînă la cele mai fermecătoare. Totul era
neobişnuit. Şi viciile şi virtuţile. Dragostea exaltată, eroismul şi
teama, credinţa şi egoismul, chiar şi jertfa deplină de sine, toate
miroseau a boală. Şi boala creştea, nimeni nu scăpa neatins.
Annette se simţea cu atît mai tulburată, cu cit nu socotea că
boala are o cauza întîmplătoare. Nu se gîndea să dea vina pe
voinţa şovăielnică, pe uneltiri, pe lipsa de răspundere. Nu
cunoştea acest fel de război; cunoştea războiul în general. Stătea
departe de lupte, de planurile strategiei. Nu vedea Fiara la faţă;
dar îi simţea suflarea otrăvită. Mai mult decît oricînd, războiul! se
părea un fapt firesc (descompunerea e la fel de firească cum e şi
integrarea organică). Firesc dar bolnăvicios, o adevărată molimă a
sufletului. Oamenii nu-şi dau în vileag bolile, şi asta era arătată
tuturor ca o sfîntă cuminecătură. Era împodobită cu idealuri şi
zei, cum e împodobită carnea de Ia măcelar cu flori aurite de
hîrtie. Nici unul dintre gîndurile legate de război, chiar cele mai
sincere, nu erau ferite de minciună şi de slugărnicie faţă de
monstrul a cărui lepră îi rodea pe toţi. Annette descoperea şi în ea
aceste simptome. Ardeau în ea şi patimi ucigaşe, ardea tot ceea ce
inima şi simţurile nu-şi mărturisesc, tot ceea ce spiritul mincinos
învăluie cu o falsă aureolă. Nopţile ei cădeau pradă vieţii grele şi
ucigaşe a visurilor.
Dar poate că dacă ar fi fost vorba numai de ea, Annette nu s-
ar fi împotrivit otrăvii. Starea asta o împărţea cu toţi ceilalţi. Lua
parte la ea ca la primejdii. De ce să! se împotrivească? Ar fi
îndurat-o cu trufie, cu scîrbă, ferindu-se doar s-o sulemenească
cu vorbe frumoase. Ar fi îndurat-o, dacă n-ar fi văzut ce urmări
groaznice are asupra făpturii care-i era mai de preţ decît lumina
ochilor.

Marc se molipsise. Se molipsise mai puternic decît cei în

vîrstă, carnea lui fiind mai fragedă. Nu lăsa să-i scape nimic din
tot ce se petrecea în casă şi în afară. Ochii, urechile, mirosul lui,
întregul lui trup, ca o cutie de rezonanţă, prindeau undele
nervoase care ţîşneau din sufletele acestea încărcate cu
electricitate. Avea un simţ ce neliniştea, mai copt decît inteligenţa,
un simţ care adulmecă dramele tulburi ale conştiinţei.
Cu mult înaintea celorlalţi, citise sub norul de funingine
soarta celor doi vecini, fratele şi sora – citea totul fără să
înţeleagă. Cu mult înaintea mamei lui, pricepuse schimbarea ce
se petrecea în Clarisse Chardonnet. Annette mai credea încă în
deznădejdea soţiei părăsite, cînd Marc zărise năpîrlirea şi penele
noi. O pîndea de după uşă. Cînd ieşea, se ţinea după ea pe scară,
ca să-i aspire parfumul. Observa cele mai mici schimbări în
îmbrăcămintea şi purtările ei. Nu s-ar fi putut arăta mai stă pini!
de ea, dacă i-ar fi fost soţ sau amant. N-o iubea. Dar îl chinuia o
curiozitate înfrigurată, nicidecum nevinovată. Ar fi vrut să ştie ce
cuprind sufletele, trupurile femeilor. O bănuia vinovată, înainte ca
ea să fi fost într-adevăr vinovată. Şi, de aceea, i se părea cu atît
mai atrăgătoare. Ar fi vrut s-o urmărească pretutindeni – mai
mult – să se afle în ea. Ce se petrecea în fiinţa ei? Voia să-i soarbă
dorinţele, tresăririle tainice, gîndurile oprite. Simţurile lui nu se
cristalizaseră încă. Băiat sau fată? Nu ştia încă dacă dorea fata ca
s-o posede, sau o dorea fiindcă era ea.
Într-o seară se întorcea destul de tîrziu împreună cu mama
lui. În strada rău luminată, zări – sau! se păru că zăreşte – nişte
ochi strălucitori. Era Clarisse, întovărăşită de cineva. Marc scoase
o exclamaţie de mirare şi lăsă ochii în jos, împins de o ruşine
ciudată, temîndu-se ca ea să nu afle că o văzuse. Annette, care-i
auzise exclamaţia, îi puse întrebări. El se grăbi să schimbe vorba.
I se părea că e dator s-o apere pe Clarisse. Dar, mai apoi, îşi făcu
mustrări pentru că n-o privise bine. Ea fusese? Nu mai era sigur.
O mînca din ochi. Pe ea? Nu. Pe femeia necunoscută.
Obsesia aceasta îl stăpînea în fiecare noapte. Izbucnea din
casa, din atmosfera oraşului în război, ca dintr-un pămînt
înfierbîntat, acoperit de un cer în preajma furtunii. Aşteptarea,
neliniştea, plictiseala, doliul, moartea stîrneau dorinţele. Clarisse
nu era singurul suflet înnebunit.
Fata lui Perret nu mai da pe acasă. Tatăl lipseşte, nu mai are
cine să-i izgonească pe nepoftiţi; iar după ce fata a căzut pradă,
mama ei n-a găsit nimic mai bun de făcut decît să ţipe şi s-o dea
afară din casă. Şi astea le-a urmărit Marc cu băgare de seamă. O
cheamă Marceline. Numele seamănă cu al lui. E o ştrengăriţă
obraznică, cu nişte ochi voioşi, care privesc pe sub gene, cu nişte
pleoape pline de încreţituri, cu nasul cîrn, o bărbie mică şi
dolofană, cu gură ironică, ţuguiată. Tare i-ar fi plăcut lui Marc să
se joace cu ea! Dar numai gîndul că at atinge-o cu buzele Iui, îl
face să se înfioare din creştet pînă-n tălpi. Cînd se întîlnesc pe
stradă ea îl striga pe nume şi-l priveşte drept în faţă, ca să-l facă
să-şi piardă cumpătul. Iar Marc, prefăcîndu-se îndrăzneţ, ca să-şi
ascundă încurcătura, o numeşte Perrette. Ea rîde. Şi schimbă
între ei priviri cu înţeles.
Peltier n-are fete. Dar cinstea lui – dacă în asta îşi pune
cinstea – e totuşi pătată. Nevastă-sa, cumătră frumoasă, veselă şi
deşteaptă, se încalţă cu ciorapi de mătase şi cu ghete elegante.
Le-a cîştigat singură; lucrează la uzină. Dar banul cîştigat uşor se
duce repede. Peltier o patriot. Doamna Peltier de asemenea. Nu-şi
înşală soţul decît cu aliaţi. Îi face vreo pagubă? înseamnă că luptă
împreună cu el. Aşa-şi spune ea, şi rîde. Franţuzoaică deşteaptă,
nici pe sine nu se poate păcăli prea bine. Dar, ce dumnezeu! Din
pricina asta bărbatul ei n-are ce pierde. Cu atît mai rău pentru cei
care nu-s de faţă! Cu atît mai rău pentru tot ce a fost şi tot ce va
veni! Clipa de faţă are gîtlejul larg. Înghite tot, vrea tot, e tot. E
nimicul. Prăpastia.
Marc se rostogoleşte în şuvoi. Nebun e cui îi pasă de viitor!
Poate că nici n-o să mai fie viitor. Dacă te bizui pe el, te laşi jefuit.
Ia! Serveşte-te singur pe loc, nu aştepta să fii servit! Ai dinţi, ai
mîini, ai ochi, ai un trup minunat, cu ochi pretutindeni, ca o
coadă de păun, un trup care soarbe viaţa prin toţi porii. Ia, ia de
pretutindeni! Iubeşte şi află, bucură-te şi urăşte!
Şi Marc alerga prin Paris, lipsea de la şcoală, înfrigurat,
curios, tulburat. Războiul, femeia, duşmanul, dorinţa – toate erau
ca un Proteu1 de flăcări, cu mii de limbi. Cite băuturi
îmbătătoare! Să le sorbi pînă ce-ţi vine rău! Cite prilejuri să-ţi
pierzi firea pînă în ceasul cînd vei cădea doborît, istovit pentru
întreaga viaţă!
Mînzul, lăsat în libertate, era foarte greu de supravegheat.
Fiecare se afla pradă gîndurilor lui. Annettei îi trebui multă vreme
pînă să bănuiască ceva. Nu putea rămîne cu mîna în sîn,
cotropită de neliniştea care creştea în ea. Nu mai avea lecţii, care
să-i ocupe vremea. Familiile burgheze făceau economii crîncene,
desfiinţînd mijlocul de cîştig al profesoarelor – făpturi cu totul
netrebuincioase! Vreme de cîteva săptămîni Annette avu o slujbă
de noapte: înlocui pe cineva la o ambulanţă din Paris.
Marc se folosi de prilej. O şterse de acasă, rătăci, cu inima
bătîndu-i, adulmecă pretutindeni, căutînd mai mult să vadă decît
să guste, prea lipsit de experienţă ca să îndrăznească ceva, prea
mîndru ca să dea prilej de
======================
1 Personaj mitologic, fiul lui Poseidon, zeul mărilor. Căpătase
de la tata lui darul de a-şi lua diferite înfăţişări.

batjocură, dîndu-şi pe faţă neştiinţa. Rătăci fără să se

oprească, cu picioarele ostenite, cu gura uscată, cu palmele
fierbinţi, umblă ici şi colo, reîntorcîndu-se mereu în aceleaşi
locuri, dînd tîrcoale. Pînă la urmă ar fi fost prins în vîrtej, dacă n-
ar fi avut norocul ca în a doua noapte de vagabondaj, într-un bar
îndoielnic, în tovărăşia unor oameni nepotriviţi cu el, să simtă
cum o mină mică şi hotărîtă îl prinde de umăr. Şi un glas pe
jumătate supărat, pe jumătate rîzînd, ii spuse:
— Dar ce naiba faci tu aici?
Era Sylvie, mătuşa lui. Dar ea ce făcea acolo?
 Fiindcă nu-i lipsea îndrăzneala, o întrebă:
—  Dar tu?
Ea izbucni în rîs, îi spuse „mucosule!” şi, petrecîndu-i braţul
pe sub braţul ei, urmă:
— M-ai făcut să-mi pierd seara. Dar, datoria înainte de toate!
Te-am prins; te duc acasă.
Zadarnic încercă el să se împotrivească. Totuşi pînă la urmă,
Sylvie se înduplecă să se plimbe puţin cu el, mai înainte de a se
întoarce acasă. Umblînd alături, mătuşa şi nepotul se împroşcară
cu fraze batjocoritoare. Sylvie pricepea prea bine că o făptură
tînără ca Marc are pofta să alerge prin lume, dar avea destul bun-
simţ ca să-şi dea seama de primejdiile unei libertăţi timpurii.
—  Dar ce, viţeluş de lapte, crezi tu că eşti stăpîn pe tine, ca
să hotărăşti ce vrei? Da de unde! Eşti al nostru. Eşti al mamei
tale. Eşti un obiect de muzeu, care trebuie păstrat sub cheie.
Îl dojenea glumind. Iar el, de revoltă, îşi muşca zăbala. El nu
e liber? Dar ea de ce e liberă?
— Pentru că sînt măritată, dragul meu!
Această îndrăzneală îi tăie suflarea. Sylvie îl privea
batjocoritoare. Marc vru să se supere, dar pînă la urmă, izbucni
în rîs:
—  Bine, m-ai prins! Dar şi eu te-am prins pe tine.
Sylvie rîse. Aveau amîndoi partea lor de vină. Se ameninţară
cu degetul şi cu ochii. Ea îl duse înapoi acasă, dar nu-l pîrî
Annettei. N-avea încredere în asprimea morală şi în seriozitatea
surorii ei mai mari. În sinea ei se gîndea: „Nu poţi stăvili un pîrîu
cu pietre. Dacă îi aşezi o piatră înainte sare şi mai sus.”

Dar, deodată, Annette deschise ochii. Îşi dădu seama că nu

era cuminte să-şi lase băiatul singur în cuib. Renunţă la slujba ei.
O cuprinsese scîrbă de năvala femeilor spre bărbaţii răniţi, de
dragostea amestecată cu mila, de dragostea în mijlocul sîngelui,
dragostea de sînge.
„Nu te mîndri degeaba! Şi tu ai simţit-o.”
Dintre toate făţărniciile, pe asta o socotea drept cea mai
sălbatică. Fiara omenească civilizată îşi ascunde instinctele feroce
sub un miros de minciună. Mirosul acesta îl simţi la puiul ei. Îl
purta în haine, în păr, în puful fraged al trupului. Annette nu
dorea să lase răgaz mirosului de moarte să pătrundă pînă la
inima lui Marc.
 N-o înspăimînta numai trezirea tulbure a pubertăţii, asaltul
simţurilor, rătăcirea de faun tînăr, pe care Marc n-o putea
ascunde. O mamă care ştie ce înseamnă viaţa aşteaptă ceasul
acesta. Şi, deşi venirea lui o tulbură, totuşi n-o miră. Veghează în
tăcere şi aşteaptă – cu tristeţe, cu mîndrie, cu milă – aşteaptă ca
masculul tînăr să treacă prin încercarea necesară, care sfărîmă
învelişul proteguitor şi sfîrşeşte să-l despartă de trupul mamei.
Dar ceasul acela care, în vremuri liniştite, poate să răsune frumos
ca un clopot de amiază în cîmpie, într-o zi de aprilie luminată de
dragoste, ceasul acela, în mijlocul furtunii popoarelor, avea
zvîcniri sălbatice.
Într-o seară, ostenită de muncă şi de drumurile făcute toată
ziua, Annette se aşezase pe o bancă din grădina Luxembourg. Îl
văzu trecînd pe fiul ei, întovărăşit de cîţiva colegi de liceu. Se
opriră să stea de vorbă, în mijlocul unei alei. Cîţiva arbori îi
despărţeau de banca pe care stătea Annette, nevăzută. Îşi auzi fiul
proslăvind cu glasul lui înflăcărat şi batjocoritor vremurile
apropiate în care boşii vor plăti doi ochi pentru unul şi li se vor
scoate pentru un dinte toţi dinţii din bot. Băieţandrii aceştia
adulmecau dinainte mirosul de vînătoare, sudoarea şi sîngele
fiarei sfîşiate. Se jucau de-a oamenii puternici, fără scrupule
zadarnice, fără slăbiciuni. Umflîndu-se în pene, Marc spunea:
— Nemţii au violat, au ucis, au ars. Bine au făcut! Noi o să
facem mai multe. Războiul e război. O să fie sărbătoare. Fireşte
că, în ziare, pentru idioţi, o să vorbim de civilizaţie. O să civilizăm!
Ceilalţi îl aprobau. Şi Marc se simţea foarte mîndru de
succesul lui. Lingîndu-se pe buze, pălăvrăgeau cu toţii la nesfîrşit
despre isprăvile lor viitoare, „despre femeile şi fetele pe care le vor
rodi – păcat că vor rodi! – cu nobila sămînţă a francezilor!” Micii
palavragii nu-şi dădeau seama ce vorbesc. Erau bărbaţi. Nici
bărbaţii nu-şi dau seama de răul pe care-l fac. Dar îl fac.
Annette se simţi pălmuită. Jignirea care ţîşnea din gura
voioasă a băiatului ei o lovi în inimă – în pîntece. Feri ventrem1.
Iată pe cine a zămislit ea! Puiul ăsta de lup! „Dar nu ştia ce
spune…” Şi dacă ar şti, nu s-ar purta şi mai rău? Cum să-l
ferească de chemarea abjectă a junglei?
Într-altă zi, îl auzi – de astă dată i-o spuse în faţa – cum îşi
bătea joc fără ruşine de cei care schimbau chipul păcii şi al
războiului, de oamenii Domnului şi ai Dreptului. Ochii lui ageri
desluşiseră toată făţărnicia eroică a unor Girerd sau Bernardin,
care, pentru a cîştiga lupta pornită, caută să măsluiască şi
Crucea şi Ideea. El nu crezuse niciodată în asta; nu credea în
nimic (cel puţin acum!). Copiilor acestora li se făcuse scîrbă de
vorbele umflate, ieşite din gurile sentenţioase şi de pe limbile
împleticite ale celor în vîrstă: „Dreptatea, Republica Franceză,
bunul Dumnezeu*. Vorbe, numai vorbe… bisericeşti sau laice –
tot o ciorbă…
— A! ce păcăleală! Nu mă duc ei de nas pe mine!
În loc să se arate indignat, Marc rîdea cu hohote.
Socotea gluma bună, intra şi el în joc. Idealismul şi religia
sînt arme desăvîrşite pentru aruncat praf în ochi, sînt gaze
asfixiante. Cel mai puternic e cel mai şiret.
=======================
1 În limba latină In original: Loveşte în pîntece!

— Noi să trăim! Nu ne lipsesc predicatorii şi profesorii,

şarlatanii din biserică, din presă, din parlament! E frumos să
minţi „pentru Dumnezeu, pentru împărat, pentru Patrie!”
Dintre toate invenţiile omului cea mai frumoasă e invenţia
bunului dumnezeu!
Acest Machiavel licean se împăuna, în joacă, cu cinismul lui.
Annette îşi pierdu răbdarea. Ar fi fost mal bine să-şi păstreze
calmul. Dar el se atingea de ce era mai scump. Annette se înfurie,
strigă:
— Destul!
Marc se arătă mirat:
— De ce?
— Nu trebuie să te joci cu lucrurile astea!
Marc spuse batjocoritor:
— Toată lumea face aşa!
— Pentru asta mor oamenii!
— A! Uitasem că tu te-ai născut pe timpul cînd lumea
înghiţea gogoşile astea. Îţi cer iertare!
— Nu te iert, spuse Annette, în care creştea mînia. Încetează
cu batjocurile!
— Asta e felul meu de a fi serios, spuse Marc.
Avea o privire răutăcioasă şi un zîmbet înţepat în colţul
buzei. Urmă:
 — Şi vreau să-ţi atrag atenţia că mă port cu respect faţă de
lucrurile astea.
Apăsă pe cuvîntul „lucrurile”.
— Tocmai asta nu ţi-o iert, spuse Annette. Eu nu cred în
lucrurile astea, în dumnezeul lor, în credinţa lor. N-am noroc să
cred. Dar îi respect pe cei ce cred. Şi cînd îi văd cum caută să-şi
înşele credinţa – credinţa pe care eu n-o am – sînt gata s-o apăr.
Sufăr pentru ea
Marc spuse:
— Ai timp de pierdut. E mai potrivit să profităm de credinţa
asta. E o forţă, ca şi prostia omenească. S-o folosim! Să] e folosim!
Totul trebuie să slujească pentru victorie. Am dreptul să folosesc
totul – de vreme ce nu cred!
Annette, cu capul plecat, se apropie de el, îl privi în ochi şi-i
spuse:
— Nu mă sili să te dispreţuiesc!
Marc se dădu un pas Înapoi.
Annette stătea în picioare, cu ochii mînioşi, cu fruntea scoasă
înainte. Era iarăşi Junona prefăcută în juncă, gata să se
năpustească. Annette din zilele trecute. Îi tremurau nările. Spuse
aspru:
— Pot să rabd multe: cele şapte păcate, viciile şi chiar
cruzimea. Dar un singur lucru nu ţi-l pot ierta, unul singur:
făţărnicia. Decît să te prefaci că ai o credinţă pe care n-o ai, să te
minţi pe tine şi ideile tale, decît să faci pe Tartuffe al credinţei,
mai bine să nu te fi născut niciodată! În ziua cînd te voi vedea
înjosindu-te astfel, o să te scutur de pe mine, ca noroiul de pe
pantofi. Cît ai fi de urît, cît ai fi de josnic, fii adevărat! Mai bine să
te urăsc, decît să te dispreţuiesc.
Lui Marc îi pierise glasul. Amîndoi tremurau de mînie.
Cuvîntul aspru îl pălmuise pe amîndoi obrajii. Ar fi vrut să
răspundă, să şfichiuiască la rîndul lui. Dar! se tăiase răsuflarea.
Nu se aşteptase la o asemenea furtună. Mamă şi fiu se priveau ca
nişte duşmani. Privirea fiului se plecă fără voie. Îşi lăsă ochii în
jos, ca să ascundă lacrimile de furie, pe care căuta să şi le
stăpînească. Se prefăcu că rîde. Îşi încorda toate puterile, ca ea sa
nu-i vadă slăbiciunea. Annette ieşi deodată din cameră. Marc
scrîşni din dinţi. Ar fi vrut s-o ucidă!
Cuvîntul îl arsese ca un fier roşu. Nici nu apucă să iasă din
cameră, şi Annettei îi păru rău de violenţa ei. Totuşi, credea că-l
stăpînise. Dar furtuna se pregătea de cîteva luni şi Annette simţea
că izbucnirea aceasta nu va fi cea din urmă. Cuvintele ei! se
păreau acum groaznice. Se ruşină de brutalitatea lor, aproape tot
atît cît îl ruşinaseră pe Marc. Încercă să-şi cîştige iertarea. Cînd se
văzură din nou, se purtă cald şi drăgăstos, ca şi cum ar fi uitat
totul.
Dar el nu uita. O ţinea la distanţă. Se socotea insultat. Ca să
se răzbune, se sili să spună şi să facă tot ce putea s-o rănească.
Doar îi plăcea sinceritatea. (A! Îţi place mai bine să fiu crud?…)
Puse, lăsă dinadins pe masă, sub formă de scrisori ori note
din ziar, nişte însemnări îngrozitoare despre război şi despre
duşman, pline de obscenităţi. Pîndea efectul pe faţa mamei lui.
Annette suferea. Îi ghici vicleşugul, se stăpîni. Dar pină la urmă
izbucnea. Atunci el triumfa. Spunea:
— Mă port cum sînt.
Într-o noapte plecă de acasă în timp ce mama lui dormea.
Abia a doua zi la amiază se întoarse la masă. În vremea asta,
Annette trecuse prin toate frămîntările neliniştii, mîniei,
suferinţei. Cînd se ivi Marc, ea nu-i spuse nimic. Mîncară. Marc
se gîndea mirat, uşurat: „Am pus-o cu botul pe labe”.
Annette rupse tăcerea:
— Ai fugit noaptea asta ca un hoţ. Aveam încredere în tine.
Am pierdut-o. Nu e întîia dată cînd îţi baţi joc de încrederea mea.
Acum ştiu. Nu vreau să mă înjosesc şi să te înjosesc supra
veghindu-te zi şi noapte. Ai căuta să mă înşeli, ai ajunge şi mai
viclean. O să te iau de aici. Aici nu te pot apăra. Pluteşte un aer
bolnav. Şi tu nu eşti destul de tare ca să rezişti. Tot ce spui, tot ce
faci de cîteva luni mi-arată că eşti ameninţat mereu să te
molipseşti. O să pleci cu mine.
— Şi unde vrei să mergem?
— În provincie. Cer o catedră la un liceu.
Marc strigă:
— Nu!
Îşi pierduse frumoasa lui încredere în sine. Nu voia să plece
din Paris. Binevoi să-şi roage mama. Îi luă mîna şi-i spuse
rugător, alintîndu-se:
— Nu cere asta!
— Am şi făcut-o.
El îşi trase mîna înapoi, furios că se umilise de pomană.
Hotărîrea Annettei slăbise. Cea mai mică dovada de dragoste o
înmuia.
Spuse:
— Dacă mi-ai făgădui…
El o întrerupse tăios:
— Nu-ţi făgăduiesc nimic. Mai întîi, pentru că nu mă crezi.
Chiar tu ai spus-o; crezi că te-aş înşela… N-am de gînd să te înşel
şi ţi-o spun în faţă: o să reîncep. N-a; drept să mă împiedici.
— Aşa! spuse Annette. N-am dreptul să veghez asupra
nopţilor tale?
— Nimeni nu e mai puţin îndreptăţit decît tine! Nopţile mele,
viaţa mea, sînt ale mele!
Rostise un cuvînt teribil. Îl pricepuse oare?
Annette se îngălbeni. Marc de asemenea. La amîndoi violenţa
vorbelor le depăşea gîndul. Dar poate că nu depăşea răutatea
nelămurită şi sălbatică a instinctului, care ştie ce lovituri dă şi le
dă cu mînă sigură. Sînt dueluri fulgerătoare şi mute. Mîna loveşte
mai înainte ca mintea să fi socotit. Şi, printr-o înţelegere tăcută,
nici unul nu spuse: „Am fost atins!”
Dar lovitura şi-a atins ţinta şi sufletul se înveninează.
Din clipa aceea, fiecare vorbă nu făcea decît să mărească
depărtarea dintre ei. Annette vedea prea limpede cusururile
băiatului şi îl umilea, atrăgîndu-i atenţia asupra lor. Atunci, el se
mîndrea cu ele. Îi tăgăduia orice autoritate. Tonul ei poruncitor,
asprimea ei jignitoare l-ar fi împins să spună sau să facă orice
nebunie. Refuză să se plece. Annette îi dădu să aleagă: sau o va
urma în provincie, sau îl va închide într-un liceu din Paris, ca
intern. El ţipă de furie. Îndreptată împotriva lui, puterea ei
absolută îi păru îngrozitoare. Şi de furie, din duşmănie, alese
internatul.
— Ce preferi?
— Orice, numai să nu fiu cu tine!

Aspră despărţire. Părea că se urăsc, dar în fond se iubeau. O

dragoste setoasă de răzbunare. O dragoste rănită, care suferă,
sîngerează şi vrea să se răzbune.

PARTEA A DOUA
 Universitatea, cu corpul profesoral decimat, folosea femei.
Annette, înarmată cu două diplome de licenţă, fusese numită la
un liceu de băieţi, într-un oraş din centrul Franţei.
Plecă în primele zile ale lui Octombrie 1915.
Ce toamnă blîndă! La opririle îndelungate ale trenului în
cîmp, se auzeau potîrnichile fluierînd prin vii; şi apele liniştite îşi
croiau drum printre pajişti, părînd că-şi duc în mînă trena lunga,
tivită cu frunze de aur. Annette cunoştea şi regiunea, şi oamenii,
cunoştea felul lor nepăsător de a vorbi, puţin batjocoritor. I se
păru că fusese eliberată de duhul otrăvit, de care fugise. Se
mustra că nu-şi smulsese de acolo şi fiul.
Dar nu întîrzie să regăsească acelaşi duh. În provincia
aceasta bogată şi adormită se întindeau umbrele luptei. În clipa
aceea se dădeau bătălii groaznice în Artois şi Champagne.
Convoaie de prizonieri erau duse în dosul frontului.
Trecînd printr-o gară, Annette văzu în apropiere o mulţime
care se îmbulzea cu mare zgomot în jurul gardului ce înconjura
un şantier. Fuseseră îndesaţi acolo, ca nişte vite, pentru cîteva
ceasuri sau pentru cîteva zile, o grămadă de germani, care erau
mînaţi de vreo săptămînă fără a se şti prea bine unde şi cînd vor
ajunge. Căci cei care-i conduceau aveau alte griji mai mari. Toată
populaţia orăşelului, bărbaţi, femei, copii, se năpustise să vadă
fiarele în cuşcă. Părea un circ în trecere. Un spectacol fără plată.
Prizonierii, rupţi de oboseală, se prăbuşiseră pe pietriş. Cei mai
mulţi, tăcuţi, indiferenţi. Îşi plimbau privirile mohorîte asupra
cercului de ochi batjocoritori, care-i pîndeau printre crăpăturile
gardului. Guri voioase îi împroşcau cu scuipat. Unii dintre
prizonieri erau scuturaţi de friguri. Stăteau ca nişte cîini bătuţi,
tremurînd, plini de ruşine, de ură, de teamă. Nopţile reci şi
ploioase aduseseră dezinteria. Se uşurau la vedere, într-un colţ al
ţarcului, pe o grămadă de gunoi. De fiecare data izbucnea rîsul
zgomotos al privitorilor. Se auzeau rîsul femeilor şi ţipetele
ascuţite ale copiilor. Se băteau peste pulpe, îşi roteau şalele, se
strîmbau de rîs, îşi căscau fălcile hohotind. N-o făceau din
răutate, ci dintr-o lipsă totală de omenie. Fiara se desfăta. Asta
depăşea orice limită. De amîndouă părţile gardului rămăsese
numai gorila. Omul pierise.
Urcîndu-se din nou în vagon, Annette îşi aţinti ochii, cu o
scîrbă halucinantă, asupra feţelor păroase ale vecinilor ei şi
asupra pufului blond de pe braţele ei.
 Amintirea aceasta o urmări, multă vreme, în vechiul liceu
unde preda. Liceul era aşezat în Grădina Botanică. „Grădina
Botanică!” Ce ironie! Cel mai mărunt fir de iarbă fusese smuls din
pămîntul galben şi aspru, ca pustiul Toledo. În curtea lungă, în
care intrai printr-o deschizătură îngustă, curte mărginită de patru
ziduri ca de închisoare, cu ferestre ca nişte ochi urduroşi, se ma:
încăpăţîna să trăiască doar un singur arbore, un platan bătrîn,
prăpădit şi strîmb. Unghiile elevilor îi smulseseră scoarţa. Nu-i
mai rămăsese nici o frunză la îndemîna braţelor şi trunchiul era
ciuruit de lovituri de picior. S-ar fi spus că cei mari ca şi cei mici
se înţeleseseră să distrugă viaţa. Statul smulge viaţa celor tineri,
iar ei se răzbună asupra naturii. Să distrugă! Să distrugă! Şi
pacea şi războiul făceau acelaşi lucru. La asta slujeşte jumătate
din educaţie. De cealaltă parte a unuia dintre ziduri curgea un
pîrîu otrăvit de scursorile tăbăcăriilor. Duhoarea lîncedă se
strecura în clasele umede, unde turmele de animale tinere, strînse
la un loc, răspîndeau un miros greu. Parcă aveau nările astupate.
Erau cîte doisprezece, cel mult douăzeci, într-o clasă,
frămîntîndu-se pe băncile tari, în aerul negru de funingine, care
se strecura prin ferestrele verzui dinspre curtea acoperită de ceaţa
sfîrşitului de toamnă. O sobă de tuci, încălzită la roşu, duduia
(regiunea era bogată în lemne). Cînd băieţii se simţeau gata să se
înăbuşe, se deschidea uşa. (Fereastra nu se deschidea niciodată.)
Pătrundea ceaţa şi duhoarea de piei tăbăcite. Aerul ţi se părea
proaspăt după mirosul de piei vii.
Dar o femeie, oricît i-ar fi simţurile de obişnuite cu lucrurile
fine, cu mirosul sănătos al curăţeniei, ştie să se adapteze la cele
mai respingătoare îndatoriri, mai uşor decît un bărbat. Aceasta se
vede la femeile care îngrijesc bolnavii. Ochii, degetele femeii nu
cunosc scîrba. Mirosul Annettei se obişnui. Respiră la fel ca toţi
ceilalţi duhoarea de vizuină, fără să strîmbe din nas. Dar mai greu
ii fu să se obişnuiască cu mirosul sufletelor. Spiritul ei se
deprindea mai greu decît simţurile.

Totuşi, nu mai avea acum sufletul înfrigurat de patimi, de

luptă, de ură, de zbucium. Fugise de el. Ar fi trebuit să se simtă
mulţumită. Dar întîlnea nepăsarea.
Pămîntul moale n-a suferit de loc. Doarme în vale, gras şi
copt, ca într-un pat de puf, cu capul aşezat pe pernele colinelor,
de parcă ar vrea să se odihnească mai bine, nelăsînd visele să-şi
ia zborul mai departe de pernă. Un pămînt potolit, un neam
potolit, cu simţ practic, de loc frămîntat. Aici dumnezeu n-a murit
pentru toţi oamenii. Nu pentru ţinuturile acestea e ţintuită
omenirea pe cruce.
Annette cunoştea ţinutul din copilărie. De aici izvorîse sîngele
tatălui ei. Odinioară îi preţuia liniştea odihnitoare. Dar astăzi? îi
invidia sănătatea.
Îi vin în minte cuvintele lui Tolstoi. Dar nu se potrivesc
numai femeilor: „Monstruoasă e fiinţa care n-a suferit niciodată,
cel care n-a fost niciodată bolnav, poporul sănătos, prea sănătos,
mereu sănătos!” Să trăieşti înseamnă să mori în fiecare zi, să lupţi
în fiecare zi. Ţinutul acesta moare, dar nu luptă. Îşi scurge viaţa
fericit, de-a lungul malurilor şi zilelor, ca şi rîurile fără încreţituri,
ghemuit în bunul lui simţ egoist şi şiret.
Totuşi, a fost o vreme în care pămîntul acesta ardea. Vechiul
oraş din Burgundia, cu cele trei biserici mîndre din piatră albă,
înnegrită şi mîncată de vreme ca o armătură ruginită, cu turnurile
şi săgeţile lui gotice, care îşi întind siluetele de cavaleri ai lui
Hristos deasupra fluviului şerpuitor – rîndurile de statui ale
sfinţilor decapitaţi, cheagurile de sînge înnegrit de pe vitraliile
găurite, comorile catedralei, tapiseriile lui Harun şi argintăriile
masive ale împăraţilor carolingieni – ruinele turnurilor ascuţite şi
ale zidurilor împrejmuitoare, datînd din vremea stăpînirii engleze
– toate dovedesc viaţa aprigă de altădată, sîngele roşu, cîrja de aur
a marilor episcopi şi luptele epice dintre seniori şi regi, trecerea
fecioarei din Orléans.
Acum străzile sînt pustii. Între zidurile caselor burgheze, cu
porţile înguste spre care urcă o treaptă, porţi închise bine, auzi
răsunînd de departe pe pavajul vechi un pas nerăbdător. Iar în
aer răsună croncănitul ciorilor, al căror zbor greoi încercuieşte
clopotele catedralei cu o aureola neagră.
Neamul acesta de oameni se stinge. E fericit. Nu-i lipseşte
pămîntul. Ţarina e rodnică, pofta de mîncare-i îndestulată,
năzuinţele mărginite. De la o generaţie la alta, toţi cei dornici de
aventură au plecat să cucerească Parisul. Cei care rămîn socotesc
că în chipul ăsta se pot culca mai În largul lor. Căci patul e gol şi
poţi să te tolăneşti pe el. Războiul o să-l lărgească şi mai tare.
Războiul le ia fiii. Dar nu-i ia pe toţi. Şi închipuirea lor nu e destul
de vie ca sa se îngrijoreze prea mult dinainte. Iar simţul practic îi
face să socotească foloasele. O viaţă uşoară, mîncare bună,
cinematograful şi cafeneaua. Cît priveşte idealul, au trîmbiţa de la
cazarmă, iar cît priveşte lucrurile pozitive, negoţul cu vitele. Toţi
sînt voioşi, nimeni nu se arată mîhnit de vălmăşagul ştirilor ce se
primesc: înaintări, retrageri. Nimeni nu se lasă păcălit.
Traiul bun le-a netezit colţurile, le-a potolit asprimea,
cruzimea.
(Dar fii cu băgare de seamă, nu te încrede prea mult în asta!)
E linişte. Domneşte somnul. Annette, oare nu te simţi bine?
Nu e asta pacea pe care o căutai?
„Pace? Nu ştiu. Pacea? Poate… dar nu e pacea mea. Nu în
asta îmi găsesc eu pacea…”
Căci pacea nu înseamnă lipsa războiului. E virtutea ce naşte
din tăria sufletului.

Şi pacea amorţită a bătrînei provincii, tolănită în cercul

colinelor ei acoperite cu vii şi cu ogoare, aşezată comod în centrul
Franţei – unde tunurile războiului răsună foarte slab – locuri de
care se dau la o parte armatele, aşa cum un fluviu ocoleşte
muntele (pînă ce, peste doi ani, americanii vor aşeza aici un lagăr
de instrucţie, a cărui mişcare va dezmorţi o clipă şi apoi va
stînjeni curînd plictiseala adormită a locuitorilor), pacea aceasta
are mirosul claselor de la liceu. Acolo, cu uşile şi ferestrele închise
şi cu soba încălzită tare, trupurile şi sufletele puilor de oameni se
prăjesc în zeama lor.

Trei sferturi dintre elevi sînt fii de mic-burghezi sau de ţărani

înstăriţi, fermieri din împrejurimi. Cîţiva, doi-trei în fiecare clasă,
sînt copii de oameni cu vază, din familii de magistraţi sau de
funcţionari – elita locului. Poţi să-i recunoşti uşor, după expresia
de şiretenie răutăcioasă, impusă figurii de educaţia primită la
liceu, şi înţelegerea tăcută împotriva profesorilor, deşi toate
chipurile, cît priveşte lucrurile ar fi de deosebite, poartă urma
degetelor aceluiaşi sculptor care a modelat neamul acesta din
pămîntul ţinutului. Au acelaşi tip ca şi statuile de piatră din
bisericile locului. Poţi să-i recunoşti uşor. Ai putea să le aşezi
capetele în locul celor ale sfinţilor decapitaţi. Sînt într-adevăr
strănepoţii catedralei lor. E un lucru frumos, dar nu e prea
liniştitor. Căci – fie vorba între noi – sfinţii catedralelor sînt
cîteodată derbedei straşnici sau nişte mironosiţe. Annette are în
clasa ei tipuri de amîndouă felurile. Numai ceva mai potolite.
Vinul vechi a stat prea mult în sticle.
Două trăsături de pe feţele băieţaşilor acestora, aflaţi toţi la
vîrsta adolescenţei, cu feţe osoase, vînjoase, neregulate, parcă
tăiate cu cosorul, crescute strîmb, o izbesc mai întîi: asprimea şi
viclenia. Aparţin pămîntului acestuia.
Au nasul lung, strîmb, ochii mici, strălucitori, cu cute
timpurii ce li se ivesc la tîmple cînd rîd, boturi de vulpe, cu dinţi
gălbui, care se deschid într-un rin jet sau pentru a roade ceva – o
gumă, unghiile, ori un ghemotoc de hîrtie. La catedră, Annette se
simte ca un vină tor în faţa unor vizuine. Vînător sau vînat? Cine
o fi vînatul, ei sau ea? Se pîndesc unii pe alţii. Trebuie să stea
mereu cu degetele pe trăgaci. Vai de cel dintîi care a coborît ochii!
Ei au trebuit să se plece. După cea din di cercetare, după ce
au privit-o în faţă, au rîs, au mormăit, şi-au dat cu coatele din
toate puterile, au lăsat pleoapele în jos, dar ochii lor stau ascunşi,
la pîndă. Şi e mai rău! Nu-i poţi vedea, dar ci te urmăresc. Nu lasă
să le scape nici o mişcare de a ta fără s-o sublinieze cu o
strîmbătură, care trece de la unul la altul, pînă în capătul celălalt
al clasei, parca purtată de telegrafia fără fir. Par nemişcaţi,
nevinovaţi. Dar picioarele li se frămîntă sub pupitru, zgîrie
duşumeaua, mîinile scotocesc prin fundul buzunarelor, sau
ciupesc pulpa vecinului, ochiul face semne şi limba umflă obrajii.
Nu văd nimic, dar văd totul. Dacă atenţia profesorului slăbeşte o
clipă, se simte cum creşte în toată clasa un freamăt.
Toate astea sînt lucruri obişnuite pentru profesori. Şi, deşi
Annette se află abia la începutul carierei (pînă acum n-a dat decît
lecţii particulare), se simte din primul ceas la largul ei. Ştie
instinctiv sa conducă. Cu toate că-i place să viseze, cel mai mic
semn o înştiinţează de primejdie. E înarmată. Şi lupii aceştia
tineri, vulpile acestea tinere, care, crezînd-o cu gîndul aiurea, se
tîrăsc spre ea cu botul deschis, sînt silite să se oprească în faţa
flăcării ce se aprinde în ochii ei poruncitori. Şi doar nădăjduiau să
petreacă bine pe socoteala femeii care li s-a dat să-i păstorească!
Pentru masculii aceştia mici, femeia are loc doar acasă sau la
tejghea. Acolo poate să conducă: îi vezi doar faţa (frumoasă) şi
cîteodată palmele (are mîini sprintene). Dacă femeia iese din casă,
pe ei nu-i interesează decît partea de jos a trupului ei. O
adulmecă. Cei mai mulţi dintre ei nu ştiu nimic, sau aproape
nimic. Prea puţini şi-au făcut începuturile de bărbaţi. Dar nici
unul dintre ei n-ar vrea să treacă drept neştiutor. Şi cum mai
vorbesc de lucrurile astea!
Dacă ar şti femeile ce se vorbeşte despre ele în crescătoriile
astea de adolescenţi – despre ele, despre toate cele pe care
închipuirea aţîţată le poate prinde şi pipăi, în cercul îngust al
zilelor lor – despre surorile lor, despre femeile măritate sau nu,
despre stăpîne şi servitoare, despre tot ce poartă fusta, chiar de-ar
fi în slujba domnului! Numai mama e cruţată, printr-un fel de
înţelegere tăcută. Şi nici ea totdeauna. Şi cînd se iveşte vreuna
care n-are legături cu nici unul dintre ei, pe care n-o apără nici
un bărbat, soţ, fiu sau frate – vreo străină – aceasta devine pradă.
Închipuirea îşi îngăduie orice, vorbele de asemenea.
Dar cînd prada e Annette, e greu de mistuit. Cine să înceapă?
Şi cum?
Ciudată femeie! În timp ce ei bombănesc batjocoritor,
acoperindu-şi gura cu mîinile, scotocind-o din ochi, ea îi priveşte
în faţă, aspră sau zeflemitoare, şi le ţintuieşte obrăznicia pe buze.
Rămîn înmărmuriţi cînd le spune cu o lucire drăcească în ochi:
— Acum, Pillois, şterge-ţi gura! Nu miroase bine!
Pillois întreabă:
— Ce?
— Ce-am spus acum.
El se apără. N-a spus nimic, sau a vorbit prea în şoaptă ca
să-l audă.
— Ţi-am citit pe buze. Du-te afară cînd vrei să te uşurezi!
Dacă n-am putere asupra gîndurilor voastre, vreau ca măcar
gurile să vă rămînă curate.
Au rămas pironiţi. Măcar o clipă. De unde o fi luat ea
îndrăzneala glasului şi a privirii, cuvintele astea care plesnesc ca
o palmă? Le rosteşte agale, apoi îşi mîngîie liniştită sprîncenele
blonde. Împrejurul ei cercul s-a închis din nou, ochii o pîndesc.
Se simte cercetată din ei grijă s-o facă să afle.
Îi înfruntă. Şi, neîncetat, prin întrebări care cad pe
neaşteptate la stînga şi la dreapta, le ţine gîndurile treze. Annette
ştie prea bine tot ce zumzăie în capetele astea mici şi fără treabă,
roiul de muşte care iese primăvara din peretele de glicină. Ştie…
Şi de n-ar şti, ar avea ei grijă s-o facă să afle.
 Changnois cel gras, băiat de geambaş, are cincisprezece ani,
dar pare de şaptesprezece. E bondoc, voinic, cu pielea feţei
presărată cu pistrui, cu capul pătrat, cu părul blond spălăcit,
scurt şi ţepos, ca de porc, cu mîinile enorme şi cu unghiile roase
pînă la rădăcină. E şiret şi bădăran, îi place să rîdă şi să se certe.
Cînd şopteşte, se aude un bîzîit ca de bondar în fundul unui
borcan. O priveşte pe Annette, îi preţuieşte formele şi farmecele,
plescăie din limbă ca un cunoscător. A pus rămăşag – „Mai frate!”
– că-i va face o declaraţie de dragoste. Cînd Annette îi vorbeşte, el
îşi rostogoleşte ochii ca un crap. Annette îl face de rîs în faţa
clasei. Atunci, jignit, jură că o să-şi bată el joc de muierea asta! Şi
s-a lăsat prins în timp ce mîzgălea nişte desene obscene. Iar acum
aşteaptă urmările. Pare nepăsător, dar îi tremură haina, căci rîde
în burtă. Iar căţeluşii ceilalţi, care au fost înştiinţaţi, latră
dinainte de bucurie, cu ochii aţintiţi asupra prăzii, privindu-i
fruntea, ochii şi degetele lungi, ce ţin în mină coala de hîrtie.
Annette nici n-a clintit. Îndoaie foaia. Sfîrşeşte dictarea începută.
Iar Changnois, rînjind, scrie împreună cu ceilalţi.
După ce a terminat, Annette spune:
— Changnois, o să te întorci pentru cîteva săptămîni la ferma
tatălui dumitale. Aici nu te simţi bine. Locul ţi-e la ci mp, printre
cai.
Changnois nu mai rîde. Spatele lui n-are chef să facă din nou
cunoştinţă cu piciorul părintesc. Protestează, se apără. Dar
Annette rămîne neînduplecată.
— Hai, băiete, şterge-o! Aici grajdul ţi-e prea strîmt. Acolo te
vei simţi în largul dumitale şi o să fii ţesălat. Uite-ţi paşaportul
pentru domnul director!
Scrise pe o hîrtie: „Trebuie trimis acasă. Reformat”
Iar clasei, care a rămas cu gura căscată:
— Băieţi, vă osteniţi degeaba! Vreţi să mă speriaţi pentru ca
sînt femeie. Aţi rămas în urmă cu cîteva veacuri. Astăzi femeile
iau parte la muncile bărbaţilor. Le ţin locul. Viaţa bărbaţilor e şi
viaţa lor. Nu-şi mai pleacă ochii înaintea lor. Vreţi să vă jucaţi de-
a bărbaţii? Aveţi răbdare! Năzuinţa asta e la îndemîna omului
celui mai mărginit! Întrebarea e dacă veţi fi bărbaţi cu bun simţ,
pricepuţi în meseria voastră. Noi am fost puşi aici să vă ajutăm.
Dar dacă nu vreţi, n-o să vă silim. Pe faţă! O facem pentru voi.
Vreţi? Da sau nu? Dacă vreţi, la treabă!
După cîteva încercări, îşi dădură seama că nu sînt cei mai
puternici. Atunci, fără vorbă, s-a semnat o înţelegere. Fără
îndoială, graniţele trebuie să rămînă mai departe păzite. Altfel,
tratatul n-ar fi decît o bucată de hîrtie. Şi graniţele sînt păzite.
Dar pe deasupra lor încep legături normale. Băieţii nu se mai
împotrivesc puterii stabilite. Şi, nemaiavînd nici o pricină să se
înţeleagă între ei, se arată cum sînt – dezbinaţi. Annette începe să
deosebească printre ei individualităţile. Cîţiva” nu mulţi – vreo
trei-patru în toate cele şase clase i-au atras simpatia. Dar nu
trebuie să le-o arate. Sînt cîţiva băieţaşi plămădiţi dintr-un aluat
mai gingaş, care gîndesc puţin singuri. Se vede cum gînduri mai
fine le înroşesc pielea. Se arată simţitori la fiecare cuvînt ce li se
spune, la un semn de atenţie, la o privire. Sînt aproape totdeauna
priviţi cu bănuială de ceilalţi şi prigoniţi. Faptul că sînt firi mai
alese iscă duşmănia firească a clasei. Şi dacă sînt mai simţitori,
înseamnă că trebuie să fie făcuţi să sufere. N-ar fi cuminte să
arăţi că ţii mai mult la ei; ar plăti-o scump. Şi apoi s-ar folosi de
asta. Sînt nişte mici actori. Dacă îi bagi în seamă, se împăunează,
încep să joace teatru. Căci sînt totuşi de felul celorlalţi: şireţi şi
copilăreşte cinici. Annette trebuie să se silească să se poarte fără
părtinire. Cît ar vrea să ia pe cîte unul în braţe – în lipsa celui
care-i lipseşte! Marc e departe, dar îl simte mereu lîngă ea. Îl
caută în fiecare copil. Caută asemănări. Şi, deşi ca o adevărată
mamă nu găseşte pe nici unul care să-i fie deopotrivă, încearcă să
se amăgească, şi-l închipuie înaintea ei, în locul celorlalţi, îl vede.
Citeşte în ei, ca să poată citi în Marc. În lipsă de ceva mai bun,
copiii aceştia sînt nişte oglinzi care nu pocesc prea mult, şi
reflectă chipul fiului pierdut, al fiului rătăcitor. Al celui care se va
întoarce. Şi ce oglindesc?
Din păcate, aceste oglinzi îi reflectă şi pe cei mari. Ei nu
năzuiesc la altceva decît să fie ceea ce sînt înaintaşii lor, mai mari
cu o generaţie (puterea trecutului, care merge de-a-ndărătelea,
poartă numele de înaintaşi!). La naştere au avut poate trăsături
proprii, dar chiar de la intrarea în liceu aceste trăsături abia se
mai pot desluşi. Simt însemnaţi cu pecetea proprietarilor – a
părinţilor – care, de asemenea, simt însemnaţi cu cea a rudelor şi
a neamului. Nu sînt stăpîni pe ea. Fac parte din forţa anonimă,
care a strîns de veacuri în sate şi oraşe pe dulăii aceştia de cîmpie
şi i-a pus să facă aceleaşi gesturi, să latre în acelaşi chip, să
clădească aceleaşi colibe ale gîndirii. Liceul e atelierul în care
învaţă mînuirea maşinii de gîndit. Cum i-ar putea ajuta să se
elibereze străduinţa unei singure profesoare? Ar trebui să-i înveţe
întîi să nu mai îmbrace gîndurile celor mari. Dar mîndria lor e
tocmai să-i maimuţărească pe aceştia. Cu cît gîndesc mai puţin
singuri, cu atît sînt mai fericiţi şi mai mîndri. Nici cu cei mari nu
se în timpi ă altfel. Sînt încîntaţi cînd au renunţat la părerile
personale (ce povară!) şi au luat, cu toptanul, părerea celor mulţi,
fie că aceasta se numeşte Şcoală, Academie, Biserică, Stat, Patrie
– fie că n-are nume şi e doar specia omenească – monstru cu ochi
fără lumină, socotit a avea o înţelepciune minunată, dar care se
tîrăşte la întîmplare şi îşi vîră botul lacom în mlaştina de unde a
ieşit odinioară şi care-l va înghiţi pînă la urmă. (Pînă acum, atîtea
mii de specii şi-au găsit acolo sfîrşitul! Nu vom putea oare să ne
răscumpărăm specia noastră?)
Deasupra mlaştinii lucesc luminiţe. Uneori parcă le vezi
strălucind în ochii copiilor din şcoală. Annette încearcă să le
prindă. ce cred ei despre viaţă? Ce cred despre moarte? Războiul,
furtunile care se lovesc de dealuri, colo în zare – cum răsună toate
astea sub frunţile lor mici, pline de coşuri?
Răsună doar ca nişte trîmbiţe, ca nişte focuri de artificii sau
ca nişte poze din reviste. E un spectacol îndepărtat, care, ţinînd
prea mult, a ajuns să-i plictisească. Nu-i mai atrage. Bilele şi
rămăşagurile lor le stau mai mult la inimă. Sau bîrfelile din clasă.
Iar cînd sînt mai mari, treburile casei, cîştigurile şi pierderile.
Şi totuşi, au rude în tranşee. Mulţi au fost loviţi. Nu se
gîndesc oare la ei?
Se gîndesc fără emoţie – mai mult ca să se laude. Sînt eroi
prin procură. Ştirile ce sosesc de pe front au fost mai înainte
cernute. Ei văd suferinţele tranşeelor sub înfăţişarea lor hazlie.
Boudin spune tăvălindu-se de rîs:
— Măi, băieţi, fratele meu ne scrie de acolo că stau pînă-n gît
în rahat.
Corveau povesteşte că nemţii sînt înjunghiaţi cu cuţitul. Şi
arată cum se face asta. A văzut doar cum se taie porcul.
îşi povestesc unii altora, cu veselie în ochi, despre urmările
obuzelor. În închipuirea lor, clopotniţele, arborii, măruntaiele şi
capetele zboară ca nişte jucării sălbatice. Gîndul li se opreşte
numai la decor. Da, se gîndesc la carne, şi la sînge, o fac chiar cu
plăcerea pe care o simt băieţii cînd se bălăcesc în murdărie… Dar
despre strigătul sufletului care răsună dedesubt nu se pomeneşte
un cuvînt.
 Cei întorşi de pe front nu fac nimic ca să-l trezească. Fratele
mai mare al lui Corveau a venit în permisie. Le povesteşte
băieţilor:
— Aveam un prieten bun care cîştiga din gros vînzînd focoase
de obuze neexplodate. Era tare meşter să le deşurubeze. Le aduna
cînd nici nu se răciseră bine. Îi tot spuneam: „Bagă de seamă!” El
îmi răspundea: „Las’ că mă pricep eu!” Într-o zi, mergeam la cîţiva
metri în urma lui, ferindu-mă pe după copaci: „Lasă-le în pace! Îi
strig. O să sfîrşeşti prost…” El îmi răspunde: „Fricosule…”
Poc! obuzul îi explodează în obraz. Ce-a mai păţit, frăţiorul!…
N-a rămas nimic din el…
Rîdea să moară. Şi băieţii împreună cu el.
Annette îi asculta înmărmurită. Ce se ascundea sub rîsul
acela? Amintirea unei păcăleli bune? O aţîţare nervoasă?… Ori nu
se ascundea nimic?
Îl luă pe glumeţ la o parte şi-i spuse:
— Ia ascultă, Corveau, e chiar atît de hazliu pe front?
El o privi şi încercă să glumească mai departe. Dar văzu că
Annette nu rîde. Atunci îi spuse:
— Ce e drept, nu prea e frumos.
Şi, după cîteva clipe, îi făcu destăinuiri amare. Annette îl
întrebă:
— Dar de ce nu spui toate astea? El făcu ud gest de
neputinţă:
— Nu se poate. Nu m-ar înţelege. Şi pe urmă nici n-ar vrea s-
asculte. Şi la ce-ar sluji? N-avem nici o putere.
— Pentru că n-avem voinţă.
— Nu noi trebuie să voim.
— Dar cine să vrea, dacă nu voi?
El rămase uimit:
— Ceilalţi, comandanţii.
Nu mai avea rost să urmeze, să-i spună: „Sînt comandanţi
datorită vouă. Voi ii alegeţi…”
Chiar în seara aceea, Annette îl auzi reîncepîndu-şi
pălăvrăgelile. Parcă simţea nevoia s-o facă. Nu pe ceilalţi voia să-i
înşele, ci pe sine.
Dacă aceştia nu sînt în stare să vadă şi să vrea adevărul, la
ce te poţi aştepta de la cei cruţaţi de această încercare – de la
copii?
Copiii nu cunosc lucrurile. Sînt prada vorbelor. Dacă vorbele
sînt sforăitoare, nu le mai caută înţelesul. Annette le-a cerut să
scrie despre idealul lor în viaţă. Bran vrea să se facă ofiţer. Un
unchi de al lui a fost ofiţer. Şi Bran scrie cu mîndrie: „Oare fluviul
nu suie totdeauna spre izvor?”
Cînd vorbesc despre război, sfidează. Cei mai în vîrstă, cei
care, dacă războiul ar ţine încă un an, doi, ar putea fi chemaţi,
repeta lăudăroşeniile pe care le-au auzit rostite de cîţiva
caraghioşi bătrîni: „Gloanţele trec prin tine, dar nu te doare!
Deşteptaţi-vă, morţilor!”
Viitorul lor eroism îi scuteşte să se mai ostenească acum. Nu
mai fac nimic. Spun:
— După război n-o să trebuiască să ne mai omorîm cu
munca. O să plătească nemţii. Măi, băieţi, o să-i înhămăm. Şi dă-i
drumul! Tata a spus că o să cumpere vreo şase şi că o să le bată
potcoave la picioare… Diii I…
Cei mai citiţi, băieţii preşedintelui de tribunal şi ai
avocatului, rostesc cu mîndrie frazele umflate din ziare. Lavedan 1
li se pare Corneille, iar Capus2, Hugo. Ceilalţi se mulţumesc cu
fotografiile trucate din revistele ilustrate de mîna a doua.
Annette face o încercare. Arunca o sondă. Le citeşte un
capitol din Război şi Pace – moartea micului Petea – paginile
acestea frumoase, învăluite în ceaţa tomnatică şi în visele mlădiţei
care nu se va mai deştepta.
Era o zi de toamnă blindă şi ploioasă; cerul şi zarea se topeau
într-o singură culoare, cenuşiu-închis. Cădeau cîţiva stropi mari de
ploaie…
La început, copiii abia ascultă. Rîd de numele ruseşti.
Numele eroului le stîrneşte izbucniri de veselie. Apoi, treptat, roiul
de muşte rămîne prins pe marginea borcanului. Tac, îi silesc să
tacă pe cei mai vorbăreţi. Numai unul îşi umflă obrajii de cîte ori
aude numele şi rămîne pînă la capăt la fel de nesimţitor. Ceilalţi
au rămas cu privirea aţintită. La sfîrşit, unii cască. Alţii, după o
nemişcare îndelungată, încep să se frămînte cu zgomot. Cîţiva,
stingheriţi, nemulţumiţi, fac pe cunoscătorii:
— Ruşii sînt cam trăsniţi!…
Cîţiva spun fără să poată lămuri de ce:
— E straşnic…
Iar unii nu spun nimic. Aceştia au simţit cu adevărat. Dar cît
şi cum? E greu de ştiut. Nu le poţi smulge nici un cuvînt venit din
inimă.
Annette urmăreşte cu privirea pe unul dintre micuţii
ascultători, un băieţaş blond, slăbuţ, cu nasul lung, cu trăsăturile
gingaşe, pieptănat cu grijă, cu pieptul îngust, care tuşeşte şi
priveşte în lături. E deştept, sfios, nu prea deschis, aşa cum sînt
copiii care se ştiu slabi şi cărora le e teamă sa se apropie de
ceilalţi. Annette bănuieşte că e mai simţitor. În timpul cititului,
cînd ea ridica ochii de pe carte, întîlnea ochii copilului slăbuţ,
care se grăbea să-şi vîre iar nasul în caiet. Copilul acesta e în
stare să se gîndească
===============
1 Lavedan Henri (1858-l940), membru al Academiei Franceze.
2 Capus Alfred (1858-l923), francez.scriitor şi dramaturg
burghez, ziarist, romancier şi dramaturg

cîteodată la suferinţa oamenilor, pentru că e şi el bolnăvicios

şi nervos. Egoismul naşte adeseori mila. Cine suferă singur simte
mai uşor suferinţa celorlalţi.
La sfîrşitul cursurilor, Annette îl opreşte. îl întreabă dacă-l
iubeşte pe Petea, fratele lui mai mic. Băiatul roşeşte, se axată
(tulburat. Annette îi povesteşte din nou visul pe care copilul cu
închipuire de poet l-a visat în ultima lui noapte. Cît de frumoasă
era viaţa pentru el! Viaţa puternică şi plăpîndă! Viaţa care ar fi
fost! Viaţa care nu avea să mai fie!
A înţeles oare? El scutură din cap, întorcîndu-şi ochii. Dar
Annette i-a văzut: a strălucit lumina…
— Te-ai gîndit ce-ai simţi dacă ai fi tu în locul lui Petea?
Şi el se grăbeşte să spună:
— Eu n-o sa plec. Nu sînt sănătos. Mi s-a spus că o sa rămîn
în spatele frontului.
Se arata uşurat şi mîndru de sănătatea lui şubredă.
Dar ceilalţi? Colegii tăi?
Nu-i pasă! se grăbeşte să caute în amintire frazele pe care se
cuvine să le gîndească. „Să mori pentru patrie.” Ceilalţi pot fi
ucişi. Şi-a venit în fire. Lumina a pierit.
Cine ştie?

*
 Annette e nedreaptă. Nu-şi dă seama că are temeiuri să
spere.
Oamenii aceştia de treabă, egoişti, liniştiţi ca nişte
rumegători, au dreptul să doarmă puţin. Merg de multă vreme. Au
făcut cruciadele şi războiul de o sută de ani. Asta nu dovedeşte că
sînt un popor tînăr, dar dovedeşte că au vlagă. Au văzut atîtea, au
făptuit atîtea, au suferit atîtea, au păţit atîtea! Şi tot rîd! E o
minune. Cine rîde trăieşte şi nu e gata să se despartă de viaţă.
Într-o lume nemulţumită, ei sînt mulţumiţi cu ce se întîmplă.
Nu urăsc, nu-şi pizmuiesc vecinii, socotesc că nicăieri nu-i mai
bine decît la ei acasă, nimic nu e mai frumos decît să rămînă
acolo. Nu le place războiul, s-au obişnuit să-şi facă tabieturile, au
avut patruzeci şi cinci de ani de linişte. Şi aşa, de la o zi la alta,
intră în luptă fără să crîcnească. ce supuşi sînt oamenii aceştia,
atît de vorbăreţi! Sînt gata să jertfească totul, fără să-şi piardă
cumpătul, pentru că „aşa se face”, „aşa s-a făcut totdeauna”.
După perspectiva din care îi priveşte, îţi par absurzi, ori mişcători.
Şi felul cum se supun, cu bunăvoinţă, cu nepăsare, e un semn de
goliciune sufletească, dar şi de măreţie.
Şi ce putem şti noi în privinţa copiilor? Ceea ce se vede e doar
un joc. Munca adevărată se face la fund. Ochii dascălilor şi
părinţilor nu pătrund mai departe de scoarţa tînără. Nu
cunoaşteţi din copil decît ceea ce-l face să fie numit copil. Nu
vedeţi fiinţa veşnică, fără vîrstă, al cărei foc mocneşte în
ascunzişurile fiecărui suflet de om copt, ori de copil. Nu puteţi şti
dacă n-o să izbucnească focul. Aveţi încredere! Aveţi răbdare!
Dar Annette n-avea răbdare.
Se purta ca un înotător voinic, care vrea să străbată un fluviu
şi merge împotriva curentului. Sau ca păsările călătoare, care se
năpustesc împotriva vîntului.
La Paris, cînd simţea în jurul ei atmosfera bolnavă, lăsa aerul
să intre. Se împotrivea cu toată voinţa ei liniştită. Aici, de cîte ori
vede nepăsarea asta deasă, parcă aude departe strigătul
suferinţei.
Se simte neliniştită. E nemulţumită de ceilalţi, pentru că e
nemulţumită de sine. Ei sînt ceea ce trebuie să fie, se poarta după
firea lor. Dar ea, ea se poartă oare după firea ei? ce face aici? De
un an s-a lăsat pradă sorţii, care îi mînă poporul. La început, asta
i-a pricinuit o bucurie violentă. Apoi a devenit obişnuinţă. Acum
simte oboseală. O forţă lăuntrică, ascunsă, îndepărtată se
împotriveşte în ca. N-o desluşeşte bine. Suferă nelămurit. Se
simte vinovată faţă de această forţă. Şi remuşcarea nedesluşită,
pe care o are faţă de tot ce vede, apasă asupra lumii mărunte din
jurul ei, asupra acestei omeniri ta mic. Vede păcatele oamenilor
pe chipurile copiilor. Le vede soarta, viitorul mediocru, fundătura
în care li se va împotmoli viaţa. Îşi vede fiul pierdut în mulţimea
fără nume, în şirul de furnici care se scurge ca un val, fără a şti
încotro merge. Şi se vede pe sine ca pe o furnică, fără copii, care-
şi îndeplineşte sarcina mecanic, fără bucurie. I se pare că aceşti
copii sînt zămisliţi cu toţii – chiar şi copilul ei – de o matcă
monstruoasă şi stupidă: natura. Simte în gură un gust amar. Îşi
simte sufletul uscat.
Îi lipseşte totul. Nu numai lipsa fiului ei o chinuie. Îşi lipseşte
sieşi.

Şi ea îi lipseşte lui Marc. Dar el nu vrea să recunoască.

S-a despărţit de ea furios, pentru că l-a părăsit, l-a închis, l-a
zăvorit, L-a zăvorit? Vom vedea noi!
Nu i-a scris nimic vreme de patru săptămîni. Ea i-a scris o
dată, de două ori, de trei ori, la început aspră şi maternă, dîndu-i
să înţeleagă că, dacă se va schimba, o să-l ierte. (Să-l ierte! Să-l
ierte, pe el! El nu vrea s-o ierte!) Apoi Annette îşi arată supărarea
pentru că nu primeşte răspuns. În cele din urmă, Îşi dădu pe faţă
neliniştea, zbuciumul. Marc strînge din dinţi. Nu se hotărăşte să
răspundă decît atunci cînd Sylvie, căreia Annette Ii ceruse veşti
despre băiat, vine să-i facă morală la vorbitor. Atunci se strădui
să alcătuiască o capodoperă de uscăciune. Fără vreun cuvînt de
imputare sau plîngere. Fără amărăciune. (Ar fi însemnat să-şi
deschidă puţin inima!) îi scria cu o politeţe rece cîte o compoziţie,
pe care avea aerul să şi-o impună acum cu regularitate, la fiecare
cincisprezece zile. Un exerciţiu de şcoală, ce nu spunea nimic
despre el şi viaţa lui; numai fapte din afară. Un exerciţiu lipsit de
orice accent personal, de simţămînt, de culoare. Zadarnic stăruia
Annette şi îi cerea amănunte. Ea înţelegea prea bine că Marc vrea
s-o facă să simtă că-i poartă pică. Uneori încerca să-l împace,
alteori se străduia să pară la fel de neîndurătoare. Dar venea clipa
în care dragostea zăgăzuită se revărsa. Băiatul pîndea ceasurile
acestea ca pe nişte prilejuri de triumf. După aceea, Annettei îi
părea rău că-şi dăduse frîu liber simţămintelor. Căci el îi
răspundea şi mai şters, şi mai nepăsător. Acum, Annette
deschidea scrisorile lui Marc suferind dinainte pentru ceea ce
avea să citească. Şi, totuşi, le citea, plină de nădejdi. Totdeauna
urma dezamăgirea. Obosise de atîta suferinţă şi aşteptare. Cînd
venea clipa să-i scrie (căci cl nu-i răspundea deck scrisoare la
scrisoare), Annette o amina cîte o zi, apoi cîte două, apoi cîte trei.
Şi, după aceea, urma o izbucnire de imputări şi de dragoste, pe
care nu şi-o putea stăpîni. În cele din urmă, tăcu o lună. De
vreme ce băiatului nici nu-i păsa!
Luna aceasta de tăcere aproape că-l îmbolnăvi pe Marc.
Degeaba se juca de-a bărbatul puternic, care dispreţuieşte
scrisorile mamei. Cum le mai aştepta! Nu era vorba numai de
mîndria de a-şi sorbi răzbunarea, spunîndu-şi: „Nu se poate lipsi
de mine!…”
Valurile acestea de dragoste, pe care vin tul! le aducea din
cîmpiile îndepărtate, îi deveniseră trebuincioase, de nelipsit. Cit
timp soseau cu regularitate, la ziua aşteptată, se prefăcea că le
primeşte cu nepăsare, ca pe un lucru cuvenit. Cînd începură a se
rări, le simţi lipsa.I se aprinse nerăbdarea şi, cu ea, dorinţa. Cînd,
în sfîrşit. Sosea scrisoarea mult aşteptată, era cutremurat de
bucurie. Bineînţeles că nu voia să recunoască! (Mincinosul!…)
Prefera să-şi pună bucuria pe seama mîndriei. Îşi spunea cu
obrăznicie:
„Şi de asta dată, tot eu am fost mai tare!…”
Dar cînd Annette nu-i mai scrise, trebui să-şi mărturisească
adevărul umilitor: „Avea nevoie de ea...” Să-şi mărturisească? Nu!
Nu!… „Nu ştiu nimic, n-am nimic de mărturisit.
O visa noaptea. Erau vise în care ea se ivea neîncetat,
niciodată duioasă, niciodată iubitoare, ci trufaşă, aspră,
batjocoritoare, rănindu-l, umilindu-l. Se trezea plin de ură
Împotriva ei, mistuit de dorinţa… De ce anume!… Să-i spumă
lucruri crude, s-o domine, s-o facă să sufere, să se răzbune. Dar
atingerea mîinilor ei îl făcea să tresară. Izgonea această
închipuire, şi închipuirea se ivea din nou. Gura ci frumoasă şi
dispreţuitoare… Căuta s-o jignească în amintire. Se gîndea că ei îi
fusese îngăduit să trăiască liber viaţa, iar pe el voia să-i oprească.
Mai vedea în vis şi alte femei, care nu-i semănau cîtuşi de puţin,
nici ca trăsături, nici ca purtări, nici ca vîrstă, şi care totuşi erau
ea, fără nici o îndoială. Asta-i îngăduia ca, în prăpastia fără
lumină, să-şi răzbune, împotriva ei, toate simţămintele izgonite –
balaurul cu o sută de capete… Lumi groaznice! Se simţea legat şi
cuprins de friguri, într-un ţarc de vite! Se simţea închis!

Toate gîndurile şi trupurile acestea tinere şi învăpăiate erau

închise! Închisoarea – internatul – e şi mai primejdioasă pentru
ele decît strada. Sufletul e otrăvit de plictiseală. Neliniştea,
aşteptarea, poftele trupeşti, teama, cruzimea frămîntau aceste
animale tinere. Norul de pucioasă cîrc apasă asupra oraşului
asediat le împovărează minţile, le otrăveşte mădularele. Pătrunde
prin dormitoarele înăbuşitoare, în care supravegherea a slăbit.
Pilda a dat-o pedagogul. Pleacă o noapte din trei, cu ajutorul
portarului. Supraveghetorul-şef sforăie într-o cameră de alături.
Dacă totul se petrece în tăcere, cei din ocnă au libertatea să se
dezlănţuie pînă-n zori. Marc ascultă, se înăbuşă, fuge îngreţoşat.
Sare pe fereastră în grădina internatului – grădina închisorii…
E o noapte întunecată. Se văd patru ziduri. Sus, un cer
negru. Raza unui proiector se plimbă şi scotoceşte bezna. Marc a
ajuns în altă închisoare.
Se apropie de zidul care dă în strada pustie. În toate casele,
întuneric. Totul doarme în cartierul acesta burghez, departe de
centru şi de zgomot. Mulţi dintre locuitori au fugit din Paris. Marc
se apleacă deasupra zidului. E prea înalt! Ar putea să-şi rupă un
picior. Furia îl împinge să încerce totuşi. A încălecat pe zid. Se
lasă în mîini şi caută cu picioarele o crăpătură în care să se
sprijine. Aude paşi pe stradă. Încearcă să se urce înapoi. Prea
tîrziu! L-a zărit. Sub el, în umbră, un glas îl întreabă:
— Vrei să sări?
Marc întreabă, la rîndul lui:
— Dar cine eşti dumneata?
Însă două mîini întinse l-au şi apucat de picioare şi glasul
spune:
— Haide! Te ţin eu!
Se pomeneşte în stradă, cu picioarele pe trotuar. Ia jurul lui
sînt zidurile caselor posomorite. Şi deasupra, noaptea… A treia
închisoare. Parcă ar fi un vis urît: o cutie cu mai multe
despărţituri. Ieşi, intri, treci dintr-una într-alta; dar capacul
deasupra rămîne nemişcat.
 Lîngă el se află un necunoscut care-l cercetează prin beznă.
Sînt aproape de aceeaşi înălţime. Se aude pîrîitul unui chibrit şi
flacăra luminează o clipă cele două feţe. Necunoscutul e un
muncitor tînăr, aproape de aceeaşi vîrstă cu Marc. Cu puf pe faţa
de culoare cenuşie, cu trăsături agere, cu ochi vioi sub pleoapele
încreţite. Are o privire cercetătoare, care te pipăie, fuge, dar nu se
fixează nicăieri. În colţul buzelor alburii, un zîmbet îndoielnic.
Intre ei s-a lăsat din nou noaptea, dar s-au putut vedea bine.
Necunoscutul îl apucă pe Marc de braţ şi-i spune:
— Unde te duci?
Marc răspunde:
— Nu ştiu.
— Atunci, hai cu mine!
Marc şovăie. Parcă l-a oprit ceva. Cunoaşte primejdiile
junglei. Nu ştie nimic despre celălalt. Dar îl miroase că face parte
din junglă. Îi bate inima. Dar curiozitatea e mai tare decît teama.
Şi apoi, deşi nu e încă viteaz, e cutezător (vitejia se învaţă mai
tîrziu, cînd eşti în stare să-ţi cîntăreşti puterile sau slăbiciunea.
Marc au şi le-a încercat încă). Se simte îndemnat să încerce. Îşi
desprinde braţul din mîna care-l strînge. Şi, la rîndul lui,
apucîndu-l pe celălalt cu amîndouă mîinile, dar ţinîndu-l departe,
îi spune:
— Haidem! fără să întrebe unde.
Au alergat împreună toată noaptea. În mintea lor s-au
cercetat, aşa cum făcuseră la început cu mii>ni! e. Cu stîngăcie,
cam aspru. Se tem unul de altul. Dar nici unul nu ştie că celălalt
se teme. Nu-i o teamă trupeasca. De la primele cuvinte schimbate,
teama l-a părăsit aproape pe Marc. Mai răbufneşte uneori, cînd
merg în tăcere unul lîngă altul. Marc îşi pipăie cuţitul în buzunar;
o armă puţin primejdioasă, pe care nici n-ar şti s-o mînuiască. Se
grăbesc să vorbească. Vorbele îi liniştesc
Ziua, s-ar fi apropiat cu greutate unu! de altul. Dar noaptea,
pe străzile acestea cernite, în care luminile sînt acoperite, ca lîngă
un catafalc, deosebirile se şterg. Fac parte din aceeaşi ceată, îi
îmboldesc aceleaşi dorinţe, îi ameninţă aceleaşi primejdii. Se
aşază.pe o bancă într-o piaţă întunecoasă. Sînt obosiţi de umblat,
sau, mai curînd, vor să se cerceteze, înainte de a merge mai
departe.
Îl cheamă Casimir. Răsuceşte o ţigară şi i-o oferă lui Marc.
Marc, căruia nu-i place să fumeze şi se scîrbeşte uşor, o ia şi o
fumează. Ce ruşine! N-are nimic în buzunar, nici tutun, nici bani.
Ce-o să facă? Gîndul acesta îl împiedică să asculte. Dar, totuşi
aude. Şi-l cuprinde din nou curiozitatea. Se destăinuiesc unul
celuilalt. Povestesc pe rînd…
Casimir e muncitor electrician. Lucrează într-o uzină de
război. Auzind suma pe care Casimir o cîştigă zilnic, Marc, micul
burghez, se simte strivit. El n-are nici o leţcaie, nu cîştigă nimic şi
e în stare numai să cheltuiască. Casimir nu stăruie asupra
acestei superiorităţi. O cunoaşte de multă vreme. Şi poate că ar
schimba-o pe această inferioritate burgheză, pe care o
dispreţuieşte şi o pizmuieşte de cînd s-a născut. Dar, în noaptea
asta, el nu se gîndeşte nici la dispreţ, nici la Invidie. Atracţia e
mai puternică. Chipul pe care l-a întrezărit adineauri, lumea
aceea necunoscută… Şi pentru Marc e o lume necunoscută.
Fiecare năzuieşte să cerceteze lumea celuilalt. Barierele s-au
ridicat. Oare Marc n-a evadat din clasa lui socială? (Şi, de fapt,
care e clasa lui socială, a lui, copil fără tată?) Sînt amîndoi la fel.
Dar Casimir e mai în vîrstă. Nu e vorba de numărul anilor.
Deosebirea e doar de cîteva luni, nici n-ar mai trebui pomenită.
Casimir e mai în vîrstă prin experienţa vieţii lui de periferie.
Marc tace. E speriat şi dornic să asculte. Dar tăcerea îl înalţă
în ochii celuilalt. Pare a şti ceea ce nu cunoaşte Casimir. Cînd
Marc se încumetă să vorbească, rosteşte cîteva cuvinte scurte,
întretăiate, pe un ton batjocoritor, care-l înşală pe Casimir.
Dar nu-l poate înşela multă vreme. E de ajuns să-i vezi de
aproape faţa de fetiţă. Casimir o vede la lumina lămpii, în
cafeneaua unde l-a dus. Stinghereala şi nevinovăţia lui Marc se
dau pe faţă, sub privirea sfredelitoare şi şireată a lui Casimir,
privire care-l încolţeşte dintr-o parte, îl pîndeşte, îl cercetează, îi
pricinuieşte o încurcătură amestecată cu o atracţie mînioasă. Ar
vrea să fugă de el, sau să-l înfrunte. Dar, şovăind între amîndouă,
nu face nici una, nici alta. Se trădează, se dă pe mîna celuilalt.

Luă parte la plimbările lui Casimir prin junglă. De-ar fi aflat

Annette tot ce au atins mîinile şi trupul copilului ei! Există totuşi
o scăpare pentru sufletele acestea tinere şi aspre, pe care nici o
pîngărire nu le atinge prea adînc. Sînt salvate tocmai de ceea ce ar
trebui să le piardă: de curiozitatea lor. Vor să vadă şi să ştie, vor
să pipăie. Da, dar noli me tangere! – nu se lasă atinse.
„Am atins. Şi trec mai departe. Rămîn străin de tine. Aşa
eram înainte de a te cunoaşte. Acum, de cînd te-am cunoscut,
sînt şi mai străin de tine. Mi-e scîrbă. De tine. De mine. de mine şi
mai mult. Mi-am murdărit trupul, mîinile, ochii. Ii spăl cu mînie.
Dar inima mi-e neatinsă. Mocirla n-a ajuns pină la ea…”
„… Şi în mocirla Parisului am adunat multe fărîme de metal
preţios!…”

La băiatul acesta trăit pe stradă şi în atelier, la tovarăşii lui,

în Învălmăşeala aceasta de suflete care alcătuieşte populaţia
marilor oraşe, virtuţile şi viciile sînt amestecata. E şi putregai şi
aer sărat, de mare.
Îi îmboldeşte o sexualitate înnebunită de fierbinţeala cetei –
simţurile le sînt trezite, arse, sătule înainte de vreme. Îi
îmboldeşte o curiozitate sălbatică, ce-o ia înaintea dorinţelor,
stîrnite şi istovite de un vîrtej de patimă, care se împrăştie înainte
de-a fi rodit. Au încercat tot, au istovit tot. Carnea le e veştejită în
plină tinereţe, puful sufletului e strivit fără milă, iarba călcată în
picioare. Trupul poartă pretutindeni urmele plăcerii pîngărite fără
bucurie, cum sînt pîngărite pădurile de la marginea oraşului după
duminicile de primăvară. Aceasta e priveliştea jalnica, demonul
cărnii care mulge şi seacă seva neamului, cancerul care-l roade în
pîntece, în puterea de a acţiona şi în fecunditatea lui.
Dar pe ogorul pustiit trec vînturile: după vîntul care mistuie,
acela care reînnoieşte. E de ajuns un răpăit de ploaie pentru ca
iarba strivită să se înalţe iar şi pentru ca griul şi pirul să
înverzească din nou. Libertatea e lancea lui Ahile. Ucide şi face să
reînvie.
Înfierbîntat de timpuriu de suflarea dogoritoare a cuptorului
social în care a fost azvîrlit de la naştere, respirînd miasmele
răspîndite de colcăirea haotică de plăceri şi dureri la fel de aspre,
la fel de ucigătoare, trăind într-un regim distrugător, fără igienă,
în locuinţele otrăvite de murdărie fizică şi morală, şi de hrană
nesănătoasă, de băutură, de lucru şi de pălăvrăgeli nepotrivite cu
vîrsta lui, Casimir era mistuit de focul acesta.
Greşelile minţii nu erau mai puţin primejdioase decît cele ale
trupului. Dar erau mai rodnice şi alcătuiau împreună cu celelalte
un echilibru monstruos, care istovea fiinţa înainte ca ea să se
coacă. O lăsa vlăguită în ceasul în care ar fi avut mai multă nevoie
de deplina ei putere ca să acţioneze. Cel puţin îl împiedicau să se
înece în cloaca trupească. Da, însăşi încordarea nebună a tuturor
dorinţelor, libertatea isterică, nezăgăzuită de nici o frînă morală,
dar şi lipsită de prejudecăţile prin care plăteşti bir moralei
obişnuite, încordarea aceasta îl făcea să atingă, prin salturile
bruşte ale mintii sale fără astîmpăr, tufişurile verzi şi luminoase,
în care mijeau mugurii gîndirii viitoare. Mintea nehotărîtă nu
rămînea pe aceste culmi, cobora din nou, dintr-un salt, dar păstra
gustul amar şi întăritor al acelei hrane sănătoase.
Cuvîntul libertate are însă el singur o putere minunată chiar
asupra sufletelor împotmolite în mlaştina dorinţelor. Aduce cu
sine un suflu eroic, fie chiar amăgitor, care se împotriveşte
sclaviei, oricărei sclavii ce ţine sufletele legate. Jalnici epigoni ai
Titanului răsculat împotriva lui Sic volo, sic jubeo1 al Tiranului! În
aceste epave trăieşte ceva din focul sacru al lui Prometeu.
Marc văzu pîlpîind în faţa lui scînteia focului.
Sosise ceasul rar, în care fraţii învrăjbiţi – anarhişti,
socialişti, sindicalişti – revoltaţi cu toţii împotriva războiului, îşi
uitau certurile şi se uneau în această luptă. Erau atît de putini!
Abia un pumn de oameni! Toţi ceilalţi dezertaseră. Unii din
slăbiciune faţă de opinia publică, alţii din pricina trezirii falselor
instincte de trufie naţională sau a poftei de sînge, cei mai mulţi
din confuzia – confuzie înspăimîntătoare de idei oratorice, cu care
„democraţia” se îndoapă ca un curcan. Nici chiar iezuiţii, în
vremea înfloririi cazuisticii, nu folosiseră în chip atît de
înnebunitor nuanţa care, aplicată la toate, izbuteşte să le încurce
pe toate: războiul şi pacea, dreptul şi nedreptatea, libertatea şi
renunţarea la orice libertate. Urmarea cea mai sigură era că
puţinele spirite care încercaseră pînă atunci cu tărie să se
elibereze
=================
1 În limba latină în original: Aşa vreau, aşa poruncesc.

se întorceau pe banca galerei şi vîsleau cu spinarea

încovoiată sub loviturile de băţ. La Paris, spre sfîrşitul lui 1915,
nu existau nici doisprezece oameni care să nu se lase înlănţuiţi.
De atunci numărul lor crescuse treptat şi se strînseseră în două-
trei grupări mici, dintre care cea mai înţeleaptă era cea a Vieţii
Muncitoreşti1.
 Marc luă parte, cîteva duminici, la unele din adunările lor.
Ceea ce auzi acolo îl zgudui.
Pînă la ceasul acela nu discutase niciodată temeiul
războiului. Era prea clarvăzător ca să nu-i priceapă cruzimea,
nedreptatea, poate chiar şi absurditatea. Dar socotea că e cu atît
mai bărbătesc să-l primeşti. Se afla la vîrsta cînd virtutea
supremă e cuprinsă într-un singur cuvînt: bărbăţie. Şi mai mult
decît forţa dreaptă, cea nedreaptă cuprinde o atracţie ascunsă:
căci pare cu adevărat mai puternică, brutală, pură, şi e legată de
mai multe primejdii. Lăuda cu mîndrie legea nemiloasă a luptei
pentru existenţă care-i închide pe oameni în panerul cu raci al
veşnicei încăierări. Să nu scîncim! Să fim cei mai tari! Tocmai
pentru că era slab, adoptase rînjetul cinic, care o revoltase pe
Annette: „Cu atît mai rău pentru mine, ca şi pentru ceilalţi! Cu
atît mai rău pentru cei care cad! Eu trebuie să am grijă să rănim
deasupra, prin putere sau prin vicleşug!”
Îi plăcea să-şi arate dispreţul faţă de protestele indignate pe
care mama lui le rostea împotriva acestei lăudăroşenii
neomeneşti. Le numea dispreţuitor „sentimentalism”, şi cu asta le
judeca o dată pentru totdeauna.
„Dulcegării şi slăbiciuni! Vorbe de femeie! Să le lăsăm pe
femei să-şi boiască faţa! Eu trebuie să-mi ascut dinţii...”
E drept că Annette se afla atunci în plină nedumerire. Chiar
dacă accepta războiul, refuza să-i accepte părţile ruşinoase, care
sînt suflarea scîrboasă a animalului de pradă. Gîndul ei se oprea
==============
1 Ziar socialist de stînga.

la jumătatea drumului: nu cuteza să privească pînă la fund.

Aşa că-i venea greu să-şi explice revolta prin argumente. Pentru a
se călăuzi, îi ajungea simţul ei lăuntric. Pentru Marc, asta era
prea puţin. Un bărbat are nevoie de idei limpezi – false ori nu – ca
să-şi eticheteze patimile.
Şi Marc găsi idei limpezi din belşug la logicienii gîndirii
muncitoreşti. Toate revoltele lor erau deduse şi construite riguros,
pe schele de cifre şi fapte. Ascultă cuvîntul simplu, greoi, şovăitor,
monoton, al lui Merrheim1 care căuta un termen potrivit cu
gîndul lui. Îi preţuia sforţările, care, ca şi la Phocion 2 îi reteza
elocinţa. Cunoscu simplitatea liniştită a unora, care uitau de ei şi
de alţii, pentru a urmări exact şirul faptelor observate; precizia de
oţel, patima stăpînită a altora, care se temeau ca, dîndu-şi
drumul aripilor, să nu trădeze ideea. Căldura aceasta îngheţată
avu urmări zguduitoare asupra adolescentului sceptic, pătimaş,
înfrigurat. Chipul conspirativ în care trebuiau ţinute adunările,
primejdia necontenită ce apăsa asupra micilor catacombe unde se
strîngeau, simţămîntul că un număr mare al popoarelor îi
prigonea pe aceşti „voitori” de dreptate, pe aceşti căutători de
adevăr, şi lumina lor tăinuită – toate acestea insuflau revoltei, în
ciuda răcelii conducătorilor, un spirit religios. Feţele şterse, ochii
obosiţi îşi schimbau înfăţişarea ca sub lumina schimbătoare a
unui far.
Şi micul burghez trufaş se simţi umilit de către mulţi dintre
aceşti muncitori, care îl întreceau prin nobleţea inimii.

Pitan – moş Pitan, cum îl numeau, deşi nu trecuse de

patruzeci de ani – era un omuleţ slab, vioi, cu capul
==================
1 Alphonse Merrheim (1881-1925), activist al mişcării
sindical franceze. La începutul primului război mondial s-a situat
pe poziţii internaţionaliste, dar în 1916 a trecut pe poziţii social-
şovine.
2 Comandant de oşti şi orator atenian (sec. IV î.e.n.), făcea
parte din partidul aristocrat.

prea mare faţă de trupul pirpiriu. Primul lucru ce te izbea la

el era barba neagră, care îi mînca faţa şi buzele groase, înecate de
mustăţi. Avea faţa galbenă, nasul turtit, ochii de culoare închisă,
în care pupila se confunda cu irisul, ca la un căţel.
Cînd, la vreo întrunire, Marc îşi plimba privirea prin sală,
întîlnea ochii aceştia şi zîmbetul lor grav. Pitan făcea parte dintre
puţinii care se ocupau de oameni nu numai pentru triumful ideii
(sau din interes), ci pentru că erau oameni, din dragoste pentru
tot ce e omenesc – o dragoste caldă, de cîine. Se simţea atras de
tînărul burghez: îi ghicea stinghereala. Şi instinctul lui Marc îl
preveni că un terra-nova1 venea spre el, înotînd împotriva
curentului. Se întîlniră.
 Pitan se îndeletnicea cu reparatul obiectelor de faianţă şi de
porţelan. Umbla din casă în casă. Avea o prăvălie mică la
marginea oraşului, unde făcea lucrările mai gingaşe, şi iscusinţa
lui îi dăduse putinţa să adauge la meseria sa şi pe aceea de
reparator de obiecte din orice fel de material, de lemn, piatră, sau
bibelouri. Muncitor liber, Pitan era mai stăpîn pe timpul lui decît
tovarăşii din uzine şi ateliere. Şi îl cheltuia pentru cauză. El se
oferea să ducă înştiinţările de la un capăt la celălalt al Parisului,
să împartă broşurile, să-i scuture pe uituci, să-i trezească pe
adormiţi, să sune adunarea. Marc se folosi de cîteva după-amieze,
în care putu pleca de la liceu, şi-l întovărăşi. Obosi repede. Pe
Pitan nu-l opreau nici vremea rea, nici depărtarea. Păşea,
şchiopătînd, cu mersul lui aspru şi sigur de soldat bătrîn. Nu se
oprea decît după ce îndeplinise însărcinarea; şi nu-i plăcea să
bea. Se glumea pe socoteala legămîntului său de cumpătare şi
castitate. Căci nimeni nu-i cunoştea vreo legătură de dragoste, şi
nici însurat nu era. Trăia împreună
=========================
1 Rasă de cîini din insula Terra-Nova ; din pricina uşurinţei
cu care înoată simt adesea folosiţi pentru a salva oamenii de înec.
Prin extensie: persoană care salvează pe altcineva, care se
devotează.

cu o mamă bătrînă, pe care n-o prezenta nimănui şi care-l

cîrmuia ca un despot. Era fiul unui alcoolic şi văzuse de copil
urmările acestei plăgi. Ii purta urmele în trupul lui ros de
beteşuguri tainice. Negreşit că din această pricină fusese
reformat. Dar tot din această pricină nu voise să se însoare. Deşi
viaţa nu-i era veselă, părea fericit. Totuşi, cîteodată, o umbră de
tristeţe îi întîrzia în privire. Trecea prin perioade de oboseală grea,
în timpul cărora fugea de oameni, se ţinea ascuns, amorţit, cu
limba legată, cu creierul parcă paralizat. După cîteva săptămîni,
se ivea din nou, cu zîmbetul lui devotat, cu activitatea lui
neobosită. Atunci, tovarăşii săi, care nu se prea gîndiseră la
dînsul cît lipsise, socoteau firesc să-i dea nenumărate însărcinări,
de care ei se lepădau. Şi Pitan pleca iar la drum, se întorcea pe
înserat, sau chiar în mijlocul nopţii, după ce împărţise ultimul
ziar. Era istovit, ud, mulţumit.
Marc n-avea atîta putere. Lui Pitan! se făcu milă şi, fără să i-
o arate, găsi motive să se oprească din cînd în cînd şi să răsufle.
Vorba lui Pitan era înceată, liniştită, fără opriri; se scurgea ca
apa lină a unui canal, între două zăgazuri: două perioade de
tăcere. Nerăbdarea lui Marc îl împingea zadarnic să-l întrerupă.
Pitan îl lăsa să vorbească zîmbind, apoi reîncepea stăruitor să-şi
urmeze firul gîndului. Batjocura nu-l atingea. Nu se înşela în
privinţa valorii cuvintelor sale. Cuvîntul însemna pentru el nevoia
de a-şi lumina gîndul. N-o putea face decît smulgîndu-se din lutul
tăcerii, în care! se împotmolea mintea. Trebuia să lase aerul să
pătrundă în viaţa lui lăuntrică, îngreuiată de perioadele de
amorţeală. Pentru el, a gîndi însemna a gîndi cu glas tare. Şi-apoi,
ca să se găsească pe sine, avea nevoie de altcineva. Omul acesta
singuratic se născuse cu nevoia de a trăi alături de alţi oameni.
Vorbitul nu-l împiedica să observe, să asculte. Marc îşi dădu
seama mult timp după aceea că Pitan îşi amintea tot ce-i spusese
el, că frămîntase şi scormonise tot, săpînd parcă.
Lui Marc! se păru potrivit să se fălească în faţa lui Pitan, ca şi
în faţa celorlalţi, cu necazurile lui de mic-burghez, cu revoltele
sale de licean care se eliberează de prejudecăţile şi obligaţiile
clasei lui sociale. Casimir şi tovarăşii săi ţinuseră seama de asta –
dar fără a renunţa să-l trateze şi mai departe de sus. Păreau că-i
dau o notă bună, ceea ce pe Marc îl măgulea, dar îl şi înfuria.
Pitan nu-i arăta nici preţuire, nici dispreţ. În timp ce Marc
povestea, el dădea din cap, apoi îşi relua gîndul. Dar după cîteva
zile, în timp ce aşteptau împreună lîngă o uzină ieşirea
muncitorilor, între şirurile de ziduri înalte, de unde coşurile
gigantice îşi întindeau gîturile lungi, cu inelele lor grele de fum,
Pitan spuse deodată:
— Ai face totuşi mai bine să te întorci acasă, domnule
Rivière.
(Era singurul care nu-l tutuia.)
Marc rămase uimit:
— Acasă? Unde?
— La şcoală.
Marc protestă:
— Dar cum, Pitan, ţi se pare că fac o greşeală cînd merg cu
dumneata, ca să aflu cum gîndeşti şi cum trăieşti?
— Nu, desigur că nu, nu poate să-ţi strice să afli cum trăim
noi… Numai că, de, domnule Rivière, n-o s-o afli niciodată.
— De ce?
 — Pentru că nu eşti de-al nostru.
— Dumneata spui asta, Pitan? Eu viu la voi, şi mă respingeţi.
— Nu, nu, domnule Rivière. Vii, şi sînt mulţumit să te văd. Îţi
mulţumim că ne arăţi prietenie. Dar asta nu te împiedică să fii şi
să rămîi totdeauna un străin printre noi.
— Voi nu-mi păreţi străini.
— De! Dincolo de zidurile astea sînt muncitori. Ce ştii
dumneata despre viaţa lor? Ţi se poate povesti ce fac, ţi se poate
povesti ce vor, ce gîndesc, şi chiar ce suferă. Dar, oare, simţi asta?
Cînd mă dor dinţii, ţi-e milă de mine; dar dacă pe dumneata nu te
dor, nu-mi simţi durerea.
— Am şi eu durerile mele.
— Fără îndoială. Eu nu-mi bat joc de ele, cum fac aceia care
spun că, pe lîngă suferinţele adevărate ale celor osîndiţi la o viaţă
de mizerie, suferinţa burghezilor e un lux, fabricat pentru cei fără
treabă. Poate că e lux – bineînţeles, în afară de boală şi de moarte
– cu toate că nici boala, nici moartea nu sînt la fel pentru toţi…
— Nu sînt la fel?
— Nu, dragul meu. Să fii bolnav şi să mori liniştit în pat, fără
să te mai frămînte gîndul la ce-o să se întîmple cu ai tăi – ăsta e
un lux. Dar cei care trăiesc în lux nici nu-l mai iau în seamă. Şi
din orice pricini ai suferi, fie adevărate, fie plăsmuite, suferinţa nu
e niciodată prefăcută. Aşa că plîng toate suferinţele – şi pe ale
voastre şi pe ale noastre. Fiecare are necazurile lui, croite pe
măsură. Numai că ele nu se aseamănă.
— Sîntem la fel, Pitan.
— Dar viaţa nu-i la fel. Uite, să luăm munca. Ce înseamnă
munca pentru dumneata? Voi (voi, ai voştri – şi cei buni şi cei răi;
da, chiar şi lipitorile, care trăiesc din truda celorlalţi) spuneţi că
munca e frumoasă, că munca e sfîntă şi că cine nu munceşte n-
are dreptul să trăiască. Foarte bine! Dar oare vă daţi seama, cît de
cît, ce înseamnă munca silită, fără oprire, fără un gînd, fără
nădejde să scapi, munca ce te înăbuşă, te orbeşte, te otrăveşte,
munca pe care-o faci ca un animal ce se învîrte legat, pînă în
ceasul libertăţii, adică în ceasul cînd crăpi? E frumoasă munca
asta? E sfîntă? Şi ceilalţi, care trăiesc din ea, după ce-au
batjocorit-o astfel, nu vor rămîne totdeauna nişte străini pentru
noi?
” Dar eu nu trăiesc din ea!
— Trăieşti şi dumneata din ea. Tinereţea dumitale adăpostită
de griji, de foame, şcoala dumitale, răgazul pe care-l ai să înveţi în
linişte, ani de zile, fără să te gîndeşti la pîinea de fiecare zi…
Pentru a se apăra, Marc îşi aminti brusc de un lucru la care
nu se gîndise niciodată:
— N-o datoresc muncii voastre, ci muncii mamei mele.
Pitan, interesat, îl puse să-i povestească viaţa curajoasă a lui
Annette. Zugrăvindu-şi mama, Marc parcă o descoperea. Mîndria
lui era amestecată cu un fel de încurcătură, pe care o lămuri o
vorbă a lui Pitan.
— Ei bine, prietene, spuse acesta liniştit, după ce Marc sfîrşi
de povestit, prin urmare ea e exploatată.
Lui Marc nu-i plăcea să! se amintească de datoria lui.
— Asta e treaba mea, Pitan, asta nu te priveşte.
Pitan nu stărui. Zîmbea.
Muncitorii începeau să iasă din uzine. Pitan se ridică şi se
îndreptă spre ei. Cunoştea pe cîţiva. Schimbă cîteva cuvinte cu
dînşii, împărţindu-le ziarele. Dar muncitorii se grăbeau să se suie
pe biciclete şi să se ducă la cină. Abia dacă desfăceau gazetele,
sau spuneau:
— Bine, bine!
Şi, cu mîinile în buzunar, nici nu luau măcar ziarul. Vreo
trei-patru se opriră să stea de vorbă. Marc rămăsese la o parte şi
asta îl rănea, spunîndu-şi: „Sînt un străin.”
Cînd Pitan se întoarse spre el, Marc începu numaidecît vorba,
în timp ce mergeau unul lîngă altul:
— Nu mi-ai spus un lucru nou, Pitan. Am văzut-o eu demult.
Casimir şi ceilalţi nu se poartă niciodată cu mine ca nişte
tovarăşi. Uneori mă măgulesc; alteori mă umilesc. Par mîndri de
mine şi, în acelaşi timp, duşmanii mei. Par mîndri că mă iau ca pe
un ostatic al burgheziei dispreţuite.
— Ehei! (Pitan rîdea încet.) Acum nu trebuie să exagerăm cu
duşmănia. Dar e ceva adevărat într-asta. Pentru că am simţit-o şi
eu, de aceea ţi-am spus-o.
Marc se opri, bătu din picior şi strigă:
— E nedrept!
Îşi întorcea capul, ca să nu! se vadă semnul slăbiciunii:
lacrimile gata să izbucnească. Pitan îl luă de braţ. Merseră mai
departe.
— Da, spuse după cîţiva paşi Pitan, care rămăsese pe
gînduri. Sînt multe lucruri nedrepte. Aproape totul e nedrept în
societatea asta. De aceea trebuie s-o schimbăm.
— Nu pot să iau parte şi eu la asta?
— Poţi, poţi! Şi trebuie. Ca şi noi. Fiecare după puterile lui şi
fiecare la locul lui. Dar în societatea nouă, în orînduirea proletară,
îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, domnule Rivière, dumneata
nu cred că vei intra, îmi pare rău, dar aşa e! De altminteri, nici eu
nu ştiu dacă voi intra, căci voi fi probabil mort.

Zguduit, dar dezamăgit de oamenii de pe malul celălalt, de pe

malul de care nu se putuse agăţa, Marc se simţea acum ca o
pasăre atîrnată între cer şi pămînt, care nu ştie unde să se aşeze.
A fugit din cuib şi nu mai vrea să se întoarcă. E încă prea tînăr
pentru a-şi putea clădi cuibul său – şi unde să şi-l clădească?
Pînă va sosi ceasul cînd îşi va întemeia căminul, unde să-şi
găsească adăpost? pe ce ramură să se sprijine? în prejudecăţile
lui de ieri a pătruns îndoiala; şi, deşi le mai susţine cu
încăpăţînare, pentru că nu are cu ce! e înlocui, ştie că
prejudecăţile astea s-au spulberat. În lumea ideilor, care pentru
mintea aprinsă a unui adolescent de la oraş are o însemnătate
vitală, băiatul acesta de cincisprezece ani se simte singur şi
pierdut. Şi n-are de cine să se lege.
A regăsit-o pe fata lui Perret, fugită ca şi el de acasă, pe
Marceline, cu gura ei de faun. De astă dată i-a sorbit gura. Au
reluat, mai de aproape, convorbirile de pe scară. A căutat să se
adăpostească în braţele ei. Şi oricît s-ar simţi ea de departe de tot
ce a părăsit, Marc e pentru ea un sol de-al casei. Sînt păsări de pe
acelaşi acoperiş. Au ciripit împreună la marginea aceleiaşi
streşini. În imensitatea oraşului, fugarii se îmbrăţişează şi-şi
încălzesc penele. Marceline ciuguleşte gura pătimaşă a micuţului
ei amant. Băieţaşul acesta e tare aprins! Şi-ar arde aripile la
lampă. Se dăruieşte cu furie lumii de plăceri – lumii de suferinţă –
pe care a descoperit-o. Pe Marceline o înveseleşte firea lui
pătimaşă. Dar fata asta fără scrupule simte pentru Cherubinul 1
sfios şi neruşinat, care o strînge în braţe cu patimă, un simţămînt
care o tulbură şi o uimeşte – simţămîntul de mamă. Ea, care nu
ţine seamă de simţămintele familiale, socoteşte că are răspundere
faţă de băieţaşul acesta. îl strînge la piept, îi priveşte obrajii palizi,
ochii arzători. La început a glumit, dar acum se simte îngrijorată
cînd băiatul vine la ea, fugind noaptea de la şcoală, cînd se
întoarce ud şi îngheţat în zorile reci. E îmbrăcat subţire, ceea ce-i
rău. Îl zguduie o tuse uscată. E violent, aprins. Un vînt mai tare îl
va mistui dintr-o dată. Marceline e neliniştită; şi, în acelaşi timp,
aţîţă focul. Se joacă cu el. Marc e gelos şi ea îl chinuieşte, nu
admite ca el s-o stingherească. Marceline are scrupule, dar totuşi
sfîrşeşte prin a-l ucide.
Atunci Pitan se amestecă, tocmai în clipa potrivită. Ii
cunoaşte pe toţi şi toţi îl cunosc. Bunăvoinţa şi naivitatea lui,
pentru care e luat în bătaie de joc, i-au dat omului acestuia
ciudat privilegiul de a spune celorlalţi adevăruri pe care oamenii
nu le ascultă cu plăcere. Dar le ascultă. Şi fie că le iau sau nu în
seamă, nimeni nu se supără din pricina lor. Pitan îi spune fetei:
— Domnişoară Marceline, dacă îţi mai ţii frăţiorul pe lîngă
dumneata, n-o să-l mai ţii multă vreme. E pe ducă.
Marceline îi răspunde:
=======================
1 Copilandru romanţios şi îndrăgostit din piesa lui Pierre
Beaumarchais Nunta lui Figaro.

— Taică Pitan, ştiu asta şi mă supără. Văd că se macină. Dar

ce să fac? Băieţaşul ăsta nu ascultă de nimic. E orb şi surd. E
doar o gură flămîndă, ca un sugaci. Şi nu-i trece setea. E
nenorocit, năuc. Îl doare ceva şi nu ştiu cum să-l mîngîi.
— Nu e locul lui printre noi. Trebuie să se întoarcă acasă.
— Nu vrea.
— Ştiu, ştiu. E la vîrsta răzvrătirii.
— Toţi sîntem aşa.
— Nu te mai înşela, domnişoară Marceline! În sinea dumitale
năzuieşti la vremea cînd o să tragi ghionţi, la rîndul dumitale,
unui şir de copii răzvrătiţi.
Marceline rîde şi spune:
— Am destui răzvrătiţi în jurul meu.
— Să vedem ce facem cu ăsta!
— A! de ăsta nu-i uşor să te atingi, fără voia lui. Cînd îi spui
cel mai mic cuvînt de dojană, începe să zvîrle ca un căluţ.
— Dumneata îl cunoşti. N-are pe cineva ca să i-l dai în
seamă?
 — Mama lui e departe.
— Ştiu. Biata femeie îi cîştigă pîinea. Nu ştie nimic. Mă
gîndisem să-i scriu. Dar, după cîte am înţeles, sînt certaţi, sînt
încăpăţînaţi amîndoi. Cunosc eu lucrurile astea: se vede că se
aseamănă prea tare ca să se înţeleagă. Femeia munceşte, are
necazurile ei. N-ar trebui s-o neliniştim zadarnic; mai bine-am
găsi altă cale. Băiatul ăsta n-are aici, la Paris, o altă rudă care să-
l ia şi să-l apere?
— Ba da, arc! Ascultă, Pitan! O are pe mătuşă-sa. O cunosc,
nu-i o mironosiţă, poate să înţeleagă…
— Ei bine, spuse Pitan, trebuie să te duci să-i vorbeşti.
Marceline se strîmbă. Nu-i surîdea gîndul să dea drumul
porumbelului din mînă. Dar era fată bună. Îşi spuse: „În lipsa
celeilalte mame, sînt un fel de mamă a lui. Ce-aş face dacă aş fi în
locul ei? E drept că nu-l pot ţine la mine! Băieţaşul meu! Ca să-l
salvez, n-am decît o cale. Trebuie să mă duc.”
Îl mai păstră încă o noapte în braţele ei. Apoi se duse la
Sylvie şi i-l dădu pe mînă.

Sylvie trecea printr-o frămîntare – cea mai aprigă frămîntare

din viaţa ei, de cînd îi murise fetiţa. Femeia asta, care îşi făcea de
cap nebuneşte, pe care războiul o azvîrlise într-un vîrtej de plăceri
şi petreceri, fusese pe neaşteptate pusă faţă în faţă cu realitatea.
Totuşi, ar fi putut să prevadă netulburată lovitura; dar nu şi
răsunetul pe care această lovitură avea să-l aibă în ea. Bărbatul
ei, Léopold, murise prizonier într-un spital din Germania. Iată
scrisoarea în care bietul om îşi vestea dinainte moartea:
„Dragă nevastă, iartă-mă dacă te mîhnesc. Nu prea mă simt
bine… M-au dus la spital, dar pot să-ţi spun că sînt foarte bine
îngrijit de către germani. N-am de ce să mă plîng. Sălile sînt
încălzite – fiindcă afară e încă rece. Mi se spune că la voi, acolo, o
duceţi rău cu încălzitul, că vă lipsesc cărbunii. Cum aş vrea să vă
ajut! Parcă vă văd în atelier, cu ferestrele acoperite de gheaţă.
Celestine e degerată, îşi tot freacă degetele de spinarea pisicii. Ţie
nu ţi-e niciodată frig. Umbli încoa şi încolo, baţi din picioare şi te
răsteşti la toţi, ca să-i dezgheţi. Dar în patul nostru larg, cînd vine
vremea de culcare, cearşafurile sînt jilave. Dar ziua voi măcar vă
puteţi plimba, vă puteţi duce încoace şi încolo; şi e mare lucru să
te poţi mişca. De m-aş putea mişca şi eu! Sînt nevoit să-ţi spun că
doctorii au socotit cu cale să-mi taie piciorul. Aşa că, ce să-i faci!
Eu nu mă pricep şi mă las pe mina lor. Dar cum mă simt atît de
slab, că mi-e teamă să nu le mor în braţe, am vrut să-ţi scriu, ca
să te sărut mai înainte – cu toate că trebuie să ai întotdeauna
nădejde de scăpare. Poate că o să mă întorc. Poate că n-o să mă
mai întorc. Te rog, dragă nevastă, să nu-ţi faci sînge rău. Nu-i
vina mea şi fii sigură că voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să ies
cu faţa curată. Dar dacă nu m-o ajuta norocul, ei bine, eşti încă
tînără, poţi să te măriţi. Doar nu sînt un lucru rar. Bărbaţi ca
mine pot fi înlocuiţi. Numai să fie un om cinstit, muncitor şi să te
respecte. Nu că mi-ar părea bine să te ştiu cu altcineva. Dar vreau
să te ştiu fericită. Şi oricum s-ar întîmpla asta, îţi spun dinainte
că va fi bine. Dragă Sylvie, am trecut împreună prin bune şi rele,
am muncit din greu, ne-am ciorovăit uneori, dar am fost
totdeauna tovarăşi de încredere. Te-am supărat adesea; ştiu că nu
eram omul care-ţi trebuia ţie; dar fiecare este aşa cum este, şi eu
mi-am dat toată osteneala. Şi nu te supăra pe mine dacă n-am
izbutit după cum ani vrut. Sărută-i pe Annette şi pe Marc. Nu ne-
am purtat totdeauna cu ei aşa cum trebuia. Aş vrea să ai ceva
mai multă grijă de băiat. Noi n-avem copii. Ar trebui să cauţi să-l
iei mai tîrziu tovarăş la prăvălie. Nu mai pot scrie. Nu mă simt
prea voinic. Şi apoi, ce se poate scrie pe hîrtie? Te sărut. Ah!
Sylvie. Aş vrea să te ţin de mînă. Adio, sau la revedere!
Credinciosul tău soţ, care se gîndeşte la tine, la voi, care se va
gîndi la voi de departe, de dedesubt. De departe ori de aproape,
îmi spun că e acelaşi pămînt şi că picioarele tale calcă pe el. Adio,
buna mea soţie, drăguţa mea, prietena mea, dragostea mea!
Mulţumesc tuturor. Fii curajoasă! Mi-e inima grea că trebuie să
plec. Oh, doamne!
Léopold

Nu uita de chitanţa lui Gribelin, de 1500 franci, datată din ”

iunie 1914. N-a fost plătită.”

Ultimele rînduri erau nedesluşite. Căzuse peste ele o

picătură, strivită cu degetul mare.
Vestea morţii sosise în acelaşi timp.
Atunci Sylvie descoperi că-l iubea pe omul cu care împărţise
doisprezece ani de viaţă. Nu-l preţuise decît ca pe un om de
treabă, ca pe un tovarăş bun. Moartea îi arăta că tovărăşia se
întindea dincolo de afaceri. Tot amestecîndu-şi zilele, se uniseră
atît de tare, încît degetele priceputei croitorese n-ar mai fi putut
să-i desprindă acum unul de altul. Nu mai putea deosebi dacă
firul rupt era al ei sau al lui. Se rupsese ghemul.
Acum îşi dădea seama cît greşise faţă de cel ce fusese o parte
dintr-însa. Cu cîtă zgîrcenie cîntărise dragostea dăruită sufletului
aceluia duios! De cîte ori îl înşelase! Poate că el nu aflase, chiar
dacă bănuise. Dar chiar dacă Léopold nu aflase, pe Sylvie o
munceau aceleaşi remuşcări. De toate necredinţele acestea, ea
ştia. Şi acum, ea era el. Avea simţămîntul superstiţios că, murind,
Léopold întorsese cheia care-i îngăduise să citească într-însa. Şi
un lucru o zgudui mai tare decît orice: comparînd datele, îşi
aminti cum petrecuse ea noaptea în care el, aflat în agonie, îi
căuta mîna.
Degeaba îşi spunea: „Nu puteam să ştiu…”
Degeaba îşi spunea: „N-a suferit din pricina asta…”
Degeaba îşi spunea: „La ce bun să mă mai gîndesc? Trecutul
nu se mai schimbă…”
Tocmai de aceea! Răul pe care l-ai făcut unui om viu mai poţi
să-l răscumperi…
„Bietul meu bărbat, dacă te-ai fi întors, nu m-ar mai fi
mustrat cugetul! Căci nu mă mai gîndeam la ce-am făcut! Parcă
ce însemnătate are! Dacă te-ai fi întors, ţi-aş fi plătit-o cu
dragoste. Dar acum eşti mort şi-ţi rămîn datoare. Nu mai pot să-
mi plătesc datoria. Orice aş face, greşeala rămîne. Mă simt ca o
hoaţă…”
Ca tot poporul din Paris, Sylvie avea un puternic simţ al
nedreptăţii. Fireşte, în primul rînd al nedreptăţilor suferite de ea.
Dar simţea, de asemenea, cu sinceritate, şi nedreptăţile pe care le
făcuse ea altora. O durea faptul să-şi spună ca rămînea datoare
celui mai bun tovarăş pe care-l avusese vreodată.
De-ar fi fost mai tînără, lucrurile ar fi mers mai uşor. S-ar fi
împăcat cu ceea ce nu mai putea schimba. Cînd te poticneşti şi
cînd viaţa se aşterne lungă înaintea ta, îţi spui că te vei
răscumpăra mai departe: dacă l-ai nedreptăţit pe unul, cu altul
vei şti să te porţi cu dreptate. Dar cînd ai lăsat în urmă partea cea
mai lungă; a drumului, păstrezi pentru tine greşelile făcute. Ai
luat-o pe un drum greşit, e prea tîrziu să-l mai schimbi. Nu mai
ajungi la capăt…
 Îşi depănă, cu gravitate, viaţa scursă. Totul ii trecu prin
minte, de la primele începuturi ale căsniciei: naşterea copilului,
cearta cu Annette, Odette, catastrofa şi viaţa reîncepută,
bunătatea atît de firească a lui Léopold, incit nu-ţi mai vine s-o iei
în seamă, războiul, amanţii, şi bietul om care murise acolo,
departe, singur şi trădat… Nu prea era vesel. Căuta instinctiv să
se Încălzească cu dragostea celor doi care îi mai rămîneau:
Annette şi Marc.
Ajunsese aici cu gîndurile, cînd Marceline veni să i se
destăinuiască fără ocol.
În seara aceleiaşi zile, în timp ce, speriată de ce auzise, se
pregătea să se ducă după Marc la liceu, îl văzu intrînd. îl
dăduseră afară din şcoală.

Se întîmplaseră multe. Într-o noapte, pe cînd se întorcea pe

furiş la internat, Marc se întîlnise nas în nas cu pedagogul
vinovat, care tocmai se întorcea şi el. Dojenit aspru, răspunse de
la egal la egal, cu obrăznicie rece. Supraveghetorul se găsea prins
între datoria de a pedepsi şi teama că băiatul care-l ameninţa din
ochi. Gata la orice, îl va denunţa la rîndul lui, dacă va fi pedepsit.
N-avea conştiinţa curată. Datoria fu mai tare, ajutată de mîndrie.
Marc fu chemat în faţa directorului şi eliminat. Nu scoase o vorbă.
Nu binevoi să spună nimic ca să se scuze ori să acuze. De fapt,
aşa, îl preţuia mai mult pe cel care nu şovăise.
Cînd îl văzu intrînd, Sylvie se simţi vinovată. Şi în această
privinţă avea o răspundere mare. Annette i-l încredinţase. O
rugase să vegheze asupra băiatului, să-i dea veşti despre
sănătatea lui, despre purtarea la liceu, să aibă grijă de el
sărbătorile şi să-l ţină în frîu. Sylvie, care se împotrivea asprimii
puritane a surorii sale şi în sinea ei ţinea parte băiatului, îl lăsase
în voie. Îşi spunea că tineretul trebuie să-şi facă de cap, că din
nimic nu poate învăţa mai bine decît din prostiile săvîrşite, că e
sănătos ca un tînăr să se înţepe în spinii vieţii şi că după orice
năzbîtie va şti să cadă în picioare. Avusese chiar prevederea să-i
spună lui Marc:
— Eu m-am descurcat singură. Ai şi tu dinţi şi gheare ca şi
mine, nu eşti mai prost decît mine. O să poţi şi tu să te aperi. Ai
ochi să vezi, numai ca la şcoală n-ai ce vedea, decît pe maimuţoii
de pe catedră sau de la tablă. Ai picioare de alergat, numai că
şase zile pe săptămînă îţi sînt legate de bancă, în faţa ieslei cu
greacă şi latină. Ei bine, a şaptea zi bucură-ţi ochii şi picioarele!
Aleargă, dragul meu, şi priveşte tot ce-ţi place! Învaţă! Dacă te arzi
puţin, o să fii nevoit să-ţi sufli în degete. Dar măcar o să ştii ce e
focul, şi după aceea ai să fii pus la adăpost împotriva incendiilor.
Nu-şi mărturisise că e cam ciudat lucru să te pui la adăpost
după ce ţi-a ars casa. Repeta tot ce auzise spunîndu-se mereu în
jurul ei, în popor: „Lasă firea să-şi urmeze calea”.
Şi, dîndu-i frîu liber nepotului, îşi putuse vedea de treburile
ei. Avea destule, şi Marc le cunoştea soiul. Sylvie nu le povestea,
dar nici nu le ascundea. Se întîmpla ca Marc, sosind la mătuşă-sa
duminică dimineaţa, să afle că nu se întorsese încă. Cînd nu-l
vedea, Sylvie se mulţumea să-i lase o scrisoare. Îi mai lăsa şi bani
să petreacă. Se întîmpla să nu dea ochi unul cu altul cîte trei
săptămîni la rînd.
Sylvie nu era prea ruşinoasă, dar nici făţarnică. Acum,
gîndindu-se la chipul în care ascultase de rugăminţile surorii ei,
nu se îndoi în privinţa urmării ce-o avuseseră sfaturile mai sus
amintite, pe care! le dase nepotului, îşi zicea că de şase luni şi-a
pierdut capul, că s-a gîndit numai la ea şi că, în nebunia
petrecerilor, a uitat cu totul de cel care îi fusese încredinţat.
Cînd îl văzu, galben la faţă, cu gesturi repezite, cînd îl auzi
povestind cu un rîs silit cum se încheiaseră isprăvile lui, Sylvie se
recunoscu vinovată. Marc se aştepta la vreo glumă sau la o
mustrare, sau la amîndouă. Se miră de tăcerea ei:
— Ei, ce spui?
Sylvie răspunse:
— Acum n-am nimic să-ţi spun. Am prea multe să-mi spun
mie.
Marc nu era prea obişnuit s-o vadă pe Sylvie pierzîndu-şi
vremea în cugetări.
— Dar ce-ai păţit?
— Mi-am irosit viaţa. Am irosit viaţa bărbatului meu. Şi sînt
pe cale s-o irosesc şi pe a ta.
— Şi ce-ţi pasă ţie? Viaţa mea e a mea. Fac ce-mi place cu ea!
Şi-apoi, ce preţ are viaţa?
— Are preţul pe care îl avem şi noi. Dar, de fapt, nici nu-i
aşa: pentru cel ce preţuieşte mai puţin, viaţa are un preţ nesfîrşit.
— Şi ce fac oamenii cu ea? Du-te de vezi în tranşee! Viaţa nu
preţuieşte scump!
— Ştiu. Nu-i costă nimic! Mi-au luat viaţa lui Léopold.
— Léopold!
Marc nu aflase. Vestea îl mişcă. Înţelesese gravitatea Sylviei.
Nu credea că cel mort a avut vreodată un loc însemnat în inima
ei. Şi se miră, auzind-o cum spune:
— Tocmai de aceea. Tocmai pentru că acum ştiu cit preţ a
avut viaţa lui Léopold. Ştiu ce crimă au făcut ei – şi ce crimă am
făcut eu.
— Tu?
— Da, ce-am făcut eu cu viaţa lui, cu dragostea lui? Ce
ruşine! Haide! Nu mai are rost să ne pierdem vremea acum cu
ceea ce nu se mai poate schimba. Dar trebuie să dregem ce mai
putem drege. Tu eşti încă aici. Am de răscumpărat multe.
— Ce anume?
— Tot răul pe care ţi l-am făcut – sau l-am lăsat să se facă (e
acelaşi lucru; nu mă întrerupe!) şi apoi, ştii, dragă băiete, nu
încerca să te împăunezi înaintea mea! Nu sînt mama ta. Cunosc
cît preţuiesc prostiile pe care le faci şi de care eşti atît de mîndru.
N-ai cu ce te mîndri.
— Nici de ce să roşesc.
— Poate. Nu caut să te umilesc. N-am dreptul. M-am purtat
mai rău decît tine. Ştiu că nu te poţi împotrivi totdeauna ispitei.
Ar fi neomenesc. Dar cunosc primejdia. Iar eu am ştiut totdeauna
să mă opresc Ia vreme. Tu nu vei şti niciodată. Eşti dintr-alt soi.
Semeni cu mama ta. Le iei pe toate în serios.
— Eu? Nu cred în nimic! spuse Marc cu încăpăţînare.
— Mie nu-mi pasă de nimic; trăiesc fiecare clipă şi mi-e de
ajuns: de aceea mă uit totdeauna la picioarele mele. Dacă mi se
întîmplă să cad, nu cad niciodată de sus. Tu eşti altfel: nu faci
nimic pe jumătate. Dacă te pierzi, te pierzi pe deplin.
— Dacă aşa sînt, n-am ce-i face. Şi nici nu-mi pasă!
— Dar mie îmi pasă! Şi o să te împiedic.
— Cu ce drept?
— Pentru că eşti al meu. Da, băiete, al meu! Al mamei tale şi
al meu. Ea nu ţi-ar spune, ea care se jertfeşte; dar eu ţi-o spun.
Nu te-am crescut, nu ne-am ostenit şaisprezece ani pentru tine,
ca să nimiceşti într-o zi, ca un nătîng, tot ce-am lucrat. Cînd vei fi
bărbat, cînd ne vei fi plătit tot ceea ce ne datorezi, atunci vei
putea face cu tine tot ce-ţi va plăcea. Pînă atunci, dragul meu, ai o
datorie de plătit.
Marc se îneca de furie, striga că nu ceruse nici un împrumut,
că nu ceruse să trăiască…
— Dar trăieşti, prietene. Mînie-te! Dar poartă-te cum trebuie!
Sînt pusă să veghez asupra ta.
Şi, fără a-i mai îngădui să prelungească discuţia, spuse:
— Gata cu asta! Am sfîrşit!
În timp ce băiatul fremăta de furie neputincioasă, ea chibzui
pe îndelete la ceea ce avea să facă cu el.
— Fără îndoială că cel mai bun lucru ar fi să te duci şi să stai
la mama ta.
Marc strigă:
— Nu! Niciodată! O urăsc!
Sylvie îl privi scrutător, ridică din umeri şi nici măcar nu-i
răspunse. Se gîndea: „Nebunul! Neam de nebuni!… Ce i-o fi făcut
Annette de-o iubeşte aşa?”
Îi spuse cu răceală:
— Atunci, nu există decît o cale: să rămîi la mine. Extern la
un alt liceu. Cît priveşte tot ce s-a întîmplat, îmi închipui că nu ţii
să afle şi mama ta. Bine, o să mă descurc eu. Dar în privinţa
viitorului, să-ţi aduci aminte că de acum încolo eu poruncesc! Şi
cunosc toate vicleşugurile. Nu încerca sa te prefaci! O să fii liber
la vremea potrivită, adică atunci cînd voi găsi eu cu cale. N-o să te
asupresc. Îţi cunosc nevoile şi drepturile. N-o să-ţi cer mai mult
decît poţi da. Dar ce poţi – tot ce poţi – o să trebuiască să dai,
prietene. Asta las-o pe seama mea! Eşti datornicul meu.
Îi scrise Annettei că liceul s-a închis din pricina unei epidemii
şi că l-a luat pe Marc la ea acasă. Annette, care se simţea prea
puţin liniştită ştiindu-l pe Marc în casa surorii sale, îşi făcu vreme
de sîmbătă pînă luni şi veni din provincie, să vadă totul cu ochii
ei. Sylvie bănui pricina vizitei. Era gata cea dintîi să socotească
îndreptăţite îndoielile Annettei asupra îndatoririlor pe care ea,
Sylvie, le avea ca educatoare şi călăuză a unui adolescent. Dar îşi
mărturisi atît de deschis greşelile de pînă atunci şi sentimentul
puternic al responsabilităţii, încît Annette se linişti. Vorbiră
îndelung despre Léopold. Şi, depănîndu-şi cu tristeţe amintiri,
cele două surori se simţiră atît de aproape, cum nu mai fuseseră
de mulţi ani.
La fiul ei, Annette nu găsi aceleaşi motive de linişte. Se sperie
văzînd cît de slăbit arăta. Dar Sylvie făgădui să-l pună pe picioare,
pînă în trei luni. Cît despre Marc, Annette văzu că nu trebuia să
nădăjduiască nici cel mai mic semn de apropiere din partea lui.
Îşi întîmpină mama cu aceeaşi îndărătnicie de pînă atunci. Luînd-
o pe Annette la o parte, Sylvie o sfătui să nu stăruie. Ii venise
destul de greu să-l convingă pe Marc să n-o şteargă duminica de
acasă, ca să nu fie silit să stea de vorbă cu maică-sa. Îi smulsese
făgăduiala că se va purta măcar în aparenţă cum se cuvine. Cît
despre rest… or vedea ei mai tîrziu! Instinctul îi spunea că există
încăpăţînări copilăreşti, care trebuiesc luate cu binişorul.
Nimerise un loc bolnav. Sylvie plănuia să-l vindece. Dar cea dintîi
condiţie era să nu pară că-l ia în seamă.
Annette era prea pătimaşă pentru a înţelege înţelepciunea
surorii sale. Aşa că Sylvie nu căută s-o lămurească. O socotea şi
pe ca rănită, şi ea avea nevoie de îngrijiri. Dar cu această
vindecare nu se mai putea îndeletnici. Annette trebuia să se
lecuiască singură. Tot ceea ce putea face acum Sylvie ora să aibă
grijă ca neînţelegerile dintre fiu şi mamă să nu se învenineze.
Annette se resemnă şi nu mai încercă să smulgă taina
duşmăniei lui Marc. Şi, duminică noaptea, plecă înapoi. Cu toată
mîhnirea ei, ducea, cel puţin, cu sine, impresia liniştitoare că-l
lăsase pe adolescentul ce o îngrijora în mîini înţelepte.

În următoarele trei luni, Sylvie avu nevoie de toată

experienţa, de toată priceperea, de toată diplomaţia ei şireată,
ajutată de mîna ei tare de pariziană energică şi trecută prin
multe, ca să ţină în frîu pisica sălbatică pe care-şi făgăduise s-o
crească.
Îl adăpostise într-o cameră lîngă a ei, la capătul
apartamentului. O uşă dădea pe coridor. Dar Sylvie ţinea cheia la
ea şi nu deschidea uşa decît în zilele şi în ceasurile în care îi
dădea voie nepotului să-şi primească prietenii. Atunci, Marc era
sigur că nici un ochi indiscret nu-i urmăreşte pe vizitatori. Era
pacea domnului – sau poate a diavolului. Sylvie n-o călca
niciodată. După cum niciodată nu căuta să afle ce face, ce citeşte,
ce scrie, în camera lui. Era ţara în care stăpînea Marc, şi Sylvie o
respecta. Dar nu putea ieşi de acolo – în afară de ceasurile
îngăduite – fără a trece prin camera de culcare a Sylviei. Orice altă
ieşire îi era oprită. E drept că, o dată ieşit, ar fi putut să nu se mai
întoarcă, ca pentru a-şi încerca păzitoarea. Marc o ameninţase, pe
jumătate rîzînd, pe jumătate serios, c-o s-o facă. Ea îi răspunse
tot glumeţ, arătîndu-şi dinţii într-un zîmbet:
— Te-ar costa prea scump, dragul meu prieten.
— Ei, asta-i! Ce-ai putea face?
— Aş da anunţ la cîinii pierduţi. Şi poţi să fii sigur că oricine
ai fi – am eu oamenii mei – te-aş găsi şi aş pune mîna pe tine.
— Aşa? Ai acum legături şi cu poliţia?
— Dacă e nevoie… Nu mă dau înapoi de la nici un mijloc. Dar
n-am nevoie de poliţie. Am eu poliţia mea. Prietenele tale, dragul
meu, ascultă de mine.
Marc sări în sus de indignare:
— Cine? Cine? Nu-i adevărat! Aşadar, toţi mă vînd? Nu pot
avea un prieten fără să fiu trădat? N-am pe nimeni, pe nimeni
care să-mi fie credincios!
— Ba da, dragul meu. Ai pe cineva foarte aproape.
— Pe cine?
— Pe mine.
Marc făcu un gest de refuz.
— Nu-ţi ajunge? înţeleg, micul meu paşă! Ei bine! Asta e
pedeapsa ta. Nu tăgăduiesc că ai drept să iubeşti şi să fii iubit. E
pîinea de toate zilele a oricărei făpturi în viaţă. Dar pîinea asta de
toate zilele trebuie mai întîi s-o cîştigi. Munceşte! Fii bărbat! Nu
cumva ai vrea să fii singurul fără rost, singurul parazit dintre cei
trei Rivière? Priveşte vîrful degetelor mele! Acul a lăsat semne. Cu
toate că ţin la mîinile mele şi-mi place să ţină şi alţii la ele, nu le-
am cruţat. Nu sînt mironosiţă. Am sorbit viaţa din plin. Dar viaţa
nu mi-a fost dăruită. Am cumpărat-o, zi cu zi. Am muncit din
greu. Fă şi tu la fel! Şi lasă mutra asta jignită! Îţi fac o cinste
mîngîindu-ţi urechile cu glasul meu! Mă port cu tine de la egal la
egal. Mulţumeşte-mi! Şi, acum, şterge-o, secătură!
Marc fierbea şi spumega, auzind cu ce ton nepăsător i se
vorbeşte. Îi venea să muşte mîna care-l scutura trufaş de funie şi-
i amintea că era datornicul celor două femei, că mînca din pîinea
lor şi că n-avea nici un drept să se elibereze de sclavia aceasta
umilitoare înainte de a-şi fi plătit datoriile. Dar lucrul cel mai
înnebunitor era că el însuşi avea simţul dreptăţii – simţul acesta
netot, înşurubat la toţi Rivièrii. Îşi spunea că toate erau
adevărate: n-avea nimic de răspuns obrăzniciilor Sylviei! Trebuia
să-şi spele cinstea lui de bărbat.
 Şi apoi mai era şi altă pricină, mai greu de mărturisit: mina
aceasta, pe care ar fi vrut s-o muşte, avea farmecul ei. Sylvie îl
stîrnea, îl vrăjea parcă.
Îşi dădea şi Sylvie seama de asta. Era una din armele ei. Şi
ştia s-o folosească.
La Paris femeile au două sau trei tinereţi. Ar avea ele şi mai
multe de n-ar fi franţuzoaice cumpătate. Sylvie se găsea într-a
doua tinereţe. Şi nu era cea mai puţin ispititoare. Putea suci
capul cui voia. Dar nu vru să-l zăpăcească pe Marc, decît atît cît
avea nevoie ca să-l stăpînească. Socoteala era cinstită. Un pas
mai mult să fi făcut şi ar fi fost în primejdia de-a nu mai fi
cinstită. Numai Sylvie era în stare să nu întreacă măsura.
Ea ştia cît de însetat e sufletul unui adolescent, măcinat de
dorinţi, de trufie şi de povara intelectuală adunată în şcoală,
suflet însetat de umbră şi de izvor, de mîngîierea care stîrneşte şi
potoleşte. Cunoştea nevoia lui de a-şi sprijini în vis fruntea
înfierbîntată de un piept dulce şi rotund, care încălzeşte şi
răcoreşte, care răspîndeşte mireasma grădinii primăvara –
mireasma reginii florilor – a trupului frumos de femeie! Cunoştea,
de asemenea, curiozitatea flămîndă de viaţă care-i frămînta pe
lupii aceştia tineri. Pentru ei plăcerea simţurilor e pe trei sferturi
cunoaştere. Şi adesea cunoaşterea îi scuteşte să caute plăcerea.
Cunoaşterea! O vînătoare! Şi viaţa e vînatul…
— Ei bine, prietene, aleargă după vînat! O să te duc eu la
plimbare. Şi plimbarea o să te facă să uiţi de vînat…
Stăteau amîndoi în camera Sylviei, aşezaţi la masă. Era
seară. Marc îşi sfîrşise lecţiile. Stăteau de veghe. Ea, cu degetele
veşnic în mişcare, potrivea linia şi podoabele unei pălării marţiale
şi galante. Nu-l privea, dar se ştia privită.
— Priveşte! Sînt bună de văzut. Dar sînt şi mai bună de
ascultat…
Ochii băiatului puteau s-o mănînce, după poftă, de la vîrful
piciorului pînă la vîrful urechii (avea urechea lunguiaţă şi subţire,
ca o căpriţă), dar Sylvie nu îngăduia gîndului lui Marc tăcerea şi
răgazul să-şi coacă fructele oprite. Limba nu-i stătea o clipă; îl
ţinea şi-l ducea pe Marc legat cu un lănţişor aurit. Se ferea să-l
întrebe. Nu căuta să-i afle tainele. Cel mai bun mijloc de a-l face
să! le spună era să nu-l întrebe nimic. Vorbea ea, îi înşira la
întîmplare aventuri trecute, vreo poveste hazlie a cîte uneia dintre
nebunele şi înţeleptele ei isprăvi, în care îşi pierduse uneori
virtutea, dar niciodată capul. Limba ei răutăcioasă, în timp ce
muia aţa pe care o rupea cu dinţii, prindea în treacăt siluetele
oamenilor, gesturile, părţile caraghioase – fără a se cruţa nici pe
sine. Se purta cu Marc cum te porţi cu un prieten de încredere. Îl
plimba prin situaţiile cele mai gingaşe. Dar veselia salva totul, cu
rîsul ei care judeca, dezvăluia prostiile şi nebunia simţurilor. Era
cu desăvîrşire firească. Nu te mai gîndeai dacă povestirea era
morală sau nu. Era doar un spectacol ameţitor, în care mintea se
arăta mai tare decît inima şi simţurile. Marc o urmărea vrăjit, se
revolta, rîdea, era indignat, atras, cucerit de romanul comic al
vieţii, povestit de o observatoare fără pereche. Se părea că Sylviei
nu-i mai păsa de aventurile şi păţaniile ei. Totul era doar o
poveste. Ce tovarăş plăcut! Într-unele seri îl apuca o poftă grozavă
s-o sărute pe obraz. Dar dorinţa se spulbera, înainte ca el să aibă
vreme să şi-o mărturisească limpede. Tot avîntul îi era secerat
într-o clipită de spiritul ironic care-i citea gîndul. Nu se putea
amăgi! îl înfuria gîndul că nu putea să se ia în serios în faţa
privirii ei. Şi cît ar fi fost de furios, tot rîdea. Era fermecător să
rîdă împreună cu ea şi să înţeleagă! Rîsul era leacul trufiei, ca şi
al deznădejdii bolnăvicioase a acelor adolescenţi care ba atribuie
eului lor toate drepturile, ba îi tăgăduiesc existenţa. Patimile lui
umflate, crescute prea repede, ca şi trupul în care copilul se
amestecă cu bărbatul – cuta tragică pe care i-o dăruise firea şi pe
care el şi-o păstra cu grijă în faţa oglinzii – erau îndreptate de
degetul bunei meşteşugăriţe, aşa cum ştia să îndrepte şi forma
unei pălării de catifea. Sylvie cunoştea din experienţă puterea
întăritoare a unui rîs inteligent. Nu sfătuim pe alţii să-i încerce
metoda! Fiecare metodă preţuieşte cît preţuieşte cel ce o aplică.
Cine se va încumeta să imite mijloacele Sylviei, fără a avea dibăcia
ei, îşi va muşca degetele. E un meşteşug parizian. Brevetat fără
garanţia guvernului.
Mătuşa şi nepotul erau doi parizieni. Se înţelegeau foarte
bine. Libertatea liniştită şi ironia sănătoasă a încrederii fără
umbre bolnăvicioase, pe care i-o arăta Sylvie, întăreau treptat
încrederea lui Marc. Începu să-i povestească propriile lui păţanii.
Începea chiar să le arate sub o lumină care nu-i făcea cinste. Şi
băiatul acela, atît de supărăcios, nu se supăra cînd Sylvie rîdea de
el. În curînd începu să-şi mărturisească nu numai trecutul.
Povesti fapte din prezent. Cerea sfaturi cînd era pe cale să facă o
prostie. Dar asta nu era de ajuns ca să-l împiedice de a o face.
Dar, măcar, nu se mai putea îndoi că se purtase ca un nătîng.
Cînd Sylvie îşi dădea seama că nimic n-ar fi în stare să-l oprească
de la vreo năzbîtie, îi spunea:
— Du-te, dar bagă de seamă, prostule!
Şi, după ce se termina totul, ca îl întreba:
— Ei bine, ai văzut cine a fost prost?
Îi răspundea:
— Am văzut. Eu am fost. Ai avut dreptate.
Se plimbau împreună prin Paris. Sylvie le cunoştea pe toate
şi nu ascundea nimic.
„Să spui lucrurilor pe nume…”
Ea spunea lucrurilor pe nume, fără ruşine prefăcută. Vorba
ei îndrăzneaţă, seriozitatea cu care lucra, cinstea ci viguroasă
alcătuiau un echilibru între ordine şi libertate, prin care mintea
aprinsă a băiatului îşi regăsea liniştea şi stăpînirea de sine. Şi,
astfel, din intimitatea aceasta prelungită, care în ochii cuiva mai
fricos ar fi putut părea primejdioasă, se născu o camaraderie
deschisă între un adolescent şi o femeie cu mai multă experienţă,
în care nu se amesteca nimic îndoielnic.
De altfel, pentru Marc, afecţiunea asta nu era lucrul cel mai
de seamă. Dar ea îl îndepărta de la alte gînduri.

Sylvie nu-i vorbea de loc lui Marc despre Annette. Cele două
surori îşi scriau. Şi Marc, bănuitor, îşi închipuia că Sylvie trimite
un raport săptămînal despre el. Dar şireata, mirosindu-i
indiscreţia, îi făcu farsa să lase deschisă, pe masă, una din
scrisorile ci. Era sigură că Marc o va citi. Şi Marc văzu că în
scrisoare nici nu era vorba de el. Ar fi trebuit să fie mulţumit; dar
se simţi jignit. Doar nu cerca să fie trecut cu vederea. Îi spuse
nerăbdător:
— Dar ce vă tot scrieţi voi mereu?
— Ne iubim, răspunse Sylvie.
— Ciudat gust!
Sylvie izbucni în rîs:
— Din partea cui?
— Din partea amîndurora.
Sylvie îl apucă de ureche:
— Eşti gelos?
 Mare protestă furios.
— Nu? Bine faci! Fiindcă n-ai putea lecui nimic.
Mare ridică din umeri. N-o credea decît pe jumătate, dar era
mirat. Cum puteau să fie surori, şi să se iubească, două femei atît
de deosebite? Taina mamei lui începea să-l frămînte iar.

Annette se resemnase şi nu-l mai chinuia pe Marc cu

dragostea ei grijulie. Urmase sfatul Sylviei şi-l lăsase în întregime
pe seama acesteia. Marc, cînd nu mai fu stingherit de dragostea
mamei lui, simţi nelămurit că dragostea aceasta îi lipsea. Şi cînd
sosi vacanţa de vară, îi făcu Sylviei concesia de a se duce să-şi
petreacă vacanţa cu Annette.
Dar pentru amîndoi, încercarea era prea timpurie. De
departe, Annette putea să-şi domolească dragostea. De aproape,
nu. Prea fusese lipsită de ea. De luni întregi, murea de secetă.
Inima ei tînjea după o picătură – nu! după un şuvoi de dragoste.
Degeaba îşi tot repeta sfaturile înţelepte ale Sylviei: „Dacă vrei să
te iubească, nu-ţi arăta prea mult dragostea!”
Dar parcă poţi ascunde dragostea? înseamnă să nu iubeşti
decît pe jumătate! Şi ea nu făcea nimic pe jumătate! Amîndoi,
mama şi fiul, cereau totul sau nimic
— Şi pentru că Annette cerea totul, Marc nu-i dădu nimic.
Sosise, totuşi, plin de simţăminte contradictorii, purtîndu-i
pică şi iubind-o la fel de aprins. Erau simţăminte ce stăteau gata
să izbucnească, asemenea unui nor încărcat cu electricitate. Dar
cum o întîlni pe femeia aceea, cu sufletul ca un vînt puternic,
focul se ascunse din nou în nori, cerul se goli. De la cea dintîi
atingere a mîinilor, a cuvintelor, a privirilor, dragostea aceasta
lacomă, care-l înlănţuia, îl făcu să sară înapoi. Opreşte-te! Şi încă
o dată răsună în el acel: „Nu mă atinge!” din evanghelie.
„Cum! chiar faţă de cei care te iubesc?”
„Mai ales faţă de aceştia!”
N-ar fi putut explica de ce. Dar natura ştie. Nu trebuia să se
dăruiască. Nu bătuse încă ceasul.
Annette îi sorbea cu lăcomie prezenţa…
„Caută! Apa a pierit. Poţi să scormoneşti nisipul cu degetele,
cu gura…M
Ea îl privea prea stăruitor. Marc simţea cum privirea aceasta
îi cercetează neliniştită trăsăturile, una cîte una. Ca toate
mamele, îl întreba mai întîi de sănătate. Întrebările amănunţite îl
supărau pe băiat. Le înlătura cu un zîmbet dispreţuitor. De fapt,
deşi nu s-ar fi spus, era deplin sănătos. Se lungise, iar faţa palidă,
flămîndă, chinuită! se subţiase; deasupra buzei înfrigurate
începuse să răsară cîteva firişoare. Înfăţişarea lui bolnăvicioasă se
datora minţii lui frămîntate. Dar mamă-sa, care pierduse legătura
cu el, nu mai ştia să citească într-însul. Pe gura, pe fruntea lui de
adolescent, ea vedea urme de istovire timpurie, de experienţă
obosită, de asprime, de ironie. Şi Annette se întreba cu inima
strînsă: „Ce-a făcut? Ce-a văzut?”
Tremura de teamă ca trupul acesta tînăr şi sfînt să nu fi
cunoscut pîngărirea. Se simţea vinovată. De ce-l părăsise? Dar el
o respingea. Ce poţi face pentru apărarea celui a cărui inimă s-a
închis P Să-l pătrunzi cu sila? Se mai izbise o dată de poarta
închisă. Zăvorul nu putea fi smuls! Era făcut dintr-un metal tare:
dintr-al ei. Şi, apoi, chiar de-ar fi pătruns în inima lui, ce-ar fi
avut de văzut? îi era teamă să se gîndească.
Iar Marc, care se simţea pîndit, trase obloanele deasupra
inimii sale. Da, ceea ce zărise privirea mamei era adevărat. Urme
veştede. Pe pielea feciorelnică, umbra pomului cunoştinţei. Da,
văzuse şi cunoscuse prea de timpuriu. Dar Annette nu vedea
răspunsurile sufletului rodit de experienţă, scîrba sănătoasă,
durerea cinstită şi amestecul de revoltă şi de avînt pătimaş, care
se ascundeau în spatele pudorii, nu-şi dădea seama de instinctul
bărbătesc, care vrea ca puiul de bărbat să lupte singur, fără
ajutor.
Prin urmare, pentru că Marc nu-i îngăduia să pătrundă în
inimă, Annette trebui să se resemneze să trăiască alături de el,
uşă în uşă, să renunţe la intimitate. N-a fost plăcut. Annette nici
nu-şi dădea seama ce viaţă de pustnic ducea. Dar Marc îşi simţi
pielea frecată parcă de un cearşaf aspru. Şi seriozitatea ei tragică,
de care Annette nu-şi dădea seama,! se păru supărătoare. Marc
nu se gîndi că el refuza să-i dăruiască Annettei singura rază de
lumină care ar fi putut-o înveseli, că lăsa floarea dragostei de
mamă să degere în mugure. Azvîrlită înapoi la drama lăuntrică de
care încercase să fugă, Annette trădă, fără să vrea, neliniştea
gîndurilor prin care trecea atunci. Şi poate că Marc simţi cum
gîndurile acestea semănau prea mult cu ale lui şi se feri de ele.
Şi nici atmosfera amorţită, existenţa ştearsă a orăşelului nu-l
ajutau să uite umbrele de acasă. Cîmpia senină şi voioasă în
plinătatea ei bălaie dormea sub soarele de august. Cît de plăcut ar
fi fost s-o cuprindă în braţele lui de adolescent! Dar micul parizian
nu simţea încă farmecul naturii. Prea multe alte lucruri îi
frămîntau mintea şi simţurile! Nu sunase ceasul în care ochii se
deschid pentru a citi muzica mută, înscrisă în cartea cîmpiilor.
Trebuie să fii matur ca să afli preţul priveliştilor simple, cu
mirosul lor de viorele. Mirosul acesta te cuprinde pe neştiute; şi
farmecul se simte mai tîrziu.
Annette îl luă cu ea în cîteva plimbări. Prezenţa altcuiva era
de ajuns ca să oprească contactul dintre suflet şi natură. Annette
gîndea cu glas tare, se bucura din toată inima de pămînt şi de
aer. Se aşeza între ele şi Marc:
— Dă-te la o parte din soarele meu I
Ei îi plăcea să umble. Marc îi vedea tinereţea robustă,
redeşteptată de ritmul repede al pasului şi al sîngelui. O vedea
alergînd, strigînd, îmbătîndu-se de o floare, de o insectă. Mai
tîrziu, cînd se va întoarce la Paris, imaginile acestea! se vor ivi în
minte: bucuria, viaţa tumultuoasă, gura ei, pieptul cald (o dată, în
bucuria ei, Annette îl cuprinse pătimaşă în braţe; şi el se purtă ca
un bărbat jignit de o asemenea familiaritate), în clipa de faţă, totul
îl supăra. Femeia asta îl oboseşte. El îşi pierde repede suflarea şi
se simte umilit. Şi nu poate suferi ca ea să-şi încetinească paşii,
pentru ca el să se poată ţine după dînsa. Puse capăt plimbărilor,
cu un cuvînt tăios de refuz.
Atunci, nu-i mai rămase decît să se plictisească. Şi lăsa să se
vadă că se plictiseşte. Nu se plîngea. Nu! Nu spunea nimic. Se
jertfea. Dintre toate purtările lui, pe aceasta Annette n-o putea
suferi de loc.
— Să te jertfeşti, prietene? N-am nevoie. Mai bine mă lipsesc
de tine!
Făcu o ultimă încercare…
— Îţi lipseşte Parisul? Să mergem la Paris!
Petrecu acolo împreună cu el ultimele trei săptămîni de
vacanţă, cu toate că, în taină, îi era silă să se întoarcă.

De aproape un an, Annette nu mai rămăsese în legătură, în

afară de Sylvie, decît cu micuţa şi îndoliata văduvă-fecioară Lydia
Murisier. Schimbaseră scrisori, din ce în ce mai rare şi mai
îndepărtate. Cele două femei se iubeau. Şi, totuşi, parcă
schimbîndu-şi gîndurile, se împiedicau de cuvinte – barierele
inimii. Le oprea un sentiment stingheritor, pe care nu voiau să-l
adîncească. Păstrau o amintire duioasă una despre alta. Le-ar fi
plăcut să se îmbrăţişeze. Dar nu doreau o întîlnire care să le
silească să se explice. Cînd Annette află, la sosire, că Lydia lipsea
două săptămîni din Paris, fu în acelaşi timp dezamăgită şi
uşurată.
Dar asta nu era singura teamă pe care i-o pricinuia
întoarcerea acasă. Mai existau şi altele! Prefera să nu se
gîndească dinainte! a ele. Dar a fost mai rău decît se temuse.
Întoarcerea în apartamentul ei! Nemaifolosindu-l, îl
împrumutase celor doi refugiaţi, Alexis i Apolline, oprindu-şi
numai camera ei de culcare şi pe cea a lui Marc. Ei năvăliseră
peste tot. Se socoteau acum proprietarii locuinţei. Annette li se
păru o nepoftită. Parcă-i făceau un hatîr dîndu-i dreptul să
locuiască în casa lor. Cuvîntul „hatîr” nu se prea potrivea cu faţa
posacă a Apollinei. Femeia se lumină numai cînd află că Annette
are de gînd să rămînă doar douăzeci de zile. Totuşi, n-avea de
gînd să-i înapoieze mai mult decît o cameră. I se părea că, trei
săptămîni, mama şi fiul puteau foarte bine să se culce în aceeaşi
odaie. Marc, indignat, îşi impuse drepturile, manu militari,
aruncînd hainele lui Alexis afară din camera lui. Cel mai tare o
supără pe Annette starea în care îşi regăsi locuinţa; neorînduială,
murdărie, veselă jefuită, obiectele de bucătărie arse şi murdare,
pereţii stropiţi cu apă, care, ici şi colo, se scursese pe parchet şi-l
făcuse să putrezească, mobilele şi perdelele uzate şi rupte. Nu
respectaseră nimic. Păturile cele mai bune, rufăria de pat fuseseră
scoase din camera Annettei şi luate de către năvălitori în folosul
lor. Portretele, gravurile din care ea făcuse orizontul casei ei,
fuseseră date la o parte, înlocuite, unele puse pe jos cu faţa la
perete, altele duse grămadă în cămară, în locul lor, Apolline
aşezase fotografiile familiei – mutre ciudate – şi imagini pioase.
Chiar cărţile, hîrtiile – în afară de cele apărate de rarele sertare
încuiate – fuseseră atinse, nu atît din curiozitate (Apolline nu
citea de loc), cît din plictiseală, ca să dea o îndeletnicire degetelor,
care-şi lăsaseră urmele muiate în josul paginilor, sau le îndoiseră
colţurile. În toate odăile se simţea un miros de vizuină.
Scîrbit şi furios, Marc voia să arunce viezurii afară din casă.
Annette se strădui să-l liniştească. Făcu Apollinei cîteva observaţii
aspre, care fură rău primite. Şi de la primele cuvinte, se simţi
oprită de simţămîntul apăsător al haosului spiritual, al crizei
tragice, în mijlocul căreia nimerise. Fratele şi sora fugeau unul de
altul. Se părea că-i despărţea duşmănia, ura, mînia sau teama.
Întoarcerea bruscă a Annettei îi sili să împartă din nou aceeaşi
cameră. Auziră noaptea certuri violente cu glas înăbuşit, o
melopee furtunoasă, din care se desprindeau uneori exclamaţiile
Apollinei, strigătele ei furioase. Apoi se lăsa tăcerea grea. Toate
astea ţineau de o săptămînă. În mijlocul unei nopţi, Apolline ieşi
din cameră, strigînd. Annette se sculă, ca s-o facă să tacă. O găsi
pe coridor, aproape goală, sfîşiindu-şi carnea cu unghiile şi
gemînd. Parcă-şi pierduse minţile. Annette o luă în camera ei şi se
strădui s-o liniştească. Se culcă la loc. Apolline stătea trîntită în
faţa patului, dînd drumul unui şuvoi de exclamaţii sălbatice.
Annette îi acoperi gura cu nuna, ca să nu-l deştepte pe Marc, în
camera de alături (Marc ascultase totul, de la început). Dar în
şuvoiul de vorbe fără şir, Annette citi, îngheţată, adevărul.
Noaptea se scurse. Ghemuită pe covor, lîngă pernă, Apolline
mîrîia, tăcea, îngîna rugăciuni furioase. În cele din urmă, adormi,
cu gura deschisă, sforăind. Annette nu mai dormi. La primele
luciri ale zorilor, se aplecă la marginea patului şi o privi îndelung
pe femeia care dormea jos, cu capul pe spate, cu faţa ei sălbatică
şi speriată, de fiară încolţită. Avea o mască antică, cu trăsături
aspre, teribile şi groteşti, o mască de Gorgonă1 fără ochi, a cărei
gură pare un strigăt mut.
Sub privirea Annettei, Gorgona se trezi. Abia zărise ochii care
o cercetau şi se ridică sălbatică, vrînd să se îndepărteze. Annette o
apucă de mînă şi o opri. Apolline mormăi:
— Ce mai vrei? Lasă-mă! Mi-ai smuls din mînă pîinea unsă
cu murdărie, ruşinea mea, bunul meu… Ce mai vrei? Mă urăşti,
mă dispreţuieşti. Şi eu pe dumneata. Sînt un gunoi. Dar preţuiesc
mai mult decît dumneata!
====================
1 Făptură monstruoasă din mitologie, ale cărei reprezentări
se întîlnesc cel mai adeseori in ornamentaţiile sculpturale.

— Nici nu te urăsc, nici nu te dispreţuiesc, spuse Annette. Te

plîng.
— Scuipă-mă!
— Eu nu te pot judeca. Dumnezeul dumitale se va însărcina
cu asta. Eşti nebună şi mi-e milă de dumneata. Nebunia apasă
asupra lumii. Nu pot şti dacă mîine nu voi fi şi eu lovită. Dar nu
mai poţi rămîne în casa asta.
— Mă goneşti?
— Trebuie să-mi apăr fiul.
— Unde vrei să mă duc?
— Munceşte! Caută de lucru! Cum puteţi sta amîndoi de doi
ani fără să faceţi nimic folositor, în timp ce ţara e în starea asta
jalnică?
— Jalea noastră preţuieşte cît a ei. Să plătească alţii!
— Cine să vă ajute, dacă nu vă ajutaţi singuri? Boala,
cancerul care vă roade, e pricinuit de trîndăvie. Numai munca vă
poate salva.
— Nu pot.
— Cum, dumneata, femeie voinică şi obişnuită cu munca
grea de la ţară, dumneata care suferi de pe urma puterii
necheltuite, te închizi în lene, ca un lup în cuşcă şi, printre gratii,
urli spre dumnezeu! Dumnezeu e munca.
— Nu mai pot. Am nevoie de averea mea. Am nevoie de
pămîntul meu. Mi-au luat totul, mi-au nimicit totul. Averea,
pămîntul, pe toţi ai mei. Nu mi-a mai rămas nimic. Nu mi-a mai
rămas decît el (arătă spre camera lui Alexis). Şi îl urăsc! Şi mă
urăsc! Şi îl urăsc pe dumnezeu, care a vrut asta.
— Iar eu îl plîng, eu care nu cred în el. Mi-e milă de el. Voi îl
trădaţi. Ura, ura e singurul cuvînt care vă umple gurile. Nu
cunoaşteţi altul. Dacă există cumva un dumnezeu, apoi el v-a dat
voinţa. Şi voi ce faceţi cu ea?
— O tăvălesc în noroiul ăsta, în carnea asta pe care mi-a dat-
o. Mă răzbun pe el. E în mine. Mă nimicesc.
— Dumnezeul vostru e ca un scorpion. Dacă nu poate nimic,
se nimiceşte pe sine. — E dumnezeul de la Verdun, dumnezeul de
astăzi.
— Mă scîrbeşti. Lasă-mă! Vrei să mă nimiceşti şi pe mine?
— N-o să te mai încurc multă vreme.
Şi fugi.
Plecară. În aceeaşi zi. Toată casa răsuflă uşurată. Vecinătatea
lor fusese o pricină de neîncetate plîngeri. Annette, care dorise
plecarea lor, se arătă neliniştită văzîndu-i că pleacă. Încercă să
afle noua adresă. Apolline refuză să i-o spună, după cum refuză
tăios banii pe care Annette i-i oferi.
În aceeaşi săptămînă, vecinul lor de etaj, tînărul Chardonnet,
se întoarse într-o permisie de două zile.
 Petrecu ceasurile astea închis în casă. Nimeni nu-l văzu.
Dar, după perete, Marc îi asculta paşii şi urmărea cu privirea
lui ageră drama mută a celui întors.
Clarisse nu mai era cea de anul trecut. Vîrtejul de nebunie
care o cuprinsese trecuse. Se afla din nou în cuib, tăcută, închisă
între cei patru pereţi ai apartamentului ei şi între pereţii mai
ermetici în care se ascunde gîndul. Umbla fără zgomot dintr-o
cameră într-alta, fără să se audă trosnind vreo mobilă sau
duşumeaua scîrţîind. Ca o pisică. Şi în ochii ei, cu pupilele ca un
fir, ce păreau făcuţi din catifea, cu luciri din afară, fără lumină
lăuntrică, sau pe faţa ei, sub fardul ce ascundea obrajii palizi,
nimeni n-ar fi putut citi vreo amintire sau vreun vis. Dar cînd se
întoarse să muşte din fructul grădinii lui, soţul flămînd nu mai
întîlni parfumul sufletului pe care îl lăsase. Şi, deşi nu era
observator prea iscusit, văzu de la prima privire că ceva se
schimbase dincolo de înfăţişarea exterioară. Ce se petrecuse?
Cum putea şti. Zîmbetul din afară nu-şi trădează taina. Degeaba
o cuprinde în braţe. Nu-i cuprinde gîndurile. Nu-i cuprinde decît
trupul. Şi trupul acesta ce-a săvîrşit oare? Şi gîndul, martorul
trupului, ce-a văzut şi ce-a dorit? Ce ştie? Ce ascunde? Ea nu-i va
spune niciodată nimic. El nu va şti niciodată nimic.
Vorbesc liniştiţi despre lucruri obişnuite. Şi, deodată, în
glasul bărbatului răsună mînia. Fără vreo pricină desluşită. Omul
îşi dă seama. Glasul se potoleşte. Tac. Îi e ruşine că s-a trădat, e
furios că nu-i poate smulge taina. Stau lipiţi unul de altul şi,
totuşi, sînt despărţiţi de un zid. El se ridică, fără să scoată o
vorbă, şi iese trîntind uşa. Clarisse nu s-a mişcat; dar peste o
clipă, Marc o aude cum îşi suflă nasul; şi ştie că a plîns.
Cînd soţul pleacă înapoi, la sfîrşitul permisiei, n-au nimic să-
şi spună. Tot ce ar putea să-şi spună ar nărui viaţa aceasta
exterioară, pe care se tem s-o zguduie. Căci cum ar mai putea
trăi, dacă pe cîmpul pustiit – ca un teritoriu bombardat – al vieţii
de acum n-ar avea, ca să-şi aşeze şi să-şi clădească cuibul,
clădirea trecutului, imagine înşelătoare a ceea ce fuseseră ei! Îşi
iau rămas bun. Buzele le sînt uscate. Se îmbrăţişează. Se iubesc.
Sînt străini unul de altul.
Tot în săptămîna aceea – cea din urmă pe care Annette o
petrecu la Paris – se reîntoarse Lydia Murisier.
Văzîndu-se, cele două femei îşi regăsiră emoţia duioasă.
Buzele lor se uniră, înainte de a rosti un cuvînt. Dar, de cum
vorbiră, simţiră zidul dintre ele. Şi fiecare îşi dădu seama că n-ar
deschide singura uşă de trecere, chiar de-ar avea cheia. Era
lucrul cel mai dureros: între ele se afla o barieră, voiau să se
apropie şi nu voiau să facă nimic pentru a da la o parte bariera.
Lydia pierduse felul ei deschis de a fi şi prospeţimea, a cărei
graţie poetică îi învăluia fiecare mişcare. O îndepărtase cu
asprime, o acoperise sub vălurile de doliu. Dăruise celui mort
firea ei jertfită. Beţia de misticism dureros din primele timpuri nu
ţinuse prea mult. Farmecul ei sfîşietor şi bolnăvicios se ştersese.
Asemenea stări nu se pot prelungi decît prin mijloace artificiale.
Inima cere iertare, inima vrea să uite. Pentru a o sili să-şi
amintească, trebuie s-o pui în lanţuri, s-o chinuieşti. E ca un
sclav legat de piatra de moară. O biciuieşte voinţa. Lydia se
încorda cu gîndul la cel mort: „Gîndeşte-te la el! Gîndeşte-te la el!”
Dar nu era de ajuns: „Gîndeşte-te la el!”
Renunţase la orice gînd propriu, pentru a împrumuta toate
gîndurile fiinţei care se voia s-o ferească de uitare, s-o ferească de
propria ei uitare. (Ce luptă tragică duc oamenii în tăcerea nopţilor
împotriva morţii care le năpădeşte comoara dragostei!) Se
înarmase cu idealismul plămădit din idei uscate şi aprinse, din
care era ţesut sufletul celor doi Girerd. Aceştia vorbeau prin gura
ei, prin gura ei tînără, mîhnită şi duioasă.
Era atît de ciudat, atît de penibil s-o asculţi! Annette o
asculta îngheţată şi nu-i putea răspunde. Simţea lipsa voită de
sinceritate, sforţarea eroică şi mincinoasă a fetei, care se ostenea
să creadă ceea ce nu credea, să gîndească ceea ce nu gîndea. Şi
nu-i putea răspunde! Căci ştia cît de neomenos ar fi fost s-o dea
pe faţă. Doar armura de minciuni împiedica să se prăbuşească
această plantă gingaşă şi ruptă! Dar, deşi Annette nu-şi trăda
prin nimic gîndurile, Lydia! le citi pe buzele strînse. Şi puse
zăvorul la poarta, dinainte închisă, a zidului ce le despărţea.
Proslăvea războiul care-i luase fericirea şi viaţa. Se silea să
laude viitorul îndoielnic pe care-l pregăteau aceste lupte.
Propovăduia acel mesianism al dreptăţii şi al păcii viitoare,
cîştigate prin nedreptăţile şi măcelurile de astăzi; proslăvea
ridicarea, peste milioanele de dolii - nu! peste doliul ei, peste
corpul iubitului ei şi înflorind din sîngele lui (singurul sînge care
avea preţ pentru ea!) – a acelei jalnice împărăţii a lui dumnezeu:
împărăţia dumnezeului fără formă, a celor care nu mai au
dumnezeu, a oamenilor apusului care şi-au pierdut dumnezeul şi
doresc, cu orice preţ, un altul: democraţia universală!
O, biată gură îndurerată, cît de fals sună cuvintele astea pe
buzele tale! Zîmbetul tău crispat pare o rană…

Îşi arăta credinţa, se lăuda cu ea. Ghicise că Annette n-o mai

avea (o avusese oare vreodată?). Ghicise că era scîrbită de aceste
idei, că se îndepărtase de toate patimile care pustiau pe atunci
ţările lumii. Iar Annette, care nu-şi dăduse seama de asta, o află
datorită instinctului care le făcea să se împotrivească una alteia,
care despărţea drumurile celor două femei şi le spunea: „Vai! Pe
pămîntul acesta nu ne vom mai întîlni!…”
– Dar unde să te duci pe pămîntul acesta? Ce-au făcut din
el?”
În ultimele zile ale verii lui 1916 aerul din Paris – aerul lumii
– era de nerespirat. Pămîntul părea un bot deschis, care urla
după moarte. În suflarea lui furioasă duhnea cadavrul omenirii.
Mormanele de trupuri strivite de pe Somme şi de la Verdun nu-l
puteau îndestula. De la omorurile sacre, înfăptuite de azteci,
cărora le căzuseră jertfă popoare întregi, cerul nu mai mirosise
hecatombe asemănătoare. În dansul morţii mai intraseră voioase
încă două popoare vecine. De doi ani, era a treizeci şi doua
declaraţie de război. Dansatorii tropăiau cu bucurie. În jurul lor,
presa ghemuită pe vine pocnea din degete, lovea cu oase în
clădiri, urla. În Germania ea cînta un nou imn, imnul către sora
noastră Ura:
Ni s-a dat Credinţa, Nădejdea şi Ura. Dar dintre toate trei, ura
este cea mai măreaţă.
În Franţa, Ştiinţa, geloasă pe cei nouăzeci şi trei de
intelectuali germani1, voia să aibă şi ea intelectuali la fel şi
publica un monument de inepţie josnică: Germanii si ştiinţa,
unde, cu excepţia a două nume, cei mai
==========================
1 E vorba de atitudinea greşită pe care a avut-o faţă de război
o mare parte din intelectualitatea germană, indusă în eroare de
propaganda guvernamentală. Cînd în 1914 trupele germane
bombardează, printre alte monumente de cultură şi artă, şi
catedrala din Reims - la protestul opiniei publice mondiale -
nouăzeci şi trei dintre intelectualii germani alcătuiesc un răspuns
în care caută ai Justifice actele agresive ale Germaniei.
 mari gînditori nu numai că-i azvîrleau pe germani din familia
europeană, dar cu un aer doctoral (ca şi Marfurius şi Pancrace 1)
le analizau creierele, casele, excrementele şi-i izgoneau din specia
omenească. Un Marc om de ştiinţă cerea ca Berlinul să fie ras de
pe faţa pămîntului, pentru a lăsa în mijlocul acestui pămînt trufaş
o oază răzbunătoare de ruine. Un Marc jurist stabilea caracterul
legitim al represaliilor. Unul dintre fruntaşii catolicismului liberal
din Franţa, om cinstit şi respectat, îi felicita pe catolicii francezi
pentru că nu şovăiseră şi refuzaseră, în numele lui Hristos, să-i
ierte pe catolicii din Germania. Un alt conducător de cor îl cerea pe
kaiser drept partea lui de pradă, ca să-l pună în groapa cu urşi
din grădina zoologică. Căci grotescul şi oribilul se împerecheau.
Tartuffe şi Moş Ubu2. La cîntăreţi, la maeştrii de dans,
neruşinarea făţarnică urca pe culmi înalte cît Himalaia. Într-o
şedinţă a Camerei, un ministru ipocrit lăuda, în aclamaţiile
entuziaste ale prietenilor lui politici, cu glasul muiat în lacrimi,
nobila dezinteresare a jurnalelor pe care le plătea. Şi limbutul
Lloyd George3, acest micuţ, foarte micuţ Cromwell, corcit cu
Cyrano de Bergerac, care ţinea într-o mînă biblia şi în cealaltă
sabia (sabia altora), predica fraţilor baptişti o nouă geneză.
Asemuind primele zile ale creaţiunii cu cele ale războiului, al cărui
dumnezeu era el, îşi zvîrlea fulgerele asupra fiilor păcatului,
asupra pacifiştilor: Căci nici o neomenie, nici o lipsă de mila nu
poate fi asemuită cu gîndul lor crud de a opri războiul la jumătatea
drumului. În vremea aceasta, America îşi rotunjea, foarte calmă,
facturile, inundînd lumea veche cu uneltele sale de moarte. Căci
mîna dreaptă nu-i datoare să ştie ce face stînga. Şi dacă e scris:
„Să nu ucizi”, nu e scris nicăieri
====================
1 Personaje ridicole din comedia-balet Căsătoria silită de
Molière.
2 Ubu roi - eroul piesei cu acelaşi nume a scriitorului francez
Alfred de Jarry (1873-1907). Piesa conţine elemente de critică
socială şi politică la adresa burgheziei.
3 Politician englez reacţionar (1863-1944), fost prim-ministru
al Angliei între 1916 şi 1922.
 că nu poţi să fabrici cu cinste unelte de ucidere, numai să fie
de calitate bună şi bine plătite.
Annette, dispreţuitoare şi scîrbită, îşi astupa urechile,
căutînd adăpost pe lîngă sora ei. Dar Sylviei nu-i prea păsa de
fericirea sau nenorocirea celorlalţi, dincolo de cercul îngust al
celor pe care-i iubea, dincolo de bunul ei. Fermecătoarea Sylvie
spunea:
— Scumpa mea, nu trebuie să-ţi pese! Ai răbdare! Uită-te la
mine! Aştept. Pînă la urmă tot se va sfîrşi într-o zi. Dar să nu ne
grăbim! Trebuie să mai ţină. Vezi tu, un prieten bun de-al meu,
băiat drăguţ, căpitan, decorat cu Crucea de Război (tocmai acum
a fost ucis) mi-a spus: „Trebuie să mai ucidem încă un milion de
germani”.
Annette o privi pe Sylvie drept în ochi. Vorbea oare serios?
Da, era serioasă. Desigur, nu de tot! Nu vorbea cu patimă. Nu
purta duşmănie celor pe care-i ucidea dinainte. Dar dacă aşa
trebuia!
— Ştii, îi spuse Annette, că pentru milionul tău trebuie să
socotim cel puţin o jumătate de milion dintre ai noştri.
— Ei, ce să-i faci, draga mea! Trebuie să ne obişnuim cu
gîndul asta…
Să se obişnuiască cu gîndul! Se obişnuise prea bine…
Viaţa mondenă reîncepuse. Cofetăriile erau pline şi clientele
frumoase mişunau din nou în prăvălia Sylviei. Se risipise
încordarea primilor ani, fusese părăsită purtarea austeră din
primele timpuri ale încercării, ca şi reacţiunile bolnăvicioase de
ură sau plăcere, care scuturaseră simţurile în accese de febră.
Lucrurile erau acum mult mai înspăimîntătoare. Natura se
obişnuia. Se adaptase împrejurărilor noi cu plasticitatea josnică şi
minunată car, e a îngăduit omului să se strecoare ca un vierme
prin cele mai mici crăpături unde se ascundea viaţa. Aşa făcuse în
timpul zvîrcolirilor de mii de ani ale pămîntului în prefacere, în
vreme ce speciile care nu erau în stare să se renege şi să se
încovoaie, ca să-şi croiască drum, piereau. De se cuvine sa
admirăm arta de a te întoarce la viaţa obişnuită, în vremurile cele
mai monstruos de neobişnuite, Parisul era pe atunci minunat.
Dar Annette nu se simţea în stare să-l admire. Vedea
oglindindu-se pe chipul fiului ei viaţa vremii; şi oglinda aceasta o
înspăimînta. Marc nu se mai purta cu nervozitate aţîţată, bruscă,
cu violenţele şi rînjetele care o neliniştiseră pe Annette vara
trecută. Pe faţa lui nu se mai vedea nimic. Era nepăsător. Faţa lui
îngălbenită, care părea a spune că înfrigurarea se lăsase la fund,
era stătută ca un iaz cu apă tulbure, dar fără cute. Suprafaţa e
nemişcată. Şi, dincolo de ea, nu se mai vede nimic. Şi nimic din
afară nu se oglindeşte într-însa. Doarme.
Pare că doarme. Pare că nu vede nimic din uraganul ce
încovoaie pădurea dimprejur, nici arborii ce se prăbuşesc, nici
suflurile morţii, nici miasmele ori strigătele din jur – pare că nu-şi
vede mama, care se apleacă îngrijorată deasupra lui. Dar cine
poate şti? Sub luciul iazului se zbuciuma o viaţă. N-a venit
vremea s-o arate la lumină. Şi chiar de-ar arăta-o, n-ar face-o
pentru ochii rugători ai mamei lui.
Doar faţă de Sylvie se deschidea puţin, cînd vorbea. Cu ea se
simţea în largul lui şi sporovăia în linişte. Cînd se afla împreună
cu Annette, se controla şi o observa. De altfel, nu mai era nici
obraznic şi nici îmbufnat, ca în trecut. Se arăta politicos. Asculta
fără să răspundă. Aştepta fără nerăbdare. Aştepta fără nerăbdare
plecarea Annettei.

Annette plecă nedumerită. Marc! se părea mai străin decît

atunci cînd se înfruntau făţiş. De un adversar te mai simţi încă
legat. Cu un nepăsător nu mai ai nici o legătură. Ea nu mai
însemna nimic în ochii lui. Îi era de ajuns cealaltă, Sylvie. Cine îşi
părăseşte locul şi-l pierde. Nu mai era loc pentru ea.
Nu mai avea loc în inima fiului ei. Nu mai avea loc pe lume.
Căci pretutindeni vedea oameni cu care n-avea nimic comun. Şi
nu-i vedea pe cei la fel cu ea. Toate rosturile de viaţă ale celorlalţi,
toate pricinile pentru care ei voiau să trăiască, să creadă şi să
vrea să creadă, să lupte şi să vrea să învingă, se desprinseseră de
trupul ei ca o haină veche, aşa cum se desprind de pe un arbore
frunzele din vara trecută. Şi, totuşi, voia. Era străină de stările
neurastenice, în care energia se împrăştie şi fuge speriată. Era
încărcată cu energie. Şi pricina stării de acum venea din faptul că
n-avea cum să-şi folosească energia. Ce putea face cu puterea ei,
cu nevoia de acţiune, cu nevoia de luptă, cu nevoia de dragoste,
cu nevoia („da, şi asta”) de ură? Să iubească ceea ce iubesc ei?
Nu! Să urască ceea ce urăsc ei? Niciodată! Să lupte? Dar pentru
ce cauză? Se simte singură în această învălmăşeală. Spre cine,
spre ce să se îndrepte?
 De o săptămînă îşi reluase lecţiile la şcoală. Într-o seară de
octombrie, ploioasă şi rece, se întorcea acasă, ostenită şi pe
gînduri. Cînd dădu să intre în casă, observă o frămîntare
neobişnuită pe stradă.
Nu departe de casa ei fusese înjghebat un nou spital.
Abatoarele de la Verdun furnizau din ce în ce mai mulţi răniţi. Nu
se mai găseau destule piroane pentru atîrnatul hălcilor de carne
de martir. Pentru întîia oară orăşelul uitat primise şi el o
încărcătură. Şi pentru întîia oară cei trimişi erau germani!
Pînă la război, oraşul nici nu avusese un spital îndestulător
pentru locuitorii lui. Cei azvîrliţi de pe urma muncii sau lenei
(pînă la urmă sînt puşi cu toţii în aceeaşi grămadă!) erau adunaţi
în localuri strîmte, murdare, dărăpănate, unde se adunau de
veacuri infecţia şi murdăria. Nimănui nu-i păsa, nici bolnavilor,
nici doctorilor. Se obişnuiseră. O dată cu progresul (adică cu
războiul!) începuseră să pomenească de lucruri noi (erau mai
degrabă cuvinte): igienă, antisepsie. Făcînd să sporească moartea,
voiau s-o facă salubră. Prin urmare, murdăria unui nou spital –
un fost internat – fusese lustruită, mirosul de mucegai fusese
amestecat cu fenol, clasele schimbate în săli de spital şi tot
stabilimentul înzestrat cu o cameră de baie – o raritate I
Şi tocmai „boşii” aveau să se folosească cei dintîi de luxul
ăsta! În orăşel se protestă cu indignare. Oamenii fuseseră greu
încercaţi în ultimul timp. Luptele din ultimele luni îi decimaseră
pe tinerii oraşului. Aproape în toate familiile pătrunsese doliul.
Amorţeala obişnuită fusese scuturată pînă la furie. Pînă şi
personalul spitalului era împărţit în două tabere. O parte hotărî
se să refuze a-i îngriji pe duşmani. Se trecea din mînă în mînă un
protest. Sosirea convoiului o luă înaintea hotărîrii. Nu aflară de el
decît atunci cînd îl văzură. Vestea îi scoase pe toţi oamenii din
case.
Convoiul jalnic al prizonierilor fu scos din gară. În cîteva
minute, drumul spre gară se umplu de lume, ca un canal după o
ploaie mare. Cei care se adunaseră acolo erau de obicei nişte
făpturi de treabă, şterse, nepăsătoare, cam grosolane, lipsite de
răutate. Dar, pe loc, li se aprinseră cele mai josnice instincte.
Ivirea convoiului fu anunţată de departe prin urlete. Răniţii se
apropiau. Erau două căruţe cu resturi de oameni vii; pe tărgi –
zdrenţe omeneşti, cu capul dat pe spate. Braţul unuia atîrna,
unghiile zgîriau praful drumului. În faţă, mergea un grup mic –
cei răniţi mai uşor, cu faţa sau braţul bandajat. În rîndul întîi se
vedea silueta înaltă şi slabă a unui ofiţer. Escorta era
neîndestulătoare. Mulţimea se năpusti spre ei, cu pumnii ridicaţi,
femeile cu ghearele întinse. Se înfăptuia Uniunea Sfîntă! Se
puteau vedea, amestecaţi în mulţime, mici negustori şi chiar, cu
cîţiva paşi înapoi, doamne din înalta societate. Nenorociţii care
veneau în faţă se opriră pentru o clipă; cei din urmă îi siliră să
meargă înainte. Împinşi, înaintară cu spaima întipărită pe faţă.
Credeau că vor fi măcelăriţi. Se azvîrliră pietre în ei. Mulţimea
începu să ameninţe cu bastoanele, cu umbrelele. Se auzeau
strigăte care îndemnau la omor, şuierături. Cel mai primejduit era
ofiţerul. Un pumn îl făcu să se clatine, o mînă îi smulse casca şi i-
o aruncă, o femeie îl scuipă în obraz, urlînd. Omul, lovit, se
clătină.
Annette se repezi.
Stătuse în ultimele trei rînduri ale mulţimii. Privea
înmărmurită. Nu prevăzuse nimic, nu hotărîse nimic. Nici nu avu
vreme să desluşească ce se petrece într-însa. Se repezi cu capul
plecat, dîndu-i la o parte pe sălbaticii care-i astupau drumul, şi-şi
croi loc de trecere. Aflară cu toţii cît preţuia puterea unei Rivière.
Şi glasul ei… Ajunse lîngă ofiţer şi, cu braţele întinse, întoarse
spre mulţime, strigă:
— Laşilor! Francezi sînteţi voi?
Cele două strigăte răsunară ca două lovituri de bici.
Annette urmă dintr-o singură suflare:
— Oameni sînteţi? Orice rănit e sfînt. Toţi cei care suferă sînt
fraţi.
Stăpînea mulţimea cu glasul şi cu braţele. Violenţa privirii ei
îi sfredelea pe rînd, îi lovea pe fiecare în faţă. Se dădură la o parte
mîrîind. Annette se aplecă să ridice casca ofiţerului. Clipa aceasta
fu de ajuns ca să nimicească influenţa ei asupra celor din jur. Îşi
arătau şovăind furia, gata să sară asupra ei. Dar în clipa aceea, o
femeie tînără, purtînd costumul Crucii Roşii, veni lîngă Annette şi
spuse cu un glas subţire şi hotărît:
— Doamna a vorbit aşa cum cere onoarea. Duşmanii răniţi
sînt în paza Franţei. Cine îi jigneşte, jigneşte Franţa!
Toată lumea o cunoştea. Făcea parte dintr-una din cele mai
bine văzute familii din regiune. Soţul ci, ofiţer, fusese ucis de
curînd în faţa Verdunului. Gestul acesta fu hotărîtor. Alte două
infirmiere voluntare îşi făcură loc lîngă ea. Cîţiva dintre burghezi
se grăbiră să predice în jurul lor potolirea spiritelor. Femeia care îl
scuipase pe prizonier în faţă îşi arăta zgomotos mila faţă de un
tînăr rănit. Şi mulţimea, dîndu-se la o parte, mormăind, lăsă să
treacă convoiul, însoţit de tînăra văduvă şi de Annette, care-l
sprijinea pe ofiţerul cu mersul împleticit.
Ajunseră la spital şi nici un protest nu mai îndrăzni să se
ridice. Datoria profesională şi omenia îşi redobîndiseră drepturile.
Dar, în zăpăceala primelor ceasuri, întărită de lipsa de infirmieri
(cei şovăielnici se întorseseră noaptea acasă, unul cîte unul),
restul personalului nu mai putu prididi. Aşa că Annette putu
rămîne acolo pînă în toiul nopţii, fără să fie luată în seamă. Cu
ajutorul femeii furioase de adineauri, a sălbaticei aceleia, care se
dovedea acum o cumătră de treabă, căindu-se de violenţa ei şi
căutînd s-o facă uitată, Annette îi dezbrăcă şi-i spălă pe răniţi. Şi
cînd unul dintre nenorociţi fu lăsat la o parte, fiindcă orice
operaţie se dovedise zadarnică, ea rămase lîngă muribund pînă în
ultima clipă.
Era un adolescent brun, slab şi nervos; avea tipul pe
jumătate semit, pe jumătate latin, de prin părţile Rinului. Era
rănit groaznic – avea pîntecele spintecat. Jam foetebat1. Viermii
mişunau în rană. Era scuturat de convulsiuni, strîngea dinţii de
durere şi, din cînd în cînd, începea să urle. Ochii i se închideau şi
se redeschideau, căutînd o făptură, un obiect, ceva în viaţă, un
punct sigur de care să se agaţe în vîltoare. Şi privirea lui întîlni
ochii Annettei, se agăţă de ei. Nişte ochi luminaţi de milă. Fu o
lumină neaşteptată în deznădejdea lui. Nădejdea, înghiţită de ape,
se ivi din nou. Strigă:
— Hülfe!2
Annette se aplecă asupra lui. Îi trecu mîna sub capul ridicat.
Îi murmură la ureche, în germană, cuvinte de milă. Pielea uscată
şi arzătoare fu parcă umezită de ploaie. El îi apucă şi cealaltă
mînă, îşi apăsă degetele
====================
1 În limba latină în original : Mirosind urît.
2 În limba germană în original : Ajutor !

în ea. Annette simţi în adîncul trupului ei fiecare tresărire a

muribundului. Îi insufla răbdare. Sărmanul băiat îşi reţinea
suflarea, ca să-şi înăbuşe strigătele. Şi strîngea mai tare mîna
care-l ţinea deasupra prăpastiei. Ochii Annettei se făceau din ce
în ce mai duioşi, pe măsură ce-l vedea înecîndu-se. Îi spunea:
— Söbnchen! Knäblein! Mein armer lieber Kleiner!1
El mai tresări o dată. Deschise gura s-o cheme. Annette îl
sărută. Nu-şi desprinse mîna din degetele muribundului decît
după ce-l văzu scăpat.
Se întoarse acasă. Era ora trei noaptea. Brumă îngheţată.
Cerul negru. Străzile goale. Camera fără foc. Nu se mai culcă pînă
la ziuă. Groaza lumii pătrunsese în ea. Inima îi era plină de
durere – şi totuşi uşurată, îşi regăsise locul în tragedia omenirii.

Căzuse de pe ea tot ce o apăsase. Cu o mişcare din umeri

zvîrlise totul în lături. Iar acum, cînd privea greutatea azvîrlită la
picioarele sale, înţelegea, în sfîrşit, ce greutate o strivise.
Minţise. Se minţise singură. Fugise de privirea ei. Se ferise să
privească în faţă ideile monstruoase care o apăsau. Primise cu
pasivitate fatalitatea războiului şi a patriei. Primise cu teamă
scuza faptului firesc. Şi, deodată, împotriva naturii sălbatice, se
ridicase propria-i fire tăgăduită şi încătuşată, firea ei trădată,
nesatisfăcută, care acum se răzbuna şi se elibera. Şi pieptul ei,
apăsat de lanţul sălbatic, îşi rupe legătura, răsuflă, îşi cere
dreptul, legea, bucuria – şi suferinţa de asemenea, dar suferinţa ei
– maternitatea.
Să se simtă mamă pentru toţi. Nu numai pentru fiul ei! Cu
toţii sînteţi fiii mei. Fii fericiţi, fii nenorociţi,
===================
1 În limba germană în original : Fiule, băieţelule,
micuţul drag !

vă sfîşiaţi între voi. Dar eu vă strîng pe toţi în braţe. Legăn în

braţele mele somnul vostru dinţii, somnul vostru din urmă.
Dormiţi! Sînt Mama întregii lumi…

Cînd se lumină de ziuă, scrise celeilalte mame, cea a copilului

mort, ai cărui ochi îi închisese, li trimise ultima lui sărutare.
Apoi îşi reluă cărţile şi caietele. Şi reîncepu ziua de lucru,
fără să se fi odihnit – cu putere nouă şi cu pacea în suflet.
 PARTEA A TREIA

Fapta Annettei stîrni multă vîlvă. Fu discutată în toate casele.

De n-ar fi fost încuviinţată pe faţă de către tînăra doamnă de
Mareuil, lumea ar fi osîndit-o fără multă vorbă. Cu o asemenea
chezăşie, unii o aprobară. Mulţi fură scandalizaţi. Toţi îi purtau
pică pe ascuns. Chiar de ar fi avut dreptate, nu se putea îngădui
ca o străină să vină să le dea lecţii de demnitate – si încă pe ce
ton!
Totuşi, cînd se află (în orăşel totul se afla în cîteva ceasuri) că
doamna de Mareuil venise a doua zi să-i facă o vizită Annettei şi
că, negăsind-o, îi lăsase o invitaţie, lumea îşi puse lacăt la gură.
Annette avea o apărătoare puternică. Duşmănia fu lăsată la o
parte pentru prilejul viitor. Directorul liceului o chemă pe doamna
Rivière şi se mulţumi s-o dojenească discret: Nu se îndoieşte
nimeni cu privire la patriotismul ei; dar să se ferească de a-l arăta
extra muros1! Să-şi îndeplinească datoria la locul ei, cînd i se cere
şi cum i se cere. Ne quid, nimis!2
La primul cuvînt cu care Annette încercă să răspundă,
directorul dădu înapoi, cu un gest politicos: „Nu era o
======================
1 În limba latină în original : În afară de ziduri.
2 În limba latină în original : Ce-i prea mult strică!

dojană; doar un sfat”. Dar Annette ştia că sfatul unui

superior e cea dintîi somaţie.
Pentru moment n-avea altceva de făcut decît să-şi pună
iarăşi zgarda şi să intre înapoi în cuşcă. Făcuse ce trebuise să
facă. Mîine i se va arăta datoria zilei de mîine. Deocamdată fu
cruţată de osteneala de a alege. Căci atunci cînd se înfăţişă din
nou la poarta spitalului, poarta rămase închisă. Se dăduse un
ordin care oprea intrarea în sălile spitalului oricărei persoane care
nu făcea parte din cele două organizaţii locale: Crucea Roşie şi
Femeile Franţei (de altminteri, cele două organizaţii se
duşmăneau între ele, ca lupul cu cîinele). Află mai tîrziu că
ordinul era îndreptat mai ales împotriva ei.
Dar dacă poarta aceasta se închidea în faţa nevoii ei de a-şi
sluji semenii, se deschise alta, în care noua ei maternitate urma
să-şi găsească întrebuinţare. Şi nimeni n-ar fi putut prevedea pe
ce căi primejdioase o vor duce obligaţiile pe care avea să le
accepte conştiinţa ei reînnoită.
La prima vizită pe care Annette o făcu doamnei de Mareuil,
tînăra văduvă, deşi păstrînd o rezervă cam rece, îi arătă Annettei
o stimă afectuoasă, pomenindu-i de dorinţa unuia dintre cumnaţii
săi, grav rănit, îngrijit în casa ei, de a o cunoaşte pe doamna
Rivière. Annette primi îndată invitaţia.

Germain Chavannes era înrudit cu doamna de Mareuil,

născută Seigy, doar prin căsătoria surorii sale cu unul dintre
fraţii de Seigy. Dar cele două familii se aflau de multă vreme în
legături strînse de simpatie şi interes. Amîndouă aveau rădăcini
vechi prin partea locului. Moşiile le erau vecine. Deosebirile de
păreri fuseseră totdeauna mai mult aparente decît reale.
Republicanismul familiei de Chavannes avea culori spălăcite;
roşul discret din primele timpuri se decolorase treptat; rămăsese
un trandafiriu care, chiar dacă nu se confunda cu albul regalist,
se împerechea foarte uşor cu el. Bogăţia veche şi temeinică a celor
două familii juca şi ea un mare rol în acoperirea şanţurilor ce le
mărgineau proprietăţile mai mult decît le despărţeau. (Oricînd,
oriunde, proprietăţile se înrudesc între ele.) Îi apropia mai ales
legătura cu pămîntul pe care-l cultivau; aveau vreo douăzeci de
ferme, care se asemănau cu un cîrd de pui ce ciuguleau regiunea.
Îi apropia dragostea de ţară şi de ordinea stabilită, care, dacă nu e
chiar o religie, înseamnă măcar o jumătate de religie (bineînţeles
că vorbim de singura religie care, în Apus, apără cu străşnicie
ordinea stabilită: religia catolică). Aceste trăsături esenţiale, prin
care familia de Chavannes se asemăna cu familiile de Mareuil, de
Thesee, de Seigy, cu toată mica nobilime rurală din regiune,
lăsase între ei numai atîtea deosebiri cît era nevoie spre a măguli
amorul propriu al fiecăruia, convingîndu-l că e mai presus de
vecinul lui. E slăbiciunea oricărui om. Familiile de Seigy sau de
Chavannes erau prea bine crescute ca să-şi dea la iveală
simţămîntul de a fi mai presus decît ceilalţi. Îl păstrau în taină,
pentru plăcerea lor personală.
De fapt, era uimitor că Annette Rivière fusese poftită de
aceste familii. Nu Annette era cea care se mira – ea n-avea
sentimentul diferenţelor sociale. Dar se mira lumea din provincie.
De altfel, Annette fusese invitată doar de cei doi membri ai
familiilor de Chavannes şi de Seigy, cărora împrejurările de faţă le
dădeau drepturi netăgăduite în casă: doamna Louise de Mareuil şi
Germain Chavannes. Amîndoi îşi plătiseră din greu datoria faţă de
numele lor şi faţă de patrie. Şi amîndoi erau altfel decît ai lor.
Annettei îi trebuiră puţine zile ca să-şi dea seama.
Casa Chavannes era o construcţie veche, cu zidurile cenuşii,
aşezată pe o stradă întortocheată, care ducea la catedrală. O
înconjura tăcerea, întreruptă din cînd în cînd de melancolia
clopotelor şi de croncănitul ciorilor. După ce treceai de poarta
îngustă de stejar lustruit, cu podoabe de fier frecate grijuliu – era
singurul lucru din faţada prăfuită a casei care strălucea rece –
înainte de a ajunge la aripa principală a casei, străbăteai o curte
cu lespezi. Ferestrele apartamentelor dădeau în curtea aceasta
fără grădină, fără o frunză de copac, fără un fir de iarbă, închisă
între patru ziduri cenuşii. S-ar părea că burghezii din provincie,
după ce au petrecut luni îndelungate pe moşiile lor, în casele lor
de la ţară, cînd se întorc în oraş, caută să se închidă în aşa fel,
incit natura să nu-i mai poată afla. Familia de Chavannes locuia
aici doar cîteva luni, iarna. Dar evenimentele, războiul, datoria de
a lua parte activă la treburile obşteşti, boala fiului lor, îi hotărîse
să rămînă în oraş, pînă ce se va lumina zarea.
Familia se compunea pe atunci aproape numai din femei.
Tatăl murise. Şi toţi bărbaţii valizi, fii sau gineri, plecaseră.
Rămăsese un băiat de şapte ani, fiul tinerei doamne Chavannes
de Seigy. Copilul se plictisea, cu nasul lipit de fereastră, pîndind
uşa dinspre stradă şi pe vizitatorii rari aţipind în sunetul
clopotelor şi în croncănitul ciorilor. Visa drapele, prăjituri,
morminte. Fu primul chip care o întîmpină pe Annette la intrarea
în casă. Apoi, ori de cîte ori reveni, îl întîlni pe copilul cu ochii
lacomi şi plictisiţi, care, după ce se apropia de ea, o rupea la fugă.
În camera de la etajul întîi, cu tavanul înalt, cu alcovul adînc,
domnea umbra. Un bărbat tînăr, aşezat lîngă singura fereastră a
încăperii, în lumina săracă de noiembrie, se ridică din fotoliu
pentru a o saluta pe doamna de Mareuil şi pe vizitatoare. Dar,
deşi de la întîia privire vedeai că în camera aceasta moartea îşi
ţese pînza, umbra cruţase faţa rănitului. Era unul dintre chipurile
acelea pe care le întîlneşti în Franţa centrală şi care par toate
numai lumină. O figură prietenoasă, cu trăsături regulate, cu
nasul acvilin, cu gura frumos desenată, cu ochii de un albastru
tare, cu barba blondă, li zimbi Annettei şi îi mulţumi cumnatei
lui, cu o privire afectuoasă.
Convorbirea începu curtenitor. Fără consideraţii vagi despre
sănătate şi vreme. Nu depăşeau frazele obişnuite şi prevăzătoare.
Dar, după o clipă, doamna de Mareuil ieşi discret din cameră.
Atunci, Germain Chavannes, ai cărui ochi pătrunzători
cercetaseră faţa Annettei, cu priviri aruncate în grabă, îi întinse
mîna şi îi spuse:
— Buna Louise mi-a povestit isprăvile dumitale. Nu faci parte
dintre cei care prelungesc lupta împotriva duşmanului doborît. Ai
slăbiciunea să cruţi pe cel învins, îndrăznesc deci să nădăjduiesc
că te vei arăta tot atît de îngăduitoare pentru învinsul din faţa
dumitale.
— Dumneata? spuse Annette.
— Eu. Sînt grav rănit. Sînt învins. Sînt titluri mari şi deşarte.
— Te vei vindeca.
— Nu. Lasă-i pe ceilalţi şi pe mine să ne amăgim! Sîntem
destui. Nu pentru asta am nevoie de dumneata. Înfrîngerea
pentru care îţi cer îngăduinţa nu e a trupului, ci a spiritului meu.
N-ar însemna nimic să fiu învins, dacă aş crede în învingător.
— Care învingător?
— Soarta care ne jertfeşte. Nu, nu e numai atît… Soarta
căreia ne jertfim…
— Vrei să spui: patria?
— Acesta e doar unul dintre chipurile ei. Masca de astăzi.
— Şi eu sînt învinsă şi nu cred în învingători. Dar nu mă dau
bătută. Nu s-a sfîrşit totul.
— Eşti femeie. Îţi place să joci. Chiar cînd pierde la joc, o
femeie crede că pînă la urmă tot va cîştiga.
— Nu, nu cred asta. Dar, de cîştig ori pierd, cîtă vreme îmi
rămîne un gram de carne pe care să-l joc în jocul vieţii, îl voi juca.
Germain o privi zîmbind:
— Nu eşti de pe-aici.
— De unde să fiu, dacă nu din Franţa?
— Din ce regiune?
 — Din Burgundia.
— Sîngele vostru e amestecat cu vin.
— Vinul nostru e amestecat cu sînge.
— Ei bine, aş sorbi bucuros cîte un pahar din vreme în
vreme. Vrei să-mi dăruieşti cîteodată un sfert de oră de
conversaţie, cînd vei avea energie de prisos şi ceva răbdare?
Annette îi făgădui şi mai veni. Se împrieteniră.
Vorbeau de toate, în afară de război. De la primele întrebări
rănitul o oprise pe Annette cu un gest al mîinii. Pe aici nu se
trece!
— Nu, să nu vorbim de război! Nu poţi înţelege… Nu e vorba
numai de dumneata… voi toţi de aici… Aici… Acolo… Sînt două
lumi; cei de aici şi cei de dincolo; nu vorbim aceeaşi limbă.
— Nu pot s-o învăţ? spuse Annette.
— Nu. Nici măcar dumneata, cu simpatia dumitale atît de
caldă. Dragostea nu poate înlocui ce n-ai trăit.
Nu poţi tălmăci altuia ceea ce e scris în cartea trupului tău.
— De ce să nu încerci? Doresc atîta să înţeleg – nu din
curiozitate – ci ca să pot ajuta! Aş vrea să mă apropii, umilă, de
suferinţele voastre.
— Îţi mulţumesc. Dar ca să ne ajuţi, lucrul cel mai bun e să
ne faci să uităm. Chiar noi, camarazii de „acolo”, cînd stăm de
vorbă, ne înţelegem să nu vorbim despre lucrurile de „acolo”.
Povestirile de război – din cărţi şi ziare – ne scîrbesc. Războiul nu
e literatură.
— Nici viaţa nu e.
— Aşa e. Dar omul are nevoie să cînte. Şi viaţa e o temă pe
care se pot face variaţiuni. Să cîntăm!
Se opri, gata să se înăbuşe.
Annette îi sprijini capul. El îşi recăpătă răsuflarea şi se scuză,
mulţumindu-i. Pe faţa scofîlcită se ivise iar zîmbetul. Pe frunte îi
atîrna o broboană de sudoare. Stătură fără să vorbească. Se
priveau cu duioşie.
Germain Chavannes avea aproape treizeci de ani. Crescuse în
mediul unei burghezii provinciale, pioasă, liberală, dar îmbibată
de prejudecăţi, prejudecăţi ce formează trăsăturile cele mai
însemnate ale acestor ţinuturi din centrul Franţei (de n-ar avea
prejudecăţile acestea, i-ar stăpîni uşurinţa şi nepăsarea). Germain
ştia toate astea. Plămada trupului său era făcută din aceeaşi apă
şi făină. Dar brutarul necunoscut amestecase la el o drojdie din
alt loc.
Acest burghez tînăr şi bogat, al cărui viitor părea menit din
naştere a fi uşor şi fericit, mărginit în ţarcul întins al moşiei lui, se
dusese să studieze la Paris la Şcoala de ştiinţe orientale şi la
Şcoala de ştiinţe politice. Îl atrăgea nu atît cariera consulară, cît
farmecul călătoriilor. Îşi iubea, totuşi, ţinutul cu patimă – şi cerul,
şi aerul, şi graiul oamenilor, mîncarea, pămîntul bun, oamenii de
treabă. Şi, totuşi, nu visa decît să fugă de-acolo. Aşteptînd să fie
numit în locuri depărtate, străbătuse Europa în toate direcţiile.
Concetăţenii lui cu tabiet socoteau că gustul acesta e foarte
ciudat. Dar n-are rost să discuţi despre gusturi şi culori (mai ales
cînd sînt gusturile unui bogătaş). Războiul îi întrerupsese
planurile de călătorie. Iar acum!! lovise boala. Fusese „gazat”:
ţesuturile lăuntrice îi erau roase încet. Acum nu-i rămînea decît
călătoria în jurul odăii lui (şi nici măcar atît! De cîteva zile era silit
să stea culcat) – călătorie lăuntrică. Nu e nici călătoria cea mai
puţin îndepărtată, nici cea mai puţin tainică. Un ţinut
necunoscut. Îl cerceta treptat. Dar de unde îi venise vocaţia, pofta
de fugă?
Îi explica Annettei, pe tonul voios şi batjocoritor cu care îşi
înveşmînta gîndurile:
— Trăiam la ţară. Îmi plăcea să vînez, nu atît pentru
vînătoare, cît pentru a fi aproape de pămînt şi de făpturile lui,
animale şi plante. Iubeam animalele, şi asta nu mă împiedica să
le ucid. Dar faptul că le ucideam nu mă împiedica să le iubesc.
Cînd ţineam în mînă potîrnichea caldă încă, sau cînd strîngeam
pîntecele unui iepure cu spatele alb, ca să-l fac să dea afară rouă
pe care o înghiţise, mă simţeam poate mai aproape de ei decît de
mine şi de oameni. Nu mă înduioşam. Eşti totdeauna mulţumit
cînd ai tras cu puşca şi ai nimerit bine. Şi cred că de ar fi fost ci
în locul meu şi eu în locul lor, nu le-aş fi scăpat. Dar căutam să
cunosc animalele şi să mă cunosc pe mine. După aceea mîncam
vînatul. De ce strîmbi din nas? Ca să adulmeci mai bine mirosul
de mîncare? O mîncare de potîrnichi pe varză şi cu cîteva felii de
slănină aurită e hrana zeilor. Nu te-ai fi dat nici dumneata în
lături. Dar trebuie să recunoaştem că zeii sînt nişte animale
ciudate!
— Nişte animale groaznice.
— Să nu judecăm! Să mîncăm! Să fim mîncaţi! (acum e
rîndul meu). Şi să încercăm să cunoaştem! Zeii? Sînt prea
departe. Pe cei din apropiere. Animalele şi oamenii. Prima mea
descoperire a fost că, de mii de ani, oamenii şi animalele au trăit
aproape unii de alţii, fără a se strădui să se cunoască. Da, îşi
cunosc părul şi carnea. Dar oamenii nu s-au sinchisit de ceea ce
gîndesc, de ceea ce simt, de ceea ce sînt animalele. Nu sînt
curioşi! Nu le place să fie tulburaţi. Ca să-şi cruţe gîndul, nu
admit că şi animalele gîndesc. Dar iată că, deschizînd ochii, îmi
dau seama, uimit, că oamenii nu se cunosc nici măcar între ei.
Fiecare trăieşte plin de sine şi nu se nelinişteşte de tine. Vecine,
dacă ritmul tău de viaţă se potriveşte cu al meu, totul e în regulă,
eşti aproapele meu. Dacă se deosebeşte, eşti străin. Dacă ritmul
tău de viaţă se împotriveşte ritmului meu, îmi eşti duşman. Celui
dintîi îi dăruiesc cu generozitate propria mea gîndire. Al doilea nu
mai are drept decît la o gîndire de rîndul al doilea. Cît despre al
treilea, vorba cîntecului – Al treilea nu ducea nimic. N-are drept la
nimic: îi tăgăduiesc gîndirea, ca şi animalelor. („Boşii sînt oare
oameni?”) De altfel, fie că celălalt face parte din rîndul întîi, din
rîndul al doilea sau din rîndul al treilea, în toate cazurile, nu-l
cunosc şi nu încerc să-l cunosc. Mă văd pe mine, m-aud pe mine
şi vorbesc cu mine. Cu mine, broasca umflată. „Cu mi-ne! ” Cînd
mă umflă patima sau sentimentul importanţei mele, broasca se
face bou, mă numesc Naţiune, Patrie, Raţiune sau Dumnezeu. E o
stare primejdioasă. Să ne întoarcem la balta noastră! Din păcate,
n-am putut niciodată să orăcăiesc în tihnă, închis pînă la gît în
haina impermeabilă a pielii mele. Din ziua în care demonul
curiozităţii (sau al simpatiei?) m-a prins, am vrut să-i cunosc pe
ceilalţi (nu spun să-i înţeleg: cine s-ar putea lăuda cu asta?). Dar
măcar să-i ating; să pipăi carnea vie a minţii lor, cum pipăiam cu
degetele trupul cald al potîrnichii. Am pipăit-o. Am gustat-o.
Iubindu-i. Ucigîndu-l. Căci am şi ucis.
— Ai ucis! spuse Annette, dîndu-se la o parte.
— A trebuit. Nu fi supărată! Mi-au plătit-o!...

Se destăinuia astfel, învăluindu-şi tragismul gîndirii în ironia

galică. Părea că gîndeşte fără să spere, fără să aibă milă. Era o
ţară a umbrelor. Dar pe pămînt zîmbea soarele celor vii.
Contrastai! făcea şi mai întunecat viziunea lui despre lume.
Germain îşi dădea seama de greşeala de la început a creaţiunii;
dar nu credea că poate fi răscumpărată. Instinctul pătimaş al
Annettei se răzvrătea. Ea credea în rău, în bine, şi le proiecta cu
aprindere pe pînza spaţiului înstelat al vieţii. Se angajase şi ea în
marea luptă. Chiar dacă nu se gîndea să învingă, chiar dacă ţelul
ei nu era să învingă, era totuşi să lupte. Ceea ce socotea rău era
rău; răul era duşmanul. Şi nu stătea de vorbă cu duşmanul.
Dar e foarte uşor să lupţi cînd aşezi tot răul de partea
cealaltă şi tot binele de partea ta. Ochii albaştri ai lui Germain,
care priveau drăgăstos fiinţa aceasta dintr-o bucată, pătimaşă,
cuprindeau un cîmp de luptă ci totul deosebit. Krişna 1 se lupta
împotriva lui Krişna.
=======================
1 Zeu antic indian care întruchipează natura veşnic
vie, dragostea.

Şi nu e de loc sigur dacă fructul luptei e viaţa, ori moartea,

nimicirea totală. Germain vedea neînţelegerea dintre oameni, o
socotea universală, o socotea veşnică. Şi nu-i era hărăzit să mai ia
parte la ca. Avea darul primejdios de a spune da gîndului său,
fără a spune nu gîndului celorlalţi: căci îl înţelegea şi căuta mai
curînd să pătrundă acest gînd, decît să-l schimbe.
Nu fusese totdeauna aşa. Pornise în viaţă cu eul lui întreg,
căutînd şi el nu să înţeleagă, ci să ia. I se deschiseseră ochii de pe
urma dezamăgirilor. Îi povesti liniştit Annettei una din aceste
dezamăgiri. (Nu se simţea stingherit faţă de ea!! se părea o
tovarăşă luminată, care cunoştea viaţa şi care trecuse, desigur,
prin păţanii asemănătoare cu ale sale.)
Iubise o femeie, o iubise tiranic. Credea că o poate iubi după
inima lui, şi nu după inima ci. Socotea că ceea ce e bun pentru el
e bun şi pentru ca. Din moment ce se iubeau, nu însemna oare
acelaşi lucru? Ea îl iubea, dar obosi. Într-o zi, întorcîndu-se
acasă, găsi colivia goală. Fugise. Cîteva rînduri de despărţire îi
explicară pricina. Experienţa fu aspră, dar dădu roade. Afla că
ceilalţi vor să fie iubiţi nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce
sînt ei.
— Ciudată pretenţie, nu-i aşa? Dar trebuie să te obişnuieşti
cu ea. Şi de-atunci, m-am străduit…
Povestea cele întîmplate glumind, aşa cum făcea totdeauna.
— Nu e greu să accepţi pe deplin firea celor pe care-i iubeşti,
spuse Annette, cînd o faci pe socoteala ta. Dar cînd e pe socoteala
lor, sau a vecinilor, poţi primi?
— Vrei să vorbeşti de război?
— De război, de pace, n-are a face! De jungla asta în care cei
tari îi mănîncă pe cei slabi şi-i întîlnesc pe alţii mai tari, care îi
mănîncă la rîndul lor!
— Ai spus chiar dumneata că nu există decît slabi. Pînă la
urmă vor fi mîncaţi cu toţii.
— Sînt de partea celor mîncaţi!
— De! Trăieşti şi ai dinţi buni!
— Aş vrea să am doar buze, ca să-i sărut pe toţi cei vii. Dar
dacă Necunoscutul mi-a pus cuţitele acestea în gură, nu doresc
decît să mă ajute să-mi apăr cu ele copiii!
— Ai ajuns războiul personificat!
— Nu, îi apăr tocmai împotriva războiului.
— Toţi sînt ca dumneata. Să spunem: nouă din zece! Şi fără
celelalte nouă părţi, a zecea parte n-ar putea face nimic.
— Da, războiul menit să cîştige pacea. Nu asta vreau să
spun… Îmi închipui că nu crezi nici dumneata în farsa asta
fioroasă?
— Nu cred. Nu. Dar ei cred. Le respect credinţa.
— Credinţa? O mască după care îşi ascund instinctul de a
face rău, de pizmă, de trufie, de dorinţi, de jaf, de viol…
— Gata, de-ajuns!
— Mai sînt şi altele.
— Ce ştii dumneata despre toate astea?
— Le cunosc pe toate. Le am. Le ţin în mine.
Germain se opri şi o învălui cu o privire de cunoscător pe
femeia din faţa patului său, care vorbea de pace şi care sufla foc
pe nări. Apoi spuse (dar nu rosti chiar cuvintele ce le avea în
minte):
— Eşti de-un soi ales. Nu-ţi lipseşte nimic! Dar spune-mi,
doamnă Iudit, dacă atribui filistenului1 o parte din virtuţile
dumitale, nu te opri în drum şi dăruieşte-i şi restul, tot ce-i mai
bun în dumneata!
— Ce vrei să spui?
— Ei da, dragostea dumitale, credinţa, sinceritatea
dumitale… Îi respingi pe toţi oamenii ăştia, îi respingi pe toţi de-a
valma, ca pe nişte mincinoşi şi răufăcători. E uşor de spus! De-ar
fi adevărat, viaţa s-ar dovedi prea uşoară; şi ei n-ar fi atît de
puternici! Priveşte-i mai de aproape!
==================
1 E vorba de Holofern, căpetenia filistenilor (vechi
popor asiatic ce se războia deseori cu evreii), despre care
legenda biblică spune ca a fost ucis de Iudit.

— Nu vreau să-i văd.

— De ce?
— Pentru că nu vreau.
— Pentru că ai văzut.
— Am văzut.
— Dar ai văzut pătimaş… Înţeleg: te stinghereşte în acţiune…
Dar fie că acţionezi, fie că nu, trebuie întîi să vezi! Îţi împrumut
ochelarii mei. Priveşte! Vei hotărî pe urmă ce ai de făcut…

Văzu, cu sau fără voie. Germain nu-i ţinu discursuri lungi

despre omenire. Nu era felul lui. Şi apoi, în ochii lui, omul în
general nu făcea nici cît o ceapă degerată. Îl interesa doar ceea ce
trece: o făptură, un ceas. După părerea lui, ceea ce nu trece. Ceea
ce nu moare înseamnă că nici nu trăieşte, că e mort.
Îi vorbi doar despre orăşel şi despre ţinut. Din copilărie
adunase în albumul lui o provizie de „desene”: portrete schiţate,
reluate, adîncite, în care caracterul se ghicea sub înfăţişare.
Oameni din oraş, de la ţară – îi cunoştea pe toţi, pe din afară şi pe
dinăuntru, pe o parte şi pe alta. N-avea decît să aleagă. Din
colecţia lui îi arătă pe cîţiva, pe care Annette credea că-i cunoaşte
– dintre cei a căror judecată îngustă şi al căror egoism o
înăbuşeau. Erau unii dintre bărbaţii şi femeile acelea care, în ziua
sosirii prizonierilor, se purtaseră ca nişte lupi turbaţi. Aveau şi ei
bunătatea lor, virtuţile lor familiale. Sub învelişul opac, vieţile
acestea greoaie se arătaseră şi ele în stare de fapte devotate. Şi
fiecare dintre aceşti saci cu oase, pentru care se părea că nu
murise nici un dumnezeu, fiecare îşi purta crucea lui. Annette o
ştia! Dar şi ea îşi purta crucea ei. Şi, asemenea lor, se simţea
îndemnată să creadă că doar crucea ei era cea adevărată. Vedea
de o parte călăi, de alta victime. Germain o sili să vadă că fiecare
este, în acelaşi timp, călău şi victimă. Acest necredincios o făceai
să vadă o extraordinară procesiune spre Golgota: un popor întreg
de purtători de cruce, care aruncă celui de pe cruce ocara şi
piatra.
— Dar e groaznic! spuse ea. Nu pot fi lămuriţi? În loc să se
ucidă între ei, să-şi întoarcă puterile unite…
— Împotriva cui?
— Împotriva marelui călău!
— Spune-i pe nume!
— Natura!
— N-o cunosc…
Germain ridică uşor din umeri. Apoi reîncepu:
— Natura? Mai uşor ar fi să avem de-a face cu un dumnezeu!
Un dumnezeu ar fi în stare să judece (cel puţin aşa ne place să
nădăjduim!). Dar natura cine e? Cine a văzut-o? Cine i-a văzut
capul? Inima? Ochii?
— Priveşte aici. Sînt ochii mei. Trupul meu. Inima mea. Eu
sînt. Eu şi aproapele meu.
— Aproapele dumitale? Uite, priveşte bine!… Nu, nu pleca!
Aşteaptă o clipă!…
Sosea un vizitator. Un tînăr gras şi roşu la faţă. Avea faţa
copilăroasă şi de treabă, ca a îngerilor graşi de pe portaliul
catedralei din Bourges. Purta uniformă. Era un cunoscut de-al lui
Germain, fiul unui proprietar bogat dintr-un orăşel vecin. Se afla
în permisie şi străbătuse zece kilometri ca să-l vadă pe Germain.
Îl îmbrăţişă pe bolnav. O salută respectuos pe Annette. Începu să
pălăvrăgească. Plesnea de voioşie şi sănătate. Aducea veşti de la
cutare sau cutare, ale căror nume nostime şi de treabă semănau
cu cele ale unor servitori de comedie. Era vorba de camarazi de
„acolo”. Unii muriseră. Alţii erau în viaţă. Vorbea pe nas şi cîntînd
cu accentul ţinutului, şi povestirea părea astfel mai voioasă.
Pentru urechile Annettei, vizitatorul se străduia să-şi îndulcească
expresiile (avea respect pentru doamne). Îşi supraveghea vorba.
Cînd! se adresa Annettei, o făcea pe un ton prietenos, cu o politeţe
învechită. Îşi regăsea felul deschis de a fi cînd vorbea, cu gura
plină, de ai lui, de mama, de o surioară pe care o adora. Semăna
cu un copil mare, drăgăstos, cuminte şi fără ascunzişuri.
După ce plecă, Germain o întrebă pe Annette:
— Ei, ce spui? Parcă ar fi unt; să-l ungi pe pîine.
— Aici nu-i nimic prefăcut, răspunse Annette. Parcă-i lapte
curat, nesmîntînit. Miroase ca iarba grasă din cîmpiile voastre.
— Ce-ai fi spus dacă l-ai fi văzut pe copilaşul ăsta gras, pe
băiatul ăsta de treabă, fiu bun, frate bun, tovarăş bun (i-ai dărui
mîntuirea fără să fie nevoie să se spovedească; şi el ar primi-o fără
mofturi; nu minte: e deschis la vorbă şi la gînd), dacă l-ai fi văzut,
cum l-am văzut eu, în tranşee, într-o zi de asalt, rîzînd, cu un
cuţit de măcelar în mînă.
Annette făcu un gest de scîrbă.
— Potoleşte-te! N-o să mai vezi nimic, te cruţ. Trag obloanele.
Toate-s închise. Afară e noapte. Sîntem numai noi doi în cameră.
Annette spunea, încă înspăimîntată:
— Şi mai poate rîde! E cu cugetul împăcat!
— Nu-şi mai aminteşte de nimic.
— Nu e cu putinţă.
— I-am văzut şi pe alţii, care, după ce săvîrşiseră ziua lucruri
de nespus, dormeau noaptea ca nişte copii. Nici urmă de
remuşcare. Trebuie să adaug că ar fi gata, după un ceas, să-l
îmbrăţişeze pe duşmanul pe care l-a ucis. Şi că uită, la fel de
repede, accesul de bunătate, ca şi accesul celălalt. E prea greu să
pui armonie în făptura omenească. Oamenii n-au vreme. Trebuie
să-şi păstreze toate puterile pentru clipa de faţă, să trăiască din
clipă în clipă o viaţă îmbucătăţită, făcută din bucăţi tăiate la
întîmplare şi fără legătură, ca un ciudat joc de copii…
— Nenorociţii!
— Nu-i plînge! Se simt foarte bine.
— Pe mine mă plîng în ei.
— Tot vechiul egoism! Păstrează-ţi eul dumitale pentru
dumneata şi lasă-li-l pe „al lor”!
— Nu, nu pot crede că aceasta e adevărata lor fire…
— Homo additus naturae1. E firea lor, într-o ediţie revăzută şi
mărită de societate. S-ar părea că războiul e exerciţiul obişnuit al
unui instinct firesc, consfinţit de obiceiuri. Şi cine ştie? Poate că e
o descărcare a puterilor nimicitoare, ascunse în fiecare făptură:
după ce şi le-a mulţumit, omul se înseninează.
— Dar dumneata?
— Nu e vorba de mine. Eu sînt şters de pe listă.
— Nu! Vreau să te aud pe dumneata.
— Încă nu! Aşteaptă! O să vină şi rîndul lui Germain
Chavannes. Dar mai întîi, ca să-l cunoşti, trebuie să vezi cu ochii
lui.
— Aş voi să văd în el.
— Răbdare! Şi eu am avut răbdare! Gîndeşte-te cîtă mi-a
trebuit, văzîndu-mă prins în plasă, să nu mă las înşelat de cine
mă ţinea prins!
— Dacă-i aşa, cum de ai putut lua parte la lupte?
— Aş putea să-ţi răspund: „N-am fost lăsat să aleg…” Dar
chiar de mi s-ar fi dat să aleg, ar fi fost la fel: aş fi ales plasa. Nu
vreau să mă laud: atunci nu gîndeam ceea ce gîndesc astăzi.
Darul acesta supărător de a lăsa să străbată în mine sufletele
celor din afară m-a făcut adesea să uit de sufletul meu. Sîntem
francezi, trăim împreună, ne interesăm unii de alţii, ne ascultăm
cum gîndim cu glas tare, gîndim cîte doi, cîte douăzeci, cîte o mie.
Şi ajungem să fim doar o cutie de rezonanţă pentru orice ecou.
Nu-ţi poţi închipui, nimeni nu-şi va putea închipui ce entuziasm
minunat ne-a cuprins în primele zile. Cîntecul plecării2. Parcă nu
cin tecul ne ieşea din gură. Noi ieşeam dintr-însul. Plutea cum
pluteşte pe basorelieful de pe Arcul de Triumf îngerul care strigă,
de Rude.3 Dar de o sută de ori mai frumos.
=====================
1 În limba latină în original : Omul e o completare a naturii.
2 Le chant du départ, cîntec revoluţionar scris în 1794 de J.
M. Chénier.
3 François Rude (1784-1855), sculptor francez, autorul unuia
din basoreliefurile ce împodobesc Arcul de Triumf din Franţa.

Ne acoperea cu aripile lui. Nu mergeam, eram purtaţi. Ne

duceam în zbor să liberăm lumea. Era un fel de beţie, aşa cum
simţi în dragoste, înaintea îmbrăţişării. Ce îmbrăţişare! Groaznică
înşelătorie! Totul e înşelătorie! Chiar şi dragostea. Ne jertfeşte
celor care vor veni: viitorului. Dar beţia asta războinică! Care-i
ţelul? La ce, pentru ce ne jertfeşte? Cînd, treziţi din beţie, am
început să ne punem întrebarea, jertfa se împlinise. Tot trupul ne
era prins în roată. Rămînea doar sufletul. Sufletul istovit. Ce poţi
face cu sufletul fără trup, cu sufletul împotriva trupului? Să te
chinuieşti? Sînt de ajuns ceilalţi călăi. Nu mai ai altceva de făcut
decît să vezi, să ştii şi să primeşti. Ai făcut săritura. Ai făcut pe
prostul. Un, doi… Haide! Pînă la capăt… Viaţa nu vinde bilete dus
şi întors. O dată plecat, nu te mai întorci. Şi chiar de-aş fi vrut,
nu m-aş fi întors singur! Eram cu toţii împreună. Să murim
împreună. Ştiu ca moartea asta e absurdă, că e zadarnică. Dar să
scapi singur? Nu! Asta nu se face! Fac parte din turmă. Urmez
turma.
— Şi turma te urmează.
— Ca oile lui Panurge1.
— Cînd o să refuze vreunul dintre voi să sară?
— În păşunile noastre n-o să se ivească nici unul.
— Cine ştie?
— Poate că în păşunea dumitale, Annette? Oiţa dumitale?
— Băiatul meu! A! Doamne! Nu mă face să mă gîndesc la
asta!
— Vezi! N-ai îndrăzni să-l sfătuieşti.
— Măcar pe el să-l cruţe războiul. Să mă cruţe!
=====================
1 Personaj din romanul Pantagruel de François Rabelais
(1494-1553). Aluzie la episodul în care Panurge, certîndu-se cu
negustorul Dindenault, cu care călătorea împreună pe aceeaşi
corabie, ii cumpără acestuia o oaie, pe care apoi, pentru a se
răzbuna, o aruncă in mare. Curînd după aceea toate oile din
turma negustorului se aruncă la rîndul lor în mare.

— Amin! Dar să nu spunem noi liturghia. Ni se cere doar să

răspundem. Ritul sîngeros se săvîrşeşte. Şi sîntem oameni prinşi.
— Admit să fiu prinsă eu. Dar nu şi el!
— Te vei deprinde cu înţelepciunea bunelor mame din
Franţa, din Germania, din veşnica omenire. Se resemnează la
picioarele celeilalte mame, Mater Dolorosa1.
— Niciodată! Copilul e al meu. Îl păstrez.
— Împotriva tuturor?
— Împotriva tuturor.
— Chiar împotriva lui?
Annette lăsă capul în jos, cu suflarea tăiată.
Germain atinsese punctul dureros – frămîntările ei, îndoiala
tainică, temerile pe care nu voia să şi le mărturisească. Nu
răspunse nimic. Nu vorbea niciodată de fiul ei. Germain ştia
numai că există. Dar tăcerea ei vorbea pentru dînsa. Germain se
prefăcu că n-o aude.
 — Îi cunosc eu pe puii ăştia de soldaţi! Pe cei din
contingentul! 918. Cum vor fi cei din contingentul! 920? Nu se
încurcă cu iluzii, ca nătîngii lor de fraţi mai mari! Nu-i primejdie
că vor fi dezamăgiţi. Socotesc războiul drept o afacere. Nu mai e
vorba de fleacuri: Drept, Justiţie, Libertate. E vorba de cîştigat.
Fiecare pentru sine. Pentru întregul lor eu. Pentru eul carnivor.
Struggle for life, life for struggle2. Mirosul femeii, mirosul gloriei,
mirosul sîngelui. Şi dispreţ pentru tot. Visul tigrului deşteptat.
— Eşti diavolul! spuse Annette.
— Ce mai diavol! răspunse Germain. Mă scol de la masă, fără
a fi mîncat.
— Îţi pare rău?
— Nu. Sînt dintr-un soi de oameni a căror vreme a trecut. Nu
mă plîng. Trebuie să înţeleg. Să înţeleg tot.
=========================
1 În limba latină în original : Mama Îndurerată.
2 În limba engleză în original : Lupta pentru viaţă, viaţa
pentru luptă.

— E îngrozitor! Să înţelegi totul înseamnă să nu mai faci

nimic. Inima se împotriveşte. Sînt femeie. Ce-mi rămîne?
— Îngăduinţa.
— Nu e destul! Vreau să ajut. Vreau să salvez.
— Pe cine? Dacă ei nu vor să fie salvaţi?
— Fie că vor, fie că nu! Vreau eu. Ştiu că nu sînt nimic, că
nu pot nimic. Dar vreau totul. Trebuie. Chiar dacă toţi zeii şi
diavolii şi cei mai răi dintre diavoli – oamenii – chiar dacă lumea
întreagă ar spune nu, eu tot aş spune da!
— Eşti ca Martine1, care vrea să fie bătută!
— Nu te încrede! Dau înapoi.
— Toate sforţările dumitale n-ar putea mişca un grăunte de
praf de pe piatra aspră a sorţii.
— Poate… Nu… Dar îmi uşurează inima.
— Ţi-am spus-o: eşti Bellona. Numele dumitale, Anne, este
un nume fals.
— E numele bunicii aceluia care a biruit moartea.
— Şi a murit.
— Dar a înviat a treia zi.
— Crezi asta?
 Annette se opri, înmărmurită:
— Înainte n-am crezut-o niciodată…
— Dar acum?
— Nu ştiu… Parcă m-a străpuns ceva.
Germain o privea pe femeia asta ciudată, în inima căreia
pătrundeau oaspeţi tainici şi neaşteptaţi.
Aşezată lîngă pat, pe un scăunel, Annette îşi sprijini de
cearşaf fruntea plecată, de parcă s-ar fi închinat. Germain puse
uşor mîna pe casca blondă a părului ei. Annette înălţă fruntea.
Avea ochii miraţi, dar calmi. Germain o întrebă cu jumătate de
glas:
— Prin urmare crezi?
====================
1 Slujnică isteaţă şi bună de gură din comedia Femeile
savante de Molière.
2 Zeiţa războiului în mitologia romană.

Ea spuse:
— În ce?
Era sinceră. Nu-şi mai amintea. Reluă:
— Cred că trebuie să acţionez, să ajut, să iubesc.
— Bine, spuse Germain. De asta te-am chemat. N-am vrut să
ţi-o spun de la început. Voiam să te văd şi să văd în dumneata.
Acum am văzut. Am vorbit destul despre lucruri străine. Iartă-mi
ironia cu care îmi învălui cuvintele! Deschid uşa. Intră, soră Anne!

— Cînd izbucneşte focul în jurul casei tale şi nu te simţi în

stare sa scapi totul, laşi pradă o parte focului, părăseşti tot ce
trebuie să ardă, sfarmi punţile şi te adăposteşti în turnul unde
sînt închise lucrurile cele mai preţioase. Îţi salvezi viaţa, viaţa cea
mai preţioasă. Sau aştepţi ca focul să prefacă toată casa în
cenuşă. Nu mi-am salvat viaţa. Dar mă cuprinde focul. Ajută-mă,
Anne!
Nu se putea împiedica să vorbească tot în chip glumeţ. Dar în
glasul lui se simţea neliniştea. Annette îi prinse mîinile:
— Iată mîinile mele! Ce trebuie să scap? Mîinile acestea pot
scoate orice din foc.
 — Bucuria mea, credinţa mea şi eul meu. Pe acela pe care îl
iubesc.
— Pe aceea?
— Pe acela… pe prietenul meu.
— Unde e? De ce nu vine?
— E prizonier.
— În Germania?
— În Franţa.
— E „duşman”?
— Precum ai spus-o. Mi-au luat fratele, prietenul, tot ce am
mai bun şi mi-au spus: „Uită şi ucide! E duşman”
— Şi v-aţi bătut?
— Niciodată împotriva lui. Cînd stăteam cu faţa la graniţă,
ştiam că el nu e de cealaltă parte. Înainte de plecare, l-am
îmbrăţişat în Franţa. A rămas acolo.
— A fost arestat?
— E în partea de apus, închis într-un lagăr de prizonieri. Şi
de trei ani – e atît de aproape şi atît de departe!
— N-am primit nimic de la el, nu ştiu nimic de el. Mai
trăieşte? Şi eu mor…
— Cum! Nu poţi avea ştiri?
— Nu le pot cere aici.
— Familia dumitale te iubeşte. Nu ţi-ar putea refuza nimic.
— Nu, nu le pot vorbi de asta.
— Nu înţeleg.
— O să înţelegi. Oricum, te-am găsit pe dumneata. Am
bucuria să-ţi vorbesc despre el. Să vorbesc despre el cu altcineva
care l-ar putea iubi. E aproape ca şi cum i-aş vorbi. O să-l
iubeşti?
— Îl iubesc în dumneata. Arată-mi-l! Vorbeşte-mi de el!

— Pe el îl cheamă Franz şi pe mine Germain. Germain,

francezul şi Franz germanul! L-am cunoscut cu doi ani înainte de
război. Locuia de mai mulţi ani la Paris. Picta. Eram vecini de
cartier. Camerele noastre dădeau în aceeaşi grădină. Trecuserăm
luni întregi unul pe Ungă altul fără să ne vorbim. O dată, într-o
seară, ne-am lovit din nebăgare de seamă unul de altul, la un colţ
de stradă. Dar de asta mi-am adus aminte doar mai tîrziu. În
învălmăşeala Parisului, care-i poartă pe bărbaţi şi pe femei ca pe
nişte frunze, oamenii se întîlnesc, se ciocnesc cu mult înainte de a
se vedea. Dar e de ajuns o clipă de atenţie, ca să descopere că s-
au văzut. Într-o zi, un prieten comun l-a adus la mine. Şi l-am
recunoscut. Avea douăzeci şi trei de ani, dar părea cu mult mai
tînăr. Mai purta încă pecetea femeii – a mamei pe care o pierduse
în copilărie. O figura fina, emotivă, neliniştită, pradă tuturor
vînturilor nădejdii sau bănuielii. Care schimbă brusc umbre şi
lumini. Figura aceasta trecea de la dăruirea plină de încredere la
o descurajare bănuitoare. Cînd se deschidea toată, cînd se
retrăgea în sine, duşmănoasă, nepătrunsă. Dar eu eram singurul
care vedeam schimbările şi le căutam pricina. Nici unul dintre cei
cu care fusese în legătură nu se sinchisea de aceste schimbări.
Iubeşti sau nu iubeşti. N-ai vreme să ştii pe cine iubeşti. Nici mie
nu mi-a păsat multă vreme de ceilalţi. Dar viaţa m-a făcut s-o
plătesc scump (ţi-am povestit-o). Am aflat pe socoteala mea că nu
trebuie să-ţi iubeşti niciodată aproapele aşa cum te iubeşti pe
tine, ci ca pe un altul, aşa cum e el, cum vrea să fie, ca pe un
altul pe care trebuie să-l descoperi. Nu, tînărul străin nu-mi
semăna. Tocmai de aceea! Aveam nevoie de el. Avea nevoie de
mine. În mediul în care copilărise şi fusese educat trăise într-o
atmosferă apăsătoare. O şcoală de mici nobili militari, clericali, cu
asprimea lor rigidă şi cu trăsăturile lor anormale de castă
antisocială. Acolo, firea lui feminină fusese brutalizată. Era prea
slab şi prea singur ca să reacţioneze. Trebuise să se plece sub
constrîngerea obiceiurilor şi a felului de a gîndi al celorlalţi. Dar
păstră toată viaţa rana, aşa cum o fată îşi aminteşte de un viol.
De atunci rămăsese sfios şi supărăcios, fără încredere în sine,
fără voinţă, neadaptabil, urîndu-i pe oameni, cu o nevoie flămîndă
de a iubi, de a fi iubit, de a se dărui – şi cu durerea constantă că a
fost înşelat. Căci firile acestea sînt făcute ca să fie înşelate. Prea
îşi arăta cu naivitate punctele slabe. Oamenii nu se pot împotrivi
plăcerii de a-i înţepa, de a-i face să ţipe. E mai bine să nu fii de
loc înarmat, decît să fii înarmat pe jumătate. După moartea
tatălui său, Franz fugi din ţara ui. Veni la Paris şi încercă să uite
visul urît al copilăriei. Amintirile din trecut, care te-au făcut să
suferi, sînt ca un talisman vrăjit. Vremea le îngustează. Dar
trupul simte rana şi mai tare. Totuşi, Parisul îşi exercită farmecul
său asupra tînărului, a cărui viaţă fusese lipsită de frumuseţe. La
Paris, ea este elementul firesc, o respiri în toată puritatea ei; şi
chiar faptul că frumuseţea e amorală pare o binefacere în plus.
Dar Franz era prea obişnuit cu viaţa interioară, ca să nu-i simtă
lipsa în jurul lui. Suferea de pe urma batjocurii şi a uscăciunii
sufleteşti a celor pe care-i vedea. Avea credinţele lui: toate îi fură
zdruncinate. Nu era în stare sa se apere singur împotriva
scepticismului şi a molimii plăcerii. Pentru prietenii lui, care se
desfătau instruindu-l pe acest sălbatic, lucrurile acestea nu erau
primejdioase. Nimic nu e primejdios pentru oci care, nu iau nimic
în serios, căci nimic nu-i ia în serios. Dar lui totul! se părea
serios. Se ducea la fund, nutrind o scîrbă îngrozitoare, pentru
faptul că nu se putuse împotrivi. Atunci l-am întîlnit. Prietenii
care mi-l prezentară – nişte oameni de treabă, nu prea delicaţi din
fire – ţineau la el, ceea ce pentru astfel de oameni e un motiv să se
poarte grosolan. Se desfătau de mărturisirile pe care! le
smulseseră şi, fiind băieţi buni, nu petreceau numai ei; profitau şi
cunoscuţii lor. Franz era arătat în societate ca un fel de
curiozitate nostimă şi simpatică. Fireşte că „patronii” lui (aşa se
socoteau ei) îi exploatau politeţea şi sfiala. Doamna îl punea să
alerge după comisioane, sau îl plimba prin marile magazine,
pentru ca Franz să-i dea sfaturi la cumpărat şi să-i poarte
pachetele. Domnul îl chinuia cu lectura năzbîtiilor lui şi îl încărca
cu demersuri neplăcute prin redacţii. Era un famulus1, bun de
orice corvadă. În schimb, îl ţineau din scurt, îl învăţau, toţi îi
dădeau sfaturi pe care el nu le cerea, îi jefuiau gîndurile,
pătrundeau fără ruşine în sentimentele lui ascunse, i le arătau,
goale şi ridicole. Toate astea pentru binele lui: ar fi trebuit să fie
prea recunoscător ca să se mai şi plîngă. Nu se plîngea de nimic;
dar, slavă domnului, spre binele lui, se arăta nerecunoscător…
Am văzut asta numaidecît. Sub zîmbetul silit cu care era nevoit să
primească vorbele măgulitoare şi batjocoritoare, de cîte ori îl
prezentau, am citit o suferinţă răzvrătită şi o umbră de
deznădejde. N-am avut nevoie de explicaţii ca să înţeleg.
Măsurasem dintr-o privire depărtarea dintre el şi patronul lui. Şi,
după ce acesta a terminat de vorbit, m-am adresat, fără a-i
răspunde, aceluia care tăcuse – i-am vorbit cu mila şi respectul
======================
1 În limba latina în original : sclav.

pe care l-aş fi avut pentru tînărul Oreste, căzut în mîinile

barbarilor din Taurida1. Păcat că n-ai văzut ce lumină i s-a ivit în
ochi, de la primele mele cuvinte. Recunoştea limba patriei lui.
Patria ce supravieţuieşte oricărei Troie. Patria prieteniei. Şi
respectul pe care orice suflet omenesc îl datoreşte tovarăşilor săi,
dar pe care îl dă cu atîta zgîrcenie, îl înduioşă pînă la lacrimi. M-
am prefăcut că nu-i văd lacrimile şi am vorbit mai departe, ca să-i
las vreme să-şi stăpînească tulburarea. Mi-a înţeles gîndul; şi
după ce şi-a regăsit stăpînirea de sine, am început o convorbire
gravă şi prietenoasă, sub ochii lui Thoas, care nu pricepea nimic.
Vorbeam doar despre lucruri fără însemnătate. Dar glasul era
totul. Privirii lui, care întreba: „Tu eşti privirea mea răspundea:
„Eu sînt, frate”. De cum se întoarse acasă îmi scrise cîteva rînduri
exaltate. A doua zi, l-am reîntîlnit singur. Într-adevăr, nu-mi
dădusem seama de răsunetul pe care-l stîrnise în inima lui
flămîndă elanul de simpatie pe care i-l arătasem. Şi mai puţin mi-
aş fi putut închipui ce loc va căpăta în viaţa mea noul venit. Ca
toată lumea, avusesem doi-trei prieteni: niciodată nu le cerusem,
nici nu le dădusem mult. Ne vedeam cu plăcere sinceră, ne
făceam unii altora servicii. Dar ne dădeam seama în tăcere de
graniţele pe care n-ar fi fost prevăzător să le trecem. Egoismul
tinerilor socoteşte graniţele acestea fireşti. Nu aştepţi de la alţii ce
nu aşteaptă alţii de la tine. Un francez preţuieşte viaţa şi oamenii
după chipul şi asemănarea lui. Nu face nimic de prisos. Ştie să se
mulţumească cu puţin. Dar tînărul Oreste pe care îl dezlănţuisem
nu se mulţumea cu puţin! Nu s-a priceput niciodată la asta. Nu-şi
măsura simţămintele pe măsura vieţii. Mi-a adus o prietenie
croită pe măsura unei specii dispărute. Ca să corespund, a trebuit
să cresc. N-am izbutit prea bine. Dar mi-am dat toată osteneala,
pentru că el voia aşa. Căci îmi dădea
====================
1 Thoas, regele Tauridei, în mitologia antică, poruncise
ca toţi străinii sosiţi in ţară să fie jertfiţi zeiţei Diana.

totul. Şi-mi cerea totul. Şi, doamne sfinte! cred că a şi luat

totul – cît a fost, mult ori puţin…

După povestirea aceasta lungă, pe care o rostise fără grabă,

mai mult pentru sine decît pentru Annette – vorbind rar în unele
clipe, ca să le poată retrăi mai bine – Germain se opri, cu gîndul
pierdut.
Annette, aplecată spre el, se ferea să facă vreo mişcare, care
ar fi putut împrăştia farmecul. Ochii ei, care oglindeau vraja
trecătoare, urmară să asculte şi după ce Germain sfîrşi de
povestit. El îi privi ochii. Se scurseră cîteva minute, într-o
convorbire mută. Annette îl înţelegea foarte bine. Cam stingherit,
Germain spuse, ca şi cum ar fi vrut să răspundă gîndului
Annettei (părea că se scuză):
— Nu-i ciudat? De cînd ne-am născut trăim în noi, ne
cunoaştem, ni se pare că ne cunoaştem. Un om pare ceva simplu
şi dintr-o bucată. Toţi se aseamănă, parcă sînt scoşi dintr-un
magazin, întregi, gata făcuţi. Dar cînd încerci materialul, cîte
fiinţe deosebite descoperi! Cine mi-ar fi spus că voi descoperi în
mine un suflet de mamă, necheltuit în întregime, ori de soră
îndrăgostită? Rîzi…
— Rîd de mine, spuse Annette. Nici mie nu-mi lipsesc
sufletele nefolosite.
— Da, desluşesc şi eu vreo cîteva. Păstoreşti o turmă
întreagă.
— Sînt fericită, spuse Annette, cînd nu mă conduc oile pe
mine!
— Fiecare trebuie să trăiască, spuse Germain. Lasă-le să
pască!
— Dar păzitorul?
Rîseră amîndoi.
— Dă-o naibii de societate! spuse Germain. Nu ştie decît de
cod.
Se gîndi o clipă, apoi reluă:
— Aşa se întîmplă cu sărmana noastră prietenie. Există oare
ceva mai omenesc decît ca, atunci cînd vezi cum cineva se îneacă,
să-i întinzi mîna, şi, după ce a apucat-o, să-l iei în braţe şi să
veghezi asupra lui? Franz fusese lipsit din copilărie de orice
dragoste adevărată, şi dragostea lui se ascundea după un dig de
suferinţe. Cînd m-a întîlnit, zăgazul s-a deschis. A fost o
adevărată inundaţie. Am vrut să mă împotrivesc. Dar oare poţi să
nu primeşti darul unei inimi nobile, care crede în tine? îi eşti
recunoscător pentru credinţa pe care ţi-o dă şi pe care n-o aveai
înainte. Încerci să te arăţi demn de ea. Dragostea lui puternică m-
a făcut să simt cît îmi lipsise şi mie dragostea. Cînd n-ai cunoscut
niciodată o mare prietenie, te obişnuieşti cu viaţa săracă. Sărăcia
te face înţelept, nu aştepţi nimic altceva de la viaţă. Dar cînd se
iveşte legătura care înfăptuieşte armonia între două spirite, îţi dai
seama că o aşteptai, cuprins de melancolie. Şi nu mai poţi
înţelege cum de-ai putut trăi fără ea – fără Prietenie! Însă
descoperirea aceasta nu poţi s-o împărtăşeşti decît celor care au
făcut-o şi ei. Nici unul dintre ai mei n-a putut pricepe cauzele
prieteniei noastre. Cauze? Nu-i nevoie de cauze! Ai nevoie de altul,
ca să fii tu însuţi. Eşti întreg numai împreună cu celălalt. Tocmai
asta nu ţi-o pot ierta ceilalţi! Căci, dacă eşti întreg împreună cu
cineva, ceilalţi se socotesc păgubiţi.
— Eu nu simt aşa, spuse Annette. În lipsa dragostei pe care
n-am avut-o niciodată, o iau pe a altora. Toţi cei care se iubesc
mă iubesc.
— Grozavă poftă de mîncare ai! spuse Germain.
Annette răspunse:
— N-am nimic de mîncare.
— Tocmai de aceea. Fericiţi cei ce n-au nimic, căci li se va da
totul!
Annette dădu din cap cu un aer dezamăgit:
— Aşa vorbesc bogaţii. Vor să-i facă pe săraci să creadă că
sînt cei mai fericiţi.
Germain îi luă mîna:
— Nu eşti atît de săracă! Ţi-e hambarul plin.
— Cu ce?
— Cu dragoste gata de dăruit.
— Ei nu fac nimic cu dragostea asta.
— Dă-mi şi mie un snop! Voi şti să-l folosesc.
— Ia-l! Cum aş putea să te ajut?

Familia de Chavannes nu privise niciodată cu ochi buni

prietenia aceasta nefirească, ce nu se sprijinea pe nici un fel de
interes social comun: patria, mediul, cariera – şi care dovedea, în
chip sfidător, că se poate lipsi de asemenea interese. Chiar înainte
de război, în lumea provinciei, o prietenie prea strînsă cu un
german fusese socotită de prost gust. Ca şi alte trăsături ale lui
Germain, prietenia aceasta era atribuită dorinţei lui de a fi altfel
decît ceilalţi. Fără să se obosească să înţeleagă, lenea
batjocoritoare a ţinutului socoteşte drept poză tot ce e deosebit de
obiceiul locului la vreunul dintre ai săi. Pînă la război, cel puţin,
fusese obiceiul ca oamenii, după ce-şi mulţumeau pofta de
batjocură, să rabde ceea ce nu înţelegeau: căci nu prea le păsa.
Dar, în 1914, pierise frumoasa nepăsare care făcea viaţa mai
uşoară în societate. Fiecare îşi luă dreptul să controleze viaţa
celuilalt, şi chiar sentimentele avură nevoie de viză. Era oprit să
iubeşti fără paşaport. Nu mai era îngăduit să-ţi mărturiseşti
prietenia cu un german. În ochii cumnatului şi surorii lui
Germain ar fi părut mai puţin îngrozitor să faci dragoste cu un
hoţ de drumul mare. Erau nişte oameni de treabă, aşezaţi şi
mărginiţi.
Doamna de Seigy, născută Chavannes, cu şapte-opt ani mai
în vîrstă decît fratele ei, avea o gîndire hotărîtă, care-i lipsea lui
Germain. N-avea mult de ales. Despre fiecare lucru avea cîte o
idee, o singură idee, limpede şi precisă. O citeai de la prima privire
pe trăsăturile ei pronunţate, desenată parcă dintr-o singură linie.
Nasul lung şi subţire, foarte drept, se fixează asupra unui lucru.
După ce s-a fixat, lucrul e hotărît. Nările se strîng cu dispreţ.
Fruntea bombată, fără o cută. Părul e dat pe spate, fără nici un fir
răzvrătit, lăsînd urechile şi tîmplele dezvelite. Sprîncenele sînt
subţiri şi arcuite, ochiul scrutător. Gura mică e o poartă îngustă,
ce pare făcută spre a fi închisă. Bărbia grasă, dar cu piele netedă:
ca o plasă, din care nici un ochi nu se mişcă. Pe faţa aceasta nu
există alte cute decît liniile drepte ale voinţei. De sus pînă jos e
scris: „Zadarnic discuţi!” De altminteri, politicoasă şi rezervată. Să
nu nădăjduieşti că o poţi duce. E sigură de sine. E ca un zid. Nu
poţi sta de vorbă cu un zid, îl ocoleşti. Un zid mărgineşte şi
închide: asta e menirea lui. Şi, ceea ce închide, îţi este oprit: e un
tărîm particular, o proprietate. Fiecare la el acasă, iar tu, afară!
Pentru ea, „acasă” însemna mai întîi familia de Seigy-
Chavannes – apoi oraşul, apoi ţinutul şi Franţa. Din toate acestea,
războiul făurise un bloc: patria. Dar în centrul său rămînea
familia Seigy. Sora lui Germain era preşedinta organizaţiei locale a
Femeilor Franţei. Se socotea deci îndreptăţită să vorbească în
numele tuturor femeilor. Iar în Franţa cine spune femeie spune
casă. Doamna d? Seigy-Chavannes nu era feministă, cum nu sînt
cele mai multe dintre franţuzoaice, pentru că de fapt au puterea:
n-au nevoie de drept, dreptul li se pare cîrja unui neputincios.
Doamna de Seigy-Chavannes socotea că poartă răspunderea
pentru toţi bărbaţii din casă. Ei se purtaseră mulţumitor. Unul
fusese ucis (domnul de Mareuil), celălalt era grav rănit (fratele ei).
Cît despre soţul ei, maior de artilerie, ei se afla de şase luni în
uraganul de la Verdun. Doamna de Seigy-Chavannes nu era o
făptură corneliană1. Dar iubea Horaţii2: nu ţinea să-i vadă morţi.
Îi îngrijea cu devotament. De-ar fi fost după ea,
==================
1 Cornelia, soţia generalului roman Scipio Africanul, şi-a
crescut copiii in spiritul jertfelor eroice.
2 Cei trei fraţi gemeni care, după legendă, în timpul
războiului dintre Roma şi Alba-Longa, s-au luptat corp Ia corp cu
cei trei fraţi Curiaţi. Deznodămîntul acestei lupte avea să
hotărască soarta războiului. Horaţii au ieşit învingători, dar doi
dintre ei au fost ucişi.

le-ar fi împărtăşit soarta. Dar nu i-ar fi cruţat de nici o

încercare. Franţa, ţinutul, oraşul, familia au dreptate. Dreptatea
trebuie dovedită prin fapte. Dreptatea nu înseamnă nimic fără
fapte. Şi dreptul meu (fie el drept sau nedrept) este dreptul. Mai
curînd să moară toţi Seigy şi toată Franţa, decît să renunţe la el.
Doamna de Seigy făcea parte din neamul iubitoarelor de procese
din trecut. Războiul, viaţa, moartea sînt nişte procese. Mai curînd
aş pierde tot ce am, decît să cedez din dreptul meu.
E de la sine înţeles că unei asemenea femei nu poţi să-i
vorbeşti de drepturile adversarului! E mîndră de fratele ei! A
apărat Franţa. Îl apără şi ea cu vigoare împotriva morţii ce se
apropie. Dar mai curînd l-ar lăsa să moară, decît să-i sprijine o
astfel de slăbiciune ruşinoasă: prietenia cu un german. Ştie de ea,
cînd binevoieşte să-şi amintească. Dar îi place să se prefacă a nu
şti nimic. Şi Germain e de acord. Intre ei s-a încheiat o înţelegere
mută. Cel care iubeşte se fereşte să expună la insulte numele
scump. La insulte – dacă nu prin cuvinte (doamna de Seigy e
stăpînă pe sine) măcar (şi mai rău!) prin gînduri.

Doamna de Chavannes, mama, e singura care cunoaşte

dragostea credincioasă a fiului ei. Închide ochii pentru că îl
iubeşte, dar nu-l aprobă. Şi tăcerea ei e menită să îndepărteze
destăinuirile pe care Germain nici nu e ispitit să le facă. E o
femeie în vîrstă, care a urmat toată viaţa o lege comodă: să nu
tăgăduiască niciodată părerile in curs, obiceiurile sau
prejudecăţile. Poate că inima ei se simte neîncătuşată sau s-a
simţit, sau s-ar fi putut simţi. Dar de atîta vreme n-o mai lasă să
vorbească! După o viaţă activă, în care inimii! s-a lăsat prea puţin
loc, oboseala morală te împinge spre liniştea care fuge de tot ce
poate tulbura. Inima nu şi-a pierdut duioşia adîncă; dar e înecată
într-o nevoie imensă de odihnă. Strînge mîna fiului bolnav, şi
pentru că ştie ce gîndeşte el, şi ca să-l roage să nu-i pomenească
nimic de aceste gînduri.
Annette e cea dintîi căreia Germain îi poate destăinui
dragostea, neliniştea care-l frămîntă mult mai tare decît soarta
războiului. Şi cînd Annette îşi arata mirarea:
— Dar doamna de Mareuil?
(Se simte atrasă de tînăra femeie care trăieşte la o parte, de
zîmbetul ei trist.)
Germain face cu mîna un gest uşor, descurajat:
— Ei, mai puţin decît oricui.
E bună. E curată. Germain îşi iubeşte tînăra cumnată, li
leagă o dragoste castă, pe care n-au nevoie s-o exprime. Dar îi
desparte o lume întreagă.
Spune:
— Uită-te bine la ea!
— Mă uit, răspunse Annette. Seamănă cu buna madonă
Marthuret.
Germain zîmbeşte.
— Pasărea aceea drăgălaşă, cu gîtul plecat, care-l priveşte
drăgăstos, cu ochii pe jumătate închişi, cu ochii blînzi de mioapă,
pe copilul sfînt şi-i mîngîie picioruşul? Are fruntea bombată, nasul
delicat, bărbia lungă, surîsul dulce pe buzele subţiri şi privirea
tînără. Dar tristeţea i-a încins vălul împrejurul ei. Unde e copilul?
îl caută, îl aşteaptă. E în ceruri. Şi toată dragostea ei a zburat
acolo. Ce ne mai rămîne nouă, celor de pe pămînt? E răbdătoare,
nu se plînge, îşi face datoria aici pe pămînt. Dar, fără să vrea (căci
se fereşte să ne întristeze), arată prea limpede că pămîntul e
pentru ea doar un loc de trecere, că pentru ea sîntem trecători.
— Ce însemnătate au toate astea, de vreme ce celor care trec
le dăruieşte pomana unui zîmbet?
— Le dăruieşte? Cunosc preţul zîmbetului ei. Dar nu te lăsa
înşelată, Annette. Zîmbetul acela îndeamnă: „Resemnează-te!”
— E semnul înţelepciunii.
— Nu-i înţelepciunea dumitale.
 — Eu nu sînt înţeleaptă.
— Zîmbetul spune: „Resemnează-te cu toate: cu soarta, cu
moartea, depărtarea de cei care te iubesc!” Ea nu cunoaşte ura,
dar crede că războiul, pentru că ne e dat, ne e dat de dumnezeu;
şi îl cinsteşte. N-ar îngădui (ai văzut singură) ca războiul să fie
pîngărit de cruzime, vicleşug, abuz de putere faţă de cel învins. E
într-adevăr nobilă. Dar e nobilă în înţelesul vechi al cuvîntului.
Ceea ce a fost trebuie să fie, totdeauna va fi. Căci ceea ce a fost –
bun sau rău – îşi are titlurile sale de nobleţe, e de neam bun. E de
la dumnezeu. Ea n-ar face nimic să-l schimbe. Onoarea îi
porunceşte să se resemneze.
— Eu nu mă resemnez. Nu sînt de neam bun. Resping sau
iau.
— Ia în mînă cauza mea! E pierdută.
— Iubesc tocmai cauzele pierdute.
— Defetisto!
— Cîtuşi de puţin! Ţi se încălzeşte inima la gîndul să învingi
împotriva voinţei sorţii.
— Şi dacă pierzi?
— O iau de la capăt.
— Dar eu, Annette, eu sînt grăbit, nu mai pot aştepta să
reîncep. N-am o viaţă neţărmurită, ca dumneata.
— Cine ştie?
— Nu. Nu mă hrănesc cu himere. Stau cu picioarele pe
pămînt. N-o să mai stau multă vreme. Acum sau niciodată.
— Ei bine, o să mizăm totul pe ziua de azi. Şi eu voi fi miza.
Arată-mi jocul!

Annette se lega în chip neprevăzător. Femeia aceasta, care

avea nevoie de acţiune, care nu se mulţumea cu gîndirea pură, cu
intenţia, care de la începutul războiului nu-şi găsise drumul
acţiunii – îl descoperea deodată aici, în dăruirea de sine absolută
pentru cauza unei afecţiuni sfinte, pentru cauza dragostei celei
mai dezinteresate: o prietenie între doi tineri străini. Puse toate
puterile care fierbeau în ea în slujba celor doi prieteni, cu toată
patima ei obişnuită şi, n-o putem ascunde, puţin zănatică. Îşi
dădea scama singură. Raţiunea îi spunea: „O vei plăti!”
„Voi plăti mai tîrziu. Acum cumpăr...”
 „E mai scump decît îţi poţi îngădui.”
„Vom vedea!...”
O nebunie! Dar oricum! Trebuia să se dăruiască. Şi nu cerea
nimic, nu aştepta nimic în schimb. Fericirea ei se mulţumea dînd
fericire şi punîndu-se în primejdie. Punîndu-se în primejdie. Era
jucătoare. (Germain văzuse limpede.) În alte vremi şi-ar fi jucat
bucuros viaţa.
Şi trebuie să mărturisim că, din clipa în care îşi dădu scama
de acest lucru, Germain abuză. N-o mai cruţă. Uită înspre ce
primejdii o împingea. Boala n-are milă.

Annette se puse pe treabă. Şi izbuti să regăsească urma

tînărului prizonier. Era închis într-un lagăr de concentrare lîngă
Angers. Îi trimise o scrisoare prin intermediul Agenţiei
internaţionale a prizonierilor de la Geneva. Şi firul vieţii fu legat
din nou între cei doi prieteni. Annette trimitea şi primea pe
numele ei scrisorile amîndurora. Se ducea să le ia în taină şi! le
dădea lui Germain.
Cînd îşi aruncă ochii pe cele dintîi rînduri din cea dintîi
scrisoare trimisă de Franz, Annette nu-şi mai putu smulge
privirea: era un strigăt de dragoste şi se simţi parcă strînsă de
nişte braţe. Încercă să se desprindă; dar îi lipsea puterea. Citi
pînă la capăt. Şi, cînd sfîrşi, rămase cu răsuflarea tăiată, ca după
o luptă, ţinînd scrisoarea pe genunchi. Îi fu foarte greu să
ascundă familiei Chavannes lumina ce se revărsase în ea. Dar
cînd fu singură cu Germain, bucuria o lumină atît de mult, încît
el înţelese într-o clipă. Spuse, cu mîinile întinse spre ea, cu un
glas poruncitor, care tremura de nerăbdare:
— Dă-mi-o!
În timp ce el citea, Annette stătu la o parte. În cameră se lăsă
tăcere. Annette, în picioare, privea pe fereastră fără să vadă în
curtea uitată de soare. Asculta foşnetul filelor scrisorii şi
respiraţia grea a lui Germain. Apoi totul tăcu. Pe stradă, dincolo
de ziduri, trecea încet un car cu boi. Roţile păreau că se învîrtesc
fără să mişte carul.
Era în carul acesta toată nemişcarea cîmpiilor din centrul
Franţei, timpul oprit. Strigătul căruţaşului parcă plutea înainte.
Uruitul carului se pierdu încet. Vechile ziduri zguduite îşi regăsiră
nemişcarea. Şi vremea începu iar să curgă în suflete. Glasul lui
Germain o strigă:
 — Annette!
Se întoarse, veni spre el. Era culcat cu faţa la perete, cu
spatele la lumină. Scrisoarea era deschisă pe pat. Germain spuse:
— Citeşte!
Ea mărturisi:
— Iartă-mă! Am citit-o.
El îi întinse mîna fără s-o privească.
— E dreptul dumitale. Îţi aparţine. Dumitale ţi-o datorez.
Şi, fără a spune o vorbă care să-i trădeze emoţia, apucă un
colţ din rochia Annettei şi i-l sărută.
La cererea lui, Annette citi ea de atunci încolo scrisorile celor
doi prieteni. Valul de duioşie trecea prin ea. Prezenţa Annettei se
făcea simţită în scrisori prin culoarea şi focul ei. Fiecare dintre cei
doi prieteni nu iubea decît pentru sine. Annette iubea pentru
amîndoi şi pentru dînsa. Era pomul în care se întîlneau cele două
păsări. Asculta în frunzişul ei cîntecul prieteniei lor aprinse.
Ramurile ei, devenite mai uşoare, se scăldau într-un aer nou,
într-un cer mai tînăr. Vîrsta şi războiul se şterseră.
Un duet ciudat şi minunat. Cînd Annette închidea ochii spre
a-l auzi mai bine,! se părea că unul dintre glasuri e al unei fete
tinere, celălalt al unei mame. A doua ţinea braţele întinse. Cea
dintîi! se arunca în braţe.
Primul cîntec al lui Franz exprimase bucuria fără margini a
unui om eliberat. Aflase, în sfîrşit, refugiul! Se înăbuşea de trei
ani în groaznica promiscuitate a sufletelor şi trupurilor strînse
grămadă. Nimeni, mai mult decît el, nu simţea mai mult dezgust
aristocratic în faţa acestei promiscuităţi. Să nu fii niciodată
singur! Cen mai grea singurătate! Îţi pierzi fiinţa proprie. El n-
avea prisosul de umanitate al inimilor prea bogate, care lasă să se
scurgă în jurul lor ceea ce le prisoseşte. Fie că se pierde, fie că nu.
„Bea, turmă, sau bălăceşte-te! Dacă n-o să bei tu, o să bea
pămîntul!” Franz se temea să privească viaţa cu ochi care n-ar fi
fost în stare s-o oglindească. Pe de altă parte, îi lipsea minunata
plinătate a marilor artişti singuratici, care se mulţumesc cu ci
înşişi: se simt o lume. Era un băiat duios de douăzeci şi şapte de
ani, rămas adolescent, pe care-l mistuia nevoia de a-şi destăinui
frămîntările sufletului apăsat unui alt suflet primitor, şi mai
puternic. Pîrîul e prea slab ca să-şi atingă ţinta, dacă nu întîlneşte
rîul de dragoste ce-l ia cu sine. Se dăruieşte din egoism. Ca să te
poţi da, înseamnă să iei. Înseamnă să umpli cu apele tale un
suflet care sapă valea pentru tine. Franz regăsise sufletul acesta.
Îşi cînta bucuria.
Bucuria ţinu puţin. Se istovi în cîteva zile, şi inima lui
nerăbdătoare nu mai simţi decît depărtarea. Striga de dorinţă, se
tînguia după prezenţa de care era lipsit. Scrisorile lui neprecise
zugrăveau puţine lucruri, chemau doar. Fără îndoială că cenzura
ar fi oprit vreun amănunt precis despre viaţa lui din lagăr. Dar
din toate constrîngerile, pe aceasta tînărul prizonier o simţea cel
mai puţin. Eul lui lacom avea puţină vreme să se gîndească la eul
altora. Se analiza cu o încredere naivă, înduioşătoare, excesivă.
Avea sentimentalismul înfrigurat, leneş şi trist, al unor anumite
suflete de austrieci, cam preţioase, cam plîngăreţe, salvate însă de
graţie şi de tristeţe. Cîntecul lui era un lied în formă de veşnic
rondo, de o duioşie elegiacă. Privighetoarea se istovea cîntînd, dar
se şi asculta. Îi sîngera inima, dar o şi plîngea. Chiar şi pe acel pe
care-l iubea mai mult decît pe sine îl iubea tot pentru sine, ca pe
un ecou viu, al cărui răspuns primea şi prelungea cîntecul lui
plăpînd.
Cîntecul lui Germain era mai dîrz. Melodia se prelungea
dintr-o suflare, fără să se întrerupă. Linia ei precisă nu era
înflorită cu vocalizări şi triluri. Se stăpînea. Vorbea puţin de el. Nu
spunea nimic – aproape nimic – de starea lui. Căci se gîndea la
celălalt şi se temea să nu-l sperie. Dar scrisorile lui erau pline de
întrebări despre sănătatea prietenului, despre condiţiile în care
trăia, despre relaţiile cu şefii şi cu tovarăşii de captivitate. Îl
mîngîia, îl sfătuia, îl potolea, nu obosea niciodată repetîndu-şi
sfaturile duioase, răbdătoare şi stăruitoare copilului mare, care
abia le asculta. Stăruinţa aceasta migăloasă era puţin
caraghioasă. Dar acestui spirit batjocoritor nu-i păsa de rîsul
altora. Şi dacă Annette zîmbea citindu-l, o făcea pentru că găsea
la el propriile ei obsesii, maternitatea inimii, care nu ştie să pună
stavilă nevoii neliniştite de a proteja. Descoperea în aceşti doi
tineri pe femeia veşnică, ce sălăşluieşte în orice făptură. Dar la
bărbaţi, educaţia o înăbuşe. Le-ar fi ruşine s-o mărturisească.
Annette se simţea înduioşată, căci îi recunoştea puritatea.
Nu era nimic îndoielnic. O limpezime de cristal. O patimă la
fel de firească, la fel de fatală, ca şi legea gravităţii. Erau două
suflete, două lumi, ale căror orbite sînt înlănţuite în jurul
soarelui, ca o plasă ce iese din mîna împletitorului. Două
singurătăţi ce se împreună pentru a da un ritm, o suflare.
Singurătatea celui ce nu pricepe cîtuşi de puţin turma
omenească, care se simte pierdut în pădurea cu maimuţe şi cu
tigri, şi cheamă într-ajutor. Singurătatea celui care înţelege totul,
care înţelege prea mult: nu ţine la nimic, nimic nu-l ţine. Iar
faptul că o fiinţă, o singură fiinţă are nevoie de el, spre a exista,
dă vieţii sale o valoare izbăvitoare. Salvatorul salvează, şi el însuşi
e salvat prin ceea ce salvează.
Dar cum de nu şi-au căutat amîndoi refugiul în braţele celei
pe care ne-a dat-o firea, ca să ne primească revărsarea aprinsă a
dorinţelor şi a chinurilor noastre
— Sau ca să-şi amestece chinurile ei cu ale noastre P
Femeia… E taina lor. Annette abia o poate întrevedea. La Franz
pricina este depărtarea, teama. La Germain e poate o dezamăgire
timpurie, o duşmănie (printre tovarăşii lui de tranşee, nu e
singurul care a încercat acest sentiment). La amîndoi există
credinţa instinctivă şi puternică, adevărată sau falsă, că femeia e
o lume deosebită. Germain simte pentru Annette o preţuire
duioasă:! se destăinuieşte. Dar Annette nu se lasă înşelată. El! se
destăinuieşte, pentru că ea e singura fiinţă care-l poate ajuta: e
sigur că-l va sluji în chip leal. Nu e sigur că-l înţelege. Annette
ghiceşte că, de multe ori, cuvintele ce! le spune nu-i sînt adresate,
ci se îndreaptă, peste capul ei, către prietenul nevăzut. Şi cînd le.
Citeşte scrisorile, măsoară deosebirea de armonii dintre
convorbirile ei cu Germain, care formează un contrapunct cu teme
deosebite, prietenos împletite, şi duetul prieteniei melodioase, în
care fiecare notă trezeşte un acord frăţesc prin sunetele ei
armonice. Nu e geloasă. Se simte uşurată. Există ceasuri în care
simţi mai multă bucurie cînd asculţi un concert frumos, decît
atunci cînd iei parte! a el.
Totuşi, îşi ia şi ea partea, chiar fără să-şi dea scama
— Fiindcă prin ea se unesc cele două glasuri. E sufletul
viorii.

Familia de Chavannes nu voia să cunoască acest misterios

schimb de gînduri. Ele se strecurau sub vălurile mesagerei care
intra şi ieşea din casă.
Ochii iscoditori ai copilului de şapte ani, chinuit de
plictiseală, care pîndea şi visa, prinseseră schimbul de
corespondenţă. El nu spusese nimic. Ducea o viaţă ascunsă, fără
să împărtăşească nimic celorlalţi. Strîngea în el, fără să priceapă,
tot ce observa şi clădea, cu cele strînse, romane ciudate. Credea
într-o legătură tainică de dragoste între Annette şi Germain. Şi,
pentru că se simţea atras de femeia aceea cu părul blond, care
aducea lumină în casă, îşi simţea inima sfîrtecată de un chin
ciudat, o ura, şi o iubea cu furie.
Doamna de Seigy-Chavannes, dispreţuitoare, întorcea
privirea. Nu voia să ştie de nimic.
Doamna de Mareuil nu ştia într-adevăr nimic. Inima ei
cinstită n-ar fi bănuit niciodată ceea ce concepţia ei rigidă asupra
datoriei o făcea să condamne. Îl preţuia atît de mult pe Germain,
încît credea că jertfise inima, ca şi ea, numai poruncilor patriei.
Şi, totuşi, dintre toţi, era cea mai în stare să înţeleagă blîndeţea
poruncitoare a acestei prietenii. Dar cum şi-ar fi putut cere
Germain drepturile în faţa ei, care fusese lipsită de tot ce iubise şi,
fără să se plîngă, îşi închina domnului cu stoicism durerea şi
renunţarea?
Numai doamna de Chavannes, mama, cunoştea taina lui
Germain. De ea nu se putuse ascunde. Îl vedea scriind şi recitind
scrisorile; ea! le păstra tăcută. Nu putea nici să-l aprobe, nici să-l
dojenească. Îşi vedea fiul chinuit de boală. Nu mai judeca. Dorea
ca el să aibă măcar această singură bucurie. Tremura ca taina să
nu fie descoperită, se temea să nu izbucnească o ceartă între
bolnav şi restul familiei, ceartă în care inima ei ar fi fost la fel de
crunt lovită dintr-amîndouă părţile. Căci, pe de o parte, socotea
că familia are dreptate împotriva fiului. Dar, pe de altă parte, fiul
ei era fiul ei. Există legea şi există tărîmul de dincolo de lege.
Oricît ar fi fost de neînduplecată doamna de Seigy-
Chavannes, cunoştea şi ea – fără să o mărturisească – dreptul
acesta privilegiat care le învinge pe celelalte. Era sora lui Germain.
Îi vedea moartea întipărită pe faţă. Şi tăcea în faţa aceleia care
venea. Era cu neputinţă să nu ştie că! se ascunde ceva. Dar
potrivea astfel lucrurile, încît totul să rămînă ascuns. Înainte de a
intra în camera bolnavului, avea grijă să se anunţe, vorbind cu
glas tare, pentru ca cei din cameră să aibă răgazul să nu trădeze
nimic din ceea ce ea nu trebuia să vadă.
Duşmănia ei se întorcea împotriva lui Annette, ale cărei vizite
erau tot mai dese. Nu-şi trăda duşmănia decît printr-o răceala de
gheaţa, fără să-şi părăsească însă niciodată stricta politeţe. Era
de ajuns pentru doua femei care-şi dau seama ce înseamnă acele
lucruri ce nu se spun. O socoteau pe Annette vinovată de
întîmplarea în care aceasta nu era decît o unealtă. Annette primea
această duşmănie fără să clipească. Venea în casă numai pentru
Germain. Nu-i păsa de ceilalţi.
Mai mult o frămînta neputinţa în care se afla, de a-i ajuta pe
cei doi prieteni.
Scrisorile prizonierului încetară deodată. O epidemie
declarată în lagăr şi nişte măsuri de represalii opriră vreme de
mai multe săptămîni orice corespondenţă. Tăcerea aceasta
neliniştitoare îl chinuia pe bolnav. Setea se înteţise, pentru că
după ce găsise izvorul îl pierduse iar. Se simţea uscat, dogorîtor
ca un pustiu. O întîmpina în fiecare zi pe Annette cu o privire
dojenitoare şi curioasă. Îi purta duşmănie, pentru că ea îi înşela
aşteptarea. Aţîţarea aceasta aprinse din nou boala. Iar, la rîndul
ei, boala îndoi aţîţarea. După un răstimp de aparentă nemişcare,
intoxicaţia, care părea că stagnase, se ivi din nou, cu putere
crescută, şi atacă organele interne. Cîteva zile de răgaz amăgitor
fură urmate de o înăsprire brutală. Nu puteai şti niciodată în ce
parte se va îndrepta boala, căci ea lua toate formele. Atunci cînd
credeau că o zăgăzuiseră într-o parte, se ivea într-alta. Un
incendiu mistuia inima casei. Flăcările de afară sînt stinse îndată
ce se ivesc. Dar la focar ajungi numai după ce a fost nimicită
casa. Toţi îşi dădură seama că nu-i vor mai putea veni de hac
boalei.
Mai bine decît toţi îşi dădea seama Germain. Îşi istovea
puterile într-o luptă tainică cu duşmanul ascuns şi se simţea
înfrînt. Firea lui se înăspri în lupta aceasta zadarnică. Bolnavul,
ghemuit în sine, într-o atitudine de veşnică apărare, nu se mai
gîndeşte la ceilalţi. Egoismul e singura lui armă. Se gîndeşte
numai la el, la boala lui, la dorinţa lui. În nopţile în care Germain,
ţintuit pe rug, vedea neputincios cum urcă flăcările, se simţea
cuprins de o dorinţă furioasă de a-şi vedea prietenul înainte de a
fi mistuit în întregime.
Împotriva voinţei ei, mama lui Germain o lasă pe Annette să
pătrundă în cameră, căci aşa cerea bolnavul. Dar nici nu-şi mai
vorbeau. Acum vizita se scurgea în tăcere. Cînd intra Annette,
ochii lui Germain o iscodeau cu privirea, apoi îşi stingeau
dezamăgiţi lumina. Şi toate puterile sale se strîngeau în jurul
suferinţei. Zadarnic încerca Annette să-i schimbe gîndul. Nu-l
interesa nimic. Şi ea se oprea deodată în mijlocul povestirii. Iar
cînd se simţea fără rost şi voia să se ridice şi să plece, el o oprea
cu o mişcare de aspră mustrare. Şi ca nu putea respinge această
mustrare. Se învinovăţea singură că făcuse să sclipească nădejdea
pe faţa lui şi că nu se dovedea în stare s-o înfăptuiască.
Într-o zi, cînd rămaseră singuri, în timp ce mama lui îl
conducea pe doctor, care încercase să-l mai înşele o dată,
Germain apucă mîna Annettei şi îi spuse:
— Sînt pierdut.
a încercă să se împotrivească. Germain repetă:
— Sînt pierdut. Ştiu. Vreau, vreau să-l revăd!
Annette făcu un gest descurajat. El nu-i lăsă răgaz să
vorbească:
— Vreau! spuse el aspru.
— Cine sîntem noi ca să vrem? întrebă ea.
— Dumneata spui asta? Dumneata?
Ea lăsă capul în jos, fără să mai poată spune nimic. Germain
urmă cu duşmănie aprigă:
— Toate cîte le spuneai! Lăudăroşenia asta de femeie!
Minţeai!
Annette nu încercă să se apere:
— Bietul meu prieten, o să fac tot ce-mi vei spune. Dar cum?
În ce chip?
— Află! Nu poţi să mă laşi să mor fără să-l fi văzut.
— N-o să mori!
— Mor. Nu mă răzvrătesc împotriva morţii. Nu se poate face
nimic. Aşa e legea… Dar nu mă resemnez faţă de prostia
oamenilor! Singurul meu prieten e acolo, aproape de mine, şi să
nu-l pot vedea, să nu-l pot lua de mînă, să nu-l îmbrăţişez pentru
ultima oară? Ar Fi monstruos!
Annette tăcea. Se gîndea la miile de nenorociţi care, din
măcelul tranşeelor unde li se scurgea viaţa pînă la ultima
picătură, întindeau braţele spre căminul lor îndepărtat. Acolo, în
patul singuratic, neliniştea celor iubiţi se zvîrcolea fără să afle
somnul. Germain îi citi gîndul. Spuse:
— Să se supună alţii, eu nu mă supun! Am o singură viaţă,
care nu mai cuprinde decît o clipă. Nu pot aştepta. Vreau dreptul
meu!
Annette, cu inima strînsă, tăcea mereu, mîinile ei miloase
încercau să-l potolească. El le respinse cu mînie şi-i întoarse
spatele. Annette plecă.
Dar cînd se întoarse a doua zi, după ce se frămîntase cu
înfrigurare toată noaptea, îl găsi pe bolnav nemişcat. Germain îi
spuse cu un glas posomorit şi liniştit (o linişte mai apăsătoare
decît furia de ieri):
— Îţi cer iertare. Am fost nebun. Vorbeam de dreptate. De
dreptul meu. Nu există dreptate şi n-am nici un drept Vai de cei
care cad! Nu le rămîne decît să-şi înfunde faţa în ţărînă şi să-şi
umple gura cu ea, ca să-şi înăbuşe strigătele. Viermele se
zvîrcoleşte sub piciorul care-l striveşte. Prostii! Tac şi nu mă mai
împotrivesc.
Annette îi spuse, punîndu-i mîna pe fruntea îmbrobonită:
— Nu! Trebuie să te împotriveşti. Nimic nu-i încă pierdut. Ţi-
am întîlnit medicul. Am sfătuit-o pe mama dumitale să te ducă
într-un sanatoriu din Elveţia. Aici aerul este prea slab. Călduţ,
umed, nu dă vlagă. Şi atmosfera morală e la fel de deprimantă.
Orice am face, sîntem otrăviţi de război. Acolo, în suflarea
munţilor şi în uitarea care înfloreşte pe culmi, te vei însănătoşi
fără îndoială. Mi-a spus-o chiar el.
— Minciuni! Da, mi-a spus-o şi mie. Mă ştie pierdut şi mă
trimite să crăp departe. Vrea să scape de mine. Dar eu spun:
„Nu!” O să mor aici!
Annette se strădui să-l convingă. Dar el repetă:
— Nu!
Şi, strîngînd dinţii, nu voi să mai vorbească, zăvorîndu-se
într-o împotrivire încăpăţînată.
Annette spuse cu un zîmbet trist, aplecîndu-se deasupra
patului:
— Din pricina lui nu vrei?
— Da. Dacă aş pleca din Franţa, aş fi şi mai departe de el.
Annette spuse:
— Cine ştie?
— Cum?
Annette se aplecă şi mai tare:
— Dacă, dimpotrivă, ar fi un mijloc să fii mai aproape de el?
El îi apucă mîinile, ţinînd-o aplecată spre el.
Annette vru să se desprindă, dar Germain nu-i da drumul.
Stăteau obraz lîngă obraz.
— Trebuie să pleci în Elveţia. Primeşte, dragul meu!
— Vorbeşte! Explică-mi!
 — Mă doare. Lasă-mă să mă ridic!
— Nu! Mai întîi explică-mi!
Aplecată deasupra pernei într-un echilibru nesigur,
sprijinindu-se ca să nu cadă cu amîndouă palmele peste trupul
bolnavului, ea li şopti în grabă:
— Ascultă-mă! Nu e sigur… e o simplă speranţă… Poate că
fac rău spunîndu-ţi… Dar voi încerca. Sînt gata să încerc totul…
El îi strîngea mîinile:
— Spune, spune!
— M-am gîndit astă-noapte. Şi cînd am intrat aici, cînd te-am
auzit vorbind despre planul călătoriei în Elveţia… De-ar putea
evada!
Germain o cuprinse în braţe. Annette căzu pe pat, cu faţa
lipită de a lui. Germain o sărută pătimaş, la întîmplare, pe ochi,
pe nas, pe gît. De uimire, Annette rămase cîteva clipe nemişcată.
În cele din urmă, alunecă în genunchi în faţa patului şi se ridică.
El nici nu-şi dădea seama ce făcuse. Se ridicase în capul oaselor
pe patul răvăşit şi striga:
— O să-l ajuţi să evadeze! O să mi-l aduci în Elveţia!
— Tăcere!
Germain tăcu. Amîndoi rămaseră o clipă zguduiţi, reluîndu-şi
apoi respiraţia.
Cînd Annette se simţi din nou în stare să se mişte şi să
vorbească, îi făcu semn să se culce la loc. Germain ascultă. Ea
aşeză la loc perna şi cearşafurile. Cuminte, nemişcat, el o lăsă să
orînduiască patul. După ce sfîrşi, Annette se aşeză la căpătîiul lui.
Şi amîndoi, uitînd cele petrecute (de el era oare vorba! de ea era
oare vorba?) reîncepură, cu jumătate de glas, să depene planul
care li se înfiripase în minte.

Annette plecă la Paris. Îşi revăzu vechiul prieten, pe Marcel

Franck, îmbrăcat într-o uniformă tare frumoasă. Funcţionar
superior la Ministerul Artelor, se întorcea din nu se ştie ce
misiune la Roma, misiune lipsita de primejdii, dar nu şi de glorie.
Deocamdată era mobilizat într-un birou confortabil în dosul
frontului, unde se îndeletnicea, lucrînd pe îndelete, cu salvarea
operelor de artă. Nu dovedea prea mult zel în slujba războiului, pe
care-l socotea stupid, adică firesc: căci stupiditatea! se părea
măsura obişnuită a omenirii. Se interesă calm de scopul vizitei
Annettei.
O primise de la început cu zîmbetul de înţelegere tainică, cu
zîmbetul de altădată. Acum purta o chelie splendidă, care-l făcea
să pară şi mai elegant. Faţa era tînără, ochii vioi, dinţii frumoşi:
se simţea la largul lui în costumul militar bine croit, de culoare
albastră-deschisă.
Erau singuri în încăpere. După primele cuvinte de bun venit,
Annette îi mărturisi, cu oarecare ocoluri, ţelul vizitei. Privea dinţii
lui Marcel, care rîdea. El o lăsă să vorbească, cu un aer prietenos
şi cu gîndul aiurea. O măsura cu privirea de sus pînă jos. Annette
se întrerupse:
— Dar nu m-asculţi!
El spuse:
— Fireşte că nu! Cine te vede arc, oricum, ceva mai bun de
făcut decît să te asculte. Iartă-mă! Totuşi, înţeleg. Ştiu că n-ai
venit să mă vezi, ci pentru că ai să-mi ceri ceva, ceva ce-aş fi prea
fericit să-ţi pot oferi. Şi pentru că afacerea e ca şi făcută, te
privesc şi mă recompensez dinainte.
— Nu mă privi prea mult! Acum sînt bătrînă.
— „Amiaza, crăiasa verilor…”
— Poţi spune: toamna.
— Toamna pomii poartă cele mai frumoase roade.
— Dar mai dorite sînt florile.
— Mie îmi plac florile şi fructele.
— Da, da, ştiu că-ţi plac toate… Vrei să m-asculţi?
— Vorbeşte! Sînt numai urechi!
— Ai înţeles prea bine că vin să-ţi cer ceva. După o despărţire
atît de lungă, mi-e şi ruşine că prima vizită ţi-o fac cerîndu-ţi
ajutor. Dar n-o fac pentru mine.
— Atunci n-ai nici o scuză.
— Fie şi aşa! răspunse Annette. Nu mă ruşinez cînd e vorba
de cineva care mi-e aproape.
— Cineva de care te interesezi nu poţi fi decît chiar
dumneata.
— Poate. Nu se ştie unde începe şi unde se sfîrşeşte eul.
— Comunismul eului! Ei bine, prin urmare tot ce e al tău e şi
al meu. Să împărţim! Spune-mi ce ai de spus.
Annette îi vorbi despre tînărul prizonier. Marcel îl cunoştea
după nume. Văzuse chiar, la o expoziţie, două-trei mici pînze de-
ale lui, care nu-i lăsaseră amintiri prea adînci.
Dar un pictor, oricine ar fi fost el, făcea parte din lumea lui.
Nu-i părea rău să-i arate Annettei de cită putere dispunea şi ce
spirit larg avea. Obţinu pentru ea autorizaţia de a-l vizita pe Franz
în lagărul de prizonieri.
Pentru a face drumul acesta, Annette se folosi de vacanţa de
paşti. În loc s-o petreacă cu Marc, după cum se aştepta băiatul,
plecă la Angers. Voia mai întîi să afle cum stau lucrurile şi, mai
ales, să-l cunoască pe Franz: căci toate planurile ei viitoare
depindeau de ceea ce era şi putea el.
Îl vedea de atîta timp cu ochii prietenului lui duios, Incit se
simţea tulburată la gîndul că-l va întîlni. Tot împărtăşind
gîndurile lui Germain, ajunsese să-i împărtăşească şi dragostea.
Venea plină de gîndurile lui; ochii nu-i mai erau liberi: el era cel
care vedea cu ei. E plasticitatea duioasă a spiritului feminin, de
care femeia îşi dă seama, pe care o respinge, dar o şi cultivă: îi
cunoaşte primejdia, îi ştie dulceaţa. De cum slăbeşte controlul
voinţei, se moleşeşte şi! se lasă pradă.
În compartimentul trenului, în timp ce se apropia de Angers,
Annette îşi potolea bătăile nerăbdătoare ale inimii – inima lui
Germain.

Franz nu suferise mult de pe urma captivităţii. Lagărul în

care se afla el se bucura de oarecare libertate. Mulţi dintre
prizonieri lucrau în oraş, avînd doar obligaţia să se prezinte la
apelurile de dimineaţă şi seară. Supravegherea era slabă; erau
socotiţi neprimejdioşi şi în neputinţă de-a ajunge la graniţa atît de
îndepărtată, chiar dacă le-ar fi venit cheful să încerce. De fapt,
prizonierilor nici nu le trecea prin gînd una ca asta. Cea mai mare
parte dintre oamenii aceştia de treabă, statorniciţi în Franţa
înainte de 1914, sufereau din pricină că erau despărţiţi de rudele
din Germania, dar n-aveau nici o poftă să fie trimişi înapoi în
luptă şi primejdie. Şi micii burghezi din regiune – regiunea
îmbelşugată a apusului amorţit – îi înţelegeau foarte bine. Şi nu
se fereau să le-o spună.
Franz era ocupat cu o lucrare de pictură. Nevasta
comandantului îl pusese la lucru. Picta în alb tocurile uşilor din
salon şi înviora trandafiriul şters al spatelui păstoriţelor hîrjonite
de amoraşi, pe care un bătrîn discipol al lui Boucher le pictase pe
tavan. Munca aceasta ar fi fost destul de plăcută, dacă nevasta
comandantului n-ar fi socotit că era în dreptul ei să-l trateze pe
un neamţ prizonier ca pe un servitor. Mîndru şi timid, bolnăvicios
de simţitor, tînărul suferea de pe urma acestor jigniri, care ar fi
alunecat pe pielea grosolană a tovarăşilor lui. Poate că de aceea
cucoana şi prinsese gust să-l facă să sufere. Oricît ar fi de
vulgară, o femeie e întotdeauna destul de rafinată spre a citi în
sufletul victimei, cînd vrea să-şi potolească cruzimea.
La sfîrşitul zilei, Franz pleca zdrobit. În loc să respire adînc,
să-şi aprindă pipa şi să ofteze uşor, împrăştiind necazurile
împreună cu fumul, în apusul blînd (în seara aceea cerul era cald
şi catifelat ca pieliţa unei caise), Franz se plimba cu un aer
deznădăjduit, cînd Annette se îndreptă spre el.
Cu o mişcare bruscă, Franz încercă să se ferească. Se purta
faţă de femei cu o sfială sălbatică, din care nu lipsea atracţia.
Annette îl strigă pe nume. El o privi dintr-o parte, fără să se
oprească din mers. Avea ochii speriaţi, sprîncenele încruntate,
părea neliniştit şi supărat, ca şi cum cineva ar fi încercat să-i
încerce pudoarea. Annette zîmbi, văzînd cum îşi apără mantia
acest tînăr Iosif.
===================
1 François Boucher (1703-1770), pictor şi gravor francez. A
pictat îndeosebi scene pastorale şi mitologice.
2 După legenda biblică, Iosif, ajungînd sclavul lui Potifar,
soţia stăpînului său se îndrăgosteşte de el, dar Iosif ii respinge
dragostea.

— M-a trimis Germain…

El se opri înmărmurit. Îngăimă:
— Germain Chavannes…
I se uita în ochi, cu o privire care cerşea. Annette coborî
pleoapele:
— Da.
Franz o apucă de mînă, o trase după el.
Mergea înainte, trăgînd-o de braţ, ca un copil grăbit.
Surprinsă, Annette nu încerca să se desprindă, deşi se gîndea că
e în primejdie să fie observată. Dar era tîrziu. În afară de o
ţărăncuţă care, cînd îi văzu, izbucni în rîs, nu întîlniră pe nimeni.
Franz o luă spre cîmp, pe o potecă ocolită. Un zid pe jumătate
dărîmat înconjura o livadă. Se aşezară unul lîngă altul, atingîndu-
şi aproape genunchii, într-o spărtură a zidului, ce-i apăra de
privirile trecătorilor de pe drum. Aplecat spre Annette, fără să dea
drumul mîinilor ei, Franz rosti rugător:
— Germain?…
În lumina albăstrie care vesteşte noaptea, Annette zări ochii
lui de cerşetor flămînd, care o sorbeau. Tot îndemnînd-o să
vorbească, ochii aceştia o împiedicau să deschidă gura. Annette se
uita în ochii lui expresivi, care în unele clipe deveneau bănuitori şi
în altele se dăruiau năvalnic sau se stingeau brusc, pierduţi şi
adormiţi. Franz avea părul castaniu, fruntea bombată, nasul
subţire, buzele puţin umflate, o expresie copilăroasă, care plutea
nehotărîtă în veşnica aşteptare a bucuriei sau a mîhnirii. Era un
copil. Annette îl asemuia cu portretul pe care i-l zugrăvise
Germain. Şi se mira că Franz putuse stîrni o asemenea dragoste.
Strînsoarea nerăbdătoare a mîinii care o ţinea pe a ei îi
amintea Annettei că avea de dat un răspuns. Îi vorbi despre
prietenul îndepărtat. El o întrerupea în fiecare clipă cu întrebările.
Şi, văzînd neliniştea lui, Annette evită discuţia despre boala lui
Germain, căută să îndulcească faptele; trecea de la grija pentru
cel absent la grija pentru cel care era de faţă şi trebuia cruţat.
Se auzi sunetul trîmbiţei din lagăr. Şi amîndoi îşi amintiră că
mai sunase o dată. Venise ora despărţirii. Annettei îi fu destul de
greu să-l silească să se întoarcă; trebui să-i tăgăduiască o
convorbire lungă pentru a doua zi. De-abia în clipa despărţirii,
cînd trebuiau să-şi desprindă mîinile, Franz îşi dădu seama că
mîinile sale mai ţineau încă strîns mîinile Annettei. Le privi.
Spuse:
— Mîinile acestea l-au atins…
Şi, îngropîndu-şi faţa în palmele ei, le aspiră cu nesaţ.

Annette îşi dădu repede seama că Franz nu e o stare să

alcătuiască un plan de acţiune şi să-l execute. Nu pentru că i-ar fi
lipsit îndrăzneala: era gata la orice. Trebui chiar să-l ţină în frîu,
ca să nu se repeadă de la început la soluţia cea mai zănatică şi
mai deznădăjduită. De la primele cuvinte ale Annettei în legătură
cu un plan de evadare, Franz se aprinse şi-şi pierdu într-atîta
cumpătul, încît Annette se opri şi nu mai spuse nimic din tot ce
plănuise. Lipsa de chibzuială şi cutezanţa lui Franz ar fi stricat
totul. Se vedea nevoită să pregătească evadarea fără ştirea lui şi
să nu-i destăinuiască nimic, decît în ceasul acţiunii. Şi încă era
îndoielnic dacă Franz va fi în stare să acţioneze singur. Trebuia să
fie dus de mînă pas cu pas. Sorţii de izbîndă, şi aşa destul de
slabi, se împrăştiau astfel aproape cu totul.
Şi, totuşi, Annette nu renunţa. O lega făgăduiala făcută, era
prinsă în vîrtejul acelei ciudate şi pătimaşe prietenii. Se simţea
lovită de un curent îndoit, ca o insulă la întîlnirea a două fluvii.
Insuliţa rămînea nemişcată, dar, în mijlocul vîrtejului, ea e cea
care pare a se învîrti. Deşi străină de frămîntarea lor, Annette îi
simţea urmările ameţitoare.
Cei doi prieteni fuseseră cuprinşi de o exaltare care împiedica
orice contact cu realitatea. Legătura lor era cavalerească,
zămislită de sufletele lor pătimaşe împotriva unei lumi duşmane,
sub puterea poruncitoare a unei revolte aprige, împotriva unei
aprige apăsări. Sentimentul acesta cavaleresc lua o înfăţişare
eroică la Germain – cel mai mare. Cel mai puternic. El îl apăra în
luptă pe cel mai slab şi, fiind răpus, revărsa asupra tînărului său
tovarăş toată dragostea de viaţă ce-i mai rămînea. Pentru cel mai
tînăr, izolat cum era într-o lume duşmană, legătura aceasta
căpăta înfăţişarea unei adoraţii mistice pentru prietenul şi
apărătorul lui, care, din depărtare, îi apărea aproape
supraomenesc, adevărată icoană de sfînt pe un altar. Astfel,
războiul le schimbase sentimentele, deformîndu-le şi
amplificîndu-le. În vremuri obişnuite prietenia lor n-ar fi depăşit
înălţimea medie, cu care se mulţumeşte viaţa de toate zilele.
Primejdia şi înfrigurarea însă o ridicase pînă în sferele pe care nu
le atingi decît pe aripile credinţei. Pentru inimile întregi, care s-au
şi desprins de viaţă pe trei sferturi, prietenia, ca şi rugăciunea, e
una din căile ce duc spre dumnezeu. Nici u» nul dintre cei trei,
care se împărtăşeau în prietenie, nici Germain, nici Franz, nici
Annette, nu credea în dumnezeu. Şi nici unul dintre ei nu-şi
dădea seama că dumnezeu, schimbîndu-şi înfăţişarea, ca şi
Jupiter, luase în inima lor chipul prieteniei. Erau pătrunşi de
duhul lui. Ardeau de dorinţa de a i se jertfi.
Dintre toţi trei, Annette e în situaţia cea mai ciudată. Pînă
acum n-a simţit pentru nici unul dintre ei ceva care să semene cu
dragostea. Simţămintele ei nu depăşesc mila frăţească, înclinarea
oricărei femei cu suflet ales pentru o făptură nenorocită, care
suferă şi are nevoie de dînsa – mai ales cînd făptura aceasta e un
bărbat, a cărui putere zdrobită o atrage mai tare. Dar în faţa
neputinţei lui Germain şi Franz de a se întîlni şi de a acţiona,
Annette ia parte la emoţiile lor, pe care ei le transmit prin
mijlocirea ei. Cei doi se iubesc în ea prin procură. Au lăsat doar
pe seama ei acţiunea.
Grea încercare! N-a fost nebună cînd şi-a luat-o asupra ei?
Aşa gîndea cînd rămînea singură. Şi ar fi vrut sa ne oprească. Dar
maşina pornise. Şi fiecare învîrtitură de roată o lega mai strîns.

În trenul care o ducea la Paris, Annette se simţi cuprinsă de

spaimă. Cîntărea greutăţile şi primejdiile aproape de neînvins. Nu
întrevedea nici un mijloc de a-şi putea îndeplini angajamentul
luat faţă de cei doi prieteni. Se simţea ca o furnică ce încearcă să
scoată un pai prins sub un bolovan. Chiar de-ar fi putut să-l
desprindă, bolovanul care atîrna asupra ei putea s-o strivească cu
pai cu tot. Dar primejdia aceasta n-a oprit niciodată vreo furnică.
Şi poate ca pe Annette mai mult o întărită. Aşa simţea ea cu o
parte din fiinţa ei: cea care respinge orice ameninţare brutală.
Cealaltă parte, mai slabă, trecea prin clipe de spaimă: „Doamne,
ce-am primit să fac? Nu pot să dau înapoi, să renunţ, să fug?
Cine mă sileşte?” „Eu. Trebuie s-o scot la capăt.”
Era singură în faţa statului, uriaş ca un munte. Înfrunta
chipul ameninţător al patriei. Se simţea sub talpa puternicelor
zeiţe mînioase. Dar chiar dacă o puteau zdrobi, de supus n-o
puteau supune. Nu mai credea într-însele. Din clipa în care
regăsise simţămintele primitive şi sfinte – dragostea şi prietenia
călcate în picioare de coloşii neomenoşi – tot restul pierise. Restul
era forţa. Şi sufletul se ridica împotriva forţei.
O nebunie? Fie! Dar dacă judecăm aşa, nebunie e însuşi
sufletul. Datorită acestei nebunii trăiesc, merg deasupra
prăpastiei, ca şi apostolul pe ape.

Sosi în marţea paştilor; mai avea doar cinci zile de vacanţă de

petrecut la Paris. Marc cel nepăsător se simţi amarnic de
dezamăgit. Cu şase luni înainte ai fi putut spune că-i lipsea
victima, că n-avea cine să sufere de pe urma lui (e un lucru
omenesc! inima care iubeşte e făcută să fie călcată în picioare).
Dar Marc nu mai avea poftă s-o calce în picioare. Şi nici
Annette nu s-ar mai fi lăsat. Situaţia se schimbase.
În ultimele şase luni el îşi vînturase aprig afecţiunile:
dragostea şi prietenia. Îi rămăsese mai multă pleavă decît grîu.
Avea acum privirea aspră, deosebit de ascuţită, neîndurătoare
faţă de obiectul asupra căruia se oprea – el sau ceilalţi, n-avea a
face! Nu privea cu ochii puţin miopi, calzi şi iluminaţi ai mamei
lui. N-avea nici ochii mătuşii lui, ochi de vrabie şireată, care
ciuguleşte din zbor orice trăsătură caraghioasă ce-i trece pe
dinainte şi pentru care orice lucru e bun de rîs şi de mîncat. Marc
mu se împăca uşor cu nimeni. Îi plăcea să despice firul în patru.
Şi, după această operaţie, nu mai rămînea mare lucru din
prieteniile lui întîmplătoare. Se înverşuna să le dezghioace, să
găsească viermele în grăunte, să găsească golul sau murdăria.
Dar, pe lîngă toată pleava, îi mai rămăsese un singur grăunte:
inima mamei lui. Degeaba încercase s-o sfîşie cu ciocul: n-o
putuse atinge. Încă nu cunoştea tot ce se poate scoate din acest
grăunte. Dar îl vedea neatins, fără urmă de stricăciune, şi lucrul îi
insufla respect şi dorinţa nemărturisită de a-l cunoaşte mai bine.
O iubea pe Sylvie. Dar o iubea cu o fărîmă de dispreţ afectuos şi
era plătit cu aceeaşi monedă. Ştia că se poate bizui pe
complicitatea ei şi îi era recunoscător, căci era bucuros cînd
cineva se abătea de la calea dreaptă în folosul lui (cu condiţia ca
acel cineva să nu se lase păcălit: Marc se arăta nemilos faţă de
proşti). Dar făcea deosebire între Sylvie şi Annette. Annette era un
suflet a cărui cucerire se dovedea preţioasă. Îşi dăduse seama de
asta în cele şase luni. Îşi dăduse seama că mama lui îl iubeşte,
dar că el n-o stăpîneşte. Dragostea maternă e un instinct puternic
şi sigur. Dar Marc voia mai mult: voia mai mult decît să iubească
– voia să cunoască şi să fie cunoscut, să dobîndească ce este mai
tainic, mai bun, nu mama, ci fiinţa. Mama e aceeaşi pentru toţi: o
cloşcă anonimă. Dar fiecare fiinţă îşi are esenţa sa ascunsă, care
nu seamănă cu nici o alta, îşi are mireasma ei proprie. Şi el
simţea această mireasmă. Voia să străbată învelişul, s-ajungă
pînă la grăuntele de tămîie: „Tu care eşti tu, care exişti o singură
dată! Vreau taina ta!...”
„Ce să faci cu ea? S-o arunci după ce te-ai săturat?” Inimile
adolescenţilor, mici rozători, sînt lacome să stăpînească, dar nu
ştiu să păstreze nimic. E mai sănătos să ţii tezaurul, pe care ei îl
poftesc, la adăpost de dinţii lor.
La Annette este adăpostit. Degeaba se dăruia cu buzele ei
frumoase şi zîmbitoare. Nici ea nu poseda cheia casetei în care
stătea ascunsă taina fiinţei sale; prin urmare, n-o putea dărui.
Din fericire pentru ea. De cîte ori în viaţă n-ar fi risipit comoara!
Pentru Marc, azilul acesta neviolat căpăta atracţia unui sanctuar
în care vrei să pătrunzi.
Socotea că va pune stăpînire pe acest sanctuar în vacanţa
paştilor. Îşi rodea unghiile de nerăbdare văzînd că Annette nu mai
soseşte. Se ivi, în sfîrşit, dar după ce Marc pierduse o săptămînă
întreagă. Trebuia să se grăbească să reînceapă iar intimitatea pe
care Annette i-o oferise de atîtea ori, pe care de atîtea ori el i-o
refuzase. Se aştepta ca ea să-i dea şi de astă dată prilejul, aşa
cum se întîmplase în vacanţa trecută. Şi după ce se va fi lăsat
rugat, avea de gînd să binevoiască să încuviinţeze.
Dar, de astă dată, Annette era frămîntată de alte gînd un. Nu
făcu nici o încercare ca să-l facă să vorbească. Avea tainele lui?
Foarte bine! Putea să şi le păstreze. Căci şi ea le avea pe ale ei şi
le păstra pentru sine.
Nu-i mai rămînea altceva de făcut lui Marc decît s-o observe
pe „străină”, fiinţa cea mai apropiată de el şi cea mai depărtată –
mama lui. Să încerce să privească de afară, printre obloane…
Altădată, ea era acea care voia să vadă, şi el se zăvora. Ce umilitor
schimb de poziţii!
Annette nu se zăvora…
„Priveşte dacă vrei!…”
Nici nu se sinchisea de el. Era lucrul cel mai umilitor!
Trebuia să înghită jignirea adusă cu nevinovăţie, căci curiozitatea
lui, magnetul care îl atrăgea, era mai puternică decît amorul
propriu.
Ceea ce-l izbea acum la această femeie era calmul şi tăria ei
în mijlocul sufletelor împrăştiate din jur, care se roteau în vînt.
Casa lor semăna cu un vapor naufragiat. Maşinile erau stricate,
echipajul vlăguit, taifunul sufla în inimi. Semnul morţii se
înscrisese din nou – roşu şi negru – deasupra uşilor. Apolline se
sinucisese, puţină vreme după ultima trecere a Annettei prin
Paris. Dar Annette află abia acum. Sylvie se ferise dinadins să-i
vorbească. Spre sfîrşitul lui noiembrie, trupul smintitei fusese
găsit în Sena. Nici urmă de Alexis: pierise în prăpastia uitării. Cei
doi fii ai familiei Bernardin pieriseră şi ei, dar într-altă prăpastie,
numită glorie – asemănătoare cu rîpele mocirloase unde sînt
aruncate în Andaluzia stîrvurile cailor luaţi în coarne de tauri.
Nimic din ei nu mai rămăsese în ţărîna de pe Somme, pe care
mîna drăcească a celor două artilerii o frămîntase îndelung.
Durerea se abătuse vijelios asupra familiei Bernardin. Fuseseră
de ajuns cîteva clipe ca să le curme spiţa neamului. Lovitura era
proaspătă, abia de cincisprezece zile. Domnul Bernardin, tatăl,
avea ochiul însîngerat, ca un bou pălit în creştet. Furia şi credinţa
dăduseră o cruntă bătălie în sufletul lui. În unele clipe se luase la
trîntă cu dumnezeu, dar dumnezeu fusese mai puternic. Iar
acum, omul strivit, cu capul plecat, se dăduse bătut.
A doua noapte după sosirea ei, Annette se afla ascunsă în
pivniţa casei, împreună cu turma decimată. Îi strînsese acolo o
alarmă aeriană. Nu mai domnea însufleţirea prietenească din
primele vremuri, cînd se căutau unii pe alţii şi-şi împărtăşeau
credinţa şi nădejdea, ca să şi le sporească. Cu toată străduinţa de
a păstra formele curteniei şi aparenţa unui interes reciproc,
simţeai că fiecare grup familial, că fiecare individ din grup stătea
singur, în fundul celulei lui de uscăciune. Asupra tuturor părea
că apasă o oboseală inimoasă. Cel mai banal schimb de cuvinte
curtenitoare trăda, după accent, o suferinţă agresivă. Aproape toţi
oamenii aceştia erau creditori cu un şir lung de supărări,
dezamăgiri, dolii şi amărăciuni… Dar cui să dea socoteala? Unde
se ascundea datornicul? în lipsa lui, fiecare lua asupra lui o parte
din duşmănie.
În toată Franţa, în acest aprilie al lui 1917, cocea o
nemulţumire oarbă. Izbucnise Revoluţia rusă. În zare, aurora
boreală însîngera cerul. Primele ştiri sosiseră la Paris cu trei
săptămîni mai înainte. Iar în Duminica Floriilor populaţia
pariziană aclamase cu avînt revoluţia, într-un miting. Dar poporul
n-avea conducător, nu era organizat; nu exista nici o acţiune
comună; doar o mulţime de reacţiuni contradictorii, de egoisme
care sufereau şi nu ştiau să se unească: aveau să fie uşor de
sfărîmat. Spiritul revoluţiei se fărîmiţa în revolte izolate, în aceste
săptămîni ale lui aprilie, ele colcăiau surd în armată. Dar nici
regimentele, şi nici răsculaţii de-acolo nu ştiau mai bine decît cei
de acasă ce voiau. Şi călăii lor se folosiră de asta. Cu toţii ştiau un
singur lucru numai: că sufereau. Şi căutau să se răzbune.
Duşmănia răzbea în gesturile sau în glasurile celor ascunşi în
pivniţă – mai mult decît în vorbele lor. În loc să-şi unească
necazurile, ai fi zis că şi le compară. Fiecare părea a-şi acuza
vecinul că-i lasă lui ce-i mai greu. Bernardin şi Girerd îşi purtau
fiecare doliul, fără să se apropie unul de altul. Se salutau cu
răceală şi nu-şi vorbeau. Durerea avea graniţe. Şi ei nu le
încălcau.
Annette îşi arătă compătimirea caldă faţă de Ursule şi
Justine Bernardin. Fetele acestea rezervate, care nu schimbaseră
niciodată o vorbă cu Annette, părură impresionate de elanul ei de
simpatie. Roşiră de emoţie. Apoi, sfiala şi neîncrederea se dovediră
mai puternice. Şi, dîndu-se la o parte, se retraseră din nou sub
vălurile lor de doliu, în cochilia lor. Annette nu stărui. Era gata,
cînd ceilalţi aveau nevoie de ea. Dar ea n-avea nevoie de ceilalţi.
Nu încerca nici să se impună pe sine, nici să-şi impună ideile.
În pivniţă, în jurul ei, se rosteau cuvinte de un fanatism rece.
Clapier povestea premiera unui film: Sculaţi, voi, morţi!, care
zugrăvea crimele germanilor, întovărăşite de aceste cuvinte:
Oricine ar fi duşmanul tău, frate, rudă, prieten, ucide-l! Trebuie să
ştii că fiecare neamţ ucis înseamnă o plagă mai puţin pentru
omenire.
Doamna Bernardin povestea cu glas blînd unei vecine despre
Liga Adu-ţi aminte!, care urmărea să păstreze veşnic, cu pietate,
ura faţă de duşman. Annette asculta în tăcere. Marc îi urmărea
expresia feţei. Era neclintită. Şi nici cînd Sylvie amesteca, după
obiceiul el, prostiile şovine cu bîrfelile cartierului, tot nu dădea
nici un semn de supărare. O lăsa să vorbească, îi zîmbea fără să
răspundă şi schimba vorba. Nu trăda nimic din tot ce se petrecea
în ea. Nici chiar vestea brutală a morţii Apollinei, care ar fi trebuit
să-i smulgă o tresărire, nu-i provocă decît o licărire de milă în
ochi. Marc, pe care tragedia îl mişcase pînă în fundul sufletului,
supărat de rezerva mamei lui, căută să i-o clintească. Şi începu
să-i povestească, pe şleau şi aţîţat, tot ce văzuse şi aflase. Annette
îi închise gura cu un gest. Nu mai lua parte decît la convorbirile
care îi plăceau. Toate sforţările lui de a o atrage într-o discuţie se
dovediră zadarnice.
Totuşi, Marc era sigur că ideile ei erau limpezi. Cîteva vorbe
liniştite fuseseră de ajuns pentru a-l face să-i ghicească
indiferenţa lăuntrică faţă de ceea ce-i pasiona pe ceilalţi – războiul
şi patria. Ar fi vrut să afle mai mult… De ce nu-i vorbea?
Marc fusese zguduit de Revoluţia rusă. Luase parte la
mitingul de la 1 aprilie. Venise din simplă curiozitate, dar se
molipsise de entuziasmul mulţimii; o aclamase pe Séverine şi îl
huiduise pe Jouhaux2. Văzuse cum
=====================
1 Séverine Rémy Guebhard (1855-1929), ziaristă şi oratoare
franceză; a simpatizat cu mişcarea socialiştilor de stingă.
2 Jouhaux Léon (1879-1954), lider reformist al mişcării
sindicale franceze.

plîng ruşii ascultînd imnul revoluţiei lor. Şi, deşi dispreţuia

plînsetele, acestea nu i se păruseră că sînt lipsite de bărbăţie
măreaţă.
În fiinţa lui se iscă tot felul de reacţiuni, urnele, poate,
îndreptăţite, altele, desigur, greşite; el, însă, nu le discută; sînt
cum sînt, iar el este cum este. Inima lui e destul de omenoasă,
destul de darnică pentru a se pronunţa în favoarea poporului –
chiar şi cu preţul propriei sale jertfe. Pentru a alege astfel ar avea
nevoie să înţeleagă. Dar cine să-l ajute? Desigur nu Pitan şi
tovarăşii lui! Pitan s-a îmbarcat, fireşte, cu trup şi suflet pe noua
corabie; a făcut-o însă din motive atît de puţin limpezi, încît îl
îndepărtează pe tînărul Rivière în loc să-l atragă: misticismul
catastrofei şi al distrugerii, pesimismul care se bucură, beţia
jertfirii…
„Mai vezi de altul! Nu se jertfeşte fără să înţeleagă decît cel
care n-are nimic de pierdut! Eu însă am o valoare uriaşă de
apărat: eul meu, inteligenţa mea, viitorul meu, prada mea… Cînd
voi fi luat tot ce este al meu, cînd voi fi văzut bine totul, cînd voi fi
trăit totul, atunci… Atunci să te jertfeşti, în plină lumină! Da,
poate… Dar noaptea, orbeşte?… Mă lipsesc, dragul meu! Jertfa
cîrtiţelor nu mă interesează”
Oare Annette vede altă lumină? Marc încearcă zadarnic să
afle. Ca s-o provoace, spune tot felul de absurdităţi de faţă cu ea.
Dar ea nici nu pare să-l audă. Şi piatra cade în gol. Iar Marc
rămîne cu ruşinea de a fi vorbit. Oare femeia aceasta nu gîndeşte?
Pentru Marc gîndirea era ca un acces de urticarie, o iritaţie a
pielii, pe care nu ţi-o potoleşti decît scărpinîndu-te, frecîndu-te de
alţii, întotdeauna un act agresiv. Să gîndească însemna să-şi
arunce gîndirea lui, să lovească cu ea în altul. Să pătrundă, de
voie sau de nevoie! Annettei parcă nici nu-i păsa dacă ceilalţi
gîndesc sau nu la fel cu ea…
 Nu, nu e nepăsătoare; dar simte instinctiv că gîndurile cresc
ca şi plantele. N-au decît să crească încet! Dacă s-ar grăbi, ar pieri
la prima reîntoarcere a gerului
În jurul ei, în suflete, e încă iarnă. Pentru sufletele acestea n-
a sosit vremea să iasă din letargia lor. Letargia potoleşte
suferinţele şi îndoielile. O deşteptare prea timpurie le-ar nimici.
Din pragul uii ei, Annette îl aude pe Perret la etajul de
deasupra. Se ciorovăieşte aprig cu un tovarăş. S-a întors, cu
inima sfîrtecată, Într-o permisie de cîteva zile. Tot ce-a văzut pe
front, tot ce-a găsit în spatele frontului, vieţile irosite, bunurile
irosite, iluziile pierdute, destrămarea propriului său cămin, fata
lui căzută pradă desfrîului, prostiile pe care le fac femeile cu banii
cheltuiţi de îndată ce-au fost cîştigaţi în uzinele ucigaşe, toate
astea i-au sădit în suflet revolta împotriva tovarăşilor, împotriva
şefilor, împotriva lumii. Şi, totuşi, se încăpăţînează cu furie să
strige: „Pînă la capăt!” Prietenului anarhist, care îşi bate joc de el
şi încearcă să-i zdruncine convingerea, îi strigă:
— Tacă-ţi gura! sau te arunc pe scări! Ce tot vrei de la mine?
Nu-mi ajunge ce am pe cap? Marc scofală, dobitocule, dacă mi-ai
dovedit că ne-au înşelat pe toţi, că patria şi tot restul e doar o
glumă fioroasă, că ne-au ucis fără rost! În ce vrei să mai cred? Nu
mai cred în revoluţie! Nu mai cred în religie! Nu mai cred în
omenire (ăsta e lucrul cel mai nătîng dintre toate). Dacă n-aş mai
avea nici patrie, de ce m-aş mai agăţa? Nu mi-ar mai rămîne decît
să-mi zbor creierii!
Annette îl înţelege pe Perret. Marc nu-l înţelege…
— Să-şi zboare creierii!
Tineretul n-are milă de nenorocirea celui slab, care simte
nevoia să înşele viaţa, ca să poată trăi. Marc nu înşală. Şi pentru
că tineretul vrea să trăiască, în pofida oricărui lucru, el şi prietenii
lui, anarhişti, dadaişti, se răzbuna acum, bătîndu-şi joc fără
măsură şi fără frîu de tot ce există, împingînd ridicolul pînă la
extravaganţă, la absurd; se răzbună de zădărnicia ucigaşă a
raţiunii căzînd în iraţional.
Dar n-o poate înţelege cîtuşi de puţin pe mama lui, care e
liberă (de data asta e sigur!) faţă de tot ce o înconjoară şi nu simte
nicidecum nevoia să atace pentru a se apăra. Nu critică nimic. Nu
se războieşte cu nici un alt gînd. Îşi are gîndul ei propriu, raţiunea
ei, casa ei, şi se mulţumeşte cu ele. Şi-a clădit locuinţa. Pe ce?
Annette e femeie. Inima ei e plină de un gînd pătimaş. Nu se
gin deşte să-l dăruiască lumii întregi. Orizontul vederii ei e ocupat
în întregime de o acţiune precisă, grea şi mărginită. N-are chef să
rezolve enigma tragică ce se dezbate în univers. Pentru ea, enigma
şi tragedia aceasta se mărginesc la datoria care! s-a impus
— Pe care şi-a impus-o: să salveze simţămîntul sfînt, care-i
umple inima: Prietenia. Şi nici măcar atît! Să-l salveze pe cei doi
prieteni de soarta cărora e legată soarta ei. Nu generalizează
sentimentul şi faţă de soarta celorlalţi oameni. Îşi are partea ei de
destin. Atîta îi ajunge. I se consacră în întregime. Ca să răspundă
acestei chemări, e gata să nesocotească orice respect omenesc,
orice lege omenească; în ea s-a rostit o lege mai înaltă.

Plecă din Paris fără să fi trădat nimic din taina ei – fiului ei

mai puţin decît oricui. Căci, cu toată dorinţa ce-l mîna spre ea,
Marc, după obiceiul lui de autoapărare, se arătase tot timpul un
duşman înverşunat al sentimentelor pe care le bănuia la maică-
sa, afişînd un sarcasm umilitor pentru pacifişti, printre care o
socotea şi pe Annette.
Iar Annette n-avea chef să se certe cu el pentru asta. Nu se
gîndea nici la pace, nici la război. Erau lucruri prea depărtate.
Ţinea în mîinile ei manile celor doi bărbaţi care i se încredinţaseră
şi pe care trebuia să-i apropie. Nu era vorba de idei. Ci de viaţa lor
şi de viaţa ei. Îşi joacă viaţa ei. E un joc absurd. Da, absurd
pentru raţiune. Dar şi inima îşi are temeiurile sale. Şi inima a
vorbit.
De pe urma trecerii ei prin Paris nu obţinuse, pentru triumful
planului, decît o vorbă prinsă-n zbor. Marc vorbise întîmplător în
faţa ei despre revoluţionarii ruşi aflaţi în Franţa, cărora aliaţii 1 nu
vor să le dea paşapoarte, să se ducă să lupte în ţara lor. Totuşi, ei
treceau graniţa. Mai auzise, de asemenea, vorbindu-se despre
nişte convorbiri secrete dintre luptătorii francezi împotriva
războiului, aflaţi în Elveţia, şi tovarăşii lor din Franţa. În reţeaua
de sîrmă ghimpată, care sugruma gîndirea franceză şi o împiedica
să răsufle, s-au rupt cîteva ochiuri, şi prin ele mai circulă un fir
de viaţă: scrisori şi ziare trec încoace şi încolo prin aceste găuri de
şoareci, scormonite în graniţă. Iar Pitan ţine în mînă firele acestei
jucării primejdioase, care pare inofensivă doar stăpînilor zilei.
Căci cele cîteva cuvinte libere n-au mari sorţi să pătrundă în
urechile betonate şi în carapacea groasă a marelui saurian –
naţiunea înarmată. Dar ele hrănesc iluziile oamenilor, care, deşi
în lanţuri, se străduiesc să-şi dovedească încă libertatea.
Annette îşi înseamnă numele lui Pitan. Va trebui să-i
vorbească. Dar nu lui Marc i se va adresa pentru a ajunge la el.
S-a întors la slujba ei din provincie. Are convorbiri lungi cu
Germain. I-a dus mesajul direct, prezenţa nevăzută a prietenului.
Discută împreună marele lor plan. Annette nu-i împărtăşeşte
îndoielile ei. Încă n-a întrevăzut nici o cale. Dar Germain nu va
trebui să ştie. Acum e vorba doar să reînsufleţească într-însul
voinţa de a trăi şi să-l hotărască să plece. Oricît de puţini sorţi de
reuşită ar avea schimbarea aceasta de aer, e ultima speranţă şi
trebuie s-o încerce. Germain se hotărăşte cu greu. N-ar vrea să
plece decît în ajunul acţiunii, cînd va fi pe deplin sigur. Şi planul e
încă foarte nelămurit. Numai egoismul patimii îl face să nu vadă
primejdia de moarte în care îşi aruncă prietenul şi pe Annette. Şi
chiar dac-ar vedea-o, tot n-ar mai face-o cu ochii unui om viu:
moartea i s-a şi urcat
===================
1 E vorba de grupul de puteri imperialiste in frunte cu Franţa
Anglia.

pînă la umăr. Ca să-l potolească, Annette îi oferă, în

aşteptare, simulacrul unor îndoielnice începuturi de acţiune. Cu
ajutorul lui Marcel Franck, Annette obţine ca tînărul austriac să
se bucure de un tratament special. E scos din lagăr pentru motive
de sănătate. I se încuviinţează să locuiască în oraş, fără control
prea aspru, sub pretextul unor studii care interesează arta
franceză. Asemenea purtări inegale faţă de prizonieri s-au
petrecut mai des decît îşi închipuie lumea. Cutare privat-docent
din Berlin circula nesupravegheat într-un oraş din centrul
Franţei. Şaizeci de internaţi germani locuiau într-o pensiune
frumoasă din Cam ac, împreună cu nevestele sau amantele lor, şi
se plimbau pe o moşie de
O sută de hectare. După ce fierberea primilor ani de război se
potoli, unele regiuni se obişnuiră cu prizonierii. Aceştia începeau
să ia parte la viaţa obişnuită a provinciei. Ca în urma unui ordin
tăcut, supravegherea slăbise. Franz culese avantajele situaţiei. În
ochii lui Germain acestea erau primele jaloane pe drumul
eliberării.
Îndemnat stăruitor de medic, de toţi ai lui, de Annette,
Germain consimte să părăsească ţara. Annette i-a dat să înţeleagă
că trebuie să se instaleze fără întîrziere în Elveţia, ca să-l
primească acolo pe fugar, după evadare. Germain n-are încredere:
— Annette, nu mă înşelai Mai bine lasă-mă să mor aici. Ar fi
o laşitate să te foloseşti de încrederea unui muribund ca să-l
îndepărtezi, înşelîndu-l cu făgăduieli pe oare nu le poţi ţine.
Annette răspunde:
— Nimeni nu-ţi poate făgădui reuşita. Dar mă leg să încerc
totul pentru dumneata. Mă crezi?
Germain crede.
În ajunul plecării îşi dă seama că Annette se sacrifică pentru
el. E pe cale să spună:
— Annette, te dezleg de făgăduială… Renunţ.
Dar patima e mai mare. Nu! Nu renunţă! Cît timp îi rămîne
un sorţ de izbîndă.
În clipa despărţiţii, spune doar:
— Iartă-mă! fără să explice de ce.
Da, să se piardă pentru el! mai are doar un ceas de lumină…
A plecat la sfîrşitul lui august sub îngrijirea mamei sale şi a
doamnei Mareuil.

Annette rămîne singură, faţă în faţă cu ţelul de neatins, pe

care s-a legat să-l îndeplinească.
E ceasul cel mai nepotrivit pentru o acţiune secretă.
Primejdia a crescut încă din primele luni ale lui 1917, după o
perioadă de slăbire a autorităţii, a urmat un regim de constrîngere
şi de denunţuri. Guvernul, care a îngenuncheat în chip jalnic în
faţa grevelor revoluţionare şi a răscoalelor de primăvară, acum,
după eşuarea lor, se răzbună de propria lui teamă şi laşitate.
Începe era falselor comploturi defetiste, al căror sistem făţarnic se
generalizează în toate ţările aliate. O vastă uzină de calomnii
umple cu fumul ei puturos cerul Europei şi al Americii. Nu e cea
mai de lepădat dintre industriile de război. „Înţelegerea cu
duşmanul”: un cuvînt şablon, un cuvînt mincinos, ce îngăduie
cele mai josnice denunţuri. „Uniunea sfîntă împotriva trădării”,
noua ligă, întemeiată în septembrie, cultivă bolile ruşinoase ale
urii şi bănuielile dintre oameni. Fiecare se înarmează împotriva
vecinului. Fiecare pin deşte umbra celuilalt.
Toată vara, Annette bîjbîie fără să facă un pas înainte. E cu
totul neajutorată. Nu se poate întoarce la Franz fără să atragă
atenţia. Corespondenţa e citită. Cum să se înţeleagă cu el asupra
unui plan? Şi ce plan? Nici nu poate fi vorba să-l pună să
străbată Franţa pe jos; l-ar aresta de-a doua zi. Trebuie să se
grăbească, să se folosească de surpriză. Franz va trebui s-o
întîlnească în trecere, într-un tren de pe o linie principală, iar de
acolo ea îl va întovărăşi pînă la graniţă. Dar trenurile spre Elveţia
sînt controlate şi la sosire şi la plecare. Şi cine-l va conduce pe
Franz din oraşul unde e internat pînă la trenul liberator? Cine-l
va călăuzi la trecerea graniţei? Un singur om nu e de ajuns ca să
îndeplinească un asemenea plan. Şi Annette n-are cui să se
destăinuiască.
Întîmplarea îi vine în ajutor. S-a întors la Paris în lunile de
vacanţă. Stă în apartamentul ei şi ţine în mînă o farfurie spartă
din porţelan de China, una dintre rarele amintiri ce i-au mai
rămas din casa elegantă a trecutului: Boulogne, locul unde cele
două surori şi-au petrecut luna de miere a primei lor prietenii. Şi
Sylvie tocmai se află la ea. Farfuria spartă, cu profilul albastru
adînc al Alpilor pe ea, le aminteşte de peisajul de odinioară. Sylvie
îi dă surorii sale adresa unui muncitor priceput, care poate repara
stricăciunea. Şi Annette recunoaşte numele lui Pitan. Porneşte în
căutarea lui. Sylvie a prevenit-o însă că are puţini sorţi să-l
întîlnească: Pitan e totdeauna plecat, prăvălia e mai mult închisă
decît deschisă. Totuşi, Annette se duce la adresa indicată, undeva
la marginea oraşului. Şi, din întîmplare, Pitan e acasă.
E foarte mirat de vizita ei. Nu se lasă înşelat de pretext – deşi
de îndată ce a atins cu mîinile lui mari spărturile porţelanului
degetele i-au devenit uşoare şi se poartă gingaş cu petalele smulse
ale firavei flori de foc. Dar nimeni nu vine de atît de departe
pentru o reparaţie. Pitan o lasă să vorbească, fără să arate nici
grabă, nici surpriză. Îi oferă politicos un scaun şi, în picioare
înaintea ei (în picioare, abia e mai înalt decît Annette aşezată), o
ascultă şi o priveşte cu ochii lui buni, mîngîietori. Bărbatul
acesta, în viaţa căruia nici o femeie nu pare a fi avut loc, nu se
simte niciodată stingherit cînd vorbeşte cu o femeie. E firesc să
para la largul lui. Tot ce e curat şi instinctiv chiar şi la femeile
trecute prin ciur şi prin sita, le apropie de el. Omul acesta naiv
ştie să le ghicească şireteniile şi dorinţele, oricît de dibaci ar fi
ascunse, şi să nu se mire de ele. Nu le dojeneşte. Şi nu le
contrazice, chiar cînd îl mint.
Cînd el gîndeşte „nu”, iar ele spun „da”, le asculta şi dă din
cap cu bunăvoinţă. Dar ochii lui serioşi limpede că gîndeşte „nu”.
Şi, în faţa zîmbetului lui prietenos, nici nu le vine în minte să se
supere. Văd într-însul un camarad care nu se lasă înşelat, dar
nici nu e complice, un prieten sincer şi indulgent, care le primeşte
şi le respectă aşa cum sînt.
Încrederea nu întîrzie să se lege între ochii de căţel la pîndă şi
pupilele limpezi – ferestre neoblonite. Iar numele lui Marc rupe
tăcerea. Faţa gălbuie a lui Pitan se luminează. Spune:
— Sînteţi doamna Rivière?
Tot ce ştie despre ea şi tot ce a ghicit îl fac să aibă pentru
mama lui Marc un respect, pe care se grăbeşte să-l
mărturisească.
— Mă cunoşti? spuse ea.
— ÎI cunosc pe băiatul dumitale.
— Nu-mi seamănă.
— Fireşte că nu. E ca toţi băieţii. Se osteneşte mult să nu-ţi
semene. De aceea te cunosc.
— Îl stingheresc, fuge de mine.
— Nu fugi după el! Viaţa este ca o pistă: merge în cerc. N-ai
decît să aştepţi. Cu cît se îndepărtează mai mult de dumneata, cu
atît se apropie mai mult.
Faţa lui Pitan se luminează. Annette rîde. Se simt legaţi
printr-o cunoştinţă comună: Marc Se simt prieteni. După ce a
vorbit de el, Pitan li spune Annettei:
— Cu ce vă pot fi de folos, doamnă Rivière? E vorba de el?
Annette roşeşte puţin, la gîndul că i-a dibuit pretextul fals:
— Nu, nu e vorba de el. Adevărul e că am venit după un sfat
pe care mi l-ai putea da. Scuză-mă dacă am luat-o de departe
înainte de a-ţi spune despre ce e vorba!
— Da, am văzut de la început… Nu-i nevoie să te scuzi. Cu
Uniunea lor sfîntă au ajuns să silească omul să-şi bănuiască
vecinul. „Nu vorbi! Tăcere! Păzeşte-te de cel care ascultă!... ”. Să-ţi
spun drept, cînd te-am văzut m-am ostenit şi eu să-mi ţin gura.
— Eu nu mi-o mai ţin, spuse Annette. Şi să faci cu mine ce
vei vrea.
Pitan vorbi deschis. Spuse cu blîndeţe:
— Cu mine nu-i nici o primejdie. Vorbeşte, doamnă Rivière!
Nici unul dintre noi doi nu-i făcut să-şi ascundă gîndul.
Fără să ascundă nimic, Annette îşi dezvăluie simplu planul.
Ascultînd-o, Pitan tresare uşor. Dar nu o întrerupe şi o lasă să
vorbească. După ce Annette a sfîrşit, el tuşeşte şi spune:
— Dar, doamnă Rivière, ştii ce poţi să păţeşti?
— Nu-i vorba de asta, răspunde Annette liniştită.
Pitan tuşeşte din nou. Se întreabă ce motiv o poate
Împinge pe femeia asta să-şi primejduiască viaţa şi cinstea.
Şovăie să vorbească. Dar ea l-a ghicit.
— Întreabă-mă, domnule Pitan, tot ce vrei să mă întrebi!
— Iartă-mă, doamnă Rivière! Dar dacă te interesezi de soarta
acelui tînăr prizonier, oare n-ar fi mai bine pentru el să rămînă
unde e, la adăpost, în loc să-l pui în primejdie?
— Nu e vorba nici de siguranţa lui, nici de siguranţa mea.
Pitan urmează fără ocol:
— Prin urmare, pe celălalt îl iubeşti?
Annette roşeşte din nou (cît de tînăr e încă sîngele ei!).
— Nu, Pitan, nu e vorba de dragoste, crede-mă! Sînt prea
bătrînă. Nu se mai potriveşte cu vîrsta mea. Nici nu m-am gîndit
la asta. Nu mă gîndesc decît la prietenia lor – nu la cea pe care
mi-o poartă ei mie; eu nu însemn nimic în ochii lor. Mă gîndesc la
prietenia dintre ei.
— Şi pentru ea…?
Pitan nu-şi sfîrşeşte gîndul. Annette spune:
— Nu merită osteneala să te jertfeşti?
Pitan o priveşte îndelung. Ea adaugă, ca şi cum ar vrea să se
dezvinovăţească:
— Unul dintre cei doi e pe moarte. Aşa că nu mai putem
şovăi. Nu-i aşa, Pitan?
Pitan nu şovăie. A înţeles. L-a convins însăşi nebunia acestui
plan generos. Dar ochii lui o sorb pe Annette cu veneraţie.
— Nu poţi face asta singură, spune el după cîteva clipe de
gîndire.
— Dacă e nevoie, da, răspunde Annette.
Pitan se mai gîndeşte puţin. Apoi se închină înaintea ei şi
strînge cu două degete puţin praf de pe jos. Îl duce la frunte.
— Ce faci? întreabă Annette.
— Mă înrolez în batalionul dumitale. Vezi dumneata, doamnă
Rivière (şi-a luat un scăunel şi s-a aşezat lîngă ca; îi vorbeşte în
şoaptă), nu-i cu putinţă să faci tot ce trebuie în acelaşi timp şi
acolo, şi aici. Un ajutor nu-ţi strică. Şi unde mai pui că trebuie să
ţii seama şi de alte îndatoriri. De fiul dumitale. Nu trebuie să rişti
– de vreme ce se poate şi altfel – să-i compromiţi numele şi
viitorul, lăsîndu-te prinsă. Nu ţi-ar fi recunoscător. Eu nu mă pun
în primejdie decît pe mine. Astăzi un bărbat singur nu preţuieşte
prea mult. Lasă-mă pe mine să aranjez lucrurile – pe socoteala
mea! Mă pricep! O să fac tot ce voi putea.
— Dar, Pitan, spuse Annette mişcată, nici nu-i cunoşti măcar
pe cei pentru care vrei să-ţi pui viaţa în primejdie.
— Cunosc prietenia, spuse Pitan. Sînt amîndoi prieteni.
Sînteţi toţi trei prieteni. Sîntem prieteni toţi patru. Prietenia e un
magnet. Trebuie să fii mai tare decît fierul ca să! te împotriveşti.
— Lumea de astăzi! se împotriveşte foarte bine, spune
Annette.
— Oricine ştie, răspunde Pitan, că lumea de astăzi e o lume
de uriaşi. Dar noi, doamnă Rivière, noi nu ţintim atît de sus.
Sîntem doar nişte oameni obişnuiţi.
Discutară planul. Şi Pitan luă asupra lui partea leului, fără
putinţă de împotrivire. Se înţeleseră ca el să stea în legătură
directă cu prizonierul. Şi, cînd va sosi clipa, să devină călăuza lui,
să i-l aducă Annettei, la trenul spre Geneva. Cu ajutorul unor
prieteni se va ocupa şi de trecerea graniţei. Dar trebuia să
cerceteze mai întîi terenul –, să nu grăbească nimic. În
săptămînile următoare, Pitan va găsi un pretext să cerceteze,
chiar la faţa locului, lagărul de prizonieri. Îl va întîlni pe Franz şi
va pune cu prevedere bazele planului. Pitan vorbea de prevedere,
dar treaba îl atrăgea pătimaş. Nici nu-i trecea prin minte gîndul
că o asemenea faptă, în cazul că ar fi descoperită, ar atrage după
sine o judecată grabnică pentru spionaj şi înaltă trădare. Mai bine
zis, cunoştea acest risc, dar nimeni nu-l lua în seamă. Cine ştie?
poate că în sinea lui treaba asta îl atrăgea. Partea himerică a
planului îl cucerise. Năvalnic, cu ochi lucitori, se înfierbînta ca un
cîine pe urmele vînatului. Deodată se opri, rîse în barbă şi. Spuse:
— Iartă-mă, doamnă Rivière! Sîntem la fel de nebuni
amîndoi. În clipa cînd totul se sfărîmă – oraşe şi oameni – eu mă
încăpăţînez să repar oalele sparte. Şi dumneata, dumneata încerci
să lipeşti la loc bucăţile de prietenie. Avem de ce rîde! Ei bine, să
rîdem împreună! Cumătrul Colas a spus: „Cu cît sînt mai mulţi
nebuni împreună, cu atît sînt mai mulţi înţelepţi…” Cine ştie?
Poate că mai tîrziu noi vom fi înţelepţii!
 *

Chiar a doua zi, Pitan începu pregătirile. Dar meseria lui,

care cerea răbdare, îl învăţase să-şi cîntărească mişcările. Înainta
pas cu pas. Se scurse toată vara. Cînd An not te re întoarse de la
Paris la catedra ei, data acţiunii încă nu putea fi fixată. Dar între
cei trei conjuraţi firele se înnodaseră temeinic. Aşa încît, în ziua
cînd Annette se reîntoarse în provincie, Pitan plecă spre graniţa
elveţiană, ca să pregătească cealaltă parte a planului.
În sanatoriul lui de lîngă Château-d’Oex, Germain dădea,
fireşte, semne de nerăbdare. Nu putea să se exprime deschis în
scrisori. Dar tot arăta prea mult, căci stăruia cu înfrigurare.
Annette îi scria:
„Vrei să nimiceşti totul?”
Atunci el o punea să repete de douăzeci de ori: „Jură! Ai
jurat!...”
„Am jurat. Da. Mă ţii legată. Muribundule, ne tragi după tine!
Nu pui mare preţ pe viaţa noastră. Sărmane copil! Te înţeleg… Nu
încerc să mă desprind…” Începea un nou an de cursuri – al
treilea. Dar situaţia se schimbase. Casa Chavannes îi era închisă.
Nu pierduse numai tovărăşia unor prieteni de care se legase.
Prezenţa lor fusese pentru ea o protecţie, de care se bucurase fără
să-şi dea seama. Faptul că fusese primită în intimitatea lor
înteţise toate bîrfelile invidioase din orăşel; dar ele nu răzbiseră
pînă la suprafaţă. Acuma, cînd scutul care o acoperea fusese dat
la o parte, lumea nu se mai feri s-o atace. Se ştia că sora lui
Germain, doamna de Seigy-Chavannes, rămasă singură în ţară,
nu-i purta nici o simpatie Annettei. De la plecarea fratelui ei nici
nu se mai întîlneau. Bîrfelile, stăpînite pînă atunci, se răspîndiră
acum în voie. De doi ani, femeile orăşelului adunaseră ca nişte
furnici, grăunte cu grăunte, un şir de observaţii migăloase şi nu
prea binevoitoare. Fiecare îşi aduse partea ei la grînarul public.
Observaţiile fură puse laolaltă. Îşi împărtăşiră bănuielile privitoare
la viaţa particulară a Annettei, la maternitatea ei îndoielnică, la
răceala în doi peri a patriotismului ei şi la bunăvoinţa pe care o
arătase duşmanului. Fără ca firul să fie descoperit, călătoriile din
anul trecut, demersurile făcute şi, de altfel, prea bine cunoscute,
începeau să dea de vorbit. Era momentul ca Annette să-i lase lui
Pitan toată partea activă a operaţiilor, căci mişcările îi erau
pîndite. Ea însă nu băgă de seamă nimic, în afară de o răceală
sporită, care de altfel nu îngheţa zîmbetul făţarnic de pe feţe şi
politeţea mieroasă a gurilor strîmbate.
Dar cînd e vorba să fim înştiinţaţi despre grozăviile ce se pun
pe socoteala noastră, nu ducem niciodată lipsă de prieteni. E o
plăcere fermecătoare să dai o veste rea cuiva care n-o ştie. E doar
spre binele lui. Datoria se uneşte cu plăcerea.
Cu această datorie se însărcină vitejeşte vecina Trottée.
Trottée (văduva Trottat sau, mai exact, Tortrat) era spălătoreasa
care îl pălmuise pe ofiţerul german, iar apoi, mişcată subit de
energia Annettei, arătase la spital o remuşcare zgomotoasă. Avea
vreo patruzeci de ani. Era o femeie de treabă, la locul ei, dar cu
patima băuturii. Din ziua aceea de pomină, afişa un pacifism
violent, chiar în faţa jandarmilor, cate n-o luau în seamă. Iar
Annettei îi arăta o simpatie gălăgioasă, de care aceasta s-ar fi
lipsit bucuros. Dar locuiau uşă în uşă; Trottée avea clientele ei, şi
Annette trebuia s-o rabde pe spălătoreasă cu meliţa ei cu tot.
Annette îi ierta multe din pricina soacrei bătrîne, care locuia
cu ea. Nu s-ar fi putut găsi două femei mai deosebite: Trottée,
vorbăreaţă şi mătăhăloasă, grasă, cu oase mari, cu un nas mare,
burgund, care sparge uşile; mătuşa Guillemette, măruntă,
liniştită şi firavă. Trecuse de şaptezeci de ani. Măritată a doua
oară cu un plugar din regiunea Arras, primise din belşug botezul
focului în timpul războiului. Bruma de avere li fusese nimicită.
Moşul ei murise de supărare. Ea primise totul cu inima uşoară.
Rămăsese singură săptămîni întregi, împreună cu soldaţii
germani, sub bombardamentele compatrioţilor. Nu arătase
duşmănie, nici împotriva celor care îi nimiceau averea, nici
împotriva celor care atrăgeau nenorocirea asupra ei. Îi
compătimea pe duşmanii încartiruiţi la ea, cu care împărtăşea
primejdiile, şi îi uimea cu demnitatea sa. Cînd îşi dăduse seama
că orice strădanie de a schimba lucrurile era zadarnică şi că tot ce
strînsese o viaţă întreagă se irosea, arătase oaspeţilor
ascunzătoarea în care izbutise să dosească puţinul ce-i mai
rămînea din merinde, sărmana ei comoară. Le spusese: – Luaţi,
dragii mei băieţi! Măcar să vă folosească; vouă, cît sînteţi în viaţă!
Bu acum sînt prea bătrînă. Nu mai am nevoie de nimic.
Annette află toate astea de la unul din răniţii germani, care
se găsea în convalescenţă la spital. Acestuia! se îngăduiau
plimbări scurte prin oraş. Fusese unul dintre oaspeţii trecători ai
mătuşii Guillemette, lîngă Arras. Se bucură mult regăsind-o pe
bătrînă, căreia îi păstra un respect plin de mirare. Spunea:
— Acum, ziarele voastre, sperietoarele voastre, Barrès1 şi
Poincaré2, vă vorbesc în numele Franţei. Cunosc eu adevărata
Franţă mai bine decît ei!
Annettei îi plăcea să stea de vorbă cu Guillemette atît cît le
îngăduia trîmbiţa grozavă a norei Trottée. Desigur că bătrînă cu
fire aleasă şi purtări discrete nu simţea mai multă plăcere decît
Annette auzindu-şi nora. Dar nu-şi arăta prin nimic altceva
sentimentele decît printr-un zîmbet şiret, care dădea un farmec
tineresc feţei ei bătrîne. Nu credea că are dreptul să se plîngă.
Fiecare pasăre cu cîntecul ei!
Vizitele Annettei la cele două femei fură curînd cunoscute şi
comentate. Dintre cele două, una era bîrfită, cealaltă socotită
suspectă, pentru că, după ce rămăsese trei ani în teritoriul
ocupat, nu nutrea duşmănie împotriva germanilor, care o
izgoniseră. Se aflase că, din cînd în cînd, cîte un prizonier german
se oprea în trecere la mătuşa Guillemette şi că Annette luase
parte la una sau două dintre aceste întrevederi. Încă o crestătură
adăugată pe răboj. Dar Annettei, în faţa căreia Trottée golise sacul
cu bîrfeli, nu-i mai păsa de o acuzare în plus.
Venise ziua pomenirii morţilor. Zi sfîntă. Adevărat cult al
francezilor. Toate celelalte au fost adăugate mai
====================
1 Maurice Barrès (1862-1923), scriitor francez, apologet al
naţionalismului burghez.
2 Raymond Poincaré (186o-1934), politician francez
reacţionar.

tîrziu şi sînt trecătoare. Dar la cuibul acesta, care e legat de

măruntaiele pămîntului, iau parte toţi cei ieşiţi de acolo, toţi cei
care se vor reîntoarce acolo: cei de orice religie, şi chiar cei fără
religie. Annette se simţea la fel de legată de această zi ca şi
doamna de Seigy-Chavannes sau ca Trottée. Şi, cînd veni ziua
pomenirii morţilor, ea urmă, aproape fără să-şi dea seama, fluviul
de trecători, care se duceau în familii să viziteze cimitirul.
Aproape de poartă o întîlni pe mătuşa Guillemette, care
umbla şchiopă tind. O luă de braţ. Intrară împreună. Toate
mormintele erau presărate cu flori, toate aleile curăţate. Dar într-
un colţ, lîngă zidul dărîmat, printre buruieni, se afla o porţiune de
pămînt răscolit, gol, fără nici o cunună şi acoperit cu cruci de
lemn. Era cîmpul păcătoşilor. Morţii duşmani, aduşi de la spital.
Fiind creştini, fuseseră îngăduiţi în Valea Iosafatului, dar oamenii
o luaseră înaintea judecăţii de apoi, care avea să despartă oves ab
baedis1 şi-i izolaseră.
Bătrîna Guillemette nu-şi avea locul dinainte reţinut în rai. Îi
spuse Annettei:
— E acolo un băieţaş pe care îl cunosc. Unul blond, mărunt,
cu ochelari. Era foarte politicos. Cînd găteam, se ducea să-mi
scoată apă din fîntînă. Îmi vorbea de tatăl lui, de logodnică. Mă
duc să stau puţin de vorbă cu el.
Annette o întovărăşi. Bătrîna nu ştia să citească numele
scrise pe cruci. Annette o ajută. În cele din urmă, găsiră numele
căutat. Bătrîna Guillemette spunea:
— Aici eşti, băieţaşule? N-ai avut noroc! Dar aici sau în altă
parte, e totuna! Vezi că bătrîna nu te-a uitat? E drept că iniei nu
s-a gîndit să-ţi aducă o floare. Dar o să-ţi spună măcar o
rugăciune.
Annette o lăsă îngenuncheată în faţa mormîntului. Se simţea
jignită de sărăcia îngheţată a acestor morminte – rude sărace,
uitate înadins de familia morţilor sărbătoriţi. Se întoarse la
intrarea cimitirului, cumpără un braţ
======================
1 În limba latină în original : oile de capre.

de flori de la gardian şi, fără să judece că gestul ei putea să

pară provocător în ochii celor care o vedeau trecînd, se duse la
morţii huliţi, sub pămîntul dezgolit, şi împrăştie flori. Bătrîna îşi
isprăvea liniştită rugăciunea. După ce sfîrşi, Annette o luă din
nou de braţ şi se întoarse.
Atunci, cele două femei văzură că la marginea locului
blestemat se adunase un grup de privitori. Nişte femei cu copii şi
cîţiva mic-burghezi le arătau cu degetul, vorbind cu însufleţire. În
spate, la oarecare depărtare, două-trei doamne urmăreau scena
fără să se amestece. Cînd mătuşa Guillemette şi tovarăşa ei
trebuiră să străbată în trecere gardul acesta viu, văzură că are
spini. O cumătră striga:
— Să ducă florile noastre la stîrvurile alea!
 Annettei începu să-i fiarbă sîngele în vine. Făcu o sforţare să
tacă şi trecu mai departe cu un aer mîndru. Nu îndrăzniră să! se
adreseze. Dar de mătuşa Guillemette nu se sfiau. O înjurau:
— Bătrînă ticăloasă! Vîndută!
— Păi ce! spunea cumătră. Parcă n-am şti că a făcut negoţ cu
boşii!
Bătrîna dădea încet. „Frumos negoţ! A pierdut totul!…”
Annette nu se arăta tot atît de înţeleaptă. După obiceiul ei, îi luă
apărarea atacînd. Spuse că e josnic să nu-ţi opreşti răutatea în
faţa morţii şi că sub pămînt toţi sînt la fel: nu era nici o deosebire
între cei care se aflau aici şi cei care se aflau acolo. Lumea
protesta. Scoasă din sărite, Annette declară sus şi tare că-i
cinsteşte pe morţii germani ca şi cum ar fi murit pentru Franţa:
toţi au fost jertfiţi şi toţi sînt deopotrivă victime.
Spuse destule lucruri pentru ca, în numărul de a doua zi,
cele trei ziare locale, de trei culori, de la roşu la alb, să-i facă
cinstea unui articol violent, care reproducea cuvintele
scandaloase ale unei profesoare, funcţionară de stat, şi cerea
guvernului sancţiuni împotriva ei.
Urmarea nu se lăsă aşteptată. Annette fu chemata! a
directorul liceului. Şi o anchetă sumară, căreia ea nu încercă să-i
domolească asprimea, duse la suspendarea sa din postul de
profesor. Nu răspunse nimic şi-şi făcu bagajele. Era obosită.
De altminteri, sunase şi ceasul acţiunii. Trebuia să aibă
mîinile libere.

Pitan era gata; avea planul pregătit în întregime. Verificase

toate amănuntele la faţa locului. Se însărcina să se ducă şi să-l
aducă pe Franz din lagăr şi să-l însoţească pînă la tren, de unde
Annette avea să-l călăuzească pînă la ultima staţie de cale ferată
dinaintea graniţei franceze. Acolo, un prieten de-al lui trebuia săi
vină în întîmpinarea fugarului şi să-l conducă la graniţă pe
drumuri ocolite. La graniţă se găsea un han care „printr-o ciudată
şi norocoasă întîmplare, era aşezat în amîndouă ţările: o uşă
dădea în Franţa, alta în Elveţia. Trecerea graniţei era o jucărie.
Partea cea mai primejdioasă, Pitan o oprise pentru sine. Annette
fusese cruţată. Totuşi, nici rolul ei nu era lipsit de primejdie.
Trebuia să facă rost la Paris de două bilete pentru Elveţia. Şi, ca
să le obţină, trebuia să arate la casa gătii două paşapoarte, cu
vize în. Regulă, pentru locul plecării şi pentru data indicată. Pitan
se obligase să-i facă rost de un paşaport, ale cărui semnalmente
să corespundă cu cele ale lui Franz. Dar, din nu se ştie ce pricină,
Annette nu primi nimic. Vremea trecea. Ziua hotărîtă se apropia.
Annette se încumetă să ceară doua paşapoarte, unul pe numele
ei, celălalt pe numele fiului ei. Era o idee nebună. Marc era mai
tînăr decît Franz şi nu-i semăna de loc. Dar nu se mai putea
aştepta. Annette se hotărî să rişte totul. De altfel, socotea că nu
va fi nevoită să folosească paşaportul decît la scoaterea actului.
Nu-i fu greu să-l obţină la Paris, cu ajutorul lui Marcel
Franck, în timp ce mulţi alţii, mai îndreptăţiţi decît ea să facă
aceeaşi călătorie, pierdeau săptămîni întregi cerşind o autorizaţie,
care pînă la urmă le era refuzată.. Asta-i frumuseţea
regulamentelor! îi încurca doar pe nevinovaţi. Ca s-o scuzăm pe
Annette, trebuie să spunem că nici nu-şi dădea seama de norocul
ei. Cînd voia un lucru, îl voia atît de aprig, încît i se părea firesc
ca lucrul să se întîmple. Şi împărtăşea încrederea ei celor de care
atîrna îndeplinirea dorinţei. În cazul de faţă, pretextul invocat fu
sănătatea băiatului ei, pe care îl conducea în Elveţia. Marcel nu
ceru lămuriri mai amănunţite, ci se însărcină cu demersurile
trebuincioase.
Annette plecă în provincie în ajunul zilei pe care o hotărîse
Pitan. Potrivise astfel lucrurile, încît cele două acţiuni să urmeze
îndată una după alta. În scurtul răgaz dintre ele, n-avea nici un
loc precis unde să se adăpostească, era ca o pasăre pe ramură.
Scăpă astfel de supravegherea şi de ochii provinciei, ca şi de cei ai
Parisului. Fiindcă, trecînd prin Paris, nu înştiinţă pe nici una din
cunoştinţele sale. Sylvie ştia numai că sora ei fusese concediată.
Aflase şi pricina. Dar nu cunoştea data întoarcerii ei. Annette avea
de gînd să rămînă la Paris doar atîtea ceasuri cîte îi trebuiau
pentru a-şi pregăti călătoria. Voia să aştepte succesul aventurii,
înainte de a da ochi cu ai săi. (Dacă va fi insucces, aveau să afle
destul de curînd.)
Sosi deci fără ştirea nimănui, în seara lui 9 noiembrie, după
căderea nopţii. Luă o cameră la un hotel mic, pe lîngă gara
P.L.M.1. Din nou norocul îi surîse. Graniţa franco-africană era
mereu închisă. Fusese închisă la sfîrşitul lui octombrie, în urma
înfrîngerilor italiene. Mai era încă închisă la 9 noiembrie. În ziua
de 10 fu redeschisă – se spunea că numai pentru o zi. Era tocmai
ziua hotărîtă. Înfrigurată, Annette îşi petrecu dimineaţa şi
aproape toată după-amiaza cu formalităţi, aşteptări, pierderi
nesfîrşite de vreme la Prefectura poliţiei, apoi la Ministerul de
Externe, pentru ca să scoată paşapoartele şi să le vizeze. La gară
luă biletele de tren. Cînd sfîrşi (ziua ceţoasă şi întunecată stătea
să asfinţească), Annette se întoarse la hotel, ca să se odihnească,
în vederea nopţii
======================
1 Paris-Lyon-Marseille.

ce o aştepta. Dar camera era îngheţată. Acum. Cînd nu mai

alerga, Annette se simţea tulburată. Oboseala o îndemna să se
gîndească la toate motivele pentru care încercarea putea să dea
greş: fuga lui Franz nu va fi oare descoperită numaidecît? Va
ajunge el la timp spre a întîlni trenul? Şi pe ea, vor lăsa-o oare să
treacă ceva mai tîrziu, cu cele două bilete ale ci? Linişte! Avea să
vadă curînd… Fiecare ceas cu fapta lui! Să tacă gîndurile! îşi
aduse deodată aminte că nu luase nimic de mîncare: Franz va
veni istovit. Ieşi din nou în oraş. Pentru cîteva clipe.
Era trecut de patru. Ziua se stingea. Un aer umed şi moale
plutea deasupra oraşului. O ploaie măruntă, uniformă şi
neîntreruptă, care părea că iese din asfalt şi din zidurile caselor, îi
străpungea pe trecători. Parisul zăcea în ceaţă, ca un om sub
pătură. Nu se vedea la patru paşi depărtare. Din perdeaua de
picături se iveau deodată trecătorii, cu care te încrucişai şi care se
afundau înapoi în ceaţă. Era mai sigur aşa pentru cineva care nu
dorea să fie văzut. Dar, în acelaşi timp, era şi o cursă…
Şi, deodată, zidul de ceaţă fu spart de un cap tînăr şi uimit,
de un strigăt. Şi, mai înainte ca Annette să-l recunoască, o mînă o
şi apucă de braţ. În faţa ei stătea Marc.
— Mamă! tu eşti!
Rămase mută de uimire. Era întîlnirea la care s-ar fi aşteptat
cel mai puţin. El o privea fericit şi iscoditor.. O sărută, era aparat
de umbrela Annettei. Buzele şi obrajii le erau uzi de ploaie.
Annette îşi recăpătă cu greutate stăpînirea de sine. Marc o
întrebă:
— Aşadar, te-ai întors? Vii acasă?
Ea îi răspunse:
 — Nu. Sînt doar în trecere.
Marc se miră:
— Cum? Dar rămîi noaptea asta?
— Nu, plec astă-seară.
Marc nu mai pricepea.
— Cum? Pleci astă-seară? Unde, de ce, pentru cît timp? De
cînd eşti aici? Eşti în trecere? Şi nici nu m-ai înştiinţat măcar!
Annette îşi regăsise cumpătul:
— Iartă-mă, dragul meu! Dar n-am aflat nici eu decît în
ultima clipă.
El începu iar să întrebe, cu o stăruinţă plină de ciudă.
— O să-ţi explic mai tîrziu. Aici nu se poate, în stradă, pe
ploaie.
— Ei bine, să ne întoarcem acasă! Ai vreme pînă seara.
— Nu, trebuie să mă întorc acum la gară.
Marc o privea ţintă. Se întunecă la faţă.
— Bine, te însoţesc pînă la vagon.
Annette trebuia să se întoarcă la hotel. Nu voia ca fiul ei să
ştie că trăsese acolo. Din nenumărate pricini nu-i putea destăinui
planul. Nu trebuia să-l compromită în treaba asta. Şi apoi, ce-ar fi
spus el? N-avea încredere într-însul, în caracterul lui; nu-l
socotea în stare să-i priceapă gîndurile, îl credea duşmănos. Nu,
nu putea vorbi! Era în joc o altă viaţă. Dar dacă nu vorbea,
însemna să-i îndreptăţească bănuielile.! le şi stîrnise. Ce-şi
închipuia Marc de trecerea ei tainica prin Paris? Roşea înaintea
fiului ei. Spuse:
— Întoarce-te acasă, dragul meu! Ploaia s-a înteţit. O să te
uzi leoarcă.
El ridică din umeri:
— Doar n-ai venit fără nici un bagaj. Unde l-ai lăsat? Vreau
să-l iau şi să ţi-l aduc.
— N-am nevoie de nimeni.
El simţi jignirea, dar se prefăcu că nu pricepe. Voia să ştie
unde se duce Annette:
— Ţi-ai luat bilet?
Nu-i răspunse. Marc se ţinea după ea. Annette simţea că o
spionează. Încercă să găsească un pretext, dar nu păşi nici unul.
La un colţ de stradă, se sili să ia un ton autoritar:
— Să ne despărţim aici!
El repetă cu încăpăţînare:
 — Pe peronul gării.
Annette spuse tăios:
— Te rog să mă laşi singură!
Marc umbla mai departe pe lîngă ea. O cuprinse minia. Îl
apucă de umeri:
— Destul! Te opresc să mă mai urmăreşti!
El se opri de parcă ar fi fost pălmuit. Annette ştia că nu-i va
ierta jignirea. Dar începuse şi trebuia să meargă pînă la capăt,
căci n-avea alt mijloc să-l îndepărteze. Jignit, băiatul o jigni la
rîndul lui:
— Ce ai de gînd să faci? N-ai încredere în mine?
— Nu!
Marc se întoarse şi plecă.
Annette îl strigă:
— Marc, îmbrăţişează-mă!
El nu se întoarse, ci se îndepărtă, cu mîinile în buzunare, cu
umerii ridicaţi de furie, rănit în adîncul sufletului. Vălul de ceaţă
îl acoperi.
O clipă, Annette rămase nemişcată de emoţie, apoi se repezi
pe urmele lui:
— Marc! Doamne sfinte!
Annette fugea, ciocnindu-se în ceaţă de trecători. Voia să-i
spună: Iartă-mă! O să-ţi explic… Aşteaptă!…”
Prea tîrziu! Era departe. Îl înghiţiseră noaptea, ceaţa. După
cîteva minute, Annette se întoarse. Trebuia să se gîndească la
celălalt. Celălalt nu putea aştepta.

Tulburarea plecării o împiedică să se gîndească prea multă

vreme la Marc. Trebuia să vizeze biletele la intrarea pe peron.
Funcţionarii îi cercetau unul cîte unul pe călători. Existau nouă
posibilităţi din zece să nu! se vizeze decît un singur bilet. Pentru a
treia oară norocul o ajută. Trecuse o familie. Tatăl, mama, trei
copii, unul în braţele tatălui, altul de mîna mamei. Al treilea copil,
o fetiţă de doisprezece ani, rămăsese puţin în urmă. Annette o luă
de mînă, zîmbi şi întinse cele două bilete funcţionarului, care, cu
gîndul aiurea, nu observă manevra. Trecu, spunînd cuvinte
drăgălaşe copilului, pe care îl trecu apoi în seama părinţilor.
Se îngrămădiră în vagoane. Compartimentele erau pline.
Annette rămase în picioare pe culoar. După o aşteptare foarte
lungă, trenul porni în noapte, cu toate luminile stinse, de teama
avioanelor duşmane, al căror atac fusese semnalat. Se opriră într-
un cîmp întunecat. Ploaia cădea stăruitoare pe acoperiş şi pe
geamuri. Annettei! se părea că e uitată în mijlocul cîmpului. Era
umed şi frig. Adormi în picioare, strînsă între peretele vagonului şi
vecinii care o înconjurau din toate părţile. O dureau genunchii şi
fluierele picioarelor. Murea de oboseală. Visa, trezită din cînd în
cînd de zdruncinăturile trenului care pornea din nou, şi recădea
în alte vise.
Îi visă pe Marc şi pe Franz. Se afla într-o cameră. Camera ei
din provincie. Franz a venit s-o întîlnească. Trebuia să plece
împreună. Îşi fac bagajele. Sînt gata… Se deschide uşa… E
Marc… Franz se ascunde în camera de alături. Dar Marc l-a
văzut. Priveşte cu un zîmbet răutăcios, cu o expresie încăpăţînată.
Îi propune Annettei s-o întovărăşească. Dar ea ştie că Marc vrea
să-l denunţe pe prizonier. Marc se îndreaptă spre camera unde s-
a ascuns Franz. Annette se aşază în faţa uşii. Marc spune: „Lasă-
mă, mamă! Vreau să-l văd pe dragul de Franz. Avem de vorbit.”
Annette strigă: „Ştiu ce vrei. Dar n-o să treci!”
Se înfruntă, lipiţi unul de altul. Marc o. Înspăimîntă. Privirea
lui batjocoritoare are o lucire crudă. Spune, dînd-o la o parte pe
aceea care-i închide drumul: „Haida de! Pun eu mîna pe amantul
tău!”
Indignarea, teama stîrnesc în mintea Annettei o furie fără
margini. Se vede cu un cuţit de bucătărie în mînă; încă o clipă şi
cuţitul va lovi.
În sforţarea convulsivă pe care o făcu pentru a se smulge
crimei, se trezi în picioare, în bezna vagonului.
Avea suflarea întretăiată. Groază şi ruşine. Se înăbuşea.
Insulta adusă de fiul ei, insulta adusă fiului ei, bănuiala
pîngăritoare care-i murdărea pe amîndoi (el sau ea, era acelaşi
lucru!), suflul crimei îi apăsau mădularele tremurătoare. Îşi
spunea: „Se poate oare? Se poate să-mi fi trecut gîndul ăsta prin
minte, să se fi aflat în mine?”
Se socotea de două ori criminală faţă de copilul ei: o dată
pentru bănuiala infamă şi a doua pentru încercarea din vis. Şi nu
se putea împiedica să gîndească mai departe:
„Dacă lucrurile ar fi ajuns pînă acolo, l-aş fi ucis oare?”
Ideea că vorbise tare, că vecinii putuseră s-o audă îi îngheţă
delirul. Se stăpîni, înghiţi suspinele ce-i umflau pieptul. Şi auzi
din nou huruitul trenului în noapte. Nu! Nimeni nu luase în
seamă frigurile ei. Fiecare le avea pe ale sale. Şi, în întunericul
protector, îşi şterse lacrimile ce-i ardeau obrajii. Cuvintele a doi
vecini o aruncaseră din nou în acţiune. Spuneau că trenul îşi
schimbase traseul şi că o luase la stînga, în loc să urmeze linia
din Bourbonnais. Annette începu să tremure.
Întîlnirea nu mai putea să aibă loc! Cu fruntea lipită de geam,
scotocea întunericul cu ochii, fără să recunoască masele de
umbră, ce se scurgeau pe drum. Dar la prima staţie tresări: era
staţia hotărîtă…
Se uită pe fereastră. Doi ţărani. Cîţiva soldaţi. Cel aşteptat nu
se urcă. Era sigură că treaba dăduse greş. Roasă de teamă,
încercă să străbată culoarele vagoanelor. Dar printre trupurile
îngrămădite, abia se putea circula. Trenul porni din nou, apoi se
opri iar între staţii, din pricina unor lucrări ce se făceau pe linie.
Luminile se stinseră din nou. Orbeşte, cu capul plecat, Annette se
străduia să înfrunte curentul înţepenit de oameni. Parcă ar fi fost
prinsă într-o banchiză. Trenul se urni, lumina se ivi din nou. Şi la
lumina fumegîndă a lămpii îl văzu pe culoar, în picioare în faţa ei,
pe cel căutat! Stăteau faţă în faţă. În bucuria care-i străfulgera,
buzele lor se întîlniră. Aveau prea multe să-şi spună! Mintea se
oprise şi vorbea trupul. Fratele pierdut îşi regăsea sora.
Franz se credea rătăcit fără nădejde şi singur. Nu era în stare
să se descurce singur, nu ştia cînd să coboare, cum să se
călăuzească, se simţea înnebunit. Annette! se păru un înger picat
din ceruri. O strîngea în braţe, ca un copil. Şi ea îl strîngea
fericită, cum îşi strînge găina puiul. Unul lîngă altul, îşi povestiră
în şoaptă, prin cuvinte întretăiate, păţaniile. Şiret cum era, Pitan
se ferise de cursa din staţie şi îl dusese pe cîmp, pînă la o movilă
de pămînt, unde trenurile opreau din pricina lucrărilor. Acolo, în
beznă, Franz se suise.
O oră mai tîrziu, schimbau trenul. Li se controlară biletele.
Primejdia cea mare trecuse. Mai rămînea saltul periculos de la
graniţă. Dar încrederea se reîntoarse în inimi. Acum, Franz nu se
mai temea. Trecuse deodată de la o extremă la alta. Şi veselia lui
de băieţandru o molipsi şi pe Annette. Nu se mai gin dea la
oboseală, la coşmaruri, la scumpul ei băiat şi nici la firele albe din
părul ei. Aţîţaţi, rîzînd, pălăvrăgeau ca doi şcolari care se bucură
de o glumă bună. Se prefăceau că sînt frate şi soră. Şi Franz
deschise amuzat o convorbire despre negoţul de ceasuri şi despre
nişte vecini cu nume ciudate dintr-un orăşel elveţian de lîngă
Jura. Cine ar fi ştiut adevărul şi i-ar fi văzut cum rîd, i-ar fi
socotit nebuni. Dar prea stătuseră cu nervii încordaţi. Va fi vreme
destulă şi mai tîrziu pentru mîhnire!
Pînă la urmă, aţipiră stînd de vorbă. Şi, deodată, capul lui
Franz se sprijini de umărul Annettei; iar pe părul lui Franz se
rezemă obrazul femeii adormite. În mijlocul unui vis, mătăsos ca o
pernă, o trezi datoria
„Trezeşte-te!...”
(Annette se împotrivea…)
„Trezeşte-te! bate la uşă...”
„Cine?”
„Cineva pe care-l iubeşti!.”
(ÎI văzu pe Marc; dar îl numea cu un şir de nume deosebite.)
„E urmărit. Scoală-te! Deschide!”
Făcu o sforţare, se învîrti ca într-un pat, îşi regăsi suflarea,
sări din pat. Deschise ochii. Se lumina de ziuă. Trenul se oprise.
Aici trebuia să coboare Franz.
Îl trezi în grabă. Coborî cu el. După cum fusese plănuit,
intrară împreună în restaurantul gării. Un ţăran cu părul sur se
aşeză la masa lor. Era liniştit şi molcom în vorbă şi mişcări. Ceru
veşti de la Pitan. Băură împreună cafea neagră. O clipă mai tîrziu,
ai fi zis că cei doi bărbaţi veniseră împreună de la ţară, ca s-o
salute pe Annette în trecere. Se despărţiră şi se îndreptară spre
tejghea. Ţăranul cunoştea locurile şi oamenii. Schimbă în linişte
cîteva cuvinte tărăgănate cu patronul restaurantului, apoi ieşi
fără grabă pe o uşă lăturalnică. Franz ducea un paner cu căni de
bere, pe care ţăranul le cumpărase. Annette se sui în vagon.
Trenul porni.
Prin fereastra compartimentului, zări sub cerul în asfinţit,
printre cîmpiile strălucind de zăpadă, încercuite de bariera aspră
a munţilor, drumul alb, pe care se îndepărta, căutînd o crăpătură
în gardul dintre naţii – dintre închisori – o căruţă ce-l ducea pe un
tînăr spre prietenul pe moarte.

PARTEA A PATRA
 Oraşul mare, întins pe cele două maluri ale lacului Leman, se
ivea rece şi limpede în lucirea soarelui şi sub suflarea vîntului.
Annette intră în primul hotel pe care-l găsi la ieşirea din gară
şi opri două camere pentru noapte. Se simţea hărţuită, dar nici
nu se gîndea la odihnă. N-avea linişte înainte de a-l şti pe Franz în
siguranţă. Deşi el nu putea să sosească înainte de înserare,
Annette petrecu după-amiaza pîndindu-l, lîngă gară, într-o
grădiniţă, despre care-i pomenise şi lui. Se prăbuşi pe o bancă,
dar n-avea astîmpăr şi începu să se plimbe încoace şi încolo, cu
picioarele frînte, îngheţată de vîntul care şfichiuia. Nu se deporta
însă de postul ei decît atît cît să nu atragă atenţia şi dădea mereu
tîrcoale locului. Ziua trecu, se lăsă noaptea şi Annette se înapoie
acasă. Prin fereastra odăii zărea colţul grădinii, poarta. Cu
privirea aţintită, pîndea umbra fiecărui trecător, sub lumina
electrică. Către orele zece, ieşi din nou. Crivăţul îngheţat
pătrundea în alei. Luminile cerului păreau că pîlpîie sub suflarea
vîntului; si Annettei i se părea că făcliile acelea erau gata să se
stingă.
Sună zece jumătate, cînd Franz se arătă – cu mersul lui
nesigur şi pasul repezit, cu aerul lui de copil rătăcit, care îşi
muşcă buzele ca să nu plîngă. Trecu prin faţa ei fără s-o vadă.
Cînd Annette îl strigă, băiatul ţipă de bucurie. Ea îl potoli cu un
gest; era fericită. Franz adunase pe el tot noroiul drumului. Într-
un colţ al aleii îl scutură cu mîna, ca nu cumva să atragă atenţia
prim înfăţişarea lui. El o lăsă să facă ce vrea, fără să-şi ceară
scuze. Se simţea fericit că nu e singur, că poate vorbi. Annette îi
spunea să aştepte cu povestirea pînă ce vor ajunge acasă. De pe
urma frigului din timpul nopţii şi de peste zi, Annette se alesese
cu un guturai. Dar, bucuroasă cum era, nici nu se gîndea la asta.
Un val de călători ieşi grămadă din gară. Nimeni nu băgă de
seamă intrarea lui Franz la hotel. Annette îl înscrisese în registru
ca pe fratele ei.
Cele două odăi dădeau una într-alta. Annette îi dădu de
mîncare. El înghiţea şi vorbea, vorbea, povestind pe nerăsuflate
toate amănuntele evadării. Ca să-l silească să vorbească mai
încet, Annette se apleca deasupra lui şi-l îndopa cu prăjituri. Cu
ochii înlăcrimaţi de guturai, cu capul greu, strănutînd şi suflîndu-
şi tot timpul nasul, pica de somn. El nu vedea nimic. Nu mai
sfîrşea cu mîncarea şi cu povestitul. Şi, cu toată oboseala ce-o
dobora, Annette dorea şi ea ca povestea să nu se mai sfîrşească
niciodată. Nişte lovituri în perete le amintiră că mai există şi alţi
oameni. Atunci tăcu şi Franz. Şi deodată îl cuprinse oboseala; se
aruncă zdrobit pe pat şi adormi. Annette însă, înfrigurată, se
sucea şi se răsucea fără încetare, trăgînd cu urechea spre odaia
alăturată. Uşa era deschisă. Auzea cu încîntare răsuflarea
regulată a tînărului ei tovarăş; se îmbăta de bucuria de a-l fi
salvat. Gîtlejul îi ardea, simţea o apăsare pe piept; îşi acoperea
gura cu cearşaful, să n-o audă tuşind.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, se sculă pentru a-i curăţi hainele
şi ieşi ca să-i telefoneze mamei lui Germain:
— Sosim…
Cînd se întoarse, Franz tot mai dormea. Annette stătea la
îndoială dacă trebuie să-l deştepte sau nu. Îl privea. Apoi se privi
pe ea în oglindă; îşi văzu faţa înroşită de guturai şi de vînt, nasul
şi ochii umflaţi. Îi era ciudă. Dar ciuda pieri ca a umbră. Ridică
din umeri şi lise.
Trenul spre Château-d’Oex pleca în cursul dimineţii. Îl trezi
pe Franz. El nu se miră văzînd-o la căpătîiul lui. Şi era doar atît
de sălbatic cu femeile!
Pentru el Annette nu mai era o femeie; o socotea în slujba lui.
I se părea firesc s-o vadă bătîndu-şi capul pentru el. Îşi dădea
uşor încrederea oamenilor – dar era mereu gata să şi-o ia înapoi.
Cînd Annette îi spuse că, în seara aceea, se vor afla lîngă
prietenul lui, faţa lui mobilă se înnegură: era atît de aproape de
ţintă, încît i se făcu teamă! Pe urmă îl cuprinse nerăbdarea; şi sări
brusc din pat, îmbrăcîndu-se sub ochii Annettei: ca nu mai exista
pentru el.
Plecară de la hotel. Franz lăsă totul în grija ei; o lăsă să
plătească, să ia biletele, să se informeze de venirea timului, să
aleagă locurile; nici măcar nu-i dădu o mina de ajutor la caratul
bagajelor. Dar se opri ca să-i cumpere un buchet de violete. Era
lipsit de spirit practic si nu ştia să ţină piept vieţii; puhoiul de
călători îl îmbrîncea de pe peron; dacă Annette nu s-ar fi întors ca
să-i facă semn şi nu l-ar fi aşteptat, Franz ar fi pierdut-o. Făcea
parte dintre oamenii care nu se concentrează niciodată asupra
lucrului pe care-l săvîrşesc. Emoţiile pe care le aştepta îi umpleau
sufletul.
În zadar încerca Annette să-i îndrepte gîndul în altă parte. În
tot timpul drumului, băiatul nu văzu nimic şi le înţelegea toate pe
dos. Atunci avu Annette răgazul să-l privească. Nu trăia decît într-
un singur gînd: aşteptarea şi graba, fericirea şi teama. În faţa lui
nu se afla Annette, ci Germain. Fiecare învîrtitură a roţii îl apropia
de el. Annette îl vedea cum mişca buzele, ca şi cum ar fi vorbit cu
prietenul care se apropia.
Cînd ajunseră la Château-d’Oex, Annette îl rugă să-şi
încetinească mersul şi o luă înainte spre vila Chavannes, ca să-l
pregătească pe Germain.
Bolnavul, care fusese prevenit, stătea lungit pe un şezlong
din balcon. Maică-sa se afla lîngă el. Germain voise să se scoale,
dar nu se putuse ţine pe picioare. De patru luni, de cînd îl
părăsise Annette, se schimbase, era groaznic. Pe Annette o izbi
transformarea şi, oricît se grăbi să-şi ascundă impresia, prima ei
privire trădase totul.
Cînd o văzu intrînd, bolnavul făcu o mişcare de parc-ar fi
vrut să-i iasă în cale; apoi îşi dădu seama că îi e cu neputinţă şi
se resemnă. Annette îi vorbea; el o privea, aşa cum priveşti un
paravan ce-ţi ascunde omul pe care vrei să-l vezi; se încrunta ca
să înlăture obstacolul. Atunci Annette dispăru şi, întorcîndu-se
spre uşa întredeschisă, îl lăsă să vadă ceea ce-i căutau ochii.
Franz intră clătinîndu-se; se opri, văzu, se repezi. Cei doi prieteni
erau din nou împreună.
De luni de zile îşi închipuiseră în minte, de zeci de ori, clipa
întîlnirii. Dar nimic nu se petrecu ca în mintea lor.
Nu-şi cuprinseră inimile, nu se sărutară. Nu rostiră nici unul
din cuvintele pe care cu o clipă înainte ardeau să şi le spună.
După ce schimbară o privire, Franz, oprit în elanul lui, se prăbuşi
la picioarele şezlongului, cu faţa ascunsă în pătură.
Era înţepenit de spaimă la vederea prietenului, pe care-l
lăsase plin de viaţă şi pe care acum nu-l mai recunoştea. Iar
Germain, care văzu străfulgerarea aceea de spaimă, se văzu şi pe
el în lumina ei, şi între ei se căscă moartea, despărţindu-i.
Palid şi înţepenit, Germain simţea capul prietenului lipit de
picioarele lui; îl mîngîia ca să-l apere de groaza aceea
nemărturisită. Dar groază îl cuprinsese. Ştiau amîndoi că nu se
mai află pe acelaşi mal: nu mai erau ai aceluiaşi timp. Diferenţa
neînsemnată de vîrstă ce le despărţea paşii devenise nemărginită.
Unul făcea parte din generaţia morţilor, celălalt din generaţia
celor vii. Fără să crîcnească, îngheţat, Germain primea ca el să fie
acela – el, cel mai în vîrstă, omul de dincolo – care să-l mîngîie pe
cel rămas aici. Doamne! ce departe erau unul de altul! Franz
plîngea cu hohote, Germain spuse celor două femei, pe care le
îndepărtase la început cu o mişcare de nerăbdare şi care stăteau
ascunse în umbră, aproape de uşa balconului:
— Vedeţi doar că suferă! Luaţi-l de aici!
Annette îl trase pe Franz în fundul odăii; îl aşeză pe k scaun,
îi şopti vorbe de mîngîiere, reproşuri de mamă. El îşi şterse
lacrimile, se ruşină şi se potoli.
Prăbuşit pe pernă, cu spatele spre odaie, cu privirea stinsă şi
secătuită de viaţă, Germain privea ţintă spre munţii trişti şi
sterpi; n-o asculta pe maică-sa, care-i vorbea.

După prima lovitură, voinţele lor se întăriră. Mintea se puse

să clădească pornind de la fapte noi. Iar inima îi obloji în grabă
iluzia rănită, de care avea nevoie pentru a trăi şi a muri.
Dintre cei doi, Franz, cel mai supus instinctului şi, prin
urmare, cel care ştia să se înşele cu mai multă viclenie, izbuti să
uite mai repede ceea ce nu dorea să-şi amintească. De cum sosi
seara, din odaia lui (fusese adăpostit într-o vilă din vecini), îi
scrise prietenului lui una dintre acele scrisori avîntate, prin care
se înşela singur şi urmărea să-l înşele şi pe Germain asupra
emoţiei arătate la prima lor întîlnire. Iar cînd îşi re văzu prietenul,
izbuti – de bine, de rău – să-l facă să semene cu chipul pe care şi-l
făurise.
De îndată ce stinghereala trecu, reveni şi intimitatea, ba
chiar, la Franz, nepăsarea tinereţii acoperi totul. Dar dacă el
putea să uite, Germain nu uita. El n-avea viitorul înainte ca să
poată pierde trecutul din vedere. Nimic din ceea ce văzuse nu se
şterse; mai păstra încă, arzătoare, imaginea groazei care, la
vederea lui, se ivise pe faţa prietenului. Uneori mai zărea încă, în
străfulgerări, imaginea aceea. În mijlocul unei convorbiri, o umbră
trecea pe faţa însufleţită a lui Franz; nasul i se încreţea,
sprîncenele! se încruntau: atîta ajungea! Germain, cu privirea lui
ascuţită, citea totul dincolo de învelişul exterior. Franz simţea
moartea şi se depărta. Cînd îşi dădea seama, încerca să-şi
schimbe expresia. Prea tîrziu! Nu-şi putea ascunde sila în faţa
mormîntului. Germain îi spunea Annettei cu amărăciune:
 — E sănătos. Are dreptate.
Totuşi, încetul cu încetul, iluzia sfîrşi prin a umple găurile
pînzei de păianjen. Franz izbuti să nu mai vadă pe faţa bolnavului
degetul care modelează obrazul morţilor. Sfîrşi prin a uita de
ceasul ce se apropia. Nu-l mai văzu decît pe prietenul de
odinioară, pe prietenul iubit. De altfel, cînd Franz era în preajma
lui, Germain se însufleţea; buzele! se făceau mai roşii, ca şi cum,
pe-ascuns, s-ar fi folosit de fard. Annette i-o spuse, cu ton glumeţ.
El îi răspunse:
— Crezi că glumeşti? Află că-i adevărat! Mi-e teamă să nu-l
înspăimînt,
Iar cînd simţea că se apropie suferinţa şi că n-o mai poate
stăpîni, o ruga pe Annette să-l ducă pe Franz la plimbare, ca să
nu-l vadă.
La început, Annette n-avusese de gînd să rămînă la Château-
d’Oex mai mult de o zi sau două. Voise să lase prietenul în braţele
prietenului şi să se întoarcă, a doua zi, la Paris. Dar cînd văzu cît
de serioasă e starea lui Germain, îşi amină plecarea. Nu putea să-
l părăsească pe pragul porţii de umbră.
Deşi nu voia să i-o arate (nu suferea gîndul de-a fi cuiva o
povară), Germain o lăsă totuşi să ghicească cu cită înfrigurare
dorea ca ea să-şi amîne plecarea. Îi era teamă să rămînă singur
cu Franz. Annette simţi că amîndoi prietenii aveau nevoie de ea.
Îşi amînă prin urmare plecarea pe mai tîrziu, în ciuda datoriilor
ce-o chemau la Paris; dar datoria ce-i cerea să mai uşureze puţin
povara călătorului pe cale să părăsească bătrîna noastră lume! se
păru cea mai poruncitoare din toate.
Annette îşi luă o însărcinare grea. Avea să fie duhovnică
amîndurora. Era singura fiinţă faţa de care cei doi îşi puteau
destăinui gîndurile cele mai tainice: căci acum nu mai îndrăzneau
să şi le încredinţeze unul altuia. Franz era mai indiscret. Din clipa
în care căpătase încredere în ea, nu era nici un lucru pe care să
nu i-l încredinţeze. Spunea tot ceea ce oamenii trec de obicei sub
tăcere.
Annette nu se amăgea. Ştia că Franz şi Germain! se
încredinţau, nu pentru că ea era Annette, ci pentru că se afla
acolo, alături de ei, pentru că era o femeie oarecare, iar ei aveau
nevoie de o ureche binevoitoare şi sigură, căreia să! se
destăinuiască. Nu era nicidecum un semn de dragoste. Fiecare nu
era preocupat decît de fiinţa celuilalt şi de sine. Dar, deşi ştia,
Annette se lăsa cuprinsă de suflul pătrunzător al acestei intimităţi
ciudate. Pentru a ajunge de la unul la celălalt, razele nevăzute ale
dragostei lor treceau prin ea.
Franz îi spunea Annettei (în timp ce se plimbau împreună):
— Îl iubesc. Nu-l iubesc decît pe el. Nu pot să i-o spun. Mă
priveşte aspru. Nu mi-ar da voie. Zice că nu suferă
sentimentalismul. Asta nu-i sentimentalism. Doar ştie, ştie ce
gîndesc; dar nu vrea să înţeleagă. Zice că nu-i sănătos. Eu nu ştiu
ce-i sănătos şi ce e nesănătos. Dar ştiu că-l iubesc, că aşa e bine,
că nu poate fi rău. Îl iubesc numai pe el, nu iubesc pe nimeni
altul. Nu iubesc femeile. Nu le-am iubit niciodată. Da, îmi place să
mă uit la ele cînd sînt reuşite, ca la nişte obiecte frumoase. Dar e
ceva în ele, ceva care mă respinge. Un fel de atracţie amestecată
cu silă. Ele sînt din alt soi. Nu m-ar mira dacă, asemenea
insectelor, l-ar mînca pe mascul, după ce l-au secătuit. Nu-mi
place să mă ating de ele. Rîzi? Ce-am spus? A, iartă-mă,
uitasem… (o ţinea de braţ). Dumneata, dumneata, dumneata nu
eşti femeie.
— Dar ce sînt?
— Dumneata eşti dumneata.
(„Vrei să zici, gîndea Annette, că sînt tu, că sînt a ta, că nu
trebuie să mă iei în seamă. Egoist mic ce eşti!…”)
Franz spunea gînditor:
— Ciudat, de cînd te cunosc, nu m-am gîndit niciodată că
eşti femeie.
— E un compliment îndoielnic. Dar după toate cîte mi le-ai
spus, îţi mulţumesc totuşi!
— Nu eşti supărată pe mine?
Annette rîse:
— Ti voglio bene1.
— Ce-ai spus? N-am înţeles.
— Cu atît mai bine! N-aveai decît să asculţi.
— Repetă!
— Ba nu!
— Ce ciudată eşti! Nu te înţelege omul. Ar trebui sil mă simt
stînjenit. Dar cu dumneata nu mă simt niciodată stînjenit. Mi se
pare că pot spune totul.
— Pentru că eu ştiu să ascult totul.
— Eşti aproape un băiat.
 — Atunci sîntem din acelaşi soi! Prieteni!
— Aşa-i cel mai bine. E singurul lucru bun în viaţă. Nu sînt
multe. Eu n-am decît un singur prieten. Dar cînd îl iubesc pe un
prieten, îl iubesc în întregime. L-aş vrea întreg pentru mime. Nu e
firesc? Numai că eşti silit să nu pomeneşti nimic despre asta. Nici
el nu vrea să mă înţeleagă. În lumea asta nu ţi-e îngăduit să
iubeşti decît pe jumătate.
Fără să vrea, Annette strînse braţul care o ţinea.
— Mă înţelegi? întrebă Franz.
— Îi înţeleg pe toţi nebunii, spuse Annette. Fac parte din
aceeaşi familie.

Întins pe balcon, cu capul lăsat pe spate, privind ţintă spre

cerul de un albastru ca de oţel, Germain îi spunea Annettei:
======================
1 În limba italiană în original : Te iubesc.

— Ce-o să se întîmple cu el cînd eu n-o să mai fiţi? Mă

iubeşte prea tare. E ca o femeie. Nu ca dumneata, care ai luat
lecţii aspre de bărbăţie de la viaţă. E o fiinţă care se lasă în voia
torentului, izvorît din inima lui nestăpînită. Unde nu-l poate tîrî
pe acest om slab şi violent inima lui de vizionar? N-o să-ţi spun
din cîte primejdii l-am scăpat. El nici nu bănuieşte, fiindcă nu e în
stare să le vadă şi să le judece. E amoral şi curat. Valorile noastre
morale n-au acelaşi înţeles pentru el ca şi pentru noi. De multe
ori mă zăpăcea. Ar fi trebuit să fiu aspru; dar cînd vedeam ochii
lui cinstiţi, care se mirau, se întristau, sfîrşeam prin a mă întreba
dacă nu eram eu cel care se înşală. O fi vreo greşeală a naturii?
Sau poate asta o fi natura adevărată, care nu cunoaşte dogmele
noastre strîmte? Dar fiindcă, pînă la urmă, tot dogmele stăpînesc
lumea, şi fiindcă sîntem siliţi să trăim în această lume, trebuie să-
l învăţăm si pe el, dacă nu să le admită, măcar să li se supună.
Dar de admis nu le admite; niciodată n-am reuşit să-l fac să
înţeleagă acest lucru şi, pînă la urmă, am renunţat fiindcă e în
stare să se prefacă, numai ca să-mi facă pe plac; şi n-aş izbuti
decît să-l fac să-şi piardă sinceritatea. Îl iubesc mai mult acum,
cînd greşeşte, decît dac-ar fi făţarnic. E mai curat. Dar chiar cînd
spiritul lui nu-i de acord, poţi obţine încuviinţarea inimii lui la
orice disciplină, oricît ar fi ea de aspră, numai cu condiţia să-i fie
dictată de dragoste. E un sprijin şubred. Dar dacă-ţi lipseşte, nu-
ţi mai rămîne nimic şi te rostogoleşti. Ce-o să se întîmple cu el
cînd n-o să mai fiu aici? Trebuie să-l învăţ să se lipsească de
mine.
Trecu, fără să-şi mute privirea de pe azurul întunecat al
corului, atît de dur, Incit părea un mineral; densitatea acestei
lumini tari se asemuia cu cea a gîndirii lui. Urmă cu un zîmbet
amar, dar cu acelaşi ton hotărît, rece şi măsurat, ca şi cum ar fi
vorbit pentru sine (cît timp vorbise, no privise niciodată pe
Annette, ca şi cum nici nu şi-ar fi amintit că se află alături de el):
— Ştiu că o să se obişnuiască. O să se lipsească de mine. Te
crezi necesar altora. Dar nu există nici o fiinţă de care să nu te
poţi lipsi. Cînd Annette îl strigă, băiatul ţipă de bucurie. Ea îl
potoli cu un gest; era fericită. Franz adunase pe el mă va pierde, o
să creadă că a pierdut totul. Dar ceea ce ai pierdut nu mai este. Şi
omul rămîne. Nu poţi să fii şi să nu fii în acelaşi timp. Alegerea se
face repede. Cel viu lasă să se desfacă legătura cu mortul, fiindcă-
i o legătură care-l supără. Şi dacă legătura e prea tare, o taie, o
taie pe furiş, cu toată nevinovăţia. N-a văzut nimic. Mortul a
căzut. El poate trăi mai departe. Franz o să trăiască.
Annette mîngîie mîna sărmanului dezamăgit.
— Acolo unde va trăi Franz, va trăi şi gîndul tău.
El îşi desprinse mîna.
— O să vină uitarea. Cînd uitarea întîrzie, îi ieşi înainte. Dar
Franz e lipsit de şiretenie. Nu va trebui să-şi dea osteneala.
Annette încercă să tăgăduiască. Germain spuse:
— Ştiu că-i aşa.
Annette înţelese că el ştie, dar că nu crede. Şi nu-i veni prea
greu să-i demonstreze contrariul. Cu toate că Germain asculta cu
un zîmbet ironic argumentele acestei femei, îi făcu plăcere să le
audă. Luciditatea lui se lupta cu nevoia de-a se amăgi, pe care o
simte orice fiinţă. Ştia că e o înfrîngere să te supui acestei nevoi.
Dar îi plăcea să fie înfrînt. La urma urnelor, de ce-ar fi mai
adevărat adevărul care ucide decît speranţa?
Vorbind cu Annette, îi spunea:
— Inima lui n-o să uite… Poate… Nu, n-o să uite numaidecît.
Va trece vreme. Dar cine o să călăuzească inima asta, care s-a
obişnuit să fie călăuzită? Durerea pierderii îi va spori
dezorientarea. Durerea îi învaţă pe unii. Dar pe alţii îi rătăceşte.
Uneori, dacă sînt lipsiţi de experienţă, se lasă covîrşiţi. Alteori,
primesc orice amăgire, ca să se salveze. Mi-e teamă pentru el.
Cine-l iubeşte şi-l poate sfătui? Annette, nu-l lăsa! Are încredere
în dumneata! Călăuzeşte-l! Trebuie să fii înţelegătoare. Te
aşteaptă surprize din partea lui. Multe lucruri pot să te
scandalizeze la el. Aşa se întîmplă cu toţi bărbaţii.
— Şi cu mine se întîmplă la fel. Dragul meu, spuse Annette, e
nevoie de multe surprize din astea ca să scandalizezi o femeie! Mă
gîndesc la o femeie cinstita, care a trecut prin multe, aşa ca mine.
— Eu acum părăsesc şcoala. Dar voi, care rămîneţi. Annette,
mai aveţi timp să fiţi bătuţi la palmă. Băgaţi de seamă, voi, cei cu
nasul în vînt! Experienţa asta veche, de care eşti atît de mîndră, o
să-ţi mai joace multe feste. Dar în ţara orbilor chioru-i împărat.
Ţi-l încredinţez pe copilul meu. Dacă n-ai decît un ochi…
— Am doi, şi încă frumoşi, spuse Annette rîzînd.
— Nu sînt făcuţi să vadă, sînt făcuţi să fie văzuţi. Dar dacă
nu vezi pentru dumneata, măcar pentru el să vezi! F, întotdeauna
mai uşor să fii înţelept pentru altul. Călăuzeşte-l! Iubeşte-l!
Apoi adăugă:
— Să nu-l iubeşti prea tare!
Annette ridică din umeri.

Annette se simţea mai aproape de Germain decît de Franz.

Era doar dintr-un neam cu ea. Pe Germain îl înţelegea mai bine.
Experienţa vieţii lor se trăgea din acelaşi pămînt şi gîndurile li s-
au copt sub acelaşi cer. Nu era nimic nelămurit în sentimentele
pe care Annette le citea în el şi nici în ale ei pentru el. Prietenia
lui, temerile, stoicismul lui, judecăţile lui cu privire la viaţă,
atitudinea lui simplă în faţa suferinţei şi a morţii, părerile de rău
în faţa despărţirii, nepăsarea lui, totul era limpede. Dac-ar fi fost
bărbat şi ar fi avut aceeaşi soartă, Annette ar fi gîndit şi ar fi fost
ca el. Cel puţin aşa i se părea, căci la Germain nimic nu i se părea
neprevăzut. (Ar fi putut oare spune acelaşi lucru despre ea?)
În alte împrejurări, Annette şi Germain ar fi putut fi doi soţi
desăvîrşiţi, care se stimează mult, se iubesc, sînt siguri unul de
altul şi-şi încredinţează cinstit toate cheile, în afară de una mică,
la care nu te gîndeşti, dar cînd îi găseşti broasca şi deschizi uşa,
descoperi că ai rămas străină faţă de tovarăşul tău. Din fericire,
prilejurile de a deschide uşa aceea nu se ivesc aproape niciodată.
Iar în prieteniile cinstite şi discrete nu e niciodată nevoie de cheia
cea mică. Prietenia dintre Germain şi Annette era lipsită de
pretenţii şi de curiozităţi. Fiecare dădea celuilalt ceea ce acesta
aştepta.
Dar de la Franz nu ştiai la ce poţi să te aştepţi. Tocmai asta
te respingea. Tocmai asta te atrăgea la el. Degeaba ţi se părea că-l
cunoşti, tot nu-l cunoşteai; nici el nu se cunoştea. Avea un aer
copilăros şi foarte simplu; aşa şi era; dar cînd te apropiai, nici
zece paşi nu făceai şi pierdeai drumul, rătăceai orbeşte pe un
tărîm necunoscut. Degeaba încerca Annette toată legătura cu chei
ca să deschidă porţile; cheile nu se răsuceau în broaşte. În afară
de una, de cea mică, tocmai aceea de care nu se folosea Germain;
cheia acelui „nu ştiu ce” (cum se spunea în veacul Regelui Soare,
cînd oamenii aveau grijă să nu privească prea de aproape). Nici
Annettei nu-i plăceau asemenea inventării ale ungherelor
sufletului. Dar din acest fund de prăvălie, necunoscut trecătorilor,
se desprindea pentru ea o mireasmă tainică, un bîzîit de albine,
pe care nu-l auzea decît ea, cînd se plimba prin dugheană făcînd
ordine. Faptul că şi un altul auzea acest fîlfîit de aripi, fascinant şi
ameninţător, stabilea între cei doi un fel de complicitate. Exista o
legătură îndepărtată de rudenie între cei doi străini. (Cînd e vorba
de oameni de neamuri deosebite, legăturile îndepărtate atîrnă mai
mult în cumpănă decît cele apropiate; rămurelele au mai puţină
legătură cu trunchiul decît tulpinile.)
Aşa se făcea că Annette îl putea influenţa, şi cei doi
comunicau între ei. Fără cuvinte. Cu antenele lor de insecte
oarbe, în semiîntuneric. O categorie întreagă de fiinţe duc viaţa
aceasta subterană. Viaţa la lumina zilei le chirceşte facultăţile.
Cînd au prilejul să se folosească de antenele lor, simt o plăcere pe
care nu vor să şi-o lămurească. Şi sînt recunoscători celor care le
îngăduie să le folosească.
La lumina zilei vorbeau despre mii de lucruri asupra cărora
rareori se întîmplă să nu se înţeleagă greşit. Dar Annette şi Franz
ascultau murmurul apei din vale. Şi în adîncul sufletelor lor se
aflau aproape unul de altul.

Distrugerea înainta cu paşi repezi. Ca o faţadă care se năruie.

Ar fi trebuit să n-ai ochi ca să nu vezi. Nici un fard nu mai putea
să dreagă înfăţişarea jalnică a obrazului. De altfel, Germain nici
nu mai încerca să i-o schimbe. Franz se ferea să-l privească în
faţă.
Intra în cameră… O dată cu el, intra suflul vieţii şi boarea
timpului, Aducea ghiocei, ultimele lui desene în cretă şi cărbune,
aerul îngheţat ce-i pătrunsese în haine, aducea cu el mîinile lui
sănătoase, care se grăbeau să scape de atingerea umeda şi
fierbinte a mîinilor muribundului, Vorbea cu însufleţire, iar
Germain se simţea galvanizat de emanaţiile acestei vieţi tinere.
Cei doi prieteni alungau boala din convorbirea lor. Franz se
mulţumea sa puna cîteva întrebări repezite, pe care Germain le
îndepărta cu o nepăsare aspră. Vorbeau despre artă, despre
lucruri abstracte şi veşnice – despre ceea ce n-a existat niciodată.
(Annette tăcea, asculta, admira nebunia bărbaţilor, care se lasă
furaţi de idei…) Sau vorbea Franz pentru amîndoi, povestind
despre închisoare, despre anii petrecuţi în lagăr, despre necazurile
care, din depărtare, luau o înfăţişare plăcută. Mai vorbea despre
întîlnirile din timpul zilei, despre planurile lui, despre ceea ce avea
de gînd să facă după război (care poate că trecuse între timp?).
Privirea lui oprită o clipă, din distracţie, pe faţa bolnavului, fugea
de obrajii scofîlciţi, ce păreau prinşi de vîrfurile pomeţilor, fugea
îngrozită, căutînd cu o grabă stîngace un alt obiect mai liniştitor…
Şi Germain zîmbea, resemnat, ajutîndu-l să pună iarăşi piciorul
pe tărîmul celor vii. Aproape totdeauna el era cel care spunea:
— Am vorbit destul! Acum, Annette, du copilul la plimbare!
Nu trebuie să pierdeţi ziua asta frumoasă…
Apoi adăuga, cînd se apropia de el ca să-şi ia rămas bun:
— Deseară vii singură, doar pentru o clipă. Am nevoie de
dumneata…
Annette pleca cu Franz. Franz spunea grăbit:
— Nu-i aşa? Astăzi e mult mai bine…
N-aştepta răspunsul. Umbla cu paşi mari, trăgînd Io plămîni
aerul curat, cu pieptul bombat, cu părul în vînt. Picioarele
zdravene ale Annettei se bucurau şi ele, fără voia ei, de această
goană, de libertatea pe care şi-o relua animalul viu, scăpat de
apăsarea trupului amorţit, de atmosfera patului de suferinţă. Dar
Franz i-o lua aproape totdeauna înainte; îl apuca o frenezie
tinerească, fugea, urca povîrnişul repede, agăţîndu-se de tufele
înzăpezite de brad. Sau îşi puneau schi urile; cu aripi la picioare,
îşi luau zborul deasupra cîmpiilor albe. Cînd se saturau de aer,
cînd se simţeau aproape beţi, iar valul sîngelui le alunga pînă şi
ultima umbră de gînd, se aşezau pe o stîncă, la soare, şi priveau
în vale. Franz rîdea şi-i înşira notele şi acordurile care alcătuiau
armonia de culori, coada de păun a cerului, ce se desfăşura la
asfinţit. În vreme ce vorbea, desena; desena cu trăsături largi,
umplînd o pagină, apoi alta, linii şi planuri, siluete de copaci şi
culmi, ca nişte feţe de oameni culcaţi, cu buzele strînse şi nasul
ascuţit, fără să se gîndească, fără să se oprească din vorbă. Iar
Annette, ascultînd balivernele pe care le turuia gura lui, îi privea
degetele, care vorbeau. Răspundea fără şir. Şi se gîndea, fără să
pomenească de numele lui, la omul pe care-l lăsase zăcînd. Şi,
deodată, degetele care desenau o hipnotizau; desenau în neştire
un cap pe care ea îl recunoştea – un cap de mort. Annette tăcea.
Franz îşi urma cîntecul. Un nor acoperea soarele. Şi tăcerea era
ca o gaură neagră în mijlocul luminii. Franz se oprea, îşi privea
degetele, se înăbuşea, ca şi cum ar fi văzut un şarpe ridicîndu-
se… Mîinile! se încleştau, acopereau foaia de hîrtie, o făceau
ghem. Albumul aruncat se rostogolea. Şi, dintr-o săritură, Franz,
care se ridicase, îşi relua zborul înspăimîntat deasupra cîmpiilor
de zăpadă, urmat în tăcere de Annette.

După masa de seară, Annette îşi ţinu făgăduiala. Cînd se

întoarse la Germain, bolnavul o primi cu faţa de gheaţă. Se
luptase cu o zi cumplită. Îi duşmănea pe cri pentru care ziua
fusese blîndă. O mustră pe Annette că vine atît de tîrziu; şi o
întrebă, fără blîndeţe, dacă petrecuseră bine; apoi o felicită pentru
înfăţişarea ei sănătoasă şi bujorii din obraji, pentru sîngele acela
bogat care-i curgea prin vine. Ai fi zis că-i poartă pică. Ea nu
răspunse. Înţelegea. Se scuză umilă:
— Iartă-mă, dragul meu!
Lui îi fu ruşine. Cu gînd mai liniştit, îi ceru ultimele ştiri. Ea i
le dădu. Erau mohorîte. Departe de a slăbi, după patru ani,
războiul prinde puteri noi. Ameninţarea unei ofensive
înfricoşătoare în primăvară apăsa asupra Franţei. Vorbiră despre
ziua tragică de mîine. Germain răsfrîngea agonia lui asupra lumii
întregi. I se părea ca evoluţia omenirii fusese o izbîndă trecătoare
– datorita unui salt miraculos şi unei întîmplări neobişnuite –
izbînda unei bruşte „variaţii” geniale şi anormale (doua cuvinte
care au aproape acelaşi înţeles) şi că ea nu va dăinui. Toate
cuceririle geniului, întreg progresul săvîrşit de om, erau laurii
însîngeraţi, hărăziţi unei victorii de felul celei a lui Pirus 1. Dar azi,
omul ajunsese la capătul epopeii; suişul curbei se sfîrşea şi
Titanul se rostogolea în prăpastie, istovit de sforţarea pe care o
făcuse pentru a se depăşi. Ca şi Rolf, cîinele din Mannheim,
==================
1 Victorie scump plătită, penibil obţinută, în genul celei
repurtate de Pirus (318-272 î.e.n.), regele Epirului, în bătălia sa
împotriva romanilor, la Harideea.

care învăţase să gîndească omeneşte dar care peste doi ani,

însîngerat, căzuse din nou în bezna nopţii.
Căci omul nu e singurul care încearcă această aventură
minunată. Natura întreagă a încercat-o. Peste tot s-a produs
ascensiunea nemaipomenită a fiinţei care încearcă să scape din
groapa puterilor negre. Fiinţa urcă, cu deznădejde, lăsîndu-şi
sîngele la fiecare ieşitură a zidului. Dar, mai devreme sau mai
tîrziu, vine clipa cînd nu se mai poate ţine şi se rostogoleşte în
fundul hăului. Hăul se află la amîndouă pragurile, cel al somnului
care începe, cel al somnului care sfîrşeşte…
— Cine ştie! spunea Annette. Oare cînd cazi, visul clocotitor
al vieţii se sfîrşeşte?
— Nu ţi-a ajuns?
— Noaptea e lungă. Mă culc din nou. Aştept ziua.
— Şi dacă nu vine?
— O să visez mereu.
Germain era prea desprins de orice fel de credinţă pentru a
discuta. Nimic nu contribuia mai mult la viziunea lui de un
fatalism dezamăgit decît chipul cum înţelegea universul, în
mijlocul propriei lui năruiri. Nu tăgăduia nimic. Toate nebuniile
care pasionează mulţimile omeneşti, religia, patria, toate aceste
lupte în care mulţimile se irosesc şi scandează mersul destinului.
Fiinţa se desăvîrşeşte nimicindu-se. Şi ţelul sforţării omeneşti
este: Nimic…
Annette îi spuse:
— Dragul meu, nu privi mereu vijelia din jurul tău, vîrtejul
acesta nebun, ciorchinii de oameni care se agaţă, se urcă şi cad
din nou! Priveşte în tine! Şi în eul din mine aud un „Da!” veşnic.
— Eul meu e un sicriu, spuse Germain. Văd viermi în el.
— Pentru că laşi să se scurgă viaţa din tine în univers.
Cheam-o din univers înapoi, la tine! Strînge-o la piept cu mîinile!
— Aşa cum am să-mi strîng în curînd aşternutul în jurul
meu.
— Nu eşti numai aici, în patul ăsta. Eşti peste tot, în tot ce
este viu. Noaptea asta senină, în ale cărei aRipi întunecate
mocnesc visele a mii de fiinţe, e în tine, e a ta; în nenorocirea ta,
stăpîneşte bogăţia celor pe care-i iubeşti; tinereţea lui Franz şi
viitorul lui. Eu n-am nimic. Şi am totul.
— Ai sîngele tău sănătos, care te încălzeşte.
— Ah! Dac-aş putea să ţi-l dau!
Spunea asta cu un elan atît de sincer, incit din tot trupul, ca
dintr-o cupă plină vîrf, sîngele, pentru care muribundul o invidia,
năvălea la suprafaţă. Doamne! Cum ar fi vrut să i-l dea!
Germain era mişcat. Vru să vorbească, dar se sufocă. Era
gata să-şi dea duhul. Annette rămase toată noaptea lîngă el,
ţinîndu-i capul pe pernă. Prezenţa ei îi dădea lui Germain puterea
de a indura răul. De vreme ce n-avea nici ce să-i ascundă, n-avea
nici ce să-i spună nou. Nu era nevoie să-i vorbească de suferinţa
lui. Annette o simţea doar sub mîinile ei. Într-o clipă de răgaz,
gura lui Germain se schimonosi într-un zîmbet si spuse:
— E totuşi greu să mori.
Ea îi şterse năduşeala de pe frunte.
— Da, drăguţul meu. Din fericire, o să mor şi eu. Nu ne-am
ierta-o niciodată dac-ar trebui să trăim cînd alţii mor.
Dimineaţa, Germain o trimise să se culce. În ceasurile acelea,
cînd nu putuse vorbi, avusese timpul să se gîndească la ea, la
bunătatea, la dăruirea neprecupeţită de sine de care dădea
dovadă; şi cît abuzase el de toate acestea! O rugă să-l ierte. Ea îi
spuse:
— Nu ştii ce bine e cînd un prieten abuzează! Ceea ce ne
omoară e că cei pe care-i iubim nu se folosesc de noi!
Se gîndea la fiul ei. Dar pînă în ceasul aceştia încă nu-i
vorbise lui Germain despre Marc; iar Germain nu se sinchisise s-o
întrebe. De-abia în aceste ultime zile, cînd o dată cu viaţa se
despuia bucată cu bucată de durerile lui, de-abia acum, lui
Germain îi veni, în sfîrşit, în minte să cunoască durerea pe care
prietena lui o închidea într-însa.
Ea îl veghea aproape în fiecare noapte. Deşi sora lui fusese
chemată telegrafic, el n-o voia decît pe Annette. Şi acum abuza,
dar ca să se liniştească, îşi spunea ca n-o să mai dureze mult. De
vreme ce Annette era fericita cînd abuzai de ea! Şi fiindcă ştia că
un suflet mărinimos e făcut pentru a fi exploatat, se neliniştea la
gîndul durerilor care aveau s-o aştepte.
Acum vorbea mai puţin despre el. De altfel, îi era şi mai greu
să vorbească. O punea pe ea să vorbească. Voia să cunoască viaţa
ei tăinuită. Şi acum, cînd el era aproape de moarte, Annette nu
mai avea ce să-i ascundă. Îi povesti totul, în cuvinte măsurate, cu
o emoţie învăluită, ca şi cum ar fi fost povestea alteia. El asculta
fără să scoată un cuvînt. Annette nu-l privea. El îi urmărea
buzele. Ceea ce nu spunea, Germain citea. Citea mai limpede
decît ea însăşi. Viaţa aceasta îl pătrundea, pe măsură ce a lui se
scurgea. Pînă la urmă, îl umplu… Şi cînd fu aproape de moarte, o
iubi, pentru întîia oară. O iubi întreagă; şi în taina sufletului său
se căsători cu ea. Annette n-a ştiut niciodată. N-avea pentru el
decît simţăminte de soră; aripa iubirii nu-i atinse fiinţa. Faţa
morţii cheamă mila, mila pătimaşă. Din instinct, iubirea îşi
întoarce ochii. Germain ştia asta şi nu cerea nimic. Se învinsese
pe sine.
Aproape că nici nu trăda schimbarea ce se săvîrşise în el faţă
de cea care devenise, fără ştirea ei, soţia lui, decît prin dreptul pe
care şi-l lua de a călăuzi, pentru întîia şi ultima oară, nesiguranţa
Annettei în viaţa de familie şi faţă de fiul ei. Deşi nu-l văzuse
niciodată pe Marc, o intuiţie bărbătească îl făcu să-l înţeleagă
mult mai bine decît Annette. Îşi explica neînţelegerea dintre mamă
şi fiu. Şi, dacă nu mai avea puterea să-i ajute să dezlege aceste
probleme, îşi adună însă ultimele puteri pentru a le arăta drumul
ce trebuiau să-l urmeze.
Spuse:
„Annette, e bine că plec. Fac parte dintr-un soi de oameni
care nu vor mai avea loc în orînduirea viitoare. Un soi de oameni
lipsiţi de iluzii cu privire la viitor, ca şi la trecut. Am înţeles totul,
n-am crezut în nimic. Dorinţa de-a înţelege prea mult a omorît în
mine gustul de a acţiona. Trebuie să acţionezi! Ţine-te tare!
Instinctul inimii tale e mai sigur decît şovăielile mele. Dar nu e de
ajuns. Ai şi tu graniţe. Eşti femeie. Dar ai făcut un bărbat. Ai un
băiat. Se loveşte de graniţele tale, aşa cum pe vremuri se lovea de
pîntecele tău, din care voia să iasă. O să te mai facă de multe ori
să sîngerezi. Cîntă ca Jeanne d’Albret1 imnul mîntuirii lui! Cîntă
ruptura prin care va ieşi din dumneata! În numele meu, spune-i
să nu te mulţumească cu a înţelege totul ca mine, sau a iubi totul
ca tine. Să aleagă! E frumos să fii drept. Dar adevărata dreptate
nu rămîne aşezată în faţa balanţei, privind cum se clatină talerele.
Adevărata dreptate judecă şi executa hotărîrea. Să hotărască!
Destul cu visul! Să vină deşteptarea! Adio, visul meu!”
Nu se ştie daca vorbea cu el însuşi sau cu Annette.
Dar, după ce o mai privi o dată, pentru ultima oară, se
întoarse cu spatele, despărţindu-se de cei vii; îşi aţinti privirea în
perete şi rămase ferecat în tăcere. Nu mai deschide gura pînă cînd
începu horcăitul morţii, care frămîntă trupul în agonie.

Annette n-avu vreme să se gîndească la durerea ei. Suferinţa

lui Franz absorbi totul. Era fără margini. Trebuia să! te închini
sau s-o ocoleşti. O prinse şi pe Annette.
În primele ceasuri, manifestările acestei dureri nemăsurate îi
stînjeniră pe cei de faţă. Franz nu se supraveghea, aşa cum se
cuvine să facă un om bine crescut cînd e în doliu. Era o
deznădejde de îndrăgostit sau de
=======================
1 Legenda spune că Jeanne d’Albret, mama lui Henric al IV-
lea regele Franţei (1553-1610), l-a născut pe acesta cîntînd
rugăciuni.;

copil. Nu voia să se despartă de trupul iubitului. Şi dragostea

lui, la fel ca şi durerea, vorbea cu glas tare. Familia lui Germain
era scandalizată. Pentru a pune capăt exagerărilor şi, mai ales,
pentru a nu lăsa frîu liber gurii lumii, avură grijă să-l îndepărteze
pe Franz din casă; şi băiatul fu pus sub paza Annettei, în timp ce,
trupul neînsufleţit trebuia să fie dus spre vagonul mortuar, care
avea să-l ducă pe pămîntul natal, în bisericuţa satului unde avea
loc slujba funebră.
Familia de Chavannes plecă, viii împreună cu mortal
— De fapt cel mai viu dintre ei – cu lumina stinsă a neamului
lor, ca în cortegiile acelea din trecut, cînd, în spatele carului şi al
blazoanelor, se purta făclia răsturnată. Despărţirea de Annette fu
scurtă şi rece. Doamna de Seigy-Chavannes, sora mortului, îşi
dădu toată osteneala să exprime recunoştinţa familiei faţă de
Annette, faţă de îngrijirea ei devotată. Şi, în ciuda antipatiei ce i-o
purta în ascuns, se osteni s-o sărute. O astfel de sforţare părea că
plăteşte toată datoria. Iar doamna de Chavannes, mama, udă cu
lacrimile ei obrajii Annettei, numind-o: „Copila mea”. Dar asta pe
furiş. S-ar fi arătat gata s-o iubească, oricît de străine i-ar fi fost
gîndurile Annettei. Le-ar fi trecut pe toate cu vederea; căci, în
afară de religie, puţin îi păsa ce gîndeau oamenii. Dar era slabă.
Mai întîi liniştea! Nu trebuia să facă nimic care să primejduiască
liniştea casei. Îşi spuseră „la revedere”, dar amîndouă taberele
ştiau ca nu se vor mai revedea niciodată.
Annette stătea închisă în casă cu Franz, în timp ce se
desfăşura dubla ceremonie: cea din biserică şi cea a plecării.
Urmărea desfăşurarea în gînd. Se vedea mergînd, în mijlocul
cortegiului, pe drumul îngheţat, pe care, sub cerul tulbure al
sfîrşitului de februarie, înfloreau viorele. Asculta, de departe,
dangătul rar şi învăluit în tăcere. Îşi dădea osteneala ca Franz să
nu audă nimic. În timp ce-l legăna cu vorbe duioase, auzi
fluieratul trenului, ce pleca… O împunsătură de ac în piept… A
plecat… şi prietenul mort muri pentru a doua oară.
Trebuia să se gîndească la cel care rămînea. Celălalt nu mai
avea nevoie de ea. Pînă în ceasul acela, îi absorbise toată mila. De
acum înainte nu mai era de plîns. Mila năvăli înspre cel viu.
Mortul i-l încredinţase: „Ţi-l las. Ia-mi locul! E al tău”
Spre Franz mila găsi drum liber. El nu era ca Germain, care
în faţa milei devenea rigid, refuzînd să fie plîns. Annette îi era
recunoscătoare. Franz găsea tot atît de firesc să-i ceară ajutorul,
cum găsea ea să i-l dea. Era o bucurie de care Annette fusese
lipsită. Fiul ei, la fel ca şi Germain, i-o precupeţise din cale-afară!
Făceau parte din soiul de oameni mîndri, care strîng dinţii în faţa
emoţiilor, se ruşinează de inima lor şi ascund ca pe o necinste
dorul după laptele şi dragostea pe care au supt-o, pe vremuri, de
la sînul mamei. Franz nu se ascundea. Îşi cerea copilăreşte porţia,
ca pe un lucru ce i se datora, asemenea nou-născuţilor orbi,
dibuia cu mîinile şi cu buzele.
„Da, micuţul meu, bea! Soarbe-mă! Pun sfîrcul sînului meu
între buzele tale…”
Şi acest bărbat, care dispreţuia femeile, căruia îi lipsise
laptele de mama (o pierduse pe maică-sa încă în vremea cînd era
în leagăn), nu se gîndea la femeia al cărei sîn îl sugea; nu iubea
femeia, iubea doar sînul. Trebuia să-şi potolească setea
deznădăjduită. Annette nu era pentru el decît o doica a durerii lui,
pe care ea o legăna şi o adormea.
Annette ştia toate astea. Nu simţea pentru el nimic altceva
decît o dragoste de mamă, care creştea în fiecare zi, aşa cum
creştea şi nevoia lui de-a fi ocrotit. Dar dragostea de mamă
cuprinde toate iubirile. Chiar dacă nu le cunoaşte pe toate după
nume, nu e una pe care să n-o alinte în umbră.
Franz îi încredinţa totul.! se încredinţa în întregime. Cu o
lipsă ciudată de ruşine,! se părea firesc ca ea să-şi închine fiecare
clipă lui, durerii lui, doliului lui, dezorientării lui şi-n acelaşi timp
trupului, sănătăţii, mîncării, casei, hainelor lui. Annette era
îngrijitoare şi dădacă, duhovnică şi servitoare la toate. El nu avea
nevoie de altceva, şi Annette nici nu era altceva pentru el; ai fi zis
ca aşteaptă de la ea doar îngrijirile şi serviciile care ţineau de
meseria ei.
Iar Annettei! se păreau fireşti toate astea. Franz de-abia dacă-
i mulţumea din politeţe. Ea era cea care-i mulţumea în taină,
pentru că avea nevoie de dînsa.
Egoismul lui o încînta. Există un fel de egoism cuceritor,
către care femeile se simt într-adevăr atrase. Unui om care te
iubeşte pentru tine îi eşti recunoscător. Dar cum îl mai îndrăgeşti
pe cel care te iubeşte pentru el! Nu se gîndeşte deck la el, nu se
dă, te ia, te mestecă şi te găseşte gustoasă.
„Ce bun el” spune totuşi stridia înghiţită.
Franz o mînca pe Annette cum nu se poate mai drăgălaş. Era
duios şi mîngîios, seducător, plin de nevinovăţie; se lăsa
compătimit şi alintat; îi făcea Annettei hatîrul de a da grai unor
dorinţi pe care ea se grăbea să! le îndeplinească – cînd nu se
întîmpla să le ghicească dinainte – coborînd şi urcînd de zece ori
pe zi scara casei, ca să-i cumpere portocale, un ziar, un lucru de
care-i pomenise el, sau să-i ducă la gară o scrisoare urgentă.
Annette se socotea bine plătită cînd, întorcîndu-se acasă,
după o absenţă scurtă, îl vedea nerăbdător şi-l auzea imputîndu-i
întîrzierea sau cînd, seara, în amurg, el venea pe balcon, trist şi
leneş, şi se aşeza lîngă ea, aproape de tot, ca şi cum ar fi avut
nevoie să se încălzească de căldura picioarelor ei. Şi, deodată,
Franz izbucnea în plîns. Annette arunca tot ce avea în mînă,
strîngea capul copilului la pieptul ei. Şi după ce el plîngea bine (ce
fericire! Un bărbat care nu roşeşte cînd îi ştergi lacrimile!),
începea să vorbească. Îşi descărca inima de durerile tainice,
începînd cu cele ale copilăriei lui apăsate, pe care nu îndrăznise
să! le încredinţeze în întregime nici lui Germain, şi pînă la doliul
care-l făcea să sîngereze zi şi noapte. Căci acum îl mustra
conştiinţa pentru faptul că, în timpul bolii lui Germain, fugise de
prietenul lui, nu-l iubise de ajuns, nu-i arătase că-l iubeşte.
Ea îl asculta atît de atent! Franz se simţea uşurat de simpla
atingere a acestui obraz de femeie, de glasul mîngîietor care, fără
să-l întrerupă, presăra plînsetele lui cu cuvinte dulci de milă. Şi-şi
destăinuia astfel lucruri pe care încă nu le rostise cu glas tare.
Annette nu se mira: primea fără supărare – ca şi cum ar fi trăit şi
ea lucrurile astea – destăinuirea fără nici un ascunziş a vieţii lui
lăuntrice, mărturisirile uneori scabroase, devierile morale pe oare,
într-o carte, le-ar fi citit poate cu sila. Îl asculta, într-adevăr ca la
spovedanie, unde taina e sfîntă şi cel care ascultă e purificat prin
mila divină a iubirii, unde mărturisirile nu mînjesc, nici nu
revoltă; căci cel care ascultă ia parte la slăbiciunile firii omeneşti;
slăbiciunea celuilalt e şi a lui; îi e milă de ea şi ia greşeala asupra
Iu). Şi-l iubeşte mai mult pe celălalt, acum, cînd i-a spălat
picioarele cu mîna lui.

După primele douăsprezece zile, cînd sufletul se lasă cu totul

în poala durerii, cînd, din mijlocul toropelii, deznădejdea
izbucneşte zvîcnind, ia omul de gîtlej şi-l striveşte (de multe ori,
noaptea, Annette venea din odaia alăturată ca să potolească
hohotele de plîns ale celui care se înăbuşea în pernă), veni
destinderea. Mai întîi un fel de amorţeală şi de lacrimi tăcute, ca
cerul nemişcat şi aste nit al zilelor ce fac trecerea de la iarnă spre
primăvară, cu soarele lor lăuntric şi cu ploile lor scurte. Apoi
trezirea sfioasă a convalescenţei, ce se ruşinează la gîndul
însănătoşirii şi ar vrea să ascundă mulţumirea obraznică a
întoarcerii la viaţă; e vremea convorbirilor lungi, cu jumătate de
glas, ceasuri în şir, cînd inima are nevoie să-şi reverse şuvoiul
înviorat, dar nu mărturiseşte toate astea decît în şoaptă, cînd e
sigură de o ureche complice.
Apoi ieşiră împreună. Franz umbla cu paşi rari, sprijinit de
braţul Annettei. Erau după-amiezi dintre acelea călduţe şi
învăluite, cînd printre frunzele moarte, pe sub tufişurile arse, se
ivesc primele violete; pe munte primă vara se şi arata sfioasă, în
timp ce valea mai e încă adormită, zgribulită, în albastrul
întunecat al negurilor şi al umbrelor. Se gîndeau la prietenul dus.
Era cu ei. Ai fi zis ca aşteaptă să-i vadă pe cei doi împreună,
pentru a li se alătura. Fiecare îl simţea pe celălalt. Dar, cînd
fiecare rămînea singur, îl simţea departe; prezenţa nevăzută
devenea o umbră îndepărtată. Cînd mergea, Franz se lipea de
Annette, ca să-l regăsească pe Germain. Se agăţa de braţul celei
care era în viaţă, de frică să nu piardă mîna celui care pierise.
Acum era darnic în gesturi drăgăstoase, cărora delicateţea
înnăscută a firii lui nobile le sporea farmecul. O îndrăgea pe
Annette şi se ostenea să i-o dovedească; nu se mai putea lipsi de
ea. Annette era mişcată, dar nu se amăgea. Era franţuzoaică şi
ştia să citească în oameni, chiar atunci cînd ţinea la ei. Dar o
franţuzoaică e şi ea femeie; şi ceea ce femeia vede cel mai puţin
bine (căci nu ştie să vadă) e însăşi fiinţa ei.
Datoria o chema la Paris, alături de fiul ei. Prea-l lăsase în
părăsire. Agonia lungă a lui Germain, durerea poruncitoare a lui
Franz o prinseseră cu totul. Timp de trei luni li se jertfise toată, şi
acum nu se mai putea smulge, fără a da dovadă de neomenie (cel
puţin asta era scuza de care se folosea conştiinţa ei). Dar, acum,
nu mai era datoria ei să rămînă. Datoria o chema dincolo. Privirea
fiului ei o învinuia. Nici o clipă nu-l pierduse din gînd. Dacă zilele
împovărate de griji treceau, fără ca ea să-l vadă, în schimb nici o
noapte nu trecuse fără ca Annette să nu-l regăsească cu sufletul
plin de remuşcări. Se frămînta la gîndul primejdiilor ce-l
ameninţau. A doua zi după atacul aerian din 30 ianuarie, era gata
să plece spre el. Nu prea îşi scriau. Şi scrisorile lor erau rare, erau
foarte zgîrcite în dovezi de dragoste. Ale ei, din lipsă de timp şi
dintr-o rigiditate pricinuită de jena ei ascunsă; ştia că-i face rău
stînd departe de el. Dar prefera să nu şi-o mărturisească: punea
reţinerea din scrisorile ci pe seama purtării lui urîte. Iar Marc nu-i
ierta ultima întîlnire, neîncrederea jignitoare ce-l lovise în obraz.
În nopţile care urmaseră, muşca perna de ciudă, de cîte ori
revedea scena. Dar, desigur că s-ar fi lăsat mai degrabă omorît,
decît să dea ceva de bănuit. Scrisorile pe care le scria mamei lui,
reci, mîndre, distante, se străduiau să-i arate că nu ţine la ea. Cel
mai rău din toate era ca Annette, prinsă de griji mai arzătoare, nu
părea să bage nimic de seamă. Răspundea cîteva rînduri grăbite şi
banale. Poşta avea şi ea partea ei de vină. Scrisoarea Annettei
scrisă la 1 ianuarie avu nevoie de cincisprezece zile ca să ajungă
la destinaţie. Şi o criza îngrozitoare a lui Germain, care timp de
douăzeci şi patru de ore absorbi toată puterea de simţire a
Annettei, o făcu să uite cu desăvîrşire de ziua naşterii lui Marc.
Nu slujeşte la nimic să te lauzi că dispreţuieşti sentimentalismul.
Lui Marc ii veni să plîngă. Lacrimi pe care le şterse in grabă; dar îl
mai ardeau încă. Şi nici el n-ar fi putut sa spună daca suferea din
pricina dezamăgirii, sau a altui sentiment, pe care jignirea nu-i
îngăduia să şi-l mărturisească. Annette nu află nimic. Cînd îşi
dădu mai tîrziu seama de scăparea aceasta, se simţi îndurerată;
dar socoti că n-are rost sa i-o mărturisească şi lui. De vreme ce
nu părea sa se sinchisească! (Altă dovadă de insensibilitate.) Ei,
dacă ar fi fost şi Marc deschis şi Iubitor ca Franz! în ciuda
diferenţei de vîrstă, Annette făcea adesea comparaţie între cei doi.
Căci voia să-l socotească pe Franz ca pe un copil al ei. Se amăgea
astfel, ca să-şi scuze dragostea puternică pentru Franz, dragoste
care lua şi partea celuilalt copil. Dar scuza era cusută cu aţă albă,
şi Annette se înşela singură. Un instinct sănătos, dar, din
nefericire, întîrziat, o împingea să se pedepsească ori de cîte ori se
gîndea prea stăruitor la suferinţa pe care avea să i-o aducă
plecarea. Dar diavolul din inima femeii se pricepe la răzbunări. El
îi şoptea la ureche că, dacă rămîne, va simţi remuşcări fiindcă n-a
plecat; şi că, dacă pleacă, va avea remuşcări că n-a rămas. Acest
din urmă gînd îi îngăduia să-şi mîngîie sentimentul ascuns. De
obicei, oamenii îşi jertfesc dorinţa nemărturisită, pentru a avea,
mai tîrziu, motive să se despăgubească.

Pentru Franz lucrurile erau mult mai simple. Începu să strige

în gura mare, cînd Annette îi vorbi de plecare. Nici nu voia să
audă de faptul că ea avea şi alte îndatoriri. Se simţea jignit.
Annette devenise pentru el o obişnuinţă de nelipsit; şi se arătă
înnebunit la gîndul ca ar putea s-o piardă. Nicidecum uimită de
cerinţa inimii lui Franz şi măgulită în taina sufletului ei de
această luare în stăpînire, Annette se împotrivea slab. Amîna; de
pe o zi pe alta, îndeplinirea hotărîrii. Franz ascundea cu viclenie
ziarele şi Annette uita să le ceară. În zilele de 8 şi îi martie, două
noi raiduri aeriene răscoliseră Parisul. Franz, care ştia, se feri să-i
pomenească de ele. Faptul că graniţa franco-elveţiană era închisă
în prima jumătate a lunii martie îi servi drept pretext pentru lipsa
de ştiri. Annette era însă vinovată că nu cerceta moi adînc. Îşi
primi pedeapsa. Ziua de 22 martie căzu asupra ei ca un îndoit
trăsnet. Manşeta unui ziar anunţa explozia de la Court iile, năvala
nemţilor asupra Parisului. Şi o scrisoare a Sylviei, scrisă cu zece
zile în urmă, o înştiinţă că Pitan e arestat.
Annette era răvăşită. Nu se îndoi nici o clipă că Pitan primea
pedeapsa ce! se cuvenea ei, în chestiunea evadării. Pe vremea
aceea, o asemenea faptă însemna crima de înaltă trădare. Ce se
petrecuse în răstimpul celor zece zile scurse de la plecarea
scrisorii? în săptămînile acelea de dictatură crîncenă, şi mai
înverşunată încă din pricina apropierii duşmanului, sancţiunile se
dădeau repede, oamenii nu-şi băteau capul cu justiţia; justiţia era
doar mîna răzbunării. De luni de zile, Annette nu se mai ocupa de
politică. Din pricina a două fiinţe, uitase de tot restul lumii. Se
osîndi singură.
Făcu în grabă pregătirile de plecare. Ştia că, întorcîndu-se
acasă, ieşea în întimpinarea sorţii care-l aştepta pe Pitan. Dar
soarta aceasta n-o îngrozea atît, cît gîndul că ea-l aruncase în
braţele poliţiei pe Pitan, lăsînd impresia că fuge de partea ei de
răspundere. Nici o clipă nu era de pierdut! înaintarea nemţilor
putea să taie drumul spre Paris de la o zi la alta. De vreme ce
Marc şi toţi cei dragi se aflau în primejdie, locul ei era în preajma
lor.
Degeaba se revoltă Franz. Grija pentru el trecea pe planul al
doilea. Acum putea trăi singur cu durerea lui. Deznădejdea lui
luase forme mai potolite; se afla în ceasul cînd omul reface din
doliu armonia vieţii; durerea devine un element al acestei armonii.
Nu mai există primejdia ca durerea să nimicească fiinţa; ea
împlineşte şi hrăneşte sufletul; e un tovarăş chiar şi în
singurătate.
De altfel, Annette nu-şi lăsa prietenul în părăsire. Ţinea
seama de influenţa primejdioasă pe care putea s-o aibă
singurătatea, după luni de desăvîrşită intimitate, asupra unei
minţi neliniştite şi schimbătoare. Începuse să caute oameni
liniştiţi, care, fără să-l stingherească pe Franz, să-l poată
supraveghea puţin şi să-i trimită ei, de departe, ştiri ai privire la
sănătatea lui.
Într-o vilă vecină locuiau două doamne. Mama şi fiica. Erau
din Ţările Baltice. Trăiau stinghere. Mama, tot timpul în doliu, om
mare, voinică, cu o înfăţişare aristocratica. Fata, în vîrstă de
douăzeci şi şase de ani, stătea mereu culcată. Avea un păr bogat
de aur palid, fin, strîns si împletit în coade. Nu era frumoasă, avea
o figură chinuită; era înaltă, zveltă, dar suferea de tuberculoză
osoasă. De doi sau trei ani, de cînd urma un tratament foarte
aspru, era pe cale de vindecare. Şchiopăta putin. În fiecare după-
amiază, cele două femei făceau o scurtă plimbare; nu mergeau
prea mult; cînd se întorceau spre casă, Annette şi Franz le
întîlneau nu prea departe de locuinţa lor. Făceau restul drumului
împreună. Şchioapa se sprijinea în baston şi, fie din mîndrie, fie
din nepăsare, nu încerca să-şi ascundă infirmitatea. Schimbau
doar cuvinte foarte banale. Nimeni nu era curios să afle tainele
vecinului. Dar îşi făceau mici servicii şi-şi împrumutau cărţi.
Annette o rugă pe doamna de Wintergrün să aibă bunăvoinţa
de a veghea, de departe, asupra tînărului ei prieten şi să-i mai
alunge gîndul de la doliul despre care ea îi pomenise. Lui Franz
nu-i spusese nimic, pentru că acesta nu se prea arăta încîntat
cînd le întîlnea pe cele două femei. Ar fi fost de ajuns ca Annette
să-şi exprime dorinţa de a-l împrieteni cu ele, pentru ca el să
spună nu, căci era supărat pe Annette pentru că pleca, şi n-ar fi
admis ca ea să-şi caute o înlocuitoare pe care să i-o impună.
Pînă-n ceasul plecării, tot mai nădăjduia că Annette va
rămîne. Îşi pierdu ultima zi cu bodogăneli, întrerupte de
rugăminţi poruncitoare.
— Aennchen, nu pleci! Spune-mi, aşa-i că nu pleci? Te rog,
vreau să nu pleci.
— Dar, dragul meu, spunea Annette, nu te gîndeşti la ai mei,
care mă aşteaptă?
— Să aştepte! mai bine vrabia din mînă, decît cioara din
par… Şi vrabia sînt eu I
Era de prisos să încerci a-l convinge. Se purta ca un copil
care repetă mereu: „Mi-e sete”, şi nici nu te ascultă.
Cînd văzu că hotărîrea Annettei e de nezdruncinat, Franz se
închise în odaia lui şi nu mai descleştă gura. Nu răspundea la
întrebări. O lăsa să-şi facă singură valiza, să orînduiască totul, să
se obosească. Ea văzu apropiindu-se clipa despărţirii şi se temu
că nu-şi vor lua rămas bun. Cînd, în ultimul moment, intră în
odaia lui, îmbrăcată de călătorie (Franz şedea posomorit într-un
colţ), Annette se aplecă vrînd să-l sărute pe frunte, dar el înălţă
capul atît de brusc, încît o lovi la gură făcînd să-i sîngereze buza.
Ea nu simţi rana decît mai tîrziu. Iar el nu văzu nimic şi-i sărută
mai departe mîinile, repetînd cu glas plîngăcios:
— Aennchen! Aennchen! Întoarce-te! Repede!
 Ea îi mîngîia capul, făgăduindu-i:
— Da… Sigur că mă voi întoarce…
În sfîrşit, Franz se ridică, îi luă valizele şi o însoţi. Annette
vorbea singură. Ca să-i abată mintea spre alte gînduri, în drum
spre gară, îi dete sfaturi gospodăreşti. Franz îi asculta doar glasul.
După ce-o ajută să se urce în vagon, se sui şi el şi se aşeză
alături. Annettei îi era teamă să nu rămînă în tren după pornirea
din gară şi s-o urmeze. Dar cinci minute înainte de ora plecării,
Franz se sculă deodată şi, de teamă că nu-şi va putea stăpîni
emoţia, plecă fără nici un cuvînt de rămas bun. Aplecata peste
uşă, Annette îl privea cum se depărtează cu paşi mari. Îi pîndea
ochii. Dar el nu se întoarse. Dispăru. Annette era singură în
trenul aproape gol, nemişcat, tăcut. Îi ardeau buzele. Îşi lingea
sîngele…

La graniţă, prezentul îi reveni în minte: umbra roşie a

războiului şi datoria primejdioasă în întîmpinarea căreia se ducea.
Oare nu se comunicaseră semnalmentele ei? Va fi aure arestată
de cum va face primii paşi pe pămîntul Franţei? Din prevedere,
scrisoarea Sylviei nu preciza nimic; după cum citeai sau nu între
rînduri,puteai sa te temi de orice sau sa nu bănui. Dar controlul
paşapoartelor se desfăşură fără incidente şi Annette trecu.
Ajunse la Paris. Nimeni n-o aştepta. Venea cu cîteva zile
înaintea scrisorii ce anunţa sosirea. Gîndul ei neliniştit o luase
toată noaptea înaintea trenului. Era în Duminica Floriilor; şi
ştirea aflată în drum, despre bombardamentul Parisului de către
tunul misterios, ce părea ieşit din închipuirea lui Jules Verne, o
neliniştea pentru fiul ei. Cartierul unde locuia se afla în bătaia
tunului. Gîndul că se întorcea la Paris sub tunul duşmanului o
uşura pe Annette. Dar de liniştit nu se linişti decît cînd văzu casa
neatinsă şi cînd, după ce urcă în grabă scările şi bătu în uşă, auzi
(ce fericire!) paşii fiului ci, care venea să-i deschidă.
Mare înmărmuri. În prima clipă, pierdu orice urmă de
stăpînire de sine şi din zidul nefiresc pe care-l înălţase între ei nu
mai rămase nimic. Se îmbrăţişară. Şi fiecare se miră de elanul cu
care îmbrăţişa celălalt.
Dar elanul nu ţinu decît o clipă. Erau atît de puţin obişnuiţi
cu astfel de izbucniri, încît se simţiră ruşinaţi; şi, după ce se
desprinseră unul de altul, îşi reluară purtările convenţionale.
Între ei se afla o taină. După ce intră în odaie, Annette găsi o
explicaţie pentru întoarcerea ei. Marc asculta, tăcea, fără să scape
din ochi nici una din mişcările Annettei. De data asta, el era cel
care făcea inspecţie. Stînjenită, Annette se silea să vorbească.
Dintr-un sentiment de nelinişte ciudată, se temea de judecata
fiului ei. Nu era lipsită de vină faţă de el – o vină de mai multe
feluri. De aceea 6C arăta mai puţin drăgăstoasă şi mai sigură de
ea decît era în realitate. Preocupată să se observe pe sine, nu ştiu
să-l observe pe el. Nu văzu că Marc nu mai era omul pe care-l
părăsise cu trei luni în urmă. Cît de deosebit e totdeauna cel pe
care-l recunoşti de cel pe care-l cunoşti! Nu cunoaştem niciodată
decît o imagine din trecut. Iar noua imagine e un nou-venit, a
cărui cheie n-o avem.
În ajunul arestării, Pitan, care se ştia urmărit, izbutise să-i
trimită Sylviei o scrisoare. O ruga s-o înştiinţeze pe Annette să nu
se neliniştească, pentru că el lua totul asupra lui. Nimic mai mult.
Atît ajungea. Fără să ştie nimic precis, Sylvie mirosise această
aventură ciudată încă din vară. Şi se nelinişti. În ce încurcătură
se mai vîrîse nebuna de soră-sa? Cu neputinţă să se lămurească!
Pitan era închis. Iar despre absenţa Annettei, Sylvie nu ştia nimic
mai mult decît ceea ce-i scrisese Annette: că fusese însărcinată să
însoţească un rănit în Elveţia. Sylvie îi încredinţă, în cuvinte
ocolite, grija ei lui Marc. El ghici restul. Amintirea întîlnirii
misterioase de lîngă gara Lyon, în decembrie trecut (nu suflase
nimănui nici o vorbă despre asta), i se deşteptă în minte. Pe tema
asta, clădi un roman întreg. Fără să i-l comunice mătuşii lui, se
strădui, împreună cu ea, să reconstituie povestea. Sylvie îi
povesti, pentru prima oară, cele aflate de ea, referitor la cauzele ce
făcuseră ca Annette să-şi piardă catedra, despre scena din cimitir
şi despre interesul pe care-l purta Annette unui prizonier. Marc
frămîntă toate astea multă vreme. Şi chipul mamei lui 2i apăru
sub o altă lumină. Îşi revizui ideile. Pacifismul ei, pe care-l
dispreţuia ca fiind dulceag, bun pentru femei şi pentru „ramoliţi”,
căpătă altă savoare, acum, cînd! se părea pătimaş şi primejdios,
îşi închipui o aventură pătrunsă de eroism şi de dragoste, un
adevărat roman; simţi o gelozie arzătoare şi o atracţie neliniştită.
Acum înţelegea bănuiala mamei lui, bănuiala ce rănise atît de
tare! Şi, ceea ce era mai rău, Marc fu silit să recunoască după ce
mai întîi turbase de indignare, că el îndreptăţise bănuiala, prin
atitudinea lui. Era copleşit… Dar acum nu mai era vorba de el.
Mama lui era în primejdie. Şi, cînd o văzu intrînd, nu se îndoi nici
o clipă că Annette vine, cu bună ştire, în întîmpinarea primejdiei.
Acest gînd avu întîietate faţă de toate celelalte. O sorbea din ochi.
O implora în gînd să-i încredinţeze primejdiile ce-o aşteptau. Dar
ştia că ea n-o s-o facă. Din pricina asta suferea, dar o şi admira. Îi
admira mîndria, liniştea, tăcerea. O descoperea! În sfîrşit! Şi
tremura la gîndul că ar fi putut s-o piardă, caci era ameninţată.

Annette nu baga nimic de seamă. Avea o singură datorie şi

era grăbită. De îndată ce se spălă şi îmbucă ceva, chiar înainte de
a o vedea pe sora ei, se îmbrăcă şi ieşi. Marc bîigui sfios că e gata
s-o însoţească; ea îl îndepărtă cu un gest; băiatul nu stărui.
Chinuit, tremura de teamă să nu fie din nou rănit.
Annette se duse la Marcel Franck. Acesta devenise o rotiţa
însemnată în maşina de strivit oameni. Se strecurase în
secretariatul particular al primului-ministru.
Fără să se mai obosească cu introduceri fără rost, Annette îi
spuse povestea. Marcel căzu din cer. Prima lui pornire nu fu de
loc binevoitoare. Annette văzu, pentru întîia oară, un Marcel
Franck care-şi pierduse zîmbetul – fardul acela de ironie, care
devenise o a doua natură pentru el. Timp de cîteva minute, Marcel
aproape că se arătă lipsit de cea mai elementară curtenie. În toată
treaba asta nu vedea decît un singur lucru:
că zănatica asta îl băgase în încurcătură. Faptul că Annette
se afla în aceeaşi situaţie ca şi el nu-l făcea să rîdă; nu mai avea
chef să se despăgubească cu un joc de cuvinte; o duşmănea pe
Annette, fiindcă-l compromisese. Dar privirea ci batjocoritoare,
care urmărea gîndurile pe faţa lui, îl readuse la rolul omului de
lume. Îşi reluă atitudinea nepăsătoare. Curajul acestei femei care
înfrunta primejdiile îl făcea să-i fie ruşine de becisnicia lui. Prin
urmare, vechiul Marcel fu cel care întrebă:
— Dar pentru numele lui dumnezeu, Annette, ce diavol te-a
împins aici, cînd stăteai atît de liniştită în Elveţia şi nu se gîndea
nimeni la dumneata? Ce diavol ţi-a şoptit să te arunci în. Gura
lupului?
Annette îl lămuri potolită că venea să-l înlocuiască pe Pitan,
sau să ia asupra ei partea ei din vina pusă în sarcina lui.
Marcel ridică braţul:
— N-ai să faci asta!
 — Am venit să-ţi cer numele judecătorului de instrucţie care
e însărcinat cu afacerea asta, ca să-i pot prezenta declaraţia mea.
— Nu voi îngădui una ca asta.
— Crezi că voi lăsa ca un nevinovat să fie condamnat în locul
meu?
— Nu-i de loc nevinovat; e un profesionist, un antreprenor al
contrabandei poştale şi al evadărilor, un infractor înrăit. N-ai să-l
salvezi, denunţîndu-te. Şi, de altfel, nici n-a pomenit de
dumneata.
— Pentru că e mărinimos şi nu văd de ce-aş fi eu mai puţin
mărinimoasă decît el.
— Ai un copil.
— Tocmai! Nu vreau să devină un laş.
— Eşti nebună de-a binelea.
— Întocmai. Şi acum, dragul meu, dă-mi numele pentru care
am venit. Şi, linişteşte-te! Al tău nu va fi rostit.
El se gîndea: „Vrea să mă ducă de nas! Cînd justiţia va da de
o urmă, cu siguranţă că, din treaptă în treaptă, va ajunge şi la
numele meu”.
Dar se simţea rănit în amorul lui propriu. Şi o luă altfel:
— Nu e vorba de mine. Pentru dumneata sînt neliniştit. Nu-l
cunoşti pe „şef” (vorbea de „Omul care făcea războiul”1). Ce
contează pentru el o condamnare mai mult sau mai puţin! Nu se
lasă el oprit de o femeie! Ca să dea exemplu, loveşte în toate
convenţiile vechi, în tradiţiile sfinte de respect şi galanterie…
— Nu-mi displace să fiu tratată ca o egală. Chiar şi în faţa
stîlpului de execuţie!
Marcel nu se încăpăţînă. O cunoştea pe Annette.
— Bine! Dar mai întîi, dă-mi voie să cercetez afacerea.
— Nu e timp.
— N-o sa pierdem timp.
— Mă apasă declaraţia asta.
— Eşti destul de voinică pentru a mai suporta povara o ai
sau două. N-ar fi mai bine dac-am izbuti să obţinem o scoatere de
sub urmărire, decît să vă pierdeţi amîndoi?
— Şi cine mă asigură că mîine sau poimîine, sau cînd va fi
prea tîrziu, n-o să aflu că Pitan a fost supus la una din judecăţile
acelea sumare, de care îmi vorbeşti?
— Îl cunosc pe judecătorul de instrucţie. Te vom ţine în
curent. Nu încerc să te înşel. Nici nu m-aş încumeta! Şi, în cazul
cel mai rău, dacă ar interveni o sentinţă neaşteptată fără ştirea
mea, ai timp oricînd – după aceea, ca şi acum – să te dai pe mîna
lor. Nimeni n-a putut s-o împiedice vreodată pe o femeie să se
nenorocească.
— Nu mi-e frică, Marcel. Dar nu doresc să mă nenorocesc. N-
am nici chef şi nici stimă pentru eroismul fără rost.
===================
1 Georges Clemenceau (1841-1929), politician şi om de stat
reacţionar, prim-ministru al Franţei între 1917 şi 1920.

— Slavă domnului că aud şi eu o vorbă chibzuită! Uf! Cît

despre eroismul cu rost… Annette, să vorbim cinstit, o să-mi dau
osteneala pentru cauza dumitale. Dar de ce nu mi-ai spus că ţi-e
amant?
— Cine?
— Băiatul acela drăguţ pe care l-ai salvat.
— Ce prostie!
— Lasă! Doar n-ai să încerci să mi-o ascunzi şi acum? Nu-ţi
reproşez nimic. Dacă aşa ai vrut, înseamnă că ai dreptate!
— Te asigur că nu-i aşa!
— Lasă!
Annette se îmbujoră.
— Nu, nu, nu şi nu!
Marcel zîmbi:
— Bine, nu te supăra! Nu-ţi mai cer nimic… Dar, fie vorba
între noi, misterioaso, recunoaşte că nu poţi să explici de ce l-ai
salvat dacă nu-l iubeşti.
— Pentru că… Începu ea năvalnic.
Dar se opri. Îşi dădu seama că, oricît s-ar osteni să-i explice
adevărul, tot nu va înţelege nimic. Nu înţelegea… Bine, fie! N-are
decît să creadă ce vrea!
Zîmbetul lui Marcel triumfă. Lui nu! se putea ascunde nimic.
Era băiat bun… Dragostea dădea haz acestei afaceri. Dar şi
Annette… Grozav era de compromiţătoare… De fapt, Marcel se
simţea mîndru de ea.

*
 Şi se puse pe lucru. Îl văzu pe căpitanul judecător de
instrucţie. Era un om politicos şi distins, care se ridicase fără
mare greutate la gradul de neomenie pe care i-l cerea rolul lui.
Fanatismul naţional, de comandă, şi curiozitatea de diletant se
contopeau la el într-o politeţe nepăsătoare. Cu cît se interesa mai
mult de un acuzat, cu atît era mai rău de acesta.
De Pitan se interesa. Îl găsea foarte simpatic. Avuseseră
convorbiri lungi şi civilizate, din care judecătorul încerca să
scoată cînepa frînghiei cu care avea să-l spînzure. Dar frînghia era
subţire; o recunoştea cu bunăvoinţă şi părere de rău. Micul
negustor de vechituri se arăta a fi un iluminat blînd, destul de
inofensiv şi foarte dezinteresat. Vorbea cu plăcere, era fericit cînd
putea să-şi expună himerele lui pline de dragoste. Se arăta
recunoscător cînd voiai să-l asculţi, aştepta stîlpul de execuţie cu
veselia discretă a cîinelui căruia îi lucesc ochii la vederea bucăţii
de zahăr. Dar nimic nu-l putuse face să-şi trădeze vreun
complice, sau să dea vreo lămurire cu privire la delictele de care
era învinuit.
Judecătorul îi arătă lui Franck nişte scrisori pe care Pitan le
scrisese din închisoare unui tînăr prieten de-al lui şi pe cele ale
prietenului: numele acestuia era Marc Rivière. Franck avu o clipa
de emoţie; oare imbecilul acela mic dăduse complotul în vileag?
Cu familia Rivière te puteai aştepta la orice! Dar se linişti cînd îl
auzi pe judecător citindu-i cu glas melodios epistolele scrise cu un
lirism avîntat, care te făceau să te gîndeşti pe rînd la în tînărul
Schiller, la Flaubert, la Jean Jacques, la Rimbaud. Cît despre
stilul lui Pitan, acesta era un amestec de Bernardin de Saint-
Pierre şi de Edgar Quinet. Tînărul arăta o iubire exaltată faţă de
bătrîn, indignare faţă de abuzurile forţei, dorinţa înfierbîntată de a
împărtăşi soarta celui drept, oricare ar fi fost ea. Ca un tată,
bătrînul încerca să-l domolească, înfăţişîndu-i mulţumirea plină
de linişte, pacea de care se bucura el; ni fi zis că închisoarea e
locul de odihnă ales pentru înţelept, un fel de schit laic hărăzit
gînditorului, prin bunăvoinţa statului. Prin fereastra celulei cu
gratii, aşezată lîngă acoperiş, vîntul adusese de pe malurile Senei
o floare de castan. O dată cu ea, intrase toată primăvara. Pitan
devenea bucolic. Floarea se afla acolo, aşezată cu grijă între
paginile scrisorii, pe care o ţinea judecătorul în mînă. Şi cei doi
parizieni schimbară un zîmbet amuzat şi-şi spuseră:
— Şi bătrînelul ăsta e bun de prins în ace.
 Dar nici bătrînelul, nici năvalnicul adolescent nu-şi trădaseră
adîncul gîndului: la unul neliniştea şi remuşcările în legătură cu
maică-sa; la celălalt, dorinţa de a-şi linişti prietenul. Se înţelegeau
prin jumătăţi de cuvinte, iar parizienii nu vedeau în toate astea
decît un dialog din Émile.
Judecătorul închise dosarul şi Franck întrebă:
— Pe scurt?
— Pe scurt, totul se reduce la evadarea asta curioasă. Nu e
prea lămurit ce l-a apucat pe acest bătrîn Anacharsis 1. Nici nu-l
cunoştea personal pe prizonier. L-am pus pe fugar sub urmărire.
A fost primit într-o familie de provinciali francezi.
Franck ciuli urechile.
— Oameni de treabă, deasupra oricărei bănuieli: un fiu rănit,
toţi ceilalţi bărbaţi pe front, morţi sau vii, trei femei: mama, o fiică
măritată, o guvernantă infirmieră. E cazul să bănuim o legătură
între tînărul cel frumos şi fiica măritată. Poveste obişnuită.
Bărbatul luptă. În spatele frontului, menţinem moralul cum
putem. E destul de uimitor ca o patriotă atît de bună să aleagă un
nemţişor. De dorul fragilor, mănînci şi cozile! Desigur că se
cunoşteau încă înainte de război.
Franck se ridică, pe deplin liniştit.
— Noaptea toţi pisoii sînt cenuşii.
— Înţelegi că, pentru a răsplăti zelul luptătorului, nu ţinem
să arătăm în public că e încornorat. Aici nu mai e vorba de binele
obştesc.
— Şi bătrînul?
— Bătrînul, îl putem ţine dacă vrem, sau, dacă vrem, îi
putem da drumul. Sînt tot atîtea motive pentru, cît sînt şi contra.
Talgerele sînt egale. Şi faptul că unul sau
==================
1 Filozof si scriitor (sec. VI î.e.n.); în 598 î.e.n. A apărut la
Atena, unde devine discipol si prieten al lui Solon. Întors pe
ţărmurile Mării Negre, a încercat să introducă datinile şi religia
grecilor, dar a fost omorît ca necredincios.

celălalt se apleacă n-are nici o importanţă. Sîntem la

ordinele statului!

„Statul” acesta intra în domeniul de activitate al lui Franck.

Se duse să-l vadă pe „şef”. Îl cunoştea de mult. Dar cine se putea
lăuda că-l cunoaşte? Diavolul acela făcea întotdeauna pe dos de
cum te aşteptai. Era un teren spinos, plin cu capcane. Franck
înaintă cu băgare de seamă.
Soarta îi fu favorabilă. În loc de grosolăniile cu care mistreţul
furios îşi cinstea de obicei puii, găsi un animal bine dispus.
„Dormise bine.” Acum sălta. Omul cu masca de mongol se
întorcea dintr-o inspecţie făcută pe front: totul mergea bine.
Oamenii mureau pe loc şi întocmai cum luna porunca, fără să se
lase rugaţi. Linia de apărare era consolidată şi puhoiul nemţesc
părea încă O dată oprit. Voinicul cel bătrîn se întorsese înveselit.
Oboseala n-avea mai multa înrîurire asupra pielii lui tăbăcite
decît sentimentalismul. Tocmai pusese la punct grosul treburilor
urgente, pe care le descurcaseră secretarii lui. Înainte de şedinţa
Camerei, îşi îngăduia o jumătate de ora de recreaţie. Îi plăceau
bîrfelile; mica lor poliţie, care-i cunoştea gustul, venea totdeauna
plină de scandalurile zilei. Adulmecă numaidecît un scandal în
buzunarele lui Franck, care înainta cu un zîmbet prevăzător şi
plin de făgăduieli.
— Iată-l şi pe seniorul Frangipane (pronunţa franck-gipane),
care aduce marfă! Repede, mititelule, ia, arată ce ai în coş!
Măgulit de această familiaritate, dar jignit de porecla care! se
potrivea prea bine, Franck începu să vorbească cu tonul jucăuş al
„şefului” şi, încercîndu-l pe căpcăun, începu să-i facă un portret
simpatic şi comic lui Pitan. Cu asta n-ar fi ajuns el prea departe,
căci ascultătorul, nerăbdător, îi tăie vorba cu glas răutăcios:
— Un suflet nobil. Ceva mai bun n-ai găsit?
Dar povestitorul ştia să brodeze pe ţesătura lui desene
nemaipomenite, pe care le născocea pe gustul publicului.
Şi iată că Pitan devenea îndrăgostitul, mort după o doamnă
„cinstită”, care, la rîndul ei, era amanta înfocată a austriacului,
căruia Pitan îi ajutase să evadeze.
De data aceasta patronul se lumină:
— Cine-i? Cine-i? strigă el, strîngînd braţul lui Franck. Pun
rămăşag c-o cunosc! E nevasta lui X?
(X era unul din miniştrii lui.)
Prin ochiul lui mic trecu un fulger de cruzime.
— Nu? Nu? Păcat! Cum aş mai fi închis-o la St. Lazare, în
numele Uniunii Sfinte!
Mai înşiră vreo două-trei nume. Nu se astîmpără pînă ce
Franck nu-i dezvălui identitatea persoanei. Nu era uşor; treaba se
arăta primejdioasă. Dar acum era prea tîrziu ca să mai dea înapoi;
flecarul se lăsase dus de limba lui.
Cînd auzi numele Annettei Rivière, bătrînul exclamă:
— Rivière…
Îl cunoscuse pe Rivière, arhitectul, chefliul, omul de duh,
mintea ageră, dreyfusardul. Era din timpul lui, erau din acelaşi
soi, se luaseră de multe ori la întrecere în pozne sau pe terenul
ironiei cinice. Cît despre fată, pe vremea cînd era fetiţă, o ciupise
de obraji. O pierduse din vedere. Dar îi era simpatică, pentru că-i
dăduse un picior lui Brissot, „idiotul ăla”! (Nu putea să sufere
virtutea grandilocventă a familiei Brissot. Avea meritul de a urî de
moarte făţărnicia. O adulmeca peste tot – chiar şi în adevăr.) De
aceea îl încîntase palma trîntită pe obrazul acelui trib cleios de
mîna Annettei, care se desprinsese de ei, lăsîndu-l pe Roger al lor
cu buzele umflate. Veşnic la pîndă după bîrfeli, contribuise în
bună parte la răspîndirea acesteia, spre mînia înăbuşită a familiei
Brissot, care se prefăcea ca nu ştie nimic. Era una dintre
amintirile lui frumoase! De la distanţă! se părea că, în farsa asta
minunată, se aflau doi aliaţi: el şi cu Annette. Şi-i păstra
recunoştinţă fetei acesteia cu apucături libere. (Aşa o vedea el.)
Noua ei aventură îl găsi îngăduitor. Rivière asta! Ce mai neam de
gali!
— Dar, ia spune, Frangipane, aşa-i că nu mai e în plină
tinereţe? Trebuie să aibă… Ia stai… Ei şi! Cu atît mai bine! îmi
place, e focoasă… Va să zică, povestea se reduce la un joc? Şi ce
amestec are politica în toată treaba asta? Doar n-ai să mi-o tîrăşti
pe franţuzoaica asta straşnică în faţa lui Foutriquier Tinville 1?
(Aşa-i spunea el acuzatorului public.) Ce s-ar mai linge pe bot!
Nu, nu! Las-o să se culce cu vienezul ei! O să iasă un soldat al
Dreptului în plus pentru viitorul război. Cît despre bătrînul Pitan
(şi ăsta-i un nume francez – trăiască regimentul!), „cel mai fericit
dintre toţi trei”, lăsaţi-l să se bucure de norocul lui! Ia te rog,
mititelule, să-mi muşamalizezi povestea… Ce naiba! Şi acum să
vorbim de treburi serioase. Ne ducem! a Cameră. Ce-ai de gînd să
le mai turui viţeilor?

Afacerea fu îngropată.
După ce o murdăriră, Annette fu salvată.
 În junglă murdăria reprezintă o formă a simpatiei.

Din fericire pentru ea, Annette nu află nimic. Cîteva cuvinte

de la Franck o înştiinţară că totul merge bine. Ea nu se mulţumi
cu atît. Neîncrezătoare cum era, îi scrise totuşi judecătorului,
cerînd să fie ascultată. Mai tîrziu, cînd îi dădu drumul,
judecătorul îi arătă lui Pitan cererea aceasta.
Întorcîndu-se acasă, Annette o găsi pe Sylvie, care venise în
goană şi pe care o puse la curent cu demersurile ei. Cînd auzi,
Sylvie îi spuse tot ce-i veni la gură. Atîta nebunie o scotea din fire.
Annette o lăsă să vorbească. Şi fiindcă răul era săvîrşit şi nu
puteai face altceva decît să-l accepţi, Sylvie se opri dintr-o dată;
======================
1 Stîlcire cu nuanţă indecentă a numelui lui Fouquier
Tinville, procuror general din timpul revoluţiei burgheze din 1789.

se aruncă de gîtul surorii ei sărutînd-o. Adevărul e că pentru

nimic în lume n-ar fi vrut ca Annette să se poarte altfel. Şi ştiind
că ea, Sylvie, n-ar fi făcut-o niciodată, era mîndră că sora ei mai
Marc o făcuse. Voinţa, liniştea acesteia o umpleau de admiraţie.
De după uşă, Marc asculta, fără să înţeleagă prea bine,
murmurul nelămurit al discuţiei, izbucnirile nervoase ale Sylviei,
pe care un gest de-al Annettei o făcea să coboare glasul şi să
vorbească pe şoptite, apoi sărutările pătimaşe, apoi tăcerea. Sylvie
îşi ştergea nasul; ea, femeia cu ochii uscaţi, plînsese.
Cele două femei stăteau în picioare şi se priveau cu dragoste;
iar Annette, sărutînd ochii Sylviei, îi spunea cu jumătate de glas,
amănunţit, toată povestea, prietenia lui Germain, evadarea lui
Franz, moartea lui Germain. Sylvie nici nu se mai gîndea să
învinuiască mărinimia nebună a surorii ei; doar ei îi recunoştea
privilegiul de a acţiona şi a exista, după o lege mai bună decît
legea de rînd. Dar, dincolo de uşă, băiatul gelos se simţea rănit
fiindcă era ţinut departe de destăinuiri. Dar nu le-ar fi cerut-o.
Pentru nimic în lume! Mîndria lui aştepta să-i fie aduse.
În ziua următoare, cînd sosi Pitan, tot se mai frămînta de
nerăbdare. Pitan ieşea din Tebaida1 lui. Annette, auzind
exclamaţia de bucurie a băiatului, care-i deschidea uşa, lăsă
lucrul să-i cadă din mînă. Marc scoase un strigăt de mirare,
strîngînd mîinile oaspetelui. Pitan rîdea în barbă, cu mormăitul
lui liniştit şi drăgăstos. Văzîndu-l, Annette se ridică şi-l sărută.
Apoi îşi aminti de fiul ei şi se ruşina. Marc era şi mai ruşinat:
dispăru, sub pretext că se duce să închidă uşa din faţă, şi-i lăsă
un moment singuri. Annette şi Pitan schimbară în grabă cîteva
cuvinte pline de căldură şi voioşie. Marc se întoarse; şi
convorbirea în trei rămase învăluită;
====================
1 Partea meridională a vechiului Egipt, unde se retrăgeau
primii creştini pentru a trăi în singurătate. Înseamnă izolare,
singurătate.

vorbeau în jumătăţi de cuvinte. Voiră să-l oprească pe Pitan

la masă; dar el era grăbit să cutreiere Parisul; voia să treacă pe la
toţi tovarăşii. Marc plecă cu el. În timp ce umblau, îi spuse:
— Pitan, ştiu ce i-ai scris mătuşii mele.
— Da? făcu bătrînul, şi se opri aici
Mare înghiţi în sec.
— Te-ai jertfit pentru noi. Ai fost mărinimos.
— Mai puţin decît mama ta.
— Dar ea prin ce primejdie a trecut?
— Nu ţi-a spus nimic?
— Nu.
— Atunci n-ai vrea să-ţi spun eu în locul ei?
— Nu…
Era jignit; dar Pitan avea dreptate.
Merseră mai departe. Marc făcu o sforţare şi urmă
— Dar as vrea cel puţin sa ştiu… Mai e încă în primejdie?
— Deocamdată cred ca nu. Dar în timpurile astea pline de
oameni laşi şi de lupi, o femeie vitează şi cinstita ca ea va fi
totdeauna în primejdie.
— Nu poate fi împiedicată?
— Nu trebuie s-o împiedicăm. Dimpotrivă, trebuie ajutată.
— Dar cum
— Trecînd şi noi prin primejdie o dată cu ea.
Mare nu putea să-i spună: „Da, să trec prin primejdie! Dar
cum, cînd nu ştiu nimic despre ea, cînd nu-mi încredinţează
nimic despre greutăţile şi primejdiile prin care trece?”
 Exagera amărăciunea de a se simţi îndepărtat. Îşi repeta:
„Dintre toţi, dintre toţi, eu sînt cel căruia îi încredinţează cele mai
puţine taine”.
Dar fiindcă băiatul nu răspundea nimic, Titan tălmăci greşit
tăcerea lui. Îi spuse:
— Drăguţule, poţi fi mîndru de mama ta.
Mare strigă turbat:
— Crezi că te-am aşteptat pe tine ca să fiu mîndru de ea?
Îi întoarse apoi spatele şi se îndepărtă furios.

Eliberată de o povară apăsătoare, Annette îşi reluase viaţa

liniştită şi ştearsă în căminul ei. Războiul, care nu înceta,
neliniştea oamenilor păreau că n-o ating. Trecea prin această
primejdie ca toţi oamenii; dar nu era silită să împărtăşească şi
gîndurile lor. O frămîntau destule lucruri. Oricît de pătrunzătoare
ar fi fost privirea Sylviei, care, în lipsa ei, veghease asupra lui
Marc, erau nenumărate amănunte foarte importante, pe care
ochiul mamei le descoperea în tot ceea ce se lega de copilul ei:
îmbrăcămintea, înfăţişarea lui. Annette cerceta rufăria şi hainele
lui Marc, simţind o încîntare răutăcioasă ori de cîte ori descoperea
o lipsă ce scăpase controlului Sylviei. Pe urmă, avea multă treabă
cu orînduirea locuinţei, care în ultimii doi ani rămăsese în
stăpînirea moliilor. Sylvie o găsea mereu cosind sau rînduind. În
fiecare seară cele două surori stăteau îndelung de vorbă. Dar
Marc, care lucra în odaia alăturată, cu uşa deschisă, le pîndea;
ochiul lui de puişor, care priveşte dintr-o parte, nu găsea în
cuvintele lor nici un grăunte de ciugulit: subiectele intime
fuseseră dezbătute o dată pentru totdeauna, acum nu mai era
vorba decît de lucruri obişnuite, poveşti de fiecare zi, prostii
femeieşti; despre modă, preţul mărfurilor… Scos din răbdări,
Marc închidea uşa. Cum erau în stare să macine ore întregi
aceleaşi fleacuri? Sylvie, treacă-meargă! Dar ea, femeia aceasta –
mama lui – ea, care-şi pusese viaţa în joc şi poate avea să şi-o
pună mîine din nou, ea, ale cărei taine arzătoare le presimţea,
fără să le poată prinde, ea se înflăcăra la fel pentru nimicurile
astea – preţul pîinii, restricţiile cu privire la unt şi zahăr – ca şi
pentru lumea aceea ascunsă (pe care nu i-o ascundea decît pe
jumătate I). Căci gelozia lui vedea licărirea din inima lămpii. Poate
că Annette n-o vedea. Dar, fie că tăcea, fie că vorbea, licărirea o
lumina în tăcere.
Tacet sed loquitur.1
Lampa ardea fără zgomot; la lumina zilei nu se băga nimic de
seamă. Dar, chiar şi sub învelişul de alabastru, omuleţul îşi
aţintea privirile asupra licăririi mute. De unde venea? Şi pentru
cine ardea?

Şi alt suflet în noapte zărea prin iarbă luminiţa aceea de

licurici şi se învîrtea atras în jurul ei.
Ursule Bernardin, cu care Annette se întîlnea distrată pe
scară, o opri sfioasă şi-i întinse braţul, şoptind:
— Mă scuzaţi, doamnă… Îmi daţi voie să vin o data la
dumneavoastră pentru a vă vorbi?
Annette era uimită. Cunoştea sfiala nespusă a celor doua fete
Bernardin si grija cu care se fereau de ea. Deşi lumina zilei de-
abia pătrundea pe scară, văzu că fata roşise stînjenită; şi mîna
înmănuşată tremura, atingîndu-l brutal. Spune cu căldură:
— Chiar acum. Vino!
Fata, din nou înfricoşată, încerca să scape, îi propunea să
amine pasul acesta pe altă zi. Dar Annette o prinse de braţ şi o
trase:
— O să fim singure. Intră!
În odaia Annettei, Ursule Bernardin stătea nemişcată şi
ţeapănă, cu răsuflarea tăiată.
— Am urcat prea repede? Iartă-mă, mereu uit. Eu cînd sui,
alerg, sar cîteva trepte odată. Aşază-te! Nu, aici, în colţul ăsta, cu
spatele la lumină, ai să te simţi mai bine. Aşteaptă să-ţi tragi
răsuflarea! Nu te grăbi să vorbeşti! Ce greu respiri!
O privea zîmbitoare şi încerca s-o liniştească pe fata care se
aşezase cu stîngăcie, stînjenită şi emoţionată. Sînii se ridicau greu
sub rochia strînsă. Pentru întîia oară, Annette avu răgaz să
cerceteze obrazul şi trupul acela de ţărăncuţă chinuită de
încătuşarea vieţii bur-
========
1 În limba latina în original: Tace, dar vorbeşte.

gheze. Trăsăturile erau lipsite de fineţe şi formele greoaie; dar

o vedeai cît de bine i-ar fi mers trăind la ţară, îndeletnicindu-se cu
treburile obişnuite ale unei ferme, înconjurată de animale şi de
copii, fericită şi preocupată de muncă. Chipul acela bun, tînăr şi
sănătos, voios şi prins de treburi ar fi avut farmec sub dogoarea
soarelui, cu fruntea năduşită şi obrajii scăldaţi de lumina unei
zile de vară. Dar rîsul şi soarele fuseseră puse sub cheie. Sîngele
se retrăsese. Rămăsese un nas turtit, nişte buze groase, o
înfăţişare greoaie, limfatică şi crispată, un trup care nu îndrăznea
să se mişte şi se temea să respire.
Văzînd că fata nu se poate hotărî să vorbească, Annette îi
puse cîteva întrebări prietenoase, pentru a-i da timp să-şi vină în
fire. Ursule răspundea cu greutate, se tulbura, pierdea şirul.
Gîndul îi era aiurea. Ar fi vrut să înceapă alt subiect, dar era
îngrozită la gîndul că va trebui să vorbească; suferea, nu avea
decît o singură dorinţă: „Doamne, cum să scap?”
Se ridică:
— Doamnă, vă rog… Daţi-mi voie să plec! Nu ştiu ce m-a
apucat. Iertaţi-mă că v-am vorbit!
Annette îi prinse mîinile rîzînd:
— Linişteşte-te! Ai tot timpul. De mine te sperii?
— Nu, doamnă… Iertaţi-mă, aş vrea să plec. Nu pot să
vorbesc… Astăzi nu pot.
— Bine, nu vorbi. Nu-ţi cer nimic. Doar să mai rămîi cîteva
minute; de vreme ce ai avut gîndul bun de a veni pînă la mine,
profit şi eu de acest prilej. Nu trebuie să fugi, de abia ai intrat.
Trăim de atîta vreme una alături de alta şi nu ne-am spus nici un
cuvînt! Şi eu n-o să rămîn mult. O să plec din nou. Lasă-mă să te
privesc o dată în linişte! Ia arată-mi ochii! Vezi, cu ţi-i arăt pe ai
mei! N-au nimic care să te poată înspăimînta.
Încurcată şi nemişcată, Ursule se liniştea încetul cu încetul.
Începu să se scuze cu vorbe stîngace de sfiala şi lipsa ei de
politeţe; spuse că nu uitase niciodată cuvintele blînde pe care
Annette! le spusese anul trecut, cu prilejul doliului lor. Fusese
mişcată, voise să-i scrie; dar nu îndrăznise. În lumea ei nu erai
bine văzut cînd te legai cu străini.
Annette spuse cu bunăvoinţă:
— Desigur… Desigur… Înţeleg…
Prinzînd din ce în ce mai mult curaj, Ursule îşi veni în fire şi,
făcînd o sforţare, izbuti să spună bolborosind cît suferise în
ultimii patru ani din pricina războiului, a urii, a răutăţii. Şi, fără
s-o cunoască pe Annette,! se părea că şi ea trebuie să dezaprobe
toate astea. (Annette
Îi luă uşor mîna fără a spune nimic.) Dar nu găsea în jurul ei
nici un loc unde să poată răsufla în voie. Chiar şi părinţii, foarte
buni de altfel, erau veşnic porniţi pe răzbunare (ne corectă), adică
nu, porniţi să pedepsească fara mila. Moartea bieţilor lor copii îi
scosese din fire. Cuvîntul, „paco” îl făcea sa turbeze. Cea mai
înverşunată era sora lor, Justine, cu care ea împărţea din
copilărie odaia şi căreia i se destăinuia. În fiecare seară, înainte de
a te culca, Justine se ruga cu glas tare: „Dumnezeule, sfîntă
Fecioara , sfinte Mihai, nimiceşte-i!”
Era înnebunitor. Trebuia să se prefacă şi ea că se roagă la fel,
ca să n-o învinuiască de nepăsare faţă de nenorocirile ce se
abătuseră asupra ţării şi faţă de moartea celor doi fraţi.
— Dar eu nu sînt nepăsătoare! Tocmai fiindcă tu eşti
nenorocit, mi se pare c-ar trebui să doreşti ca ceilalţi să nu fie.
Exprima idei stîngace şi mişcătoare. Annette, pentru care
aceste idei nu erau noi, le aproba şi le exprima mai bine. Ursule
era fericită ascultînd-o; tăcea şi asculta.
La urmă, întrebă încrezătoare:
— Sînteţi credincioasă, doamnă?
— Nu.
Ursule era îngrozită.
— Doamne! Dar atunci n-o să mă puteţi înţelege!
Fetiţa mea, nu e nevoie să crezi ca să poţi înţelege şi iubi tot
ce e omenesc.
— Omenesc! Dar asta nu ajunge! Şi răul e omenesc. Şi
oamenii… mă înspăimîntă! Nu vedeţi ce cruzime, cîte nelegiuiri!
Numai sîngele lui Hristos poate răscumpăra toate astea.
— Sau al nostru. Al fiecăruia – bărbat sau femeie – care îşi
închină viaţa celorlalţi.
— Dacă o face în numele lui Hristos.
— Ce înseamnă un nume?
— Dar numele acesta este un dumnezeu.
— Şi ce înseamnă un dumnezeu care nu sălăşluieşte în
fiecare din cei ce se jertfesc? Dacă unul singur dintre aceşti
oameni – am zis: unul singur – s-ar afla acolo unde nu se află
dumnezeu, care ar fi marginile lui dumnezeu? Inima l-ar depăşi.
— Nu, nimic nu-l depăşeşte. Tot binele e cuprins în el.
— Atunci, binele ajunge.
— Cine o să mi-l arate, dacă mi-l luaţi pe dumnezeu?
 — Draga mea, pentru nimic în lume n-aş vrea să ţi-l iau.
Păstrează-l! îl respect în tine. Crezi că vreau să-ţi zdruncin
sprijinul?
— Atunci, spuneţi-mi că şi dumneavoastră credeţi în el!
— Draga mea, cum pot crede în ceea ce nu cunosc? Vrei să te
mint?
— Nu, doamnă, dar, vă rog, credeţi, credeţi, vă rog!
Annette zîmbi drăgăstos:
— Lucrez, fetiţo. N-am nevoie să cred.
— A lucra înseamnă a crede.
— Poate. Asta-i felul meu de-a crede.
— Dacă munca nu e luminată de Hristos, e ameninţată să
devină o greşeală sau o nelegiuire.
— Ţi se pare că, în ultimii patru ani, credinţa în Hristos i-a
cruţat de greşeală şi nelegiuire pe cei ce cred în el?
— Nu-mi spuneţi asta, doamnă! Ştiu că aveţi dreptate. Există
atît de puţini creştini adevăraţi! Asta-i durerea cea mai mare! Nu
cunosc nici măcar doi dintre toate cunoştinţele mele. Mă
îndurerează, mă omoară! Mă doare şi mi-e groază! Mi-e groază de
viaţa asta!
Mi-e groază de oameni! Aş vrea să-i răscumpăr. Nu mai pot
rămîne între ei, nu ştiu să lucrez, ca dumneavoastră; pe mine mă
înspăimîntă orice acţiune. Nu sînt făcută să trăiesc în lumea asta.
Vreau, o să plec, o să mă retrag într-o mănăstire de carmelite.
Tata îmi dă voie, mama plînge şi sora mea mă învinuieşte; dar n-
aş mai putea să rămîn cu ai mei; mi se pare că, în orice clipă, îl
fac să sufere pe mîntuitorul nostru Iisus Hristos! Doamne, ce-am
spus? Să nu mă credeţi! Sînt buni, îi iubesc, n-am dreptul să-i
judec! Nu, nu mă ascultaţi! Ah, dac-aţi fi fost creştină!
Îşi ascunse faţa în mîini. Annette o liniştea ca o mamă,
mîngîind-o. Spunea:
— Sărmană fetiţă! Da, ai dreptate.
Ursule înălţă capul.
— Nu mă dezaprobaţi?
— Nu,
— Fac bine ca plec?
— Poate că-i mai bine pentru tine.
Recunoscătoare, Ursule se ridică pentru a-i săruta mîinile.
Annette o îmbrăţişă. O duse pînă la uşa scării.
Ursule oftă:
 — De ce nu sînteţi credincioasă?
Dar în prag spuse:
— Sînteţi!
— Nu cred, făcu Annette zîmbind.
Cu ochii strălucitori, Ursule spuse:
— Dumnezeu alege pe cine vrea. Nu te întreabă dacă vrei.

De cînd se despărţise de el, Annette nu primise nici o

scrisoare de la Franz. O durea, dar nu se mira. Îi cunoştea firea.
Copilul acela mare era îmbufnat; voia s-o pedepsească; tăcerea
era cea mai bună armă de răzbunare, cel mai bun mijloc de-a o
sili să se întoarcă mai curînd. Pe Annette această tactică o amuza
şi (şiretenia se răzbuna tot prin şiretenie) se prefăcea că nu vede
nimic. Îi scria cîte o scrisoare pe săptămînă, pe un ton liniştit,
drăgăstos, voios, fără să schimbe nimic din planurile pe care şi le
făcuse. Ar fi dorit să-l vadă, dar socotea lucrul acesta lipsit de
înţelepciune, acum cînd atîtea îndatoriri o ţintuiau la Paris. Îşi
spunea că-i mai bine să aştepte vara, dînd drept pretext
plimbările în munţi, care i-ar face bine lui Mare, de atîta vreme
închis în casă. Dar aşteptarea o apăsa mai mult decît ar fi vrut.
Aproape că trecuse şi a patra săptămînă de la întoarcerea ei
la Paris, cînd sosi o scrisoare de la Franz, în sfîrşit! Annette se
închise în odaie zîmbind, ca s-o citească. Ce imputări, cîtă mînie
avea să se abată asupra ei!
Franz nu-i reproşa nimic. Nici urmă de mînie în el. Era de o
linişte desăvîrşită, politicos, bine crescut. Cu sănătatea o ducea
bine. O poftea să rămînă mai departe la Paris.
Cîtă vreme Franz nu scrisese, Annette nu fusese neliniştită.
După ce citi această scrisoare, se nelinişti.
I-ar fi fost greu să spună de ce. Ar fi trebuit să se bucure că-l
găseşte atît de răbdător. Dar ea îşi pierduse răbdarea. Nu se putu
împiedica să-i răspundă chiar în ziua aceea. Bineînţeles că nu
trăda nimic din ceea ce o frămînta (parcă mai ştia şi ea singură?).
Glumea: de vreme ce el nu era grăbit s-o revadă, n-avea să revină
înainte de sfîrşitul anului. Se aştepta, pentru a treia zi, la o
scrisoare de protest din partea lui Franz. Nici gînd de protest. Nu
veni nici o scrisoare.
Annette îşi ieşi din minţi. Numără săptămînile ce o depărtau
de sosirea verii. Îi scrise doamnei de Wintergrün, pretextînd faptul
că vrea să se încredinţeze dacă Franz spune adevărul cu privire la
sănătatea lui. Doamna de Wintergrün îi răspunse că simpaticul
domn de Lenz o ducea de minune, că, slavă domnului, la vîrsta
aceasta durerile trec iute, că e drăguţ şi vesel, că locuieşte în
aceeaşi casă cu ele, că îl socotesc ca pe unul din familia lor.
Annette se simţi liniştită. Mai liniştită chiar decît ar fi dorit
ca. Dormi prost în noaptea următoare şi în celelalte nopţi. Dădu
din umeri şi-şi înăbuşi un gînd. Dar gîndul surd şi nestrămutat se
întorcea mereu. Demnitatea ei se mai ţinu tare vreme de încă o
săptămînă. Pe urmă, într-o dimineaţă, după ce se trezi din somn,
se dădu bătută. Se hotărî să plece. Nu mai căuta motive. Trebuia.

Tocmai în zilele acelea Marc ardea de dorinţa de a se apropia

de maică-sa. Pierduse primele săptămîni. Aşteptase o întîmplare,
care nu se ivea. Acum încerca să stîrnească el întîmplarea. Dar
asta nu se poate decît în doi, şi el era singurul actor. Mama lui
nici nu lua în seamă jocul. Băiatul n-o părăsea, îi pîndea privirile,
o lua înaintea dorinţelor ei. Ea ar fi trebuit să-i vadă stăruinţele,
doar pînă atunci nu fusese prea darnic cu ele. Dar poate că
Annette vedea totul, poate că înregistra totul în chip mecanic, în
vederea unor zile mai prielnice, cînd va avea răgaz. Dar acum n-
avea. Era prinsă. Marc încerca zadarnic să se apropie de gîndurile
ei, ce se îndepărtau de el. Se simţea descurajat. Nu poţi face
mereu, tu singur, primul pas. Trebuie să fii ajutat. Se ducea într-
un colţ al odăii şi, uitat acolo, o privea din profil cum îi coase
nasturii rupţi de la haine (căci avea grijă de el, dar se gîndea la
alţii). Cu mult mai mulţumit ar fi fost dacă s-ar fi gîndit la el şi ar
fi lăsat baltă toate lucrurile astea. Îi cerceta faţa îngrijorată. Ce
avea? Ce amintire o făcea să se încrunte? Ce imagine o făcea
deodată să se înfioare? În alte timpuri, Annette cea cu o sută de
ochi ar fi prins privirea aţintită asupra ei. Dar simţurile ei nu mai
erau acolo. Lucra cu degetele, pe jumătate amorţită. Cînd îşi
dădea seama că se aşternuse tăcerea, se ostenea să-i pună lui
Marc o întrebare de mamă, al cărui răspuns îl asculta distrată;
sau îl sfătuia să profite de vremea frumoasa şi să se ducă la
plimbare. Era tocmai în clipa cînd el ar fi vrut să vorbească. Marc
se scula, îndurerat. Nu putea s-o învinuiască de nimic. Era blîndă
cu el, dar distantă. Lui îi venea s-o strîngă în braţe, s-o muşte de
obraz sau de sfîrcul urechii, pînă ce-o va face să strige: „Sînt aici!
Îmbrăţişează-mă sau loveşte-mă! Iubeşte-mă sau urăşte-mă! Dar
fii aici, cu mine! Întoarce-te!”
Annette nu se întoarse.
Atunci el se hotărî. Se hotărî să vorbească, în duminica
următoare, seara, după-masă.
Şi în dimineaţa aceea de duminică, ea îl anunţă pe
neaşteptate că pleacă. Începuse să-şi facă bagajele. Era oarecum
încurcată. Pretexta nişte veşti pe care le primise şi care o
rechemau în Elveţia mai curînd decît s-ar fi aşteptat. Nu-i dădu
alte lămuriri, şi el nu! le ceru. Era mîhnit.
De o săptămînă aştepta ziua asta. Dormise prost; o bună
parte din noapte repetase ceea ce avea să spună. Şi acum… Aveau
să se despartă, înainte ca el să apuce a-i vorbi! Căci în graba
plecării nu mai putea face nimic. Îi trebuia timp, o seară de
reculegere, trebuia ca Annette să fie toată pentru el. Cum ar fi
putut să-l asculte, cu privirea aceea distrată, care urmăreşte acul
ceasornicului, ce fuge spre ora plecării?
Era atît de învăţat să-şi stăpînească sentimentele, încît primi
vestea aceasta, care-l lovi, fără nici un semn de mirare. O ajuta în
tăcere pe maică-sa să-şi potrivească lucrurile pentru plecare.
De-abia în ultima clipă se simţi destul de sigur de glasul lui,
pentru a spune, cu ton nepăsător:
— Îmi făgăduiseşi să rămîi pînă la vacanţă. Mi-ai furat trei
luni… (Era gîndul pe care-l răsucea duşmănos în sinea lui!)
Annette se înşelă; nu văzu în cuvintele lui decît un joc de
politeţe familială, de care uzezi în ceasul despărţirii, atunci cînd
spui: „Mai rămîi!”, fiind sigur că celălalt va pleca. Răspunse pe
acelaşi ton de glumă prietenoasă:
— Nu ţi le-am. Furat, ţi le dăruiesc.
Nedreptatea îl răni; dar nu răspunse. La ce-ar mai fi folosit
acum? La urma urmelor, ea spunea ceea ce ar fi gîndit el cu şase
luni înainte. Cum putea ea să ştie că de atunci el se schimbase?
Annette îşi aminti mai tîrziu de expresia serioasă pe care o
avea băiatul, în timp ce stătea în picioare în faţa uşii vagonului,
privind-o. Era şi Sylvie acolo; şi nu-i mai stătea gura. Annette îi
răspundea. În timp ce stătea de vorbă cu sora ei, îşi vedea băiatul
nemişcat şi mut, ţintuind-o cu privirea. Luă cu ea această privire,
după ce trenul se înfundă în noapte lăsînd în depărtare două
siluete, dintre care numai una flutura cu mîna.
Marc se întoarse cu mătuşă-sa. Sylvie gîndea cu glas tare şi
nu-şi măsura cuvintele în faţa lui. Se obişnuise (poate prea mult)
să se poarte cu el de parcă Marc ar fi fost un bărbat. Spunea:
— Dragul meu, nu mai însemnăm nimic pentru ea. Are un
altul în cap. E nebună după el.
Marc suferea cînd o auzea pe Sylvie vorbind aşa. Îi tăie vorba
pe neaşteptate:
— E dreptul ei.
Acum ştia de la Sylvie povestea prizonierului; ştia că Sylvie,
ca şi ceilalţi, punea aventura pe seama dragostei. Era singurul
dintre toţi care n-o credea. Era singurul care credea că mama lui
urmăreşte un ţel mai înalt. Şi ironia Sylviei îl jignea, ca şi cum ar
fi fost bănuită femeia cezarului. Dar decît să discute, îi dădea din
capul locului dreptate mamei lui, orice ar fi făcut ea.
„E dreptul ei. Nu mai însemnăm nimic pentru ca. Eu sînt de
vină. Am pierdut-o. Mea culpa1”.
Dar, după ce te-ai spovedit, ridici capul şi spui:
— Voi recîştiga mai devreme sau mai tîrziu, cu binele sau cu
sila, ceea ce am pierdut.

Pînă în ceasul sosirii, Annette fu liniştită, Căpătase

deprinderea instinctivă de a alunga gîndurile supărătoare; nu le
nimicea, ci le amîna pentru mai tîrziu.
================
1 În limba latină, în original: E vina mea.

De-abia la ultima staţie începu să se simtă tulburată. Se

aplecă pe fereastra trenului în mers, ca să vadă gara aceea mică şi
cunoscută.
Da, totul era la fel ca în amintirea ei. Gara aceea mica era
acolo. Dar el nu era…
Încă de la graniţă, Annette îi anunţase telegrafic sosirea. Dar,
în timpurile astea de război, zeul cu aripioare la picioare avea
plumb în tălpi. Şi, apoi, nu te puteai bizui niciodată pe bietul
băiat! Annette nu se mira; cu toate astea era dezamăgită.
Luă drumul vilei. La jumătatea drumului, îl văzu pe Franz
apropiindu-se. Bucuria ei prinse aripi, dar aripile căzură
numaidecît: Franz nu era singur. Îl însoţea domnişoara de
Wintergrün. Franz grăbi pasul, sărută mîna Annettei şi se scuză
politicos de întîrziere. Annette glumi pe socoteala lui, dar se
încurcă în cuvinte; o privire o urmărea. Se întoarse spre
domnişoara de Wintergrün. Dreaptă şi trufaşă, fata aştepta. Ochii
Annettei întîlniră ochii ei albaştri şi aspri, care-i pîndeau
încurcătura. Cele două femei schimbară o dată cu un zîmbet rece
şi cîteva cuvinte drăgălaşe. O porniră toţi trei. Erau amabili.
Stăteau de vorbă. Şi Annette nu ştiu niciodată despre ce
vorbiseră. Cînd ajunseră la vilă, o lăsară pe Annette singură, sub
bineîntemeiatul pretext că trebuie să se odihnească; şi Franz,
politicos ca întotdeauna, o însoţi pe fată. Aveau să se întîlnească
seara, la doamna de Wintergrün, care o invitase pe Annette la
masă.
În odaia ei, Annette rămase în picioare, în faţa oglinzii, cu
pălăria pe cap şi mantoul de călătorie pe umeri. Se privea fără să
se vadă. Se gîndea… Nu, nu se gîndea! Avea un rîs nervos. Se
scutură de starea aceasta hipnotică, dar de îndată căzu din nou
în ea; căci nu se smulse din faţa oglinzii decît pentru a se înţepeni
înaintea ferestrei, în faţa munţilor şi a cerului, pe care nu-i vedea.
Nu-şi scosese pălăria şi mănuşile. Simţi deodată oboseala. Îşi
alungă gîndurile. Avea să se gîndească a doua zi.
Scara trebui să se gîndească la cină şi cum să facă să nu-i
lase pe ceilalţi să-i citească gîndurile. În felul acesta şi le citi ea.
Ce apăsătoare erau pentru ea cuvintele acelea binevoitoare! Îi
puneau întrebări cu privire la călătorie, la Paris, la moralul
populaţiei, la modă, la preţul alimentelor şi durata războiului.
Vorbeau, vorbeau şi era bătător la ochi că toţi (în afară de Franz
poate) minţeau. Orice ar fi făcut ca să-şi ferească ochii, privirile
Annettei se încrucişau mereu cu privirea nesuferită a domnişoarei
de Wintergrün, care o măsura. Nu exista cută pe faţa Annettei
care să nu fie inventariată. Iar domnişoara de Wintergrün nu găsi
atîtea cute cîte a r fi dorit. Sub şfichiul luptei, oboseala Annettei
pieri cu desăvîrşire. Obrazul ei căpătase o strălucire blîndă, aurie.
Zîmbea, sigură de ea, odihnită, întinerită. Fata părea cea mai în
vîrstă dintre ele două. Trăsăturile! se înăspreau. O înţepeneală
înfrigurată înlocui siguranţa ei trufaşă. Simţi nevoia să-şi arate
superioritatea. Dar, arătîndu-i-o prea mult, şi-o primejdui.
Vorbea cu Franz pe un ton din cale-afară de familiar. Annette
încruntă uşor din sprîncene. Erikăi de Wintergrün nu-i scăpă
încruntarea. Însemna un punct cîştigat. Voi să mai cîştige unul.
Cînd se ridicară de la masă, făcu greşeala sfidătoare de a i-l răpi
pe Franz doamnei de Rivière. Franz se arăta nesigur şi distrat. O
privea pe Annette ca şi cum ar fi descoperit-o acum. Erika îl duse
în salonaşul de alături şi puse stăpînire pe el. Doamna de
Wintergrün încerca s-o întreţină pe Annette, care o urmărea pe
Erika cu privirile. Aplecată spre urechea lui Franz, cu un rîs silit,
fata se prefăcea că-i încredinţează secrete răutăcioase; iar
Annettei îi arunca priviri cu coada ochiului. Doamna de
Wintergrün gungurea:
— Drăguţii de ei! Nu se îndură să se mai despartă… Şi tot
prefăcîndu-se că-i pune întrebări doamnei Rivière în legătură cu
Franz, se arătă foarte la curent cu privire la situaţia averii şi a
rudelor băiatului.
Neasemuit de liniştită în fiecare din mişcările ei, dar fierbînd
în sine de mînie, de o luciditate ciudată faţă de tot ce o înconjura,
dar oarbă faţă de ceea ce mocnea într-însa, Annette se ridică
liniştită; în timp ce vorbea, cerceta fotografiile de pe pian; apoi,
ridică maşinal capacul pianului ca să-i citească marca de
fabricaţie; tot maşinal, ca să-l încerce, degetele ei alunecară pe
clape. Mîna ei lovi claviatura. Dar pianul nu fu singurul care
primi lovitura, fiecare din cei trei o primi în piept.
Nepoftita le şuiera în obraz: „Sînt aici…”
Un vînt poruncitor… Trei acorduri puternice. Trei strigăte de
patimă înciudată. Apoi tăcerea, o jelanie care-şi desfăşura de pe
culmi, pe cerul gol, arpegiile lente şi coborîtoare, ca o trenă de
nori. Ca un năvod vrăjit ce se cufunda, prinzînd sufletele în
ochiurile lui.
Înlănţuită şi ea, aplecată deasupra prăpastiei sonore, Annette
vedea cum se ridică din acordurile ei negîndite Lamento-ul cu care
începea uvertura la Manfred.
Franz se apropie repede. Muzicant din fire, nu se putea
împotrivi chemării vrăjite. Răscolit, o privea pe Circe 1, care chema
spiritele.
De doi ani, Annette nu prea mai cîntase la pian. În tinereţe
fusese o bună pianistă. Dar fusese silită să-şi vîndă pianul. Şi anii
de griji, munca neîncetată nu-i mai îngăduiseră să exerseze decît
foarte rar. Ba chiar, de cînd începuse războiul, simţea un fel de
silă faţă de muzică; i se părea că, dăruindu-se ei, greşea faţă de
suferinţa universală. Cînd i se întîmpla să deschidă pianul, o
făcea pe furiş, ca şi cum şi-ar fi dăruit trupul. Dar vraja era cu
atît mai puternică, cu cît mintea ei o osîndea mai tare. În
asemenea clipe, muzica o răsturna în îmbrăţişarea ei, o lăsa
nemişcată, cu buzele arse, ca un amant; simţea puhoiul, simţea
cum o duce, nu-şi păstra luciditatea decît pentru a urmări
malurile, care fugeau, pentru a urmări cotiturile ce se scurgeau în
goană. Trupul îi era legat, paralizat. Toată libertatea i se refugia în
privire.
==================
1 Vrăjitoare, în mitologia greacă.

Privirea aceea tulbure, privirea aceea aspră se ridică din

valurile pianului; parcurse încet cercul celor trei feţe, care o
pîndeau; Franz, pierdut de emoţie, subjugat; fata, roasă de furie şi
de frică; mama, înspăimîntată, încercînd să înţeleagă. Privirea
aceea îi pătrunse, în timp ce demonul sufletului vorbea prin mîini.
La acel punct al preludiului, unde neliniştea pătrunde în
elegiacul Lamento, unde mişcarea devine mai iute, pasiunea se
îngrămădeşte şi clopotele anunţă dezlănţuirea puhoiului, chiar în
clipa cînd zăgazurile se rup. Annette se opri. În mijlocul frazei
degetele! se opriră brusc, apăsînd clapele: spiritul acordului îşi
prelungi zborul frînt, în tăcere. Apoi, aripile vibraţiilor se
strînseră. Annette se sculă. Se socotea caraghioasă.
Tulburat, înfierbîntat, Franz o ruga stăruitor să cînte mai
departe. Doamna de Wintergrün se silea cu politeţe şi fără căldură
să stăruie şi ea. Erika tăcea, cu buzele strînse, cu o expresie de
răutate. Annette îi privi. Zîmbi rece, apoi spuse:
— Mă duc acasă. Sînt obosită.
Îşi coborî privirea asupra lui Franz, supus:
— Ai să mă însoţeşti.
Şi, în clipa plecării, citi groază şi ură în ochii fetei.
Mergeau unul lîngă altul, sub stelele îngheţate. Tăceau.
Prăpastia spaţiului prelungea în jurul lor prăpastia în care-i
cufundase muzica. Erebul1 întunecat şi peştii de foc. Nu scoaseră
nici un cuvînt pînă în pragul porţii. Beznă. Erau amîndoi o bucată
de întuneric. El murmură:
— Noapte bună…
Atunci văzu în faţă umbra mişcătoare care coborî deasupra
lui. Buzele lor se lipiră…
 =====================
1 Ţinut subteran, în mitologia greaca, ce preceda intrarea în
Infern.

Annette dispăru. El se trezi singur, în faţa porţii închise. Şi se

întoarse, în noapte.

Annette se urcă în odaia ei, fără să se gîndească. Nu! Încă nu

voia să gîndească!
Era frig. Era beznă. Oboseala o apăsa ca o lespede prăbuşită
şi şuvoiul opac al nopţii ei lăuntrice o îneca într-un lac de păcură.
Se dezbrăcă cu o mînă grea şi grăbită, fără să adune hainele
smulse de pe ea. Cu capul pe pernă şi cu lumina stinsă, vedea, pe
cerul negru, Carul-mare. Şi în mintea ei scapără fulgerul
lucrurilor văzute, ale trecutului. Aşa cum se desprinde o piatră…
A! căzu…
Dar chiar în clipa aceea (numai o clipă?) strîngerea din inimă
făcu să se încordeze conştiinţa. Annette se revăzu, aşezată în
capul oaselor, pe pat, apăsîndu-şi sînii cu mîna şi strigînd:
— Nu! Nu e cu putinţă!
Ce nu era cu putinţă? Aştepta să! se potolească bătăile inimii.
Se potoleau, apoi începeau din nou. Şi, în timp ce aştepta, văzu
Carul-mare dispărînd la orizont. Numai una din roţile dinapoi mai
apărea deasupra culmii muntelui. În timp ce-şi frămînta sînii cu
degetele încleştate, Annette gemea mai departe cu glas înăbuşit:
— Nu! Nu e cu putinţă!
Dar ce? Ştia ea ce…
— Atunci, m-am minţit? M-am lăsat prinsă în cursă? încă o
dată? Atunci îl iubesc!
Prin urmare, asta era sub dragostea de mamă, cu gîndul
căreia se legăna ea! Prin urmare, aveau dreptate Marcel Franck,
Sylvie, rafinaţii aceia din Paris, a căror ironie adulmeca
dedesubturile necurate ale devotamentului ei!
— Dumnezeu mi-e martor că am uitat de mine, că m-am
dăruit fără să aştept nimic, că mă credeam dezinteresată! Dar
interesul s-a furişat în casă ca un hoţ. Eram complicea lui, mă
prefăceam că dorm, auzeam cum se apropie pasiunea cu paşi
tiptili. Îmi spuneam: „Îl iubesc pentru el”. Îl iubeam pentru mine!
Vreau să-l iau! Vreau! Ce bătaie de joc! Cine: eu? Cine vrea? Eu,
femeia cu părul cărunt, pe trupul căreia s-a adunat tot praful
drumului, eu, cu experienţa şi suferinţele mele nefolositoare, cu
cei douăzeci de ani care mă despart de el – şi cu ce ochi trebuie să
privească acest copil o astfel de depărtare! Ce ruşine! Ce lucru
vrednic de milă!
Se simţea copleşită de umilinţă. Dar ridică răzvrătită Capul:
„De ce? Eu l-am vrut? Eu l-am căutat? De ce mă simt lovită? De
ce mă mistui? De ce setea asta de dragoste? Patima asta
flămîndă? De ce mi-a fost hărăzită o inimă care nu îmbătrîneşte,
în trupul; ăsta care îmbătrîneşte?”
Îşi privea sînii. Cum să lovească natura asta care te prinde,
de parc-ar fi un păianjen? Ar fi vrut s-o facă să sîngereze în
carnea ei. Dar nu poţi prinde oceanul într-o plasă.
Se revoltă: „Iubesc… Iubesc… Sînt vrednică să mai iubesc
încă! Frica geloasă a fetei acesteia mi-o spune… L-am prins, îl
păstrez. De mine depinde ca el să fie al meu, dacă vreau eu.
Vreau. Iubesc. E dreptul meu”.
Dreptul ei? O izbi ridicolul acestui cuvînt. Dreptul, închipuire
a omului, fabricată o dată cu societatea! Steagul roşu al sclavului
răzvrătit în războiul de neispăşit care, din vremea lui Prometeu, se
termină, mereu, mereu, prin înfrîngere. Sau făţărnicia celui mai
tare, care-l zdrobeşte pe cel mai slab, aşteptînd să fie şi el zdrobit,
la rîndul lui! În faţa naturii nu există drept. Forţa nepăsătoare se
hrăneşte cu milioane de fiinţe vii. Annette era şi ea una din
milioanele de victime. Putea să-şi amîne înfrîngerea cu o zi, cu o
oră, pe socoteala celorlalte victime. Dar înfrîngerea se apropia. Şi
merita oare s-o amîne, făcînd să sufere alte victime?
Strigă: „De ce nu? O zi, un ceas de posesiune, o clipă nu
înseamnă nimic? Veşnicia e cuprinsă într-o clipă, cum e cuprins
universul într-o fiinţă. Şi suferinţa celeilalte victime, a rivalei,
împotriva căreia te răzbuni, nu înseamnă nimic, nimic? Nu e
nimic fericirea ce-ţi scapă, pe care ţi-o răpeşte hoaţa? Nu
înseamnă nimic ca la rîndul tău să i-o smulgi, s-o faci să sufere,
s-o distrugi?”
Un stol de păsări de pradă se repezeau scoţînd ţipete
răguşite. Mîndrie cruntă, bucurie crudă a geloziei şi a răzbunării.
Era ameţită de loviturile lor de aripi, de ţipete lor. De unde
veneau? „Toate astea sînt în mine!…”
Era mîndră şi înspăimîntată, simţea o arsură de plumb topit,
o plăcere a durerii ce ducea la extaz, apoi o linişte de agonic. Nu
făcea nimic pentru a alunga păsările. Nu putea face nimic. Stătea
ca un om gata să moară, sub stolul de păsări de pradă, care se
băteau spre trupul ei azvîrlit pe cîmp. Erau două stoluri
duşmane, dar asemănătoare: foamea de a poseda şi jertfa
flămîndă. Căci şi jertfa avea gheare hrăpăreţe, ciocul lacom. Răul
ca şi binele (cine-i binele? cine-i răul?) aveau aceeaşi înfăţişare de
neomenie sălbatică.
Cu braţele încrucişate, goală, întinsă, asemenea unui animal
sfîşiat, Annette aştepta sub fîlfîirea corbilor.
Şi, în timp ce aştepta, privea. Nimic, nici teama, nici patima
n-o împiedicau să vadă. Se vedea goală. Şi văzu că se minţise din
prima clipă. Ştia că iubeşte, ştiuse dintotdeauna. De cînd? De
cînd spusese Germain: „Nu-l iubi prea tare!” Mult mai înainte! De
la evadare? Mult mai de mult! Şi cum se mai mirase ea adineauri,
cu ce mirare virtuoasă, cînd descoperise dragostea asta, pe care
de-atîta timp o alinta!
„Joci teatru! Cum minţi!”
Rîse cu dispreţ. În toiul durerii, ironia lucidă îşi cerea
drepturile. Erau doi vorbitori: sentimentalismul, care înşală, şi
fiinţa aspră şi batjocoritoare, care demască totul fără milă şi care
vede.

Faptul că vezi patima n-o scurtează nici cu un ceas, o face în

schimb mai amară.
Noaptea trecu. Ziua alungă păsările. Dar ele rămaseră în jur,
cocoţate în copaci, ameninţătoare. Nici una din cele două tabere
nu se dădea bătută. Fiecare îşi cerea dreptul. Sfîrşită, asurzită,
Annette se sculă. Nu hotărîse nimic. Îi ţiuiau urechile. Se aşeză şi
aşteptă.
Pînă ce se arătă Franz. Îl văzu venind pe drum, prin
fereastră. Ştia că va veni.
Veni pînă la poartă. Privi poarta. Se codi. Trecu. După treizeci
de paşi, se opri şi se întoarse. Prin perdea, Annette vedea
trăsăturile lui neliniştite, nesiguranţa lui înfrigurată, nehotărîrea
în care se afla. Cînd ajunse la poartă, se opri, apoi dădu să intre.
Dar nu intră. Privirea! se ridică spre fereastra Annettei, care se
dădu înapoi, nemaiauzind nimic, decît zbuciumul celor două
inimi. Dar a ei se potolise; în bătăi mari şi rare, suflarea îşi
recăpătă ritmul. Îl vedea: prin pleoapele deschise vedea
tulburarea, dorinţa, slăbiciunea lui. Simţea recunoştinţă – milă –
dispreţ…
Cînd, după cîteva minute, se hotărî să se uite din nou în
stradă, el nu mai era acolo. Dar era sigură că se oprise la cotitura
drumului şi că-i pîndeşte pragul, aşteptînd-o să iasă.
Atunci se auzi din văzduh un fîlfîit greu de aripi. Păsările
plecaseră. Ceata de pradă îi părăsise sufletul, şi sufletul rămase
gol, ca o casă pustie. Uşa era deschisă. Intrară cei de afară. Intra
frămîntarea, obrazul chinuit al Erikăi de Wintergrün şi dorinţa
oarbă a lui Franz. Annette ştia cît de mare era puterea ei asupra
copiilor slabi. Se folosi de această putere împotriva ei înseşi.
Împotriva ei, dar nu spre binele lor. Îi examina cu o
limpezime rece, ce voia să judece nepărtinitor. Dar judecata e
aspră, cînd se mulţumeşte să urmărească fără bunătate
dreptatea. Îi cîntărea fără indulgenţă pe Erika şi pe Franz.
Degeaba se străduia ea să-i fie inima nepărtinitoare (aşa credea
ea), care nu mai ţine seama decît de posibilităţile de fericire ale
celor doi… Sînt atîtea crăpături prin care interesul înăbuşit iese la
lumină! N-o găsea pe domnişoara de Wintergrün frumoasă. N-o
credea bună. Cu privire la sănătatea ei, punea un diagnostic
precis de un pesimism crud. O cerceta dezbrăcată. Nu era femeia
pe care ar fi dorit-o pentru Franz. (Pe care ar fi dorit-o? Ce ironie!)
Ca să se răzbune, nu se arătă mai blîndă nici cu el. Îl trecu prin
ciur. Ce de resturi! N-avea nici o încredere în caracterul lui. Îi
preţuia cu asprime durata sentimentelor. Avea încredere puţină în
viitorul acestei uniri. Dar oare numai raţiunea vorbea?
Ziua se scurse. Annette stătu toată dimineaţa închisă în
casă. Nu hotărîse nimic. Se lăsa în voia întîmplării. Destul
gîndise! Alungă gîndurile. Tăcere.

După-masă se sculă şi ieşi din casă. Paşii o duseră hotărîţi

spre domnişoara de Wintergrün.
O găsi singură în salon. Fata tresări. Dar nu trădă nimic.
Apoi inima! se strînse. Îmbrăcată elegant, de parc-ar fi aşteptat o
vizită, cu capul înconjurat de părul ei blond palid, bine netezit,
fără nici o buclă răzvrătită, cu fruntea liberă, voluntară, bombată,
cu chipul trufaş şi închis, Erika se ridică fără grabă şi,
răspunzînd cu un bună ziua scurt salutului Annettei, îi arătă cu
un zîmbet rece scaunul. Era înarmată. Dar ochiul priceput al
celeilalte ştia să pătrundă în suflete. În timp ce schimbau cuvinte
de o politeţe banală, privirea Annettei se îndrepta spre sînii slabi,
care zvîcneau. Colţul gurii era schimonosit de un zîmbet
duşmănos, ca o floare ce te provoacă; şi fata nu izbutea să-şi
stăpînească tremurul buzelor palide, vorbirea întretăiată,
tulburarea, duşmănia, teama, amărăciunea. Annette se bucura
potolit, calculat, fără remuşcări: acum cunoştea urmarea poveştii.
Dar urmarea depindea numai de ea; şi ea nu era grăbită. Vorbiră
despre rochii, despre dansurile noi, despre ţinut şi despre vreme.
Şi Annette îşi umezea buzele uşor cu vîrful limbii…
Tăcu, îşi luă un răgaz. Încordată şi gata să se apere, Erika
pîndea sub această tăcere înşelăciunea şi capcana. După ce simţi
în gură gustul înţepător al acestor ultime clipe de aşteptare,
Annette, sigură dinainte de efectul cuvintelor ei şi bucurîndu-se
dinainte de ironia lor plină de compătimire, rosti liniştită:
— Plec mîine dimineaţă.
Un val de sînge năvăli în obrazul domnişoarei de Wintergrün.
Pînă şi fruntea! se roşi, iar lobii urechilor semănau cu nişte
picături de sînge. Îşi pierdu stăpînirea de sine şi nu fu în stare să
ascundă tulburarea asta nebună, căreia îi căzu pradă.
Şi, pentru întîia dată de cînd venise, Annette zîmbi. Erika o
pîndea pe sub gene, înfricoşată, neîncrezătoare, temîndu-se de
vreun vicleşug. Văzu că zîmbetul Annettei e lipsit de duşmănie.
Annette o privea; ironia nu pierise din ochii ei, dar privirea îi era
pătrunsă de milă. Gîndi: „Cît îl iubeşte!”
Domnişoara de Wintergrün îşi plecă stînjenită fruntea şi,
deodată, o sprijini de braţul Annettei. Aceasta îşi puse mîna pe
gîtul firav, pe părul subţire; o mîngîie cu un rîs drăgăstos. În faţa
ei n-avea decît o copilă dezarmată. Între ele nu mai putea fi vorba
de înfruntare. Erika îşi înălţă ochii umili, plini de recunoştinţă şi
fericire. Şi, în fundul inimii, Annette îi spuse: „Fii fericită!”
Fiecare citea ceea ce se petrecea în cealaltă. Nu mai erau
ruşinate de a se fi ghicit una pe alta, căci fiecare avea de ce să-i
ceară iertare celeilalte.
Atunci, Annette întrebă:
— Cînd te măriţi? Nu trebuie să întîrzii prea mult.
Şi îi vorbi de Franz; i-l zugrăvi cu o dragoste lucidă;
o preveni cu privire la toate primejdiile. Erika le cunoştea;
avea şi ea ochi pătrunzători. Vorbiră fără ocol; se ţineau de mînă.
Erika nu-şi ascundea ceea ce vedea în Franz şi ceea ce o umplea
de temeri; dar era pătrunsă de o hotărîre de fier de a păstra acest
suflet atrăgător şi nestatornic, pe care-l voia. Primea dinainte
toate luptele tainice, veghile, zilele de nelinişte, cu care această
fericire cucerită, dar nestatornică, ce trebuia mereu recucerită,
avea să fie plătită.
Annette strîngea mîna nervoasă a fetei, care vorbea; simţea
energia sălbatică, pe care, cu o clipă înainte, Îndrăgostita asta ar
fi cheltuit-o împotriva ei, ca să-şi apere cu orice preţ fericirea
ameninţată – fericirea pe care această fiinţă rănită de viaţă,
această bolnavă, nu mai nădăjduia s-o cunoască. Îşi spuse: „Are
dreptate”.
Gîndi: „Mina asta va fi în stare să-l ţină şi să-l călăuzească pe
cel pe care i-l încredinţez”.
Erika examina pe furiş cu ochii ei de nordică, de un albastru-
verzui, cu sprîncene palide şi aproape fără gene, obrajii, gura,
gîtul, sînii, mîinile Annettei. Îşi spunea: „E frumoasă… E mai
frumoasă ca mine.”
Şi instinctul ei, maturizat de o boală lungă, îi îngăduia să
întrevadă cît de dureros trebuie să fie pentru o asemenea femeie
să renunţe, o făcea chiar să simtă că lucrul nu e drept.
Dar gîndul nu dură decît o clipă. „Dreaptă sau nu, e fericirea
mea!...” Annette se sculă, spuse:
— Să mi-l trimiţi. Vreau să-i vorbesc.
Domnişoara de Wintergrün şovăi o clipă. O cuprinseră din
nou bănuielile.. Privi înspăimîntată spre rivala ei, care o măsura.
Văzu că Annette cere încredere deplină. Trebuia să crezi în ea sau
nu. Crezu, şi-i spuse supusă:
— O să ţi-l trimit.
Pentru ultima oară, cele două femei se priviră frăţeşte. Şi, în
prag, schimbară un sărut de pace.

Un ceas după aceea sosi şi Franz.

Nu era mirat că Erika îl trimite la Annette. N-avea obiceiul să
se gîndească la sentimentele altora; ale lui îl absorbeau prea tare
şi erau nespus de nestatornice. Chiar dacă ar fi găsit timp să
citească în cele două femei,! s-ar fi părut firesc să fie iubit şi de
una şi de alta. Asta nu însemna nici o obligaţie pentru el. Era
sincer! Sincer, în orice clipă. Sinceritatea îngrozitoare a unei fiinţe
ale cărei clipe se pierd, una cîte una. Dar el, omul, nu suferă.
Deocamdată, nu se gîndea decît la ultima lui descoperire:
vraja mîinilor ei pe pian, îmbrăţişarea din poartă, sub cer. Venea
mişcat, aprins, convins de norocul lui. Se arăta sfios şi copilăreşte
vanitos. Dar de la primele cuvinte, rigiditatea Annettei îl
nedumeri.
Nu-l pofti să şadă, îl primi în picioare, aruncă o privire în
oglindă, îşi netezi părul şi spuse:
— Să mergem!
Luară drumul munţilor, pe care-i cutreieraseră de atîtea ori.
Umblau repede şi cu paşi mari. Annette tăcea. Nedumerit la
început, Franz îşi recîştiga siguranţa. Era vesel, uşor, încîntat de
noile jucării ale inimii lui: cele două femei (se credea sigur de
dragostea lor). Cum aveau să se împace aceste două iubiri, era o
întrebare neînsemnată, cu care nu-şi bătea capul. Era atît de
inconştient de egoismul lui şi atît de plin de el, încît, fără să se
gîndească măcar să stîrnească gelozia Annettei, enumeră toate
perfecţiunile domnişoarei de Wintergrün şi se minună copilăreşte
de norocul care-l adusese aici, unde-şi găsise fericirea.
Inima Annettei se strînse şi buzele ei erau cît pe ce să
rostească vorbele: „Norocul acesta, un altul l-a plătit cu viaţa”.
Dar nu voi să facă amintirea să sîngereze. Spuse numai:
— Germain ar fi fost fericit.
Şi asta era prea mult. Franz se simţi nemulţumit. Ar fi
preferat să nu se gîndească la asta tocmai acum. Dar, de vreme ce
se gîndi, umbra unei suferinţe sincere trecu pe faţa lui. Nu dăinui
însă. Mintea lui, pricepută în a se feri de ceea ce putea să-i
tulbure liniştea, se agăţa de ultimul cuvînt al Annettei. Spuse:
— Da, ce bine ar fi fost să împart fericirea cu el!
Tristeţea ca şi veselia lui erau deopotrivă de sincere; dar de-
abia rostise fraza, că nu mai rămase decît bucuria. Şi apoi numele
prietenului nici nu fusese rostit. Annette se gîndea la cuvintele
dezamăgite ale mortului: „Cînd uitarea întîrzie, îi ieşi în
întîmpinare”.
Franz se pornise din nou pe pălăvrăgeala lui de poet
îndrăgostit. Îndrăgostit de care din două? Vorbea uneia despre
cealaltă. Dar prezenţa celei cu care vorbea îi umplea gîndul mult
mai mult decît chipul celei despre care vorbea. N-o slăbea din ochi
pe Annette, privirile lui o mîngîiau, sorbea aerul din preajma ei.
Şi, deodată, se oprea, surprins de un aspect al peisajului, care-i
atrăgea privirea lacomă de artist; se minuna de liniile ţinutului, de
nuanţe, de toată armonia locului. Annette nu se oprea. Mergea
trufaşă, încruntată, fără să se întoarcă. Simţea un dispreţ mînios
pentru firile astea împrăştiate de artist, la care fiecare clipă o
izgoneşte pe cea dinainte: prin aceste firi, viaţa şi moartea trec ca
printr-un ciur.
Începu să urce un povîrniş repede, care ducea spre o culme
stîncoasă, îngustă şi prelungă, ca o şa. Îl sui pe nerăsuflate. Sus,
cerul era limpede şi aspru, ca ochii domnişoarei de Wintergrün.
Dar vîntul primăverii, proaspăt şi tare, care mătura culmile, se
rostogolea pe povîrniş, îndoind ierburile lungi. Biciuia faţa
Annettei şi a tovarăşului ei de drum. Se aşezară pe o coastă a
muntelui, într-o scobitură a unui perete surpat, la adăpostul unui
tufiş de pomi pitici şi răsuciţi. Păşunile coborau în pantă iute spre
un torent din fund. De jur împrejur, cercul de metal al cerului,
tivit la margine cu franjuri întunecaţi de nori, adunaţi ca nişte
valuri ce se sparg pe faleza culmilor.
Annette se aşezase pe izma sălbatică şi pe iarba încălzită de
ultimele raze ale soarelui în asfinţit. Avea obrajii îmbujoraţi de
şfichiul vîntului şi de mînia ce! se stîrnise în inimă. Stătea alături
de Franz, dar nu se uita la el; privea înainte, cu capul sus, cu
gura strînsă într-un zîmbet de dispreţ. Strălucea de putere şi
mîndrie. Franz o privea, şi ciripitul lui încetă. Tăcerea lui ardea.
Din depărtarea dispreţuitoare unde se retrăsese, Annette simţi pe
trupul ei focul privirii care o măsura. Zîmbea mai departe. Şi o
ultima adiere de patimă coborî asupra ei, ca vîntul deasupra
copacilor, ale cărui aripi o învăluiau. Vorbi ochilor pe care-i vedea
fără să-i privească: „În sfîrşit, mă descoperi!”
Şi, adresîndu-se rivalei absente, de jos din vale, rivalei ale
cărei picioare bolnave n-ar fi fost în stare să urce povîrnişul
repede, îi strigă: „Dacă vreau, îl am. Vino să-l iei înapoi!”
Dar nu voi.
Un val de sînge trecu pe dinaintea ochilor ei o dată cu
vîlvătaia soarelui ce asfinţea. Apoi, frenezia mută se stinse,
asemenea soarelui după munţi. Annette simţi un fior scurt, se
ridică şi, acolo, pe platou, în picioare, se întoarse spre Franz, care
o urma ca un cîine. Ochii tînărului pîndeau, se rugau de privirea
ei. Dar cînd îi întîlniră ochii, nu aflară în ei decît răceala distantă.
Annette văzu suferinţa lui, zîmbi şi, destinzîndu-se, începu să-l
măsoare cu o bunăvoinţă liniştită, ca de mamă:
 — Franz, nu eşti rău, spuse ea, dar poţi face mult rău. Ştii? E
timpul s-o ştii, băiete! Da, nu eşti singurul, şi eu sînt la fel.
Fiecare din noi ne asemuim mărului care face mere. Dar roadele
pomului nostru trebuie să le mîncăm singuri. Sa nu le dăm altora
I
Nedumerit, Franz încerca să scape de înţelesul acestor
cuvinte şi de privirea ce-l sfredelea. Dar privirea nu se clintea, şi
cuvintele pătrundeau. Firea lui moale păstra urmele oricărei mîini
puternice. Cît timp aveau să dureze? Annette nu se amăgea. Dar îl
avea în mînă şi-i frămînta inima, cu o asprime drăgăstoasă. Avea
o plăcere blîndă cînd simţea sub degetele lui slăbiciunea
fremătătoare a acestui lut viu.
— Erika te iubeşte, spuse ea, şi tu o iubeşti. Asta-i bine. Dar
bagă de seama, tu stăpîneşti ştiinţa primejdioasă de a-i face să
sufere pe cei pe care-i iubeşti – da, în ciuda nevinovăţiei tale.
Asta-i culmea ştiinţei… Trebuie să te dezveţi. Ştii că iubirea mea
pentru tine e prea mare. Nu ştiu să mint. De ce-aş minţi? Ştii
doar că-i aşa. Te privesc ca pe un fiu – poate mai mult decît atît.
Vreau fericirea ta. Dar prefer să te văd nenorocit toată viaţa, decît
să ştiu că te joci cu dragostea şi c-o faci să sufere, din uşurinţă,
pe copila asta, care îţi este hărăzită. Îţi aduce nemărginit mai
mult, decît ceea ce-i vei da tu! Tot ce are. Ţi se dă toată. Tu nu
poţi da decît o parte. Voi, bărbaţii, păstraţi tot ce-i bun, partea
leului, pentru monstrul vostru din cuşcă, pentru creierul vostru,
căpcăunul, pentru visurile voastre, pentru ideile, arta, ambiţia,
acţiunea voastră. Nu vă reproşez nimic. Dacă aş fi în locul vostru,
aş face la fel. Dar măcar părticica pe care ne-o dăruiţi să fie
curată! Să fie sigură! N-o luaţi înapoi în clipa cînd o daţi! Nu
trişaţi! Vi se cere puţin. Dar puţinul acela îl vrem.
Te simţi în stare să i-l dai? Întreabă-te, o doreşti? O iubeşti?
Ia! Lasă-te însă luat şi tu! Dar pentru dar! Învaţă-te să iei şi să
păstrezi – învaţă să durezi! Suflet călător! Spirit al vîntului!
Franz rămase nemişcat, cu fruntea plecată, sub vorbele aspre
şi sub privirile ei, în care se deştepta acuma rîsul. Atunci, ea îi
dădu drumul, rîse deschis şi spuse:
— Să ne întoarcem!
Coborîră în tăcere. Ea înainte. El nu-şi dezlipea ochii de pe
gîtul ei de aur rumenit. Ar fi vrut să nu se mai termine coborîşul.
Înainte de-a ajunge la primele case, Annette se opri. Se
întoarse şi-i întinse mîinile. La fel ca în prima seară, în lagărul de
prizonieri, Franz se aplecă şi le acoperi de sărutări. Annette le
desprinse, le puse pe umerii lui Franz, îl privi în ochi şi-i spuse:
— Rămîi cu bine, copilul meu!

Se întoarse acasă singură. Şi nu aşteptă dimineaţa, cum

făgăduise: plecă în noaptea aceea.
A doua zi, Erika şi Franz veniră să-şi ia rămas bun. Găsiră
colivia goală. Le păru rău. Dar se simţiră uşuraţi.

PARTEA A CINCEA

Annette nu plecase direct spre Paris. Se oprise pe drum într-o

gară măruntă, unde ştia că n-o va căuta nimeni. Se simţea năucă.
Trebuia să se socotească din nou cu sine. Trebuia să regăsească
drumul.
Se simţise deodată copleşită de oboseala din ultimele luni.
Copleşită de încordarea neîntreruptă, de ultima lovitură care
trezise în ea simţămîntul dureros al scurgerii de neoprit a vremii
şi nevoia zadarnică de dragoste – o dragoste întreagă, care nu-i
fusese dată niciodată. O frămînta o melancolie istovitoare şi
nedesluşită. Pentru ce făcuse darul acesta de sine? Acum, după
ce dăruise totul, după ce părăsise totul, se simţea îngrozitor de
liberă. Toate legăturile erau rupte. Dar cum să te mai ţii, dacă ele
nu te sprijină? Nu mai avea de ce să se agaţe… Şi cel mai rău
lucru era că nu se mai avea pe sine; nu mai credea în ea, nu mai
credea în credinţa ei în omenire. Există nenorocire mai mare? E
mult mai rău decît să nu crezi în omenire. Cînd îşi pierde
credinţa, un suflet puternic îşi reface alta, îşi reclădeşte cuibul.
Dar cînd îţi lipseşte chiar sufletul! I se părea că e făcută din nisip,
că se prăbuşeşte. În sinceritatea ei pătimaşă, intransigenta
Annette îşi însemna fruntea cu pecetea minciunii. Rostise cu gura
plină cuvîntul „omenire”; dar, ascuns după pînză, păianjenul
lacom, inima, îşi pîndea prada. Pentru ea, omenirea era
bărbatul… bărbatul… cel dintîi venit, drăguţ la faţă şi
neînsemnat. Ce lucru caraghios! Cîte aventuri de credinţă şi
devotament nu trăise, cîte riscuri nu înfruntase; ale ei şi ale
altora, pe care-i trăsese după ea – ca să se prindă în undiţă. Tot
entuziasmul jertfei ce-l arătase pentru momeala aceea, pentru
băiatul acela (el sau altul! Întîmplarea alesese!). Şi cînd te gîndeşti
că-şi împodobise entuziasmul ca pe un ideal, îşi îmbrăcase
dorinţa, pentru ca plăcerea să fie întreagă, cu zorzoanele
idealismului, cu numele sfînt, cu numele fals de omenire! Se
înverşuna împotriva ei înseşi. Se calomnia. Ghemuită, cu bărbia
în mîini, cu coatele strînse, îşi strîngea pe trup înfrîngerea
umilitoare.
Se ascunsese într-un orăşel, în mijlocul pajiştilor. Nici nu-i
ştia măcar numele. Se oprise acolo noaptea, la întîmplare, şi
intrase în cel dintîi hotel. Era unul din acele hanuri mari
elveţiene, al căror acoperiş larg iese mult înainte, deasupra unor
ferestre mici, cu multe ochiuri de geam, înflorite cu muşcate.
În spatele acestei perdele roşii, la umbra streşinii largi,
sufletul zbuciumat se potoli încet şi reintră în făgaşul lui. Dar,
mai înainte, se izbi din nou de maluri. Degeaba îşi spunea:
„Destul! Azvîrl armele şi nu mă mai apăr. Sînt învinsă. Primesc…
Nu ţi-e de ajuns?” Nu-i era de-ajuns. Firea îi aminteşte, prin
atacuri bruşte, că tratatul are putere numai atunci cînd e semnat.
Annette trebui să reia şi în zilele următoare lupta împotriva
întreitei dureri, a dragostei absurde, a supunerii veşnice, a
tinereţii pierdute – năluca focului, rugul de batjocură şi cenuşa
vieţii. Dimineaţa o găsea ostenită, mută, năruită după frămîntările
nopţii. Nu era singura. Cîte feţe liniştite, care par ziua amorţite şi
distante, ascund sub masca lor bătălia ce-o dă sufletul în fiecare
noapte!
În cele din urmă, izbuti să-şi încheie socotelile. Se vedea
ajunsă la faliment. Îşi depusese bilanţul. Voise să-şi ridice sufletul
de femeie liberă şi singură împotriva omenirii pline de ură, care se
sfîşie şi urlă a moarte. Sufletul ei, ce se împotriveşte urii, ce se
împotriveşte morţii, sfinţeşte viaţa şi, fără să vrea să aleagă între
fraţii învrăjbiţi, îşi deschide braţele de mamă tuturor copiilor.
Fusese o mare trufie. Se supraapreciase. Nu era liberă. Nu avea
puterea de a fi singură. Nu era mama care se uită pe sine pentru
copiii ei. Îşi uita copilul, copilul ei, sîngele ei. Era veşnica sclavă,
vicleană, care se ascunde şi îşi urmăreşte lacom dorinţa, ca o
căţea. Frumoasă dezinteresare! Tot idealismul ei fusese doar o
momeală, de care se slujise firea ca s-o aducă cu biciul înapoi în
cuşcă. N-avea puterea să se elibereze de paznicul cîinilor.
— Ei bine, fie! Acum trebuie să învăţ ce-i umilinţa. Am vrut,
n-am putut. Totuşi, şi faptul că am vrut înseamnă ceva! N-am
putut. Poate că într-o zi un altul, mai puternic, mai bun, va
putea.

Învinsă şi primindu-şi înfrîngerea – deşi mai era loc şi pentru

revolte viitoare – se hotărî să se întoarcă la Paris.
În compartimentul ei se mai aflau doi bărbaţi, doi francezi:
un locotenent tînăr, rănit la faţă, cu o legătură neagră pe ochi, cu
capul bandajat. Îl întovărăşea un infirmier. Acesta era un băiat de
la ţară, voinic, nepăsător, plictisit de atîtea suferinţi (prea văzuse
multe!). După ce-şi aşeză cu asprime bolnavul într-un colţ, nu se
mai ocupă de el. Înfulecă vreo cîteva felii de şuncă, bău din sticlă,
apoi, scoţîndu-şi bocancii, se întinse pe bancheta din faţă şi
începu să sforăie. Rănitul şedea pe aceeaşi parte cu Annette. Ea îl
văzu cum pipăia cu degetele, cum se ridică cu greutate şi caută
ceva în plasa de deasupra capului, nu găseşte, se aşază la loc,
oftează, întrebă:
— Căutaţi ceva? Vă pot ajuta?
El îi mulţumi. Voia un bulin împotriva durerii de cap. Annette
i-l dădu cu puţină apă. Nici unul dintre ei nu putea dormi.
Începură să vorbească, cu tot uruitul trenului. Aşezată lîngă
bolnav, Annette îl sprijinea ta zguduituri. Şi întinse o pătură pe
genunchii lui înfioraţi de frig. El se simţea înviorat de prezenţa
aceasta prietenoasă. Şi aşa cum (ac toţi bărbaţii, cînd se pleacă
asupra lor mila unei femei, aşa cum fac copiii, nu întîrzie să se
destăinuiască. Îi împărtăşi ceea ce n-ar fi spus altui bărbat, ceea
ce nu i-ar fi spus poate nici chiar ei, de ar fi putut-o vedea.
Un glonţ îi străbătuse capul de la o tîmplă la alta. Rămăsese
două zile orb, pe cîmpul de luptă. Încet, lumina păruse că revine.
Apoi se stinsese din nou. Acum se stingea pentru totdeauna.
Pierzînd-o, pierdea totul. Era pictor. Lumina era bunul şi pîinea
lui. Nici nu se ştia măcar dacă nu-i e atins creierul. Îl sfîrteca
durerea.
Şi ăsta nu era lucrul cel mai dureros. Îi era torturat şi
sufletul. În bezna lui plîngea fără lacrimi, vărsa sudori de sînge.
Sufletul lui nu mai poseda nimic.! se luase totul. Plecase la război
fără ură, din dragoste pentru ai săi, pentru oameni, pentru lume
şi pentru ideile sfinte. Socotea că va ucide războiul. Socotea că va
scăpa omenirea de el. Că-i va scăpa chiar pe duşmanii lui. Visa că
le va aduce libertatea. Dăduse totul. Pierduse totul. Lumea îl
păcălise. Îşi dăduse seama prea tîrziu de nedreptatea enormă, de
socotelile mîrşave al e cartoforilor politici, pentru care el nu fusese
decît un pion. Nu mai credea în nimic. Fusese înşelat. Şi acum
zăcea, fără să aibă măcar dorinţa de răzvrătire. Să se afunde, să
se afunde în mocirla unde nu va mai fi, unde nu-şi va mai aminti
că a fost – în fundul gropii acoperite de veşnica uitare!
Vorbea potolit, cu un glas scăzut şi ostenit, ce o pătrundea pe
Annette de durerea frăţească. A! cît erau de asemănători amîndoi,
cu toate că destinele lor se arătau opuse! Bărbatul acesta nu
văzuse în război decît dragostea, după cum ea nu văzuse decît
ura. Şi amîndoi fuseseră jertfiţi. Pentru cine? Pentru ce? Cîtă
nebunie tragică dovedeau toate jertfele acestea! Şi, totuşi, totuşi…
Printre valurile de amărăciune (în faţa unei astfel de nenorociri,
Annette abia îndrăznea să şi-o mărturisească pe a ei) simţea o
voluptate tragică. Nu, nu degeaba sîntem sfîşiaţi, călcaţi în
picioare şi terciuiţi ca un ciorchine de strugure. Şi chiar dacă
toate acestea ar fi zadarnice, nu înseamnă oare nimic să fii vinul
stors din struguri? Puterea care ne soarbe ce-ar fi fără noi? Ce
măreţie groaznică!
Plecată asupra orbului, Annette spuse cu glas încet şi aprins:
— Toţi cei ce se jertfesc sînt păcăliţi. Poate… Ei bine, e mai
bine să fii păcălit! Şi eu am fost păcălită. Şi aş lua-o de la capăt.
Dar dumneata?
El rămase o clipă uluit:
— Şi eu.
Îşi strînseră mîinile.
— Noi doi nici nu ne-am folosit de înşelăciune.
Trenul se opri. Dijon. Infirmierul, trezit, se duse la bufet să
tragă o duşcă. Annette văzu cum rănitul încearcă să-şi ridice
pansamentul.
— Ce faci? Nu-l atinge!
— Lasă-mă!
— Ce vrei?
— Vreau să te văd mai înainte de a se lăsa noaptea pentru
mine.
Dădu pansamentul la o parte. Gemu:
— Prea tîrziu! Nu te pot vedea.
Îşi ascunse faţa în palme. Annette îi spuse:
— Sărman copil! Mă vezi mai bine decît cu ochii. Eu n-am
avut nevoie să te privesc ca să te cunosc. Atinge-mi mîinile!
Inimile noastre se ating şi ele.
 El i se agăţă de mînă, ca şi cum s-ar fi temut că se pierde. Îi
spuse:
— Mai vorbeşte! Vorbeşte-mi! Vorbeşte!
Pentru ochii lui morţi, glasul ei era ca o siluetă profilată pe
un zid. Îşi aţintea cu lăcomie privirea asupra siluetei, în vreme ce
Annette îi spunea pe scurt mersul a patruzeci de ani de nădejde şi
vreri, de renunţări, de înfrîngeri şi de reînceperi, patruzeci de ani
de realitate şi de vis (totul e vis), care îşi lăsaseră urmele pe faţa
ei.
„Da, anii aceştia au făurit-o bine, se gîndea el. Sufletul se
vede la suprafaţă.”
Vedea acum cel mai frumos dintre tablourile lui. Dar nimeni
altul în afară de el nu-l va mai putea vedea.
Annette încetă să mai vorbească. Pînă la capătul nopţii nu-şi
mai spuseră nimic.
Puţin înainte de sosire, ea îşi trase mîna, care rămăsese într-
a lui, şi-i spuse:
— Sînt numai un tovarăş de nenorocire. Dar îţi binecuvîntez
sărmanii tăi ochi, şi trupul tău, şi gîndul tău, jertfa ta şi
bunătatea ta! Binecuvîntează-mă la rîndul tău! Cînd tatăl îşi uită
copiii, ei trebuie să-şi devină tată unul altuia.

Marc primi dimineaţa telegrama ce-i vestea întoarcerea

mamei lui. Tresări de emoţie. De cînd îl părăsise, nu-i trimisese
decît o carte poştală, de cum sosise în Elveţia. El îi scria în fiecare
zi. Dar Annette nu citise nici una din scrisorile lui. Rămăseseră
pierdute la poşta orăşelului elveţian, pe care Annette îl părăsise a
doua zi după sosire. Şi, în tulburarea ei, Annette nu se mai
gîndise să-şi lase adresa, sau să ceară sa! se trimită scrisorile. Pe
Marc, tăcerea asta, pe care o socotea intenţionată, îl îngheţa.
Locuia în apartamentul părăsit. Cu toate stăruinţele Sylviei,
refuzase să stea din nou la ea. Spuse că e destul de mare ca să
locuiască singur. De fapt, stătea împreună cu cea plecată. Ea se
afla în jurul lui, în toate colţurile. Căuta zadarnic să strîngă la un
loc urmele ei nevăzute de pe lucruri, de pe mobile, de pe cărţi, de
pe pat. Suferea de pe urma nepăsării pe care i-o arăta Annette.
Dar nu-i purta pică. Pentru întîia oară în viaţă, nu era supărat pe
cineva care-i făcea rău. Era supărat numai pe el. Îşi tot spunea că
odinioară Annette fusese a lui şi că o pierduse. Îşi simţea inima
îngheţată. Îşi punea capul pe perna mamei lui, ca să se poată
gîndi mai bine la ea. Şi cu cît se gîndea mai mult, cu atît mai mult
simţea ce deosebire era între ea şi celelalte fiinţe iubite.
Încercase să lege iar cîteva prietenii. Se apropiase de Pitan,
voise să-i citească în adîncul inimii. Cît de gol i se păruse acest
adînc! Credinţa, eroismul, devotamentul lui de căţel, cît erau de
lipsite de accente personale! Ce umbră, ce oglindire! De cum
încercai să-l faci să se lămurească, să-şi privească de aproape
gîndurile, vedeai cum căţelul rămîne pironit în faţa cuvintelor
lucitoare. De l-ai fi ucis pe loc, şi tot nu şi-ar fi întors ochii rotunzi
ca nişte bile. (Nu e nevoie să spunem cît de nedrept era Marc! Era
nedrept din fire. Ca toţi cei pentru care a iubi însemna a prefera.
Prea puţin îi păsa de dreptate.) Nu-i plăceau robii cuvintelor.
Acest mic Diogen se afla în căutarea unui om care sa fie el însuşi
în orice clipă a vieţii lui, nu un ecou.
Să nu mai vorbim despre femei. Sînt veşnicele serve
padrone1. N-au altă plăcere decît să-i încurce pe bărbaţii
înlănţuiţi cu ele în pînza cleioasă a minciunii. Specii oarbe şi cu
pîntece enorm.
Vedea însă (sau aşa îşi închipuia că vede?) o singură femeie
care, de cînd îşi amintea el, se tot zbătea în pînză, o desfăcea,
scăpa şi, cînd era prinsă din nou, o lua de la capăt. Mamă-sa.
Închis în apartamentul pustiu, din care se părea că ea plecase
pentru totdeauna, în zilele acestea de solilocviu, Marc urca
pătimaş de-a lungul fluviului amintirii şi se străduia să-şi
închipuie viaţa din ultimii ani ai acestei femei, viaţa ei singuratică,
necunoscutul suferinţelor şi bucuriilor, al patimilor şi luptelor ce
o stăpîneau. Căci îi cunoscuse îndeajuns sufletul pentru a şti că
nu fusese gol nici o clipă. O lăsase singură, pradă lumii ei
lăuntrice; ce drepturi avea el acum asupra acestei lumi? Annette
se obişnuise să lupte singură, să învingă, să fie învinsă şi să-şi
===================
1 În limba italiană în original : slujitoare - stăpîne.

urmeze singură drumul. Unde o ducea acum drumul acesta?

Departe de el? Atît de mult se gîndi la toate acestea, atît se gîndi
la ea, încît ajunse să nu se mai gîndească la sine. Ar fi vrut numai
să-i netezească drumul, oricare ar fi fost acest drum.
 Se afla în această stare de spirit cînd primi telegrama. Fu ca
o explozie din acelea ce se auzeau în zilele asediului. O reciti de
mai multe ori, ca să se convingă, întoarcerea, în care nu mai
nădăjduia, îi pricinui o bucurie temătoare. Ce o aducea oare
înapoi? Nici nu-i trecea prin minte că se întoarce pentru el.
Ultimele dezamăgiri îl făcuseră modest. Un simţămînt superstiţios
îi insufla credinţa că cel mai bun mijloc de a obţine ceea ce
doreşte este să nu mai aştepte.

Annette nu-şi văzu fiul la sosire. Trenul avea opt ore

întîrziere. Intră în gara Lyon abia în mijlocul după-amiezii. Marc
venise la gară şi, după o lungă aşteptare, plecase descurajat. Dar
nu-şi găsea astîmpăr. Cînd Annette ajunse în sfîrşit acasă, Marc
tocmai ieşise, alergase din nou la gară. Annette urcă şi-l aşteptă.
Fu mişcată văzînd că-i pusese flori în cameră. Se aşeză şi-şi
rezemă capul de speteaza scaunului. Frîntă de oboseală, trase cu
urechea la zgomotele străzii şi ale casei. Aţipi. Ca prin vis, auzi
nişte paşi ce urcau în goană scara. Marc intră. Scoase un strigăt
de bucurie. Încă amorţită, Annette zimbi, gîndindu-se: „Prin
urmare, mă iubeşte”.
Se strădui să se ridice. Picioarele! se împotriveau. Întinse
braţele. El se aruncă în braţele ei:
— Ah! cum te-am aşteptat! Cînd ai venit?
Annette nu răspunse. Îi mîngîia obrajii şi părul. Dintr-o
privire, Marc văzu oboseala şi mîhnirea de pe faţa istovită. Şi un
instinct îl preveni. Îşi opri întrebările, opri cuvintele ce-i stăteau
pe buze. Îmbrăţişînd-o, o ridicase de pe scaun. (Cît de puternic s-
a făcut! Dar ea cît era de slabă!) Annette se ridică. Şi, sprijinindu-
se de Marc, făcu cîţiva paşi spre fereastră. Seara galbenă îi
decolora faţa. El spuse:
— Trebuie să te culci numaidecît.
Annette se împotrivi; dar! se învîrtea capul. Şi se lăsă dusă,
aproape purtată spre pat. El o. Sili să se culce, îi scoase pantofii,
o ajută să se dezbrace. Annette nu se mai împotrivea. Ce bine era
să se lase ajutată de cineva care hotăra în locul ei şi o iubea.
Care o iubea… Prin urmare o iubea? Era obositor să se
gîndească! Amînă gîndul pentru a doua zi. Şi poate că şi Marc se
simţea fericit, fiindcă avea un motiv să amîne explicaţia, îl
frămînta doar o întrebare grabnică, îşi tot învierea limba în gură.
N-o rostise încă, pînă în clipa cînd maică-sa, culcată, se scuză de
oboseala ei:
— E ruşinos să te laşi aşa legănată! Iartă-mă, dragul meu! Şi
eram atît de puternică! Dar nu mă mai pot ţine pe picioare. N-am
dormit cîteva nopţi. Aşază-te lîngă mine. Povesteşte-mi ce-ai făcut
astăzi, cum de nu m-ai găsit la sosire?
Marc îi povesti încîlcit toate peregrinările lui. Annette nu-i
urmărea firul spuselor. Şi, curînd, nu mai prinse nici înţelesul
cuvintelor. Dar o mîngîia sunetul glasului lui. Ochii! se închiseră.
El îşi întrerupse povestirea, se ridică, o privi, se dădu la o parte cu
părere de rîu. Întrebarea îi stătea mereu pe buze… Se întoarse
şovăind, se aplecă asupra adormitei. Ea îşi întredeschise ochii.
Marc îi aşeză stîngaci perna şi întrebă repezit:
— De astă dată rămîi?
Ea nu pricepu, îl privi mirată. Marc întrebă din nou, cu un
aer de prefăcută linişte:
— Rămîi?
Annette zîmbi.
— Rămîn…
Şi adormi.
El se îndreptă, răsuflînd uşurat.

Marc lăsase deschisă uşa odăii. Asculta răsuflarea regulată a

mamei lui. Îşi spunea: „E aici… E cu mine… Am vreme.”
În noaptea aceea avu loc o nouă alarmă aeriană. Se auziră
ţiuind sirenele. În casă urmă învălmăşeala obişnuită a chiriaşilor
care se sculau şi coborau scara. Marc sări din pat, veni lîngă
patul mamei lui. Annette dormea atît de adînc, incit nu se putu
hotărî s-o trezească.
Se gîndi: „Acum poate să cadă o bombă! Sîntem împreună.”
Îi dădea mîna să fie curajos: cît fusese singur, în nopţile de
alarmă, îl cuprindea teama. Dar în clipa de faţă, aproape că-i
făcea plăcere să fie aşa (de ce?).
A doua zi dimineaţa, Sylvie, îngrijorată de soarta lui, trecu
să-l vadă. Cînd află că sosise Annette, îl făcu pe Marc „secătură
mică!” (El se ferise cu grijă să-i pomenească de telegramă, ca s-o
poată avea prima zi pe mamă-sa numai pentru sine.) Dar Annette
încă mai dormea, şi Marc păzi ca un balaur intrarea în camera ei.
La zgomotul glasurilor ce se ciorovăiau, Annette se trezi şi Sylvie
intră în cameră. Avea multe de spus. Dar văzu şi ea, de la cea
dintîi privire, că multe ploi şi vînturi se abătuseră peste sufletul
Annettei şi, înţeleaptă ca totdeauna cînd era vorba de binele celor
pe care-i iubea, nu-i vorbi decît despre lucruri ce-ar fi putut-o
înveseli. Experienţa vieţii o învăţase că cel dintîi leac pentru un
suflet tulburat este să nu te atingi de el, pentru ca nisipul să se
lase la fund treptat, de la sine. Rîse de somnul adînc al Annettei,
care o împiedicase să audă pînă şi exploziile din timpul nopţii. Şi
se prefăcu supărată împotriva lui Marc – dihanie mică! – pentru
că de la plecarea Annettei se încăpăţînase să doarmă în
apartamentul lor, în loc să locuiască! a ea. Se prefăcu a crede că o
refuzase, ca să-şi poată face de cap.
Dar Mare se înfurie. Îşi dăduse cuvîntul că va fi cuminte şi
nu îngăduia nimănui să se îndoiască de cuvîntul lui. Dacă ar fi
vrut totuşi să petreacă, era destul de mare ca să i-o spună în faţă.
După ce sfîrşi, îi păru rău că vorbise aşa faţă de mama lui şi ieşi
ruşinat din cameră. Cînd îl văzu plecat, Sylvie îi spuse cu mîndrie
Annettei:
— Ce încăpăţînat! Şi cum ne mai seamănă!
Annette se întrebă:
„Oare îmi seamănă?”
Încercă să se apuce din nou de treburile casei. Dar apăsarea
sufletească nu se risipi multă vreme. Annette obosea repede. Mare
potrivi astfel lucrurile, încît să-i micşoreze osteneala. Se prefăcu
că nu vede nimic, dar se afla totdeauna de faţă ca s-o poată feri de
oboseală, ca să dea la o parte o mobilă, sau să se urce pe o scară,
ca să aşeze o perdea. Şi pentru el şi pentru ea, grijile acestea erau
lucruri noi. Şi ca toţi oamenii sinceri, Marc se temea ca purtarea
lui să nu fie socotită drept un zel exagerat, pătat de făţărnicia
familială. Aşa că avea grijă să le facă pe toate cu un aer
nepăsător. Mişcată, nelămurită, Annette îi mulţumea pînă la
urmă cu mai multă răceală decît avusese de gînd s-o facă.
Stăteau amîndoi în aşteptare, atenţi, drăgăstoşi, vorbindu-şi rar,
observîndu-se unul pe altul pe furiş. Celălalt avea oare de gînd să
vorbească? Fiecare se temea că va fi din nou dezamăgit, dacă va
vorbi cel dintîi. Marc se ferea s-o întrebe pe maică-sa despre
călătorie şi despre întoarcerea ci neaşteptată. Şi dacă, pe
nesimţite, Annette se lăsa cîteodată cuprinsă din nou de visare, el
întorcea ochii, ca şi cum i-ar fi fost teamă şi ruşine să citească
într-însa. Ba chiar se retrăgea în camera de alături, ca să n-o
stingherească. Cînd însă Annette se interesa despre cum îşi
petrecuse el timpul în lipsa ei, Marc se simţea mîhnit, auzind
întrebări la care-i răspunsese dinainte în scrisori. Atît de puţin îl
iubea, încît nici nu reţinuse ce-i scrisese?
Annette n-ar fi ştiut niciodată de existenţa scrisorilor, fără un
cuvînt de-al Sylviei, care îi destăinui totul. Sylvie venise să afle
noutăţi despre „micul cămin”, cum spunea ea. Îşi jurase să nu se
amestece, să lase cele două inimi, care nu se cunoşteau, să se
descopere una pe alta, să le lase întregi bucuria şi mîhnirea. Dar
socotea că o iau prea încet. Le veni într-ajutor. Îi numi
îndrăgostiţi. Marc nu era acasă. Annette protestă.
— Nu vorbesc de tine, inimi de piatră! spuse Sylvie. Ţie îţi
place să-i faci pe alţii să sufere. Asta-i menirea ta.
— Ţi-e uşor să vorbeşti! răspunse Annette.
Sylvie ştia ce să creadă. Urmă:
— Dar micul tău îndrăgostit, care cînd lipseai îţi scria în
fiecare zi…
Annette nu mai auzi restul. Îi scrisese în fiecare zi! Şi ea nici
nu se gîndise să ceară scrisorile, care rămăseseră acolo! Da, Sylvie
spunea adevărul: ea, Annette, era o inimă de piatră. Scrise
numaidecît şi ceru să i se trimită scrisorile uitate. Dar Marc nu
trebuia să afle nimic. Numai să nu! se trimită pachetul prin poştă!
Annette pîndi poştaşul, care întîrzie multe zile; şi avu norocul să
apuce scrisorile din mîinile portarului, luîndu-i-o înainte cu cîţiva
paşi lui Marc. Ca să le citească, aşteptă plecarea lui.
Erau opt scrisori. O comoară. De la primele rînduri, ochii
Annettei se aburiră. Voia să citească totul dintr-o dată şi nu mai
vedea literele. Se sili mai întîi să le aşeze în ordine, ca să le
citească una cîte una. Dar nu fu în stare să respecte regula. Le
devora. Îşi lăsa ochii să alerge la întîmplare, sărind rînduri,
oprindu-se, întorcîndu-se cu lăcomie la cuvintele de dragoste.
Abia după ce-şi potoli puţin foamea, se simţi în stare să reia
scrisorile în ordine şi să le soarbă încet. Era stacojie de dragoste
şi de ruşine. Cît de nedreaptă fusese cu Marc!
El nu-şi dădea frîu liber simţămintelor. Dispreţuia
sentimentalismul (cu atît mai mult, cu cît se temea că suferă şi el
de aceasta boală). În scrisori îşi stăpînea cuvintele duioase, ce
păreau gata să! se ivească pe buze. Dar pentru o mamă care
cunoştea cele mai uşoare cute ale acestor buze, rezerva silită
părea cu atît mai mişcătoare. Marc se ferea chiar să folosească
cuvîntul „scumpă”. Cea dintîi scrisoare spunea:
„Mamă, tu nu mă iubeşti…” (Inima Annettei se strînse.) „…
nici eu nu mă iubesc. N-am făcut nimic ca să fiu iubit. Aşa că e
drept. Totuşi, sînt fiul tău! Şi mă simt mai aproape de tine decît
de oricare altcineva. Nu ţi-am putut-o spune. Lasă-mă să ţi-o
scriu! Am nevoie de un prieten. N-am nici unul. Am nevoie să cred
că îmi eşti prietenă, chiar dacă nu-i adevărat. Nu-mi răspunde!
Nu vreau să-mi spui că-mi eşti prietenă, să mi-o spui din
bunătate, din milă. Urăsc bunătatea. Nu vreau să fiu umilit. Nu
vreau să fiu înşelat. Nu te iubesc pentru că eşti bună. Nu ştiu
dacă eşti bună. Te iubesc pentru că eşti cinstită. Nu-mi răspunde!
Orice ai crede despre mine, trebuie să-ţi scriu. Chiar dacă mama
mea nu mi-e prietenă, eu scriu prietenei, nu-i scriu mamei.
Trebuie să-mi deschid inima. Mi-e grea… Sînt prea singur. Sînt
prea împovărat de gînduri! Ajută-mă! Ştiu că-i ajuţi pe alţii. Poţi
să mă ajuţi şi pe mine. Măcar ascultîndu-mă. Nu-ţi cer nici un
răspuns. Am multe să-ţi spun. Nu mai sînt cel de odinioară. De
un an m-am schimbat, m-am schimbat… Cînd am început
scrisoarea, aveam de gînd să-ţi povestesc ce am făcut în anul
acesta şi de ce m-am schimbat. Dar acum nu mai îndrăznesc.
Prea sînt multe lucruri ruşinoase. Mi-e teamă că te voi îndepărta
şi mai mult. Şi aşa eşti destul de departe! Totuşi, într-o zi, va
trebui să-ţi spun, chiar de m-ai dispreţul. M-aş dispreţui eu
însumi mai tare de nu ţi-aş spune-o. O să ţi-o spun. Mai tîrziu. În
altă zi. Pentru astăzi e destul. Astăzi ţi-am dat destul. Te sărut,
prietenă.”

Glasul acestei dragoste poruncitoare o cuprindea, o

neliniştea, o subjuga pe Annette. Scrisorile următoare dovedeau
aceeaşi violenţă. Băiatul nu se hotăra să-i destăinuiască ce avea
pe suflet. În fiecare scrisoare îi spunea:
„Oare de astă dată o voi face? Nu, încă nu pot! Hotărît, nu
pot! Am nevoie să uit că eşti femeie. Un prieten… Vrei să-mi fii?
Poţi să-mi fii? Totuşi, eşti femeie. Şi n-am încredere în femei. Nu
prea le preţuiesc. Iartă-mă! În ceea ce te priveşte, e altceva. Dar
nil de multă vreme! Pînă anul trecut te socoteam ca şi pe celelalte.
Ţineam la tine (nu ţi-am arătat-o), dar n-aveam încredere. Acum,
s-a schimbat. Multe s-au schimbat, multe lucruri, pe care le-am
văzut, pe care le-am învăţat, pe care eu cred că le-am ghicit.
Despre tine, despre mine, despre alţii… Vezi, am învăţat multe…
Prea multe! Şi am învăţat unele lucruri care nu sînt frumoase şi
care mi-au făcut rău. Dar, repet, e mai bine să le ştiu, pentru că
sînt adevărate. Lumea e urîtă. Nu preţuiesc femeile. Dispreţuiesc
bărbaţii. Chiar pe mine mă dispreţuiesc. Dar pe tine te respect.
Am învăţat să te văd. Am aflat despre tine lucruri pe care nu mi
le-ai spus (nu mi-ai spus niciodată mare lucru!) şi pe care mi le-a
povestit mătuşa. Am aflat altele, pe care mătuşa nu mi le-a
povestit, pentru ca nu le ştie. E o femeie de treabă, care nu le
poate înţelege. Dar cu le înţeleg… Cred (nu sînt sigur…). Şi asta
m-a făcut să înţeleg multe din mine, multe lucruri pe care nu mi
le puteam lămuri. Ah! cît e de încîlcit tot ce-ţi scriu!” (De necaz,
tocul! se poticnise şi rupse hîrtia.) „Cît e de greu să te exprimi de
departe, ori de aproape! Ai limba legată. Mi se pare că m-aş putea
explica dacă te-aş avea în faţa mea. Şi nici măcar aşa! Nu ştiu…
Cînd mă priveşti, ochii tăi sînt indulgenţi, protectori sau
batjocoritori (oricum ar fi, privirea lor mă înfurie tot atît de tare!),
sau arată că gîndul tău e aiurea, departe. Priveşti într-altă parte.
Priveşte-mă în inimă, drept în fundul inimii, ca pe fiul tău, ca pe
prietenul tău, ca pe un bărbat!”

Annette vedea privirea aţintită asupra ei, pretenţioasă şi

aspră. Şi îşi ferea ochii cu sfială. Fiul ei, un bărbat! Nu se gîndise
la asta. O mamă vede totdeauna în copilul ei doar copilul. În
aceste scrisori ale adolescentului, colţuroase, nesigure, mînioase,
auzi un ton de stăpîn. Şi, ca în vremurile străvechi, cînd mama
fără bărbat intra sub tutela fiului mai mare, se supuse, plecîndu-
şi capul.
Dar îl ridică îndată…
„Fiul meu. Bărbatul pe care l-am zămislit. Opera mea…
sîntem egali...”

Citea mai departe pe întuneric, fără să-şi dea seama că se

lăsase noaptea. Marc se întoarse acasă. Amici le strînse scrisorile
de pe masă şi le aruncă jos. Nu voia ca Marc să vadă că le citeşte.
Şi du voia să mărturisească nici că nu le citise mai înainte.
Marc se miră văzînd-o că stă fără lumină şi voi să aprindă
lampa. Ea-l opri. Se aşezară la fereastră şi stătură de vorbă în
picioare. Priveau în stradă. Vitrinele se luminau, umbrele treceau
grăbite. Se simţeau stingheriţi. Annette încerca să facă ordine în
noua năvală de simţăminte amestecate. Iar Marc, neîncrezător, îi
păstra pică pentru că ea nu-i pomenise niciodată de tot ceea ce îi
destăinuise el. Vorbeau cu un aer încurcat, rece. Din cînd în cînd,
se lăsa tăcerea. El îi povestea cele ce aflase în după-amiaza aceea:
ştirile, războiul, bătăliile, morţii. Nimic nou! Ea nu-l asculta.
Şi, deodată, îl cuprinse tăcută în braţe. El se lăsă îmbrăţişat,
înlemnit de uimire.
Annette îi spuse:
— Aprinde lampa!
Marc întoarse comutatorul. Şi văzu scrisorile risipite pe
podea. Annette! le arătă cu degetul. Îi mărturisi tot ce hotărîse să-
i ascundă. Îi ceru iertare. Şi-i spuse:
— Prietene…
Dar el nu mai era bărbatul care îşi arătase în scrisori trufia
supărată. Era un băieţaş, care aleargă în camera sa, ca să-şi
ascundă emoţia.
Annette nu se duse după el. Trebuia să-şi stăpînească
propria ei emoţie. Rămase în picioare, pe locul unde o lăsase.
Tăceau şi ea şi Marc.
Sosirea Sylviei rupse vraja ce-i ţinea legaţi. Cinară toţi trei. Şi
Sylvie, cu toată agerimea ei, nu ghici nimic din gîndurile lor. Erau
calmi şi reci.
Dar, după plecarea Sylviei, se aşezară la masă şi, mînă în
mînă, petrecură ceasuri întregi destăinuindu-se în şoaptă. Apoi,
cînd se hotărîră în sfîrşit să se culce, îşi vorbiră dintr-o cameră
într-alta. În mijlocul nopţii, Marc se sculă şi veni desculţ lîngă
patul Annettei. Se aşeză pe un scăunel la căpătîiul ei. Nu-şi mai
vorbeau. Simţeau doar nevoia de a sta unul lîngă altul.
În tăcere, sufletul chinuit al casei urca spre ei. Doliul şi
patimile casei cuprinse de flăcări. La etajul de jos, familia
Bernardin, care-şi pierduse fiii, de profundis clamat1 spre veşnica
tăcere. Două etaje mai jos, domnul Girerd, jefuit de singurul lui
fiu, se mistuie înţepenit în idolatria patriotică, singurul său leac
împotriva deznădejdii. La etajul de deasupra, în tînăra căsnicie
Chardonnet, taina sfredelitoare, ruşinoasă, nemărturisită arde ca
un fier roşu carnea şi gîndul. Datorită ei, cei care s-au iubit, cei
legaţi pentru totdeauna unul de altul, au devenit pentru
totdeauna doi străini. Chiar în apartamentul Annettei, de cealaltă
parte a coridorului, o cameră goală, a cărei uşă e ţinută închisă
cu teamă, păstrează încă suflarea pătimaşă a femeii incestuoase/
care şi-a luat viaţa. Casa e o torţă fumegîndă, pe jumătate
mistuită de flăcări. Şi dintre cei rămaşi în viaţă nici unul nu
doarme în ceasul acesta al nopţii. Îi roade pe toţi înfrigurarea,
durerea, obsesia…
Ei singuri, fiul şi mama, pluteau deasupra valului: de suflete
cuprinse de foc. Înţeleseră din cîteva cuvinte ca amîndoi se
gîndesc la acelaşi lucru. Se feriră să vorbească: dar îşi prinseră
mîinile, ca şi cum s-ar fi temut să nu se piardă. Fugeau împreună
de focul din Borgo2.
Annette îşi reluă rolul de mamă. Spuse micului ei Eneas 3:
======================
1 În limba latină în original : strigă din adîncuri.
2 Incendiul care a cuprins cartierul Borgo Nuovo din Roma în
847.
3 Personaj mitologic, unul dintre eroii troieni. După căderea
Troiei, a fugit purtîndu-l în spate pe bătrînul său tată, Anchise.
Numele lui a devenit simbolul iubirii filiale.

— Acuma, culcă-te la loc! Dragul meu, e o nechibzuinţă. O să

te îmbolnăveşti.
Dar el scutură din cap cu încăpăţînare:
— Destul m-ai vegheat tu. Acum e rîndul meu.
Se iviră zorile. Marc adormise pe jos, cu capul rezemat de
cearşaf. Ea se ridică, îl culcă în patul ei. Marc nu se deşteptă. Şi
Annette în fotoliu, lîngă fereastră, aşteptă sosirea zilei.

În aceste convorbiri serale şi nocturne, aproape că nu-şi

spuseră nimic. Îşi spuseră doar lucrul de căpetenie – că se
regăsiseră şi că păşeau împreună înainte. Amînaseră destăinuirile
precise cerute de inimă şi de minte. Le mai amînară şi în zilele
următoare. Numai treptat află Annette cum se schimbaseră, în
ultimul an, gîndurile fiului ei cu privire la război şi la societate.
Mişcată, desluşi printre cuvinte (căci el se ruşină să i-o spună în
faţă, iar ea se ruşină să-l asculte) felul cum descoperise Marc
sufletul mamei sale şi cultul pe care i-l închina.
Dar Marc nu se putea hotărî să mărturisească tot ce-i apăsa
inima; şi Annette nu voia să-i stîrnească mărturisirile. Îşi dădea
totuşi scama că Marc va fi încurcat, cîtă vreme nu-şi va putea
uşura inima. Aşa că îl ajută să-şi spună păsurile, folosindu-şi
dibăcia de a smulge tainele grele.
Într-o seară, spre asfinţit, la ceasul destăinuirilor, cînd cei
care-şi vorbesc abia se mai văd, Annette, stînd în spatele lui, îi
spuse:
— Ţi-e inima grea. Dă-mi să ţi-o duc eu!
El răspunse, plecînd capul:
— Vreau, dar nu pot.
Ea îl luă în braţe, îi acoperi ochii cu mîinile şi spuse:
— Eşti singur cu tine.
Marc începu să povestească anevoie, cu jumătate de glas.
Povesti experienţele din anul trecut, pe cele bune şi pe cele rele.
Se silea să povestească hotărît, ca şi cum ar fi fost vorba de un
altul. Dar în clipele grele, fraza se întrerupea şi el nu ştia dacă va
mai cuteza să urmeze. Annette tăcea. Simţea sub degetele ei
pleoapele arse de ruşine. Apăsarea degetelor spunea: „Dă-mi! Iau
eu ruşinea/4
Nu se mira de cele ce auzea. Ştiuse totdeauna tot ce-i
mărturisea el acum, tot ce nu izbutea să-i mărturisească. Asta era
lumea – lumea în care-şi aruncase fiul – în care şi ea fusese
aruncată de o putere necunoscută… îl plîngea, se plîngea pe sine.
Haide! Să ne ridicăm î Aşa stau lucrurile. Să le primim!
După ce sfîrşi, Marc aşteptă cu teamă cuvîntul Annettei. Ea
se apropie de capul plecat al fiului ei şi-l sărută. Marc spuse:
— Acum vei putea să uiţi?
— Nu.
— Atunci mă dispreţuieşti?
— Tu şi cu mine sîntem o singură fiinţă.
— Dar eu mă dispreţuiesc.
— Crezi că eu nu mă dispreţuiesc?
— Nu. Tu nu!
— Sîntem oameni, sîntem mîndri, sîntem josnici…
— Nu. Tu nu!
— Micuţul meu! Viaţa mea nu-i fără pată. Am rătăcit, mai
rătăcesc, şi nu e vorba numai de fapte! Pentru făpturi ca noi,
judecata lăuntrică nu e un fel de poliţie care pedepseşte numai
faptele. Ceea ce vrem şi dorim, ceea ce am mîngîiat cu degetele
gîndului, nu e mai puţin umilitor decît ce-am făptuit. Şi sînt
groaznice toate cîte le-am gîndit!
— Şi tu? De altfel, ştiam.
— Ştiai?
— Da, cred chiar că de asta, de asta te iubesc. N-aş putea
iubi pe cineva care să nu fi simţit, să nu fi gîndit, să nu fi vrut şi
el lumea asta oprită.
În picioare, în spatele lui, ea îl strînse în braţe fără să
vorbească. După o clipă, Marc spuse suspinînd:
— Acum înţeleg rostul spovedaniei. Mă simt uşurat.
— Da, atunci cînd poţi spune totul şi cînd altul poate auzi
totul. Dar eu, cui să mă spovedesc? Nu mi-e îngăduit să vorbesc…
— N-ai nevoie să vorbeşti…
El recită în tăcere şi în noapte:
— Ai venit, mina ta mă ia – eu o sărut cu dragoste, cu spaimă
o sărut.
Annette tresări… Glasul trecutului!
— Doamne! De unde ştii asta?
Marc nu răspunse. Urmă:
— Ai venit sa mă dobori, iubire…
Ea îi închise gura cu mîinile.
— Taci!
Se simţea ruşinată. Dar totul era atît de departe!
— Eu sînt? E alta… Am fost această alta… Acum e moartă.
— Îi sărut mîinile, spuse Marc.
— Cum ai cunoscut-o?
El tăcu.
— De cînd ştii?
— De cînd a vorbit ea. I-am învăţat cuvintele pe de rost.
— Le ştiai pe de rost, le-ai purtat toţi aceşti ani în tine,
alături de mine? Ce trădare!
— Iartă-mă!
— Eşti un băiat ciudat.
— Dar tu nu crezi că eşti o femeie ciudată?
— Ce ştii tu despre femei? Nu le cunoşti.
El protestă jignit. Annette zîmbi.
— Cocoş îngîmfat. Cocoşel! Nu fi mîndru de ştiinţa ta! De
sărmana ta ştiinţă. Tot ce ştii despre ele, ce crezi că ştii, te
împiedică să le cunoşti. Bărbaţii nu cunosc din femei decît propria
lor plăcere. Ca să cunoşti cu adevărat femeia, trebuie să ştii să te
uiţi pe tine. Şi asta nu poţi la vîrsta ta. Ca mine, prietene, mai
sînt mii de femei. Eu nu sînt deosebită. Cele care vor citi în mine
se vor recunoaşte. Dar ele se ascund după obloanele casei. Şi cei
care trăiesc alături de dînsele nu se ostenesc să privească printre
obloane. Nu-i interesează ce se petrece înăuntru. Tu, haimana, tu
ai văzut, te-ai uitat printre crăpături. Şi tot ce-ai văzut ţi s-a părut
ciudat. Ciudat e numai faptul că ai văzut. Dar ceea ce-ai văzut,
prietene, înseamnă femeia.
— Ei bine, nu e un lucru simplu!
— Nici tu nu eşti simplu. În fiecare din noi sînt mai multe
fiinţe strînse la un loc.
— Dar, totuşi, alcătuiesc o singură fiinţă.
— Nu la toţi.
— Tu. Eu. Şi tocmai această singură fiinţă o iubesc în tine şi
vreau s-o iubeşti şi tu în mine.
— Vom vedea. Nu făgăduiesc nimic.
— Spui asta ca să mă stîrneşti. Dar o să te silesc eu.
— Ştii că despotismul nu mă poate birui.
— Dar, de fapt, îţi place.
— Doar dacă îmi place despotul!
— Îţi va place.
Acum, el se simţea puternic de tot. Degeaba se prefăcea
Annette că-l ia tot drept copil, nu-l putea înşela! Îşi arătase
puterea asupra ei. Şi Annette îl lăsa să dobîndească autoritatea,
în existenţa lor comună. Răbda autoritatea lui cu o plăcere
tainică.
Marc se purta ca toţi bărbaţii. Abia cucerise autoritatea şi
abuză de ea…

Tocmai se întorsese acasă. Annette stătea şi cosea. El o

îmbrăţişă. Părea dus pe gînduri. O privi, se îndepărtă, păru a
căuta o carte în bibliotecă, se uită pe fereastră, se întoarse şi se
aşeză la masă în faţa ei, deschise cartea, o răsfoi, ca şi cum ar fi
citit-o, apoi, întinzînd braţul, apucă mîna mamei sale şi spuse
repezit:
— Vreau să te întreb ceva…
De mult voia să rostească întrebarea, dar nu îndrăznise. De
aceea, de astă dată, se grăbea să vorbească.
De cum îl văzuse intrînd, Annette simţise ce întrebare îi stă
pe buze şi-i era teamă de ea. Încercă s-o ocolească. Se prefăcu că
vrea să se ridice ca să caute ceva şi răspunse cu ton nesigur:
— Ei bine, dragul meu, întreabă!…
Dar el o sili, autoritar, să stea pe loc. Annette trebui să se
aşeze. Marc nu-i dădea drumul. Lăsase ochii în jos. Se sili să-şi ia
o înfăţişare hotărîtă. Spuse brusc:
— Mamă, există un lucru de care n-am vorbit niciodată…
Toate celelalte sînt taine ale tale, n-am dreptul să te întreb. Dar
asta am dreptul s-o aflu, e şi a mea. Vorbeşte-mi despre tatăl
meu!
Îl stăpînea o emoţie violentă.
Nu era pentru întîia oară că suferea datorită naşterii lui
nelegitime. În societate această naştere îi pricinuise multe jigniri,
ce-l făcuseră adesea să se zburlească. Dar era prea mîndru ca s-o
recunoască.
Încă din primele luni de liceu primise destule lovituri, dar nu
le lăsase neplătite. Nu erau lovituri tari. Şcolarii parizieni au prea
multe îndeletniciri ca să-şi bată capul cu purtarea părinţilor
celorlalţi colegi – mai ales în timpul războiului, care răsturna
morala şi societatea. Dispreţul lacom, pe care cei mai mulţi dintre
aceşti copii îl arătau faţă de femei, îi făceau să le socotească bune
doar de pat. Nu le reproşau deci purtările lor libere. S-ar fi temut
să pară înapoiaţi. Marc nu înghiţise decît cîteva reflecţii grosolane,
spuse fără răutate de cîte un derbedeu mic, care poate-şi
închipuia că-i face un fel de compliment. Dar Marc nu le luase
aşa. Tresărea la orice vorbă ce-ar fi putut-o jigni, chiar de departe,
pe mamă-sa. Îi era mai scumpă reputaţia Annettei decît ei înseşi.
În asemenea prilejuri, răspunsul venea fulgerător. Cu pumnii.
Mai tîrziu, în timpul celor cincisprezece zile petrecute la
maică-sa, în provincie, observase privirile cumetrelor, care
pălăvrăgeau pîndindu-l, şi văzu cum unele burgheze se prefăceau
că nu-l văd, cînd treceau pe lîngă el. Nu împărtăşise mamei lui
nici una dintre aceste observaţii. Dar ele îi întăriseră şi mai mult
scîrba faţă de viaţa de provincie şi hotărîrea de a nu se mai
întoarce acolo.
Dar asta nu însemna nimic. Poţi călca în picioare părerea
celor pe care nu-i preţuieşti, ca praful de pe drum. N-ai decît să-ţi
ştergi apoi pantofii şi să scuipi pe piele, ca s-o cureţi mai bine.
Dar cei la care ţii? Cei după care inima ţi-e flămîndă?
Marc intrase într-al optsprezecelea an de viaţă. Şi de cîteva
luni, paşii! se încrucişaseră cu umbra de aur a dragostei. În inima
lui tînără şi furtunoasă încolţise un simţămînt proaspăt.! se
păruse că se îndrăgosteşte de sora unui coleg, pe care o întîlnise
de cîteva ori pe stradă, întîi cu fratele ei, apoi singură. Amîndoi
călăuziseră întîmplarea, ca să se poată întîlni. Se simţeau atraşi
unul de altul. Marc se dusese să-şi vadă prietenul acasă la el.
Dar niciodată nu fusese poftit în familie. N-ar fi simţit poate
atît de ascuţit jignirea, dacă, din zăpăceală, prietenul nu l-ar fi
făcut să aştepte o invitaţie. De atunci, încurcătura în care fratele
fetei arăta că se află, chipul nedibaci în care se ferea de Marc
scoaseră la iveală cît de jignitoare era pricina pentru care nu-l
invita. Familia fetei era hotărîtă să-l ţină departe pe nepoftit. Rana
aceasta usturătoare îl făcu pe Marc să descopere
— Poate să născocească – alte semne de dispreţ, de care pînă
atunci nu se sinchisise. Îşi dădu seama că nu fusese niciodată
primit în cercurile burgheze din care făceau parte prietenii lui. De
fapt, nu dorise niciodată cu adevărat să pătrundă acolo. Dar
acum avea impresia că! se închisese uşa în nas. Parcă primise o
palmă. Avu un acces de revoltă împotriva societăţii.
Deşi lua cu furie partea mamei lui împotriva societăţii, purta
în sine pică femeii din pricina căreia suferea atîtea jigniri. Şi, o
dată cu jignirea, gîndul i se întorcea mereu la întrebarea: „Cine
era tatăl lui? De ce fusese lipsit de el?” Ştia că, întrebînd, o va
jigni pe maică-sa. Dar şi el fusese jignit. Fiecare la rîndul lui! Voia
sa ştie.

Annette prevăzuse întrebările lui Marc. Şi, totuşi, nădăjduise

că nu i le va pune. Fără îndoială, îi era datoare tainele acestea ale
trecutului. Îşi făgăduise că i le va destăinui, chiar mai înainte ca
el s-o întrebe. Dar tot amina, se temea. Şi iată că-l lăsase să i-o ia
înainte.
— Dragul meu, îngăimă ea tulburată, el nu te-a cunoscut
niciodată. Pentru că (ţi-am spus că în ochii lumii nu sînt fără
pată) m-am despărţit de el înaintea naşterii tale.
— N-are a face! spuse Marc. Trebuie să-l cunosc. Am dreptul.
„Dreptul? Şi el? Avea de gînd să-şi ceară drepturile chiar
împotriva ei?” Spuse:
— Ai dreptul.
— Mai trăieşte?
— Trăieşte.
 — Cum îl cheamă? Cine e? Unde e?
— Da, o să-ţi spun totul. Dar aşteaptă o clipă.
Avea răsuflarea grea. Pe Marc îl cuprinsese mila.
Dar voia să ştie. Spuse fără căldură:
— Mamă, nu e nici o grabă. O să vorbim despre asta
altădată.
Annette nu se lăsa înşelată, îi înţelegea nerăbdarea rău
ascunsă. Nu voia să adune pomana ce i-o arunca, îşi recăpătă
hotărîrea şi spuse:
— Nu. Astă-seară. Eşti grăbit să afli. Şi eu sînt grăbită să-ţi
spun. După cum ai zis, taina asta e a ta. Eu o păstrez. De multă
vreme îţi sînt datoare o socoteală. Şi astă-seară mi s-a adus
aminte de datorie.
El vru să se scuze.
— Taci! spuse Annette. Astă-seară eu trebuie să vorbesc.
Acum, cînd Annette se pregătea să vorbească, Marc aproape
că nu mai dorea s-o audă vorbind.
— Aprinde lumina! spuse Annette, şi încuie uşa, să nu ne
tulbure nimeni!
Într-adevăr, abia începuse şi se auziră bătăi în uşă. Era
Sylvie, fără îndoială. Uşa rămase închisă.
Fără să trădeze vreo emoţie, Annette îşi povesti pe scurt
trecutul, logodna ruptă. Vorbea cu o pudoare mîndră, care nu
destăinuia nimic din ceea ce-i aparţinea numai ei, dar nici nu
ascundea nimic din ceea ce trebuia şi voia să spună. Vorbind,
încerca să alunge gîndul stăruitor: ce crede cel care o ascultă?
Marc nu dădea nimic pe faţa. Asculta îngheţat. S-ar fi părut că
mama şi fiul sînt amîndoi străini de întîmplările îndepărtate, ale
căror imagini parcă se desfăşurau pe un ecran. Şi, totuşi, cu cîtă
nelinişte pîndeau o adiere de simpatie, fără să încerce s-o
stîrnească prin nimic! Marc rămase de nepătruns pînă la sfîrşitul
povestirii. Şi, în timp ce ea aştepta verdictul, Marc spuse numai:
— Nu mi-ai spus numele lui.
(Annette îl pomenise doar pe cel mic.)
Îi spuse:
— Roger Brissot.
(Răceala fiului îi îngheţa inima.)
Marc nu luă în seamă decît numele. Îl cunoştea bine. Strigă:
— Deputatul socialist!
Mirarea nu-i ascundea prea bine, nu-i ascundea de loc
bucuria.
Brissot îşi cucerise o faimă strălucitoare printre vorbitorii din
Parlament. Fermeca tineretul. Şi Annette citi farmecul acesta în
privirea fiului ei. Şi tremura. Dar, prea mîndră ca s-o arate şi prea
cinstită ca să-şi ponegrească vrăjmaşul, spuse:
— Da, numele lui e vestit. N-ai să roşeşti de el.
Abia rostise aceste cuvinte şi citi pe buzele fiului ei:
„Atunci de ce m-ai lipsit de numele lui?”
Dar Marc nu-şi spuse gîndul. Se ridicase şi se plimba încoace
şi încolo prin cameră, fără o vorbă. Annette îi pîndea mişcările, li
citea gîndurile. Şi pierdu pînă şt dorinţa de a se apăra. La ce bun?
Dacă n-o apăra el? Merse drept spre primejdie, nu ca să se
ferească, ci ca s-o primească. Întrebă:
— Vrei să-l cunoşti?
— Da.
— Poţi s-o faci. Nu ţi-am spus totul. Ştie de existenţa ta. Ştie
că eşti fiul lui. Şi, fără îndoială, că e gata să te primească ca pe un
fiu.
Marc strigă mînios:
— Şi nu mi-ai spus-o pînă acum!
Annette închise ochii, cu faţa ca varul. Apoi îi deschise iar şi,
privindu-şi fiul ţintă, spuse:
— Am aşteptat să devii bărbat ca să ţi-o spun. Văd că acum
eşti bărbat.
Marc nu simţi amărăciunea mîndră din cuvintele ei. Întrebă:
— Unde stă?
— Nu ştiu. Dar o să-ţi fie uşor să afli adresa.
El se plimba mai departe cu paşi mari prin odaie. Nu se
gîndea la ea. Se gîndea numai la sine.! se părea că fusese furat.
Spuse fără milă:
— Mîine mă duc să-l văd.

Ce-i face atît de cruzi pe tineri? Cînd rămase singur în

camera lui, Marc îşi dădu seama de cruzimea cu care se purtase.
Dar se gîndi la ea cu plăcere. Ştia că face să sîngereze inima unei
fiinţe care-l iubea şi pe care o iubea. Şi asta îi pricinuia
remuşcări. Dar amărăciunea remuşcărilor îi mărea plăcerea. Se
răzbuna. De ce? Pentru faptul că-l nedreptăţise? Sau pentru că-l
iubea? Dacă l-ar fi iubit mai puţin, s-ar fi răzbunat mai puţin.
Dacă n-ar fi iubit-o, nu s-ar fi răzbunat de loc. Annette i se
dăduse pradă fără putinţă de apărare. El abuza. Şi, cînd vrei să
scuzi abuzul, ca pe o plăcere nemărturisită, îţi spui că eşti în
stare să opreşti jocul cînd vrei. Dar cînd jocul a început, mulţi nu
se mai pot smulge din el. Annette suferea. Prea îl iubise. Da. Îl
iubise prea egoist. Cum poţi iubi fără egoism?
„Fiinţa aceasta am zămislit-o din mine. El e eu. Cum m-aş fi
putut uita pe mine, iubindu-l! Totuşi ar fi trebuit. N-am putut, nu
pot. Sînt pedepsită.”
De multă vreme ştia că va sosi ziua aceasta. Şi sosise. Prea
aşteptase mult. Tremurase că-şi va pierde fiul, pe care-l păstrase
atît de pătimaş pentru ea şi îl pierduse. Fusese de ajuns un
singur minut ca să-l îndepărteze de ea. O cuprindea groaza.
Inimile tinerilor uită o viaţă întreagă de dragoste maternă în
schimbul unui minut de posesiune ori de nădejde pătimaşă. Se
temuse, presimţise. Dar realitatea depăşea presimţirea. Marc nu
avusese pentru ea nici un cuvînt duios, nici un gest respectuos. O
zvîrlise deodată la o parte. Nu ţinuse seama de trecut! Nu ţinea
seama decît de mîine. Annette petrecu noaptea închipuindu-şi ce
va fi acest mîine, cum va arăta noaptea următoare, cînd totul va fi
fost săvîrşit. Era biruită dinainte.
Nu mai încerca să lupte. Îl lăsa liber! Orice ar hotărî el, ar fi
fost gata să-l slujească. Dacă nu avea să-l mai păstreze multă
vreme, măcar să-l ajute pînă în ultima clipă.
Cînd îl revăzu dimineaţa, nu-şi mai schimbă hotărîrea. Îi
pregăti hainele cele mai bune, veghe să fie îmbrăcat cu grijă, ieşi o
clipă din cameră, îi servi dejunul. Şi, în timp ce se aflau la masă
(ea se silea să în anin ce, pentru ca Marc să nu creadă că vrea să
fie plînsă; el mînca repede şi cu lăcomie, căci se gîndea la
ceasurile următoare şi era grăbit să le trăiască), îi spuse că găsise
adresa căutată. Îl sfătui să-l caute pe Brissot nu acasă, ci la
biroul lui de avocat. Avea motive bine chibzuite. Vorbea liniştit.
Marc încuviinţă. Era recunoscător mamei sale pentru sforţările pe
care le făcea. Dar nu i-o arătă prin nimic. Planul lui nu îngăduia
să se lase tulburat acum de vreo emoţie. Voia mai întîi să vadă şi
să judece singur. Cît despre femeia care-i aştepta în suferinţă
judecata, ei bine, să sufere! Cîteva ceasuri mai mult sau mai
puţin… Doar se obişnuise! Se va arăta drăgăstos după aceea. Da,
şi-o făgăduia: orice s-ar întîmpla. Şi, pentru că va fi suferit,
Annette va gusta mai tare fericirea pe care el va binevoi să i-o
înapoieze. Acum era prea sigur de puterea lui asupra ei. Putea să
aştepte. Avea vreme.

Din 1900 Roger Brissot făcuse o carieră strălucită. Cîteva

procese vestite, succesele sale la tribunal, apoi în Parlament, îl
făcuseră celebru. La Cameră, stătea la graniţa dintre două
partide: cel radical şi cel socialist atent la toate ocaziile
avantajoase, totdeauna gata să-i schimbe tabăra. Fusese în mai
multe rînduri ministru, schimbînd mai toate ministerele.
Instrucţia Publică, Munca, Justiţia, şi chiar, pentru o vreme,
Marina. Ca toţi ceilalţi colegi ai lui, se simţea la fel de bine la
oricare minister. Toate locurile sînt pentru toţi ocupanţii. Şi, la
urma urmei, într-un birou ori într-altul, ai de-a face cu aceeaşi
maşină, ce se mînuieşte la fel. Cînd ştii cum s-o mînuieşti, restul,
adică cei guvernaţi, n-au Marc însemnătate. De fapt, lucrul
important e să guvernezi.
Ocupîndu-se de a ţi tea lucruri, îşi îmbogăţise bagajul de idei
sau, mai exact, repertoriul de cuvinte, fără ca de fapt să înveţe
prea mult, căci era prea ocupat să vorbească pentru a mai avea
vreme să asculte. Dar vorbea foarte bine. Totuşi, într-o privinţă,
căpătase cunoştinţe foarte întinse: în ceea ce privea creşterea
turmei electorale şi exploatarea ei. Făcea parte dintre cei cîţiva
oameni de stat ai Republicii a Treia care deveniseră maiştri în
această artă, ştiau să mi nu iască cu dibăcie masele electorale,
cunoşteau taina slăbiciunilor, patimilor, maniilor acestora. Dar
nimeni nu ştia să le mînuiască mai artistic, nimeni nu făcea să
vibreze cu sonorităţi mai bogate acordurile suverane ale
democraţiei, ideile zgomotoase, care acoperă, stîrnesc şi aţîţă
virtuţile neamului şi viciile sale ascunse, cum ştia preaonorabilul
Brissot. Era Marele pianist al Parlamentului. Partidul lui –
partidele lui (fiindcă se lăsa ademenit de mai multe) recurgeau cu
orice prilej la talentele sale, pentru concertele Camerei, pentru
discursurile răsunătoare a căror muzica făcea ocolul Franţei şi
apărea pe afişe mari, albe (votate prin aclamaţii, pe cheltuiala
alegătorilor). Nu refuza niciodată. Era totdeauna gata. Se pricepea
în toate materiile
— Bineînţeles cu ajutorul unor secretari activi şi informaţi
(avea o echipă întreagă). Devotamentul lui pentru partid
— Pentru partidele lui – şi pentru gloria lor îşi găsea sprijin
deplin în tăria plămînilor lui. Nimic nu-l putea obosi.
Zelul şi glasul acesta, la fel de minunate, fură foarte de folos
republicii în timpul războiului. Republica le mobiliza. Roger
Brissot fu însărcinat să convingă lumea şi poporul francez de
adevărurile fundamentale pentru care oamenii trebuiau să se
nimicească pînă la capăt. Fu trimis în misiuni îndepărtate. E
drept că la început se prefăcuse că-şi reia galoanele de maior de
cavalerie în rezervă. Şi chiar fusese cîtva timp detaşat cu gradul
acesta la Marele Cartier General, instalat în linişte la castelul
Compiègne. Dar i se dădu să înţeleagă că şi-ar servi mai cu folos
ţara în tranşeele din America. Îşi cheltui şi acolo glasul, fără să-l
istovească. De altfel, în numeroasele sale călătorii şi treceri ale
oceanului, aflîndu-se mereu în drum spre Londra, New York, spre
Turcia, Rusia şi aproape toate ţările neutre şi aliate, trecuse prin
cîteva primejdii grele. Curajul lui Brissot nu era pus la îndoială.
S-ar fi luptat la fel în Argonne sau în Flandra. Numai că înţelegea
îndatoririle impuse de geniul său. Ca să şi-l păstreze pentru naţie,
se lăsase pus la adăpost. Dar în serviciul vorbit îşi cheltui puterile
cu prisosinţă. Glasul lui puternic umplu urechile lumii. Fu auzit
la Londra, la Bordeaux, la Chicago, la Roma şi la Geneva, ba chiar
şi la Petersburg, înainte de revoluţie; în toate oraşele Franţei, pe
front şi în spatele frontului, la ceremoniile funebre şi la aniversări.
În străinătate era socotit drept întruchiparea elocinţei franceze.
Făcu parte din Marele minister, grupat în jurul lui Clemenceau.
Nu se puteau suferi. Brissot nu suferea la bărbatul cu chipul de
mongol lipsa scrupulelor şi, mai ales, lipsa principiilor. Im
Clemenceau îl batjocorea muşcător pe „palavragiu”.
„Închide gura, copilaş virtuos!”
Dar toate duşmăniile amuţiră cu prilejul invaziei.. Şi rivalii de
ieri îşi urneau înţelepciunile, îşi împărţeau ciolanul, formau –
Millerand şi Briand, Brissot şi Clemenceau – o zîmbitoare
constelaţie în jurul astrului fix, în jurul conducătorului Revanşei,
avocăţelul Poincaré. O! Epoca de neuitat a Uniunii Sfinte – prea
repede trecută – în care şefii tuturor partidelor şi chiar cei fără de
partid, cum erau fraţii Aymon, încălecau împreună bătrînul
bidiviu de muncă şi de luptă, Franţa, hotărîţi să se ţină tari, pînă
ce animalul va cîştiga sau va crăpa.
Cariera lui Brissot fusese fără nori – dacă nu ţinem seamă de
cei pe care cîţiva rivali pizmaşi încercaseră să-i împrăştie asupra
trecutului lui de orator. Trecutul acesta era pătat de cîteva zboruri
cutezătoare, dar desigur cam neprevăzătoare, spre empireul
pacifismului internaţional. Dar cel care vorbeşte mereu trebuie
neapărat să vorbească de toate. Şi nu-i putem cere să rămînă
legat de orice vorbă rostită vreodată. Altfel, ar trebui să-i sfîşiem
trupul legat de coada cailor. Şi apoi, pacifismul este, după cum
arată şi numele lui, un sirop a cărui folosire neprimejdioasă e
îngăduită în vreme de pace şi oprită numai cînd a sunat războiul.
Căci doar atunci ar deveni dăunător. Marelui orator nu-i fu greu
să demonstreze acest lucru tuturor, în afară de duşmanii lipsiţi de
bună-credinţă, greu convinşi de zelul aprins cu care Brissot, erou
cornelian, începuse să-şi denunţe tovarăşii de ieri, pacifişti
încăpăţînaţi, germani travestiţi, care voiau să-şi urmeze uneltirile
în vreme de război, cu riscul de-a întărită un popor obosit şi de a-l
lipsi de fructul costisitor al victoriei. Oamenii mari au fost
totdeauna bîrfiţi. Brissot era destul de puternic să nu se lase
descurajat de nedreptate. Rîdea, cu rîsul lui galic, pe care
admiratorii îl asemuiau cu rîsul lui Danton. (O comparaţie
nepotrivită, căci trebuie să spunem că Brissot n-avea stilul
halelor, nici tonul dezmăţat al lui Danton.) în sfîrşit, nu purta
nimănui pică şi era gata să-şi servească a doua zi duşmanii de
ieri. Principalul era să-i tragă pe sfoară.
Pe lumea asta totul se plăteşte. În căminul lui, Brissot îşi
plăcea succesele politice. În viaţa conjugală nu era fericit. Femeia
cu care se căsătorise, bogată, albă, grasă, anemică, ca o găină
împănată cu valori bancare solide, era din toate punctele de
vedere o tovarăşă de viaţă nepotrivită pentru un bărbat ca Brissot.
Era săracă şi cu duhul şi cu simţurile. Lipsită de personalitate şi
neştiind, din păcate, să se dea la o parte, cum ştiu să facă prin
compensaţie unele nulităţi, ea acoperea zarea cu vidul ei. Se
plîngea fără încetare şi nu admira nimic, nici chiar darurile şi
gloria soţului său. Avea darul funest şi, fără îndoială, bolnăvicios,
ca, dintr-o viaţă bogată în mulţumiri, să ia în seamă numai
neplăcerile. Se plîngea. De tot. De toţi. Într-un fel, asta era
menirea ei în viaţă. De altfel, nici nu se ostenea să schimbe ceva
în viaţa ei. Răspîndea peste toate o brumă cleioasă şi mohorîtă, ca
o ploaie de octombrie. Toţi cei care se apropiau de ea prindeau
guturai. E de la sine înţeles că acest climat nu se potrivea cu
voinicul Roger Brissot. De aceea, îşi mărginea şederea acasă la
strictul necesar. Şi o zbughea strănutînd tare. Se ducea să caute
ţinuturi mai fericite. Iar faima cuceririlor sale îngroşa norul de
supărare din casă.
Totuşi, cuceririle nu-l împiedicaseră pe acest om al datoriei
să dea cu punctualitate partea cuvenită soţiei. Nu era vina lui că
femeia zgîrcită îi dăduse doar o fata. Brissot o îndrăgise. Copilul –
vesel, drăgălaş, sănătos, cu obrajii plini, cu ochii fericiţi – muri
brusc, de pe urma unei operaţii neprimejdioase sau, mai curînd,
în urma anesteziei din care nu se mai trezi. Avea treisprezece ani.
Perechea Brissot fu zdrobită. De astă dată, femeia avea motive să
acuze universul. Îşi duse gemetele la picioarele altarelor şi în
confesionale. Deveni bigotă. Lucrul puse piedici politicii lui
Brissot; clericalismul nu ajunsese iar la modă. Bietul om nu avea
nici dumnezeu, nici oameni ai lui dumnezeu care să-l mîngîie. Era
lovit groaznic
Singur, în faţa portretului micuţei, aşezat pe masa lui de
lucru, vărsa lacrimi amare. Războiul îi schimbă gîndurile. O
activitate istovitoare îi sluji drept refugiu împotriva amintirii.
Fugea de acasă, de nevastă şi de copilul mort. Din păcate, fugea
de ele chiar în mijlocul plăcerilor. Îşi cheltuia în ele restul de
puteri, pe care munca politică nu izbutea s-o istovească.
Linguşitorii vedeau aci altă trăsătură ce amintea de Danton, cu
petrecerile lui, dar Brissot nu se simţea potolit de petreceri. Ca
aproape toţi francezii, ţinea la viaţa de familie. Avea nevoie de
dragoste casnică. Pentru francezi, nimic n-o poate înlocui.
Ambiţia, gloria, plăcerea de care par atît de lacomi, nu sînt, de
fapt, decît un surogat. Brissot nu se putea mîngîia de lipsa unui
fiu.
Ştia că fiul Annettei era copilul lui. Înainte de moartea fetei se
ferise să se gîndească la asta. Amintirea Annettei nu-i era plăcută.
O dădea la o parte. O duşmănie surdă îl făcea însă să se
gîndească la ea: cicatricea amorului propriu rănit şi poate a unei
dragoste rău vindecate. O pierduse din vedere pe această femeie.
Dar nu se putuse împiedica să se informeze indirect de soarta ei
în două-trei rînduri. Fără să-i dorească răul, nu era supărat să
afle că-şi greşise viaţa. Desigur că ar fi ajutat-o foarte bucuros,
dacă Annette i-ar fi cerut. Dar ştia prea bine că ea nu-i va dărui
niciodată acest prilej de răzbunare.
În cincisprezece ani o întîlnise de două-trei ori pe stradă,
împreună cu fiul ei. Annette nu încercase să se ferească de
dînsul. Dar el se prefăcuse că n-o vede. Îi rămăsese de la ea o
amintire stingheritoare, pe care prefera să n-o cerceteze. Ce-i păsa
lui de-o poveste veche, de-o femeie pe care o avusese şi care-i
devenise străină, de trecătoarea aceea măruntă, ce-i păsa lui, care
stăpînea totul? Ei doamne! Poţi să ai totul, să crezi că stăpîneşti
totul şi să nu poţi împiedica o părere de rău ce se iveşte din
adîncul trecutului. Nu poţi împiedica otrava regretului după un
nimic pe care l-ai pierdut! Şi nimiciri acesta ajunge totul şi totul
ajunge nimic. E ca o crăpătură, o despicătură nevăzută într-un
colţ din vasul vieţii. Şi totul se scurge şi se risipeşte.
Din fericire, aceste chemări ale trecutului erau rare, şi
Brissot se obişnuise destul de bine cu făţărnicia ca să se convingă
că nu le aude. Cînd laşi în urma ta o oră lipsită de glorie, cel mai
bun lucru e să-ţi spui că ea n-a existat niciodată. În vălmăşagul
vieţii lui mereu prinse, Brissot ar fi izbutit, pînă la urmă, să
alunge ora aceea, dacă ea ar fi însemnat numai umbra tăcută a
femeii, înlănţuită cu umbra lui. Dar mai era altcineva, care nu se
lăsa şters din amintire: fiul lui.
De cînd îi murise fetiţa, copilul în viaţă îi bîntuia gîndurile.
Amintirea lui se ivea fără încetare. Nu-l ştia la faţă. În cele două-
trei întîlniri cu Annette nu-i putuse reţine chipul şi nu era sigur
dacă-l ţinea minte bine. O singură dată! se păruse că-l recunoaşte
în autobus, la cîteva locuri mai departe de el, pe băiatul întîlnit cu
Annette. Privirea băiatului, care sa opri o clipă asupra lui, era
absorbită de o vecină frumoasă. Şi Brissot îl observase cu o privire
înduioşată. Ăsta trebuie să fie fiul lui. Dar putea fi oare sigur?
Cît îi lipsea fiul acesta! Pentru sine, pentru casa lui, pentru
nevoia sa de dragoste, pentru bucuria firească de a-şi dărui
numele, gloria dobîndită, bunurile şi menirea celui din sîngele lui.
Pentru a putea răspunde întrebării lugubre: „La ce bun?”,
întrebarea lui Charon1, care refuză să-l treacă malul pe bărbatul
fără fiu – neamul fără viitor – pe bărbatul care va muri şi nu va
renaşte niciodată.
Dar asemenea suferinţe nu se mărturisesc celorlalţi. Şi
nimeni n-ar fi aflat-o, dacă, într-o noapte din 1915, cînd se afla la
o petrecere galantă cu nişte persoane drăgălaşe, doamne oneste şi
curioase, dintre care nici una nu era profesionistă, întîmplarea nu
l-ar fi făcut s-o întîlnească pe Sylvie (era în perioada scurtă, dar
foarte intensa, cînd ea îşi făcuse de cap). Sylvie venise cu un
 ===================
1 Barcagiul infernului în mitologia antică.

cunoscut al lui Brissot. La masa, cei doi bărbaţi îşi

schimbară însoţitoarele. Brissot n-ar fi recunoscut-o pe Sylvie;
dar Sylvie se grăbi să-i reîmprospăteze amintirea. El trădă o
emoţie neaşteptată în faţa acestei întîlniri, deşi odinioară n-o prea
luase în seamă pe cumnata croitoreasă şi nu se prea lăuda cu ea.
Sylvie ştia asta. Dar aventura o înveseli. Partenerul ei se afla într-
o situaţie în care nu mai ştii ce trebuie să spui şi ce trebuie să
ascunzi. Sylvie îl trase de limbă. Brissot se înduioşă, o întrebă cu
nesaţ despre Annette şi Marc. Fără a-şi ascunde o oarecare
duşmănie faţă de Annette, duşmănie ce dădea pe faţă un
simţămînt de necaz şi unul de regret, Brissot arătă un interes
flămînd pentru copil. O întrebă de sănătatea lui, de purtările lui la
şcoală, de succesele sale, o întrebă din ce trăiau. Sylvie îşi lăudă
nepotul, de care era mîndră. Mîndria părintească a lui Roger fu
din nou măgulită. Îi destăinui Sylviei cîtă bucurie i-ar fi făcut să-
şi vadă fiul, să-l aibă lîngă el, cu el. Arătă că doreşte să-i asigure
viitorul.
A doua zi, Sylvie povesti totul surorii sale. Annette se
îngălbeni. Îi porunci Sylviei să nu-i pomenească nimic lui Marc.
Sylvie n-avea nici un chef s-o facă. Dragostea pe care i-o purta lui
Marc era tot atît de geloasă ca şi a surorii sale. Nu voia să-l
piardă. Dar nu se înşela cu privire la sentimentele Annettei.
Spuse:
— Bineînţeles că n-o să-i spun nimic! Altfel, ne-ar părăsi!
Annette se mînie. Nu voia să recunoască faptul că-l „înşală”
pe copil (Sylvie rostise cuvîntul pe şleau, rîzînd: „Şi, ce? Fiecare
pentru sine!”) Voia să-l păstreze în interesul lui, ca să-l salveze.
Voia să-l apere de ceea ce poate nimici idealul pe care-l sculpta
într-însul. Nu ştia prea bine că astfel se apără şi pe ea. Să-l
crească cincisprezece ani cu atîtea oboseli şi mîhniri, mai
preţioase decît bucuriile, să facă din el un om, şi să-l vadă răpit
de celălalt, de cel care, fără să fi avut vreo grijă, ar trage foloasele,
de bărbatul care nu s-a gîndit niciodată la datoria lui şi care
acum vine să-şi ceară drepturile, drepturile sîngelui. Duşmanul!
Nu! Niciodată!
„Sînt nedreaptă? Fie! nedreaptă, nedreaptă. Da! Sînt, o fac
pentru fiul meu, pentru binele lui!”

Despre binele lui, tînărul Marc se însărcină să hotărască

singur. Şi nu-i ierta pe cei care voiau să judece în locul lui.
Mai păstra în inimă încă puţină pică împotriva mamei sale, în
clipa în care se despărţi cu răceală de ea, ca să pornească în
aventura ciudată, la „căutarea” tatălui său. Era mai tulburat decît
s-ar fi părut. Ce avea să descopere? Nu prea era liniştit asupra
rezultatului încercării. Pe măsură ce înainta, îl cuprindea pofta să
se întoarcă dia drum. Îşi dădea seama de îndrăzneala încercării.
Dar îşi spuse: „Mă voi duce. Trebuie să fiu îndrăzneţ pînă la
obrăznicie. Cu atît mai rău pentru mine dacă mi-e rubine! Vreau
să văd. O să văd.”
Nu era departe de adresa căutată, cînd privirea lui întîlni un
nume scris pe un afiş. Numele lui, numele celui pe care-l căuta!
Era afişul unui miting; în după-masa aceea, Roger Brissot urma
să vorbească.
Se duse la locul indicat. O sală de manej. Mai avea de
aşteptat cîteva ore. Ca să au se întoarcă acasă, se aşeză în stradă
pe o bancă. Cu spatele la trecători, îşi tot făcu şi refăcu planul.
Cum să-l acosteze pe cel al cărui glas urma să-l audă îndată?
Cînd s-o facă? Ce să-i spună? N-o să înceapă cu introduceri. Îi va
spune făţiş: „Sînt fiul dumitale”.
În timp ce repeta aceste cuvinte, îşi simţea limba împietrită
de spaimă. Şi – e de crezut? — în mijlocul emoţiei, francezul
acesta mic se gîndi la domnul de Pourceaugnac1 izbucni în rîs.
Era o şiretenie a instinctului ce căuta să-şi micşoreze teama.
Caraghioslîcul scenei sugrumă emoţia. Fluierînd, se duse şi bău o
cafea
====================
1 Tipul provincialului naiv, eroul comediei Domnul
Pourceaugnac de Molière.

neagră. Dar, din colţul terasei unde se aşezase, nu pierdea

din ochi uşa sălii. Şi cînd se deschise, intră printre cei dintîi.
Se strecură în primul rînd, lîngă estradă. Nodurile erau
rezervate. Se lăsă izgonit mai în fund, o dată, de două ori, de trei
ori, de cîte ori fu nevoie; se întorcea cu încăpăţînare. Izbuti să
rămînă. Ca să vadă mai bine, stătea în picioare, rezemat de un
stîlp, tocmai la picioarele tribunei, cînd intră Brissot. Marc era atît
de tulburat, deşi pretindea că are sînge rece, încît nu-l văzu decît
după ce Brissot se aşeză la tribună. Tresări, aşa cum se întîmplă
atunci cînd un eveniment îndelung aşteptat are loc; omul pare cu
totul altfel, nu seamănă cu cel pe care ni-l închipuiam. Dar
realitatea lui îl face atît de izbitor, încît tot ce a fost închipuit în
jurul lui se năruie, rupt ca un rotocol de hîrtie. Nu ne mai
întrebăm: „Dacă ar fi aşa, ori altminteri?” Este, e în faţa ta, din
carne ca şi tine; şi nu-ţi mai este cu putinţă să-l schimbi în vecii
vecilor.
„El… omul ăsta! E tatăl meu!”
Ce lovitură! mai întîi, ceva într-însul spune: „Nu!” Se
răzvrăteşte. Îi trebuie vreme ca să se obişnuiască. Şi, apoi,
deodată se hotărăşte. Nu mai e de discutat. Acesta e faptul.
Primesc. Ecce homo!1
„Şi omul ăsta sînt eu… Eu?”
Curiozitatea lacomă se aruncă asupra chipului străin, îi
cercetează trăsăturile, caută să se regăsească în el.
Un bărbat înalt şi gras, cu faţa largă, bărbierită, cu fruntea
frumoasă, cu nasul drept, puternic, cu nări primitoare, care
adulmecă şi trandafirul şi gunoiul, cu obrajii şi bărbia cărnoase,
semeţ, cu capul azvîrlit înapoi, cu pieptul gras, bombat – un
amestec de actor, de ofiţer, de preot şi de nobil de ţară.
Strînge mîini în dreapta şi în stînga, salută cu mîna nişte feţe
din sală, pe care ochii lui, care cercetează
===============
1 În limba latină în original: Iată omul!

publicul, le-a recunoscut, în timp ce pare că-i ascultă pe cei

de lîngă el. Rîde, răspunde voios, la întîmplare, în grabă, cu un
aer de om de treabă, cînd onctuos, cînd repezit. Zgomotul sălii,
vacarmul de copii bătrîni, care vorbesc toţi deodată, îl împiedică
să audă cuvintele. Aude numai vuietul. Se simte în elementul lui.
„Eu? Eu să fiu ăsta? Mormanul ăsta de carne? Rîsul ăsta?
Strîngerile astea de mîini?”
Mărunţel şi slab, scofîlcit şi mîndru, ca toboşarul de Ia
Arcole, Marc îl priveşte pe bărbatul gras, vorbăreţ, cu ochii aspri.
Totuşi, e frumos! Te simţi atras de el. Marc se simte şi ci atras.
Dar e bănuitor. ÎI adulmecă. Nu recunoaşte mirosul. Aşteaptă să-l
audă vorbind.
Brissot începe să vorbească. Şi Marc e prins în vrajă.
Brissot cunoştea arta de a nu-şi arăta de la început toată
măsura. Mînuia instrumentul calm, simplu, sotto voce. Ştia că
adevăraţii virtuoşi fac să domnească tăcerea într-o sală
fremătătoare, cîntînd piano. Alţii încep ca nişte maeştri, folosind
din capul locului acorduri zgomotoase. Dar nu mai progresează, şi
atenţia se desprinde de ei; măiestria neîntreruptă oboseşte pînă la
urmă. Brissot venea spre tine deschis, cu inima în palmă. Un om
ca tine, un prieten. Îi dai mîna. Şi cînd a apucat-o, atunci…
Atunci să vezi…
Marc nu vedea nimic. Sorbea cuvintele. Mai întîi, nici nu le
auzea. Auzi glasul. Era cald şi prietenos, mirosind a pămînt
francez, amintind de miresmele cîmpiilor cunoscute. Marc
recunoscu r-ul sonor din Burgundia, de care maică-sa se
înverşuna să-l dezveţe. Astfel, între ei doi se ţesea o legătură
tainică. Semnul tribului, legătura cea mai intima a cărnii, cea mai
de neşters: limba. Aceste intonaţii rustice, bărbăteşti şi mîngîioase
îl luau în braţe, cum îşi ia un tată copilul pe genunchi. Era
pătruns de o recunoştinţă duioasă. Se simţea bine. Era fericit.
Zîmbea de plăcere celui care vorbea.
Şi Brissot începu să-l observe pe băieţandrul care-l mînca din
ochi.
Cînd vorbea, avea obiceiul să caute în sală unul sau doi
ascultători, care să-i slujească drept reflector al elocinţei.
Se asculta într-înşii. Evalua efectul produs, răsunetul. Şi
prinzînd cu îndemînare semnele din zbor, îşi potrivea discursul
după ei, îl improviza treptat, după un fel de scenariu, în afară de
cîteva bucăţi mari, care erau ca şi cadenţa unei orchestre. Micul
toboşar de Ia Arcole, aşezat în faţa sa, era un reflector minunat,
cu ochii lui aprinşi şi zîmbitori pe faţa înfrigurată.
Privindu-se în această oglindă, Brissot se încălzi.
Şi, deodată, reflectorul se aburi.
Marc auzea vorbele, Brissot rupse farmecul. Aripile elocvenţei
sale se dovediseră false în faţa privirii agere a adolescentului.
Încîntarea publicului, care-l asculta pe orator cu gura căscată, îl
făcu pe Marc prevăzător. Începu să-şi controleze cu băgare de
scamă propria lui emoţie. Făcea parte dintre cei care totdeauna se
apără instinctiv împotriva molipsirii. Îi era necaz să se lase cucerit
la fel ca ceilalţi de glasul ăsta frumos. Se înţepeni. Şi, din clipa
aceea, nu mai lăsă să treacă în inima lui nici una din vorbele
oratorului, fără s-o supună unui control duşmănos.
În faţa publicului cucerit, Brissot începea să cînte din
goarnele principiilor nemuritoare. Cînta misiunea eroică a
pămîntului francez. Era nicovala veşnică, pe care se făureau
luminile, masa ofrandelor, jertfa naţiilor, Cîmpiile Catalaunice 1,
Poitiers2, Marna3 şi Verdun4,
=====================
1Locul unde în 451 s-a dat bătălia între comandantul roman
Aetius, Meroveu, regele francilor şi Teodorie I, regele vizigoţilor din
Spania - pe de-o parte - şi Atila - pe de altă parte. În urma acestei
bătălii a fost stăvilită invazia hunilor în Galia.
2 Localitate unde Carol Martel, conducătorul francilor, i-a
zdrobit, în 732, pe mauri.
3 Localitate unde in timpul primului război mondial s-au dat
bătălii, îndeosebi in toamna lui 1914, cînd trupele franceze erau
conduse de generalul Joffre, şi în vara lui 1918.
4 Localitate din Lorena unde în 1916 s-au dat mari bătălii.
Trupele franceze au fost conduse o perioadă de generalul Pétain.

Pétain, Bayard1, Carol Martel, Joffre şi Fecioara din

Orléans1. Neobosită, Franţa se oferea pentru salvarea oamenilor.
Şi jertfită în douăzeci de rînduri, ea reînvia de douăzeci de ori!
Singură pe lume, ea apără universul, apărîndu-se pe sine.
Brissot vorbi de cercul de aur şi de fier al aliaţilor. Dragostea
lor înconjura Franţa cum îl înconjurau vitejii pe Carol cel Marc.
Brissot îi vizitase pe aliaţi acasă. Putea cînta de visu3
dezinteresarea sublimă a republicii surori cu drapelul înstelat 4,
care, fără să ceară nimic, alerga să plătească datoria lui
Lafayette5 şi să răzbune Dreptul. Apoi generoasa Anglie.
Incoruptibila Italie… Din vremea cruciadelor nu s-a mai pomenit
un asemenea spectacol. Dar, în timp ce cruciadele se purtau
pentru mormîntul lui Hristos, cruciada cea mai Marc, cea de
astăzi, era noul Hristos, cel care sfărîmă mormîntul omenirii
înlănţuite etc., etc.
Imensa infamie, a cărei singură pricină şi singur vinovat era
monstruosul imperiu boş, urma să fie strivită împreună cu el. De
la el şi numai de la el venea toată crima politică şi socială, de la
această cloacă: despoţii abjecţi şi masa servilă, iuncherii, falşii
socialişti, neguţătorii de negri, Picrocholii6, Krupp7, Hegel8,
Bismarck9
=================
1 Bayard Pierre du Terrail (1473-1524), căpetenie de oşti.
2 Ioana d’Arc (1412-1431), eroina naţională a Franţei.
3 În limba latină în original : pentru că văzuse cu propriii săi
ochi.
4 Statele Unite ale Americii.
5 General şi om politic francez (1757-1834), a luptat în
rîndurile armatei americane, pentru cucerirea independenţei
Statelor Unite de sub supremaţia Angliei.
6 Picrochol - personaj belicos din romanul lui François
Rabelais Gargantua.
7 Familie care deţinea controlul asupra celui mai mare
concern de armament din Germania.
8 Filozof german idealist (1770-1831).
9 Otto Bismarck (1815-1898), politician reacţionar german,
partizan al principiului monarhic.

Treitschke1 şi Wilhelm al II-lea2. Bestiala ferocitate, delir

sardanapalic. Nietzsche3, care se crede dumnezeu şi latră în
patru labe. Popoarele care gem şi fumul ruinelor. Nevinovata
Belgie şi sfînta Polonie, Reims, Louvain4, ereţii negri planînd
deasupra oraşelor deschise, pentru a măcelări nepedepsiţi femeile
şi copiii. Dar păsările albe ale Franţei se reped asupra păsărilor de
pradă şi, risipindu-le cetele, se duc deasupra Rinului să semene
pedeapsa deasupra rasei vinovate. Vine eliberarea. Popoarele
eliberate din Europa, Asia, Africa vor bea la fîntîna Libertăţii sub
conducerea afectuoasă a liberei Franţe şi a liberei Anglii. Ultimul
imperiu continental se prăbuşeşte. Republica îşi deschide aripile,
îngerul lui Rude. Geniul Arcului de Triumf. Chemarea Marsiliezei!
Mă întorc de pe front. Minune! Copiii aceştia rid. Muribunzii rid.
Spun: „Viaţa a fost scurtă, dar bună! Nu mi-am pierdut vremea!”
Li se propune să fie evacuaţi înapoia frontului. Răspund:
„Niciodată! Agăţaţi-mă de sîrma ghimpată! o să-i împiedic să
treacă!”

Marc se roşise de ruşine şi privirea îi îngheţase. Cum le

zăpăceşte pe vitele astea! Vorbe goale, mijloace vulgare, minciuni
laşe!
Aţinteşte o privire de dispreţ rece asupra oratorului, care e
leoarcă de sudoare şi de elocvenţă, iar Brissot, fără să înţeleagă,
presimte că în sufletul acestui ascultător se dă o luptă. Încearcă
toate capcanele, ca să pună mîna din nou pe pradă. E tulburat de
privirea care-l judecă; nu cutează să-l mai privească. Dar, în timp
ce continuă să declare: „Franţa… Franţa tuturor...”
===================
1 Heinrich von Treitschke (1834-1896), istoric german,
partizan al politicii lui Bismarck, apologet al monarhiei germane.
2 Împăratul Germaniei, unul dintre promotorii primului
război mondial.
3 Filozof german idealist şi reacţionar (1844-1900).
4 Localitate din Belgia, distrusă de germani in timpul
primului război mondial.

şi desfăşoară ca de obicei, ca un virtuos obişnuit, arpegiile,

păstrează într-un colţ al minţii chipul băieţandrului. I se pare
cunoscut. Caută să-şi amintească unde l-a mai văzut. Dar în
scurgerea frazelor sale rotunde nu se poate opri spre a căuta
urmele amintirii.
Sfîrşeşte cu un acord puternic, pe care îl reflectează de sute
de ori strigătele sălii. Lumea e în picioare, strigă, aclamă, se
repede spre estradă pentru a strînge mîinile Marelui cetăţean.
Sînt roşii de emoţie, se strigă unii pe alţii, rid şi au lacrimi în ochi.
Brissot, fericit, destins, aruncă o privire piezişă spre cel care se
împotrivea. „Se dă bătut?”
Locul e gol. Marc a dispărut.
N-a putut răbda pînă la capăt pudoarea elocvenţei. A plecat
brusc. Dar se mai află încă la uşa sălii în clipa cînd se dezlănţuie
tunetul aplauzelor. Se întoarce cu buzele îndoite de dispreţ.
Priveşte o clipă sala în delir şi pe biruitor. Iese, iar în stradă
scuipă de scîrbă. Vorbeşte tare. Se jură:
— Jur, mulţime infamă, să nu merit niciodată aplauzele tale!
În clipa aceea, Brissot, care, în sală, vorbeşte tare şi rîde cu
admiratorii săi, găseşte locul amintirii care-l sîcîia. L-a recunoscut
pe adolescentul din autobus.

Marc umbla cu paşi mari. Fugea, fugea de locul dezamăgirii.

Dar dezamăgirea se agăţase de el. Doamne! Cum se mai
schimbase lumea de cînd făcuse acelaşi drum dimineaţa la venire!
Şi, deşi dimineaţa, venind încoace, se silea să-şi stăpînească
speranţele, de cită speranţă era însufleţit! Cu cîtă bucurie, cît de
emoţionat îl aştepta pe omul pe care urma să-l întîlnească! Îi
aducea omului acestuia atîta nevoie de a iubi şi de a admira! Cînd
i-auzise glasul, fusese gata să alerge la el şi să-l îmbrăţişeze. Să-l
îmbrăţişeze! Ce scîrbă-i era! Îşi şterse buzele, ca şi cum l-ar fi
atins!

„Ce retor dezgustător, ce fariseu, ce făţarnic! Mincinos,

mincinos, mincinos! Înşală Franţa şi se înşală pe sine! Franţei,
dacă-i plac minciunile, n-are decît să fie înşelată! Dar pe sine! Nici
o iertare! E o înjosire. Mi-e scîrbă, scîrbă de el, scîrbă de mine!
Căci eu sînt zămislit din el, eu sînt fiul acestei minciuni, minciuna
aceasta e în mine.”
Umbla ca un zănatic. Ajunse Ia Sena. Se plecă deasupra apei.
Ar fi vrut să se spele pînă la sînge, să se spele pînă la carne, ca să
smulgă pîngărirea infamă. Se purta fără chibzuinţă, fără milă,
cum faci cînd eşti cuprins de patimă, cînd ai optsprezece ani. Nu
se gîndi nici o clipă că omul acela poate era bun, poate era slab,
ca cei mai mulţi dintre oameni, şi că, dacă şi-ar fi cunoscut fiul, l-
ar fi îndrăgit; deoarece, ca cei mai mulţi dintre oameni, ascundea
sub noianul slăbiciunilor, minciunilor şi murdăriilor un colţ sfînt,
cu sentimente curate, cu un adevăr nestins. Nu se gîndea nici că
generaţia asta de oameni trecuţi prin şcolile vechi, de retori, de
palavragii după modul antic (falsul antic, marfa proastă galo-
romană!), s-a obişnuit din copilărie cu vorbăria şi că omul a ajuns
să fie nu numai scamator al vorbăriei, ci şi victimă a ei.
Commediante… Tragediante1… Chiar de ar vrea, generaţia
aceasta nu mai e în stare să regăsească contactul cu realul sub
muntele de vorbe care o gîtuie.
Dar tocmai asta nu poate ierta Marc! Un tînăr cu suflet ales,
care porneşte lupta cu viaţa, preferă crima decît neputinţa abjectă
şi pălăvrăgeala ei! Căci, pe cînd crima ucide, pălăvrăgeala se naşte
moartă.
„Cu suflet ales…” Sufletul lui Marc se trage dintr-un
mincinos…
„Niciodată!…”
============
1 Cuvintele pe care papa Pius al VII-lea! le-a spus lui
Napoleon cînd acesta l-a vizitat la Fontainebleau, unde Pius al
VII-lea era ţinut prizonier, deoarece nu voia să renunţe la
suveranitatea deplină a bisericii catolice în chestiunile bisericeşti.

Ştie, simte, recunoaşte acum în sine minciunile lui, se

surprinde cînd repetă gesturi, intonaţii, pe care le-a luat de la
celălalt. Îşi aminteşte că le-a dat drept ale lui, mai-nainte de a-şi
da seama de existenţa modelului pe care îl imită. Degeaba
respinge moştenirea acestui om. O poartă în sine.
„Niciodată, niciodată! Nu e nimic între noi! N-am nimic de la
el! Dacă, împotriva voinţei mele, sînt o imitaţie a lui, dacă el se
repetă în mine, dacă îl reîncep
— Mă ucid!”

Rătăci cîteva ceasuri, rupt de oboseală, fără să mănînce

nimic. Venise noaptea. Nu se gîndea să se întoarcă: cum să se
arate acasă? Să-şi mărturisească dezamăgirea?
Pe lîngă el trecu un invalid, cu faţa mutilată, cu ua ochi
scurs, cu ua obraz sfîrtecat, parcă ar fi fost ros de plumb topit. O
femeie simplă, cu părul cărunt, îl ţinea de braţ, îl dezmierda cu
privirea drăgăstoasă şi îndurerată; rănitul se strîngea lîngă ea.
Şi, în mintea înfierbîntată a lui Marc, se ivi ea: mama.
Imaginea ei mîndră şi tăcerea ei, viaţa de suferinţă şi de patimi
neprihănite, sufletul ei neatins, fără minciună, dispreţul ei pentru
cuvinte, adîncurile singurătăţii ei fără tovarăş şi voinţa ei de
neclintit, de care se lovise el, pe care o blestema, iar astăzi o
binecuvînta, nezdruncinata lege a adevărului care o călăuzea. Ea
creştea în faţa omului pe care-l recunoscuse şi-l renegase, omul
mulţimii. Iar acum înţelegea, adora patima geloasă cu care îl
refuzase tatălui, nedreptatea ei.
„Nedreaptă! Nedreaptă! Îţi sărut mîinile… Fii binecuvîntată!”
Şi amintirea asprimii, pe care i-o arătase cu o scară înainte,
în dimineaţa aceea, îl lovi în faţă. O porni din nou cît îl ţineau
picioarele. Spre ea. O făcuse să sufere. Avea de gînd să-şi repare
greşeala. Slavă domnului, avea vreme!

Ajunsese în capul scării. Portarul îl opri:

— Era cît paci s-o păţim! Mama dumitale e rănită…
Nu mai ascultă nimic. Urcă cîte patru trepte deodată.
Îi deschise Sylvie. Avea faţa aspră. El spuse cu răsuflarea
tăiată:
— Ce-i cu mama?
Sylvie răspunse:
— Te-ai hotărît să vii acasă? Te-am aşteptat toată ziua.
Marc o dădu la o parte fără s-o ia în seamă şi intră. Deschise
uşa spre camera Annettei. Ea era culcată, cu capul bandajat.
Marc scoase un strigăt. Văzîndu-i spaima, Annette se grăbi să-i
spună:
— Nu-i nimic, dragul meu. Am fost o proastă. Am căzut.
Dar Marc, cuprins de spaimă, o atingea cu mîinile tremurînd.
Sylvie îl dădu la o parte:
— Haide! Las-o-n pace! N-o tulbura!
Şi, cu ciudă în glas, îi povesti ce se petrecuse. Cu privirea
aţintită pe faţa fiului ei, Annette dregea povestirea, căuta să arate
că întîmplarea a fost neînsemnată, încerca să glumească,
învinovăţea.

(Iată ceea ce nu-i spuse:)

După plecarea fiului ei, se simţise năucită. Îşi tot spunea: „O
să mă părăsească”.
Nu mai avea speranţă. Ca să poată aştepta pînă seara, se sili
să lucreze. Spuse: „Fie că mă părăseşte, fie că nu, eu nu mă voi
părăsi”.
Cu toată oboseala, se apucă să cureţe toată casa.
Frecă duşumeaua, lustrui văsăria şi spălă geamurile ferestrei
deschise, ce dădea în stradă. Fixă perdelele. Să fi alunecat scara?
Să fi avut o sincopă de cîteva clipe? Fie din prea multă oboseală şi
frămîntare, sau poate într-una din acele ciudate pierderi de
conştiinţă, care! se întîmplau cîteodată fără să-şi dea seama, atît
erau de rapide, se trezi pe duşumea. Ar fi fost azvîrlită în stradă,
dacă scara, alunecînd, nu s-ar fi învîrtit şi ar fi închis fereastra, al
cărei geam se spărsese. Fruntea şi mîna Annettei sîngerau şi, cînd
vru să se ridice, simţi, din pricina durerii din gleznă, că-şi
scrîntise piciorul drept. La zgomotul bucăţilor de sticlă care
cădeau în strada, portăreasa veni sus. O chemară pe Sylvie.
Oricît de aspră ar fi fost lovitura fizică, era mai puţin grea
pentru Annette decît supărarea. N-ar fi trebuit tocmai în ziua
aceasta să aibă un accident. Nu voia să aibă nevoie de ajutor şi,
mai ales, nu voia să pară că cere mila lui Marc;! s-ar fi părut odios
şi înjositor – şi pentru el şi pentru ea. Îşi încorda energia ca să
stea în picioare. Dar o sfîrtecă durerea, îi veni ameţeala. Trebui să
se lase aşezată în pat. Se simţea umilită. Repeta: „Ce-o să spună
despre mine cînd se va întoarce?”
Şi, pentru că suferinţa te face mai puţin stăpîn pe tine,
Annette o lăsă pe soră-sa să-i smulgă taina chinului ei. Sylvie află
că Marc plecase să-şi regăsească tatăl. Nu voia să-şi mai aducă
aminte că ea făcuse legătura între cei doi. Socotea că Annette
fusese proastă, destăinuindu-i totul fiului ei. Dar n-avea rost să
se răstească acuma la ea. Supărarea! se întoarse împotriva lui
Marc. Ca şi Annette, era sigură că băiatul le va părăsi. Îl ştia
egoist, vanitos, gata să-i jertfească pe alţii pentru plăcerea sa.
Asta n-o împiedica să-l iubească. Ba îl iubea încă şi mai tare. Se
recunoştea într-însul. De aceea nu voia să-l ierte. Nu-l va ierta
niciodată, dacă le va părăsi. Dacă? Le şi părăsise! Dacă întîrzia
astfel, nu era oare limpede că a rămas la Brissot, că ia masa cu
el? Nu admitea nici o scuză, nici o altă posibilitate. Ea singură era
mai nedreaptă decît Annette şi Marc împreună.
Acum, cînd Marc se întorsese, duşmănia ei apărea în fiecare
privire, în fiecare cuvînt. Puţin răbdător, Marc se zburlea –
duşmănos faţă de această duşmănie. Dar Annette, plină de
umilinţă, se gîndea numai să fie iertată. S-ar fi spus că din vina ei
stătea în pat. Tonul Sylviei o rănea mai mult chiar decît pe Marc.
Ii închise gura:
— Haide, spuse ea, destul! Destul am vorbit despre mine! N-
are nici o importanţă.
 Dar ce avea importanţă? Marc ştia. Annette, de asemenea.
Sylvie ştia şi ea. Dar se încăpăţîna să stea. Şi Marc nu voia să
vorbească cît timp Sylvie se afla acolo. Annette o ruga din ochi.
Sylvie se prefăcea că nu pricepe. Şi, deodată, aruncă şervetul din
mînă, se sculă fără o vorbă şi plecă.
Mama şi fiul rămaseră singuri. Aşteptau. Cum să înceapă?
Cu ce? Marc o privi pe Annette. Ea se ferea de ochii lui, nu voia
să! se vadă teama din privire. Nu voia să-i înrîurească prin nimic
hotărîrea.
Marc umbla încoace şi încolo prin odaie. Îşi ţinea răsuflarea
înainte de a începe să povestească prin tot ce trecuse în ziua
aceea.
Se mai uită o dată la mama lui, care, nemişcată, privea ţintă
pe fereastra din faţa patului. Se opri. Se duse drept spre ea, căzu
în genunchi şi, cu gura apăsată de cearşaf, sărutînd genunchii
ascunşi, întinzîndu-şi braţele deasupra Annettei, spuse:
— Eşti tatăl şi mama mea.

Annette se întoarse spre zid şi izbucni în plîns.

EPILOG

„Stăpîneşti corabia Omenirii,

Străbate deci fluviul Durerii!
Nechibzuitule, nu-i timpul să dormi!”

Zăgazurile erau larg deschise, vinele omenirii rupte.

Recrutările se înteţeau. Plecaseră cei de douăzeci de ani. Erau
chemaţi cei de nouăsprezece. Cei de optsprezece urmau să ţie
chemaţi în curînd. Venea rîndul lui Marc.
Şi mama şi fiul gîndeau amîndoi la acelaşi lucru. Dar nu
spuneau nimic. Annette nu se temea numai de război. Se temea
de tăcerea lui Marc. Se temea să afle ce gîndeşte el. Ii era frică,
pentru ca bănuia ce gînduri ascunde.
Cui să-şi destăinuiască temerile? Dacă ar fi fost vorba doar
de ea, le-ar fi ţinut închise în sine. Dar era vorba de Marc. Cui să-i
ceară sfaturi? Sylviei? De la primele cuvinte, Sylvie începu să
strige ca de obicei:
 — Războiul? O să se sfîrşească pînă în şase luni. Nemţii sînt
la capătul puterilor.
Annette răspunse:
— Aşa spui la fiecare şase luni.
— De astă dată e adevărat, rosti Sylvie plină de siguranţă.
— încrederea ta nu mi-e de ajuns, răspunse Annette.
— Nici mie, spuse Sylvie, fiindcă e vorba de Marc. Cît era
vorba numai de alţii, ne puteam înşela. N-avea urmări grave. Dar
pentru băiatul nostru, orice greşeală e o crimă. Ai dreptate! Dac-
ar mai ţine războiul! Poţi să ştii cu dobitocii ăştia? Cînd totul pare
că s-a sfîrşit, o iau de la început. Acum au intrat în horă şi
americanii. După aceea au să înceapă chinezii şi papuaşii. Ei! Să
joace cît le place! Dar Marc al nostru n-o să intre în hora lor!
— Cum asta?
— Habar n-am. Dar n-o să pună mîna pe el. Primim ca
războiul să ne răpească bărbaţii, prietenii, amanţii. Şi-au trăit
traiul! Dar copilul nostru – e al nostru, e pentru noi. Îl am, îl ţin, îl
păstrez!
— Toate mamele îşi dau fiii.
— Dar eu mu mi-l dau pe al meu.
— Al tău?
— Al nostru. Pe din două!
— Spune-mi cum, prin ce mijloace.
— Sînt o mie de mijloace.
— Spune-mi şi mie unul măcar.
— Nu ne lipsesc prietenii. Philippe Villard al tău… Acum e
general medic, inspector general de armată. Nu-i va fi greu să-l
pună la adăpost.
— Doar nu-ţi închipui că i-o voi cere?
— De ce nu? Îţi vine greu s-o faci? Înfumurato! Eu aş face
altele şi mai şi! Dacă ar fi nevoie să-mi scap băiatul, crezi că aş
şovăi să mă dau trecătorilor?
— Nu există mîndrie dreaptă sau nedreaptă, spuse Annette,
pe care să nu fiu gata s-o calc în picioare pentru fiul meu! Dar
pentru fiul meu, pentru binele lui.
— Asta nu e pentru binele lui?
— Nu poate fi spre binele lui ca eu să mă necinstesc. Pentru
că eu sînt el. Nu mi-ar ierta-o. Şi nu mi-aş ierta nici eu să fac un
gest care să-l umilească.
— Dacă-l salvezi, înseamnă că-l umileşti?
 — Dacă m-ar salva cineva astfel, aş fi umilită.
Sylvie se înfurie:
— Ce fel de mamă eşti tu? Mie nu mi-ar mai păsa dacă s-ar
simţi umilit, dacă nu m-ar ierta! Numai să-l pot scăpa. Ei bine,
dacă n-o faci tu, o s-o fac eu.
Annette strigă:
— Te opresc!
— N-ai cum să mă opreşti.
— Ah! spuse Annette. Crezi că-i de ajuns să-l scapi de
primejdie?
— Dar de ce te temi?
Annette se temea că Marc va căuta primejdia.

Marc se închidea în casă cu cărţile şi cu gîndurile lui. Cu

toată intimitatea caldă care unea acum inima fiului cu a mamei,
Marc petrecea zile întregi în camera lui, fără să vorbească cu
nimeni. Şi Annette îi respecta singurătatea. Aştepta ca el s-o
cheme. Îşi dădea seama de prefacerea adîncă ce se petrecea într-
însul. O muncă de coacere şi de purificare. Criza celor patru ani
îşi găsea dezlegarea.
Marc se înverşunase să împingă pînă la capăt necruţătoarea
cercetare lăuntrică. Se judecase şi pe sine, ca şi pe ceilalţi – fără
milă. Ca să se poată smulge imboldurilor aprinse ale firii sale,
care se împotrivea, îşi impusese o disciplină aspră: viaţă strictă,
gîndire strictă. Ultimele lupte pe care le dăduse nu fuseseră cele
mai puţin grele. De pe urma lor rămăsese rănit şi doborît, de
parcă ieşise dintr-o baie fierbinte de ruşine. Se simţea ca după o
criză de conştiinţă. Dar din cenuşă se desprinsese sîmburele tare,
dens, care nu se mai putea strica.
Cernuse toate gîndurile ce-i frămîntau mintea lui de
adolescent, copt prea repede: gîndurile din cărţi, gîndurile
filozofilor, ale corifeilor generaţiei sale. Puţine şi cu greu
rezistaseră judecăţii. Cîteva rămăşiţe. Totul era vorbă. Nimic nu
era carne. Nici una dintre aceste Vorbe nu devenea faptă. În afară
de una singură, de fier topit şi ciocănit, produsă de vîrsta
maşinilor, care făcea din omenire tot o maşină fără libertate, unde
o clasă socială zdrobeşte pe alta, orbeşte, ca un mai. Nici un act
nu e liber. Nici un act nu porneşte din suflet. Nici un suflet liber
nu trece la act. Nici o voinţă nu se desprinde ca fulgerul din norul
gîndului şi din masa aglomerată a materiei în mişcare.
Dar focul aleargă pe sub nori, aleargă pe sub scoarţa rătăcită,
prin aer, prin pămînt şi prin apă.
Într-o seară, puse mîna pe o partitură de Haendel (citea
cărţile sfinte prin mijlocirea muzicii lui). În Israel, citi aceste
cuvinte: Er sprach das Wort1.
Marc auzi cuvîntul.

Casa îşi pierde sîngele picătură cu picătură.

De patru ani, setea de cîştig îl cuprinsese pe cîrciumarul de
la parter (bodegă şi depozit de lemne), pe Numa Ravoussat. Îşi
hrănea bine pofta de cîştig. Era căptuşit cu un strat întreit de
slănină. Stacojiu, asudat, strigînd, tîrîndu-şi papucii, Numa crăpa
de bani şi de sănătate. Acum, cînd îşi făcuse suma, aştepta doar
întoarcerea fiului său, ca să se retragă pe moşiile cumpărate – aşa
cum făcuse Filopoemen2. Dar fiul nu se mai întoarse. Într-o zi,
corpul lui Clovis rămase agăţat de sîrma ghimpată. În dimineaţa
cînd sosi ştirea, se auzi în toată casa un muget de bou doborît de
un măcelar stîngaci. Zadarnică fusese osteneala, zadarnici banii
cîştigaţi! Un atac de apoplexie îl fulgeră pe cîrciumarul cel gras.
Apoi, cu limba cleioasă şi cu un ochi strîmb, se puse din nou pe
picioare. Dar nu! se mai auzea gura. Polobocul se scursese.
Apoi, veni vestea morţii blîndei Lydia, secerată de epidemia de
gripă la spitalul din Artois, unde îngrijea răniţii sub
bombardamentul încrucişat al celor două armate. De multă vreme
aşteptase ceasul acesta! Se dusese să-şi întîlnească logodnicul.
Vai! de-ar fi crezut ceea ce voise să creadă! Dar nu e totul să vrei,
cum
=========================
1 În limba germană in original : Rosti cuvîntul.
2 General grec (253-18} î.e.n.).

socotesc bieţii oameni! Voinţa deschide uşa primei cămări a

sufletului, dar se opreşte în faţa celei din urmă. Şi doar aceasta
singură are preţ pentru sufletele alese! Doamne! De-ar putea
măcar fi sigură de existenţa iadului, în care să ardă pentru
veşnicie împreună cu cel iubit! Fusese oare gingaşa floare a
trupului ei înapoiată astăzi pămîntului? Oare din carnea ei nu se
va plămădi carnea altor flori, pe care din nou le vor paşte dinţii
morţii?
După aceea, veni rîndul lui Cailleux (Hector) fiul, care se
reîntoarse rănit, glorios, fără nas şi fără falcă. (Statul îi dăduse cu
dărnicie alta brevetată, garantată pe doi ani, poate pe trei, cu
condiţia ca Hector să fie păstrător.) Ii tremurau mîinile şi! se
clătinau picioarele, ca la un copil care învaţă să umble. Dar era
decorat. Maică-sa îl înfăşa cu privirea ei plină de milă, totuşi
fericită şi mîndră. El se rezema de braţul bătrînei, cînd ieşeau
şontîc, şontîc, să-şi facă iar plimbarea obişnuită. O scoteau greu
la capăt. Dar familia Cailleux, mama şi fiul, socoteau că au avut
mare noroc.
Joséphin Clapier, ajuns inspector al stării de spirit din dosul
frontului, îşi cheltui preţioasa lui sănătate şi chiar raţiunea în
acest nobil serviciu comandat. Cusurul renegaţilor este
exagerarea. Tot umflîndu-se în pene cu noua lui misiune şi vînînd
pe foştii lui tovarăşi din ajun, vînînd credinţa şi doctrinele
pacifiste, care fuseseră şi ale lui, Clapier sfîrşise prin a striga că e
persecutat. Aşa gîndea atunci cînd acei pe care-i urmărea nu-i
răspundeau la salut şi-i întorceau spatele. Zbiera că, insultîndu-l
pe el, insultă patria. Era lucru primejdios pentru ceilalţi. Era
primejdios şi pentru el. Mergea cu paşi repezi pe drumul
balamucului.
Brochon înflorea, păzind mereu casa, şi era numit, prin
antifrază, ca şi Eumenidele1 paznic al păcii.
==================
1 Sau Eriniile, zeităţi, în mitologia greacă, a căror atribuţie
era să-i pedepsească pe ucigaşi. Numele lor înseamnă
„binevoitoarele”; li se spunea astfel pentru a fi îmbunate.

Trecînd prin faţa lojii portarului, Marc îi spunea mamei sale:

— Te-ai crede în cimitirul Père-Lachaise. Vezi paznicul
cimitirului? Haide, mamă, să ne întoarcem la porumbarul nostru!
— Să ne întoarcem, porumbelule! răspundea Annette
zîmbind.
În cuvinte învăluite îşi împărtăşeau unul altuia tristeţea. La
Annette era amestecată cu milă. La Marc, plină de scîrbă şi
pentru vizuina lui Pelifem1 – casa, oraşul, întreaga lume, în care
fiecare dintre cei închişi aştepta cu răbdare să-i vină rîndul de-a fi
mîncat.
— Acum e rîndul meu, spunea Marc.
Annette îl prinse de braţ.
— Nu! Nu spune asta!
Apoi îi păru rău că nu-l lăsase să vorbească. Pînă la urmă
trebuia să afle ce plănuieşte el.

Marc o privea în tăcere. Stătea în cameră aşezat pe un

taburet mic, la picioarele ei, cu braţele în jurul genunchilor lui
strînşi. O privi ţintă vreme îndelungată, cu ochi hotărîţi. Iar ea îl
mîngîia cu ochii. Doamne! Cît îl mai iubea! Dar Marc nu va mai
abuza. Annette era bogăţia lui.
Îi zimbi şi spuse:
— Ciudat! Nici unul, nici altul n-am fost pacifişti înainte de
război.
— Nu spune vorba asta, zise Annette.
— E drept. Au necinstit-o. Toţi cei ce-o aveau pe buze înainte
s-au lepădat de ea.
— De-ar fi avut măcar sinceritatea să se lepede de ea! Dar
după ce-au trădat-o, tot se mai împăunează cu ea.
— Lasă-i să păstreze vorba! spuse Marc. Dar noi, care ne
lepădăm de război, noi nu eram împotriva lui.
==================
1 Ciclop, în mitologia greacă.

Îmi amintesc că la început mă bucura. Iar tu îl acceptai. Ce

ne-a schimbat oare?
— Laşitatea războiului, spuse Annette.
— Minciuna lui, spuse Marc.
— Cînd am văzut, spuse Annette, dispreţul faţă de cci slabi,
faţă de prizonieri, faţă de cei dezarmaţi, de suferinţa omenească,
de simţămintele sfinte, cînd am văzut cum sînt exploatate
instinctele josnice, cînd am văzut apăsarea conştiinţelor, frica de
părerea altora, oile travestite în eroi şi care ajung eroi din spirit de
turmă, cînd i-am văzut pe oamenii de treabă siliţi să ucidă, pe cei
mulţi şi slabi, care nu ştiu de sine şi se lasă duşi de o mînă de
ticăloşi – mi s-a făcut greaţă de ruşine şi durere.
 — Cînd am văzut, spuse Marc, cum îşi ascunde rîtul războiul
josnic, ceata de măşti, paiaţele hrăpăreţe ale Dreptului, care, pe
ascuns, scotocesc prin buzunarele oamenilor groaznica sclavie a
celor care îşi închipuie că ne înşală cîntînd cuvîntul dogit de
libertate, eroismul lor făţarnic – le-am rîs în faţă!
— Nu-i stîrni! spuse Annette. Ei sînt cei mulţi.
— Tocmai! Un milion de fricoşi împreună înseamnă cel mai
fricos tiran.
— Nu ştiu ce fac.
— Să fie ţinuţi în lanţuri pînă ce vor afla!
— Eşti prea aspru, băiete. Trebuie să ne fie milă. Sînt în
lanţuri! Totdeauna au trăit în lanţuri. Asta e marea înşelătorie a
aşa-zisei democraţii. Li se spune că sînt poporul suveran şi ei o
cred. Şi sînt mînaţi ca vitele la tîrg.
— Nu poate să-mi fie milă de Prostia Suverană.
— Cel mai prost dintre ei îmi e frate.
— Vorba asta, frate, nu înseamnă nimica! Mi-e frate şi cîinele
care scormoneşte pe stradă în mormanul de gunoi. Dar ce
asemănare există între mine şi el?
— Viaţa.
— Da, ceea ce moare. Dar asta nu-i de ajuns.
— Dar ce mai există în afară de ea?
— Tu mă întrebi asta, tu, care ai altceva? Ceea ce viaţa, nici
moartea nu pot atinge: grăuntele veşniciei.
— Dar unde e acest grăunte? Din păcate, nu cunosc nimic
veşnic în mine.
— De nu s-ar afla în tine, n-ai face tot ce faci, n-ai fi tot ce
eşti.
— Copilul meu, eşti prea învăţat pentru mine. Eu fac ce simt.
O fac cinstit, şi mă înşel adesea. Dar mărturisesc că, la vîrsta
mea, încă nu înţeleg ce fac. Şi poate că n-am nevoie să înţeleg.
— Dar eu am nevoie să înţeleg. Am nevoie să văd unde
umblu, ca să ajung unde vreau.
— Ca să vrei să mergi pe drumul care ţi-e hărăzit.
— N-are a face! Vreau să văd!
— Ei bine, ce vezi? Ce vrei? Unde mergi?
Marc nu răspunse.
Annette îşi adună curajul şi întrebă cu glasul sugrumat:
— Dacă războiul ar veni să te ia, ce i-ai spune?
— I-aş spune: „Nu!”
 Annette se aştepta la această lovitură. Şi, totuşi, în clipa cînd
o primi, întinse mîinile, de parcă ar fi încercat prea tîrziu să se
ferească.
— Asta nu!
Marc spuse liniştit:
— Vrei să răspund: „Da”?
Annette se împotrivi:
— Nici asta!
Marc îşi privi mama, care se zbătea neputincioasă (totuşi de
multă vreme ar fi trebuit să fie gata să dea răspunsul). El aşteptă
cu respect şi milă ca Annette să-şi orînduiască gîndurile. Dar, în
loc să aducă argumente, ea se lăsă pradă unei tulburări pătimaşe.
— Nu! Nu! Nu hotărî nimica! Incă nu poţi să ştii şi să judeci
singur! Aşteaptă! Ar fi o crimă să-ţi pui viaţa în joc pentru o
tăgadă grăbită de copil care încă n-a trăit.
— Dar tu, care ai trăit?
— Eu sînt femeie, nu ştiu, nu sînt sigură, nimeni nu m-a
călăuzit, mi-am urmat doar instinctul şi inima. Nu e de ajuns.
— Nu, nu e de ajuns. Dar ce e de ajuns? La capătul vieţii,
care om va putea spune vreodată că ştie, că e sigur, că a cercetat
totul? E osîndit prin urmare să-şi amîne mereu acţiunile pentru a
doua zi? Amînînd din zi în zi, am ajunge la ziua din urmă
înjosiţi, degradaţi, prostituaţi, cum se întîmplă cu marca mulţime
a celor vii. Cînd voi avea oare drept să exist?
Annette nu voia să înţeleagă. (Înţelegea prea bine!)
— N-ai dreptul să te nimiceşti!
— Eu nu vreau să nimicesc. Vreau să clădesc.
— Ce să clădeşti? Şi pentru cine?
— Mai întîi pentru mine. Să clădesc o casă curată, în care să
pot răsufla în voie. N-aş putea suferi să trăiesc, ca ceilalţi, într-o
băltoacă plină de minciuni. Şi, apoi, adineauri cînd ţi-am vorbit,
am exagerat puţin. Tu spui că sînt aspru. Sînt. Trebuie să fii
aspru, dacă vrei să te dovedeşti în stare să-i ajuţi pe oamenii de
care ţi-e milă. Şi pentru ei trebuie să clădim casa.
— Nu e treabă de o zi. Ca să clădeşti, trebuie sa exişti.
— Trebuie să existe temelia. Clădirea cea mai înaltă începe cu
o piatră. Eris Petrus1. Eu sînt piatra.
— Eşti Marc. Eşti al meu.
— Sînt din tine. Sînt aşa cum m-ai făcut.
 — Dar mă jertfeşti pe mine. N-ai dreptul.
— Mamă, e vina ta. Ai vrut să fiu adevărat. Să fiu un om
adevărat, un om drept. Nu ştiu dacă voi putea. Dar pot să încerc.
Să vorbim deschis! Tot răul se trage din faptul că nimeni nu
îndrăzneşte să fie sincer dincolo de graniţa unde încep să-i fie
ameninţate interesele proprii şi patimile. Ajunşi la această
graniţă, oamenii găsesc o cale ocolită, se înşală singuri, cum fac
aceşti pacifişti. Tu vrei ca eu să fiu sincer, dar nu cu
====================
1 În limba latină în original : Vei fi Petre (= piatră).

preţul fericirii mele şi al fericirii tale, E bine aşa? E cinstit?

Annette se încăpăţînă:
— Da!
— Cum? E cinstit?
— E bine.
El îi cuprinse mîinile, care încercau să se tragă deoparte. Dar
Marc avea braţe puternice.
— Uită-te la mine! Nu spui ceea ce gîndeşti! Vreau să mă
priveşti. Răspunde-mi! Greşesc? Dintre noi doi, cine vorbeşte
cinstit? Tu, sau eu?
Annette lăsă capul în jos şi spuse:
— Tu.
Dar îndată după aceea strigă:
— E o nebunie. Nu vreau!
Pînă la urmă găsise argumentele. Încercă să discute:
— Să fim cinstiţi înseamnă să spunem deschis fiecare gînd,
să. Nu înşelăm pe nimeni, să nu ne înşelăm mai ales pe noi
asupra a ceea ce credem. Dar nu înseamnă să facem un lucru cu
neputinţă: să acţionăm totdeauna numai aşa cum credem. Numai
spiritul nostru e liber. Trupul ne este înlănţuit. Sîntem înşurubaţi
într-o societate. Ne conduce o orînduire. N-o putem nimici, fără să
ne nimicim şi pe noi. Chiar cînd e nedreaptă, n-avem altă cale
decît s-o judecăm. Dar trebuie să ascultăm.
— Mamă, te lepezi de viaţa ta. Crezi că nu-ţi cunosc revoltele,
luptele, felul cum n-ai putut suferi nedreptatea nici faţă de tine,
nici faţă de alţii? Draga mea neascultătoare! Dacă n-ai fi fost aşa,
nu te-aş iubi atît!
— Nu, nu mă lua drept pildă! Ah! Asta e pedeapsa mea! Nu e
drept. Ţi-am spus-o, o ştii, am trăit orbeşte, şi n-am avut drept
călăuză decît un simţămînt înnăscut, decît patimile de femeie şi o
inimă prea exaltată, care tresare în noapte la cea mai mică
atingere. Un bărbat – bărbatul pe care l-am făcut – nu trebuie să
se modeleze după o femeie. El poate şi, prin urmare, trebuie să se
desprindă de natura tulbure, trebuie să vadă şi mai limpede, şi
mai departe.
— Aşteaptă! O să ajungem în curînd la asta. Şi cînd vom h
ajuns, poate că-mi vei cere să ne întoarcem înapoi. Acum, spune-
mi: îţi pare rău de „neascultările” tale?
— Fiecare dintre ele a fost o înfrîngere.
— Dar mărturiseşte că fiecare înfrîngere a fost o eliberare.
— Ah! N-am izbutit decît să schimb lanţurile şi sa mă rănesc.
Lanţurile sînt fără număr. Cînd scapi de unele, te prind altele.
Pesemne că aşa trebuie să porţi lanţuri.
— Vorbeşti împotriva firii tale. Te văd pilindu-ţi lanţurile pînă
la capătul zilelor tale.
— Dar dacă greşesc? Dacă, împins de instinctul mărginit,
omul e în primejdie ca, zguduindu-şi lanţurile, să-şi facă mai mult
rău şi sieşi şi celorlalţi. Dacă e nevoie să plătim ordinea cu
renunţări?
— Mamă, nu încerca să te foloseşti de cuvîntul egoistului
genial, care punea mai presus ordinea universului decît binele
aproapelui, care prefera liniştea contemplaţiei lui acţiunii
primejdioase împotriva răului din ceasul pe care-l trăia. Ceea ce e
îngăduit lui Goethe, nu ne e îngăduit nouă. Nu ne e de ajuns
ordinea veşnică. Trăim în cea pămîntească. Şi cînd e otrăvită de
nedreptate, avem datoria să spargem geamul, ca să putem
răsufla.
— Ne vom tăia vinele.
— Dacă mă voi prăbuşi lîngă spărtură, ei bine, măcar voi şti
că am făcut o spărtură. Alţii vor putea răsufla mai uşor.
— Copilul meu, tu nu crezi în omenire (mi-ai spus-o de atîtea
ori!). De ce-ţi vine acum în gînd să te jertfeşti pentru ea? N-ai
batjocorit oare de atîtea ori credinţa mea în omenire, biata mea
credinţă, care a primit atîtea lovituri, încît astăzi nu mai este nici
prea mîndră, nici prea sigură de sine?
— Iartă-mă! Pe tine nu te-am batjocorit! Orice ai crede, tu
eşti pentru mine mai presus de credinţele tale. Dar e drept că nu-
mi place „umanitarismul” şi „umanitatea”, nu-mi plac palavrele
astea, ideologiile, iluziile astea verbale. Văd oameni, şi oameni,
văd nişte turme mari care rătăcesc, se strîng la un loc, se lovesc, o
iau la dreapta, la stingă, înapoi şi stîrnesc cu picioarele praful
ideilor. Văd în viaţa lor, în viaţa noastră, în viaţa universului o
tragicomedie, al cărei sfîrşit n-a fost scris încă: scenariul e
alcătuit treptat, e improvizat de voinţele celor care conduc lupta.
Şi eu intru în luptă, am fost însemnat să lupt, pentru că sînt fiul
tău, pentru ca sînt Marc Rivière. Nu mai pot da înapoi. Mîndria
mea e în joc. Şi fie că tabăra din care fac parte va pierde lupta, fie
că nu, o să lupt pînă la capăt, fără şovăială!
— Dar ce e lupta asta? în ce tabără intrăm? în cea a noului?
în cea a vechiului? Cine ştie? Cum sa fii sigur? Poate că trecutul
porunceşte viitorului? Cine să ne lumineze? Adesea, în
singurătatea de gîndire în care trăiam, cînd mă simţeam deodată
sigură de ceva, îmi spuneam: „Cum de sînt sigură? Oare asta nu
înseamnă că gîndul învingător (zeul viitorului) se află în mine?”
Dar, cînd îi vedeam pe ceilalţi oameni, pe celelalte popoare, la fel
de pline de convingere, de convingeri deosebite şi opuse cu ale
melc, de acea credinţă nebună în patrie şi religie, în artă sau
ştiinţă, în ordine sau libertate, şi chiar în dragoste – în care se
istoveşte viaţa oarbă şi dezlănţuită – cum de mai puteam avea
deşertăciunea să-mi spun cu încăpăţînare: „Numai convingerea
mea e bună”?
— Numai convingerea mea e a mea. N-am două convingeri.
— Am toate convingerile celor pe care-i iubesc. Şi asta e
convingerea mea: că-i iubesc.
— Iubeşti oare atîţia oameni? Există atîţia care pot fi iubiţi?
— Iubiţi sau plînşi. E acelaşi lucru.
— Nu vreau să fiu plîns. Vreau altă dragoste, o dragoste care
să aleagă, o dragoste care să prefere.
— Copil crud ce eşti, prea mult te prefer! Aş da tot restul
lumii ca să te păstrez.
— Ei bine, fii cu mine şi fii ca mine: alege! Visezi prea mult.
Pluteşti ca fluxul şi refluxul, care urcă şi care dă înapoi fără să
înainteze. Trebuie să înaintăm cu orice preţ. Să sfărîmăm, pentru
a merge drept pe calea noastră!
— Dar dacă această cale se loveşte de un zid? Dacă ne trezim
singuri? Dacă restul lumii e de cealaltă parte?
— Cel care o ia înainte merge singur. Dar merge singur
pentru că se ştie deschizător de drumuri. Fiecare pas înainte al
omului singur va fi drum pentru lumea întreagă.
— E un crez. Şi există atîtea crezuri, cîţi oameni. Cred mai
mult în oameni decît în crezuri. Aş vrea să-i îmbrăţişez pe toţi
nebunii aceştia cu aceeaşi dragoste iertătoare de mamă.
— Ei nu vor. Nu primesc sînul. Sînt înţărcaţi. Trebuie să
credem, să înfăptuim, să nimicim, să luptăm, dar să înaintăm.
Ştii ce se spune despre patrie: „O tabără în pustiu”. Haidem mai
departe, să ducem mai departe ţăruşii şi pînza cortului!
— Tabăra mea e gata clădită. E legea inimii. Toate îndatoririle
sociale, care se deosebesc şi se tăgăduiesc una pe alta, preţuiesc
prea puţin în ochii mei, faţă de simţămintele sfinte, neschimbate,
veşnice – dragostea, maternitatea. Cel care le jigneşte mă jigneşte
pe mine. Sînt gata să le apăr, oriunde sînt ameninţate. Dar nu
merg mai departe.
— Ei bine! Eu merg mai departe! Cînd îndatorirea socială
ajunge să jignească simţămintele fireşti^ trebuie s-o înlocuim cu
altă îndatorire socială, mai largă şi mai omenească. A venit
ceasul. Trebuie refăcută toată societatea, toată morala cuprinsă în
coduri sau în catehisme: şi va fi refăcută. O cere întreaga mea
fiinţă. Raţiunea noastră, patimile noastre se împotrivesc greşelii
apăsătoare a unui contract social, depăşit astăzi. Atîtea dintre
marile forţe, care zbuciumă inima oamenilor şi pe care le
condamnă legile, devin suferinţă şi, cîteodată, chiar crimă, doar
din pricina neomeniei legilor şi a unui sistem ce impune naturii
un cadru ajuns instrument de chin. Mii de tineri au primit
războiul ca pe o eliberare. Inima mea a tresăltat sălbatic la
vederea lui, deoarece nădăjduiam că războiul ne va desprinde
trupul din lanţuri. Ne sugrumau gînduri şi convenţii îmbătrînite,
bunăstarea putredă şi plictiseala de moarte, spoită cu un idealism
greţos, şters şi făţarnic – pacifismul vostru de atunci,
umanitarismul vostru. Toate acestea ciunteau natura, ucideau
bucuria noastră de viaţă, instinctul puternic, sănătos şi sfînt
Sanctus. Am crezut că cingătoarea aceasta blestemată se va rupe.
Nenorociţii de noi! Ni se oferea drept eliberare doar războiul
scîrbos, prin care să ne înfundăm în suferinţă şi moarte, ca nişte
fiinţe josnice şi fără rost! Şi cingătoarea s-a strîns mai tare,
tineretul nostru e înlănţuit, stă în picioare, încovoiat, într-o cuşcă
asemeni celei a lui La Balue1! Şi trebuie să sfărîmăm, să
sfărîmăm orînduirea moartă şi ucigaşă, potrivnică firii, acea
ordine mai falsă decît dezordinea. Trebuie s-o sfărîmăm, ca să
clădim o ordine mai înaltă, mai vastă, pe măsura oamenilor care
se ivesc, care s-au ivit – pe măsura oamenilor: a noastră! Aer! Mai
mult aer! Să lărgim binele şi răul! Au crescut împreună cu noi.
Unde-i vezi tu pe oamenii aceştia? Eu nu-l văd lîngă mine
decît pe copilul meu. Şi mă tem pentru viaţa lui. De ce i-am dat
viaţă în vremurile astea aspre?
— Să nu-ţi pară rău! Să nu mă plîngi! E o furtună. Trăiască
vîntul! Şi îţi mulţumesc ţie, care mi-ai dat plămîni
=====================
1 Jean La Balue, cardinal, duhovnic şi ministru al XI-lea.
Drept pedeapsă pentru faptul că urzise un complot a fost închis
vreme de unsprezece ani într-o cuşcă de fier.

şi aripi! îţi aminteşti de Ultimul Viking1 de pescarul

norvegian, a cărui epopee modernă am citit-o împreună? Cînd, la
sfîrşitul cărţii, scapă de la moarte şi se îndepărtează de furtunile
insulelor Lofoden, ca să trăiască în aerul nemişcat al oraşelor, nu
mai poate fi fericit. Aşa e! Prefer să fac parte din generaţia mea,
decît din a ta. Generaţia ta visa fără vlagă un progres rece,
omenesc. Pe fundalul acesta, prezentul se zărea cenuşiu, searbăd.
Clasa privilegiată se bucura de el fără multă plăcere, din vîrful
buzelor. Erau palide bucuriile, palide durerile, ironia şi blîndeţea
erau monotone. Peste tot, plictiseală. Pentru cei care se trudeau
dedesubt – pentru noi – exista numai veşnica roată de învîrtit în
noapte. Astăzi suflă uraganul, casa s-a dărîmat. În pivniţa
noastră, o dată cu vîntul, a intrat şi lumina zilei. Dintr-o clipă
într-alta clădirea şubredă poate să se prăbuşească peste noi. Ştim
asta; dar printre crăpături se vede cerul, se văd norii în zbor, se
simte vîntul. Şi, la marginea prăpastiei absurde şi măreţe, trăim
din plin, fără iluzii asupra vieţii şi a oamenilor, asupra clipei ce
vine. Fie că totul va ţine, fie că se va nărui, noi clădim pe umerii
noştri un univers de o zi.
— „Noi”? Cine i-a văzut pe aceşti „Noi”? Unde sînt? Cine sînt?
— Cel dintîi care va acţiona. Ceilalţi se vor naşte dintr-însul.
— Dar el va muri.
— Da.
— Nu vreau să fii tu acela!
— Adineauri ai vorbit de maternitatea care visează să
cuprindă pe toţi fiii oamenilor. Iată cum poţi s-o foloseşti! Dă
altora dragostea pe care o ai pentru mine!
— M-am lăudat! Nu pot! Ah! Cine a putut-o vreodată? Ar fi
neomenesc. Îi iubesc pe ceilalţi în tine. Te iubesc pe tine în alţii.
Pe tine te căutam în ei, atunci
=======================
1 Roman al scriitorului norvegian Johan Bojer (n. 1872).

cînd îmi lipseai. Iar acum, cînd te am, să te jertfesc? Nu mai

am nevoie de ci. Tu eşti universul meu.
— Dar universul se mişcă: are calea lui. Trebuie să-l urmezi
împreună cu mine. Chiar dacă duce la crucificare. Aminteşte-ţi de
Mater Dolorosa!
— Nici ea n-a vrut. A fost silită.
— Toţi sîntem siliţi; şi tu şi eu.
— De cine?
— De legea firii noastre.
— De ce s-o sufăr, dacă e împotriva mea? Mă revolt, o azvîrl
ca şi pe celelalte legi.
— Nu vei putea. N-ai fi sinceră.
— Ei bine, o să mint!
— Nu vei putea. Iar eu nu vreau.
Îşi privi mama, se opri, apoi spuse (glasul îi tremura):
— Vezi tu, mamă, sînt două lucruri pe care nu le-aş vrea: să
nu fiu sincer şi să nu fiu curajos. Poate… (Şovăi.) Poate pentru că
nu sînt curajos şi pentru că mint…
Annette îi cuprinse faţa în mîini.
— Tu minţi?
El închise ochii şi spuse în şoaptă:
— Da. Căci, în adîncul sufletului, mi-e teamă.
Annette îl strînse în braţe. El se lăsă cuprins, fără a face vreo
mişcare. Rămaseră aşa – obrazul fiului se sprijinea de pieptul
mamei. În slăbiciunea lor, fiecare se simţea puternic prin
slăbiciunea celuilalt.
Marc se desprinse şi-i spuse Annettei:
— Orice ai face, tu nu poţi să minţi!
— Mă înşel pe mine.
— Tu nu te înşeli. Te laşi înşelată.
— Se pot cunoaşte vreodată vicleşugurile gîndului? Nu m-am
minţit de atîtea ori singură?
— Ai făcut-o pentru că nici un om nu poate trăi cu totul în
afara minciunii.
— Dacă minciuna ar pieri cu totul din viaţă, n-ar pieri şi
viaţa? Nu întreţine ea Iluzia cea Marc?
— Dacă viaţa nu se poate lipsi de minciună, dacă, e Iluzia cea
Marc, înseamnă că nu e adevărata Viaţă. Adevărata Viaţă e în altă
parte. Trebuie s-o regăsim.
— Unde e?
— În mine. În tine. În nevoia de adevăr. Cum ne-ar putea
stăpîni această nevoie, dacă n-ar sufla în noi?
Annette se simţea pătrunsă de glasul fiului ei. Dar se
împotrivea din răsputeri. Era vorba de viaţa lui!
— Te rog! Te rog din suflet! Nu-ţi primejdui viaţa în zadar! La
ce bun? Ştii bine că nu poţi schimba oamenii! Orice ai face pentru
ei, vor rămîne aceiaşi: aceleaşi pasiuni, aceleaşi prejudecăţi,
aceeaşi orbire, pe care ei o numesc raţiune sau credinţă şi care nu
e niciodată altceva decît un zid – scoica lor de melc. Au nevoie de
ea ca să trăiască. Nu vor ieşi dintr-însa. Nu poţi s-o sfărîmi. Tu vei
fi sfărîmat. Păstrează-ţi adevărul! Nu-l dezvălui în ochii lor, care
nu pot să-i sufere puterea! La ce bun? La ce bun? Adevărul ucide
pe cei care-l poartă.
— La ce bun? La ce-a fost bună viaţa ta? Oare tu n-ai trăit
după adevărul tău? De cine ai ascultat oare, de adevărul tău sau
de primejdie? Îţi pare rău că ai ascultat adevărul? Răspunde!
Răspunde! Îţi pare rău?
Annette se cutremură. Dar răspunse:
— Nu!
Era deznădăjduită. Se gîndea: „Îl ucid cu mîna mea”.
Fiul ei o privi cu duioşie. Şi, pe faţa lui tînără, se întipări un
surîs grav. Spuse:
— Mamă, nu te frămînta! Poate că n-o să se întîmple aşa,
poate că n-o să se întîmple nimic, poate că războiul o să se
sfîrşească mai înainte. Nu e nimic hotărît. Nu ştiu ce am să fac.
Nu ştiu nimic. Singurul lucru pe care-l ştiu este că, atunci cînd va
sosi clipa, mă voi purta cinstit… Cel puţin, voi încerca… Ajută-mă
şi roagă-te!
— Mă rog. Dar cui?
— Izvorului meu. Sufletului tău. Sînt apă dintr-însul.
 *

După săptămîni întregi de aşteptare şi de griji singuratice (nu

mai pomeniseră de subiectul acesta; dar fiecare se gîndise la el şi,
pe furiş, fiecare cerceta faţa celuilalt; şi, cu urechea îngrijorată,
Annette pîndea vibraţiile aerului, uruitul de avion al ceasului
ucigaş, care va veni să-i răpească băiatul), într-o dimineaţă,
bubuiră tunurile oraşului şi un strigăt urcă din stradă, ca un
flux. Cele două inimi tresăriră mai înainte chiar de-a afla. Şi
Sylvie intră fără suflare, strigînd:
— S-a semnat armistiţiul!
Se strînseră în braţe.
Dar Annette se desprinse, se dădu la o parte şi-şi ascunse
faţa în mîini.
Ceilalţi doi, respectînd vălul cu care ea se acoperea, nu
făcură nici o mişcare ca să-l ridice. Aşteptară în tăcere să-i treacă
tulburarea. Apoi, amîndoi se apropiară drăgăstos de dînsa. Şi
Marc, strîns de ea, o duse cu paşi mărunţi şi o aşeză pe balcon.
Se aşeză lîngă ea. Iar Sylvie, la picioarele lor, ghemuită ca un
Buda, îi privea zîmbind.

Stau toţi trei aşezaţi pe o lume în ruine.

Annette, cu ochii închişi, ascultă clopotele, strigătele,
cîntecele din stradă, simte lîngă obrazul ei obrazul băiatului.
Visează. Visul rău s-a sfîrşit. Visul rău al ameninţării, ce apăsa
deasupra capului drag, şi cel al suferinţei omeneşti, ce apasă
inima. Chinul monstruos, războiul, s-a sfîrşit. Dar nu e sigură.
Încearcă cu sfială gustul aerului. Răsuflă.
Marc se simte şi el uşurat. Văzuse fără bucurie apropiindu-se
ameninţarea. Din mîndrie, n-ar fi făcut nimic spre a se feri de ea.
Dar nu era sigur de puterile şi de credinţa lui. Aude urlînd şi
rîzînd mulţimea. Îşi dă seama că încercarea a fost doar amînată.
Dar, la vîrsta lui, cîţiva ani cîştigaţi înseamnă o lume întreagă!
Soarbe răgazul. Gustă din viaţa care va veni. Visează.
Sylvie îi priveşte cum visează. Ea nu se gîndeşte nici la
trecut, nici la viitor. E dulce clipa de faţă şi bucuria e deplină. Toţi
trei au ajuns la capătul unei călătorii primejdioase, vîslele sînt
lăsate în voie, lîngă barca ce doarme pe marea potolită. Sylvie
visează. Ce seară frumoasă!
Dar casa îndoliată tace. Şi tăcerea ei tragică se deosebeşte
izbitor de petrecerea din stradă, care-şi strigă bucuria.
La etajul al doilea, profesorul Girerd, omul îndîrjit în doliu,
omul de piatră, îşi pavoazează ferestrele. Acum, scopul urmărit
fără preget a fost atins. Şi pustiul vieţii lui nu mai are ţintă. Se
poate prăbuşi. La etajul al treilea, familia Bernardin a tras
obloanele. Tatăl şi fetele sînt la biserică, în umbra unei capele.
Dar mama stă în pat şi se stinge încet. A sosit boala chemată de
mîhnire. Iar Bernardin, care se roagă, nu ştie că în carnea lui
veştedă, ce nu se mai apără, hrăneşte cancerul. Şi la parter,
cîrciuma e plină. Dar Numa nu stă la tejghea. S-a închis în odaia
de alături. E singur şi bea, şi plînge în pahar.
Annette aude cum suie spre ea, în acelaşi glas, doliul şi
durerea vieţilor nimicite, împreună cu bucuria oarbă a
furnicarului. Toţi sînt prinşi, ca şi ea, în reţeaua iluziei. Se afundă
în iluzie cu capul plecat, năpustindu-se spre capa roşie a
matadorului. Pentru unii e. Iluzia drapelului, furia sfîntă a patriei.
Pentru alţii este meteorul credinţei în frăţia omenească, în
dragoste. Şi fiul, care cutează să spună că nu se lasă păcălit de
nimeni, care dispreţuieşte „iluzia cuvintelor”, nu e oare cel mai
amăgit dintre toţi, el, care se arată gata să se jertfească şi să-şi
jertfească mama pentru himera unui adevăr apărat împotriva
tuturor? Ce amăgire mai mare decît patima adevărului! Şi toţi se
îmbată cu fumurile lor. Visează!
Atunci, ca pe un val brusc de aburi irizaţi, ea simţi Visul
universal, în care e cufundată. Îşi ridică o clipă capul deasupra
apei. Se desprinde din îmbrăţişarea vicleană şi violentă. Se va
trezi? O clipă, deşteptarea bate din aţipi înăuntrul visului, în
ascunzişurile mintii, prin crăpătura întredeschisă, se strecoară o
rază de lumină.
Dar simte Ungă obrazul ei căldura celuilalt obraz – carnea,
rodul cărnii ei – pe fiul care o ţine prinsă prin dragoste şi
suferinţă, prin frămîntările viitoare, prin soarta care aşteaptă şi
leagă. („Ştiu. Ştiu…”) Soarta lui Mater Dolorosa… („Nu fug. Iată-
mă din nou!...”)
Îşi îndreaptă din nou ochii asupra lui, asupra fiului ei,
asupra visului drag. Vede din nou cu ochii celor vii. Zîmbeşte şi se
cufundă din nou.
Warte nur1…
 În curînd ne vom trezi.
===================
1 În limba germană în original : Aşteaptă puţin.

MOARTEA UNEI LUMI

PARTEA ÎNTÎI

CEI ŞAPTE CONTRA TEBEI

Fuseseră siliţi să închidă uşa balconului. Vuietul străzii

creştea ca acel al unui puhoi. Treceau vijelii. Urlete, ţipete ce-ţi
sfredeleau urechile, rîsete ascuţite. Prin golurile de tăcere auzeai
tropotul uriaş al mulţimii nevăzute. Dihainia răsufla puţin. Pe
urmă, din trupul ei urca ua muget de taur.
Sylvie nu mai avea astîmpăr. Ii fremătau nările. Plecă,
încercînd să-l tragă după ea ^i pe nepotul său. Spunea că într-o zi
ca asta nu te poţi închide în casă: oricît ai judeca, trebuie să vezi,
să guşti (şi Sylvie nu gusta niciodată nimic pe jumătate…). Dar
Marc refuză atît de furios s-o urmeze, încît se putea bănui că sub
dispreţul lui se ascundeau teama şi dorinţa de-a merge. Petrecuse
toată după-amiaza cu maică-sa, închis în casă, unde umbra lui
noiembrie se furişase devreme. Vuietul de afară se înteţea din oră
în oră. Aşezat pe pat, Marc îşi muşca mîinile. Annette încerca să-
şi dea de lucru degetelor şi gîndurilor; cosea aşezată în colţul cel
mai îndepărtat de fereastră, la lumina lămpii. Dar cînd văzu
tulburarea băiatului, aruncă lucrul din mină şi se aşeză lîngă el,
pe pat. Îi luă mîna, iar el şi-o trase înapoi; îşi întoarse numai, ou
încăpăţînate, faţa spre perete. Annette îl privi cu un zîmbet de
milă, îi sărută gîtul tînăr, sub ureche, şoptindu-i: „Du-te, băieţaş!”
El clătină cu putere din cap. Nu!
Dar cînd se lăsă întunericul şi după ce maică-sa pregăti
masa uşoară de seară, pe care o luară vorbind despre lucruri
neînsemnate, Marc îşi aminti că trebuie să ducă undeva un
răspuns grabnic pentru a doua zi. Annette ascultă cum coborau
paşii lui pe scară; nu s-ar putea spune că nu-i era teamă, dar îşi
zicea: „Mai bine să se ducă şi să-i pară rău că n-a rămas, decît să
rămînă şi să-i pară rău că nu s-a dus”. Se întoarse înapoi lîngă
lampă, cu zîmbetul ei, uşor ironic, pe buze. „Poate că răul cel mai
rău e cel pe care vrei să-l faci şi nu-l faci…”

Marc n-apucă să facă mici trei paşi şi fu înghiţit de vîrtej.

Cutezase să treacă strada ca să ajungă pe celălalt mal al
bulevardului. Cît ai clipi din ochi, fu rostogolit, răsucit, aruncat
dintr-un şuvoi în celălalt, în susul şi ta josul străzii. Înainte de a-
şi fi dat seama, se trezi măturat cu cincizeci de metri mai jos, în
direcţia opusă celei în care voia să meargă. Tîrît şi strivit, lipit de o
grămadă de trupuri care mugeau,! se părea că-i dezbrăcat, trecut
sub tăvălug, prefăcut într-o pastă omenească ce se întindea de la
un capăt la celălalt al bulevardului. Se desprinse, dînd furios din
coate, din şale, din genunchi; dar căzu din nou, turtindu-se în
valul ce urca, lipit de un grup de femei scoase din minţi, care
ţipau de plăcere şi de frică, înghiţind ghionţi brutali, îmbrîncind
«şi ele la rîndul lor cu turbare. Una dintre ele, blondă şi slabă, cu
ochii rătăciţi, cu gura larg deschisă (îi vedeai pînă şi rădăcina
limbii), cu dosul pradă labelor unui bădăran care o frămînta, se
repezi la gura lui Marc, pe care-o înghiţi Într-un sărut plin de
bale. Sîngele băiatului se înfierbîntă
— înşfăcă altă femelă care trecea şi-şi şterse buzele de buzele
ei; şi, tot aşa, îmbrăţişat şi îmbrăţişînd, trecu din braţe în braţe ca
un mic mascul pornit la vînătoare, cuprins de nebunie şi
repezindu-se la toate femeile pe care le întîlnea. Mintea lui se
asemăna cu gloata aceasta în delir, care urla La Madelon1. Îşi
spunea:
„E pace. E pacea mea. E partea mea de pradă”
Şi, fiindcă era mai cult decît ceilalţi, îşi spunea minciuni mai
mari:
— Sărutul meu lumii întregi2!
Ar fi fost vai şi amar dacă lumea nu i-ar fi primit sărutul! Se
ciocni de un alt cocoş vînjos şi voinic, care-i smulse din cioc ciocul
pe care-l ciugulea. Înainte nu ţinea numaidecît să-l aibă; acum se
înverşună. O lovitură sub bărbie îl aruncă ameţit în valul de
oameni care se despică, despărţindu-l astfel de bărbatul al cărui
pumn îl simţea încă în dinţi. Degeaba se repezi ca un turbat să-l
găsească.
Ura care-l ardea căuta răzbunare. Avea nevoie pe loc de
răzbunare, simţea cum plesneşte! Întîmplarea i-o scoase în cale
pe cea mal laşă. Se agăţă de ea fără şovăială.
La cîţiva paşi de el se zbătea o fată. Recunoscu dintr-o privire
că era o mic-burgheză provincială care, la ieşirea din hotel, se
rătăcise pesemne, nimerise în puhoi şi se înecase. Avea o faţă
rotundă, copilăroasă, îngrozita; încerca să scape de valuri şi s-o
apuce pe o stradă lăturalnică: dar valurile îşi rîdeau de ea. Fata
era lipsită de apărare împotriva îndrăznelilor murdare, iar ochii
îngroziţi cereau ajutor. Marc se năpusti la ea ca un uliu mic.
Brazda pe care o taie în mulţime, repezindu-se la pradă, eliberă
potîrnichea; fata o luă la goană prin strada transversală, îngustă,
întunecoasă, povîrnită. El se repezi în urma ei şi o înşfăcă de
şolduri. Simţi sub gheare trupul fraged care gîfîia; îi strivi spatele
de pîntecul lui, prinzînd-o cu mîinile şi picioarele. Fata era gata să
cadă, genunchii i se îndoiau; cu gîtul între umeri, îşi aplecă capul,
pe jumătate moartă de spaimă.
=====================
1 Cîntec foarte răspîndit printre soldaţii francezi în timpul
primului război mondial.
2 Vers din Odă bucuriei de Fr. Schiller, textul Simfoniei a IX-
a de Beethoven.

În lumina ce venea de la o fereastră, Marc văzu gîtul alb şi

gingaş şi-l muşcă. Victima gemu, acoperindu-şi faţa cu mîinile. El
îi smulse de pe faţă degetele încleştate (unul Ieşea dintr-o mănuşă
veche), îi răsturnă capul, îi ridică bărbia şi se repezi lacom la gura
ei. În clipa aceea ii văzu ochii care-l implorau: simţi în inimă o
împunsătură de lance, dar nu atît de iute încît gura lui lacomă să
nu muşte buzele tinere ale fetei, pe care-şi lăsă pecetea. Simţi
sînge pe limbă. Şi, în aceeaşi clipă, în ochii lui, străpungerea
acelei priviri.
Tresări, dădu drumul prăzii care, acum cînd nu mai era
strînsă în menghină, se prăbuşi. Stătea în faţa lui,
îngenuncheată, cu obrazul ascuns în mîini, fără să fie în stare să
ţipe, nemişcată, înţepenită, neavînd decît atîta putere cît îi trebuia
pentru a se împiedica să vadă. Strada era pustie. Înfundătura
unde se oprise dulăul cu prada lui – cei doi copii, era ferită de un
grup de case de bulevardul învecinat, al cărui vuiet de torent
făcea mai puternică tăcerea de alături, asemenea reflectoarelor
care fac noaptea să pară mai neagră în jurul gurii lor de foc. Marc
aruncă o privire tulbure spre trupul de la picioarele lui şi, fără să
se gîndească să-l ridice, o luă la goană.
Rătăci într-un labirint de străzi de la poalele dealului Sainte-
Geneviève, cînd ieşind după vreo cotitură în drumul victoriei
îmbătate, cînd depărtîndu-se de canalul colector, ca un şobolan
care înoată. Tîrziu, izbuti să ajungă iac pe scara casei cufundate
în beznă. În coridorul întunecat al locuinţei de la etajul al cincilea
se zărea o dîră de lumină, sub pragul odăii mamei lui. Se strecură
în pat fără să aprindă lampa. În aşternutul îngheţat, îşi regăsi în
noapte sufletul pălmuit, care părea că-l apucă de gît strigînd: „Ce-
ai făcut din mine?” Căci la el se gîndea, şi nu la fată. Cu pîntecele
lipit de saltea, îşi înfundă gura în pernă. De-abia atunci se văzu în
locul ei, în pielea ei: gîtul ei fraged, corpul acela de fetiţă
pîngărita, violul. Şi cel mai pîngărit dintre cei doi se simţea el.
Aşadar, după toate vorbele mari, după înaltele discuţii avute în
timpul zilei cu maică-sa, după profesiile de credinţă cavalerească
cu care îi pălmuise pe lupii şi vulpile marelui război, pe acei care
sfîşiau lumea cu puterea şi viclenia lor, folosindu-se de masca
dreptului, după toate acestea, se grăbise să-şi fure bucata prin
dreptul forţei şi-şi alesese drept parte ceea ce era mai laş. O re
văzu pe fată îngenuncheată pe caldarîm; azvîrli brusc aşternutul
la o parte; gîndul că fugise ca un hoţ îl ardea, era gata să alerge
spre locul unde-o lăsase. Pentru ce? Ca s-o ridice? Ce idiot! Gol
cum era, se aşeză pe marginea saltelei. Dincolo de perete, maică-
sa se răsucea în pat. Îşi opri răsuflarea şi se culcă la loc. Simţea
intre dinţi gura uscată a fetei. Ii morfoli din nou buzele. Simţi o
nouă pornire spre cruzime. „Oricum, porţi semnul meu! Şi dacă
te-oi mai întîlni, eu am să te recunosc, pe cînd tu nu.” „Ea trăieşte
şi mai judecă.” Gîndul acesta, viaţa aceasta nu le mai putea
îndura. Dac-ar fi ştiut-o moartă! Şi cu iuţeala gîndului care sărea
de la el la lume, fără să înceteze a se învîrti în jurul aceluiaşi
obiect, înţelese de ce omul care a atins crima cu degetul îşi
înfundă mai pe urmă toată mina în ea, ca să n-o mai vadă. Apoi, îl
cuprinse un val de milă. „Să trăiască şi sa fie fericită!” Ar fi vrut să
sărute juliturile genunchilor ei rotunzi. Cînd ajunse aici, aproape
că simţi din nou imboldul brutal, care-l făcuse s-o înşface, de a-şi
începe iar goarna aprinsă. Oscilă tot restul nopţii între cele două
faze: milă şi cruzime, ura faţă de ea sau faţă de el însuşi,
remuşcări, păreri de rău pentru ceea ce făcuse, ca şi pentru ceea
ce nu făcuse. Goneşte, goneşte, fără oprire! Se simţea lipsit de
puteri faţă de loviturile întîmplării. Nu-şi putea stăpîni nici
faptele, nici gîndurile. De la prima ciocnire cu un val din adîncul
fiinţei lui, voinţa! se dizolva ca o meduză. În clipa aceasta nu-şi
putea măcar da seama care-i va fi soarta pînă într-un an. Această
constatare ruşinoasă îl ustură ca o palmă. Nu! Nu! Mai degrabă o
crimă! Se ridică în capul oaselor şi se lovi cu pumnii în piept:
— Vreau, vreau! Ce vreau? Să fiu ceea ce vreau I
În cealaltă odaie, glasul blînd al mamei lui murmură 3
— Băiete dragă, nu vrei să dormi?
Nu răspunse. Se mînie: „mă pîndeşte…” Elan de dragoste.
„Mă înţelege.” Furia, recunoştinţa, cele două talgere se leagănă.
Nici una, nici alta! „Singur sînt, singur vreau să rămîn,..”
Rămase nemişcat, cu capul pe pernă.
De o parte şi de alta a peretelui, mama şi fiul stăteau întinşi,
cu ochii deschişi în noapte. Şi Annette se gîndea:
„N-am făcut bine că i-am vorbit. E numai treaba lui. El
trebuie s-o limpezească.”
Dar, în tăcere, gîndurile lor înfrăţite se uneau prin unde
alternate. Şi, în cele din urmă, se statornici în amîndoi acelaşi
echilibru. Cînd zorile se arătară la ferestre, îi găsiră gata să
înceapă ziua, cu iluziile, cu alergătura şi cu luptele ei, însemnaţi
amîndoi de încă o înfrîngere, dar privind-o în faţă şi arzînd de
nerăbdare să reînceapă totul. Ce suflete au aceşti Rivière! Ce
dimineaţă de înfrîngere le-ar putea întoarce cursul apelor?
Dar, în vreme ce, stînd în picioare şi tremurînd în baia cu
apă îngheţată, la sfîrşitul acestei nopţi fără somn, băiatul îşi
regăsea învelişul trupului, privirea lui scormonea prăpastia
timpului şi a lumii în care fusese aruncat, slăbiciunea lui
nespusă, nenorocirile şi ruşinile care-l aşteptau pe drum şi-şi
spuse:
„De m-aş vedea la capăt!”

La capăt: adică să nu cazi pe drum. Să cazi, da. Dar la capăt.

Nenorociri, ruşini, fie! Dar să treci prin ele, orice s-ar întîmpla! Să
treci? Doamne! Să fi trecut! Îşi întinse dinainte trupul la gîndul
odihnei de după aceea. Să nu mai fii! Dar asta nu se poate decît
după ce ai fost.
Îşi puse învelişul de postav peste pielea lui tînără Înroşită de
mănuşa aspră. Şi, cu muşchii întăriţi şi dinţii strînşi, lupul cel
tînăr plecă din nou să vîneze viaţa.

Totuşi, în alte timpuri, vînătoarea aceasta ar fi fast o

aventură minunată. În ciuda curselor pe care le întindea natura şi
a tuturor celor închipuite de societate pentru a otrăvi tinereţea
legînd-o cu lanţuri de ocnaş (liceul, armata), viitoarea celor
douăzeci de ani e frumoasă!
Dar vîrsta de douăzeci de ani, în 1918, nu se desfăşura la
scară normală. Nu era nici o deosebire între ea şi vîrsta de
paisprezece sau optzeci de ani. Era alcătuită din bucăţi şi
bucăţele luate din toate vîrstele şi rău îmbinate între ele: o haină
în acelaşi timp prea largă şi prea strîmtă; la prima mişcare,
cusăturile se desfăceau; prin găuri vedeai goliciunea şi dorinţele.
Oamenii dinainte, oamenii care sădiseră un asemenea tineret
nu-şi mai recunoşteau sămînţa. Iar acestor fii, care-şi pierduseră
părinţii, oamenii dinainte li se păreau nişte străini, pe care
aproape că-i urau, pe care-i dispreţuiau. Dar nici între ei nu erau
în stare să se înţeleagă. Fiecare era o enigmă în felul lui. Dacă
măcar viaţa ar fi fost un joc! Mulţi se străduiau sa facă lumea a
crede aşa, ca s-o poată crede şi ei. Dar ei ştiau că, în cazul acesta
ar fi fost vorba de un joc îngrozitor, de jocul unui smintit. Totul
era nimicit, şi vîntul care sufla peste cîmpul plin de dărîmături
aducea cu el duhoare de stîrv. Unde să începi a clădi lumea? Cu
ce pietre, pe ce pămînt, după ce plan? Nu ştiau nimic, nu vedeau
nimic în acest haos fumegînd. Singurul lucru care nu le lipsea
erau braţele. Dar unor braţe de douăzeci de ani le e greu să se
lase osîndite pentru toată viaţa, pentru toată tinereţea lor care
trece atît de repede, care e atît de ameninţată, la o muncă
istovitoare de hamali, de oameni lipsiţi de călăuză. Cum puteau ei
să ştie dacă, înainte chiar de a fi durat primele ziduri pe pămîntul
acela nesigur, nu va veni un cutremur care să surpe totul? Cine
putea crede în trăinicia unei lumi clădite pe tratate făurite din
crimă şi prostie? Totul se datina, nimic nu era sigur, viaţa n-avea
viitor: mîine, hăul se poate redeschide, poate să vină iar războiul,
războaiele din afară şi dinăuntru. N-ai decît ziua de azi. Eşti
pierdut dacă nu te încleştezi de ea, cu toate cele zece degete, cu
toate douăzeci – cu mîinile şi cu picioarele. Dar cum să prinzi ziua
de astăzi? Unde să-ţi Înfigi unghiile? Nu poţi s-o cuprinzi, n-are
formă, e uriaşă, se strecoară printre degete şi ţi le încleiază. Dacă
te apropii de această masă ce se învîrteşte, eşti azvîrlit afară ca
dintr-o praştie, sau eşti sorbit şi te cufunzi.
Dar cînd eşti Marc şi ai douăzeci de ani (nici nu-i are încă,
de-abia a împlinit nouăsprezece), te înverşunezi, nu vrei să cazi
nici în afară şi nici să te cufunzi. Apuci ziua de azi de pîntece şi te
repezi la ea. S-o ai! Pe urmă să crăpi ca masculii insectelor!
Dar e atîta oboseală în înfrigurarea asta a mîinilor încleştate!
O povară atît de apăsătoare pentru umerii unui băiat! Doamne, ce
sarcină nemăsurată!
Tot sînt mai fericiţi cei care n-au decît o viaţă îngrădită, o
singură cale, o singură nevoie de împlinit! Dar Marc avea vreo
patru-cinci, lacome toate, care-i rodeau măruntaiele. Trebuia să
cunoască, trebuia să ia, trebuia să se bucure, trebuia să
înfăptuiască, trebuia să fie… Şi vulpile acelea mici, pe care le
ascundea în sîn ca şi copilul spartan, se muşcau unele pe altele, îl
muşcau şi pe el. Nu-şi puteau astîmpăra foamea toate în acelaşi
timp.
Ce e mai grabnic: să te bucuri sau să cunoşti? Mai întîi sa
cunoşti! Micul Rivière nu putea să rabde gîndul că va pleca din
viaţă înainte de a şti. Ar fi însemnat să rătăcească o veşnicie prin
bezna deznădejdii, mai groaznică decît toate iadurile închipuite
vreodată. (Căci degeaba crezi că după viaţă nu mai urmează
nimic. Pentru o inimă de douăzeci de ani nimicul e cea mai
nemiloasă dintre veşnicii.)
Cum să ştii? Şi ce să ştii? Totul ţi-e necunoscut. Şi mai întîi,
cu ce să începi? Totul e pus pe îndoială şi totul te năpădeşte în
acelaşi timp. Anii războiului lăsaseră goluri de necrezut, care nu
vor fi niciodată umplute. Mintea hoinărea prin alte locuri. Şi
trupul la fel. Pe
Marc îl găseai mai des pe stradă decît pe băncile şcolii. Şi
cînd catadicsea să-şi aşeze trupul puţintel şi slab pe bancă, ochiul
ager şi aspru al puiului de lup scofîlcit se aprindea de văpăi
ciudate, şi dincolo de zidurile mohorîte urmărea altă pradă decît
pe babalîcii universităţii. Arareori, glasul vreunui profesor, un
cuvînt, dezlănţuiau umbra caldă a unui crîmpei de viaţă: Marc se
repezea într-acolo. Dar nu era în stare să găsească locul acestui
crîmpei în realitatea uriaşă; dar li scăpa conţinutul profund al
oricărei expuneri pe care, neatent, nu-l urmărise; dădea drumul
crîmpeiului şi tot restul se cufunda în gol. Dacă ai fi făcut
planisfera noţiunilor înregistrate de el în oricare domeniu al
cunoaşterii, ţi s-ar fi părut că vezi hărţile acelea vechi ale Africii,
unde golurile sînt mai numeroase decît locurile desenate, iar
fluviile mari şi trunchiate, ca nişte cozi de şopîrlă în gura unei
pisici: se pierdeau; imaginaţia întregea lipsurile, înfiripînd ici-colo
oraşe, munţi, basme, nisipuri. Erau secole întregi din istorie,
şiruri de teoreme, provincii aproape întregi din domeniul clasic,
atît de îngust, unde educaţia universitară îşi închidea cu grijă
ţîncii în locuinţe bătrîne, aurite, trecute, mîncate de molii (ea
susţine că sînt cele mai frumoase), lipseau leghe întregi din
drumul minţii, şi creierul lui Marc nu păstra nici o urmă din ele.
Cu toate astea, îşi trecuse examenele împreună cu alţi leneşi, care
nu ştiau mai multe decît el, dar n-aveau în ochi scînteia obraznică
a inteligenţei, aşa cum o avea el. Pe atunci şcoala era îngăduitoare
cu fiii şi fraţii eroilor (şi chiar dacă nu erau eroi, ar fi putut să
devină!). Dar Marc n-avea nici un dram de îngăduinţă pentru cei
care-l făcuseră să beneficieze de aceste uşurinţe. Niciodată calul
cel bun nu iartă pe călăreţul neghiob care-l cruţă şi nu-i strînge
chinga. Experienţa anilor din urmă zădărnicise autoritatea
tuturor celor care – oameni sau cărţi – călăuziseră generaţia
dinainte. Ceea ce tineretul văzuse la ei, ceea ce citise (puţin şi
prost) din scrierile lor nu se mai potrivea cu tonul prezentului.
Oricît de neştiutori ar fi putut sa fie cu privire la realităţile
războiului şi ale păcii, pe care toţi mincinoşii aceia ademeniţi,
înşelătorii înşelaţi le ascunseră de ei, tinerii aceştia, preveniţi de
instinctul şi de simţurile lor încă proaspete, adulmecau la toţi
profesorii lor slugărnicia inteligenţei În faţa. Statului şi senilitatea
retorismului lor. Habar n-aveau aceşti tineri că, undeva în Franţa
sau aiurea, existau energii libere şi adevărate; ai lor avuseseră
grijă să arunce defăimarea asupra acestor forţe; şi ei n-aveau
poftă să revizuiască verdictele acestea false: încrederea le era
otrăvită. Înglobau dispreţuitori toată gîndirea jumătăţii de veac de
dinaintea lor (şi aproape şi pe cea a timpurilor dinainte) sub
rubrica: „Vînt! Burdufuri «pline de vorbe goale.” Nu bănuiau că şi
ei le vor umple pe ale lor cu alte vorbe: aşa se întîmplă cu nouă
zecimi din inteligenţa omenească, dacă nu vrea să rămînă goală;
şi vidul o înspăimîntă; e foarte adevărat ca natura are groază de
vid; nu se poate resemna să spună:
— Nu ştiu…
Trebuie să ştii. Altfel înseamnă moartea.

Dar mai întîi trebuie să mănînci. Şi pîinea nu vine singură în

gura lui Marc Rivière, dacă el nu se duce s-o caute. Altfel, trebuie
s-o irupă de la gura maică-si. Şi mîndria îi spune: „De ajuns! De
acum înainte voi mînca pîinea cîştigată de mine.”
În dimineaţa asta are două ţeluri precise. Două faruri în
ceaţa ce-i mai învăluie încă mintea, aşa cum învăluie oraşul. O
lecţie de conversaţie cu un american roşcovan, cu ochii roz, din
delegaţia Wilson, care locuieşte în cartierul Muette. Şi un
manuscris de poeme trăsnite, a cărui franţuzeasca amestecată ou
braziliana a curăţat-o cu furie pentru un individ galben din Rio,
care locuieşte lîngă Sorbona. La primul, uşa e închisă. Un vecin
spune că omul cu cămaşa înstelată încă nu s-a întors; şi,
întrebîndu-l pe Marc ce vrea, adăugă, zîmbind şiret, ca
Marc n-are de ce să se neliniştească: elevul învaţă limba
franceză printr-o metodă mai directă decît a lui. Mitre, furios, se
năpusti la clientul numărul doi. Portăreasa ii opri la scară:
domnul cu faţa de culoarea gutuii tocmai răposase, secerat de
gripa spaniolă. Nu lăsase mici o adresă. Marc rămînea
moştenitorul poemelor.
Moartea nu mai miră pe nimeni. Totuşi, a doua zi după ce
răsunaseră tunurile armistiţiului, un fapt ca acesta îţi producea o
impresie nelămurită de dezamăgire: „Va să zică nu s-a schimbat
nimic?” Dar pe Marc îl apucă furia împotriva celui mort, care
după ce-l pusese la o corvadă caraghioasă, o ştersese fără să-i
plătească.
Se încruntă, mînios şi întunecat ca un nor. O privire limpede
de fată străpunse norul. Recunoscu ochii cenuşii ai unei brune cu
obrajii maţi, colega lui de curs. Zîmbetul lor ironic îl potoli. Fata
trecuse. Picioarele ei agere se îndreptau în pas sprinten şi liniştit
spre Sorbona. După cîteva clipe de gîndire, Marc o urmă. În
vremea aceea, biblioteca universităţii devenise un fel de cartier
general pentru unii studenţi; se adunau ca să-şi pună
nedumeririle în devălmăşie. Pe scară o ajunse din urmă pe
Henriette Ruche. Ochii ei ghiduşi îl măsurară.
 Ochii stinşi. Obrajii cenuşii. Chipul întunecat ca după un
chef…
— Pe dumneata nu pare să te fi tulburat cheful. Ai faţa foarte
odihnită.
— Da, am dormit bine. Mulţumesc.
— Şi nu te-ai simţit ispitită să-ţi scoţi puţin la aer nasul
ascuţit?
— M-am uitat pe fereastră. Am văzut destul. Groapa cu fiare.
— Am fost şi eu una dintre fiare.
— Nici nu se putea altfel.
— Mulţumesc! făcu el înţepat.
Ea rîse:
— Crezi poate că mă îndoiam?
— Din ce în ce mai bine!
Erau în pragul bibliotecii. Fata îşi netezi părul, privindu-se în
geam:
— O fiară mai mult sau mai puţin… Nu trebuie să te
necăjeşti…
Fata intră în sala de lectură.
Marc zări cîţiva prieteni.
„Prieteni” era prea mult spus. Nu se prea legaseră prietenii
puternice între băieţii aceştia. Fiecare era prea prins de el Însuşi.
Cît despre tînărul Rivière, era rezervat faţă de colegii de vîrsta lui.
Nu prea era iubit, din pricina firii lui închise, a rezervei în care se
ţinea, din pricina zîmbetului prea adeseori dispreţuitor şi a
judecăţii lui aspre, precum şi din pricina superiorităţii lui hotărî
te la şcoală şi la examene.
Dar, vrînd-nevrînd „se bucura de o oarecare autoritate,
tocmai din aceste cauze. Iar înrîurirea mamei lui îl imunizase, mai
degrabă decît pe alţii, împotriva imbecilităţii colective;, n-
aşteptase, ca alţii, sfîrşitul războiului, ca să-şi dea seama de
înşelăciunea universală şi s-o spună sus şi tare. Acest avans
asupra lor, pe care-l plătise la timpul său printr-o crîncenă
nepopularitate, îi adusese acum, cînd şi ochii lor se deschiseseră,
oarecare încredere din partea celorlalţi. Erau destul de
nepărtinitori pentru a recunoaşte că puiul de mistreţ avusese
dreptate.
Şi în ceasul acesta aveau nevoie nu atît de cineva pe care să-l
iubească – bărbat sau femeie (pe atunci dragostea, ca şi ura, era
ieftină) – cît de cineva în care să poată crede şi care să vadă
limpede. Erau vreo patru sau cinci băieţi care n-aveau între ei
nimic comun decît descoperirea mîrşavei înşelăciuni, a cărei
palmă o simţise fiecare pe obrazul lui. Ruşinea şi furia la gîndul
că se lăsaseră prinşi, nevoia de a se răzbuna, şi mai ales de a se
apăra împotriva înşelăciunilor viitoare, îi strîngeau pe toţi laolaltă,
în afară de restul turmei. Aveau nevoie de un armistiţiu în urile şi
antipatiile ce-i dezbinau, ca să-şi poată uni slăbiciunile şi
puterile, nu ca prieteni, ci ca aliaţi. Orbecăiau împreună, ca nişte
gîngănii oarbe, care pipăie noaptea cu antenele. Şi – deşi nu voiau
s-o arate – fiecare aştepta de la celălalt şfichiul cuvîntului cîrc să-l
mîine pe drumul cel bun.
Nici unul nu ştia mai mult decît celălalt. Dar veneau toţi cinci
din medii deosebite; aşa încît fiecare aducea lumina cîtorva
experienţe, de care ceilalţi fuseseră lipsiţi, şi resursele deosebite
ale firii lui.
Adolphe Chevalier, un băiat scund, bondoc, liniştit, era un
tînăr burghez provincial dintr-o veche familie de magistraţi, din
Berry, proprietarii unor minunate şi însorite moşii. Spirit cultivat,
făcînd parte dintr-un neam de oameni cultivaţi, ca şi viile şi
ogoarele lor, cel mai „de neam” dintre toţi cei cinci, de o
inteligenţă cu totul franceză, Adolphe Chevalier era un meticulos,
vorbăreţ şi plin de tabieturi. Cînd se urnea din loc, aceste
tabieturi îi puneau piedici. Înainta totuşi cu picioarele puţin
crăcănate, nu prea repede, cu pas măsurat. Ceilalţi îi aminteau
batjocoritori de blazonul oraşului Bourges: Un măgar într-un jilţ...
Fernand Veron-Coquard îl strivea cu masivitatea, vorba şi
dispreţul lui. Înalt, voinic, cărnos, bombîndu-şi pieptul, făcînd să
duduie duşumelele sub picioarele lui uriaşe şi să zăngăne
geamurile cu exploziile glasului său de bas, avea o faţă făcută
numai din carne, o faţă dintre acelea ce se văd în timpul nostru.
Au ieşit din război şi, în loc de lapte, par a fi supt sînge. Cînd le
vezi nu ştii dacă masca lor îţi aminteşte de ducii grăjdari ai lui
Napoleon I sau de actorul Coquelin1 vociferînd în rolul lui
Scapin2 imperator. Era fiul unul industriaş, îmbogăţit de război,
lucru pe care nu se ruşina să-l amintească cît putea de des.
Dispreţul sîngeros pe careul afişa faţă de tatăl lui şi de banda
acestuia nu-l împiedica să nutrească dragoste pentru cel care-i
dăduse viaţă şi mai ales nu însemna de fel că avea de gînd să
renunţe la pleaşca de care se bucura. „Cu atît mai rău pentru
idioţi! La naiba! Cu atît mai bine pentru mine! Dacă oamenii ăştia
ar fi avut
==================
1 Constant Coquelin (1841-1909), talentat actor francez, a
excelat în interpretarea a numeroase roluri din comediile lui
Molière.
2 Personajul principal din farsa lui Molière Vicleniile lui
Scapin.

îndrăzneala mea, de mult ar fi aruncat societatea în aer.

Poate c-or s-o şi facă. Şi-am să le dau şi eu o mină de ajutor. Dar,
pînă atunci, mănînc. Doar n-o să mă lipsesc de dragul cutăruia şi
cutăruia, care nici n-ar simţi atîta plăcere ca mine, mîncînd! Mult
ine mai pasă de drept; am văzut noi cîte parale face! Singura
noastră cinste, singura cinste a zilei de astăzi este că nu minţim.
Dacă sînt un ticălos, o ştiu şi-o spun. Ca să curăţim haznalele
vieţii publice, trebuie mai întîi să spargem băşicile tuturor
minciunilor şi idealismelor. La gunoi cu Wilson 1!” Adolphe se
înăbuşea. Acesta era unul din puţinele subiecte care-l făcea să
iasă din liniştea lui obişnuită.
Simon Bouchard făcea spumă la gură şi ochii îi ieşeau din
cap. Vorbea greu şi căuta cuvintele; dar cînd cuvintele ii ieşeau
din gură ca nişte catapulte, erau puternice şi spuse pe şleau. Seva
lor te făcea să uiţi că sînt cumplite. Simon şi Véron păreau
duşmani de moarte; dar îi vedeai mereu împreună. Erau croiţi să
se măsoare unul cu altul în luptă. Băiatul ăsta de fermier, bursier
la Liceu, muncitor, care şi pe băncile şcolii tot vită de povară
rămăsese, un adevărat cal de corvoadă, avea un trup de ciclop, iar
mintea şi-o zidise cu argumente învăţate şi adunate cu trudă; era
pe dinăuntru, ca şi pe din afară, îndesat, greoi, aspru şi necioplit.
Crezuse cu toată naivitatea în ideologia războiului. Astăzi credea
cu toată naivitatea în cele „patrusprezece puncte” ale
„mîntuitorului” american. Era mereu, mereu înşelat. Dar cei care-l
înşelaţi nu încheiau un tîrg bun: căci de cum descoperea
înşelătoria, nu mai ierta niciodată: şi în drumul lui înverşunat
spre un alt adevăr, urile nepotolite se adunau una peste alta, ca
într-un sac, de care nu se despărţea niciodată.
================
1 Politician american reacţionar, preşedinte al S.U.A. Între
1913-1921. În 1918 propune un program demagogic de pace,
formulat în paisprezece puncte, şi care avea drept scop să asigure
supremaţia politică a S.U.A. în Europa.

Sainte-Luce (Jean-Casimir) nu se încurca de loc cu astfel de

bagaje şi (încă şi mai puţin) cu un asemenea ţel. Numele lui
răsunător era singurul impedimentum1 care-l împovăra; era
hotărît să se lepede de el cu primul prilej. Îl datora mărinimiei
unui tată polonez, care-şi mărginise generozitatea la atît, după ce-
l zămislise în pîntecele catifelat al unei stele de cinema franceze,
creolă din Antile, care se lăuda că e rudă cu maimuţa aceea
frumoasă, imortalizată de Prud’hon 2, Josefina I. Băiatul avea
oasele mici ca ale mamei lui, ochii ei de catifea şi gropiţele ei
delicate în obraz. Era plăsmuit din argint viu, subţire şi aprins. N-
avea nevoie de nici un pretext pentru a fi veşnic în mişcare. Nimic
nu-l ţinea în loc, nici o convenţie, fie ea morală sau raţională. Nu-
şi pierdea timpul luînd apărarea oamenilor. Se uita la alţii cum o
făceau şi rîdea cu poftă. Se născuse spectator, nu se mai sătura
de spectacole şi nu-şi cruţa picioarele cînd era vorba să le caute.
Era un fel de Puck3, ce se plimba pe faţa pămîntului şi-i gîdila
nasul. Véron îi spunea: Sainte Puce4. Puck ar fi putut să
răspundă cu zece împunsături. Dar nepăsarea lui sprintenă
socotea că dihania aceea arăta bine aşa cum era, bună de fript în
propriul ei şoric: n-avea. Nevoie de alte podoabe.
Îşi petreceau astfel timpul împreună, fără să-şi facă vreo
iluzie unul despre altul, fără prea multe Iluzii nici an ceea ce-i
privea pe ei înşişi. De fapt, asta-i şi unea. Şi cu aceeaşi ironie şi
cordialitate, îl primiră şi pe Marc, toboşarul de la Arcole, cu faţa
lui gălbejită, neliniştită, cu botul lui fremătător de căţel flămînd.
Le lipsea căldura, poate chiar şi interesul faţă de ceea ce putea să
freamăte sub această mască, faţă de (preocupările lui: fiecare le
avea pe ale sale şi le păstra pentru sine. Pe fiecare în parte Marc l-
ar fi stingherit – dacă ceva ar fi putut să-i
=================
1 În limba latină în original : piedică.
2 Pierre-Paul Prud’hon (1758-1823), pictor francez.
3 Spiriduş din comedia Visul unei nopţi de vară de W.
Shakespeare.
 4 Sfîntul Purice.

stingherească. Chiar şi cînd era ironic – în felul lui

neînduplecat – Marc prea lua totul în serios. Asta pentru ei
însemna să te fixezi în timp (merge înainte sau în urmă
ceasornicul? N-are a face! Nu merge bine, atîta tot). Dar, în
vederea operei comune, aceea a dărîmării lumii contemporane
pentru a-ţi putea croi drum, privirea ageră a lui Marc şi cuta
aspră din colţul gurii lui poruncitoare făceau din el un aliat, pe
care băieţii îl preţuiau. Era de-al lor.
Apoi mai mişunau în jurul lor peştişorii mărunţi: cîţiva băieţi
de treabă, dornici să gîndească, dar care nu gîndeau ou mintea
lor, ci-i ascultau pe ceilalţi, încercînd să strecoare şi ei cîte un
cuvînt. Cei cinci arareori catadicseau să le răspundă: vorbeau
între ei. Ceilalţi le dădeau ocol. Erau buni să le transmită şi să le
răspîndească voinţa.
În celălalt capăt al sălii era strîns un alt grup, la fel de
numeros: cei de la Action Française. Cele două tabere se prefăceau
că nu se văd; aveau una faţă de cealaltă un dispreţ nimicitor,
piperat cu puţină ură. Şi fiindcă se vorbea foarte tare de
amîndouă părţile – mult prea tare – în ciuda mustrărilor
bibliotecarului indignat, de care nimeni nu ţinea seamă, cuvintele
provocătoare făceau ca în fiecare clipă apa clocotită să se reverse
peste foc. Da altfel, asta şi urmăreau. Şi la nevoie nu lipseau
agenţii de legătură, al căror rost era să ducă provocările, cît erau
calde, de la o tabără la cealaltă. Din fericire, voioşia tinereţii nu
murise în inimile acestor partizani. Şi hazul vreunui cuvînt
injurios îl făcea pe duşman să treacă peste vrăjmăşia lui.
Într-un colţ, cu un zîmbet de superioritate, se strîngeau
indiferenţii faţă de treburile obşteşti, cei pentru care războiul,
pacea, tratatele însemnau politică murdară, de care cel mai
cuminte lucru e să te fereşti, ca să te poţi îndeletnici cu comerţul,
cariera, plăcerile şi bucătăria minţii: arta, ştiinţa, meseria. Erau
gospodinele, care le dispreţuiesc pe femeile trîndave şi
necumpătate. Printre ei se aflau cîteva adevărate valori: un dulău
gras cu labe scurte, cu nasul în vint, miop, cu un aer aiurit, cu
fruntea îngustă, coama aspră, gura deschisă, care stătea gata să
strige: Eurêka!1 Părea un fel de Păcală în baia lui Arhimede. Era
Felicien Lerond, care avea, fericitul de el, o vocaţie ştiinţifică
neîndoielnică. Asta-l scutea de osteneala de a gîndi la ceea ce se
petrece în jurul lui. În afara specialităţii lui ar fi fost un idiot în
toată legea, dacă nu l-ar fi salvat o viclenie de ţăran francez. Mai
erau apoi nişte bieţi cretini estetizanţi, care se credeau aristocraţi
ai spiritului, pentru că nu catadicseau să ia seama la necesităţile
acţiunii sociale: pesemne că acest soi de activitate nu-i prea
îmboldea! Le plăcea sa citeze cu glas pretenţios sentinţa formulată
de augurul Valéry2: Că nu poţi face politică fără a te pronunţa cu
privire la chestiuni pe care nici un om cu bun-simţ nu poate spune
că le cunoaşte. Prin urmare, trebuie să fii nespus de prost sau
nespus de neştiutor ca să ai o părere cu privire la majoritatea
problemelor pe care le pune politica. Erau mîndri că n-aveau nici o
părere. Dispreţuiau din toată inima cele două tabere de vorbitori,
care-i dispreţuiau la rîndul lor.
În sfîrşit, la celălalt capăt al mesei, drept în faţa celor cinci,
liniştiţi sub genele lungi, se aflau ochii cenuşii, nasul ascuţit şi
zîmbetul lui Henrietta Ruche. Aşezase cuminte an jurul ei cărţile
pe care se hotărîse să le consulte în ziua aceea. Asta nu însemna
că pierdea măcar un crîmpei din ceea ce se vorbea în jur, în timp
ce degetele ei lungi şi slabe, cu cîte o unghie mîncată, alergau pe
hîrtie, însemnînd cu precizie ceea ce citea. Ba chiar, în capul ei
ordonat, ou fruntea prea mare, dar ascunsă de păr, mai găsea loc
prin care să se scurgă de la o ureche la alta şuvoiul destăinuirilor
inutile, pe care, cocoţată pe masa, i le şoptea grăsana Elodie
Bertin. Numele acesta, Elodie, posesoarea nu-l mărturisea decît
fiecăruia în parte: caci nu era în stare să păstreze vreo taină; se
botezase din
====================
1 Cuvînt grec însemnînd : Am găsit!, exclamaţia lui Arhimede
cînd a descoperit principiul care-i poartă numele.
2 Paul Valéry (1871-1945), poet, critic şi publicist francez,
adept al formalismului în artă.

nou Elisabeth, nume pe care-l transformase, pentru a se

potrivi modei, în Babette şi apoi (să prescurtăm!) în Bette. Cei
cinci erau toţi de părere că acest din urma nume! se potrivea ca o
mănuşă. Fata vorbea, vorbea, vorbea. O vedeai tot timpul cu
pliscul deschis şi cu bărbia în vînt. Făcea parte din soiul celor
care, asemenea englezoaicelor, vorbesc înainte de a deschide gura.
Par aproape să vorbească fără a deschide gura. Dar Bette
pariziana, de teamă să nu întîrzie cu vorba, ţinea gura deschisă
încă înainte de a vorbi, o ţinea deschisă şi cînd vorbea, după ce
vorbea, sau cînd răsufla înainte de a începe din nou. Era
frumuşică, dulce, rotundă şi durdulie. Făcea cinste casei care o
hrănise şi a cărei moştenitoare era: marile magazine alimentare de
pe bulevardul Odesa. Făcea ceva mai puţină cinste casei lui
Robert Sorbon, unde, dumnezeu ştie de ce, îşi băgase în cap să-şi
ia o licenţă. Inteligenţa exercita asupra ei vraja unui ţinut
îndepărtat. Ca să spunem adevărul, o interesa mai puţin ţinutul
decît locuitorii lui; şi cuvîntul „licenţă” îi evoca nu atît bătaia de
cap pentru un examen plicticos, cît legăturile ameţitoare pentru
mica negustoreasă cu tineretul, cu spiritul cel mai liber din lume.
Prietenia cu Henriette Ruche, faţă de care era pierdută de
admiraţie – aceasta se lăsa servită cu condiţia ca lucrul să se în
timpi e la orele şi sub forma ce-i conveneau – o făcu să pătrundă
în cercul odor cinci. Băieţii nu se interesau prea de aproape de
mintea fetelor, de vreme ce ele aveau destulă minte ca să le placă.
Şi chiar şi cea mai proastă are pentru asta destulă minte, dacă e
un produs al Parisului. Numai că fetele nu trebuiau să se aştepte
la prea multe dovezi de atenţie din partea băieţilor. N-aveau timp:
cînd e vorba de dragoste, nu mai e la modă să pierzi prea multă
vreme. Da sau ba. Neîndoios că Bette era „da”. Henriette însă
„ba”. Băieţii n-o lăsau totuşi în plata domnului, cu toate că trupul
ci slab şi lung, de ogar, nu ispitea dinţii acestor animale. Véron,
care şi-i încercase şi care pesemne că-şi rupsese vreun dinte, era
plin de ciudă faţă de os; şi le poreclise pe fete: Sluta şi Proasta.
Totuşi, nici unul dintre cei cinci nu stătea în cumpănă între cele
două. Pe cea slută o doreau (deşi nu şi-o mărturiseau). Şi tot
pentru ea, deşi n-o mărturiseau, ridicau glasul acum şi se foiau în
turnirul lor, cu toate că, din colecţia lor de dispreţuri, pe cel faţă
de inteligenţa femelelor îl scoteau mai ales la iveală. Henriette n-
avea nici un fel de îndoială în această privinţă. Dar nu lăsa să se
vadă nimic, doar ironia din vîrful buzelor ei umbrite de puf. Avea
aerul că nu aude nimic, dar reţinea totul, aruncînd doar din cînd
în cînd cite un cuvînt de încuviinţare şuvoiului de cuvinte rostite
de Bette. Urmărindu-şi mai departe cu ochii degetele care alergau
pe hîrtie, măsura cu de-amănuntul, printre gene, mutrele celor
cinci toreadori. Singurul dintre cei cinci care prindea din zbor
ascuţişul privirii ei era Puck, cd veşnic hoinar, care-şi arunca din
fugă ochii peste toate lucrurile deodată. Şi fiindcă schimburile de
idei nu-i stîrneau decît un interes blazat faţă de vorbitorii în
luptă, era destul de liber pentru a se amesteca şi cu spectatorii.
Trecu pe celălalt mal şi începu o neînsemnată convorbire cu
Bette, convorbire care se adresa Slutei. Şuvoiul flecar purta
ironiile de la unul la altul. Gelos, Véron îi spunea lui Bouchard:
Puricele se dă la Fecioară1. Căci o botezaseră amîndoi Fecioara
din Orléans. Chiar aşa şi era (din Orléans, vreau să spun), iar ei
pretindeau că ea îl mai avea încă (obiectul cu pricina): obiectul
era subiect de discuţii între ei. Nu se ascundeau nici faţă de
Ruche. Ea nici nu clipea. Nu zicea nici da, nici nu. Cu bărbia
sprijinită în pumn, îi privea drept în ochi, rece şi batjocoritoare.
Care să fi fost adevărul? Oricare ar fi fost, ei o admirau. Ii avea în
mînă (le ştia toate tainele), iar ei nu ştiau nimic despre ea.
De aceea, cînd se dezlănţui o furtună (Véron tunase, să
spargă geamurile: „După atîtea onoruri, o ţeapă pentru Tigru 2.
Într-un răcnet, Action Française se ridicase
=======================
1 Joc de cuvinte în limba franceză : La Puce court sur la
Pucelle.
2 Porecla lui Clemenceau, pe atunci prim-ministru al Franţei.

gata să se năpustească; drept care bibliotecarul urlă mai

tare ca toţi, hotărîndu-se să evacueze sala), iar cei cinci şi escorta
lor hotărîră că nu-şi mai puteau ţine şedinţele aici; şi, întrebîndu-
se care va fi locul viitoarelor reuniuni, nici unul nu se miră cînd
Bouchard propuse:
— La Fecioară.
Ea încuviinţă, ca la un lucru cuvenit.

Era fata unui procuror, om cu cap, om de inimă şi drept, dar

autoritar, mîndru, mînios, tiran cu el şi ai săi, adevărata „viespe
de Orléans”, „spirit de viespe” cum spunea un bătrîn care se
pricepea la oameni: „sălbatic, arţăgos, răzvrătit”. Mult mai
pătimise pentru că o făcuse pe fata asta, pe care o adora şi care-l
iubea. Dar era „viespe” ca şi el şi nu prea dornică să-i facă pe
plac. Tot ce gîndea ea era potrivnic gîndurilor lui. Nu e sigur că,
dacă el ar fi gîndit contrariul, ea n-ar fi trecut de cealaltă parte.
Nu fiindcă sălăşluia în ea demonul muieresc al contrazicerii, cum
ar fi fost uşor de decretat. Ci ca să trăiască. Cînd un despot îţi ia
tot aerul, cînd îţi impune adevărul lui, acest adevăr, chiar dacă-i
şi al tău, tot te apasă, te omoară şi ajungi să-l urăşti, să te arunci
mai degrabă în patul neadevărului. Procurorul era îmbibat de
principii vechi în ceea ce priveşte educaţia, familia, statul, fetele,
femeile, căsătoria, morala. Henriette Ruche se dezbrăcase de toate
astea, ca de cele douăzeci de articole învechite din îmbrăcămintea
femeilor.
Avusese timp să chibzuiască. Dincolo de neroziile
idealismului tiranic cu care se desfăta bătrînul retor, vedea
realitatea care o aştepta, viitorul sărac, cenuşiu şi rece, hărăzit
unei fete de provincie fără avere. Puţinul pe care-l aveau se topise
în ultimii ani de război. Salariul procurorului abia dacă le mai
ajungea de cheltuială. Ce o să se întîmple după moartea lui? El
nu părea să se sinchisească de asta. Îşi făcea datoria. O să se
găsească un alt magistrat de provincie, tînăr sau bătrîn, mai mult
sau mai puţin urît, sărac ca şi el, care să vrea să se însoare cu
fata lui. Fata nu înţelegea lucrurile tot aşa. S-a sfîrşit cu timpurile
cînd femeia aştepta plecată voinţa bărbatului, aşa cum făcuse şi
mama ei! Într-o buna zi, fata, care îndura zilnic duşurile de
principii ale tatălui, rostise cu buzele strînse, cu aerul ironic şi
îngheţat, cu un glas liniştit şi răspicat, fierbînd în sinea ei:
— Ce-a fost n-o să se mai întoarcă.
El se opri înmărmurit.
— Şi ce-a fost, mă rog?
Ea spuse:
— Tu.
Urmară zile şi luni neplăcute, cînd atmosfera din casă
ajunsese foarte încărcată. Sufla un vînt puternic sau era lapoviţă.
Cel mai mult suferea mama, care se afla dezarmată intre cei doi
luptători. Toată viaţa răbdase pretenţiile tatălui ei, ale fraţilor, ale
soţului. Acum asista nedumerită, cu spaimă, dar şi cu un
sentiment de răzbunare, la această revoltă prin procură.
Înverşunarea magistratului se tocea, lovindu-se de zidul ironiei
nepăsătoare a acestei fete – fata lui; ea îl asculta sfredelindu-l cu
privirea ei rece, precisă, care te punea în încurcătură. Tatălui i se
topeau cuvintele în gîtlej: simţea că sînt fără folos; mai rău decît
atît, ochii aceia aţintiţi în ochii lui îi spuneau: „Nici tu nu crezi în
ele”. Se mînia. Dar nici ăsta nu era un mijloc să dobîndească mai
multă siguranţă. Ea nu se înfuria niciodată. Mai curînd ar fi
convins procurorul patru sau cinci capete de avocaţi dintre cei cu
vorba mieroasă decît căpăţîna asta tare de fată, cu părul tăiat
scurt şi lipit de craniu ca un coif. Se dezlănţuise o adevărată
tragedie în ziua cînd fata se întorsese acasă cu părul retezat, cu
nasul obraznic, cu bătăi de inimă, eliberată: Dalila se tunsese, ca
să rupă lanţurile lui Samson1! Pe bătrînul burghez era să-l
lovească damblaua. Acest Don
-===============
1 Aluzie ta legenda biblică după care Dalila a poruncit să i se
taie părul judecătorului evreu Samson, în timp ce acesta dormea,
lipsindu-l astfel de orice putere. în chipul acesta filistenii îl putură
prinde şi pune in lanţuri.

Diègue1 se socotea necinstit la vederea picioarelor subţiri, în

sfîrşit libere, scăpate din închisoare pînă la rotunjimea
genunchilor, pe care, cu multă osteneală, rochia mare cît o batistă
îi atingea cu tivul, fără să-i acopere. O tempora! O mores!2 Dar
dacă tatăl nu ostenea tot tunînd într-una, fata obosi repede
auzind tunetele:

Cînd a tunat o dată şi mai tună încă,

Ploaia se apropie arătîndu-şi cornul.

Aşa spunea înţelepciunea popoarelor. Ruche din Orléans îşi

scoase amîndouă coarnele. Hotărî liniştită că „gîlceava nu face să
crească nici grînele, nici avutul”, că-şi pierdeau timpul cu sfada şi,
ceea ce o durea mai mult, tinereţea ei, că nimeni n-avea puterea
să-i lege pe cei vii de cei morţi şi că voia să se bucure de dreptul
de a-şi trăi liber viaţa, adică de a-şi urma studiile la Paris. Nimic
n-o înduplecă: nici rugăminţile, nici ameninţările, nici un
argument. Tatăl se împotrivi. Fata plecă. Într-o seară nu mai
găsiră pasărea în cuib. Le scrisese din Cartierul Latin3. Se
înduplecară, de teama scandalului. Fata puse condiţii. Procurorul
puse şi el altele. Parlamentară prin scrisori rigide şi îngheţate.
Tatăl şi fiica se iubeau cu ură. Tatăl acordă fetei o sumă care nu
i-ar fi permis decît să moară de foame; ca refuză din mîndrie: fu
nevoie de rugăminţile mamei spre a se ajunge la un modus
vivendi4; mama îi arătă „viespoiului” că e primejdios să provoci o
„viespe” să-şi găsească singură mijloace de trai la Paris. El se
sperie: încăpăţînarea lui mînioasă îl făcuse să uite de ce erau în
stare sa facă din încăpăţînare cei de un sînge cu el. Se grăbi să
semneze tratatul. Încuviinţă o pensie lunară modestă, contra
angajamentului de a munci serios, lucru ce se va dovedi la
examene. Angajamentul fusese ţinut:
-===============
1 Tipul bătrînului tradiţionalist, personaj din tragedia lui
Corneille Le cid.
2 În limba latină în original : O, timpuri! O, obiceiuri!
3 Cartier universitar din Paris.
4 În limba latină în original : înţelegere.

Henriette Ruche, care se credea lipsită de prejudecăţi (şi

socotea drept prejudecată morala veche), avea în locul lor o virtute
şi un viciu care le ţinea locul: mîndria ei de femeie, mîndria
concentrată, chintesenţa mîndriei. Între ea şi tatăl el, intre ea şi
lumea mică din provincie, care o clevetea şi o spiona, exista o
provocare la luptă. Duse lupta. Nu era nimic de spus cu privire la
purtarea ei. Cel puţin aşa se arătau lucrurile. Henriette era
prevăzătoare. Cit despre ceea ce se petrecea cu adevărat, asta o
privea; nu era silită să dea socoteală nimănui. Ceea ce vedea
oricine era că reuşise regulat la examene, precum şi faptul, întărit
de mărturia profesorilor, că inteligenţa ei deosebită ajungea şi o
întrecea pe cea a celor mai buni colegi ai ei, prinşi de alte
preocupări. Totuşi inteligenţa nu era nici pe departe singurul ei
scop în viaţă. Henriette rămînea o enigmă pentru cei care se
apropiau de ea. Poate că şi pentru ea însăşi.
Locuia în apropiere de spitalul Val-de-Grâce, pe una din
porţiunile cele mai strîmte ale străzii St. – Jacques – acea veche
coardă de vioară întinsă deasupra căluşului ce-l forma dealul
Sainte-Geneviève. Casa veche se îndoia ca sub apăsarea
arcuşului, vibrînd din pricina autobuselor grele ce treceau. La
parter se auzeau cum zăngăne fiarele unei marchitănii şi cum se
ciocnesc sticlele dintr-un depozit de vin. Uşa îngustă ce dădea în
stradă şi scara de piatră tocită, lipsită de lumina zilei, duceau
spre un mezzanin, strivit de primul etaj, ieşit înainte. Odaia fără
antreu, care forma toată locuinţa, dădea de-a dreptul pe scară;
era legată de magazinul de la parter printr-o scară interioară
primitivă, prin podea. Lumina slabă a zilei mai era întunecată de
perdelele grele trimise din provincie. Dar încăperea întortocheată,
mai mult lungă decît lată, copiată după pîntecul de femeie
însărcinată pe care-l desena strada de-a lungul faţadei, avea trei
ferestre, dintre care una rotundă, în colţul ieşit în afară, La care
ajungeai urcînd două trepte, corespundea nodului din coarda de
vioară. Era singurul colţ al încăperii care primea destulă lumină.
Poate că, pe vremuri, se aflase acolo o firidă, pe care o perdea,
prinsă de o vergea de fier, o despărţea de restul odăii. Acolo îşi
făcuse Ruche cuibul. Acolo aşezase ea, la locul potrivit, singurul
ei obiect de lux, un vechi covor persan ce stătuse în odaia ei din
Orléans şi pe care familia ei îl poseda, desigur, de cînd cu
prădarea vreunei biserici în timpul revoluţiei. Acolo îşi petrecea o
bună parte din zi, atunci cînd nu bătea străzile Parisului; se aşeza
cu picioarele încrucişate, fumînd o ţigară după alta, dusă de
visuri, cu sprîncenele încruntate şi izbucnind în rîs cînd o fulgera
vreun gînd (prietenii ei nu ştiau nimic din toate astea; rîsul acesta
ascuţit şi gîndurile Henriettei le păstra numai pentru ea); sau,
cînd era tare ostenită de umblet, stătea întinsă, nu în toată
lungimea (firida era cam scurtă pentru trupul ei lung de ogar), ci
ghemuită, cu genunchii strînşi sub bărbie şi ţinîndu-şi în mîini
tălpile bătătorite de mers. Tot aici şi lucra, ghemuită pe podea, cu
hîrţoagele împrăştiate în jurul ei, cu stiloul în mină, folosindu-se
de ultima picătură de lumină ce cădea prin ferestruică, şi care
lumina ochii ei puternici ca oţelul, în timp ce fundul odăii se şi
cufunda în noapte. Diferite paravane aşezate în cele patru colţuri
ascundeau „intimităţile” – cele de toaletă, cele gospodăreşti şi
altele. Ea le spunea cele patru puncte cardinale.
Mobila era puţină şi desperecheată. Cîteva divane
sărăcăcioase. O masă lungă plină de hîrtii, pe care te puteai aşeza
la nevoie. Două sau trei scaune. O ladă de lemne. (Foc nu se făcea
prea des. Căminul vechi din odaie era loc de trecere pentru
curenţii de aer.) Pereţii posomoriţi erau acoperiţi cu stofe de culori
vii, împreunate în chip ciudat de ochii pricepuţi ai Henriettei; era
lacomă de culori; dar, asemenea ţărăncilor din Ungaria, care-şi
încuie broderiile cele mai strălucitoare în sertare, ai fi zis că
Ruche gusta cu mai multă plăcere soarele culorilor and era închis
în penumbra odăii. Ici-colo, atîrnate la întîmplare, reproduceri
după Gauguin1, Matisse2, Utrillo3, evocau, pentru cine le mai
auzise, timbrele claviaturii lor de lumină. Un cap de ghips, o
călugăriţă desprinsa din vechile povestiri, cu ochii mici, cu nasul
ghiduş, avînd oarecare asemănare cu gazda şi a cărei mască
fusese luată, în timpul războiului, de pe o faţadă a catedralei din
Reims, îi primea pe oaspeţi la intrare. Zîmbetul ei de Giocondă
galică îi prevenea. Pentru a-i face să se simtă cu desăvîrşire in
largul lor (sau ca să se poată apăra), mica bibliotecă portativă,
aşezată la vedere, dedesubtul oglinzii, pe acelaşi perete cu lucarne
din firidă, arăta cu oarecare sfidare gusturile franceze ale gazdei:
Villon, povestirile lui Voltaire şi ale lui La Fontaine. Alegerea nu
era lipsită de oarecare lăudăroşenie vicleană; dar corespundea
instinctului neamului, cel adevărat, nemăsluit. Cel mai nostim era
că procurorul din Orléans, care în viaţă şi la tribunal îşi arunca
fulgerele de carton împotriva celor ce necinsteau legile decretate
de stat, n-ar fi şovăit, dac-ar fi văzut pe masa fetei lui aceste
giuvaeruri ale obraznicului spirit galic, să-şi scoată pălăria în faţa
lor. Degeaba Roma şi Iudeea au umplut sacul Franţei cu amintiri,
sacul e al Galici şi, în sac, sînt glumele: orice bun francez le
recunoaşte şi le gustă. Pe rafturile lui Ruche se învecinau, aşa
cum se cuvine, Racine cu Voltaire, Descartes cu la La Fontaine:
vlăstarele Franţei. Şi, fiindcă prînzul unei tinere proaspăt ieşite de
pe băncile şcolii capătă gust dacă-i adaugi un grăunte de
pedanterie; îl adăugase pe Lucreţiu. Dar, deşi Henriette citea
latineşte ceva mai bine decît colegii ei, între noi fie spus, cred că
nu-l prea citea şi că răsfoia mai cu plăcere Prinţesa Babilonului4.
Mai mult ca orice, îi plăcea să citească în inimile băieţilor. Asta a
fost dintotdeauna cartea preferată a fetelor. Dar nu le este tuturor
==================
1 Paul Gauguin (1848-1903), pictor francez.
2 Henri Matisse (1869-1954), pictor, desenator, gravor si
sculptor francez.
3 Maurice Utrillo (1883-1955), pictor francez.
4 Titlul unei povestiri de Voltaire.

hărăzit s-o citească bine. Ruche devenise o forţă ia această

privinţă. Nici unul dintre băieţi nu bănuia. Dar ea îi vedea
despuiaţi.
Veneau, se aşezau. Fără stinghereală, aşa cum fac băieţii. Nu
se sinchiseau de noroiul străzii pe care-l aduceau în casă, nici de
zgomotul şi fumul cu care umpleau încăperea: (în urma lor,
Henriette trebuia să deschidă larg toate trei ferestrele, ca să
cureţe odaia şi să lase să intre aerul îngheţat al nopţii). Hotărau
cu privire la locul şi la timpul ei, ca şi cum ar fi fost datoare să li-l
pună la dispoziţie, fără a primi nici măcar o mulţumire. Dar
stăpîna casei se răsplătea singură; şi ştia să le impună respect;
dacă ei nu-şi prea dădeau seama de asta, lucrul se datora
faptului că Ruche era destul de sigură de respect, pentru a nu
pune prea mult preţ pe el. Era prea sigură, pesemne fiindcă ăsta e
cusurul femeilor tinere. Dar era dornică să ştie tot ce se petrecea
în gîndurile acestor masculi tinerii, şi-i lăsa să-şi dea gîndurile în
vileag, fără o vorbă, un gest, o clipire, care să le oprească elanul
destăinuirilor. Şedea liniştită, legănîndu-se într-un jilţ de grădină,
cu ţigara între degete, supraveghind ceştile cu cafea împărţite de
Bette, căreia nu-i mai tăcea gura (ea aproviziona aceste recepţii cu
moca din prăvălia tatei). Henriette de-abia dacă deschidea ciocul
ei ironic, cînd ei catadicseau s-o întrebe. O făcea fie pentru a
îndrepta discuţia pe drumul pe care-l dorea, fără ca ei să-şi dea
seama, fie pentru a-i aţîţa sau a-i potoli cu o lovitură nepăsătoare
de lăbuţă sau cu cîteva cuvinte neaşteptate, spuse la momentul
potrivit; pe urmă, se închidea din nou în nepăsarea ei aparentă,
cu un aer distrat, ca şi cum nu ea ar fi fost cea care vorbise. Dar
printre pleoapele ei strînse, ca ale unei călugăriţe, străbătea o
luminiţă atentă; era ca un dine la pîndă. Pe Bette o folosea pentru
a ocupa ochii, chiar şi mîinile amicilor ei. Privirea ei lăsa lucrurile
să se desfăşoare, neîngăduind însă să fie depăşite de graniţele
jocului, pe care le hotărîse ea în tăcere. Băieţii se opreau chiar la
margine. Legea locuinţei lui Ruche! După ce treceau pragul casei,
erau liberi şi ei şi ca să calce cele zece porunci, asemenea
englezului care nu se mai socotea legat de ele dincolo de Canalul
de Suez.
Cu vorba nu se dădeau în lături de la astfel de încălcări nici
în casa ei. Ieşind dintr-o lume sugrumată de Raţiune şi Drept,
trebuie să te răzbuni! Să scuipi peste cele trei virtuţi: credinţă,
speranţă, milostenie. Fiecare dintre ei socotea că-şi plătise
datoria, cînd se regăsea singur şi-şi ştergea obrazul. Bieţii copii!
Oamenii s-au îndoit în toate timpurile. Fiecare nouă generaţie
a dispreţuit năzbîtiile părinţilor. Dar era o deosebire între acest
joc de-a masacrul, cu care s-au îndeletnicit, în toate timpurile,
ştrengarii intelectualităţii, care aveau să devină mai tîrziu
profesorii, procurorii, avocaţii, păzitorii ordinii morale şi penale de
mîine, şi revolta spasmodică a acestor pui crescuţi în timpul marii
înşelăciuni, care a fost războiul Dreptului. Cu îndoiala dinainte
puteai trăi; se împăca şi cu viaţa şi cu raţiunea; ba chiar se
împreuna în chip plăcut cu acel „Ce bine e să trăieşti!” cu care-şi
lingea bătrînul Renan1 buzele lui groase. Îndoiala de acum era un
uragan de nisip şi de foc, care ştergea totul de pe faţa pămîntului.
Şi o asemenea tabula rasa, care nu prezenta nici un neajuns
pentru un Descartes de bronz sau un Anatole France lipsit de şira
spinării, era o halucinaţie ucigătoare pentru aceşti adolescenţi.
Nu puteau să citească, să vadă sau să audă nimic, fără să
adulmece în totul otrava amestecată în hrana civilizaţiei: religie,
morală, istorie, literatură, arte, filozofie, locurile comune ale
discursurilor, „idealismul” de fiecare zi. Scuipau totul cu o
strîmbătură dispreţuitoare de paiaţă, furioşi împotriva tihnei
stupide a generaţiilor de dinaintea lor. Sub toate formele de
revoltă, literare, intelectuale sau sociale, se ascundea aceeaşi
negare a valorii spiritului, a patruzeci de veacuri de civilizaţie,
negare a înseşi vieţii şi a rostului ei. Şi totuşi, fiindcă acest tineret
nu se simţea niciodată atras de sinucidere,
====================
1 Ernest Renan (1823-1892), scriitor şi filozof idealist francez.

instinctul lui de viaţă nu găsea decît o singură ieşire:

distrugerea. Nimiceau cu o furie drăcească şi salutau prăbuşirea
cu izbucniri de sălbatici: fiecare ruină făcea mai mult loc
rătăcirilor lor. Dacă ar fi fost vorba să se smulgă din acest dans al
scalpului, pentru a apuca drumul luptei, s-ar fi simţit foarte
încurcaţi căutînd drumul ce-l aveau de ales. Cînd negi totul, ce
rost mai are fapta? Are rost pentru că picioarele, mîinile, tot
animalul, pînă şi capul, nu se pot lipsi de ea. Dar ce naiba să
înfăptuieşti? Şi în ce direcţie?
Întotdeauna s-a vorbit mult despre faptă la douăzeci de ani;
dar de înfăptuit s-a înfăptuit mai ales prin procură, Şi, în anul
morţii 1918, nu era uşor să-ţi alegi împuterniciţii. În vremurile de
tihnă există totdeauna o ceată de mari favoriţi ai tribunei sau ai
călimării, pe care tineretul poate miza. Şi, fiindcă aceşti cai de
cursă nu prea aleargă şi n-au de sărit obstacole, poţi să mizezi
multă vreme pe ei. Dar în timpul războiului, aproape toate
mîrţoagele căzuseră în apă. Şi puţinele care mai rămăseseră erau
pe cale să lovească în pace. Nici una nu răspundea aşteptărilor. În
cîteva săptămîni treaba fu încheiată. Vechea echipă era lichidată.
Cei doi idoli potrivnici se goliră, unul de rumeguşul, celălalt de
sîngele – sîngele altora – cu care erau plini: Wilson şi Clemenceau.
Aşa-zisul tigru se prefăcuse în cîine poliţist. Cît despre
nevinovatul profesor de morală americană, exprimata în
paisprezece puncte, nimic nu mai rămăsese din el. Potrivit dreptei
nedreptăţi a popoarelor dezamăgite, spre el se îndrepta cea mai
cruntă duşmănie. Capetele oamenilor se desfundaseră. Acum
erau goale, cum nu se poate mai goale. Prăpastia… Orice! Dar să
le umplem din nou.
Cei cinci, care-şi istoviseră ultimele resurse de acţiune
practică manifestînd (în afară de Véron) în faţa Sorbonei pentru
Wilson, iar a treia zi îl lăsaseră în plata domnului, căutau
zadarnic astăzi lecţii şi pilde vii de energie de care să se agaţe
Alain – singurul pentru care mai aveau respect, pentru că cinstea
vorbei lui avea drept chezăşie mîndra dovadă de cinste pe care o
dăduse în acţiune, în război, precum şi stoicismul vieţii lui –
profesa doctrina socratică, primejdioasă pentru firile mai puţin
călite, de a despărţi libertatea spiritului de datoria civică a
ascultării. Îi învăţa pe studenţi, aşa cum făcuse şi el, să-şi dea
viaţa, dacă e nevoie, în serviciul comandat al statului, dar
judecîndu-l pe acesta. Numai că lecţia lui de energie lucidă, al
cărui ecou nu depăşea un cerc restrîns de intelectuali, ar fi putut
fi interpretată de sufletele fără vlagă, în căutare de pretexte
morale pentru a scăpa de acţiune şi de riscurile ei, ca un protest
platonic al conştiinţei ce se acomodează cu toate compromisurile.
„Sa asculţi refuzînd” înseamnă „să asculţi” sau „să refuzi” Fapta
nu îngăduie jocul de-a da şi nu. Fapta e o secure care-l spintecă
în două pe Ianus cel cu doua feţe. Pentru a fi înţeleasă, lecţia lui
Alain presupunea ccl puţin o îndelungată răbdare în încordarea
voinţei şi o întindere nesfîrşită în timp. Dar, tocmai asta le lipsea
cel mai mult acestor băieţi: timpul şi răbdarea. Lumea care
răsărise, asemenea lui Ionas, din pîntecele războiului, înainta cu
viteză de bolid. Mai iute! Mai iute! Alain rămînea în urmă.
Asemenea celor mai destoinici supravieţuitori ai timpurilor
dinainte de război, era învăţat să trăiască şi să gîndească în
planul veacurilor. Dintre cei cinci, Adolphe Chevalier era singurul
a cărui fire se împăca cu ritmul acestei suflări largi şi încete de
ţăran. Dar, din păcate, nu era făcut dintr-un aluat moral destul
de trainic pentru a primi pecetea degetului puternic al lui Alain
fără s-o deformeze. În această pecete, el încerca să afle – ca
vrednic sofist ce era – o îndreptăţire care să-i îngăduie să
filozofeze în tihnă şi confort. Simon Bouchard, care din punct de
vedere fizic se afla, datorită energiei lui aspre, mai aproape de
Alain-omul, îl iubea pe om mai mult decît ideea lui; dar cinstea lui
brutală, lipsită de nuanţe, îl lăsa în curînd în părăsire pe
====================
1 Proroc care, după legenda biblică, a ieşit nevătămat din
pîntecele unei balene, unde stătuse trei zile.

om, ca să se repeadă la orice altă doctrină care-i dădea

prilejul de a acţiona. Să acţioneze, cum înţelegea el, adică cu
pumnul. Revoluţia îl atrăgea. Dar în aceste prime şase luni
hotărîtoare după armistiţiu, ea nu izbuti sa prindă trup şi
conştiinţă în Occident; partidele neorganizate tropăiau pe loc,
asemenea unui orb care loveşte zidurile cu toiagul. Despre Rusia,
blocată de trupele lui Clemenceau, încă nu se ştia nimic precis:
numai datorită acestor trupe şi revoltei lor din luna aprilie a
anului următor, începu să iasă la lumină adevărul despre
încercarea. Neizbutita a oamenilor de stat, renegaţi ai Revoluţiei
franceze, de a sugruma un popor uriaş ce-şi sfărîmase lanţurile.
Dintre dezamăgirile acestui tineret în primele luni după
Victorie – după înfrîngere – cea mai covîrşitoare (ei şi-o spuseseră,
căci era prea dureros sa şi-o mărturisească) a fost întoarcerea
luptătorilor, fraţii lor mai vîrstnici. Aşteptau să înveţe din
experienţa acestora – singura pe care n-o puneau la îndoială, căci
fusese cumpărată cu sînge – lecţia vieţii. Numai în faţa lor se
simţeau mici şi tăceau. Aşteptau neliniştiţi cuvîntul ce va ieşi din
gura celor mai vîrstnici. Dar aceştia nu spuseră nimic. Tăceau. Se
fereau să răspundă la întrebări. Vorbeau despre viaţa regăsită. Se
grăbeau să reintre în reţeaua alcătuită din lanţul obişnuinţelor de
fiecare zi, de care adolescenţii aceştia ardeau să scape. Cel mai
groaznic a fost cînd, după cîteva zile sau cîteva săptămîni, unii
dintre cei întorşi se împăcară din nou cu tonul convenţiilor
impuse de opinia mincinoasă şi laşă din spatele frontului, ba
chiar, pentru a se simţi mai în pas cu ea, începură şi ei să mintă.
De-abia dacă între cutare şi cutare tovarăş de front se schimba
cîte o privire care trăda o tainică francmasonerie a gîndirii. Dar
rămîneau muţi faţă de aceşti fraţi tineri care, din căminul unde
rămăseseră, pin de au, implorau cuvîntul tainic. (Dar mai aveau
oare vreun cuvînt de spus? Limba lor se dezobişnuise să mai
vorbească. Ce rost ar fi avut? Asta a fost marea trădare. Ai fi zis
că se răzbună împotriva trădării părinţilor şi fraţilor din spatele
frontului, care-i trimiseseră şi-i chinuiseră de dragul unei
minciuni.)
Cei cinci – cei şapte (căci asemenea sistemului nostru solar
cuprindeau în orbita lor două planete-femei) – trăiră destule
experienţe de pe urma cărora le rămăsese în gură un gust amar.
Într-o seară îl aduseră la Ruche pe un cunoscut mai în vîrstă,
care fusese prietenul unui frate al lui Bouchard, ucis la Eparges;
era o glorie a şcolii din care ieşise, încoronat de acea aşteptare
răsunătoare (şi atît de dezamăgitoare) pe care succesele
universitare o stîrnesc în cercul profesorilor; războiul îl înhăţase,
păstrîndu-l din prima zi şi pînă-n ultima, în afară de trei stagii de
odihnă forţată şi de întremare în urma unor răni, stagii petrecute
în spital. Hector Lassus cîştigase toate galioanele eroului, ale
eroului despre care te aştepţi să fie un sfătuitor hotărît şi sigur ai
celor mai mici decît el. Bouchard le arătase celorlalţi scrisori
trimise de Lassus fratelui său, sau de către fratele său lui Lassus,
în primii doi ani de război, cînd cei doi prieteni îşi trîmbiţau voinţa
de a mătura totul, la întoarcerea de pe front. Pe urmă, unul
amuţise: mortul; iar supravieţuitorul nu mai vorbea nici el. La
înfăţişare nu se prea schimbase; aerul bărbătesc, chipul împlinit,
pielea cărămizie ca un vas de pămînt, o înfăţişare în aparenţă mai
robustă decît înainte (omul nu-şi dădea în vileag mizeriile, nu
arăta spărturile organismului zdruncinat de neliniştitoare
cutremure); era simplu şi prietenos; ştia să ridă şi, purtările lui,
puţin repezite în primele zile, din lipsă de obişnuinţă cu lumea
celor vii, regăsiră curînd măsura, fără totuşi a atinge acele
exagerări brutale de om al pădurilor, masca cinică pe care tinerii
lui amici credeau de cuviinţă că trebuie s-o îmbrace uneori; se
uita la ei cu o ironie duioasă cum îşi joacă rolul. O bunătate
ostenită zîmbea în ochii lui, care, deşi nu pierdeau nimic din
spectacol, moţăiau totuşi, visau, cîştigînd orele de somn furat,
zilele, nopţile de viaţă pură, brută, fără gînduri, fără ţel, goală de
trecut, goală de viitor, plină pînă-n margini de clipa prezentă,
fluviu fără maluri, de care prezenţa neîntreruptă a morţii îl lipsise
ani de zile. Îl lipsise şi de umbra sălciilor de pe malul rîului, de
prospeţimea apei, de trăirea uriaşă care se scurgea, niciodată
aceeaşi, mereu aceeaşi, de pacea lumilor ce trec, trec, trec şi se
reîntorc veşnic. Nu-şi dădea seama de asta nici unul dintre băieţii
care se agitau şi făceau pe grozavii; ei nu fuseseră niciodată
lipsiţi, erau prea obişnuiţi să se bălăcească în apă, ca să-i mai
simtă bucuria. Ce rost avea să-i faci să înţeleagă? Prea obositor!
Într-o bună zi vor înţelege ei. Să-şi facă ucenicia! Şi eu mi-am
făcut-o pe a mea… Perechilor acelora de ochi care-i puneau
pistolul în tîmplă, întrebîndu-l cu o stăruinţă mînioasă ce va face,
ce avea de gînd să facă, le răspundea cu şiretenie şi osteneală în
glas:
— Să mă retrag.
Ei tresăreau.
— Unde?
— Oriunde. În colţul meu, în odaia mea, pe ogorul meu,
— Şi ce-ai să faci acolo?
— O să trăiesc.
— Cum? Fără să acţionezi? Fără măcar să scrii?
— Nu am nici o ambiţie.
— Asta înseamnă să trăieşti?
— Tocmai! Asta înseamnă să trăieşti…
— Lămureşte-ne!
— Nu se poate lămuri.
— Asta-i tot ce ne aduci de acolo?
— Pentru mine-i destul. Dacă voi aveţi nevoie de mai mult,
trebuie să vă duceţi să căutaţi singuri. Eu mi-am plătit partea.
Cînd plecă, cci şapte se priviră nedumeriţi, roşii, furioşi,
îngroziţi. Bouchard spunea, dîndu-şi ochii peste cap:
— Ticăloşii! Războiul ne-a castrat taurii.
Cît despre acei foarte puţini, care în timpul războiului se
ridicaseră cu dîrzenie împotriva lui şi-şi fîlfîiseră deasupra
vălmăşagului steagul părerii or, pe aceştia stăpînii războiului
ştiuseră să-i ţintească în chip drăcesc cu epitetul defetişti. Chiar
şi cei mai liberi dintre tinerii care ştiau cît e de smintită această
ocară, tot se temeau să nu pară a o merita şi păstrau, poate, un
dispreţ tăinuit pentru cei care nu se temuseră de ea. Ar fi trebuit
ca cei ce primiseră ocara să aibă îndrăzneala de a se împodobi în
chip glorios cu ea, într-un gest de sfidare şi de luptă, cum o
făcuseră calicii1 din Olanda şi cum o făceau, în ceasul acesta,
bolşevicii din Rusia. Dar slăbiciunea lor consta tocmai în faptul că
erau prea înţelepţi şi că se împotriveau violenţelor de gîndire,
exceselor. Numai că excesul era temperatura normală a tuturor
acestor tineri de după război. Şi pentru tot Occidentul, otrăvit de
spiritul războiului, pe care nu-l atinsese încă lumina Hristosului
din India2, nonviolenţă însemna nonsens. Pentru aceşti tineri, a fi
bărbat însemna „a viola”, a fi „violent”.
Şi lăudăroşii aceştia, care se mîndreau că „nu sînt boi!”,
tăuraşii aceştia încurcaţi de noua lor bărbăţie căutau prin
păşunile pîrjolite ale lumii, unde iarba grasă începea din nou să
crească, juncile cu care să se împerecheze. Şi, pe legea mea! nu
era lipsă de junci în două picioare. Şi ce-i cu asta! prea erau
multe pe piaţă; prea multe însemna prea puţine. Ei ar fi vrut să
înşface coama ideilor-forţă, ideilor născătoare, care să reînnoiască
Franţa şi Europa. Unde erau? În zadar bîjbîia mina lor în noapte;
apoi, dezgustată, desfăcea degetele şi lăsa totul să cadă.
Prăpădeau ceasuri întregi rătăcind prin haosul ideilor politice şi
metafizice: căci amestecau totul, şi, în lipsă de
==================
1 Les gueux - numire dată populaţiei din Ţările de Jos, care
în sec. al XVI-lea lupta pentru independenţă, împotriva asupririi
spaniole.
2 Gandhi Mohandas Karamceand (1869-1948), filozof şi
militant de seamă al mişcării indiene de eliberare naţională, lider
al partidului Congresul naţional indian.
Doctrina lui Gandhi - gandhismul - a fost ideologia oficială a
Congresului naţional indian; era exprimată într-o formă etică
religioasă şi excludea violenţa ca mijloc de luptă politică. Gandhi a
lansat programul „rezistenţei pasive” (satyagraba), a nonviolenţei.
Spre sfîrşitul vieţii, a admis totuşi şi metodele violente de luptă.

noţiuni precise în vreun domeniu, cădeau mereu în

generalităţi – atît de generale, încît nu se putea să nu se înfunde
pînă la gît în mii. Orice subiect ar fi încercat să trateze, nu ştiau
niciodată cum să-l apuce, de unde să Înceapă; nu erau în stare să
ducă nimic pînă la capăt: fiecare ştia ceva mai mult decît ceilalţi
(ceva mai puţin decît nimic) asupra unui crîmpei care le dădea
celorlalţi măsura neştiinţei lor totale. Se înecau. O luau razna. Nu
ieşea/u din băltoacă decît printr-o ironie sîngeroasă la adresa
tuturor lucrurilor şi a lor înşile, prin negaţie şi violenţă. Dintre
toţi, Marc era cel care discuta cu cea mai mare seriozitate şi
mărturisea cel mai cinstit că nu ştie. Se necăjea la gîndul acesta,
lucru pentru care Bette îl stima puţin, iac Ruche mai mult, dac în
taina; îl observa. Bouchard ridica dispreţuitor din umeri. Mai întîi
să acţionăm! Pe urmă o să ştim! Chevalier strîngea buzele, tăcea,
prea conştient pentru a nu-şi cunoaşte neştiinţa, prea mîndru
pentru a o recunoaşte. Véron trăgea cu tunul în gol. Sainte-Luce
zîmbea. Îşi bătea joc de Marc şi de ceilalţi. Totuşi, îşi făcuse
alegerea între ei.
După ce bîjbîiseră în necunoscut – lumea, acţiunea, viitorul –
aceşti tineri burghezi intelectuali se întorceau ca muştele la miere,
la literatura lor. Aceasta era raza lor de lumină. Se bălăceau în
zahăr şi deşeuri. Fiecare avea partea lui din ospăţ, ale cărui
calităţi le trîmbiţa, după ce se îmbuiba bine. Véron era
suprarealist. Chevalier adept al lui Valéry, Sainte-Luce îi
descoperea pe Proust, Cocteau şi Giraudoux, Bouchard pe Zola şi
pe Gorki, Marc pe Tolstoi şi pe Ibsen. Rămăsese înapoi, dar cei
care-şi băteau joc de cl s-ar fi simţit încurcaţi dac-ar fi trebuit să-i
critice alegerea: căci, în afara sunetului, nu cunoşteau nimic din
aceste nume. În timpul acela nu le era greu tinerilor navigatori să
facă descoperiri: pentru ei totul era America. Liniştită, Ruche îi
descoperea pe Stendhal şi şi-l păstra. „Viespea” nu prea
împrumuta cu plăcere din mierea ei. Bette nu descoperea nimic,
dar primea totul din gura celorlalţi: zahărul şi mirodeniile.
Cîteodată i se apleca; dar se arăta vitează cînd era vorba de min
care.
Venea apoi o clipă cînd cei şapte îşi simţeau gura coclită.
Tăceau, îmbuibaţi, rumegînd cu mintea îngreţoşată, privindu-se
cu ochii grei şi goi de gînduri. Ar fi zăcut totuşi mai departe toată
noaptea în odaia fetei, pe care o otrăviseră ore întregi cu ţigările,
răsuflarea şi neantul din ei. Ar fi rămas acolo de istoviţi ce erau.
Şi apoi asta le-ar fi cerut cea mai mică sforţare. Doar se aflau
acolo, înşurubaţi în scaun, aşteptînd la nesfîrşit ceva ce nu venea,
şi le era groază că vor trebui să plece fără acel ceva. Asta era clipa
pe care o alegea Ruche pentru a le aminti că în casa ei ea era
stăpînă. Ridica bărbia şi spunea cu hotărîre:
 — Ajunge! Am şi eu drept la viaţă. Mi-aţi mîncat tot aerul.
Deschid ferestrele şi uşa. Hai, dihăniilor, la culcare…
Şi cu un gest hotărît al mîinii ei lungi şi slabe de
quattrocentista îi împingea spre scară.
Ei se trezeau în frigul nopţii, în ceaţă şi în noroi. Şi
descopereau din nou ceea ce îi deosebea pe unul de altul. Se făcea
un fel de clasificare între ei: cei care n-aveau decît să se întoarcă
acasă, pentru a se întinde în confortul lor tihnit, şi cei care
trebuiau să se gîndească la pîinea lor de a doua zi. Véron şi
Chevalier plecau cu Bette; sau, dacă trecea un taxi, Véron îl
oprea, îl lăsa pe Chevalier pe caldarîm şi o lua pe Bette ca s-o
ducă acasă (aşa zicea el!). Ceilalţi trei o porneau împreună timp
de cîteva minute încă. Se lăsa tăcerea. Dezmierdător, Sainte-Luce
îl lua pe Marc de braţ. Lui Marc nu-i făcea nici o plăcere; îşi lăsa
braţul să atîrne rece şi ţeapăn. Sainte-Luce nu se putea împotrivi
nevoii de a mai turna cîteva din balivernele lui, care aveau mai
multă savoare decît s-ar fi părut; trebuia să-şi golească tolba de
restul de săgeţi împotriva convorbirilor din timpul serii şi
împotriva vorbitorilor. Dar ceilalţi doi stăteau ţîfnoşi şi lăsau
aceste artificii să cadă în apă. Luce simţea că-i dau paşaportul,
dar nu le purta pică pentru asta. Prea era deprins cu ei toţi, ca să
nu găsească o plăcere în plus în voinţa lor înverşunată de a scăpa
de el. Pe urmă, pe neprevăzute, îî lăsa, după ce dădea, cu o mînă
uşoară, ci te un bobîrnac fiecăruia din cei doi; mai înainte ca ei să
aibă măcar timp să-şi sufle nasul, Puck se pierdea în noapte.
Furios, Bouchard se întorcea cu tot trupul lui greoi şi slobozea o
împuşcătură, un cuvînt sîngeros, împotriva lui Casimir, care
pierise în ceaţă. După ce Bouchard se potolea bodogănind, cei doi
care mai rămăseseră ajungeau, în sfîrşit, la lucrul acela ascuns,
la obiectul prim al preocupări or lor arzătoare: cum să fii liber,
cum să devii liber, cînd nu ştii cum să-ţi fad rost de mîncare? Rar
se întîmpla ca Bouchard să aibă mîncarea asigurată pe a doua zi;
niciodată pentru zilele următoare. Pe Marc îl hrănea maică-sa şi el
ştia că pentru Annette întreţinerea lor, a amîndurora, devenise o
problemă; roşea la gîndul că, în ciuda hotărîrilor ce le luase, trăia
mai departe pe socoteala ei; ceea ce cîştiga el nu ajungea ca să-şi
plătească zilnic nici măcar jumătate din masă. Trebuia sa ceară
mereu îmbucătura de la femeia asta, care se istovea. „Ajunge!
Orice-ar fi, vreau să mă arunc în apă şi să înot singur”.
Doamne! Ce paradă prostească li se păreau în clipa asta toate
celelalte griji intelectuale, discuţiile de adineauri despre artă,
literatură, politică, lumea de după moarte, tot zăngănitul ăsta de
spade găunoase cu care se luptaseră. Înaintea frumosului, a ideii,
înaintea păcii şi a războiului, înaintea viitorului omenirii, e gura.
Se cască de foame. Fă-o să tacă! Hrăneşte-o!

Annette nu mai putea face faţă dublei ei îndatoriri; vitejia n-o

mai ajuta! În sfera ei, mijloacele de trai deveneau din ce în ce mai
rare. O întreagă pătură mijlocie de muncitori intelectuali, dintre
cei de modă veche, cei mai buni, cei mai cinstiţi şi mai
dezinteresaţi, ce făceau parte din burghezia liberală, se stingea
încetul cu încetul, ruinată şi decimată de război, de falimentul
mascat prin distrugerea economiilor ei muncite, prin lefurile ei de
foamete şi prin neputinţa de a se împăca cu noile condiţii, care
cereau un nou gen de oameni, o rasă de pradă. Se stingea în
tăcere, fără vreun strigăt de revoltă, în chip stoic, aşa cum
făcuseră surorile ei din Germania şi Austria, lovite mai devreme.
Nu era prima oară cînd istoria înscria o astfel de prăbuşire a
uneia din cele mai nobile aripi din vechea clădire a omenirii,
prăbuşire fatală după războaie mari şi crize sociale. Dar istoria n-
are obiceiul să zăbovească. Ea e făcută de cei vii, care calcă peste
morţi după ce i-a despuiat. Cu atît mai rău pentru cei care cad. Îi
vor acoperi iarba şi tăcerea!
Annette nu era în primejdie să cadă. Avea picioarele şi braţele
voinice. Nici o treabă n-o înspăimînta. Era puternică şi mlădioasă.
Ştia să se adapteze. Dar, în afară de condiţiile apăsătoare ce
împovărau pătura socială din care făcea ea parte, Annette se afla
şi în faţa unor greutăţi speciale, care o atingeau personal. Chiar şi
în mediul acesta, în mijlocul acestei burghezii intelectuale, care
lucra din greu, Annette se lovea peste tot de rea-voinţă. Oamenii
erau informaţi de ideile ei din timpul războiului şi nu i le iertau.
Fără să cunoască amănuntele aventurii ei, ştiau că se cufundase
în „defetismul internaţional” (aceste două cuvinte împerecheate
reprezentau un păcat de neiertat); Annette ieşise cu neruşinare
din conspiraţia patriei şi a războiului. N-avea să se mai întoarcă!
Închisese chiar ea porţile în urma ei. Fără ca aceşti oameni să se
fi înţeles, Annette se lovea peste tot de uşi închise şi de feţe
împietrite. Nu se găsea loc pentru ea în nici o şcoală de stat sau
particulară. Nici lecţii nu mai găsi în casele burgheze, unde se
ducea mai înainte. Scrisorile ei rămîneau fără răspuns. Unul
dintre foştii ei profesori de la Sorbona, care-i arătase înainte
oarecare bunăvoinţă, îl trimise drept răspuns o carte de vizită cu
cuvintele: p. p. c.1. Era boicotată. Cumplite sînt capetele astea în-
===================
1 Pour prendre congé, formulă de rămas bun.

căpăţînate de burghezi universitari de spiţă veche, plini de

virtuţi mari şi de un spirit de abnegaţie ce-i înrudeşte cu modelele
lor (prea studiate): cu stoicii Romei şi cu moraliştii vechii Franţe!
Dar cultivă intoleranţa neîndurătoare a spiritului, rînd pe rînd în
slujba lui dumnezeu, a regelui, a legii sau a patriei; iar nările lor
adulmecă încă mirosul, dacă nu de carne fripta, cel puţin de
suflet de eretic ars pe rug – sufletul celor care nu primesc crezul.
Dar nu trebuie învinuiţi că nu cred decît cu buzele şi că se
leapădă de povară. Nu-i confundăm cu acei panglicari ai peniţei
care au făcut pe Tirteii1 acasă la ei. Au stat cu dosul la sobă,
apărat de şrapnelele în faţa cărora ar fi luat-o la sănătoasa şi de
tălpile noroioase ale soldaţilor din tranşee, care ardeau de dorinţa
de a-şi lăsa pecetea pe el. Burghezii aceştia înverşunaţi îşi dădeau
sîngele. Din toate familiile acestea nu era una care să nu-şi fi
plătit partea. Annette o ştia. Nu le reproşa asprimea! Această
neomenie a durerii e omenească, prea omenească! mai ales cînd
durerea nu e sigură că nu s-a înşelat, că n-a fost jertfită pe un
altar îndoielnic de nişte pontifi vicleni. Şi fiindcă a recunoaşte
lucrul acesta ar fi cea mai cumplita deznădejde, oamenii strîng
din dinţi şi sînt gata mai curînd să moară decît să-şi recunoască
greşeala. Vai de acela care face o spărtură în acest crez
împotrivindu-se avîntului obştesc, refuzînd să se supună,
izolîndu-se de turmă!
Annette începuse iar goana după posturi de o zi sau de o
săptămînă, goană pe care fusese silită s-o cunoască cu vreo
douăzeci de ani în urmă, cînd Marc mai era încă în leagăn. Firesc
ar fi fost să-i vină mai greu să se obişnuiască din nou, acum, cînd
trecuse de patruzeci de ani. Dar se întîmplă tocmai pe dos. Se
simţea sprintenă ca la douăzeci şi cinci de ani. O cuprinse o
euforie ciudată, pe care n-o explica numai destinderea morala
produsă de sfîrşitul războiului şi care trebuia să-şi aibă
 =======================
1 Tirteu – poet liric grec (sec. VII î.e.n.); prin cîntecele lui ii
însufleţea pe spartani în lupta contra atenienilor.

rădăcina într-o stare de echilibru fiziologic, aşa cum se

întîmplă uneori în această etapă a vieţii, asemănătoare cu un
platou înalt aşezat între două povîrnişuri aspre. Te bucuri de
urcuş, de zidul pe care l-ai urcat, de prăpăstiile în care era să te
prăvăleşti, de oboseala sănătoasă a muşchilor care au lucrat bine,
de aerul tare al înălţimilor pe care-l sorbi cu pieptul umflat. Te vei
gîndi mai tîrziu la ceea ce va urma! „Nu sînt grăbită. Tot ce am
dobîndit e al meu. E a mea sorbitura asta de aer. Să respir adînc!
Coşmarul care apasă asupra Europei şi a mea, povara
suferinţelor, s-a împrăştiat pentru cîtva timp – un timp care va
trece foarte iute – dar şi eu voi trece, totul trece, şi trebuie să ştiu
să mă bucur de timpul ăsta. Ştiu asta.”
Annette a ajuns în clipa cînd cunoşti, în sfîrşit, preţul
ceasului prezent. E bine să muşti din acest ceas, cînd ai dinţi
zdraveni. Şi ce-i dacă printre ierburi sînt şi ţepi? Sînt totuşi grase
şi pline de sevă; însuşi faptul că sînt amare le dă mai mult gust.
Annette îşi paşte pajiştea. Ştie că, de va găsi plăceri sau dureri,
tot nu-i va rămîne mult de adulmecat şi de smuls cu limba. Aşa
încît n-are de gînd, asemenea fiului ei (asta-i soarta tinerilor, a
cunoscut-o şi ea), să se frămînte pentru ziua de mîine, sfîrşitul
timpurilor.
În adîncul gîndului său, Marc o mustra pentru asta; uneori
ochii lui i-o spuneau cu amărăciune. Găsea că Annette se poarta
la fel ca toţi ceilalţi oameni din aceste timpuri, la fel ca egoiştii,
miopii, nepăsătorii, cei care spun: „După mine potopul!” La fel ca
toţi cei pe care el îi blestema. Dar pe ea totuşi n-o blestema; căci
ea devenise, după atîtea încercări prin care trecuseră împreună, o
bucată din el însuşi; şi duda! se risipea în faţa luminii enigmatice
a ochilor ei albaştri, care rîdeau de fiul cu faţa întunecată. Marc
accepta şi ceea ce nu înţelegea la ea – chiar dacă la alţii n-ar fi
acceptat. Nedreptate? Părtinire? De ce nu? E bine să fii nedrept în
folosul celui pe care-l iubeşti! Asta e dreptate. Asta nu se judecă.
Dar de ce rîdeau ochii aceştia chiar şi de chinurile ale căror
umbre treceau peste chipul fiului iubit – chiar şi de nenorocirile
timpului, chiar şi de greutăţile vieţii ei? Doar ziua de astăzi nu-i
dădea prea multe motive de rîs! Cînd i se întîmpla să se
gîndească! a asta, era şi ea ispitită – chiar şi ea – să-şi facă
mustrări. Avea totuşi o pricină tainică, îngrozitoare, dintre cele pe
care nu ţi le mărturiseşti, căci par o jignire faţă de tine şi de inima
ta, o jignire adusă de o putere neîndurătoare, izvorîtă nu se ştie
de unde, din adîncuri întunecate. Alături de dragostea faţă de
fiinţele cele mai dragi, alături de afluxul patimilor, alături de
întreaga reînnoire a vieţii adunate în această vară tîrzie, simţea
cum o cuprinde o stranie nepăsare. Nepăsarea celor care s-au
folosit, de atîtea ori, în pasiune, în suferinţă şi bucurie, de
lanţurile iluziei, nepăsare la gîndul că lanţurile acestea se desfac
şi că, dacă mai păstrezi încă întipărite în carne urmele lor adînci,
e pentru că asta-ţi face plăcere şi pentru că, pe ascuns, strîngi
chiar tu chingile: şi iluzia se păstrează, pentru că o iubeşti, ţine
pentru că tu vrei, pentru că vrei să ţină. Dar dacă n-ai vrea să
ţină? Dar dacă n-ai vrea? Ştim asta, ştim! mai bine să nu ne
gîndim. Degeaba te împiedici să te gîndeşti. Ştii! Sînt ochii limpezi
şi rîzători ai Libertăţii.
Astea nu sînt taine pe care le poţi împărtăşi unor tineri; atîta
timp cît vrei să acţionezi, e mai bine chiar şi pentru tine să nu
adînceşti. Dar injectarea acestui ser în sîngele unei firi sănătoase
şi echilibrate nu dăunează cu nimic echilibrului ei, ci, dimpotrivă,
îi adaugă elemente mai bogate. Şi acţiunea nu e cu nimic
păgubită; devine mai hotărîtă, cu mai multă voioşie făcută, fiind
mai lipsită de teamă şi de nădejde. Lucrul acesta nu poate fi
explicat decît de o călăuză foarte înţeleaptă; şi numai începînd cu
acest stagiu te poţi bucura din plin de viaţă şi faptă, fiindcă în
înfrigurarea lor se amestecă de acum înainte o lumina
emoţionantă, revelaţie care spune („păstrează taina!”) că „totul e
un joc.”
Era înclinarea generala a vremii aceleia, un fenomen de după
război. Faptele fuseseră atît de groaznice, patimile ce se
dezlănţuiseră atît de puternice, încît era nevoie, pentru a putea
merge mai departe, de o destindere a tensiunii încordate a
spiritului: te jucai cu viaţa; te jucai cu dragostea, cu ambiţia, cu
ura. Te jucai din instinct, fără să ţi-o mărturiseşti deschis.
Cumplită primejdie a unei epoci care a pierdut pentru cîtva timp
simţul valorilor vieţii şi pentru care cele mai grave valori au
devenit jucării! Puţini erau cei care nu se simţeau pătrunşi, în
măsură mai mică sau mai mare, de spiritul jocului. Annette,
făcută pentru a simţi orice boare, se molipsise şi ea, dar aducea în
joc stilul ei propriu. „Inima vrăjită!” – doar pentru asta era făcută.
Dar în acest joc al vieţii, Annette încetase de a se interesa
numai de cărţile ei; se descurca mai bine cu cărţile vecinilor – nu
pentru că ar fi vrut să cîştige împotriva lor, dar voia să le joace ea
partida. Şi chiar dacă ei o băteau la joc, găsea ea calea de a nu
pierde totul: tot avea să culeagă de pe ogorul lor, după strîngerea
snopilor, cîteva spice de voioşie. Prindea comicul situaţiilor
neplăcute pe care le trăsese la loterie şi ridicolul cîştigători lor
care exploatau aceste situaţii. Latura burgundă a firii ei căpătase
întîietatea. Se sfîrşise cu puritanismul, se sfîrşise cu înclinarea
posomorită înspre pesimism, pe care nenorocirile vremii şi
necazurile ei ar fi putut să-l îndreptăţească! Annette merge pe
drumul ei. A scăpat de zgardă; nu mai are nevoie să ţină lecţii
celor pe care-i întîlneşte pe drum şi pe care-i vede gheboşaţi sau
strîmbi; îi rîd ochii şi-şi spune: „Lumea e aşa cum e. Şi eu sînt aşa
cum sînt. Să mă rabde lumea aşa cum sînt! Eu o rabd foarte
bine.”
Chiar şi acestui fiu drag, cea mai scumpă dintre iluzii
(Comoara mea! Şi tu eşti ca şi ceilalţi. Lumina ochilor mei… Fără
tine aş mai vedea oare?), nu-i mai cerea să fie după chipul şi
asemănarea ei, să gîndească ce gîndea ea, să iubească ce iubea
ea. Rîdea cînd vedea cu ochii ei liberi şi curioşi în adîncul fiinţei
lui lumea incandescentă si vîrtejurile de fum. Nu, acolo înăuntru
nu era totul frumos, departe de asta! Vedea trecînd lighioane
destul de nesuferite, unele crude şi lacome, vedea ura, mînia,
mîndria, desfrîul, toate viciile violenţei, dar (Slavă domnului! Pe
dumnezeu să-l slăvesc? Slavă pîntecului meu, care te-a făcut!)
nici un viciu al josniciei. Mulţi lupi mici. Ei şi? Nu există pădure a
tinereţii fără ei. Fugiţi! Am lăsat doar în pădure un vînător de lupi.
Să-şi înveţe meseria!
Îi rîdea băiatului, care răspundea rîsului cu priviri
furtunoase. „Ce mamă fără inimă ai! se gîndea ea amuzată. Aşa-i,
bietul meu Marc? Ai în faţa ta dureri si lupte! Şi ea nu te plînge!
Du-te, ea ştie (şi ştii şi tu) că trebuie să treci prin astea, că trebuie
să treci singur şi că ai să ieşi lovit, măcinat, poate rănit, dar călit.
Nu-mi pasă de o virtute fără riscuri, păstrată la adăpost. Riscă! Şi
cufundă-te de şapte ori cîte şapte în foc! Cînd ai să ieşi, îmi vei
mulţumi.”
De aceea Annette înţelese că Marc doreşte să evadeze de lîngă
ea şi din casă. Oricît de liber l-ar fi lăsat, deşi avea prevederea să
nu-i pună întrebări cu privire la lucrurile de care nu pomenea el
mai întîi, în susceptibilitatea lui, Marc îşi închipuia că e
supravegheat. Se simţea stingherit în mişcări, şi această jenă îl
înfuria; dar în faţa dorinţei de a-i spune acest lucru mamei lui
dădea înapoi. Ea n-avea nevoie să-l audă spunîndu-i-o: vorba lui
repezită şi înciudată, tăcerile lui vijelioase lăsau să se înţeleagă
totul. Annette i-o luă înainte. De altfel, împrejurările materiale
îngreunau viaţa în comun. Noile condiţii de închiriere îi sileau să
părăsească vechea locuinţă, iar criza de case nu lăsa să se
întrevadă nici o posibilitate de a găsi în Paris, la un preţ
convenabil, o locuinţă potrivită. În sfîrşit, le lipseau banii; şi
goana după ei avea s-o silească, probabil, pe Annette să
părăsească Parisul.

Era poate de mirare că Annette nu ceruse surorii ei mijloacele

de a rămîne pe loc. Căci Sylvie era în măsură s-o ajute şi n-ar fi
refuzat. Dar nu trebuie să uitam de felul de-a fi al celor două
surori şi, în ciuda dragostei lor una faţă de alta, de ciocnirile
supărătoare Intre cele două caractere puternice şi opuse. Degeaba
se îndrăgeau şi fiecare îi recunoştea celeilalte superioritatea în
domeniul ei: fiecare socotea (e de la sine înţeles) domeniul ei
propriu ca mai bun; şi, fără a-şi da prea bine seama de asta,
fiecare încerca să cîştige o victorie morală asupra celeilalte în
goana vieţii. Aşa încît niciodată vreuna din ele nu se resemna cu
uşurinţă să-i ceară celeilalte cîteva puncte înainte la joc. Erau
amin două jucătoare – desigur, fără să ţină prea mult la miză! – şi
voiau să cîştige fără să ceară cărţi noi.
Totuşi, Annette fusese silită să mulţumească mîndria şi
dragostea Sylviei, cerîndu-i cîteva mii de franci, cu cîteva luni în
urmă, ca să facă faţă unor datorii urgente: plata taxelor şcolare
pentru Marc şi a ratelor întîrziate la chirie. Annette avea ceva din
spiritul burghezilor de altădată, care nu dormeau bine cînd îi
apăsa o datorie. Dar, spre marele ei necaz, făcuse doar un schimb
de datorii. Nu numai că n-avea cum să plătească într-un viitor
foarte apropiat surorii ei banii ce-i datora, dar se văzu nevoită să
facă noi împrumuturi. Sylviei îi părea bine. Îşi pusese în gînd să
şi-o alăture pe Annette în muncă, făcînd-o părtaşă la afacerile ei.
Trecuseră vreo douăzeci de ani de cînd mai încercase o dată
acelaşi lucru, dînd greş. Dar, în ciuda înfrîngerii, nu se dădea
bătută. Ca şi Annette, Sylvie făcea parte dintre femeile care, dacă-
şi pun în gînd un lucru pe care viaţa îl refuză, nu spun nimic
toată viaţa, dar nu cedează nici un pas, socotind că va slăbi mai
curînd încăpăţînarea vieţii decît a lor.
Astăzi împrejurările îi erau prielnice. Femeia aceasta
pricepută simţea cînd suflă un vînt prielnic; şi ştia să cîrmească
iute. Ştiuse să se folosească de explozia de plăceri, dorinţe, de
delirul luxului, de dansurile şi de petrecerile de după război. Casa
ei de mode, care cîştigase enorm în ultimul an de război, era pe
cale de a se mări cu saloane de expoziţie, de ceai, dancing-uri, de
recitaluri, institute de înfrumuseţare şi chiar fumoaruri de opiu,
instalate în subsolurile tainice şi luxoase. Aici se întîmpla aproape
tot ce putea să se întîmple, fără a depăşi graniţele gustului şi ale
liberei voinţe, căci stareţa acestor locuri era fiică a Parisului,
liberă şi fină, şi nu îngăduia pe domeniile ei vreun act de violenţă
sau de grosolănie, în ceea ce priveşte restul, deviza ei era: Fă ce
vrei! Cunoştea destui oameni din lumea mare pe care-i servise, ca
să fie sigură că şi ei o vor servi, la rîndul lor, veghind ca nimeni să
nu-şi vîre nasul în treburile ei.
De vreo jumătate de an avea lîngă ea un personaj care
crezuse că a devenit de neînlocuit în îndoita sa calitate de asociat
şi amant. Dar nimeni nu era de neînlocuit pentru Sylvie; nu-i
fusese niciodată greu să găsească înlocuitori. „Mănăstirea nu
piere dacă lipseşte un călugăr.” Dar, deocamdată, asociatul şi
amantul erau în graţiile eu îi satisfăcea şi interesul şi dorinţa de
plăceri: Utile dulci...1 Era meşter în vicleşugurile modei. O
scăpărare de geniu îi arătase că, pentru a conduce oamenii,
trebuie să le stăpîneşti mirosul. Se proclamase asul parfumeriei,
de o parte şi de alta a Atlanticului, prin forma flacoanelor lui, ca şi
prin conţinutul lor. Faima lui rivaliza cu cea a lui Foch 2. Şi nu era
departe de a crede că aducea tot atîta glorie Franţei. Dar, la urma
urmelor, gloria lui costase mai puţin. Îi plăcea să se laude că e
Napoleon al femeilor
— Adică al unei jumătăţi din lume: cealaltă jumătate o lăsa
acestuia. Îşi semna produsele „Coquille” (Guy) (pe numele
adevărat Cocu3; cu toate că – după cum se spune – numele
acesta aduce noroc, nu e bine să te făleşti cu el: într-o bună zi
Sylvie avea să-şi ia asupră-şi sarcina de a-i da tot înţelesul!)
Deocamdată mai erau legaţi unul de altul prin simţuri şi prin
bun-simţ – adică prin interes. Coquille era bărbat chipeş şi,
mulţumită cîtorva jertfe consimţite cu
=============
1 În limba latină în original : Folositor şi plăcut.
2 Ferdinand Foch (1851-1929), mareşal al Franţei şi
generalisim al armatelor Antantei în 1918.
3 Ca substantiv comun, înseamnă „încornorat”.

înţelepciune faţă de unul din cei mai de seamă şantajişti ai

presei la putere, nu-i fusese greu să-şi înflorească butoniera cu
panglica1 aceea care mărea cu 50% preţul fiecărui flacon.
Sylvie era o tovarăşă minunată pentru el. Maturitatea
proaspătă a celor patruzeci de ani prinsese strălucirea copioasă a
nimfelor lui Jordaens2: sîngele i se vedea prin piele, pe frunte şi la
sfîrcurile sinilor – se vedea cam tare, dar ea nu făcea nimic pentru
a-i potoli fierbinţeala; era unul din farmecele ei. Din făptura
Sylviei, din ochii ei lacomi, se desprindea o boare de voluptate;
părea că se scaldă în voluptate, dezgolită în chip minunat. Cînd se
privea în oglindă (atunci nu mai era nici umbră de ceaţă în ochii
ei, privirea de sub sprîncenele smulse se plimba de sus în jos,
precisă, ascuţită, scrutătoare ca privirea Micului Caporal,
inspectîndu-şi companiile pe front), încerca ironic să regăsească
contururile Sylviei cea fără sini, pisicuţa slabă de la douăzeci de
ani, în umerii aceştia plini, în belşugul acestor sîni – recoltă
minunată, coşuri pline, ale căror fructe Sylvie la arăta fără a le
ascunde rodul trufaş. Era destul de sigură de sine pentru a sfida
moda, pe care o fabrica chiar ea şi care, pe atunci, trecea cu
tăvălugul peste faţa şi spatele femeilor. Celelalte n-aveau decît s-o
facă. Ea era pentru Venus apige! „Îţi croim, draga mea, tot ce
vrei…” Dar nu pe gratis! Cel mai neînsemnat articol de lenjerie
făcut în atelierul ei costa cît hainele unei familii întregi. Annette o
ajutase să-şi împodobească creaţiile cu denumiri (preţul lor se
adăuga pe nota de plată) împrumutate de la frumoasele lui
Primaticcio3 şi de la Fontainebleau. Ba chiar se distrase
desenîndu-i din memorie cîteva din aceste figuri. Sylvie se
întrecuse cu complimentele; se căznea s-o convingă pe soră-sa că
locul ei era în fruntea atelierelor
=============
1 E vorba de Legiunea de onoare.
2 Iacob Jordaens (1593-1678), pictor flamand.
3 Francesco Primaticcio (1504-1570), pictor, sculptor şi
arhitect italian, a contribuit la înfrumuseţarea palatului şi
parcului de la Fontainebleau.

de desen, sau că spiritul ordonat al Annettei o destina să fie

directoarea noilor magazine, pe care Sylvie plănuia să le deschidă;
căci casa ei de mode se întinsese în mai multe cartiere din Paris.
Dar Annette nu ţinea de fel să devină satelitul Sylviei. Oricît
de dulci ar fi fost miresmele acestei constelaţii, un astfel de bazar
al modei şi al plăcerilor îi mirosea prea tare. Nu o cicălea pe Sylvie
cu privire la mijloacele ei de cîştig. Dar dorea să nu profite de pe
urma acestei averi; şi mîndria ei era destul de încercată la gîndul
că fusese nevoită să primească chiar cîteva fărîmituri; nu-şi putea
găsi astîmpăr înainte de a le fi înapoiat.
Pe lîngă aceasta (lucru de care ea se ferea să vorbească),
Napoleonul flacoanelor îşi îngăduise faţă de ea, într-o seară cînd
rămăseseră singuri într-un coridor al magazinului, cîteva
îndrăzneli mărunte, pe care nu putuse să le împingă prea departe,
căci fusese silit, cu un gest, să bată în retragere; dar dacă mintea
dispreţuitoare a Annetei ştersese întîmplarea din amintire, carnea
jignită nu ierta. La o femeie care nu se dăruieşte niciodată pe
jumătate, carnea e mîndră şi poartă duşmănie mai aprig decît
gîndirea.
Era hotărîtă, prin urmare, să nu primească nimic de la sora
ei. Dar Marc avea libertatea de a nu refuza. Annette socotea că ca
n-are dreptul să-l lipsească de un ajutor, dacă el crede de cuviinţă
să-l primească. La vîrsta lui, trebuia să-şi ia singur răspunderea.
I-o spuse, ferindu-se să arunce asupra surorii ei o lumină care ar
fi putut să-l înrîurească pe Marc. Dar el era prea pătrunzător
pentru a nu citi gîndul ei, care-i era familiar. Înţelegea, aproba în
taină această neînduplecare liniştită. Şi, totuşi, n-avea de gînd să
facă la fel. Cel puţin deocamdată. Nu vedea de ce, dacă! se
întindea mărul, trebuia să refuze prilejul de a muşca şi de a
cunoaşte o lume plină de aventuri. Îşi dădea seama că o
muşcătură nu-l lega cu nimic. Şi băiatul ăsta neîncrezător (o
cunoştea la fel de bine ca maică-sa pe Sylvie cea lacomă, îi
cunoştea vicleniile cu care te prindea în undiţă) îşi impusese
dinainte regula de a primi cît mai puţin de la ea; căci ştia că
mătuşă-sa nu uita niciodată de banii daţi, chiar şi celor pe care-i
iubea. Nu c-ar fi ţinut la bani, nu! Ţinea la ceea ce putea să
stăpînească cu ajutorul lor. Îi plăcea să se gîndească la faptul că,
datorită acestei poliţe, cei pe care-i iubea, cei pe care-i voia, erau
ai ei. Niciodată n-avea să le-o amintească, dar era sigură că ei îşi
vor aminti. Parcă ar fi semnat cu ea un pact secret. Ea nu le cerea
mai mult decît să-l recunoască în sinea lor. Dar şi aşa cerea prea
mult. Băiatul acesta, care nu suferea zăbala, ar fi răbdat orice mai
curînd decît asta, N-avea de gînd să se ducă la iesle.
În privinţa asta, Annette era liniştită. Era sigură de dorul de
independenţă al mînzului ei. Şi gura ei zîmbea de pe acum şiret la
vederea filmului nevăzut ce se desfăşura în faţa ochilor ei: Sylvie
cu mînecile suflecate, pescuind cu undiţa, aruncînd momeala
peştişorului care, curios, dar bănuitor, o adulmecă, apoi trece
dispreţuitor mai departe. Cîrligul tremură. Undiţa se întinde.
Mîna care pîndeşte o face să sară din apă, cu o mişcare bruscă.
Cîrligul e gol. Momeala s-a dus. S-a dus şi peştele. Annette rîde în
nasul încreţit al Sylviei: cunoaşte strîmbătura ei de ciudă
mînioasă împotriva oricui îi stă în cale. Marc, care de o clipă o
urmăreşte pe Annette cu privirea, întreabă:
— Mamă, de ce rîzi?
Ea priveşte chipul lui neliniştit, umbrit, veşnic la pîndă, ca şi
cum lumea întreagă n-ar avea altă treabă mai grabnică decît să-l
înşface, şi-i spune:
— Şi de tine.
— Şi? Dar cine-i celălalt?
Annette nu-i spune.
Nu, nu asta o nelinişteşte acum, cînd îl laşa singur în jungla
Parisului. Căci, hotărît, ea va pleca.! se prezintă un prilej cu multe
riscuri. Nu-l lasă să-i scape. După ce încercase vreo jumătate de
duzină de mijloace de a-şi cîştiga pîinea, după ce copiase
manuscrise, desenase etichete pentru magazine, făcuse cercetări
în biblioteci pentru un om de litere care confecţiona biografii
romanţate (ea îi aducea documente, pe care el le deforma, ca să
facă oamenii să rîdă pe socoteala eroului său, un afemeiat, un
nevropat, un caraghios, o paiaţă de circ shakespeariană
— Căci aşa concepea istoria noua categorie de clienţi, oameni
inculţi, trîndavi şi bîrfitori: ca pe o colecţie de mahalagisme
schimbate cu portăreasa), în sfîrşit, după zeci şi zeci de drumuri
fără un folos de la un capăt la celălalt al Parisului (făcuse bătături
la tălpi de atîta alergătură), Annette obţinuse vreme de cîteva
săptămîni postul de secretară şi casieriţă la un hotel din cartierul
Étoile. Dar n-a prins rădăcini aici: a fost silită să recunoască, spre
marea ei ruşine, că toată cultura ei nu-i era de folos pentru a
descurca ghemul încîlcit al contabilităţii.
Dar, la birou, cunoscuse o familie de romîni, care o plăcură.
De la primele cuvinte pe care le schimbară cu ea, cele trei fete o
îndrăgiră; îi încredinţară pe dată toate tainele inimilor lor mici.
Nici mama nu! le ascunsese pe ale ei, tot cerîndu-i sfaturi cu
privire la magazine, rochii şi farduri – împărăţia Sylviei, căreia
Annette i-o recomandă (o astfel de înrudire întări şi mai mult
influenţa pe care o exercita asupra lor persoana Annettei). Pînă şi
tatăl îi povesti aventurile lui şi-i ceru sfaturi cu privire la arta de a
plăcea femeilor din Paris. Era un bărbat destul de frumos, cu
capul rotund, oacheş la faţă, cu ochii de smoală în care te
scufundai, cu fruntea îngustă, bărbia scurtă şi gîtul puternic;
apăsa teribil pe litera „r”, afectînd. Era mare latifundiar în
Romînia, înfeudat unuia din clanurile burghezo-moşierimii care
exploata ţara. Fusese delegat de banda lui pe lîngă Comisia
Reparaţiilor1. Dar oscilaţiile bruşte ale politicii cerură schimbarea
echipei care se îmbuiba din buget; aşa încît, Ferdinand Botilescu,
care se îmbuibase bine, trebuia să
==================
1 Comisie înfiinţată in urma hotărîrii Tratatului de la
Versailles (1919) avînd ca scop să urmărească achitarea datoriilor
de război, a despăgubirilor, de către Germania şi aliaţii ei.

se întoarcă la Bucureşti cu ai săi. Le trăsni deodată prin

gînd s-o ia şi pe Annette, o dată cu lăzile pline cu cîrpe pe care le
cărau din Paris. Inteligenţa şi gustul ei sigur de pariziană,
experienţa ei vastă în viaţă, purtările ei sigure şi plăcute, arta
firească cu care conversa, toate acestea îi făceau să se minuneze
în taină şi s-o invidieze. În mai puţin de o săptămînă se
încredinţară că Annette era o descoperire de care nu se puteau
lipsi. Într-o seară, fetele se aruncară gălăgioase de gîtul ei. Cu
rîsete, lacrimi şi sărutări plescăite, spunîndu-i ciripit că, nu se
mai pot despărţi de ea. Tatăl îi propusese Annettei să-i însoţească
soţia şi fetele, în calitate de guvernantă, prietenă, institutoare,
damă de companie. Graniţele dintre aceste roluri nu erau prea
desluşite. Condiţiile oferite de ei, cu mărinimie, dar în termeni
foarte vagi, nu erau nici ele îndeajuns de bine stabilite. Dar totul
era prezentat atît de inimos, încît Annette, dornică să părăsească
Parisul, primi. N-o lăsa rece nici dragostea fără margini a celor
trei fete atît de iubitoare, care-i arătau în toată goliciunea sufletele
lor primitive şi complicate; firea lor peste măsură de deschisă era
în contrast cu firea închisă a lui Marc şi cu rezerva pe care
Annette se silea s-o păstreze în legăturile cu băiatul ei.
Aşadar, Annette e hotărîtă să-l părăsească pe Marc. Cunoaşte
primejdiile. Sînt uriaşe. Dar n-are încotro. Nu eşti un om întreg
dacă nu eşti în stare să le înfrunţi. Cine spune viaţă spune
moarte; e o luptă de fiecare clipă.
Îi pune mîna pe umeri; îl priveşte pe neaşteptate, pînă în
străfunduri. În ochii ei limpezi, Marc se vede gol; are o mişcare
bruscă, instinctivă, ca şi cum ar vrea să-şi acopere părţile
ruşinoase ale gîndului său. Dar ea le-a văzut. Prea tîrziu! Marc
strînge nările şi se încordează enervat Annette îi spune:
— Băiete, apăs greu pe umerii tăi. Ba da! Văd eu, înţeleg, nu
te apăra! Mă iubeşti, dar ai nevoie de libertate. E dreptul tău.
Acest martor veşnic te supără. O să te scap de el. Ai să-ţi poţi trăi
singur experienţele. Cînd minezi şcoala vieţii, n-ai nevoie de
însoţitori: s-o şteargă! Trebuie să poţi face boroboaţe fără public.
Porneşte-o şi fă boroboaţe! Ştii, aşa cum ştiu şi eu, că le vei face
adeseori pe pielea ta. Numai ai grijă să fie mai des pe pielea ta
decît pe a altora! Da, băiete, ne vorbim ca doi vechi tovarăşi, pot
să ţi-o spun: am mai multă încredere în cinstea inimii tale decît în
cea a minţii tale. Şi, la urma urmelor, e mai bine aşa. Eşti violent,
dintr-o bucată, fără să cruţi, gata să iei şi să distrugi. Nu te pot
scuti de nedreptăţi şi de greşeli. Dar (ăsta-i singurul lucru pe care
te rog să nu-l uiţi), cruţă-i pe cei slabi, pe cd mici, sau pe cei care
nu ştiu să se apere! Cît despre ceilalţi, e treaba lor şi a ta. N-au
decît să înghită. Şi tu la fel. Griul e făcut să fie treierat. Du-te şi
primeşte-ţi partea! Cum spune proverbul:

Orice moarte cu bătălia ei,

Orice grăunte cu paiul lui.
 Nici eu n-am scăpat de paiul meu. Tu eşti grăuntele. E rîndul
tău să treci la arie, ca dumnezeu să-şi facă pîinea. Da nobis!1 Dar
nu ne-o dă. Noi i-o dăm lui. Noi, amărîţii, îi cernem făina.
— Nu vreau să fiu mîncat – spuse Marc – fără să-mi mănînc
şi eu partea.
Îşi ascundea cu un ton repezit emoţia pe care i-o pricinuiau
vorbele mamei lui. Annette pusese degetul pe rană. N-avea rost să
se mai explice. Se înţelegeau din frînturi de cuvinte.
Mai rămaseră o clipă unul lîngă altul, măsurîndu-se cu
privirea; în duioşia lor pătrundea un fel de sfidare:
(— Te iubesc. Dar n-am să-ţi spun.
— Nu-i nevoie să mi-o spui.)
Ea îi luă bărbia în mînă şi-i spuse rîzînd:
===================
1 În limba latină în original : Dă-ne nouă!

— Mănîncă-ţi partea, lup mic ce eşti! Eu o am pe a mea.

Şi-l sărută.

Mama şi fiul n-aveau obiceiul să se sărute. Se fereau de astfel

de manifestări. Cu atît mai multă greutate a avut acest sărut de
despărţire. Gura ei îi spunea:
— Mistuie-te, dacă vrei! Dar nu te mînji! Eu îmi pun pecetea.
Cel puţin aşa înţelese porunca adolescentul fremătător, cînd
se trezi în mijlocul nopţii. Şi era prea cinstit cu sine însuşi ca să
nu ştie că va trăda. Dar ştia că atunci cînd va trăda, se va trăda
pe el: porunca era a lui, nu venea de la ea. Şi în această ultimă
noapte de somn, sub acelaşi acoperiş, se simţi pătruns de un
respect mai pătimaş decît iubirea faţă de aceea care poruncise în
locul lui. Îşi opri răsuflarea, pentru a asculta răsuflarea ce se
auzea din odaia de alături. Se simţea plin de dorinţe tulburi, de
gînduri grele şi ar fi vrut să-i împărtăşească şi ei frămîntarea lui;
dar o socotea prea dreaptă, prea sănătoasă pentru a-l putea
înţelege; şi tocmai încrederea pe care i-o arăta ea îl oprea să se
destăinuiască: se temea că o va dezamăgi.
Annette dormea. Ştia că băiatul ei o va trăda. Cine trăieşte
trădează şi se trădează de la un cîntat al cocoşului la celălalt. Dar
ajunge să fii în stare să auzi mereu cîntecul cocoşului şi să spui
în fiecare dimineaţă: „Sînt învins. Voi reîncepe.” Ştia că băiatul ei
nu va arunca niciodată armele. Mai mult nu cerea. Dormea.

Marc se simţea mai curînd stingherit decît uşurat în faţa

acestei libertăţi care a fost totdeauna bunul cel mai costisitor. Pe
atunci preţul ei era şi mai mare. Trebuia să fii bogat ca să te
bucuri de ea. Şi Marc ştia că n-o va dobîndi pe gratis, dar îşi
dădea toată osteneala s-o cîştige cu propriile lui mijloace. La
plecare, Annette trebui să stăruie pentru a-l face să primească o
mică sumă de bani care avea să-i îngăduie să aştepte vreo trei sau
patru săptămîni, pînă-şi va găsi de lucru. Nu se lăsa ea înşelată
de lăudăroşeniile astea de băiat tînăr; dar nu-i displăcea gîndul că
va trece şi el prin încercări şi că viaţa îl va plesni peste degete;
eleşteul era agitat, răţoiul ei avea să fie zguduit, dar un răţoi nu
se îneacă într-un eleşteu. De altfel, nici nu se îndoia că, de cum
va întoarce spatele, Sylvie o să se arate la mal, strigînd: „Pui, pui,
pui!” Îl prevenise pe pui. N-au decît să se descurce împreună cum
or şti!
Marc pretindea că se poate lipsi de toţi. Prima propunere a
Sylviei fu refuzată nepăsător. Sylvie nu stărui; se bizuia şi ea, la
fel ca şi Annette, pe lecţia pe care o grabnică experienţă avea s-o
dea fanfaronului. Marc se arătă jignit cînd văzu nepăsarea
vicleană cu care mătuşa lui îi primi refuzul. Gîndindu-se mai
bine, adulmecă motive nelămurite de îngrijorare, un fel de urzeală
împotriva libertăţii lui. Se apăra cu atît mai înverşunat.
Dar avu mare bătaie de cap, căci duşmanul venea de unde
Marc se aştepta mai puţin. De la el însuşi.
Marc habar n-avea ce trebuia să hotărască cu privire la viaţa
lui. Cu toate acestea, hotărîrea trebuia luată grabnic. Viaţa de azi
e o goană după o slujbă. Cîştigă cine se năpusteşte cel dintîi. Dar,
ca să te năpusteşti, trebuie mai întîi să fii ales. Nu, mai întîi să
apuci! Dacă nu, ajungi după ce s-a sfîrşit masa. „Dar dacă nu mă
ispiteşte nici una din bucatele de pe masă?” „Atunci n-o să-ţi
rămînă decît ce este sub masă. Devii cîine.” „Mai bine aş fi lup,
cum spunea «ea».” Dar ăsta-i un lux de care se bucură doar
exploatatorii, mai-marii zilei. Pentru cei mici e bună ocna!
Unde se găseşte o slujbă pe măsura umerilor lui? În
dugheana vînzătorului de haine nu se găseşte nici o vechitură ca
să se potrivească pe aceste trupuri tinere. Pentru un băiat, pentru
un intelectual sărac, care şi-a dat diploma universitară,
universitatea oferă (oferea pînă deunăzi) un debuşeu firesc. Înveţi
pe alţii, la rîndul tău. Dar astăzi acţiunile universităţii au scăzut.
E calică. Şi-şi acceptă calicia fără să crîcnească. Altădată, această
acceptare se numea nobilă mîndrie. Astăzi, gurile tinere scuipă
pîinea asta mucegăită. Nu lipseşte mult s-o numească pîinea
păcătoşilor. Totuşi, acesta e preţul în schimbul căruia marii noştri
savanţi dezinteresaţi au îmbogăţit omenirea cu lucrările lor. Da,
dar cel puţin cu preţul acesta îşi apărau independenţa. Astăzi îşi
apără slugărnicia. Anii de război au dovedit că universitatea e cea
mai bună slugă a puterii. Să fii în acelaşi timp sărac şi slugă,
dezinteresat şi slugarnic e prea mult pentru spiritul ironic al
acestor tineri. Se complac în dispreţul faţă de „idealism”. În
schimb, se laudă că vor să devină bogaţi şi liberi şi că vor deveni.
Să le dăm întîlnire peste zece ani!
Dintre cei şapte, doi apucaseră, nu de voie, ci de nevoie,
drumul fără bucurie al universităţii: Bouchard, cu mînie şi ciudă,
rozîndu-şi zăbala, nechezînd ca un armăsar năbădăios; Ruche,
rece, ironică şi hotărîtă, nedezvăluind nimic din gîndurile ei, din
stepele ei de plictiseală. „Mergi şi taci! Dacă te opreşti, nu mai poţi
porni din nou. Dar care e ţinta? Habar n-am! Există vreo ţintă?
Poate că tot umblînd o s-o găsesc. Dacă nu, mă voi lipsi de ea!…”
Şovăielnic, Marc îi însoţi o frîntură de drum, dar era hotărît
să-i părăsească la prima cotitură. Deşi-l lăsase în voia lui, maică-
sa îi smulsese făgăduiala că, orice va hotărî mai pe urmă, nu va
aştepta să piardă obişnuinţa învăţăturii şi-şi va lua licenţa: nu
pentru că licenţa ar fi însemnat o carte cîştigătoare în jocul lui,
dar e mai cuminte să nu arunci nici o carte, cînd ai atît de puţine.
Fără să nădăjduiască prea multe, Annette mai vedea în acest ţel
dinainte hotărît o constrîngere binefăcătoare de cîteva luni, în
timpul cărora mintea lui nedisciplinată ar fi învăţat să facă
singură primii paşi. Marc îşi pregătea aşadar examenul, fără a fi
convins nu numai că-l va trece, dar şi că va stărui pînă la capăt.
Atenţia îi era distrasă de prea mute lucruri. Cum să te în crezi
într-o cetate de cunoştinţe prăfuite, pînă la care nu pătrunde nici
o suflare a prezentului! În jurul lui, orbis terrarum1 al minţii se
mărise nespus. Dacă vrei să-l îmbrăţişezi chiar şi dintr-o privire
grăbită, nu-i nici un moment de pierdut: căci nimic nu e sigur,
totul se clatină. Trăiesc fără să ştiu ce-mi va aduce ziua de mîine
– mîine, hăul războiului şi al revoluţiilor mă poate înghiţi. Şi mă
osîndesc la schimnicia unui regim scolastic. În numele cărei
credinţe? N-am decît o singură credinţă: să văd şi să pipăi. După
aceea, vom crede! Dar asta n-o să se întîmple astăzi! Astăzi vreau
sa văd şi iar sa văd! Şi să pipăi tot ce pot să înşfac.
Nu e singurul din rîndurile acestui tineret pe care l-a cuprins
mîncărimea asta de mic şi obraznic Toma necredinciosul. E
înconjurat de un vîrtej iscat de aventurierii spiritului, aceşti bieţi
aventurieri care-şi plimbă prin toate climatele spaţiului şi
timpului eul lor caraghios de o zi, cu prejudecăţile lui, şi care nu
ţintesc nimic din lumea exterioară fără să tragă cu ochiul
înăuntru, spre Kasbah2, spre Paris, şi al său „Ce-o să zică
lumea?” Aceşti iubitori de notorietate, care de la pol la ecuator îşi
sulemenesc mutrele, ca să fie văzuţi pe bulevarde! Librăriile de
după război sînt o orgie de scrieri trepidante, care miros a bar, a
benzină, a expres şi a radio. Sînt autori care aruncă în aer
gîndirea, îmbrîncesc arta, politica, metafizica şi ridică poalele
religiei, pe sfert beţi, dar nu înşelaţi, gata să-şi bată joc deopotrivă
şi de ceea ce predică şi de ceea ce dispreţuiesc, sînt sinceri în
nevoia lor de schimbare, în lăcomia lor nesatisfăcută care muşcă
din toate, dar scuipă tot la a doua îmbucătură, cu mîinile
înfierbîntate, cu picioarele înfrigurate, mereu în mişcare. Lumea,
tot pămîntul se perindă în trăncănelile lor despre artă, în
cablograme de globe-trotteri ca într-un adevărat bazar de
enciclopedie
======================
1 În limba latină în original: globul pămîntesc.
2 Cuvînt arab însemnînd cetate.

romanţată. Totul grămadă. Alegi din grămadă. Fără să te

opreşti, bagi mîna într-o mînecă, intri cu piciorul într-un sistem
de gîndire – prea scurt! prea lung! – îl azvîrli, şterpeleşti ideile fără
să le priveşti, fără să-ţi aminteşti după o oră de culoarea ochilor
celei cu care te-ai culcat. Cine-şi mai dă osteneala să-şi cunoască
sufletul, care se zbate în fundul acestui trup chinuit? Lumea se
perindă în faţa minţii ca într-un film. Mai repede! Şi formele se
suprapun, topindu-se una într-alta. Degetele nu reţin nici una.
Lasă totul să cadă. Toată via e ciugulită de stolurile de păsări.
Anul ăsta n-o să fie vin.
 Dar păsările sînt bete. Stolul cîrîie. În vîrtejul acesta trebuie
să faci sforţări supraomeneşti ca să poţi urmări o idee. Bouchard
se istoveşte, cu fruntea încordată: sîngele se adună în pleoapele
umflate; băiatul se înverşunează să-şi bage în cap învăţătura
argiloasă din cărţile de examen. Nu mai simte gerul din mansarda
lui. Creierul! s-a înfierbîntat. Dar stomacul lui zdravăn urlă.
Trebuie să astupi botul lupului, pînă cînd creierul absoarbe raţia
zilnică de argilă. Cînd nu mai poate, limba îi atîrnă. Coboară în
stradă ca un nebun. Caută pe cineva să-i plătească masa. Îl caută
pe Véron. Spune de-a dreptul:
— Viu să te ajut să azvîrli banii furaţi. În numele poporului,
pe care-l despăgubesc…
La început Véron rîdea. Îi plătea obrăznicia cu dispreţ.
— Vrei un os?
— Vreau carne, spune celălalt. Ciolanele tale ţi le las!
Véron rîde acru. Din mîndrie, încearcă să nu arate nimic.
Cînd joci jocul lui Catilina1, trebuie să dai de mîncare plebei. În
ceasul ăsta încă nu se ştie dacă plebea nu va avea puterea să se
ridice pe dărîmături. Societatea şi-a ieşit din ţîţîni. Ar ajunge
cîteva voinţe
===================
1 Patrician roman (109-62 î.e.n.); susţinut de oameni
compromişi, a făcut o conjuraţie împotriva senatului.

hotărîte, ca să poată năvăli prin spărturi, înainte ca

apărătorii să-şi fi recăpătat suflarea. Dar singurii conducători
pricepuţi sînt blocaţi în Rusia, fără contact cu masa
dezmoşteniţilor din restul lumii, care nu-i cunosc. Clemenceau e
pe cale să-şi instaleze, la frontiera Romîniei şi a Ucrainei, barajul
lui de trupe aliate, cu ochii legaţi de minciunile presei sale. În
Occident „Stîlpii Societăţii” vor avea timp să se refacă.
Totuşi, în aceste prime luni ale anului 1919, aerul e încărcat
cu electricitate. Véron, care în cercul lui de oameni de afaceri e
mai bine informat, adulmecă posibilitatea unei explozii. E destul
de priceput ca să nu destăinuiască intimilor săi decît ceea ce nu-i
poate face lui rău, ceea ce îndeamnă mai mult la vorbă decît la
faptă. Nu e viclean, nu e nici laş (nici unul din tinerii ăştia nu e
laş; şi-ar jertfi cu toţii pielea, cu condiţia să nu fie înşelaţi ca fraţii
lor mai mari, ca nenorociţii aceia
 — Ei spun: „neghiobii ăia”). Véron nu vrea să fie înşelat nici
de revoluţie şi nici de reacţiune. E gata să arunce în aer
societatea, dacă treaba asta are sorţi de izbîndă; dacă nu, Véron o
să-i arunce în aer pe cei care urmau s-o arunce în aer. Cu atît
mai rău pentru ei! La naiba cu învinşii! Dispreţul faţă de cei slabi
– aceasta e morala celor ca Véron. Să-i ferească sfîntul pe cei slabi
să se nimerească sub tălpile lor!
Véron aştepta să vadă dacă moscoviţii or să-şi croiască drum.
Pînă atunci, el stă la Paris şi împreună cu Bouchard pipăie
pîntecele revoluţiei. Nu-i trebuie mult ca să pună diagnosticul că
fătul e mort. Îi lipsesc organele principale. În masa confuză a
acestui tineret revoluţionar, sau care îşi zice aşa, nu e nici unul
pregătit pentru faptă. Pentru unii a înfăptui înseamnă ceva foarte
simplu: să izbească. Să izbească în grămadă, fără să se uite.
Pentru alţii a înfăptui înseamnă a discuta doctrină. Nici gînd n-au
să sfîrşească; şi poate că nici nu ţin la asta. Doctrinarii cei mai
fanatici se socotesc scutiţi de fapte, din datoria de a păstra
doctrina curată; doar fapta e totdeauna mai mult sau mai puţin
un compromis. Şi la unii, şi la alţii, şi la oamenii de acţiune, şi la
teoreticieni, aceeaşi neştiinţă strigătoare la cer cu privire la
realitatea vie, la organismul statelor uriaşe de astăzi, la aparatul
lor respirator şi digestiv, la nevoile lor economice zilnice, la legile
vitale care conduc plămînii şi măruntaiele acestor Gargantua.
Unde şi cum ar fi putut găsi aceşti băieţi săraci, studenţi,
muncitori, sau vechi luptători, mijloace să înveţe atîtea lucruri?
El, Véron, cunoaşte măruntaiele – banii, băncile, afacerile, forfota
neîntreruptă de pe şantierele de exploatare, maşina monstruoasă
care neîncetat mestecă natura, trecînd de la element la aliment,
de la aliment la excrement, apoi iar la aliment. Îi ascultă şi-i
priveşte, cu mutra lui tic ştiucă, pe aceşti neghiobi. Rîde strîmb, îl
cuprinde o milă sălbatică. Totuşi nu se leapădă încă de ei. Încă
nu! Dacă se va ivi prilejul, superioritatea lui netăgăduită în aceste
lucruri îi va asigura conducerea. Dar prilejul se va ivi oare? Şi
apoi nu e sigur că nătărăii ăştia vor fi gata să-i recunoască
superioritatea. Vom vedea! Pînă una-alta, îl respinge pe Marx şi-l
face pe Bouchard mic-burghez, pentru că Bouchard vorbeşte
mereu de Proudhon1, spălăcitul ăsta! Bouchard, căruia nu-i vine
a rîde, se înăbuşă o clipă, pe urmă începe să urle: şi, în văzul
galeriei, urmează un atac violent între ci, iar apoi amîndoi se
îndreaptă împotriva societăţii. Ai fi zis că se cred Danton şi
Robespierre şi că se ceartă în Convenţiune, pentru capetele altora
şi ale lor. Dar Véron nu-i atît de prost încît să creadă una ca asta.
Trebuie să fii Bouchard ca să iei totul în serios. Şi cu cît vorbeşte
Bouchard mai mult şi se înfierbîntă mai tare, cu atît se înfundă
mai adînc în groapa seriozităţii lui. Pe el cuvîntul rostit nu-l
dezleagă, ca pe atîţia alţii care-şi slobozesc focul prin fum, ci-l
leagă; strigătul îl face să-şi contracte muşchii şi să ridice pumnul,
ca la
==============
1 Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865). publicist, economist
şi sociolog francez, ideolog al micii burghezii, a preconizat
permanentizarea micii proprietăţi private.

fiinţele primitive. Véron simte o plăcere diabolică de cîte ori îl

vede aruncîndu-se turbat în lancea picadorului. Îl aţîţă. Cu atît
mai bine dacă îl răstoarnă pe acest cărăbuş împietrit în carapacea
lui şi pe picador. Frumoasă privelişte! Véron nu refuză să coboare
în arenă, ca să vadă mai bine. N-o să i se poată spune niciodată
că nu are curaj. E dintre cei care au îndemnat cu convingere la
manifestaţia în memoria lui Jaurès, de la începutul lui aprilie, şi a
luat parte la ea.
Marc s-a lăsat dus de Bouchard la reuniunile studenţilor
socialişti de stînga. Pe urmă s-a dus regulat, mai puţin de plăcere,
cît din curiozitate: (la Marc curiozitatea e o patimă, pe care el o
botează datorie). Se căzneşte să-l citească pe Marx; dar nu citeşte
temeinic, frunzăreşte. Individualismul lui anarhic se zbîrleşte în
faţa necesităţii nestrămutate a acestui materialism istoric.
Degeaba vrea să îndoaie prin ascetism eul lui clocotitor. Eul se dă
înapoi. Nu atinge pajiştea marxistă decît dispreţuitor, cu vîrful
botului. Această întîietate umilitoare a „economicului” asupra
„psihicului” îl revoltă. Cu toate astea, Marc şi mama lui ar trebui
să ştie ce înseamnă să te loveşti de economic, să ştie că trebuie să
ţină seama de el. Dar Marc şi mama lui sînt nişte romantici (să
spunem învechiţi? sau veşnici?), a căror adevărată raţiune de a
trăi e să-şi revendice independenţa sufletului împotriva tuturor
fatalităţilor care-i apasă. Nu e sigur că vor izbuti în orice timp, în
orice loc. Dar asta vor. N-ar fi ei dacă n-ar avea această voinţă. Şi
le ajunge c-o au, chiar de-ar fi înfrînţi. Dacă o zdrobeşte vreun
destin, destinul acesta trebuie să ţină seama de ca: e un fapt care
poate dura cît şi destinul. Marc nu e în stare să citească acele
cărţi în care să nu găsească reflexul propriilor lui dorinţi. Ochii îi
sînt duşmănoşi. E încă departe de înalta obiectivitate pe care o
arată în faţa duşmanului luptătorul oţelit, ajuns la maturitate. El
nici nu-şi ascultă adversarul pînă la capăt: îi retează vorba şi zice
„nu!”
Mai mult decît atît: refuză să urmărească nu numai gîndirea
potrivnică lui, pentru a cunoaşte bine lucrul căruia i se opune, ci
refuză orice gînd care cere o sforţare pentru a fi ascultat. Nu poate
urmări o carte. Atenţie! se moleşeşte. Gîndul are fierbinţeli. Nu şi-
l poate aţinti asupra nici unei idei. Începe douăzeci de cărţi odată;
nu va sfîrşi nici una. La prima cotitură a capitolului mintea lui
urmăreşte alt drum. Atîtea drumuri Ne încrucişează, încît cine ar
vedea spiritul lui Marc în toată goliciunea lui l-ar asemui cu un
cîine zănatic care se învîrteşte într-o pădure, sfîşiindu-se şi
lovindu-se pînă ce cade, în timp ce-n ochi îi joacă scîntei roşii.
Marc invidiază încăpăţînarea mînioasă a lui Bouchard şi
disciplina indiferentă şi ordonată a lui Ruche; ei fac ceea ce fac;
restul să-şi aştepte rîndul! Dar Marc nu ţine să Ic semene.
Bouchard, care munceşte şi gîfîie pe brazda lui, îl umple de milă.
Punctualitatea calculată a lui Ruche îl scoate din sărite. N-o vede
făcînd dragoste, dar cînd o să facă, o să facă la minutul hotărît în
program şi în acelaşi chip nepăsător. Îi vine s-o azvîrle jos din pat
(căci, tot gîndindu-se la ea, somnambulul o pusese în patul lui.
Slavă domnului că nu-i aici!). Dar patul e gol şi creierul
clocoteşte. Cînd fetele nu sînt în pat, sînt în creier. Se ciocnesc cu
ideile. Marc le rabdă pe amîndouă, fierbînd. Lăsat în voia
instinctelor în tot timpul războiului, Marc a cunoscut femeia prea
devreme şi prea sălbatic: nu l-a oprit nimic, nici o sfială, nici un
văl; a fost aruncat, firav şi înfierbîntat, în lupta corp la corp, ca
într-un cazan cu plumb topit. A ieşit ars, rănit. În adîncul cărnii
păstrează însă înfiptă lancea dorinţei, vîrtejul şi spaima plăcerii.
La cea mai mică apăsare, organismul lui cu nervii vibranţi
freamătă, asemenea unei viori. Cu inteligenţa lui ascuţită de
timpuriu, îşi dă seama de primejdie, dar nu se destăinuieşte
nimănui. A fost atîta vreme singur, încît crede că un om adevărat
trebuie să-şi păstreze primejdiile pentru sine şi să se apere
singur. De aceea, deşi slobod în Paris, deşi nu se simte oprit de
nici o piedică morală, se fereşte de întîlnirile sexuale ca de foc. Îi e
frică – nu de femeie, ci de el. Nu ştie dacă, după aceea, va mai
rămîne stăpîn pe sine. De fapt, ştie că nu va rămîne. Şi el, care nu
simte nici o înclinare spre ascetism, el care-l batjocoreşte, se
osîndeşte, se simte constrîns la schimnicie. Dar se ascunde.
Nimeni nu-l bănuieşte (doar ochii lui Ruche). Şi apoi e mîndru şi
tiran, ca mulţi dintre cei care ţin la propria lor independenţă şi la
dependenţa celor din jur de bunul lor plac. Vrea numai pentru el
ceea ce iubeşte. Şi nu e atît de naiv încît să nu ştie că nu-l va
putea avea. (Şi dac-ar avea, ce-ar face?) Atunci spune: „Totul sau
nimic… Nimic!” Nimic pînă la izbucnirea viitoare!
Tolstoi pretinde că trupul îmboldeşte pe cei care-l hrănesc
prea bine. Marc ar şti să-i răspundă! Sînt rare zilele cînd îşi
potoleşte foamea. În pîntecele goale focul arde mai bine.
Marc a văzut cît de repede a scăzut mica lui rezervă de bani;
şi, spre ruşinea lui, nu e în stare s-o înlocuiască. Îşi închipuie că
va şti el să se descurce cu propriile lui mijloace şi că, la Paris, un
băiat cumpătat, muncitor, deştept, poate cîştiga oricînd puţ; nul
care-i este trebuincios. Dar probabil că şi puţinul acesta e, prea
mult: şi Marc nu-l cîştigă. Şi apoi, ştie el să se mulţumească cu
puţin? Se lipseşte cu eroism timp de cinci zile, dar într-a şasea nu
mai poate, face explozie: într-un sfert de oră azvîrle banii pe
săptămîna întreaga. Un băiat tînăr ca el e atît de uşor ispitit! Ar fi
un monstru dacă nu s-ar simţi ispitit, un monstru şi jumătate
dacă n-ar cădea, din cînd în cînd, în ispită. Dar e limpede ca Marc
nu e un monstru, nici un monstru şi jumătate! Cedează, şi pe
urmă, regulat, se simte îndurerat, mai puţin de slăbiciunea lui, cît
de absurditatea ei. Lipsa de folos, stupiditatea lucrului dorit îl
îngrozeşte. Ce mai stăpîneşti oare – din lucru sau din fiinţă – o
clipă după ce le-ai avut? în mînă, nimic! În inimă, tot nimic! S-a
risipit totul… Atunci, Marc se osîndeşte (ce leac stupid!) la o nouă
perioadă de schimnicie. Desigur că va face din nou explozie. Şi
dacă ştie să-şi risipească banii, în schimb nu se pricepe de fel să-i
cîştige. N-are şira spinării destul de mlădioasă pentru a-şi croi
drum spre cîştig. Fiul Annettei n-are acest dar de la natură. E
înţepenit în conştiinţa lui anacronică (loviturile vieţii încă n-au
avut timp să-l înmlădie) despre valoarea socială a intelectului;! s-
ar părea nedemn s-o deprecieze. Îşi plimbă fără folos diploma, şi
mica lui ştiinţă de care e doldora. Cui îi pasă?
Bouchard îi spune:
— Fă ca mine! Tapează-l pe Véron!
 Dar Marc e prea mîndru pentru a primi, o dată cu pomana,
aerele de superioritate jignitoare pe care şi le-ar lua creditorul.
— Superioritatea lui! Nu-l sfătuiesc să vorbească de ea! Nu-i
datorez nimic! îi iau! bodogăneşte Bouchard; şi nu se ştie dacă
glumeşte.
Marc îi răspunde că hoţul unui hoţ tot hoţ rămîne.
Bouchard îi răspunde cu priviri sălbatice:
— Viaţa e hoţie. Fură sau crapă!
Da, să trăieşti înseamnă să supravieţuieşti celor care, în
neîntreruptul vălmăşag, îţi precupeţesc suflarea şi locul. Orice
fiinţă trăieşte doar pe socoteala a milioane de alţi candidaţi la
existenţă. Marc o ştie. Nici unul dintre fiii acestor vremuri
sălbatice nu e neştiutor. Dar dacă toţi – în afară de cei sortiţi
morţii – au primit lupta, mai sînt cîţiva (slavă domnului!) care
pretind s-o ducă într-un spirit cavaleresc. Dacă li s-ar spune una
ca asta, ar protesta, le-ar fi teamă de ridicol. Dar numai cuvintele
sînt demodate. În toate vremurile spiritul păstrează armătura
nepieritoare a marilor virtuţi şi vicii. Un Marc ar fi rămas tot Marc
chiar şi în vremea Merovingienilor1 şi va rămîne Marc pînă la
sfîrşitul veacurilor.
Prin urmare nu se va duce să ceară – chiar şi cu glas
poruncitor – bani de la un Véron, pe care, în fundul inimii sale, îl
dispreţuieşte. Ba chiar stă la îndoială dacă
=================
1 Numele primei dinastii regale a Franţei (sec. V-VIII).

să primească unul din biletele acelea de teatru, concert sau

expoziţie, de care sînt pline buzunarele lui Véron şi care pe acesta
nu-l costă nimic. Totuşi, unele programe îi pun tăria la grea
încercare, lucru pe care-l ascunde cu greutate. Ruche vede; o
amuză luptele acestea tainice între o mîndrie dornică de
independenţă şi o lăcomie copilărească faţă de distracţiile ce i se
oferă: amîndouă sentimentele îi sînt familiare şi de aceea îl simte
pe Marc mai aproape de ea. Îşi îngăduie o singură dată plăcerea
maternă (alt cuvînt învechit, pe care ea îl respinge) de a lua de la
Véron un bilet de concert, care a aprins în ochii lui Marc o dorinţă
crîncenă, înăbuşită; şi cînd rămîne singură cu Marc, îşi aminteşte
că ea nu se poate folosi de bilet şi i-l dă lui: din mîna ei nu mai
are de ce să-l refuze. De-abia în sala de concert, Marc se întreabă,
cuprins de neîncredere, dacă Ruche a cerut într-adevăr biletul
pentru ca, ea, căreia îi pasă de muzică aşa cum îi pasă de ploaia
care răpăie în fereastră. E atît de bănuitor, încît gîndul acesta îi
strică plăcerea întregii seri. Un altul i-ar fi fost recunoscător lui
Ruche. El se simte jignit la gîndul că s-a trădat în faţa ei.
Începe să-şi spună că, la urma urmelor, dacă e silit s-o facă,
ar fi mai puţin umilitor să primească banii Sylviei, decît darurile
celorlalţi. Dar după ce a refuzat o dată, nu e prea demn să-i ceară
din nou. Şi, deşi buzunarul e gol de aseară, se ţine bine; dar
inima îi e mai crispată decît stomacul. Norocul lui face ca, în
după-amiaza asta, Sylvie să treacă cu automobilul, să-l surprindă
cu ochiul ei de coţofană şi să-l cheme. Trebuie să se stăpînească
din toate puterile să nu sară în automobil. Şi totuşi a sărit! Are
însă mulţumirea că, cel puţin îndată după aceea, în timp ce
ascultă flecărelile mătuşii, şi-a regăsit aerul superior. Iar cînd
Sylviei (după ce i-a povestit lui Marc cum îi merg treburile) îi dă în
gînd să se informeze şi de cele ale nepotului, spunînd:
— Ştii, îmi plouă cu bani, vrei şi tu? Am prea mulţi! el
răspunde cu aerul cel mai nepăsător, cu oarecare îngîmfare:
— Ei, doamne! Dacă vrei cu tot dinadinsul! Găsesc eu ce să
fac cu ei.
Ea îi spune:
— Ştrengarule! mai bine ai veni să petreci la mine.
Dar îi umple buzunarele. Cînd el vrea s-o sărute, ea îi arată
în partea de sus a obrazului locul unde nu-i poate strica fardul. Îl
ciupeşte de obraz: îl găseşte cam palid şi scofîlcit, dar drăguţ şi cu
privirea mai ştiutoare, într-un cuvînt, mai interesant. Nu şi-a
pierdut timpul de cînd! s-a dat drumul pe păşune.
— Făgăduieşte-mi c-ai să vii! Hai, făgăduieşte-mi!
El spune cu obrăznicia lui de Cherubin:
— Îţi făgăduiesc! Ai plătit înainte…
Ea îi respinge obrazul, pe care a rămas urma degetelor ei:
— Puşlama! spune rîzînd. Vino totuşi! Ai să vezi! Eu plătesc
totdeauna după…
Marc aşteaptă să dispară automobilul, ca să se ducă să
înfulece la primul restaurant o bucată de friptură în sînge.
Stomacul lui elastic se despăgubeşte, în seara asta, de cele două
mese pierdute. Şi Marc se gîndeşte că adineauri Sylvie era
Frumoasă ca o drăcoaică. Ce jar are în ochi! Şi ce parfum! îşi
linge buzele.
 Totuşi nu se grăbeşte să-şi ţină făgăduiala. Face încă pe
mortul în păpuşoi, dar după cincisprezece zile primeşte o chemare
furtunoasă de la mătuşă-sa:
— Derbedeule! Şi datoria?
Asta nu, nu poţi obţine nimic de la el dacă-i ceri în felul
acesta. Dar în fiecare zi, şi mai ales cînd citeşte în presa regelui
parfumurilor că frumoasa parfumeriţă a dat o serbare princiară în
saloanele ei, în cinstea magnaţilor finanţei şi ai politicii, însoţiţi de
femeile lor, escortaţi de bufonii lor din presă şi artă, serbare cu
minunate divertismente de dans, muzicale şi teatrale din cele mai
noi, arde de nerăbdare să vadă şi el.
Şi ce pierde dacă se va duce?

Pierde mai mult decît îşi mărturiseşte. Nu vrea să şi-o

mărturisească, totuşi nu poate să nesocotească acest gînd: se ştie
în primejdie. E ca tînărul Hercule, la încrucişarea drumurilor.
Şi dacă pînă şi Hercule a apucat calea ispitei, nu prea e cu
putinţă ca un copil pierdut al Parisului, pe care Omfala 1 îl
cheamă la fiecare cotitură, să apuce drumul renunţării. Marc
măsoară din ochi plăcerea şi durerea, povîrnişurile prăpăstioase
pe care va fi silit să le suie. Şi de la primii paşi se simte atît de
ostenit. Capul i se învîrteşte, mădularele îl dor, o moleşeală
pătrunzătoare! se lasă în picioare. Ca toţi tinerii din jurul lui, se
simte atras în jos, spre prăpastia uitării – uitarea, cea mai
puternică ispită a plăcerii! Să scape de el însuşi. Să fie scutit de
orice îndatorire. „Cine mi le impune? Destinul acestor timpuri
inumane? Am cerut eu să trăiesc acum? Resping acest destin! Dar
nu pot. Destinul sînt eu însumi. Eu singur îmi poruncesc să mă
urc pînă sus. Dar ce sorţi am să ating culmea? Şi cînd, după
greutăţi istovitoare, voi ajunge sus, sfîrşit, golit de substanţă, ce
voi găsi acolo? Voi găsi oare ceva? Sau, poate, de cealaltă parte a
culmii e numai neantul?”
Peste tot neant şi moarte! Acest război despre care se spune
că s-a sfîrşit (dar mai dăinuie încă) învăluie spaţiul cu cingătoarea
lui de gaze asfixiante. Astupă orizontul. El este faptul – singurul
fapt ce se arată tuturor acestor tineri. Ideologiile care neagă
războiul, sau care, dacă nu pot să-l nege, pretind că-l slăvesc, sînt
nişte tîrfe, nişte feţe bune de pălmuit. Le pocnesc peste bot!
Războiul e aici. Îl simt chiar pe grumaz, iar în nas simt
===================
1 Regina legendară a Lidiei, soţia lui Hercule.

răsuflarea lui puturoasa. Dar vreau să trăiesc, trebuie să mă

desprind şi să fug, sau să mă strecor dincolo. Ca să mă strecor,
trebuie să ştiu ce este dincolo… Să ştiu, să pot! Va fi oare cu
putinţă? Şi fuga e doar o altă formă, mai josnică, a ştiinţei. Să
ştiu că lupta e pierdută. E o fugă generală! Dar un Marc Rivière
nu poate scăpa decît trecînd prin liniile duşmane. Să fugi înainte!
Şi-o repeta mereu, ca să fie cît mai sigur. Dar e oare sigur? în
jurul lui vede un vălmăşag de oameni tineri şi bătrîni care o iau la
picior.
Se îngrămădesc la ieşire: dancing-uri, sporturi, călătorii,
orgii, femei – plăcere, joc, uitare, fuga, fuga…
Erau nenumărate feluri de a fugi. Dar nici unul pe care să-l
recunoşti deschis că însemna doar „fugă”. Trebuie să fii foarte
puternic ca să te dispreţuieşti şi, dispreţuindu-te, să mai păstrezi
elanul vieţii. Cei mai distinşi evocau, asemenea lui Adolphe
Chevalier, refugiul în artă şi în viaţa cîmpenească. Prima eglogă
(şi a doua). Urma exemplul bun al unui învins ca şi ei, blîndul
Vergiliu de după război, cîntăreţul la ospăţurile asupritorilor, al
noilor îmbogăţiţi. (Ce ironie! Tocmai el să fie umbra a cărei mînă
moale a ales-o aprigul Dante drept călăuză!) Şi măcar mantuanul
putea să invoce acel: Deus nobis baec otia1. Dar pentru tinerii
Tityri şi Corydoni2 ai zilelor noastre nu există nici un Deus, şi le-
ar Ei trebuit o doză puternică de amăgire ca să-şi închipuie că
zdruncinul următor al lumii vechi îi va uita în halatul lor moale şi
cald pe cei ce încearcă să uite acest zdruncin, hipnotizîndu-se la
masa de joc a artei, unde crupierii estetismului castrat, cu mîini
albe – dar murdare – au grijă să nu se compromită prin acţiune.
Se amăgesc acei care socotesc că vechiul lăcaş, străvechiul
acoperămînt al tradiţiei, viaţa casnică şi rurală de veacuri, care i-a
adăpostit pe părinţii lor, va continua să-i apere şi pe ei împotriva
vijeliei. Ca şi cum vijeliile
===================
1 În limba latină în original : Dumnezeu ne-a dat această
odihnă.
 2 Păstori din prima eglogă a lui Vergiliu.

ce vor veni vor mai lăsa în picioare un singur zid, fie el cît de
gros! Vai de cîntăreţii din flaut, care se retrag din arenă înainte ca
bătălia să se fi hotărît! Oricare ar fi sfîrşitul bătăliei, învingătorii îi
vor călca în picioare. Şi cîntecul lor se va preface în pulbere. Dar
poate că în sinea lor îşi fac socoteala că potopul îi va lăsa să joace
pînă la capăt pe nisip, înainte de a-i mătura? Se mulţumesc să se
mai bucure de sferturile de zi ce le rămîn. Îşi înşală viaţa.
Dar cel puţin să aibă cinismul de a mărturisi: „Mîine voi fi
mort. Mîine nu voi mai avea gură. Numai astăzi o am. Mănînc.”
Dar ei se străduiesc să-şi găsească o îndreptăţire ideologică
(oricare!). De ce această momeală? Pentru că intelectualii care
abdică au nevoie să-şi ascundă abdicarea sub diferite argumente,
sau să se laude cu ea prin alte argumente. Nu pot face nimic fără
argumente. Instinctul lor s-a dezvăţat să se orienteze singur. Fie
că-s laşi, fie că-s curajoşi, le trebuie mereu un „pentru că”. Şi cînd
cauţi cu tot dinadinsul, găseşti. Dezertorii din! 919 n-au dus
niciodată lipsă de motive înţelepte şi întemeiate ca s-o ia la
sănătoasa.
Marc îi dispreţuieşte pe cei care fug. Îi dispreţuieşte cu o
putere care e un mijloc de apărare împotriva ispitei de a fugi. Şi
fiindcă tremură dinainte de teamă că nu se va putea împotrivi
ispitei, îşi rezervă un fel de scuză, păstrîndu-şi asprimea pentru
fugarii care mint, împotriva celor care se căznesc să-şi aurească
fuga. Legea adevărului în clanul celor şapte sună astfel: „Fii ce
vrei! Fă ce vrei! Dacă vrei, fugi! Dar spune: «Fug!»”
Dar n-o spuneau. Chiar şi cei şapte începeau s-o scalde. Cel
dintîi, Adolphe Chevalier, începu să pledeze ore rotundo1 despre
datoria „adaptării la realitate”, pentru a se putea retrage pe moşia
lui. „Descurcaţi-vă! Eu mă descurc! Sînt realist.” (Cuvînt care avea
succes în vremea aceea. Îţi îngăduie să-ţi aranjezi treburile tale,
sub pretextul că infuzezi ţării sîngele nou al pragma-
===================
1 În limba latină în original : cu cuvinte alese.

tismului politic, sănătos şi bărbătesc, ce se împotriveşte

ideologiei găunoase a generaţiilor trecute. Totuşi, nici ideologia
acestor generaţii nu i-a împiedicat niciodată pe oamenii
descurcăreţi să-şi rotunjească punga.)
Véron şi Bouchard înţeleseră virtuoasa georgică a lui
Chevalier şi o striviră cu batjocura lor. Dar şi ei trişau. Toată
gălăgia lor în legătură cu revoluţia era un joc ce-i scutea. De
acţiune. Cînd urlau ore întregi în mijlocul colegilor, aruncînd în
aer societatea, înjghebînd planul grozav al unei viitoare
manifestaţii, se jucau, de fapt, de-a soldaţii de plumb.
Singurul care recunoştea situaţia, fără a încerca s-o falsifice,
era acel din partea căruia Marc s-ar fi aşteptat cel mai puţin să fie
sincer: Sainte-Luce. Îşi pregătea cariera de consul la două şcoli,
cea de ştiinţe politice şi cea de limbi orientale. Dar n-avea de gînd
să se lase înlănţuit. Nu ascundea că scopul lui era evadarea. În
loc s-o caute în afara maşinăriei, ale cărei curele şi ai cărei piloni
n-aveau să întîrzie să-l prindă în mişcarea lor, el pretindea s-o
găsească în inima ei. Voia să-i sape cuibul chiar în miezul
uraganului. Şi de acolo, să vadă, să cunoască, să activeze, să se
bucure, fără a se simţi nicidecum înlănţuit. Să fie liber şi lucid, să
scape de slugărnicia universală, exploatînd cu cinism interesele
stăpînilor zilei şi folosindu-se – dar fără ambiţie, fără sete de
cîştig, încercînd doar să prindă clipa, fără a se lăsa niciodată
prins de ea, gata oricînd s-o lase, o dată cu viaţa: căci făpturile de
acest soi sînt desprinse de toate şi de ele însele. Sînt efemeride
care dansează în vîrtejul clipei. Nu catadicsea să se explice
colegilor lui, care-l ironizau. Véron îi spunea glumeţ şi brutal:
— Te vinzi!
Bouchard îi spunea lui Véron:
— Cocota îşi urmează firea.
Adolphe, bogătaşul, tăcea dispreţuitor, neînţelegînd cum
poate să-şi vîndă cineva libertatea statului. Iar Marc tăcea şi el,
dar tăcerea lui nu era jignitoare: căci ghicea în parte motivele
băiatului aceluia pătrunzător şi felin, care nu-şi dădea osteneala
să se apere. La ce-ar fi folosit? Conştient de atracţia (amestecata
cu silă) pe care o exercita asupra lui Marc, Luce îi spunea cu
zîmbetul lui frumos, ce-i făcea gropiţe în obraji, arătîndu-i pe cei
trei auguri:
— Care din voi va trăda primul?
Apoi, numaidecît, punîndu-şi mîngîietor mîna pe a lui Marc:
— Dar tu vei fi ultimul.
Marc îi îndepărta mîna bodogănind. Lauda asta era o insultă
pentru el. Ochii lui Luce îl mîngîiau. Ştia că şi Marc îl
dispreţuieşte, dar dispreţul lui Marc nu-l supăra, era nemuritor;
şi dintre camarazii lui, doar singur lui Marc, Luce îi recunoştea
acest drept: căci Luce îl socotea singurul care jucase şi avea să
joace deschis pînă la sfîrşit. Poate că şi Bouchard? Dar
sinceritatea asta de brută nu-l interesa pe Luce. Băiatul acesta
aristocratic nu-l socotea „semen” de-al lui decît pe un om cu
mintea lucidă şi pătrunzătoare ca a lui, un om a cărui gîndire vie
străbate prin toată fiinţa. Degeaba Marc îi era, prin fire, opus şi
duşmănos. Erau de o seamă. Şi Marc simţea şi el acest lucru.
Trebuia să recunoască cu mînie că Sainte-Luce îi era cel mai
aproape dintre toţi, singurul aproape. Îl lăsa să-l ia de braţ şi să-i
mărturisească ceea ce Luce nu încredinţa nimănui: tot
machiavelismul tineresc şi viclean al unei experienţe
nedesăvîrşite, al unei minţi ascuţite de timpuriu şi blazate. Şi
Marc nu se revolta. Prea avea şi el cunoştinţa aceea înnăscută a
instinctelor ce ispitesc. La el, sîngele Annettei se amestecase cu
cel al familiei Brissot. Cînd dispreţuieşti oamenii, nu e drept să te
foloseşti de ei şi de idolii lor prosteşti? Cei din familia Brissot au
fost din totdeauna maeştri în acest joc; şi sînt atît de iscusiţi, încît
ai jura c-or să se lase prinşi în el. Dar nu e nici o primejdie.
Nenumăraţii Brissot ştiu totdeauna să scape cu faţa curată.
Da! Marc îi cunoaşte bine! Îi are în sînge. Uneori îl apucă o
dorinţă nebună să-l joace pe Volpone1. Dar l-ar juca prost. E prea
pătimaş şi nu s-ar putea opune imboldului de a-şi trăda dispreţul
în mijlocul jocului; şi, la sfîrşit, după ce i-ar fi strivit pe ceilalţi, s-
ar strivi şi pe sine. Sainte-Luce are în firea lui tocmai atît dispreţ,
voios, plăcut, omenesc, cît le place oamenilor (căci le place
dispreţul, în forme şi în doze bine potrivite).
Cel mai ciudat e că, datorită unei contradicţii pe care n-o
înţelege, Marc arde de dorinţa de a-i salva pe toţi. Dar nu vrea să
recunoască. Cînd Luce i-o spune, îşi iese din fire. Dar cînd Luce
adaugă ironic şi politicos:
— Nu? Doar tu eşti cel mai în măsură să judeci. Dacă zici tu
nu, zicem şi noi la fel.
Prea e cinstit ca să nu spună da. Ce stupid! Să salvezi, să-i
salvezi pe alţii, cînd ai atîta de lucru ca să te salvezi pe tine şi cînd
celorlalţi nici nu le pasă că tu vrei să-i salvezi! Marc ştie asta, la
fel de bine ca şi Luce. Dar n-are ce face: aşa e el. Sînt forţe
potrivnice în firea lor. Şi cea pe care a moştenit-o de la maică-sa
poate că greşeşte: dar îl stăpîneşte. Şi – ca să fie sincer – ţine şi el
la această forţă. Iar dacă-i este ruşine s-o dea în vileag, pradă
ironiei celorlalţi, în taina inimii lui e mîndru de ea – mai mîndru
de această greşeală decît de adevărurile ce-i stau împotrivă. Ea îi
dă poftă de viaţă. Ea îi ţine capul deasupra valurilor. Fără ea, nu
s-ar avea decît pe sine – numai interesul pentru sine, desigur şi
dorul de a cunoaşte şi de a vedea şi de a lua, dar numai pentru el
singur. Singur! E înspăimîntător! Trebuie să fii mai puternic decît
e un băiat de douăzeci de ani, ca să-ţi porţi singurătatea fără să te
zbaţi. Luce şi-o poartă, pentru că nu se gîndeşte la ea, se fereşte
să se gîndească, nu se opreşte să privească în adînc; fuge spre
suprafaţă.
====================
1 Vulpoiul - în limba italiană - titlul uncia din comediile
scriitorului englez Ben Johnson (1573-1637). în care critică
parazitismul si rapacitatea. Eroul principal - Volpone - pentru a
vedea cum reacţionează prietenii şi cunoştinţele sale, se preface a
fi pe moarte.

Marc nu poate fugi în nici un fel. Nici în plăcere, nici în

durere. Fundul se ridică din ape, ca insuliţele acelea vulcanice pe
care le împinge focul lăuntric şi care se surpă în neîntreruptul
freamăt al adîncului. Marc a poposit pe un pămînt minat. De
aceea caută cu privirile o mînă, mîna oamenilor, ca s-o apuce. Ca
să-l salveze ei? Nu, ştie prea bine că nu poate aştepta nimic de la
ei. Ca să-i salveze el! Chiar cînd ştim că e o amăgire, gîndul că
avem în sarcina noastră suflete ne umple singurătatea şi dă firilor
mărinimoase puteri înzecite.
— Joacă-ţi rolul! Îi spune Luce îngăduitor. Eu voi fi publicul.
— Un public ca tine, îi răspunse Marc cu amărăciune, ar fi de
ajuns ca să omoare piesa.
— Totuşi ai nevoie de un public.
— Eu o să fiu acela. Voi fi şi publicul şi actorul piesei. Ştiu,
ştiu că urmăresc un vis.
— Tot e ceva dacă ştii! Încuviinţă Luce, schimbînd o privire
de înţelegere cu Marc. E mai mult decît ar putea bănui vreodată
prietenii noştri.

*
 Luară totuşi parte la manifestaţia ce avu loc în prima
duminică din aprilie.
În zilele acelea spiritele se aflau sub Marc presiune. În cursul
lunii martie achitarea criminală a asasinului lui Jaurès –
însemnînd ea însăşi un al doilea asasinat – fusese o adevărată
palmă pentru tinerii aceştia. Seva violenţei urcă spre inima
Parisului, o dată cu cea a primăverii. Chiar şi cei mai domoli
dintre studenţi, oiţele creştine, behăie după Păstorul cel bun al
revoluţiei. Pînă şi ciobanii din bucolice cîntau din flautele lor
refrene de marş: „Formaţi batalioanele!” Pînă şi Adolphe Chevalier,
pe care nu-l puteai vedea acţionînd (nu-l puteai vedea nici
pasionat, spuneau gurile rele) decît cu togul în mînă şi-n faţa
călimării, se resemnă să ocupe un loc în rîndurile acestei mulţimi,
a cărei promiscuitate era o grea încercare pentru delicateţea lui.
Nu era bine să pară că te fereşti, acum cînd se trecea pentru
prima oară la acţiune (sau se pretindea că se trece) şi cînd se
puteau isca primejdii.
Se întîlniră, aşadar, şase din şapte (doar Ruche, nepăsătoare
şi ştiind dinainte ce se va întîmpla, rămăsese acasă) – pe avenue
Henri-Martin, în mijlocul unei mulţimi care jubila. Ciudată
comemorare a unui mort de seamă, învins nu o dată, ci de
douăzeci de milioane de ori, de douăzeci de milioane de oameni
asasinaţi de război ca şi el, omorît pe la spate de duşmanii lui şi
trădat în chip laş de prieteni! Şi sub bustul lui Jaurès se clătina
nesiguranţa lui Anatole France. Călăuzit de un instinct care nu
dădea greş, Chevalier, cu Bette de braţ, se strecurase pînă la
bătrînul a cărui prezenţă la această chermesă funebră însemna
un motiv de încredere pentru inteligenţa lui. Iar bătrînul se
bucură să întîlnească în această gloată de trecători, cu feţe şi
strigăte problematice şi străine pentru el, pe Bette cea roză şi
strălucitoare, pe gura căreia putea să-şi aşeze privirile.
O vedea aşa cum era, proaspătă şi molatică, cum nu se poate
mai proastă, foarte odihnitoare pentru minte. Dar într-unul din
grupurile cele mai întărîtate în primele rînduri, Véron îl ţinea de
zgardă pe Bouchard, care lătra, pîndind momentul să-i dea
drumul. Cîţiva paşi mai încolo, Sainte-Luce şi Marc, cot la cot,
schimbau gînduri ironice, fără să piardă nimic din spectacol. Şi
fără să-şi dea seama, Marc era şi el pentru Luce un crîmpei de
spectacol: căci, la freamătele mulţimii îl vedeai şi pe el scuturat de
freamăt. Degeaba îşi bătea joc de ea cu amărăciune. Era culcat în
patul ei. Fiorul ei îl pătrundea. Sainte-Luce vedea pe obrazul
tovarăşului său spasme, străfulgerări aspre, apoi cuta aceea
răutăcioasă la nări, fălcile strînse şi şuvoiul furiei adunate, pe
care o înghiţea o dată cu saliva. Sainte-Luce stătea cu ochii-n
patru, cu grijă frăţească, gata să-l oprească pe Marc de la orice
pas necugetat. Ştia să lase să se risipească aburii comprimaţi,
deschizîndu-le cu vreo glumă neaşteptată supapa unui hohot de
rîs. Sainte-Luce îşi spunea că o faţă ca a lui Marc era un fel de
oceanograf al curenţilor submarini ce străbăteau mulţimea.
Puteai citi pe ea furtuna cu cîteva secunde înainte.
Şi deodată, Sainte-Luce citi pe ea uraganul. Înainte de a avea
timp să vadă ce se petrece în jurul lor, pocniră cîteva detunături
de revolver. Poliţia trăgea în anarhiştii care, cu drapelul negru
fîlfîind, se năpustiră asupra agenţilor lui Guichard cu bîtele şi-i
loviră cu zăbrelele unui gard de fontă făcut bucăţele. Sainte-Luce
şi Marc fură traşi de puhoi; într-o clipă se treziră aruncaţi în
inima vălmăşagului; împinşi mai departe, trecură prin cordonul
agenţilor, în care făcură o spărtură. Văzuseră în goană o spărtură,
văzuseră în goană lucind lame de cuţit, văzuseră feţe însîngerate.
În faţa lor, Bouchard izbea cu capul în burta unui Goliat de-al
poliţiei. Cînd coborîră pe Champs-Elysées, grupul lor rărit se
strînse din nou în coloană, dar Chevalier nu mai era acolo; „Uite
popa, nu e popa!” Ştiuse să se strecoare împreună cu tovarăşii lui
pînă la estrada lui Anatole France, căruia avea să-i folosească de
păzitor. La capătul şoselei imperiale, noi lupte îi aşteptau pe
manifestanţi; acum nu mai erau destul de puternici faţă de
duşmanul mult prea numeros. Grupul trebui să se desfacă şi să
încerce să se întoarcă în centru, în cete mici, pe unul din
drumurile lăturalnice, cu gîndul să se regrupeze după aceea din
nou, în Piaţa Operei. Marc îl văzu pe Véron trecînd prin faţa unei
guri de canal şi aruncîndu-şi revolverul, iar Véron, care surprinse
privirea lui Marc, îi spuse rîzînd:
— Are dreptul la odihnă. A lucrat.
Bouchard însă nu voia să se despartă de un cuţit lung ce-i
umfla buzunarul şi pe care-l arăta, doar în semn de bravadă, căci
pumnii lui grei îi ajungeau.
Sainte-Luce nu se desprinsese de braţul lui Marc, Acesta era
prea preocupat ca să-şi dea seama de cleştele ce-l strîngea şi care-
i făcea silă; era palid şi emoţionat, vorbea tare şi nu vedea că
înţeleptul lui cîrmaci întorcea barca spre stînga şi-l făcea să sară
peste peluzele din marginea bulevardului, îndreptîndu-l spre o
ieşire. Se desfăta ca un copil, simţind sub picioarele lui iarba» este
care n-avea voie să treacă, şi ar fi vrut să se oprească ca să rupă o
ramură înflorită de castan. Dar poliţia prevăzuse această mişcare
laterală şi înteţi asaltul. De voie, de nevoie, demnitatea generală
trebui să se plece în faţa grijii pe care fiecare o avea pentru pielea
lui; trebuiră s-o ia la sănătoasa. În preajma catedralei Madeleine,
la ieşirea dintr-o stradă îngustă, cei patru prieteni, urmaţi de
cîţiva supravieţuitori răzleţi rari nantes1 ai coloanei se ciocniră de
un val de poliţişti în haine civile, care-i atacară cu furie.
Învălmăşeala fu scurtă, dar sălbatică. Marc avu doar timpul să-l
zărească pe Bouchard, care se repezi într-un ciorchine de agenţi,
rostogolindu-se pe jos peste un agent, dar fu călcat apoi în
picioare. Pieptul voinic al lui Véron răsuna ca o tobă sub pumnii
ce-l snopeau. Iar Marc se simţi tras de braţ atît de brusc, încît se
clătină gata să cadă; văzu o bucată de oţel, mînerul unei săbii
abătîndu-se lîngă faţa lui, pe care o şi zgîrie; se regăsi apoi cu
cîţiva paşi mai încolo, tot agăţat de Sainte-Luce, care-l scăpase de
o lovitură mortală. O rupseră la fugă urmăriţi, printr-o reţea de
străzi, care alcătuiau un fel de pînză de păianjen în jurul
bulevardului. Magazinele se închideau în grabă. Marc nu vedea
nimic; sîngele îi curgea peste sprincene, iar capul li vuia. În urma
lui îi auzea pe urmăritori strigînd. Se lăsă tîrît de Sainte-Luce,
care nu şovăia, sigur de drumul pe care voia să-l apuce. La un
colţ de stradă, după ce făcu unul sau două ocoluri, Luce bătu ca
un iepuraş în obloanele trase ale magazinului unei modiste,
strigînd:
— Anie!
=================
1 În limba latină în original: rari supravieţuitori ai
naufragiului.

Oblonul de fier, ce închidea uşa, se ridică numaidecît; trebuia

să te îndoi ca să poţi trece. Luce îl împinse pe Marc şi intră după
el în patru labe. Nişte mîini de femeie îi apucaseră pe băieţi de
ureche şi îi trăgeau. Oblonul de fier căzu în urma lor. Brîu
îngenuncheaţi în beznă. Un agent răcnea afară, bătînd darabana
pe oblon. Încercînd să se ridice, Marc simţi în obraz o răsuflare
voioasă şi auzi şi un glas care şoptea: „St!”; iar mîinile lui,
încercînd să se sprijine, se împiedicară de două coapse rotunde şi
de îndoitura unui genunchi. Rămaseră muţi şi nemişcaţi; fetele îşi
înăbuşeau rîsul. Un fluier îl chemă poruncitor pe omul de afară,
care se încăpăţînase; fu silit să se alăture, înjurînd, grosului
armatei; dincolo bătălia vuia încă şi erau destule altele de făcut.
În stradă se lăsă tăcerea. Atunci Marc, al cărui cap înfierbîntat
începu să se potolească, îşi dădu seama că se află, pe întuneric,
lîngă o fată îngenuncheată ca şi el şi că o gură caldă care mirosea
a mosc se lipea fără mofturi de a lui, spunîndu-i: „Bună ziua!” El
spuse: „Noapte bună!” Fata rîse şi-i spuse:
— Şi acum, dacă ne-am vedea la faţă?
Se ridicară şi aprinseră nu lumina electrică, ci o lumînare, a
cărei flacără lungă şi afumată era ascunsă de căuşul unei mîini.
Se recomandară. Fetele erau două: Ginette şi Mélanie, două surori
de şaptesprezece şi douăzeci de ani. Cea mare, brună, cea mică,
roşcată, cu pielea albă ca laptele; amîndouă fardate, se-nţelege,
cu încreţituri vesele în colţul ochilor vii şi umflaţi, cu botişoare de
nevăstuică întinse înainte. Mélanie era amanta lui Sainte-Luce.
Poate că şi Ginette împărţea şi răul şi binele în familie. Urmară
rîsete şi flecăreli. Povesteau amîndouă acelaşi lucru, în acelaşi
timp, sau îl repetau una după alta, cu aceleaşi cuvinte, rizînd
amîndouă cu poftă, ca şi cum a doua oară ar fi fost mai frumos.
Băteau din palme, se bucurau de această aventură. Ce noroc că
stătuseră în picioare pe taburet, privind printr-o crăpătură a
vitrinei, tocmai cînd Luce, urmărit, bătuse! Şi ca să dea bucuriei
lor şi un fior, îşi spuneau că „copoii” se vor reîntoarce şi vor face o
percheziţie.
— În aşteptarea eşafodului – spuse Sainte-Luce – să bem
ultimul pahar!
Şi cîntă:

Să mori pentru Mélanie e soarta cea mai dulce…

Dar Ginette, care năzuia să vadă oameni murind şi pentru

ca, măsura, nedumerită, faţa lui Marc, care se întorcea înciudată.
Luară masa împreună, în semiîntuneric, şi pînă la urmă Marc se
îmbună într-atît, Incit lăsă să! se bage mîncarea în gură, ba chiar
linse degetele pline de ciocolată ale Ginettei. Dar Ginette ţipă:
căţeluşul o muşcase! El se scuză ruşinat şi se sculă, spunînd că
acum se întoarce acasă. Dar ceilalţi brei protestară. Pe stradă mai
era încă agitaţie; ar fi fost periculos. Ginette se strecură prin uşa
întredeschisă şi porni în recunoaştere. Se întoarse, asigurîndu-i
că poliţia bara ieşirile din mica lor cetate. Marc nu fu prea convins
de adevărul spuselor ei; se încăpăţînă să plece. Dar ei nu
consimţiră. Zgîrietura de pe obraz putea să-l dea de gol de la
prima privire. Şi Ginette mai observă că haina îi era ruptă la
umăr. I-o scoase ca să i-o coasă. Atunci descoperiră, printre
găurile cămăşii sfîşiate, că umărul era roşu, albastru, verde şi
lovit. De ce nu spunea nimic? Ginette şi Mélanie se folosiră de
acest prilej pentru a-şi arăta iscusinţa de infirmiere. Le făcea
plăcere.
În noaptea aceea nici nu mai putea fi vorba de plecare. Se
îndeletniciră, aşadar, cu pregătirea culcuşului, în odaia din
fundul prăvăliei, Marc cît un dulap dublu şi fără ferestre, se afla
un divan. Mai făcură unul întinzînd salteaua pe jos. Era doar
război! „Şi acum alege-o pe a ta!” îngrozitor de stingherit, furios,
scîrbit, Marc căuta orice mijloc pentru a scăpa. Dar nu era chip.
Cele două gazde se ofereau, pur şi simplu, fără înconjur. Se putea
ceva mai firesc? Totuşi nu putea să le jignească pe fetele astea
bune şi să joace rolul lui Iosif (rolul nici nu era pe placul lui). Nu
era chip nici să se explice. Luce, care alesese, văzînd încurcătura
lui, îl întrebă ca un bun prieten:
— Vrei să schimbi?
Marc ar fi avut poftă să-i cîrpească o palmă. Ruşinat şi furios,
îi ajuta Ginettei să întoarcă salteaua. Fata îi şoptea la ureche:
— Nu face nimic! Dacă nu vrei, o să ne prefacem numai,
fiecare o să doarmă la locul lui.
Se simţi mişcat. Stinseră lumina. „Să doarmă fiecare la locul
lui”, uşor de spus! Nu era loc decît deasupra sau dedesubt. Şi,
cînd întindeai mîna, dădeai de celălalt culcuş, unde ceilalţi doi n-
aşteptau. Umilă, Ginette se scuză:
— Sînt urîtă.
El spuse:
— Nu! cu convingere.
Nu, într-adevăr, nu asta era pricina. Fata se străduia să
înţeleagă. Îşi închipui că iubeşte pe alta şi vrea să-i rămînă
credincios. El se feri să-i spulbere iluzia. Ea găsi că e frumos aşa;
deşi nu prea era obişnuită cu asemenea scrupule. Flecărea, cu
capul pe pernă, copilăroasă, înduioşătoare, vicioasă, dar încă
cinstită. Marc, care, oricum ar fi stat, trebuia aproape să-şi
lipească gura de colţul acelor buze flecare, în neîntreruptă
mişcare, sorbea gustul lor dulce-amărui de migdale. Dar cea mai
mică mişcare pe care o făcea dezlănţuia duhurile pămîntului. Nici
nu îndrăznea să se mişte. Şi bineînţeles că tocmai în clipa cînd el
afirma cu tărie: „Nu!”, duhurile spuseră: „Da!” După aceea, se
simţi indignat, scîrbit de sine. Iar ea, încîntată, crezînd că el tot se
mai gîndeşte la frumoasa lui trădată, încerca să-l liniştească,
spunîndu-i: „N-o să ştie nimic”. Dar el nu mai putea. Aerul
cocioabei acesteia îl sufoca. Fata se sculă umilă, ca să-i deschidă
pe ascuns uşa magazinului, în timp ce ceilalţi dormeau. În clipa
cînd se pregăti să se strecoare pe sub oblon, Marc îi sărută
genunchii.
Se trezi în noaptea rece de aprilie leoarcă de năduşeală,
aiurit, înfrigurat. Se simţea neputincios împotriva chemărilor
simţurilor lui deşteptate. Urmă depanarea gîndurilor: vălmăşagul
zilei, revolta, fuga, urmărirea, tot filmul.
A doua zi, îl cuprinse scîrba faţă de întrunirea ratată.
Manifestaţia aceea stupidă, fără plan, fără scop, fără urmare, nu
fusese decît o năpusti re zadarnică a bestiei, nu le folosise la
nimic altceva decît că fuseseră striviţi: bestia avea spatele frînt;
trebuiau chemaţi hingherii, atîta tot!
Bouchard dispăruse. Marc fu singurul care se nelinişti.
Ceilalţi nici nu se sinchiseau. Erau cu toţii morocănoşi şi furioşi,
nu se gîndeau decît să-şi arunce unul altuia răspunderea, ca pe o
minge. După trei sau patru zile, Bouchard se arătă cu faţa
umflată, cu un ochi serios atins. Fusese bătut în chip sălbatic,
aruncat la beci, timp de cîteva zile, eliberat provizoriu după
interogatoriu; afacerea era trecută pe seama tribunalelor
corecţionale. Era pasibil de cîţiva ani închisoare pentru port ilegal
de armă, pentru lovituri şi atacuri împotriva agenţilor, pentru
insultă adusă autorităţii publice, uneltiri anarhiste şi provocare la
crimă. De pe acum, porţile profesoratului îi erau închise; era pus
la index de universitate; colegii, prevăzători, se fereau de el. Se
înverşună totuşi să înveţe mai departe pentru examene – pentru
eşec.
Cît despre Véron, lui puţin îi păsa. Nu fusese nici măcar
bătut. Îl întrebară cum scăpase aşa. El se lăuda rîzînd că-i unsese
bine pe copoi; la comisariat, numele băncii lui îl păzise mai bine
decît o insignă de deputat. Cît despre Bouchard, nătărăul acela se
lăsase prins în cursă. Treaba lui! Trebuie să ştii să rişti!
— Dar tu, tu ce rişti? îl întrebă Marc repezit.
Véron îi rîse în nas şi spuse cu un cinism fanfaron:
— Pielea ta. Oricînd vrei!
Dar, simţind că a mers prea departe, adăugă mai blînd:
— La urma urmei, ăştia de la Sorbona i-au făcut un serviciu
dîndu-l afară. Cine vrea să facă avere şi nu-i fricos n-are decît să
se aplece ca să adune.
— Trebuie să ai spinarea făcută pentru asta, răspunde Marc
sec.
— Dacă a lui nu-i făcută, o să i-o facă bîta vieţii, spuse
Véron.
Îşi întorc spatele. Adio!
Pe Adolphe Chevalier nu l-au mai văzut. Dar pentru ăsta n-
are rost să-ţi baţi capul. S-a dus să-şi vadă moşiile. Îl citeşte pe
Montaigne. Ce i se poate cere mai mult? Ochii deschişi, gura
închisă. Spiritul liber şi ferit de primejdii. Şi dosul la căldurică. Pe
acest intelectual nul poţi învinui de trădare. Lasă să facă alţii
compromisuri între acţiune şi spirit.
Menajeria lui Ruche s-a golit. Cînd se întoarce, Marc se
trezeşte singur cu ea; şi nu ştie ce să-i spună. Cu coatele pe
masă, cu bărbia în palme, fata îl sfredeleşte cu un zîmbet ciudat;
ai zice că aşteaptă. Ce? Marc e enervat. Dar cu cît devine mai
repezit, cu atît zîmbetul ei se ascute; Marc nu izbuteşte să-i abată
ochii mici şi pătrunzători, care-l răscolesc. Ruche îl nedumereşte.
E ceva schimbat în ea, sau se schimbă ceva. Dar fata nu-l
interesează îndeajuns pentru a-şi pierde timpul încercînd s-o
înţeleagă. Iar pe el îl supără că ea îşi îngăduie să-l înţeleagă. Căci
degeaba îşi spune Marc: „Nu ponte şti nimic despre mine. Uşa
mea îi este închisă; nu e de fel sigur că Ruche nu se uită prin
gaura cheii. Atunci Marc se opreşte în mijlocul frazei, se ridică
aruncîndu-i o privire mînioasă şi pleacă nepoliticos. Ea nici nu s-
a mişcat. Cînd ajunge în stradă, Marc îşi spune că, dacă s-ar urca
înapoi şi ar deschide uşa, oricînd, astă-seară sau peste opt zile, de
cealaltă parte a mesei, ochii lui ar întîlni sfredelul ochilor ei
printre genele pe jumătate lăsate şi ciocul acela ironic din care se
desprinde o şuviţă albăstruie de fum de la ţigara ce arde între
degetele lungi. Bate cu piciorul în caldarîm. Îşi jură că o să treacă
multă vreme pînă se va întoarce la Ruche. Dar îi trec prin minte
gin duri furioase, ca unui copii înciudat, gîndul de a o deschide pe
această fată obraznică cu ochi îndrăzneţi, aşa cum deschizi o
scoică cu cuţitul, ca să vezi ce-i înăuntru.
Se simţea mai singur, şi în sînge îi ardea vîlvătaia aprinsă de
pielea dulce-amăruie a fetei din noaptea aceea; petrecu cîteva zile
într-o stare de zdruncin moral şi fizic, din care nu mai izbutea să-
şi regăsească drumul. Se căznea să lucreze, aşa cum te arunci în
apă; dar apa arunca epava înapoi. Nu mai avea putere! Nici chef
de nimic. Să lucreze, sa gîndească? Cum? La ce foloseşte? Şi
mereu, din ceas în ceas, acel gol al voinţei se măreşte şi-l
absoarbe, ca o ventuză. I se părea că simte, lipite de trupul lui,
nişte buze groase şi umede. I se risipea substanţa, energia îl lăsa.
Ce greu să te împotriveşti coborîşului! Fuga, fuga! Nu! Se agăţa cu
unghiile de margine. Dacă o să cad, n-o să mai pot urca la loc!
Jos e puhoiul – degeaba închide ochii, că-l aude – şi sub unghii
simte scîrţîitul nisipului care se surpă, piatra care se dezgoleşte.
Dar nu el se desprinde, ci e desprins…

Într-o seara intră Sylvie, care, cu o lovitură de călcîi,

rostogoleşte piatra şi păianjenul agăţat de ea:
— Hai! Te iau! Destul ţi-ai pierdut timpul! Şi să nu-mi spui că
făceai vreo treabă! Căscai gura… Te-am prins… La mine, cel
puţin, ai după ce să căşti. Am în prăvălia mea plictisurile cele mai
scumpe, cele mai noi, din toate artele. Şi ce artiste! Dacă ai chef
de Comedie (tutt’è burla!1), îţi dau cheia culiselor. Cele mai bune
actriţe şi cele mai ale dracului nu le găseşti pe scenă. Ca să poţi
juca într-o bună zi partea ta din farsă, priveşte mai întîi, priveşte,
priveşte! E rege cine vede!
=================
1 În limba latină în original: totul e glumă.

Îl duse în casa ei din avenue d’Antin – micul ei Luvru – unde

domnea regele Coquille. În ciuda legii salice1, reginele Franţei au
ţinut de nenumărate ori sceptrul. Sylvie îl ţinea, lăsînd furca de
tors lui Coquille, care dormea culcat pe faima lui parfumată, în
mijlocul curţii sale. Se credea inspiratorul epocii lui. Era
înconjurat de femei, de intriganţi şi de artişti care-l linguşeau, îşi
băteau joc de el, şi îi luau banii, dar pe care el pretindea că-i
înzestrase cu idei, fineţe şi frumuseţe. Căci se socotea,
caraghiosul, priceput în toate artele. Dădea sfaturi pictorilor,
care-i vindeau pînzele lor zebrate şi problemele lor geometrice. Îl
vedeai căzînd în contemplaţie înaintea idolilor negri din grădina
lui. Descoperea frumuseţile proaspete şi cele uzate, talentele
răscoapte şi cele secate: descoperea dansatori hinduşi, vizionari
din Ménilmontant sau fachiri din Montauban. Era onctuos ca şi
cremele lui şi slugarnic de familiar faţă de clientela lui, formată
din doamne din lumea Marc, care nu plăteau, şi vreo trei capete
încoronate – descoronate mai bine zis – care, trebuind să aleagă
între cap şi ce era deasupra, preferaseră să-şi piardă pălăria. Avea
un cuvînt de spus şi în politică şi, încurajat de linguşitorii care-l
periau, se gîndea să pună mîna pe un ziar însemnat, prin care să
spună lumii ce avea de spus (ce avea de spus?). Ar fi fost foarte
încurcat dac-ar fi trebuit să scrie acest lucru* sau chiar să spună
la ce fel de ziar se gîndea. Dar întreţinuţii lui, care se
îndeletniceau cu condeiul, se însărcinau să-i fabrice o părere.
Cît despre regină, ea domnea asupra croitoriei şi a serbărilor,
a căror extravaganţă smintită procura material pentru cronica
Parisului. N-o supăra gîndul să şi-l asocieze pe nepotul ei în rolul
de ministru al petrecerilor sau, mai simplu, de informator în
legătură cu artele frumoase – arte minore faţă de arta majoră, arta
distracţiei. Fiindcă despre artele frumoase Sylvie nu ştia mare
lucru: n-avea
================
1 Lege care interzicea în Franţa moştenirea tronului de
către femei.

decît gustul ei înnăscut şi instinctul. Asta nu era puţin

lucru; totuşi, făcea din cînd în cînd cîte o gafă de pomină, care, de
altfel, datorită admiraţiei de care se bucura, era luată drept o
ştrengărie spirituală. Dar admiraţia de azi aducea bîrfeala de
mîine. Sylvie nu se înşela cînd simţea pămîntul clătinîndu-i-se
sub picioare.
O încînta gîndul de a se sprijini pe Marc El veni,
neîncrezător, momit. Şi după cum era de prevăzut, alunecă de la
primii paşi pe care-i făcu în acest carnaval înverşunat după
plăcere şi dezmăţ, unde se amestecau arta, dragostea, intriga şi
nebunia. Pretinsese că va adopta regula, cu neputinţă de urmat la
vîrsta lui, a spectatorului neclintit, care vrea să vadă totul fără a
se lăsa prins, pentru a deveni astfel stăpîn al vieţii; un Julien
Sorel1 scofîlcit de atîta post, căruia două degete de vin îi erau de
ajuns pentru a-i sud capul. De la primele picături pe care le bău,
creierul începu să! se învîrtească.
Sylvie se aştepta la una ca asta. Nu făcu nimic ca să-l
trădeze, dar nici să-l apere. Urmărea cu coada ochiului luptele lui;
o amuzau, îi plăceau, recunoştea în Marc pe mîndra ei Annette;
şi, în taină, se răzbuna împotriva mamei prin fiul ei. „Ia seama,
turnule!2” Bietul şi viteazul turnuleţ!
Se zbîrleşte sub armură, Sylvie aplaudă. E sceptică. Aşteaptă
sfîrşitul. Ştie ea bine că armura asta va plesni, că într-o buna zi
toate zidurile astea vor fi smulse dintr-o dată. Şi se gîndeşte: „Ce
poţi face? Vrei nu vrei, de-i rău sau bine, tot trebuie să treci pe
aici! Tineretul trebuie să afle totul pe pielea lui! Cu atît mai rău
dacă-şi pierde cizmele pe drum! Animalul e de soi. O să iasă la
liman. Principalul e să treacă prin asta. Cine n-a trecut nu e
bărbat. Îl Sylvie nu se frămîntă. Treaba lui Marc. Nu-i faci un bine
dacă-l scuteşti. Are şi ea ale ei, treburile şi plăcerile ei. N-are
vreme de pierdut! Îşi trăieşte a doua tinereţe.
================
1 Eroul principal al romanului Roşu şi Negru de Stendhal.
2 Refren al unul vechi joc francez de copii.

Aşa încît Marc rămîne singur pentru a ţine piept

împrejurărilor care-l asaltează: fete frumoase, pierde-vară,
pehlivani, toate lighioanele care umplu grădina lui dumnezeu. El
însuşi e un fruct verde care ispiteşte multe guri vopsite în
stacojiu. Şi apoi e nepotul, marele favorit al sultanei; oamenii se
servesc de el pentru a ajunge la ea. Nu e chiar atît de prost încît
să nu-şi dea seama de asta. E bănuitor, puştiul! Îi vine mai
curînd să creadă că vor să-l joace pe degete, că pînă şi femeile
care-l urmăresc cu neruşinare o fac în chip interesat; ceea ce nu e
adevărat; tînărul ăsta sălbatic le aţîţă. Chiar şi stîngăciile lui,
gesturile lui repezite şi necioplite, luminate deodată de un zîmbet
încurcat şi fermecător, chiar şi privirea iscoditoare, sfioasă,
întrebătoare de sub sprîncenele încordate, privire ce se dăruie
deodată, ca o fecioară – o fecioară nebună pe care ai îmbătat-o şi
oare începe să vorbească într-aiurea. Un mic Lucien de
Rubempré1. Dar în fund stă la pîndă mereu Marc, puiul de
mistreţ, care se dezmeticeşte de îndată ce vrei să-l prinzi şi care se
apără cu o lovitură de rît, cu o lovitură zdravănă. Asta-l face şi
mai atrăgător. Te loveşti de el. Plăcerea-i îndoită! Vînătoarea
începe. Şi vînatul nu trebuie să fie atent numai la curse şi la
vijeliile ce se stîrnesc în el pe neaşteptate, şi care-l fac să se
năpustească cu capul înainte. Cu greu se poate stăpîni. De fiecare
dată iese mai zdruncinat din aceste frămîntări. Şi prevede ce-o să
se întîmple. Ar trebui să fugă. De zeci de ori şi-a spus: „Pleacă!”
Dar nu fuge. Prea e interesant! Prea sînt multe de văzut şi de
înghiţit pentru ochii lui de mascul mic, pe acest teren de vînătoare
rezervat, unde e şi el vînător la rîndul său. Şi tot stînd la pînda şi
văzînd cum trec toate soiurile de vînaturi mart şi mici, cu blană şi
cu pene, prinde în goană cu ciocul cîteva ciocuri de păsărele; dar
e primejdios; în clipe din astea, privirea i se pierde; e în primejdie
de a fi prins la rîndul lui. Va fi! Nu va fi!
======================
1Personaj principal din romanele lui Balzac Iluzii pierdute şi
Viaţa de glorie şi mizerie a curtezanelor.

Se încăpăţînează. Să fugă, ar însemna să-şi mărturisească

înfrîngerea. Rămîne şi, în fiecare zi, tolba cu experienţe i se umple
tot mai mult. Dar asta nu-l face mai înţelept. Ochii îi sînt,
dimpotrivă, mai beţi. Şi-n ţeastă parcă-i vuieşte un vîrtej. Tot ce a
crezut, sau n-a crezut, dar a acceptat pentru a putea să trăiască,
toate punctele de sprijin ale vieţii sociale, totul se prăbuşeşte. Iar
din toată morala de alaltăieri (de ieri să nu mai vorbim! era
război!) ce-a mai rămas? Vechile păcate, prejudecăţile, chiar şi
constrîngerile legii, mereu întîrziate faţă de mersul societăţi. E
prea puţin să spunem că sînt toate călcate în picioare! Nici nu te
mai osteneşti. Treci peste ele, fără să te gîndeşti. Se surpă casa
oamenilor? Se rupe contractul social? întoarcerea la pădure? Nu,
e termenul contractului. Înainte de a-l reînnoi faci ştersături,
adaugi articole noi. Casa cea veche, strîmtă, nesănătoasă, cade în
ruină. Trebuie s-o refaci, s-o lărgeşti. În timpul crizelor de
creştere, omenirea bolnavă are şi ea nevoie să-şi întinerească
sîngele viciat şi subţiat, cufundîndu-se în rezervele ei de sălbatică
energie animală. Părinţii cu tabieturi şi laşii miorlăie! „Totul e
pierdut!” Şi totul e salvat, sau va fi. Dar nimic pe degeaba. Fiecare
lucru trebuie plătit.
Marc e gata să plătească preţul. Dar nu dă oare mai mult
decît are? Mintea lui e vitează, prea vitează, îl tîrăşte dincolo de
ceea ce poate suporta restul. Degeaba vede, judecă şi înţelege,
fără slăbiciune: creierul nu e un empireu, e legat strîns de pîntec
prin toată seva lui; e trădat, predat, se predă el însuşi
duşmanului.
Pînă una-alta, însă, Marc se apără. Creierul şi inima! se
revoltă, au izbucniri de dispreţ mînios împotriva anumitor
privelişti. Marc îşi îngăduie îndrăzneli de vorbire care-l supără pe
regele parfumerilor în cochilia lui, iar pe Micul Caporal, pe Sylvie,
care şi-a pus chipiul pe-o ureche, o fac să rîdă în ascuns.
— Bădărăniile! Nu vrei să înveţi să te porţi în lume!
Marc se «revoltă. Îi trînteşte nişte adevăruri aspre. Ceea ce-l
supără mai ales este risipa nebună ce se face în vederea serbărilor
pe care ea le dă. Îi ®pune Sylviei că-i o ruşine, cînd mii de oameni
n-au ce mînca. Sylvie nu se emoţionează. Deunăzi n-a avut nici ea
de mîncare. Acum se despăgubeşte. Răspunde cinică:
— Ceea ce e prea mult compensează cu ce e prea puţin.
Preamultul unora, preapuţinul altora. Aşa-i balanţa. Şi pe urmă,
drăguţule, ce vrei? Gînd cîştigi banii uşor, trebuie să mai şi
risipeşti.
Marc îi spune lucrurile pe şleau despre felul cum cîştigă,
despre felul cum cheltuieşte, despre comerţul ci de lenjerie de lux
şi creme, anticameră a împerecherii, despre felul cum îşi
exploatează clientela cu preţurile ei de vînzare (de furt), la fel de
smintite ca şi toanele acestor dihănii cuprinse de nebunie –
neghiobii ăştia de cumpărători. Sylvie îi răspunde că dac-ar fi să
trăieşti din înţelepciunea oamenilor, şi nu de pe urma idioţeniei
lor, ar trebui să strîngi chinga şi că, la urma urmelor, mulţumită
ei şi lui Coquille al ei trăiesc nu numai ei.. Doi şi nepotu-său
(înghite-o, mucosule!), ci armate de funcţionari. Jignit, Marc
întreabă prosteşte:
— Şi la ce foloseşte?
— Ce?
— Tot ce-nvîrţi tu? Tot ce fac ăştia?
— La nimic. La viaţă. Parcă viaţa foloseşte la ceva? Ieşi din
burtă, te naşti fără să ştii de ce. Îţi umpli burta, mănînci, iubeşti
şi te agiţi, fără să ştii de ce. Mori, te cufunzi în cine ştie ce şi nu
ştii de ce. Despre un singur lucru ştii de ce: despre plictiseală! Şi
tot ce-nvîrţi aici e ca să nu-ţi închipui că te plictiseşti.
Pe Marc îl izbeşte amărăciunea care! se dezvăluie deodată.
Vede oboseala bruscă ce-şi lasă pecetea, pungile de sub ochii
Sylviei şi cutele gurii ostenite. Într-o clipă de sfîrşeală, femeia s-a
destăinuit. Dar cu o încordare a şirei spinării, îşi vine numaidecît
în fire. A pus în vagonul de bagaj geamantanul acela greu, pe
care-l tîrîie după sine. Acum o porneşte din nou, cu chipul ei
sfidător şi ironic, peste care trece un fulger de mînie. Prostănacul
de nepotu-său cu fleacurile lui a făcut-o» să rumege iarba amară!
A început s-o scoată din fire. „Împăunează-te, mititelule! Fă pe
Caton1! Prima venită o să te aibă cînd o vrea şi o să facă din tine
ce-o să vrea. Ar trebui să ţi se mai reteze creasta” Şi Sylvie îşi reia
jocul şi activitatea ei turbată.
Marc n-o nedreptăţeşte. Ştie el că Sylvie nu se lasă prinsă de
ene. O vede cum conduce munca şi plăcerea; lucrează mai
departe pînă dă în brînci şi le face şi pe salariatele ei să lucreze;
nu întrerupe goana. De fapt, nu respectă decît munca – oricare ar
fi ca – şi dispreţuieşte animalele de lux pe care le exploatează,
pentru că „nu fac nimic”. Nu s-ar da în lături să le jefuiască.
Există în ea, ca în multe fete din popor de la Paris, un fond de
revoluţionară din timpul Comunei, care la un moment dat nu s-ar
da în lături să dea foc – şi încă cum! – societăţii. Dar fetele astea
habar n-au de revoluţia socială organizată. Şi o femeie ca Sylvie
nici nu vrea să audă vorbindu-se de asta. În mintea ei, mic-
burgheză şi incendiatoarea fac casă bună laolaltă. Acelaşi gaz,
care serveşte la incendierea Curţii de conturi, e bun şi pentru
sobă. De logică, Sylvie nu se sinchiseşte de loc. E din fire o
anarhistă, care înţelege să-şi facă dreptate şi nedreptate singură,
fără ca statul sau altcineva să se amestece. Morala ei e ceea ce-i
place. În neruşinarea ei, ceea ce-i place e adeseori mai drept decît
însuşi dreptul. Urăşte toate farsele făţarnice ale binefacerii sociale
şi mondene; dar, fără sa spună nimic, e o binefăcătoare în felul ei
activ şi precis; şi atunci nu se lasă în seama nimănui. Îşi ţine
strîns echipele de lucrătoare (căci fete trîndave nu primeşte la
lucru), dar le supraveghează, se interesează de sănătatea lor.
Pentru ele a întemeiat, în apropiere de Paris, o casă de odihnă; le
mărită, şi celor pe care le îndrăgeşte le-a făcut daruri serioase;
aproape că le-a înzestrat. Mai mult decît atît,
===========================
 1 Om politic, scriitor şi orator (234-194 î.e.n.) din Roma
antică. A biciuit în scrierile şi discursurile sale viaţa opulentă si
corupţia moravurilor patricienilor.

şi-a cîştigat încrederea lor, le sfătuieşte, le călăuzeşte – în

felul ei imoral sau moral, dar totdeauna omenesc, căci ştie care e
partea cuvenită slăbiciunii, dar nu lasă fetele să-i dea mai mult
decît partea ce! se cuvine. N-ar face rău dacă şi-ar da sfaturi şi ei
şi n-ar mai cheltui atît.
Dar pentru ea îşi îngăduie privilegiul unei purtări speciale. Se
încrede – cam prea mult – în instinctul şi-n puterile ei, pe care le
iroseşte fără socoteală de douăzeci de ani încoace. Dar felul ei de
viaţă nu poate merge la nesfîrşit. Sylvie ar trebui să simtă
semnele prevestitoare, ar trebui să simtă că sănătatea i se
zdruncină. Simte. Dar e învăţată cu riscul. Şi apoi, în această
goană după activitate şi plăcere, se ascunde – aşa cum a întrezărit
şi Marc timp de o clipă – un fond amar de nepăsare faţă de viaţa
ei fără copii, o ciudă împotriva vieţii, a cărei inutilitate o cunoaşte
şi fără observaţiile nerodului de Marc. Atunci crapă! Dar, pînă la
ultima suflare, lucrează şi bucură-te!

La una din serbările din casa Sylviei – dancing, beţii, mici

orgii, unde Sylvie, grasă şi înfloritoare, cu un decolteu adînc,
fardată ca o diavoliţă şi cu mintea ameţită de atîtea cocktail-uri,
aprinde ca o adevărată bacantă vîlvătăi în jurul ei – creierul lui
Marc se cufundă şi el. Cu frigurile acelea neîntrerupte, care-i
frămîntă măduva, e nevoie de atît de puţin ca să se îmbete! Şi
uneori, conştiinţa inferiorităţii lui, în loc să-l facă mai prevăzător,
îl înfierbîntă, îl face să braveze. E „băut”. Ochii îi joacă. Nu mai
vede nimic, nu mai ştie nimic, e tras spre inima vîrtejului; în
urechile lui sîngele parcă tună, dorinţa fierbe, iar raţiunea aiurită
se poticneşte şi cade. În mijlocul dansului nici nu mai deosebeşte
gura însîngerată care rîde lipită de gura lui. Dar o muşcă. Şi o
gelozie ciudată, sălbatică îl pîrjoleşte. Îşi pierde cunoştinţa, se
trezeşte apoi zdrobit, într-un subsol, în care se aude înăbuşit
gălăgia şi muzica, singur, rătăcit, neputînd să-şi mai depene
gîndurile. Ce s-a întîmplat? Nu-şi mai aminteşte, nu ştie dacă-şi
mai aminteşte sau dacă născoceşte. Şi în născocirile lui teama e
la fel de tare ca şi dorinţa. Nu mai există hotar între ceea ce a fost
şi ceea ce ar fi putut să fie. Se simte la fel de rănit, de veştejit pînă
în adîncul inimii, şi de una şi de alta. Iar cînd, înfricoşat, pleacă
de la chermesa care, colo, sus, se desfăşoară fără sfîrşit, mai vede
încă gura însîngerată şi aude rîsul din fundul gîtului al diavoliţei
din pînzele lui Jordaens. Fuge în noapte, tremurînd, îngheţat şi
aprins, iar spiritul lui, care se biciuieşte singur pînă la sînge, nu
izbuteşte nici să ştie, nici să regrete. Ură şi dezgust, da, orice ar fi!
Să se mistuie, să se rănească pînă la sînge Dar nu păreri de rău.
Nu uitare. E obsedat… Ca să ispăşească, se închide din nou în
vizuina lui de student, în pustiul lui. Nu se va mai întoarce.
Sylvie nu e în stare să înţeleagă furtuna ce s-a stîrnit în
trupul adolescentului. A doua zi, după vîrtejul din ajun, nu-i
rămîne nici urmă de stînjeneală. Revede desluşit în ochii băiatului
mînia ce s-a aprins pe neaşteptate, vijelia aceea de gelozie, care l-
a făcut să-i zdrobească oasele şi să-i lase o muşcătură pe buze. O
urmă. Atîta tot. Măgulitor şi caraghios în acelaşi timp, Sylvie e
ferită de toate tulburările pe care le lasă în urmă, datorită
încrederii în sine, a firii ei amorale şi fără viciu adînc, nepăsătoare
faţă de convenţii, fie că sînt îndreptăţite, fie că nu; adevărat spirit
galic, cu ochiul ironiei veşnic aţintit asupra aspectului caraghios
al lucrurilor. O văzuse odinioară pe bătrîna Sarah Bernard în
Phèdre şi şi-l amintea pe Hippolyte. Ce piţigoi! Hippolyte al ei s-a
ruşinat şi-a luat-o la sănătoasa. Pe Sylvie o pufneşte rîsul. Ce
importanţă are? Doamne, ce proşti sînt oamenii la douăzeci de ani
Mai ales cei care umblă cu capul în nori cîtă importanţă dau
acestor nimicuri! Cînd faci dragoste veşnică trebuie să te
sinchiseşti oare de o petală de trandafir ce ţi s-a rătăcit în
aşternut? Îşi face cu ochiul în oglindă. Trandafirul e involt. Rîde şi
de ea, şi de el, nepărtinitoare. Rîde, păcătoasa, şi de sora ei,
Annette. Ce-ar zice dac-ar şti… Nu e nici o primejdie să afle.
Hippolyte ieşit pe porţile Trezenei mai curînd ar lua-o la fugă,
pentru a se arunca în gura monstrului. „Du-te, dragul meu
Jonas!” Îl lasă să fugă. O să se întoarcă el!
Dar Marc nu se mai întoarce. Băiatul ăsta încăpăţînat adună
în el duşmănie. Nu-şi iartă înfrîngerea. Nu numai din noaptea
aceea, despre care nu va şti niciodată ce s-a întîmplat într-adevăr
(şi asta-l ustură cel mai tare! Căci ea ştie. Ce ştie?), dar
înfrîngerea pe care o înseamnă toate zilele vin du te lumii acesteia
duşmane (nu s-a lăsat întreţinut de ea?). Mai rău: înfrîngerea
plăcerii pe care a gustat-o în însăşi această înfrîngere. Putregaiul
ăsta de profitori şi prostituate care trăiesc din mizeria oamenilor!
Şi el s-a amestecat cu ei! Se biciuieşte singur, numindu-se
„prostituat”. N-are nici o scuză. Slăbiciunea lui nu-i o scuză, şi-o
cunoaşte mai bine ca oricine. Se minţise cînd îşi spunea că va fi
cel mai tare. Şi-o spusese chiar în ceasul cînd trădase. Trădase
împins de dorinţa nelămurită ce-l îmboldea să se bucure de
floarea acestui lux deşănţat, de toate fructele acestei lumi
putrede. Şi el scuzase în chip mincinos această dorinţă, prin
dreptul spiritului ce trebuie să vadă şi să cunoască, pentru a se
lupta mai bine. Ei bine, acum a văzut, s-a văzut pe el. Şi,
bineînţeles, nimic din toate astea nu se va pierde. Se întorcea
încărcat de prăzi. Dar printre aceste prăzi se afla şi persoana lui:
„Marc prostituatul”. Îl călca în picioare împreună cu toată lumea
asta, cu care se împreunase. Se pedepsi. Ca un fel de reacţie de
ascetism mînios, făcu legămîntul să castreze în el toate instinctele
trădătoare, ce-l dăduseră pe mîna duşmanului. Îşi impuse
disciplina unei munci aspre, a unei constrîngeri austere, a unei
abstinenţe desăvîrşite faţă de femei. Să-şi învingă firea, s-o
făurească din nou, zdrobind-o sub ciocan. Era cel mai potrivit
mijloc să adune în adîncul fiinţei sale toată răzvrătirea
duşmanului strivit! Dar, la vîrsta asta, neomenescul e uneori
singura cale de salvare. Căci la vîrsta asta, şi la băieţii de acest
soi, nu există alegere decît între soluţii extreme. Marc alese
„Armura de fier”, îşi vîrî trupul tînăr şi slab, aprins de friguri şi de
slăbiciune, în zalele nemiloase ale renunţării. Le păstra zi şi
noapte pe el. Le păstra chiar cînd se pregătea să doarmă – să nu
doarmă (Per non dormire… marea deviză!). Se silea să rămînă
mereu cu ochii deschişi.
Sylvie, care avea informatorii ei, află că Marc se găseşte în
mari încurcături băneşti. Îi întinse momeala. El o respinse. Ea
stărui de două sau de trei ori. Stărui şi el. Nu răspunse scrisorilor
ei. Sylvie îi trimise un cec, fără nici un rînd. Cea mai cumplită
jignire! Acum îi trimitea bani! Marc scrise cu mînie de-a
curmezişul cecului: „Refuzat!” şi i-l trimise înapoi. Sylvie tare ar fi
avut poftă să-l tragă de urechi. Idiotul ăla mic! Se vedea
deschizînd uşa văgăunii lui, îndreptîndu-se spre el, iar pe el
întorcîndu-se, palid şi mut de uimire. Bine a făcut Sylvie că n-a
încercat! Nu se ştie care gură ar fi amuţit mai tare. Şi poate că, pe
urmă, ar fi schimbat cuvinte crude, greu de şters din minte.
Dar, din fericire, Sylvie fu prinsă iarăşi de vîrtejul zilelor.
Maşina zbîrnîii. Nu mai era în stare s-o oprească după plac. Ar fi
fost mai cuminte s-o oprească. De două-trei ori, în valuri mari,
sîngele îi trecuse prin faţa ochilor. Dar Sylvie n-avea obiceiul să se
oprească în faţa unei suferinţe atît de mărunte. Înainte cu dansul!
Porni din nou, cu pasul ei uşor, şi se prinse în dans. Alaiul se
îndepărtă. Timp de şase luni, Marc nu mai auzi vorbindu-se de
doamna Coquille decît din ziare. Ea îl uitase cu desăvîrşire.

Prin urmare, Marc e singur, aşa cum doreşte. Dacă ţine să

nu se mai bizuie decît pe el pentru a se descurca, dorinţa i-a fost
împlinită. Nici o ceapă degerată nu mai poate aştepta de la
nimeni. Maică-sa e departe şi n-are bani să-i trimită. Îi vine destul
de greu să găsească bani pentru ea. Îşi scriu puţin. Ea e într-un
capăt de ţară, comunicaţiile sînt anevoioase şi scrisorile vin cu o
întîrziere uluitoare. Annette se află în momentele cele mai grele
ale surghiunului ei, prinsă în capcană. O să vorbească despre
asta – dac-o vorbi – cînd va ieşi la lumină. Pînă atunci, are gura
pecetluită, ca şi fiul ei cînd nimereşte în vreo cursă. Mama şi fiul
sînt căpăţînoşi:
„Treaba asta nu mă priveşte decît pe mine! Nimeni n-are dreptul
să-şi vîre nasul în necazurile mele!” îşi trimit doar, la fiecare
cincisprezece zile, cîteva rînduri neprecise, dar pline de viaţă, ca
să-şi amintească unul altuia: „Sînt aici!” Sînt mai puţin scrisorile
unei mame şi ale unui fiu, cît scrisorile a doi tovarăşi. Mîna
hotărîtă a femeii cu ochi limpezi st tinge degetele repezite, mereu
înfrigurate, ale băiatului ei. „Ţine-te bine! Şi eu mă ţin!”
Marc n-a mai călcat pe la Ruche. Grupul de prieteni s-a
împrăştiat în cele patru vinturi. Fiecare pentru sine!
Pînă la urmă, Marc a înţeles că nu de la însuşirile lui
intelectuale trebuie să-şi aştepte pi! nea. Dacă vrea să trăiască,
trebuie „să se înjosească”. Să facă orice meserie care să-i îngăduie
să trăiască. Faptul că ajuns să se împace cu acest gînd înseamnă
mult. Dar nu înseamnă nimic. Parcă poate fi vorba să te împaci
cu un lucru pe care nu ţi-l oferă. Îţi rîde lumea în nas: „Poţi să-ţi
păstrezi mărinimia. Ce nevoie am de tine?” Sînt sute de oameni
care pin dese un os de ros. Marc ajunge totdeauna prea tîrziu. Şi,
în aceste ciocniri cu ceilalţi, îl mai opreşte încă im soi de ruşine. Îi
lasă să treacă pe cei care sînt înaintea lui, sau care se strecoară,
sau care par slabi şi vrednici de milă, sau, dimpotrivă, pe cei
obraznici din cale-afară – fiindcă, în cazuri din astea, trebuie să-i
apuci de guler, şi lui îi e silă să-şi murdărească mi un le de
gulerele astea soioase; uneori vede roşu; nu de ceilalţi îi e teamă,
ci de sine. (Se grozăveşte: „Opriţi-mă!”) Nu! Ironia, nu se potriveşte
cu acest băiat, care se simte dus deodată de valuri lăuntrice şi
care se înspăimîntă cînd vede că, în clipe din astea, voinţa lui nu
poate face nimic, că e tîrît în voia curentului. E nevoie de timp, e
nevoie de multe rătăciri primejdioase ca să înveţe nu să înăbuşe –
asta înseamnă să rişti a fi nimicit – ci să folosească aceste porniri,
întrebuinţîndu-le ca pe un cărbune alb, ca forţă motrice. Daţi-i
timp! Dacă trăieşte, poate că va izbuti într-o bună zi. Dar asta e
problema, să trăieşti! Va fi oare în stare? Şi cît timp? Şi cum?
A trecut pe la toate editurile şi librăriile. După vreo douăzeci
de încercări fără rezultat, a fost primit de probă la o tipografie de
ziar, în echipa de noapte. Începător, neîndemînatic, prost văzut de
ceilalţi tovarăşi de lanţ, care au adulmecat în el pe aristocrat şi, în
loc să-l ajute, îl înfundă, Marc e dat afară după trei nopţi. Cu
mare greutate a obţinut de vreo două-trei ori traduceri de
prospecte şi de scrisori comerciale. Muncă întîmplătoare.
Cunoştinţele lui literare dau greş în faţa termenilor uzuali din
lumea afacerilor. Într-o zi, Sainte-Luce, care-l vede hoinărind
flămînd, îi face rost, cu titlu de încercare, de un post de controlor
de bilete la un cinematograf. Din nenorocire, Marc se
îmbolnăveşte de o gripă, pe care, după ce a dus-o pe picioare prin
căldură şi frig, îl sileşte să stea cîteva zile în pat. După aceea,
fireşte că locul i s-a ocupat; şi altul nu găseşte. Sainte-Luce, care
s-a interesat o seară întreagă de necazurile lui, nu prea arc
obiceiul să zăbovească asupra unui gînd; după mîna de ajutor pe
care i-a dat-o, îl uită; şi md mi ştii unde să-l găseşti. Dumnezeu
ştie cum o duce şi el! În noaptea aceea pe care au petrecut-o
împreuna (după cinema, Sainte-Luce l-a tras, de la dancing-ul
unde lucrează el, în fundul unui bar clandestin, unde au stat de
vorbă, înfriguraţi şi osteniţi, pînă dimineaţa), Marc a aflat cu
uimire că elegantul Luce nu-i întru nimic mai puţin calic decît el.
Legăturile cu mama lui, frumoasa star, pe care el o numeşte José
şi despre care vorbeşte cu o familiaritate de necrezut, sînt ciudate
şi rare. Ea e mereu plecată; cînd se întîlnesc, din cînd în cînd, se
giugiulesc, umblă împreună prin localurile de noapte, maică-sa îl
îndoapă cu bomboane, cu daruri nefolositoare şi cu dolari, dacă i-
au mai rămas printre degete; el îi cheltuieşte la rîndul lui pe alte
daruri, pe bijuterii şi flori, cu care ea nu ştie ce să facă, dar de
care nu se plictiseşte niciodată, ba chiar pe cîini de lux, maimuţe
şi papagali, sau orice fleac ce-i înveseleşte pe amîndoi. Apoi ea
dispare din nou timp de lumi întregi, lăsîndu-l la Paris fără nici
un ban, şi nu se mai interesează unul de altul. Alteori ea îşi
aminteşte dintr-o dată: Sainte-Luce primeşte un cec serios sau
vreun fleac (asta se întîmplă, de obicei, în zilele în care nu mai ştie
unde să mănînce), Sainte-Luce rîdea. De fapt, neprevăzutul ăsta îl
amuza. Departe de a-i purta pică mamei lui, îi era recunoscător
că e aşa cum e. Îi făcea mai multă plăcere să se ştie zămislit de
femeia asta frumoasă decît de vreo mamă serioasă, aşezată. O să
se descurce el şi singur! Se născuse acrobat; ştie mii de
giumbuşlucuri care să-l facă să cadă în picioare, în caz de
prăbuşire. Şi avea un stomac atît de îngăduitor! Zilele de post nu-l
înspăimîntau. Pasărea asta se mulţumea cu cîteva fărîmituri
ciugulite dintr-o mînă, numai să fie frumoasă mîna. Şi de mîini
frumoase nu ducea niciodată lipsă. Veneau ele singure să-l caute.
Te puteai întreba dacă, din cînd în cînd, nu primea de la ele, între
masă şi adăpost, şi cîte o pomană. Faţă de Marc nu se ascunse.
În seara cînd acesta se mira de eleganţa lui, în timpurile astea
grele – neruşinatul acela fermecător spuse:
— Ele mă dezbracă, ele mă îmbracă. Depinde numai de tine
să-ţi facă la fel înăbuşindu-se de indignare, Marc nu găsea nici un
răspuns. Să se supere? Nir fi avut nici un rost. Simţea doar că
toate ploile alunecau pe penele acestui răţoi. Nu-l putea judeca pe
măsura fiului lui Annette. În vremea cînd mai exista o viaţă de
apoi, cînd, după judecată, sufletele oamenilor erau îngrămădite în
trei ţarcuri diferite, Sainte-Luce n-ar fi găsit loc în nici unul din
ele: el s-ar fi dus acolo unde se duc sufletele animalelor: în
coliviile veşniciei. Marc nu era sigur de superioritatea sufletului
său de om. Dar prefera să-şi spună că e aşa, ca să nu piardă
pămîntul de sub picioare. Şi Marc nu voia să-l piardă.
În orice caz, nu putea să uite că, într-o seară, Luce îi oferise
fără şovăială tot ce-i mai rămăsese în pungă şi fusese singurul
dintre prieteni care o făcuse. Nababul de Véron se mulţumise să
deschidă tabachera, într-o zi cînd îl întîlnise pe Marc sfîrşit de
goana după un salariu. Véron nu găsise nici un cuvînt ca să-l
întrebe de situaţia lui: puţin îi păsa; şi cînd plecase, Marc îi fusese
recunoscător că nu făcuse nici o sforţare pentru a-şi ascunde
egoismul. De aceea nu-şi dăduse nici el osteneala să-şi ascundă
sentimentele. În ziua aceea, Véron era întunecat la faţă, avea un
braţ legat. Marc îl întrebă ironic dacă e rănit în război. Véron
drăcui, vorbi de un furuncul, înjură nu se ştie pe cine, pe o
maimuţa, şi întrerupse convorbirea. La despărţire, Marc îi dădu
întîlnire pentru următoarea adunare de la Ruche. Ar fi putut tot
atît de bine să spună la paşte le cailor, căci n-avea nici un chef să
se întoarcă la aceste adunări. Véron izbucni într-un rîs jignitor,
scuipă cu furie pe bulevard, îl făcu pe Marc viţel şi o copleşi pe
Ruche cu epitete ruşinoase. Pe urmă, fiindcă Marc, mirat de
această izbucnire, îl întrebă ce-l apucase, Véron îi arunca o privire
furioasă şi-i întoarse spatele.
Marc continua să alerge după o slujbă. Era încă foarte
neîndemînatic în această luptă pentru viaţă; mîndria nu-l prea
învăţa să se strecoare ca o şopîrlă prin toate crăpăturile peretelui
care înconjoară cămara. În schimb, îi dădea forţe turbate să
reziste în ceasurile cele mai grele, cînd trupul îi era slăbit şi
mintea măcinată de îndoieli. Degeaba-şi spunea: „Sînt şi voi fi
învins”. Lumii n-avea să i-o spună niciodată, fiindcă atunci cînd o
spui, înseamnă că renunţi la luptă. Gîndul sinuciderii nu-i trecu
niciodată prin minte. Te sinucizi oare pe cîmpul de luptă? Doar
nu e lipsă de moarte! Nici măcar nu trebuie să alegi. Are ea grijă.
Nu, ceea ce lipseşte e viaţa! „Căci tot ce mă-nconjoară, bărbaţi,
femei, vîrtejul ăsta, lupta asta corp la corp, împreunările astea nu
sînt viaţă, ci putregai. Dar cum să ajungi la viaţa adevărată, unde
s-o găseşti? Există oare? Nu ştiu. Şi totuşi, un imbold căruia nu
mă pot împotrivi mă împinge spre nord, ca acul unui magnet. Ce
e nordul? O banchiză?…
O prăpastie deschisă în gheţurile veşnice? Nu ştiu! Dar
nordul e acolo. Şi spre nord trebuie să mă îndrept. Forţa oarbă
vede în locul meu. Libertatea mea înseamnă să vreau ce vrea ea.
Fie că e drept fie că nu, asta-i legea mea.”
De fapt, toată înţelepciunea acestei clipe se rezuma în
bătrînul bun-simţ galic:

Să nu mori, atîta timp cît eşti în viaţă!

*
 Ziua era vînzător într-o băcănie de pe strada Caumartin şi
stătea de pază pe trotuar. Cu gulerul ridicat, dîrdîia de frig în
săptămînile acelea cenuşii de ianuarie. Noaptea, îşi impunea
cîteva ceasuri de lectură, de scris, de reculegere, încercînd să
cuprindă cît mai mult cu putinţă taina lumii. Dar ea îi fugea
printre degetele amorţite; şi capul! se clătina de somn. Cînd
putea, îşi făcea o cafea neagră tare, ca să nu doarmă. Pe urmă
învăţa ce înseamnă somnul. Pierdu cheia cufundărilor în lacul
binefăcător al uitării. Vreme de zile şi nopţi halucinate, care se
lungeau mereu şi se strîngeau ca inelele unui şarpe fără început
şi fără sfîrşit, îşi tîrî oboseala şi durerile de stomac, ideile fixe şi
ochii arşi. Nu-şi plătise chiria. Era ameninţat să fie dat afară.
Vînduse tot ce putuse vinde. Obiectele rare, la care ţinea, le ducea
cu ol, în servieta lui de student – pe urmă (trebui să se despartă şi
de servietă) în buzunare: îi era teamă să nu i le ia cineva în lipsă.
Într-o zi, pe cînd stătea pe jumătate ameţit de nesomn, înfipt
ca un cocostîrc cu gîtul între umeri, în faţa vitrinei băcăniei de pe
bulevardul cufundat în ceaţă, privind fără să vadă – văzîndu-l
după ce trecuse – şirul grăbit de fantome ale străzii (se simţea şi
el plutind şi topindu-se ca o fantomă) – i se păru că zărise o faţă
palidă, cu o privire preocupată, care-l pin dea, o mînă ce se ferea
strîngînd un obiect şi pierzîndu-se apoi sub o pelerină. Se smulse
din amorţeală şi privi ţintă la chipul femeii care se afla la cîţiva
paşi depărtare şi a cărei umbră se înfipsese în ochii lui osteniţi: o
văzu înţepenită în faţa vitrinei, cu braţele ascunse sub manta.
Marc era sigur că ea îi vede privirea aţintită; era ca o potîrniche pe
care o prinde un cîine; chiar în clipa aceea, prada dispăruse sub
manta: cîteva roşii. Femeia aştepta să vadă ce-o să se întîmple.
Nici el nu ştia. Se îndreptă spre ea. Era foarte aproape şi-şi ţinea
şi el braţele lipite de trup. Aproape că se atingeau şi erau amîndoi
aproape de aceeaşi înălţime. Gura lui Marc era la înălţimea
obrajilor scofîlciţi pe care se vedea încleştarea maxilarelor: dar
faţa nu se mişca. Marc trebuia totuşi să se hotărască. Făcu o
sforţare şi zise cu glas sugrumat:
— Hai, dă înapoi!
Dar, în clipa aceea, văzu în uşa prăvăliei un inspector care-i
pîndea. Se grăbi să-i şoptească potîrnichii:
— Nu mişca! Ne pîndeşte.
 Nesocotitul! Îşi muşca buzele. Atîta pagubă! Alea jacta1.
Făcu cîţiva paşi înainte, cu o nepăsare prefăcută. Ea părea că se
uită în altă parte. Inspectorul se întoarse în prăvălie. Marc se
apropie din nou. Dintr-o privire, văzu spinarea albă, craniul
rotund, botul strîns de pisică flămîndă. Cu o mişcare bruscă, îi
vîrî, sub şalul ros, trei-patru banane şi spuse, fără să-şi
descleşteze dinţii:
— E mai hrănitor! Ia-le şi du-te!
Ea înălţă capul şi-i aruncă o privire ascuţită. Recunoştinţa
nu era atît de Marc ca mirarea. „A, va să zică şi tu faci parte din
frăţia noastră?” N-avură timpul să se explice. Femeia dispăru în
şuvoiul străzii. Marc îşi spunea: „Eu sînt cîinele care se întoarce
în rîndul lupilor. Deschid casa mea tuturor celor cu burta goală.
Nostim
========================
1 În limba latină în original: Zarurile sînt aruncate.

lucru! Ar mal fi făcut, fără şovăială, încă o dată ceea ce

făcuse. Fapta reuşise. Dar nu se simţea la largul lui cînd juca
jocul ăsta.
Se întoarse acasă. Pe drum o întîlni pe Bette. I se păru
amuzant să-i povestească aventura lui. Era sigur de ceea ce avea
să urmeze. Bette uită pe dată ideile ei romantice de revoltă
antiburgheză. Sîngele ei de băcăniţă înstărită! se urcă la cap;
strigă indignată:
— A, nu! Asta-i prea de tot! Nu se face una ca asta…
Marc îi rîse în nas. Ea îl părăsi cu un aer de maiestate jignită.
Marc nu-şi mai reluă paza la magazin. Nici nu trebui să-şi
dea osteneală s-o refuze. Se descotorosiră de el. Fără să-i poată
aduce vreo învinuire precisă, îl socoteau suspect. Clinii
adulmecaseră în părul lui mirosul pădurii.
Intră şi mai adînc decît în ajun în frăţia foamei. Nici un loc,
nicăieri. Şi în buzunare, nimic de vîndut. Într-o seară, primi
lovitura de graţie, lucrul de care se temea cel mai mult; îşi găsi
închisă uşa locuinţei; era dat afară.
O noapte de sfîrşit de februarie, cu un viscol ce mătura
bulevardele şi o lapoviţă care se topea atingîndu-se de caldarîm.
Marc umbla încovoiat, ghemuit în paltonul lui, încercînd să lase
viscolului o suprafaţă cît mai mică de atac. Era chinuit şi ud pînă
la piele şi-şi spunea: „O să cad”. Se ciocni de o trecătoare. Nu se
uită. O mînă îl prinse de braţ. El se scutură.
— Rivière!
Mîna nu-i dădea drumul. Îşi ridică ochii rătăciţi. Ruche… Nu
auzea ce spune în zgomotul bulevardului şi în vuietul vîntului
îndrăcit. Ea îl trase într-un colţ adăpostit. N-a ştiut niciodată ce l-
a întrebat, nici ce i-a răspuns. Dar n-a fost nevoie de prea multe
cuvinte ca ea să înţeleagă. Şi fără să-i ceară părerea, îl luă cu ea.
El nu discută. Se lăsă tîrît, fără să schimbe o vorbă cu ea, pînă-n
uşă. A, casa ei…
— Urcă!
Urcă.
— Intră!
Intră. Odaia călduţă, oboseala, postul. Era ameţit, Ruche îl
împinse în singurul fotoliu din odaie. El simţi cum îi descheie
paltonul îmbibat de apă şi cum îi trage mînecile. Auzea că-i
vorbeşte, dar nu înţelegea, era un murmur ce se confunda cu cel
al ceainicului de pe maşină. Ea umbla încoace şi încolo, el nu
încerca să-i urmărească mişcările. Ochii i se închideau. Îi
redeschise timp de o clipă; simţea lipită de buze o mînă care-i
turna în gîtlej o băutură caldă, alinătoare, şi o voce blîndă
spunea: „Bea, băiete!” N-avu putere să ridice ochii mai sus de
mîna asta, dar înfăţişarea ei îi rămase întipărită în minte. Multă
vreme după aceea, cînd se gîndea la buna samariteană, nu-i
vedea faţa, ci mîinile. În starea de semiconştienţă în care se afla, i
se părea că mîna e cea care vorbeşte. După ce laptele se scurse pe
gîtlej, capul îi alunecă pe spătar; îi atîrna greu, iar gîtul îl durea,
dar n-ar fi făcut pentru nimic în lume vreo mişcare; pe dinafară
tot corpul îl durea, dar înăuntru era atît de călduţ! Mîinile cele
bune îi ridicau capul, care cădea mereu. Incă o scăpărare de
conştiinţă, apoi se cufundă…
Cînd se ridică din nou la suprafaţă, cîteva ore mai tîrziu, era
întins, în întuneric. Pe tavanul odăii pătrundea prin umbră
lumina palidă a străzii. Încercă să înţeleagă stînd nemişcat, tăcut,
bănuitor ca un animal ce se deşteaptă în pădure. Pipăi încet cu
picioarele în jurul lui. Se afla pe o saltea, dezbrăcat şi înfăşurat în
cuverturi. Sub saltea, duşumeaua unei odăi. Deasupra, răsuflarea
unui trup, apoi un foşnet în aşternut şi glasul lui Ruche:
— Te-ai trezit?
Atunci îşi aminti de toate şi voi să se ridice, dar îl durea tot
trupul, şi Ruche spunea:
— Nu te mişca!
El întrebă:
— Dar unde sînt? Unde eşti tu? fără să-şi dea seama c-o
tutuia.
— Nu te frămînta! Eşti la adăpost.
El se răsucea mai departe.
— Nu, vreau să văd…
— Vrei să fac lumină? Stai o clipă…
Răsuci întrerupătorul electric. Deasupra capului său, Marc
văzu capul lui Ruche, care clipea din ochi. Îi făcuse la picioarele
patului ei un pat de campanie. Marc se ridică în capul oaselor;
fruntea îi ajungea în dreptul celuilalt culcuş, privirea începu să!
se plimbe în sus, spre Ruche, care stătea culcată, apoi pe perete,
pe masă, pe lucrurile de pe masă. Dar Ruche stinse lumina.
— Nu, încă au!
— Ajunge!
Se întinse la loc, dar în ochii lui se întipărise tot ce văzuse, şi
acum, treptat-treptat, regăsea înţelesul tuturor lucrurilor. Tăcea.
Marc se pipai şi făcu:
— O!
— Ce?
— Hainele mele!
— Ţi le-am scos.
— Vai, Ruche!
— Puteai să le storci, de ude ce erau. La război, ca la război!
— Vai, ce ruşine! Am picat în casa ta, te stînjenesc, nu sînt în
stare să mă descurc singur, sînt ca o fată.
— Ei, nu, serios! făcu glasul voios de sus. Cel puţin ai putea
să nu ne bîrfeşti. Fetele au şi părţi bune.
— Da, fetele ca tine. Dar ca să le găseşti, trebuie să umbli
mult.
— Nu trebuia decît să coteşti pe strada Val-de-Grâce.
Simţi pe obraz o mînă lungă, care de sus îl căută, îi mingi ie
fruntea, sprîncenele, pleoapele, apoi îl ciupi ştrengăreşte de nas.
El încercă s-o prindă cu gura, ca un peşte, fără să scoată braţele
de sub plapumă. Ruche îi spuse:
— Sînt sigură ca nu cunoşti zicala oamenilor din oraşul meu.
— Care?
— Cine nu s-a culcat la Orléans nu ştie ce-i femeia.
 El se răsuci:
— Nu cer decît să ştiu şi eu.
Mîna îl pocni, apoi se retrase.
— Nu dragul meii, nu! Nu-i timp de şcoală. E timp de somn.
Stinge totul.
— Totul?
— Tot ce arde, sus, jos. Stingerea. Dormi! Tăcu cîteva clipe,
pe urmă începu:
— Ruche…
— Dorm…
— Un cuvînt doar… Ce lucru era ăla, pe care l-am văzut
lucind acolo, pe masa ta?
— Nimic.
— Un revolver?
— Da.
Ea rîse:
— Nu pentru tine, prostule!
— Îmi închipui! Eşti sigură de mine ca şi de tine.
Ea îşi spuse:
— Asta n-ar însenina mare lucru!
Dar el nu-i auzi decît rîsul înăbuşit. Începu să se răsucească
iarăşi.
— N-ai încredere în mine, Ruche?
— Linişte! Culcă-te… Ba da, dragul meu, atît cît poţi avea
încredere într-un bărbat…
— Sau într-o femeie.
— Sau într-o femeie. Şi ştii, să nu te plîngi! Asta-i foarte
mult. Dar, in general, cu dihăniile de soiul tău e mai bine să ai
încredere cînd eşti cu arma în mînă.
— Parabellum!1 Ce pacifistă! Pun rămăşag că nu te-ai jucat
niciodată cu jucăria aia! Ştii măcar să te joci?
— Ei, află, micuţule, că dac-ai pus rămăşag, ai pierdut. Pe
ce-ai pus rămăşag?
— Pe orice. La voia ta.
— Ne-am înţeles. Am luat notă.
===================
1 O parte din dictonul latin Si vis pacem, para bellum: Dacă
vrei pace, pregăteşte-te de război.
 — Cînd te-ai jucat? Şi împotriva cui?
— Ghiceşte!
— Îl cunosc?
— Cum te cunoşti pe tine!
— Cine e?
— V-am văzut deunăzi împreună în colţ La cafeneaua
Soufflot.
Se făcu lumină; braţul bandajat…
— Véron!
Fata se înăbuşea de rîs pe pernă.
— Véron? Véron? Porcul ăla?
— Da (principiile lui îi spuneau că pentru o muiere forţa e
argumentul cel mai bun. Cît ai bate din palme, pe nepusă masă,
s-a şi apucat să mi-o demonstreze. Ca să-i dovedesc că sîntem de
aceeaşi părere, i-am vîrît un glonte în umăr. „Ei, cine-i mai tare,
băiete?” Dac-ai fi văzut aerul lui mirat! A rămas cu gura căscată.
Şi după aceea, ce înjurături!
— Mai înjură şi azi, spuse Marc, prăpădindu-se de rîs.
Rîseră amîndoi, ca nişte copii.
— Şi-acum dormi! spuse Ruche, ştergîndu-şi ochii cu
cearşaful.
Se supuse cuminte. Aţipiseră… Marc se smulse din
toropeală, se ridică şi şuieră cu glas aprins şi înăbuşit:
— Ruche, Ruche…
— Mă plictiseşti – făcu glasul ei adormit – nu mai pot, mor de
somn. Dă-mi pace!
Dar el îşi lipi capul de picioarele ei înfăşurate:
— Ruche… Ruche… Te admir… Te respect…
— Eşti un idiot! Taci şi dormi! făcu Ruche mişcată.
Dormiră pînă a doua zi dimineaţă.
Cînd o rază de soare, ce se rătăcise prin strada veche, îi
aruncă o săgeată pe ochii închişi, ale căror pleoape zvîcniră, Marc
o auzi pe Ruche bălăcindu-se în cada din spatele paravanului. Ca
să iasă din pat, trebuise să treacă peste el. Mai rîdea şi acum,
strivind buretele mare şi îmbibat, de coapsele ei lungi.
— Ruche!
— N-am timp! Am treabă…
Un braţ gol îl salută deasupra paravanului.
— De ce rîzi?
— De tine.
 — Rîzi. E dreptul tău.
Cu o mişcare nesocotită, ea îşi apăsă buretele ud pe gură, ca
să-i trimită un sărut.
— Sînt la fel de idioată ca tine…
— De ce?
— Nu-i treaba ta…
N-avea chef nici să protesteze, nici să se mişte. Noaptea aceea
plăcută, deşteptarea, bunăstarea asta… Mai era încă amorţit.
Dar, nu se poate! E ruşine! Marc se înălţă ca o trestie.
— Mă scol…
— Nu, nu, mai aşteaptă! Bagă-ţi nasul în saltea! Ies. Interzis
sa priveşti…
Bineînţeles că el se uită şi văzu nimfa de sus şi pînă jos. Ea îi
aruncă dintr-un colţ al odăii tot ce-i căzuse sub mînă: perniţe,
prosoape şi pantalonii lui, care st uscaseră în timpul nopţii. Marc
era acoperit de grămada de lucruri.
— Scufundă-te şi înăbuşă-te!
Înainte ca el să fi apucat să se elibereze, ea se şi îmbrăcase
cît ai clipi din ochi. Pe urmă îl scoase la lumină.
— Şi-acum găteşte-te! Eu mă duc după cumpărături.
Marc rămase singur şi se îmbrăcă. Ruche se întoarse cu
lapte, pîine şi cîteva felii de şuncă. Mîncau, stînd de vorbă. Ruche
privea cu ochii ei de chinezoaică, iarăşi distanţi, capul acela de
băiat care se lipise, în timpul nopţii, de picioarele ei. Ce prostuţ!
Schimbară o privire de înţelegere. Fără să şi-o mărturisească,
ajunseră fiecare în parte la aceeaşi concluzie: o noapte ca asta nu
se mai putea repeta.
— Uite ce e, spuse Ruche. Nu ţi-e teamă să te apuci de orice
meserie?
— Toate sînt tîmpite – spuse Marc – dar şi noi sîntem timp îţi,
aşa că n-avem dreptul să fim mofturoşi.
— Asta-mi place la tine: eşti prea mîndru ca să nu crezi că,
primind orice muncă, faci cinste nevoii, de orice fel ar fi ea. Nu
faci pe năzurosul.
— Nu mai fac.
— Da, te-ai schimbat în ultimele şase luni. Îţi vine mai bine
aşa.
— Nici tu nu eşti prea năzuroasă.
— Cum e turcul, şi pistolul. Sîntem amîndoi făcuţi din lemn
bun, din cel din care se fac săgeţi.
 — Şi ce ţintesc săgeţile?
— Anul trecut mi-a fost cam teamă că a ta nu ţinteşte mai
sus de brîu.
— Mă faci să roşesc. Va să zică ai ochi pentru toate? Cum ai
aflat?
— Se vedea că te împotmoliseşi…
— M-am desprins.
— Nu-i lucru puţin c-ai fost în stare. Din ziua aceea te
stimez.
— Şi n-ai putut să mi-o spui?
— La ce-ar fi folosii?
— Te poate ajuta în zilele cînd nu pica te stimezi pe tine
însuţi.
— Acum şase luni asta n-ar fi însemnat nimic pentru tine.
— Ei, dar astăzi înseamnă mult.
— Bietul băiat! Tare sărac trebuie să fii!
— Nu-mi spune asta tocmai acum, cînd încep să fac avere!
— Şi eu sînt, desigur, primul ban. Mulţi înainte! Pînă una-
alta, pînă cînd vei putea să te descurci mai bine, ai primi să fii
chelner într-un restaurant pentru studenţi?
Marc înghiţi în sec şi spuse viteaz:
— Da, dac-ai să vii, din cînd în cînd, să iei masa acolo.
— De ce?
— Daco să te servesc pe tine, o să mă simt mai sigur.
— O să te ajutăm să te simţi sigur.
Ruche îl prezentă administratoarei, pe care o cunoştea, şi
chiar în ziua aceea Marc se apucă de lucru, ajutat de privirea şi
de sfaturile lui Ruche. Mai mult decît atît: după ce puhoiul
clienţilor se scurse, îl servi chiar ea pe Marc. După aceea, totul
merse strună. Cît despre locuinţă, îl împrumută cu bani, ca să
plătească chiria unei camere la un mic hotel de cartier.
S-ar fi părut că după aceea aveau să se vadă des. Nici gînd.
La început, Marc bătu, de vreo două-trei ori, serile, la uşa lui
Ruche. Ea era plecată. Sau poate că stătea ghemuită într-un colţ
cu ţigara în cioc şi cu picioarele sub ea? Fata asta ciudată avea
viaţa ei, pe care n-o împărtăşea nimănui; şi elanul de simpatie
care o apropiase într-o noapte de Marc nu-i acorda acestuia nici
un privilegiu. Ba, mai degrabă, dimpotrivă; instinctul lui Ruche ar
fi spus:
„Aha! Ai apăsat pe clanţă? Atunci să punem zăvorul”
 În ochii ei nici o plăcere nu preţuia cît independenţa.
Frumoasă independenţă! Mare lucru făcea cu ea! Se zeflemisea
singură, ciupindu-şi degetele de la picioare. „Neroadă! Oi fi! Aşa
sînt, aşa vreau să fiu. Degetele sînt ale mele. Pielea tot a mea. Şi
tot eul meu. Sînt a mea din cap pînă-n picioare. Aşteaptă puţin,
fetiţo! Cine rîde la urmă… Ei! Vom rîde… Punem rămăşag? Eu
pun!”
Era unul din jocurile ei; să pună rămăşag cu ea însăşi. Aşa
eşti sigur că o să cîştigi. Mai ales cînd trişezi. N-are de ce să-ţi fie
ruşine!
Marc ar fi fost în stare să înţeleagă acest instinct de apărare.
„Mă feresc. Fereşte-te şi tu! u Dar era prea ocupat să-şi descurce
tainele sale proprii, ca să-i mai pese şi de cele ale lui Ruche. De
altfel, prejudecăţile lui masculine îl făceau să creadă că tainele
unei fete sînt „pipi de pisica”. Lui Marc îi plăceau pisicile. Dar o
pisică e o pisică. Şi un bărbat e un bărbat.
Fără ştirea lui, Ruche se interesa cum o duce, pînă ce i se
păru că e pus pe picioare. După aceea mu se mai sinchisi de el. O
singură dată veni să-l surprindă în odaia lui de la hotel: era
aproape de miezul nopţii. Marc se arătă mirat că o vede
plimbîndu-se astfel pe acoperişuri. Căci în ochii ei jucau sclipiri
feline. Era veselă, familiară şi totuşi străină, îl privea din
depărtare, cu ochii aceia de pasăre nocturnă, dintre cele care
zboară în pădure, departe sau aproape, fără a face zgomot cu
aripile; n-ai putea spune unde va fi în clipa următoare. Spre orele
unu, cucuvaia îşi luă zborul, fără ca Marc să încerce a o opri. Şi
au trecut luni pînă cînd cei doi se întîlniră din nou.

Tot atunci, la începutul lui aprilie, i se întoarse lui Marc – o

dată cu păsările călătoare, cealaltă pasăre; Annette, evadată din
bălţile Dunării.

PARTEA A DOUA

ANNETTE ÎN JUNGLĂ

Aproape că se împotmolise acolo!

 Se lăsase dusă din Paris, împachetată ca un pachet. Cîtva
timp simţi o uşurare: să nu mai fie silită să-şi bată capul cu
nimic. Cîtva timp. Dar nu ţinu mult. Annette nu era învăţată să
nu facă nimic cu mîinile. Impresia cea mai stăruitoare din această
călătorie de lux, din aceste hoinăreli, prin Italia de nord şi Veneto
(vagoane de dormit, palace-uri, automobile etc), din trecerea pe
locurile pe care! e cunoştea şi le iubea din copilărie, a fost rece şi
plicticoasă. La început, se miră; pe urmă, înţelese: luxul o izola;
pierduse contactul cu pămîntul; nu-l regăsea decît în clipele rare,
cînd putea să evadeze singură şi să bată cu picioarele ei
străduţele şi cîmpiile. Uneori, cînd călca pe covoarele groase ale
hotelului, a căror lînă banală se încăpăţînează să căptuşească
lemnul şi piatra, picioarele! se înfiorau. Îi ardeau tălpile de dorul
de a săruta, goale, pielea pămîntul ui. Dar escorta nu-i dădea
răgaz. Flecăreala înnebunitoare a celor trei gaiţe îi împuia capul zi
şi noapte.
La Bucureşti a avut parte, mai întîi, de o zăpăceală şi de o
gălăgie asurzitoare – ca într-un coteţ de păsări – ori într-o grădină
zoologică: o familie numeroasă, rude, prieteni. Se revedea tot
danul. Urmară zile în şir, nopţi în şir, în care oamenii exclamau,
se sărutau, explodau. Uşile erau deschise. Nimic nu era ascuns.
Nici o taină. Valuri de intrigi, flirturi, şi chiar mai mult, se
revărsau în văzul tuturora, în fiecare încăpere sau pe coridoare.
Nu prea existau convorbiri între bărbaţi şi femei care să nu se
învîrtească în jurul felinarului roşu aprins şi să nu se ciocnească
de el. Annette, care se simţea obligată să-şi supravegheze
protejatele, avea mult de furcă în atmosfera asta supraîncălzită.
Nici ea nu era la adăpost de urmări; îşi dăduse seama de acest
lucru, cu enervare, dar şi cu oarecare mulţumire ironică (ei, la
patruzeci şi trei de ani!). În ciuda vîrstei, calitatea el de pariziană
o expunea la atenţii şi la propuneri amoroase. Şi Ferdinand
Botilescu, care în timpul călătoriei o plictisise cu galanteriile lui
greoaie, începu s-o cam neliniştească.
Totuşi, cîtă vreme rămaseră în oraş, primejdia nu era mare:
terenul de vînătoare era destul de bogat şi le dădea de ajuns de
lucru acestor nemrozi1; Ferdinand avea şi alte pisicuţe de
mîngîiat, ca să nu mai vorbim de politică, de afaceri, de goana
după onoruri şi bani.
 Dar după două luni plecară la una din moşiile lui Botilescu:
întinderi netede şi izolate, în mijlocul bălţilor şi pădurilor din
cîmpia munteană, pe care le arde, pe rînd, soarele şi îngheţul. Era
toamnă. O ceaţă deasă se tîra deasupra bălţilor, de unde se auzea
cîrîitul lişiţelor. Maşina greoaie se împotmolea în hîrtoapele
drumurilor desfundate, stropind şi hurducînd zdravăn pe cele
cinci femei şi pe stăpînul lor. Dar Annette era singura al cărui
mijloc frînt gemea; ceea ce o făcea să admire vînjoşenia trupurilor
romîncelor; celorlalte femei nici nu le păsa; păreau de bronz, ca şi
gîtlejul domnişoarelor, care nu mai încetau cu flecăritul.
Conacul mare, dărăpănat, pe jumătate castel, pe jumătate
fermă, era clădit pe o ridicătură de pămînt, care de-abia dacă se
înălţa cît un muşuroi peste întinderea monotonă. Fusese
construit în rate şi nici un etaj nu era
=====================
1 Nemrod - rege legendar al Caldeii, vînător pasionat.

la acelaşi nivel; coridoare şerpuite urcau şi coborau la toate

cotiturile pe trepte de piatră tocită, care se clătinau. În timpul
anilor de război, conacul fusese nelocuit şi natura îl luase în
stăpînire; viţa sălbatică, roşie ca sîngele în soarele de toamnă, şi
iedera, care acopereau faţada, pătrunseseră prin crăpăturile
zidurilor şi prin lemnul putrezit al ferestrelor pînă în casă,
aducînd cu ele o adevărată invazie de urechelniţe şi furnici.
Toaleta grosolană şi în grabă ce! se făcuse conacului, în ultima
clipă, în vederea venirii stăpînilor, nu prea tulburase sălaşul
păianjenilor din umbra neagră a perdelelor; şopîrlele alergau,
dormeau pe zidurile coridoarelor; şi, uneori, la parter, auzeai
şuieratul unui şarpe. Fetele şi mama lor nici nu se sinchiseau;
aceste făpturi, învăţate cu luxul Occidentului, se simţeau, din
prima clipă, la largul lor în murdăria şi praful care acoperea
sofalele şi divanurile. Annettei îi era ruşine să-şi mărturisească
sila şi încerca să trăiască partea plăcută a aventurii. În prima
seară se grăbi să stingă lumînarea, al cărei fitil fumega,
împrăştiind un miros de seu, fără să privească prin colţuri; se
întinsese cu şalele frînte, în patul vechi de lemn tare şi scîrţîitor,
pat pictat cu scene romantice, amoraşi, bătălii şi în care ar fi
putut dormi foarte bine doi oameni. În lipsă de oameni, îl populau
alţi oaspeţi nu mai puţin supărători. Trezită din primul somn de
arsurile de sub piele, Annette trebui să părăsească monumentul
istoric şi tot acest popor flămînd, cate locuia în el, şi să-şi
petreacă restul nopţii pe un scaun. Asta însemna să sari din lac
în puţ. Prin ferestrele pe care le deschisese pătrunseră escadroane
înaripate de ţînţari. Din baltă se auzeau broaştele şi, cînd se
crăpă de ziua, sunetul spart al clopotelor unei mănăstiri din
depărtare.
În nopţile următoare, în aşteptarea unui pat nou, care
trebuia să sosească din Bucureşti, nimeni nu se miră cînd
Annette se culcă pe o saltea aşezată pe duşumea. E drept ca fetele
îi oferiră un loc în patul lor. Dormeau într-o încăpere mare,
alăturată, cu pumnii strînşi, cu gura deschisă, cu un sforăit dulce
şi regulat, cu genunchii ridicaţi sub aşternutul răvăşit, cu pulpele
goale, nesimţitoare la înţepături. A doua zi rîdeau de obrajii,
fruntea şi nasul umflat al Annettei şi de gleznele ei îngroşate.
Rîdea şi ea, scărpinîndu-se ca o apucată: trebuia să plătească
impozitul de străină. După ce gîngăniile l-au încasat, te imunizezi.
Dar e bună şi nenorocirea la ceva: poate că era mai cuminte să
pară urîtă privirilor cu prea mult răgaz ale patronului. Dar
Annette se amăgea dacă-şi închipuia că el se oprea la fleacuri din
astea. Prea se învîrtea în jurul ci. Totdeauna gata s-o servească,
plin de atenţii exagerate, se purta atît de politicos cu Annette, de
parcă ar fi avut de-a face cu un musafir; dar cînd pleoapele lui
grele se ridicau, descoperindu-i puţin ochii, Annette vedea în ei
nişte scăpărări (repede înăbuşite) foarte puţin liniştitoare. Unele
momente, n-ar fi fost prea cuminte să rămînă singură cu el.
Respectul faţă de ea n-ar fi atîrnat prea greu. S-ar fi purtat cu ea
cum te porţi cu o iapă. Aşa se purta cu fetele de pe moşia lui, pe
care le lua prin surprindere cînd mulgeau vacile în grajd, sau cînd
se bălăceau prin bălţi, legînd trestiile tăiate. După aceea ele îşi
potriveau rochia, cotcodăcind furioase, dar satisfăcute, ca nişte
găini. Iar nevasta şi fetele boierului păreau a şti de toate astea,
dar nu se sinchiseau; poate că în fundul inimii lor erau mîndre de
sultan. Printre ţăranuşii din jurul moşiei, destui purtau pecetea
lui. Animalul ăsta era mereu flămînd. Mesele grele, hrana
alcătuită aproape numai din carne (Annettei! se aplecase), vinurile
tari, ţuica, nu umpleau golul pe care aerul şi trîndăvia îl scobeau
în stomacul lui. Doamna Botilescu lenevea şi ea cît era ziua de
lungă, lăsînd toate treburile gospodăreşti pe capul Annettei.
Ferdinand îşi cheltuia energia în plimbări lungi, curse, vînători;
uneori îşi lua familia cu el, călare sau în automobil. Dar Annette
se ferea de astfel de plimbări, din ziua cînd, mergînd cu fetele sa
culeagă flori în jungla bălţilor, se trezise singură, părăsită, iar la
strigătele ei nu auzise răspunzîndu-i decît glasul gîscanului. Se
întoarse la conac pe alt drum şi-şi reproşă bănuiala, cînd văzu
feţele nevinovate ale fetelor care-i săriră de gît, strigînd ca o
căutaseră peste tot. Dar bănuiala alungata se încăpăţîna să
rămînă la intrare, ca un cîine care se face covrig pe un preş.
Cîteva priviri piezişe, pe care le surprinsese la micile linguşitoare,
o făceau să doarmă cu ochii deschişi. Curiozitatea de franţuzoaică
o îmboldea să pîndească impulsurile care puteau pune în mişcare
aceste suflete naive şi complicate. Desluşea, poate chiar mai bine
decît ele, duda tainică pe care le-o stîrnise, stingherindu-le
flirturile la Bucureşti; mai ales cea mare, cea care-o copleşea cu
îmbrăţişările cele mai drăgăstoase, avea împotriva ei un dinte,
unul din dinţii ei frumoşi, un incisiv ascuţit de vulpe, ascuns de
zîmbetul ademenitor al buzei cărnoase şi umbrite. Minţea oare?
Nu, dacă a minţi înseamnă să spui contrariul de ceea ce gîndeşti.
Ele gîndeau ce spuneau – dar nu spuneau tot ce gîndeau. Erau
sincere şi viclene în acelaşi timp. O iubeau pe Annette, dar le
făcea plăcere s-o lase să cadă în mrejele tatălui lor. Cea mai mică
nici nu vedea vreun rău în asta; i se părea o farsă nostimă. Chiar
şi cealaltă, mai ştiutoare, nu se gîndea decît la mutra jignită a
guvernantei, căzută în capcană. Dar cea mare, Ştefănica, ştia ce
face. Şi pentru ea era un motiv de îndoită încîntare să se răzbune
împotriva Annettei, pe care-o iubea, aruncînd-o în braţele tatălui
ei, ale cărui aventuri poate că-i inspirau sentimente interzise. Îşi
păstra sentimentele pentru ea şi nu-şi mărturisea deschis jocul
acesta, lingîndu-şi dinainte buzele. Annette, care surprinsese de
două sau de trei ori cîte o străfulgerare, nu-i venea să creadă. Dar
stătea de veghe.
Într-o seară, în momentul cînd se pregătea să se culce, îşi
dădu seama că cheia odăii nu mai e în broască. Cu un sfert de
oră mai înainte o văzuse; şi fetele erau cu ea în odaie. O
înăbuşeau cu sărutările şi-i urau noapte bună. Annette nu mai
avu nici o îndoială. Părul de lupoaică i se zbîrli. Îşi spunea: „Sînt o
proastă. Annette, draga mea, născoceşti poveşti romantice. Prea
eşti nervoasă. Cheia o fi căzut. Sau dac-au luat-o, înseamnă că
fetiţele vor să-mi joace o festă. Să nu-mi mai bat capul cu asta.”
Se culcă. Dar, după trei minute, sări din pat. Auzea rîsetele
înăbuşite ale celor două mai mari, care dormeau în odaia
alăturată. Se duse la ele, desculţă şi în cămaşă de noapte. Cînd
intră ea, lumînarea se stinse brusc. Fetele se prefăceau că dorm.
Şi cînd Annette le scutură supărată, jucară comedia deşteptării,
cu ochi nevinovaţi, jurîndu-se pe toţi dumnezeii că nu înţeleg ce
vrea cu ele: nu ştiau nimic. Annette nu-şi pierdu timpul cu
discuţiile. Îi spuse Ştefănichii cu răceală:
— Ieşi din pat! Eu rămîn aici. Du-te, culcă-te în patul meu.!
Fata tresări şi făcu înspăimîntată:
— Nu, nu, nu, nu I
Annette o privi în ochi, fără să mai stăruie; dar se vîrî în
aşternut, alături de fată. Se lăsă din nou noaptea. Fetele tăceau.
După un ceas, duşumeaua de pe coridor trosni, uşa de alături se
deschise; cineva intra în odaia pe care o părăsise Annette.
Sprijinită în cot, Annette asculta. Ştefanica asculta şi ea,
prefăcîndu-se că doarme; dar răsuflarea ei înspăimîntată o trăda.
Dincolo de zid, bărbatul asmuţit (aproape în fiecare seară era pe
jumătate beat), furios de păţania lui, răscolea aşternutul şi urla.
Annette, care se simţea şi ea năpădită de furie, o înşfacă pe
Ştefănica de umeri; o somă cu glas şoptit să mărturisească şi-i
şuieră în faţă, pe romîneşte, cuvinte murdare (primele pe care le
înveţi în fiecare limbă, o dată cu cele de care ai nevoie ca să
mănînci). Înnebunită, fata se încăpăţînă să tăgăduiască mai
departe, pînă în clipa cînd, în toiul certei, cheia ascunsă sub
pernă căzu pe podea. Craiul păcălit o tulise din odaie, trîntind uşa
de necaz, şi se, depărta, tropăind ca un bivol. Cele două fete,
răscolite de ruşine şi de emoţie (de-abia acum îşi dădeau cu
groază seama de trădarea lor), se aruncară lăcrimînd în genunchi
şi-şi cerură iertare, sărutînd şi udînd mîinile Annettei. Erau
sincere. Ştefănica se văieta cu glas tare, izbindu-şi cu pumnii
pieptul voinic, care răsuna. Voia să petreacă restul nopţii culcată
la picioarele
Annettei. Apoi adormiră la un loc amîndouă, înghiţindu-şi
hohotele de copii bătuţi. Nu puteai să le porţi pică. Dar nici să ai
încredere în ele.
Chiar de a doua zi, Annette vru să plece. Dar fetiţele o rugară
să rămînă, cu ţipete şi semne de dragoste năvalnică. Iar
Ferdinand, vinovat, nici nu pomenea de incursiunea nereuşită din
timpul nopţii; se ţinea la o distanţă respectuoasă şi se purta cu
aparentă căinţă. Annette consimţi să-şi amîne hotărîrea. De altfel,
motive materiale foarte serioase se împotriveau executării ei: n-
avea bani, şi cînd cerea ceea ce i se cuvenea, găseau pretexte ca
să tărăgăneze plata. Iarna se apropia şi avea să blocheze casa
singuratică; era greu să călătoreşti în anotimpul acesta; nu puteai
să pleci cînd voiai.
Annette se hotărî să aştepte pînă-n primăvară. După trecerea
alarmei, spiritele păreau că se potoliseră. Urmă un timp de
lîncezeală. Zăpada, ce se aşternuse pe cîmp, parcă acoperea
inimile cu puful ei molcom. În lumina lunii, iazul îngheţat arunca
sclipiri de diamant. Făceau plimbări în sănii cu zurgălăi, crivăţul
le înroşea tîmplele, îşi simţeau urechile calde sub căciuli, în
blănuri trupul era fericit sub năvala sîngelui întinerit, iar
sfîrcurile sinilor ardeau. Murdăria cocioabelor acoperite cu
papură şi duhoarea bălţilor erau acoperite de o tunică neprihănită
de pînză albă. Annette încerca şi izbutea uneori să atragă atenţia
duducilor asupra mizeriei ţăranilor celor cu păr de lup sub
zdrenţe – a ţăranilor care o încîntau cu cîntecele lor frumoase, cu
trăsăturile lor de efigie, cu podoabele sălbatice şi strălucitoare din
zilele de sărbătoare, cu datinile şi cu bunul lor simţ. Încerca să
stea de vorbă cu ei; le spulbera neîncrederea. Îi făcea plăcere să
vadă strălucind, sub masca aspră a dacilor înlănţuiţi în jurul
coloanei lui Traian, fulgerarea voioasă a ironiei, care judecă şi
batjocoreşte, şi pe care o ştia de la Colas Breugnon-ii din
Burgundia ei. Uneori însă auzea tunetul. De departe. Un cuvînt,
un gest, o inflexiune de glas. Veacurile de revoltă adunată
împotriva stăpînului… Stăpînul ştia. Dar de atîtea veacuri ţinea
starea asta (întrerupta de izbucniri neaşteptate), încît ajunsese
să-i pară o lege fireasca, de care cel mai mult (el, bineînţeles) se
folosea în propriul lui interes. „Strîngi calul între coapse. Cînd
începe să dea din picioare, rupe-i gura cu zăbala!” Annette
înţelegea lupta aceasta mută; şi (pentru cine o cunoştea nici nu
mai trebuie s-o spunem) ţinea cu calul. Cînd o să scape cu
spinarea din strînsoare? Nu-i părea rău că nu plecase.
E bine să intri în atingere cu forţele elementare: cu pămîntul
acesta bătrîn, măturat de vînturi, unde viscolul stîrnea bătăliile
lui Marc-Aureliu şi pe cele ce aveau să mai urmeze şi care
mocneau în inima geţilor.
Dar clima aceasta aspră şi plimbările în aer liber ii dădeau o
putere şi-o strălucire, a cărei voioşie obraznică ar fi fost mai
cuminte s-o domolească, fiindcă, fără să-şi dea seama, arunca
momeală în faţa peştelui. O cuprinsese vîlvătaia începutului de
toamnă; era sănătoasă şi cuprinsă de o mulţumire organică; era
deocamdată liniştită gîndindu-se la Marc, pe care-l ştia ocrotit de
aripa moale a Sylviei. Luă parte cu plăcere la serbările populare,
la care fetele Botilescu o îmbrăcau şi se îmbrăcau şi ele în
costume grele şi împodobite de-ale ţărăncilor (căci brutalitatea
legăturilor dintre stăpîni şi servitori nu înlătura familiaritatea);
dar comparaţia dintre femeile costumate nu se arăta în avantajul
micilor stăpîne, şi flăcăii nu şovăi că. Annette dansă cu voinicii,
cu cocoşii satului. Nu văzu gelozia mînioasă pe boturile încruntate
ale pisicilor şi nici nu luă seama la ochii aprinşi ai stăpînului,
pînă în clipa cînd acesta, smulgînd-o din braţele unui dansator al
satului, o cuprinse la rîndul lui. Atunci Annette spuse că-i
ostenită şi, după sfîrşitul dansului, se retrase. În zilele următoare
fu mai prevăzătoare. Această alarmă rămase şi ea fără urmări. Şi,
din nou, lumea amorţi.
Era o zi de sfîrşit de martie. Se auzeau zvîcnirile pămîntul ui
încă adormit. O fierbinţeală ascunsă străbătea zăpada groasă,
care se încreţea; pe margini, iazul îngheţat îşi spărgea coaja.
Noaptea, auzeai ţipetele stolurilor de păsări călătoare rupînd
tăcerea. Postul se terminase, şi oamenii o duceau într-o petrecere,
dintr-un conac într-altul. Cele trei fete plecaseră cu mama lor să
petreacă la o moşie din împrejurimi. Tatăl lipsea de cîteva zile –
era, zice-se, la Bucureşti. Annette nu-şi însoţise elevele: oişte
junghiuri în spate, o greutate în ceafă, un început de gripă o
opriseră în casă. Se lăsă seara, apoi bezna. Annette stătea întinsă
în odaia ei şi nici nu se osteni să aprindă lampa. Auzea, dedesubt,
într-o încăpere de jos, tic-tacul unui ceasornic bătrîn şi ruginit,
care şchiopăta – şi, de pe cîmpia acoperită cu zăpadă, scîrţîitul
osiei prost unse al unui car. O trezi zgomotul unei chei în
broască. Nu încercă să-l desluşească. Dar simţi ceva neplăcut, ca
zvîcnetul surd al unei gingii umflate. Crezu că e din cauza gripei.
Apoi un vîrf începu să-i rănească gingia şi locul dureros ieşi la
iveală. Nu dinăuntru, din afară venea primejdia. Îşi amintea că o
auzise pe Ştefănica vorbind repezit la telefon cuvinte ale căror
înţeles nelămurit îi revenea în minte şi se gîndi la aerul tulburat şi
misterios al fetei. Îşi spuse că se găseşte singură într-un conac ai
o servitorime supusă, slugarnică, bună la orice, surdă şi mută. Şi
tresări, amintindu-şi, de zgomotul cheii în broască, care o trezise.
Se sculă, se duse la uşă, dar o găsi închisă cu cheia, de astă dată
pe din afară. Chiar în clipa aceea auzi uruitul unui automobil care
se apropia. Totul se lumina în mintea ei. Stăpînul se furişa în
casă ca un hoţ. Annette trase zăvorul pe care şi-l pusese dinainte
la uşă, bănuitoare cum era. Bărbatul avea să vină, ştia asta.
Şi bărbatul veni. Împinse uşa, care se opinti. În picioare, de
cealaltă parte, turbînd ca un şobolan prins în capcană, Annette
preţuia puterea de rezistenţă a piedicii şi-şi spunea că nu va ţine
mult. Cîştiga timp. Cu o voce rece, răspundea, în cuvinte scurte,
glasului bărbatului care parlamenta. Intre timp ocolea odaia şi,
tot ca un şobolan, căuta o crăpătură. Nu putea ieşi decît pe
fereastră. O deschise. Odaia era aşezată la etajul întîi, în unghiul
casei, care înainta la marginea muşuroiului; şi fereastra cu balcon
rotund dădea deasupra dîmbului. Annette se aplecă peste rampa
de fier vechi şi măsură distanţa. Stătu pe gînduri. Pipăi tulpina
noduroasă a glicinei bătrîne şi dezgolite care se agăţa de barele
balustradei, încolăcindu-se asemenea inelelor unui boa. Se
întoarse în odaie, îşi trase cizmele ţăcăneşti de pîslă, îşi puse
mănuşi groase, apoi le scoase pentru a fi mai sigură pe mîinile ei.
Cu o mişcare a mîinii adună de pe masă lucrurile cele mai
trebuincioase, ba chiar găsi timp, într-un astfel de moment, să-şi
asculte instinctul femeiesc şi să se uite în oglindă, în timp ce-şi
trăgea peste urechi căciula caldă de astrahan; şi-şi vedea buzele
mînioase, răspunzînd cu cîte un „da” sau „nu” dispreţuitor
animalului care-şi pierdea răbdarea şi zgîlţîia uşa din ţîţîni. În
sfîrşit, după o ultimă privire în jur, se hotărî; în pragul ferestrei îşi
aduse aminte şi se întoarse să scoată din cui o fotografie de-a lui
Marc, pe care o atîrnase deasupra patului, lîngă pernă; o vîrî în
sîn. Pe urmă, sări peste balustradă şi, încleştîndu-se pe tulpina
inelată a glicinei, coborî alunecînd greu sau agăţîndu-se, riscînd
să se lovească în pîntece sau să-şi scoată ochii în vîrf urile
ascuţite ale ramurilor, care-i biciuiau faţa. La un moment dat,
simţi o durere atît de ascuţită în braţ, încît dădu drumul mîinilor.
Din fericire, făcuse mai mult de două treimi din drum, şi zăpada
îndulci căderea. Se rostogoli de-a lungul povîrnişului şi se trezi la
picioarele moviliţei, în umbra Marc a conacului, în spatele căruia
apunea luna. Rochia îi era zdrenţuită, mîinile şi coapsele julite,
dar ea era întreagă. După ce-şi veni în fire, o porni peste cîmp,
grăbindu-se să mai apuce ultimele licăriri ale lunii, ca să-şi
găsească drumul. Dar luna dispăru curînd şi urmă întunericul
desăvîrşit care, pe de o parte îi ocrotea fuga (împotriva
urmăririlor, dar pe de alta era o piedică, fiindcă o făcea «a
rătăcească drumul. Voia să ajungă la Bucureşti, unde consulul
francez avea s-o repatrieze; nu prea cunoştea ţinutul; şi noaptea
neagră o lipsea de orice punct de reper. Mergea, mergea mereu,
adulmecînd drumul ca un cîine, cu nasul în pămîntul ce
împrăştia un fel de fosforescenţă care o îndruma înşelînd-o; căzu
în zăpadă; se bălăci în bălţi, se împotmoli, ieşi la mal, îngheţată,
scuturată de friguri; umblă toată noaptea, înnebunită de corul
neîncetat al broaştelor, fără să-şi dea seama că se învîrtea în jurul
iazului. La primele licăriri ale zorilor, se trezi pe o şosea
înconjurată de bălţi; şi, deasupra papurii, se profila, la distanţă
mică, blestematul conac, de care fugise. Îşi reluă drumul, istovită.
Un ţărănuş pe care-l întîlni, şi care tăia papură, cu faţa neagră de
nămolul uscat, o măsură şi, în loc să răspundă întrebărilor ei,
lăsă jos legătura de trestie şi o luă la goană cît îl ţineau picioarele.
Ea se gîndi că poate o urmăreau şi că el avea s-o trădeze. Căută
un drum lăturalnic, pe unde să scape; dar nu era nici unul:
şoseaua nesfîrşită se prelungea dreaptă, ca un dig între două
şiruri de bălţi, fără nici o cotitură care ar fi putut s-o ascundă.
Degeaba iuţi pasul. Uruitul unei maşini pe care o văzu înaintînd îi
vesti apropierea urmăritorului. O văzuse şi el; în trei minute ar fi
ajuns-o. Nu şovăi şi se aruncă în baltă. Cojiţa de gheaţă se sparse
şi Annette se afundă în nămolul rece şi lipicios; se agăţă de
trunchiuri de salcie. De pe şosea auzea glasul răguşit al lui
Ferdinand. Era îngrijorat şi mînios; o ruga să se întoarcă. De lîngă
trunchiul noroios unde răsări, Annette îi striga: „Nu!” şi se aruncă
încăpăţînată în păpuriş, pierind din faţa ochilor lui; de pe drum
nu se mai vedea decît papura care se clătina în urma paşilor ei de
lupoaică hăituită. Încăpăţînarea asta nebună făcu să se urce
sîngele în capul vînătorului. Răcni că, dacă nu se întoarce
numaidecît, va trage într-acolo ca într-o lighioană. Ea strigă:
„Omoară-mă!” Era şi ea beată de furie. Turba. Se înfundase în mîl
pînă la piept, iar lianele turtite şi puturoase! se lipeau de piele,
negre şi vîscoase ca nişte lipitori. În văzduhul noroios se auzi un
uliu. Annette gîndea:
„N-ai să pui mîna pe mine! mai bine îngraş şobolanii şi
gîndacii bălţilor!”
Dar el se speriase. Schimbă tonul. O rugă. Îi făgădui pe
cuvîntul lui de cinste (mult îi păsa ei de el!) c-o s-o respecte, că-i
va sta la dispoziţie, că primeşte dinainte toate condiţiile ei. Dar
pisica opărită nu mai credea. Îşi închidea cu încăpăţinare gura, ca
să nu-i mai răspundă şi ca să nu înghită fiertura rău-mirositoare
în care se bălăcea. Nu s-ar fi predat niciodată, dacă milul nu i s-
ar fi lipit de trup, paralizîndu-i mişcările. Dac-ar fi încercat să se
desprindă de lianele ca re o încolăciseră, s-ar fi sugrumat. Ca s-o
salveze, pătrunsese şi el în junglă, gata să se înnămolească; izbuti
s-o prindă de subsuori, tot bălăcindu-se prin nămol, şi-o scoase
din strînsoare. O aduse la mal. Era murdară şi neagră din creştet
pînă-n călcîie; dar nu-şi pierduse îndrăzneala, îl sfidă. El n-avea
poftă să-i răspundă la sfidare. O admira. Îi vorbi cu respect,
spunînd că-i pare rău că o silise să fugă. Îi ceru iertare şi o
imploră să se întoarcă la conac. Se exprima cu umilinţă şi emfază
retorică, dar cu o sinceritate care lumină într-un zîmbet faţa
Annettei, înăsprită de ciuda şi de masca de noroi crăpat. Spuse:
— Bine! Să trecem cu buretele! E mai bine pentru amîndoi.
Dar să mă întorc, asta nu! Nici vorbă nu poate fi. Plec.!
El se arătă amărît, dar nu protestă decît de formă; nu se
mira. Într-atît se aşteptase la această hotărîre, încît luase în
automobil valiza Annettei, în care strînsese lucrurile, pe care ea le
lăsase în cameră. Se oferi s-o însoţească pînă la prima gară pe
unde trecea expresul internaţional: o rugă numai, amărît ca un
elev prins cu ocaua mică, să-i salveze reputaţia scriind o scrisoare
la conac, în care să-şi explice plecarea neaşteptată, punînd: o pe
seama unor veşti de la fiul ei care o chema la Paris. Annette
încuviinţă şi se sui în maşină.
Se opriră la primul cătun, în cocioaba cea mai puţin
dărăpănată, pentru ca Annette să-şi poată schimba rufăria şi să
se spele.! se încălzi nişte apă într-un ceaun şi Annette se spălă
din cap pînă-n picioare, în timp ce Ferdinand, după ce dăduse
afară plozii şi pe stăpînii casei, făcea de gardă întors cu spatele,
pudic şi fioros. Goală, clănţănind din dinţi, cu pielea înroşită de
atîta frecat, Annette izbucni într-un rîs nebun, cînd îşi aminti de
ducele despre care Saint-Simon spunea că se plimba cu sabia
scoasă în faţa bisericii unde se uşura femeia gîndurilor lui. Şi
fiindcă gripa şi frigul groaznic die baltă îi răsuceau măruntaiele,
Annette nu se temu, ca o adevărată fiică a Burgundiei ce era, să
facă la fel în curticică, sub paza vrednicului cavaler. Ruşine cui
vede într-asta ceva ruşinos! Pînă şi Cleopatra poate avea colici.
Se urcară din nou în maşină; prima gară era departe şi, cînd
ajunseră acolo, pe drumuri desfundate de dezgheţ, aflară că un
accident de cale ferată întrerupsese pentru cîteva zile circulaţia
orient-expresului; la ieşirea din Carpaţi, linia era tăiată de
inundaţii. Botilescu îi propuse Annettei s-o lase la un hotel în
Bucureşti, unde s-aştepte restabilirea comunicaţiei. Dar ea se
împotrivi cu hotărîre; era nerăbdătoare să se vadă plecată. Deşi ar
fi fost mai cuminte, răcită cum era, să stea un timp în casă,
frigurile ce-i intraseră în toate mădularele şi emoţia provocată de
urmărire o făceau să ardă de nerăbdarea de a părăsi ţara. O
urmărea gîndul bolnăvicios că aici îi vor putrezi oasele. În timp ce
se zbătea în mlaştini, n-avusese vreme să se teamă. Dar acum o
cuprinsese teama. Nămolul i se urcase pînă la gît; (nopţi de-a
rîndul o urmări putoarea glodului; îi duhnea, parcă, de sub
unghii). Se cutremura de spaimă să nu-i intre mîlul în gură; se
înăbuşea. Ţinu cu tot dinadinsul ca Ferdinand s-o ducă pînă la
Constanţa; se urcă în primul vapor ce pleca. Era un vas italian
care, pe o cale destul de lungă, se-ntorcea la Brindisi. Annette nu
mai vru s-asculte de sfaturile lui Botilescu. Se-nchise în cabină;
era istovită; rămase singură cu boala. Nu văzu nimic din toată
călătoria. N-avea decît un singur gînd: vie sau moartă, să se vadă
iar acasă.

Sosise la Paris. Ajunse înaintea telegramei care-o anunţa şi

care se rătăcise desigur în camera vreunui portar. Intre timp,
Marc îşi schimbase de cîteva ori adăpostul; înainte de a pleca din
Romînia, Annette nu primise ultima lui adresă. O găsi după multă
trudă. I-o ceru Sylviei, dar ea n-o cunoştea. Annette nu-şi
ascunse nemulţumirea faţă de nepăsarea surorii sale. Sylvie, care
ştia mai bine ce se-ntîmplase, îi răspunse că ea nu-i dădacă la
copii. Avea destule alte griji. După ce plecă brusc, Annette se gîndi
că sora ei e mult schimbată: cu faţa umflată, cu pungi sub ochi,
greoaie, congestionată. Avu remuşcări că, nerăbdătoare cum era,
n-o întrebase nimic despre sănătatea ei. Dar nici Sylvie nu se
simţea chiar nevinovată.
Prin Sainte-Luce, Annette dădu de urma lui Marc. Dar ca un
bun prieten ce era, Sainte-Luce nu-i spuse că fiul ei e portar la un
local de noapte. Cunoştea amorul propriu al prietenului său; îl
preveni. Annette nu se culcă; toată noaptea îşi aşteptă fiul în
camera de hotel. În zori, Marc îi bătu la uşă. Era tot atît de
nerăbdător ca şi ea s-o revadă. Dar cînd se văzură, nu-şi «puseră
de loc ce aveau pe suflet. Chiar de la prima întîlnire se resimţi o
răceala între ei. Nu se mai regăseau aşa cum se despărţiseră.
Amîndoi suferiseră lovituri faţă de care reacţionaseră fiecare în
felul lui. Erau de altfel şi enervaţi de noaptea nedormită. Annette
îşi ascundea anevoie supărarea pricinuită de aşteptarea şi de
bănuielile ce! le trezea viaţa de noapte a lui Marc; iar Marc era
iritat, căci simţea acest lucru; îl enerva faptul că maică-sa picase
pe neaşteptate, tocmai cînd el se afla atît de încurcat; şi mi era
încredinţat că Sainte-Luce nu-i trădase situaţia umilitoare.
O-ntrebă, cu glasul mai mult sec decît drăgăstos, de ce nu se
culcase. Ea îi răspunse mai blînd poate decît avusese de gînd:
— Dar tu, dragul meu?
N-ar fi avut decît să-i spună că nu vine de la petrecere; dar
era prea mîndru pentru a se dezvinovăţi; şi ea părea că-i cere
socoteală; iar Marc nu socotea c-o datorează cuiva, oricine ar fi
fost. Nu găsi de cuviinţă să discute această chestiune. Annette îl
examina: faţa veştedă, trasă, zbîrciturile timpurii care apăruseră
de curînd pe la colţurile nasului, unde se săpaseră oboseala şi
dezgustul. Inima! se strîngea la gîndul vieţii dezordonate pe care o
ducea Marc, la gîndul urmelor pe care o astfel de viaţă! le săpa în
suflet. Marc o lăsă să-şi închipuie ce voia. Nici el nu părea mai
mulţumit de examenul la care o supuse pe maică-sa. Prea arăta
înfloritoare, prea era bine hrănită, întinerită, iar ochii şi toate
mişcările îi trădau bucuria de a trăi. Nu s-ar fi spus că abia ieşise
din bălţile Dunării şi dintr-o gripă urîtă. Bujorii din obraji erau
înşelători. Mai purta încă în ea urmele unei congestii. Dar ceea ce,
de fapt, nu putea înşela pe nimeni, era că se bucura de viaţă, cu
toate păţaniile prin care trecuse. Cu cît îmbătrînea, începea a
prinde mai mult gust de a trăi. Nepotrivirile, neprevăzutul, pînă şi
catastrofele şi nesiguranţa zilei de mîine dădeau mai mult gust
ospăţului. Era mult mai atrăgător decît meniurile Insipide din
tinereţea ei, decît viaţa burgheză din Franţa dintre! 890 şi! 900.
Avea un stomac bun. Mai bun decît Marc; îşi dădea ea bine
seama. Ce era să facă? Pentru a-i fi pe plac nu putea să facă pe
bolnava şi pe clorotica. Marc era slab şi ros de amărăciune, pornit
împotriva societăţii, ale cărei petreceri tîmpite, ale cărei vicii
lipsite de vigoare era nevoit să le privească de aproape, ba încă să
le şi slujească; cînd ieşea din această cloacă de desfrîu, nici nu
mai era în stare să mănînce fără greaţă pîinea pe care o cîştigase:
pîinea mirosea a sudoare de prostituată. Ar fi vrut să-i pună
dinamită omenirii acesteia. Şi furia lui creştea şi mai mult cînd se
afla împreună cu tovarăşii de înjosire, cu muncitori de care se
apropiase în ultimul timp.
Unul dintre ei avea oarecare înrîurire asupra lui – atît cît se
putea vorbi de înrîurire asupra unui tînăr aşa de bănuitor ca
Marc. Eugène Masson nu era mai puţin bănuitor. Se cunoscuseră
noaptea, în metro; se întorseseră apoi împreună de la lucru pe la
două-trei dimineaţa, străbătînd pe jos străzile Parisului. Masson
era tipograf în echipa unui ziar; datorită lui, Marc fusese angajat
acolo, după ce-l dăduse afară din localul de noapte, unde
dispreţul lui cumplit se lăsase prea mult simţit (pînă în cele din
urmă se păruise cu un client). Ziarul era de altfel ultraşovin,
imperialist, ataca toate ideile lui Marc şi ale lui Masson. Dar, în
afara tipografiei, direcţia nu se sinchisea de ceea ce se ascunde în
capul tipografilor ei. N-avea nici o importanţă că şi ei erau oameni
şi că gîndeau. Munceşte! Li se plătea lucrul. Era tot ce puteau
cere Marc şi Masson. Revolta încă nu era coaptă. Şi cu atît mai
puţin, practica noncooperării în felul lui Gandhi 1. Cine să fi vorbit
oare la Paris de una ca asta? Şi cine să fi făcut apel la eroismul
abnegaţiei, care refuza pîinea cumpărată cu o muncă ce
contrazice conştiinţa? Şi totuşi găseşti mai mult eroism în poporul
Parisului decît sînt în stare să vadă patronii în moleşeala lor, sau
decît îşi dă seama însuşi acest popor, în lipsă de întrebuinţare,
eroismul se revarsă în amărăciune.
Amărăciunea lui Masson avea o superioritate asupra aceleia
a lui Marc: era mult mai îndreptăţită. Tînărul muncitor era un
„gazat de război”: purta moartea în sînge. Şi se aprindea de
indignare împotriva egoismului blestemat, împotriva apatiei
tuturor acestor francezi, care trecuseră prin nenorociri atît de
cumplite şi nu făceau nimic pentru a împiedica revenirea lor.
Duşmănea mai ales casta lui Marc, pe tinerii intelectuali burghezi.
(Şi pe cei bătrîni. Dar despre aceştia nici nu merită să vorbeşti! Pe
ramoliţi avea grijă moartea să-i cureţe.) Masson vorbea cu un
sarcasm pătimaş de hedonismul gîndirii (căci îi plăcea să
citească), de nepăsarea lor faţă de suferinţele omenirii; batjocorea
această elită falsă care a trădat, pe aceşti paraziţi care nu sînt
buni de nimic, această pleavă care trăieşte din resturile jafurilor.
Marc avea motive să cunoască temeinicia învinuirii; culesese şi el
(nu prea multă vreme) fărîmiturile de sub mese; gîndul înjosirii lui
îi aprindea din nou ura împotriva Sylviei.
=====================
1 Începînd din 1919, o dată cu refuzul englezilor de a acorda
libertăţile promise Indiei în timpul primului război mondial,
Gandhi include în programul său general tactica specială a
noncooperării. Prin aceasta se înţelegea boicotarea englezilor pe
plan economic, politic şi ideologic de către marea masă a
poporului indian. Practic, lucrurile se realizau prin: demisia
tuturor indienilor din posturile civile şi militare, refuzarea oricăror
distincţii şi titluri onorifice, boicotarea şcolilor şi tribunalelor
engleze etc.

Totuşi, încerca să apere raţiunea de a fi şi meritele păturii

intelectualilor printr-o solidaritate instinctivă, pe care conştiinţa
sa începuse s-o şi dezaprobe. Dar cînd, sub imboldul insultelor lui
Masson, căuta să scoată pe cei mai buni intelectuali pe care-i
cunoştea din neutralitatea lor comodă, din spatele zidului lor de
cărţi, cînd voia să-i facă să acţioneze, constata, spre ruşinea sa,
că judecata cea mai crîncenă faţă de lumea intelectuală încă nu
era destul de aspră. Aveau aproape toţi mijloacele – şi mulţi dintre
ei şi răgazul – de a vedea mai limpede şi mai departe decît ceilalţi.
Poporul aştepta, gata să-l urmeze cu recunoştinţă pe primul
îndrumător dezinteresat. Dar nimic nu-i speria mai mult decît
gîndul că vor fi urmaţi de o armată prea hotărîtă, care-i va
împinge şi-i va compromite. Se prefăceau că se uită în altă parte.
„N-am văzut nimic.” Teama aceasta de răspundere era mai
degradantă. Trebuiau însemnaţi cu fierul roşu. Chiar printre acei
scriitori tineri care, pentru a-şi permite luxul de a fi „umani”, nu
se dădeau în lături de la acţiunea politică, chiar printre aceia, nici
unul din cîţi cunoştea Marc nu voia să se înroleze într-un partid;
îşi lăsau mai multe portiţe deschise: radicalism, socialism,
internaţionalism, naţionalism, ba chiar făceau din cînd în cînd o
mică incursiune sub scutul vechii Franţe clasice, în domeniul
regalismului literar, care se mai bucura încă de voturi la
Academie şi în presă. După un răstimp de ocheade echivoce,
aruncate trecătorilor de pe un trotuar sau altul, afacerea era
tratată după obiceiul profesionistelor străzii: oamenii găseau
totdeauna ceea ce căutau. Găseai la Paris toate soiurile de
prostituţie intelectuală: de la bordeiele panglicarilor din presă,
plătiţi gras ca să otrăvească cu minciunile lor josnice marele
public, care primea orice i se oferea, pînă la cocotele mai de
seamă de la Academie şi din saloanele literare, care distilau cu
artă virusul „sclaviei voluntare”, dar nu gratuite, şi al paraliziei
generale. Funcţia lor era de fapt aceea de a abate de la acţiune. Şi
pentru acest scop, orice mijloc era bun. Chiar gîndirea. Chiar
acţiunea! Căci e paradoxal că pasiunea sportului ducea, în cele
din urmă, la neactivitate. Beţia acţiunii fizice şi a mişcării pentru
mişcare făceau energiile năvalnice să-şi iasă din matcă, istovindu-
le apoi în interiorul unui stadion, unde, după o cursă nebună,
erau azvîrlite în lada de gunoaie. Poporul nu era cel mai puţin
atins. Marc avea prilejul să opună sarcasmelor lui Masson
împotriva mîrşăviei burghezilor intelectuali batjocura lui faţă de
muncitorii abrutizaţi de sporturi. Sporturile desăvîrşeau opera
distrugătoare a ziarelor. Creau categorii de oameni intoxicaţi şi
nefolositori. Marile cluburi cumpărau, ca pe nişte cai, grajduri de
profesionişti, pe care-i numeau amatori, întocmind cu ei echipe de
fotbal. Mii de oameni, în plină vigoare, îşi vindeau inconştienţi
muşchii, bucurîndu-se de o viaţă luxoasă, trăind în hoteluri
elegante şi în vagoane de dormit, ca reprezentanţi internaţionali
de fotbal, pînă-n clipa cînd, cu muşchii rigizi, devenind nuli de
timpuriu, erau aruncaţi la coş, ca şi hoiturile gladiatorilor după
jocurile de la Roma. Dar, cel puţin, gladiatorii aruncaţi erau
morţi. În arenele din ziua de azi, vieţile pierdute supravieţuiau.
Plebea spectatoare se sinchisea tot atît de puţin de ei ca şi cea din
Roma. Îi trebuiau alţi atleţi, mereu alţii. Şi-şi cheltuiau la aceste
spectacole toată patima, toată furia, care, dacă ar fi fost bine
îndrumate, ar fi putut răsturna asuprirea socială. Această plebe
aducea la meciurile internaţionale un şovinism ucigător. Jocurile
degenerau în lupte. Erau şi morţi. Şi la rugbi „înaintaşii”
deveneau curăţitori de tranşee. Pentru asta trecuseră pe sub
Arcul de Triumf popoarele întoarse de pe front! La asta se rezuma
jurămîntul lor de a lua în mînă controlul statului şi refacerea
societăţii! Nici măcar panem et circenses1. Pîinea trebuia să ţi-o
cîştigi. Şi pentru circenses să plăteşti. Exploatarea pasiunii de a
căsca gura şi a prostiei omeneşti făcuse progrese de la plebea lui
Menenius
======================
 1 În limba latină în original: pîine şi jocuri; acestea erau
oferite gratuit, cu scop diversionist, de către împăraţi, la unele
prilejuri, plebei din Roma antică.

Agrippa1 încoace. Nu, Masson nu era mai mîndru de poporul

său decît era Marc de burghezii lui! Cînd voia să dea lecţii
tovarăşilor săi, muncitorilor de la tipografie, aceştia îl luau în
batjocură şi nici nu-şi dădeau osteneala să discute. Singurul care
consimţea să-i răspundă, un vechi tovarăş de tranşee, dădea din
umeri:
— Ce-ai vrea? Să ne punem încă o dată pielea în joc pentru
Dreptul altora? Destul! Nu mai sînt aşa tîmpit ca să-mi bat capul
pentru alţii. Îmi bat capul pentru mine. Fiecare pentru el!
Iar Marc şi Masson, care osîndeau cu îndîrjire egoismul
claselor lor, n-aveau nici ei tăria să renunţe la ideea libertăţii lor
individuale, altă formă a egoismului, ceea ce le nimicea revolta. E
o sforţare grea pentru un francez încătuşat de prejudecăţi să se
mărginească la un anumit cadru şi să primească disciplina unui
partid. Slăbiciunea socialismului francez dinainte de război a fost
rezultatul legăturilor prea slabe şi care apropiau pe membrii săi
numai în anumite împrejurări, fără a-i avea în mînă în clipele
hotărîtoare. Şi dacă Masson se alesese cu vreo învăţătură de pe
urma războiului, apoi se alesese cu voinţa de a nu se mai dărui
niciodată, nicăieri, nici unui stăpîn, de a nu sta la ordinele nici
unui partid şi de a-şi aparţine numai lui singur. Atunci cum s-ar
mai fi putut oare bizui pe alţii? Ar fi fost o speranţă cu totul lipsită
de temei să creadă că ceilalţi, chiar cei din clasa lui, chiar asupriţi
ca şi el, ar fi putut lucra împreună, fiecare rămînînd preocupat
numai de propriul lui interes, fără a se pune de bunăvoie în
serviciul unui comandament. Cele mai violente mişcări colective
sînt trecătoare; însăşi violenţa lor le istoveşte; dacă nu sînt
menţinute de o mînă puternică, ele slăbesc
====================
1 Patrician roman (sec. VI-V î.e.n.). Plebeii din Roma
refuzaseră să mai lucreze şi se retrăseseră pe muntele Aventin.
Menenius Agrippa, pentru a-i înşela, asemui societatea, cu trupul
omenesc, spunînd că patricienii ar fi stomacul din fabulă
împotriva căruia se revoltaseră mîinile (plebeii), şi astfel îi
convinse pe aceştia din urmă să muncească la fel şi mai departe.
 cu mult înainte de a-şi fi atins ţelul şi dau înapoi: piatra
aruncată cade mai jos chiar decît nivelul de la care a pornit. Dar
prea trecuse multă vreme de cînd Franţa revoluţionară pierduse
obişnuinţa de a lupta. Şi, pînă la urmă, războiul îi scîrbise pe
oameni de regulile luptei. Tot ce amintea spiritelor independente
de viaţa de regiment era respins şi privit cu ură. Doar
conservatorii şi şoviniştii înţeleseseră această lecţie şi trăseseră
foloase de pe urma ei. Era un joc uşor pentru reacţiune.
Libertatea îşi făurea zăbala, daca nu se lăsa încălecată de şeful
ales, care o putea duce la izbîndă. Masson nu se putuse menţine
în nici o organizaţie sindicalistă muncitorească: cele ce datau
dinainte de război se refăceau cu mare greutate; iar cele noi îşi
treceau vremea, punîndu-şi beţe în roate una alteia. Cît despre
Marc, el era autoipsismul1 încarnat. Toate slăbiciunile lui veneau
de aici. Dar şi toată puterea.! se părea că nu se putea renunţa
vreodată la slăbiciuni fără a renunţa şi la putere, că şi-ar pierde
în felul acesta raţiunea de a fi. Nu se întrevedea nici o ieşire din
fundătură, de zidurile căreia se loveau cei doi tovarăşi, în asprele
lor critici împotriva societăţii. Nu erau tovarăşi decît în felul
neputincios în care negau. Le lipsea acţiunea, care uşurează. Şi
cine ştie dacă, avînd chiar putinţa de a lucra, ar fi fost în stare să-
şi facă reciproc concesiile trebuincioase pentru a-şi coordona
acţiunea? Ar fi avut nevoie de o întreagă ucenicie. Unde ar fi
putut-o face? Nu exista în Franţa nici o şcoală a acţiunii. Nu
existau decît profesori de vorbărie. În privinţa asta, orice francez
ştie destul ca să-nveţe şi pe alţii. Marc şi Masson erau scîrbiţi de
vorbe. Dar vorbeau. În lipsă de acţiune! Dădeau grai acţiunii, pe
care n-o făceau – n-o puteau face – pînă ce fiecare se simţea golit
şi scîrbit, de sine şi de celălalt. Acţiune! Acţiune! O, pîntece al
acţiunii care-şi aşteaptă fecundarea!
==================
1 Termenul este creat de Romain Rolland cu intenţia de a
arăta că Marc judeca totul printr-o prismă strict subiectivă.

Societatea nu e încă pe depun încredinţată că această

pubertate nepotolită a voinţei e tot atît de primejdioasă ca şi cea a
sexului. Un popor sănătos are întotdeauna nevoie de un ţel. Dacă
nu! se va oferi unul nobil, îşi va lua unul mîrşav. Mai bine crima
decît golul dezgustător al unei vieţi sterpe, care te ofileşte. Cîţi
dintre tinerii anului 1914 n-am cunoscut, care s-au năpustit în
război ca să scape de o plictiseală înjositoare. Aceştia au avut de
atunci prilejul să-şi potolească pofta de sînge. Dar au venit alţii,
după război, care sînt, la rîndul lor, prada rutului înnebunitor al
acţiunii. Cînd le lipseşte femela, îşi zdrobesc fruntea de gratiile
cuştii lor, ca animalele sălbatice din menajerii, pe care un chin
prelungit nu le-a degradat încă. Marc şi Masson se zbăteau în
groapa lor, urlînd. Şi alţii, cu sutele, stingheri, fiecare în groapa
lui, îşi înăbuşeau urletele de furie şi durere.
Dar, de data asta, fiul Annettei fu ajutat de sîngele lui
sănătos. Poate că nici nu era sîngele neamului său. N-ar fi trebuit
să urci prea mult de-a lungul apei Rivière-ilor! Binele şi răul se
aflau amestecate în acest sînge. Dar fiecare om îşi reînnoieşte
sîngele în răstimpul unei vieţi. În globulele lui rămăsese înscrisă
străduinţa mîndră a Annettei. Cu toate că Marc era încă un
băieţandru, ca toţi bărbaţii la douăzeci de ani, cînd sînt încă
neînchegaţi şi neformaţi, întreaga lui făptură (corpul şi sufletul)
era adînc răscolită de acele vremuri şi de înspăimîntătoarele lor
condiţii morale de viaţă. Nici urmă de credinţă în oameni, iar în
afară de oameni, nici un sprijin! Totuşi Marc nu ceda niciodată
nimic din voinţa lui absurdă şi eroică de a se înfrînge. „Ce să
înfrîngă? Pe mine? E mai puţin decît nimic! Sînt oare sigur că
există acest eu care-mi scapă, pe care nu-l cunosc? Sigur sau nu,
vreau, vreau, vreau! l! Înfrîng. Nu mă voi lăsa înghiţit împreună
cu el.” În clipe din acestea vorbea de el ca de un altul. Dar paza
acestui străin era în mîna lui. Chiar cînd străinul îi aluneca
printre degete, îi scăpa, cînd cădea şi se prostitua, Marc păstra
neatinse, împotriva lui, în folosul lui, pentru a-l judeca, pentru a-l
condamna, pentru a-l înălţa, o serie de sentimente nobile, pe care
ironia lui batjocoritoare le lua totuşi în batjocură ca pe nişte
fosile: onoare, demnitate, hotărîrea neclintită de a nu se abate din
cale. „Să nu mă abat din calea cui? Idiot! Idiot! Din calea
burghezului laş, care m-a lăsat în mijlocul drumului şi a şters-o?
Sau să nu mă despart de pîntecele care s-a dat şi m-a dat acestei
vieţi ticăloase, în cace n-am cerut să intru? Fie! Cu voie ori fără
voie, am intrat în viaţă! Ea m-a aruncat în luptă. Nu mă predau!”
Şi se gîndea:
„Ea (acest pîntece) nu s-a predat. Şi eu, s-o fac? Să fiu oare
mai puţin vrednic decît o femeie?!”
 Masculul acesta tînăr se socotea mult mai presus decît ea.
Dar în adîncul eului său se afla ascuns, neexprimat, un Ave
mater... Fructus ventris1. Fructul nu va trăda copacul.

Dar în această clipă copacul trăda…

Marc o măsura cu o privire aspră pe femeia, mama, întoarsă
din Orient, care evolua într-un chip ciudat în mediul plin de
fierbere al Parisului. Îi dădea de bănuit. Ea nu reacţiona cu
dîrzenia cu care ar fi vrut el să reacţioneze împotriva acestei lumi,
care devenise duşmanul lui personal. Oare o accepta? Nu-i putea
citi în adîncul sufletului. Dar de pe buze, din ochi, din întreaga ei
fiinţă, se desprindea o nepăsare activă, fericită, lipsita de
răzvrătire şi de remuşcare. Şi de ce-ar fi fost altfel? Oare Marc
voia ca Annette să sufere pentru lumea asta, pentru ticăloşiile
oamenilor? Da, asta! se potrivea lui, începător în ale jocului, ce te
face să sorbi toată fierea vieţii, ca şi cum amărăciunea ţi-ar fi
hărăzită numai ţie singur! Annette avusese vremea să se
familiarizeze cu gustul sau cu dezgustul. „Fierea e amestecată în
toate alimentele. Asta nu te împiedică să mănînci. Trebuie să
mănînci. Primesc viaţa. N-am de ales.”
===================
1 În limba latină în original: Te salut, mamă... Rodul
pîntecelui

O primea şi el. Dar cu ciudă, cu ură, cu o mînie stăpînită. Şi

nu putea suferi ca cealaltă, ca mama sa, să se împace at it de
uşor cu viaţa, ba chiar să descopere o plăcere necuviincioasă în
ea. Dar ce drept avea el s-o oprească? Dreptul pe care şi-l luase
singur: mai mult decît dreptul fiului, dreptul bărbatului. Femeia
aceasta era proprietatea lui. Dacă i-ar fi spus-o Annettei, ea i-ar fi
rîs în nas. Marc ştia. Ştia că Annette are dreptate. Şi era cu atît
mai furios.

Annette se afla deci din nou pe drumuri, după ce trăise

experienţe atît de felurite. Fusese cît pe ce să-şi lase pielea în
ultima expediţie; şi oricare alta în locul ei şi-ar fi pierdut cu acest
prilej o bună parte din încrederea în sine şi în viaţă. Dar Annette
avea pielea rezistentă. Cît priveşte încrederea, nu era nici o
primejdie s-o piardă: căci nici nu-şi bătea capul s-o aibă. „Să mă
încred în cine? În ce? În mine? În viaţă? Ce nerozie! Ce ştiu eu! Şi
ce nevoie am să ştiu? Să vrei să clădeşti pe viitor e ca şi cum ai
începe clădirea de sus în jos. Asta-i treabă de bărbat! Bine că-mi
simt pămîntul sub picioare. Voi şti şi eu totdeauna unde să
păşesc. Cu picioarele mele zdravene! Ele simt mereu aceeaşi
bucurie de a umbla.”
Constituţia ei robustă nu mai păstra nici o urmă din
pneumonia de care suferise în urma gripei, dar pe care. Din
fericire, o vindecase în Italia, în drum spre casa şi cu toţi cei
patruzeci şi trei de ani ai ei, nimic nu vestea schimbarea
anotimpului. Deşi mai tînără, Sylvie suferea, fără să se poată
resemna, de neplăcerile acestei schimbări (şi cei din jurul ei le
simţeau şi mai mult: căci şi firea! se schimbase – devenise
cicălitoare şi veşnic neliniştită). Sylvie făcea comparaţii
răutăcioase; avea aerul că-i face mustrări surorii ei. Annette rîdea,
spunîndu-i:
— Aşa e cînd începi prea de timpuriu! Virtutea e întotdeauna
răsplătită.
Sylvie mîrîia:
— Frumoasă virtute! Mult te mai sinchiseşti tu de ea acum!
— Ce ştii tu?
Nu-i păsa de virtute. Nici de viciu. În vremea aceea se arăta
într-adevăr de o nepăsare ciudată faţă de amîndouă. Cînd se
gîndea la ele, aproape că-i era ruşine; încerca; dar nu izbutea nici
măcar să-i fie cu adevărat ruşine. „Dar ce-i cu mine? Ce? N-am
nici măcar puterea de a fi imorală? Asta-i mai rău ca orice:
amorală. Ce decădere! Roşeşte! Roşeşte! Ei nu, ajunge! Sînt destul
de roşie şi aşa… Totuşi nu atît de roşie ca biata Sylvie, cu valurile
ei de sirocco ce-i roşesc fruntea, obrajii şi gîtul, ca un cîmp de
maci. Ce sănătate obraznică!”
Într-adevăr, Annette nu-ţi inspira milă. Situaţia ei nu era
totuşi strălucită. Trăia de azi pe mîine, avînd puşi deoparte doar
atîţia bani cît să se poată întreţine cîteva săptămîni, cu mari
lipsuri; mînca o singură dată pe zi, în restaurante ieftine, mîncare
puţină şi proasta. Dar toate îi priau.
Cînd se întîlnea cu fiul ei, îşi dădea seama că şi el ii
cercetează cu asprime înfăţişarea sănătoasă. Marc ac fi vrut să-i
ceară socoteală de nepăsarea asta scandaloasă. O numea
nepăsare, pentru că Annette nu se înverşuna ca el împotriva cuiva
sau împotriva unui lucru; ochii ei puţin miopi şi ieşiţi în afară se
străduiau să vadă totul, să oglindească totul, fără a lua parte la
nimic. Dar nimic din ce vedea nu era de pierdut: păstra într-însa
imaginea tuturor lucrurilor văzute. Într-una din zilele acestea va
încheia socotelile. Nu astăzi! Îşi vedea de drum, nepierzînd din
ochi nimic din ce-i ieşea în cale. Şi continua să se bucure de
această ciudată euforie care se prelungea – pentru cîtă vreme
încă? — fără ca ea să facă nimic pentru a o păstra, după cum nu
făcuse nimic pentru a o căuta. Nu era de mirare că Annette voise
să soarbă viaţa vreme de cîteva luni sau de cîţiva ani, bucurîndu-
se de destinderea ce urmase încordării din anii de război. În
măsură mai mare sau mai mică, epoca întreagă făcuse la fel;
fusese o răzbunare firească a vieţii împotriva morţii. Dar în ce
priveşte epoca, răzbunarea se potolise după doi sau trei ani:
arsese ca un foc de paie; hambarul fusese mistuit o dată cu
paiele; nu rămăseseră decît cei patru pereţi, ce se clătinau în voia
vînturilor şi a ploii. Hambarul Annettei nu păstrase urmele
focului; era solid şi bine clădit, iar recoltele erau rînduite cu
îngrijire; era loc şi pentru cele din anul trecut, şi pentru cele din
anul viitor. Părea surprinzător că euforia ei se prelungeşte, pe
cînd cea a celorlalţi se mistuise sau se prefăcuse în silă, aşa cum
se întîmplă după o beţie de opium. Desfătarea era deci de alt soi?
Aşa se părea. Se bizuia pe energie şi era întreţinută de
activitate. Fără stupefiante I Prin muncă. (Dar oare munca nu-i şi
ea un soi de stupefiant?) N-avea însemnătate dacă activitatea ei
era sau nu încununată de succes. Cu sau fără succes, Annette
era totuşi în cîştig. Căci la fiecare pas – fie el greşit – ea apuca, cu
antenele, alte părticele, mereu altele, din universul ce se zbătea în
spasmele morţii şi ale reînnoirii, din cîmpia hrănită de
descompunerea unei lumi.
Dar de ce oare milioanele de antene, mai tinere şi mai vii
decît ale ei, nu sorbeau aceeaşi desfătare? De ce oare se simţeau
aceşti tineri cuprinşi de un fel de ameţeală, de groază, de năluciri
furioase şi înfricoşate? Ei nu vedeau decît hoitul de sub păşune.
Dar ea oare nu-l vedea? îl vedea, vedea şi ce era dedesubt şi ce era
pe deasupra. Şi ce-i cu asta? Aşa se cuvine! Multă moarte, multă
viaţă. Şi una o zămisleşte pe cealaltă. Atunci, Annette nu mai
osîndea războiul? Era gata să reînceapă lupta împotriva lui şi
împotriva ticăloşilor ce-şi făcuseră din el un joc groaznic, bazat pe
fanatism, pe vanităţi, un joc de pe urma căruia se aleseseră cu
cîştigurile. Dar cum le împăca ea pe toate laolaltă? Nu-i cereţi să
vă lămurească! Firea ei o ştie, firea adîncă, oarbă şi sigură a
femeii care ia parte la marile legi ale naturii. Dar inteligenţa nu
ştie. Acum în urmă a fost străbătută de nişte străfulgerări, dar
străfulgerările au fost prea scurte pentru a le mai putea desluşi
înţelesul1. Da, Annette luptă cu patimă, ca şi natura, împotriva a
tot ce ucide. Dar e pătimaş îndrăgostită, ca şi natura, de tot ce
trăieşte, e mistuită de tot ce trăieşte, de toate pîlpîirile de viaţă
nouă ce se înalţă din cîmpia morţilor. Şi ochii, mîinile, mişcările,
desfăşurarea firească a vieţii ei înfăptuiesc îmbinarea armonioasă
dintre viaţă şi moarte, a căror legi mintea nu e în stare să le
formuleze. Îi place să vadă şi să trăiască. Şi în viaţa de pe pajiştea
aceasta ce rodeşte, hrănită de sîngele morţilor („dar nu sînt oare
şi eu moartă? Şi mă deştept la viaţă…”, toate au fost însemnate
pentru ea, chiar şi ce-i mai rău. Fiica Burgundiei nu e
mofturoasă. Nu face nazuri. Dreaptă şi puternică, se ţine tare. Se
înţelege de la sine! Cînd eşti sănătoasă şi de rasă, nici nu trebuie
să mai vorbeşti despre asta. Dar toate astea nu-ţi dau dreptul să
spui altora: „Fii cum vreau eu!” „Ei! prietene, fii cum poţi! Voi şti
eu să mă deprind. Nu spun că n-o să rîd de tine. Asta-i una din
plăcerile vieţii. Dar pentru atîta lucru nu trebuie sa te simţi
stingherit, după cum n-o să mă simt nici eu stingherită din
pricina ta! Arată-te aşa cum eşti, gol sau îmbrăcat! Eşti frumos,
eşti urît, vreau să te cunosc. Nu toate bucatele sînt de acelaşi soi.
Dar mă mulţumesc cu orice lucru ce mă hrăneşte. Mi-e foame!”
Tocmai asta îl scotea din fire pe Marc. Pofta ei sfidătoare de
mîncare apărea nepăsătoare faţă de calitatea hranei. Şi totuşi
Marc nu se putea apăra împotriva acestei bucurii animalice,
liniştite, sănătoase, de a înghiţi orice, fiinţa şi fiinţele. Aşa se
întîmpla, de altfel, cu cei mai mulţi dintre cei care se aflau în
preajma Annettei; chiar dacă erau destul de inteligenţi ca să
surprindă în ochii ei limpezi, care măsurau, străfulgerarea unei
ironii lucide, nu se puteau simţi jigniţi. Căci în adîncul privirii
======================
1 Cititorul va găsi mai departe oglindirea în mintea Annettei a
trecerii ei prin Italia şi a stărilor cu care s-a întîlnit la întoarcerea
din Romînia. Nu e momentul să le povestim: chipul lor pare şters
din amintirea ei acum. Imaginile dorm. Se vor deştepta (n. a.).
 ei se afla întotdeauna (aceşti copii bătrîni n-ar fi putut-o
spune, dar o simţeau) o maternitate inconştientă pentru ei toţi,
chiar şi pentru cei mai păcătoşi.

Îşi alegea ea bine copiii!

Nu-i alegea. Îi lua pe cei care soarta i-i azvîrlea în braţe. E un
fel de a vorbi! Cît de vînjoase să-i fi fost braţele, cît de pline şi de
musculoase, tot n-o văd purtîndu-l pe căpcăunul din poveste, pe
taurul din Assur1 pe Timon, piratul presei. Mai curînd o stăpînea
el. Annette se aruncă în rîndurile ocnaşilor lui Timon.

Într-o zi, tot umblînd după un post, Annette se întîlni cu o

veche colegă de pension, pe care n-o mai văzuse de douăzeci şi
cinci de ani. Această femeie, care înainte de război făcuse parte
din mica burghezie, se văzuse constrînsă la o viaţă de lipsuri din
ce în ce mai grea, pe măsură ce i se scurgeau ultimele rezerve din
micul capital rămas. Înainte de război se purtase rece cu Annette,
mai ales de cînd cu scandalul pricinuit în cercurile burgheze de
viaţa ei liberă şi de pierderea averii. Dar după război, cînd
rămăsese văduvă, sărăcită, cu o mamă şi cu trei copii, femeia
trebui să coboare din confortabila ei onorabilitate, ca să-şi caute
oriunde şi oricum cele trebuincioase traiului. Frumoasele-i
principii, diplomele şi onorabilitatea familiei nu-i fură de mare
ajutor. Nu mai punea condiţii vieţii. Trebui să le primească pe cele
impuse de viaţă. Şi trebui să se socotească foarte fericită cînd
avea prilejul ca viaţa să i le impună. Căci viaţa nu se îngrijeşte de
cioburile pe care le lasă în urmă! Dar biata femeie, deşi tare
încovoiată, nu reuşea să se resemneze. Îşi mai păstra încă
„gulerul scrobit” – murdar, boţit, uzat; îi intrase în sînge: oamenii
se nasc şi mor cu el. E totuşi o mare piedică pentru nenorociţii
=================
1 Străvechea capitală a Asiriei.

supravieţuitori ai unei astfel de specii, atunci cînd sînt

nevoiţi să-şi vîneze pîinea zilnică în jungla de după război.
 În ziua cînd se întîlni cu Annette, femeia nu mai ştia ce să
facă. Prima ei mişcare fu aceea a unei fiare urmărite, care se
aruncă în primul adăpost. Nu se gîndea, desigur, în clipa aceea,
că pe vremuri o condamnase pe Annette. Pe atunci ea stătea pe
mal, iar Annette se zbătea în apă. Acum era şi ea în apă, gata să
se înece. Şi o întîlnea pe înotătoarea care izbutise să se ţină la
suprafaţă timp de douăzeci de ani. Se agăţă de ea cu deznădejde.
Acesta fu, cel puţin, primul gest. Dar ce putea face Annette pentru
ea? Nenorocita îşi dădu numaidecît seama că Annette caută şi ea
de lucru.
Văzîndu-i zăpăceala, Annette o puse să-şi povestească
nenorocirile. Cele două femei nu-şi vorbiră nimic de trecut. Trei
fraze fură de ajuns pentru a încheia răfuiala cea veche. Prezentul
absorbea totul. Epava aceea se mai cutremura încă sub impresia
loviturii primite de curînd. Nu se putea gîndi la nimic altceva.
Povesti, cu glasul întretăiat, înăbuşit de revoltă şi de plîns, ultima
încercare prin care trecuse. Găsise un loc de dactilografă în
birourile unui ziar de mare tiraj, care asurzea Parisul cu zarva lui.
Oricine şi-ar fi putut închipui că într-un astfel de cazan ce
clocoteşte nu poţi afla prea mare linişte. Dar biata nevinovată nu-
şi dăduse seama. Pe vremea ei, burghezia mai respecta încă slova
tipărită, pe atunci mai dăinuia încă mitul (ce e drept destul de
destrămat) al unei prese liberale, căreia era un sacerdoţiu să-i
aparţii. Căzuse din cer drept în peştera celor Patruzeci de Tîlhari,
în văgăuna afriţilor1, ce luptau cu lancea şi cu limba. Şi toată
banda era condusă de un rege, mai groaznic decît toţi ceilalţi la
un loc, un minotaur ale cărui mugete făceau să se cutremure un
milion de cititori. Era Timon (mai bine s-ar fi numit „Ubu”). Stătea
mereu la pîndă, întotdeauna gata să-i facă de rîs
=====================
1 Spirite rele în mitologia arabă.

pe cei pripăşiţi în împărăţia sa. Redacţia, care se afla între

patron şi lumea din afară, îşi primea şi ea partea ei: era obişnuită
cu duşuri de felul acesta. Şi din capătul de sus al scării pînă la cel
de jos, fiecare îşi vărsa focul peste cel ce sta dedesubt. Totul
cădea pe capul nenorocitei de femei, care stătea pe scaunul de pe
ultima treaptă. Nimic nu era trecut cu vederea. La prima avalanşă
încercă, îngrozită, să se revolte. Dar revolta nu merse prea
departe. Dintr-o ocheadă, victima fu cîntărită. Era o găină
speriată ce-şi zbîrleşte penele şi care, pentru a se feri de un
automobil, se aruncă drept sub roţile ei. A fost o jucărie pentru
ceilalţi. Automobilele începură să huruie. Răsăreau din toate
părţile. Oamenii îşi aruncau unul altuia ghemotocul de pene. Îşi
poate oricine închipui că nu mai putea, biata de ea, înfricoşată
cum era, să aibă capul şi degetele la lucru. În vuietul acela nici n-
apuca să urmărească frazele ciopîrţite ce i se dictau; rămînea
pierdută în urmă; nu mai prindea înţelesul cuvintelor, le uita pînă
şi ortografia – cea mai mare mîndrie, pudendum1-ul spiritului
burghez. Rezultatul şi-l poate închipui oricine. Cine să ţină seama
de vîrsta, sau de emoţia ei? Mustrările pe care le înghiţea o
îmbolnăveau, o făceau să plîngă noaptea în pat. Iar larma
cuvintelor ce se încrucişau ziua, deasupra capului ei, continua s-
o asurzească noaptea. Inima îi bătea, era înnebunită, se simţea
sfîşiată de insulte. Ultima lovitură o primise chiar în după-amiaza
aceea. Ubu-Roi îşi desfătase redacţia, făcînd un haz nebun şi
josnic pe socoteala unui nenorocit de oaspete, un preot bătrîn,
care avusese proasta inspiraţie de a veni la el să ceară bani
pentru o colectă. Scena era prea demnă de Karaghioz2 pentru a
putea fi redată aici. Preotul dăduse ochi cu diavolul; o luă la fugă.
La fel făcu şi găina speriată, de îndată ce-i fu cu putinţă. Era
hotărîtă să nu se mai întoarcă.
=======================
1 În limba latină în original: exces de pudoare.
2 Personaj comic în teatrul popular turc.

Annette asculta, cu mîna sub aripa zbîrlită; fără a scoate nici

un cuvînt, căuta s-o liniştească, mîngîind-o. Cînd cealaltă isprăvi,
Annette spuse;
— Atunci locul e acum liber?
Cealaltă îşi înghiţi sughiţurile:
— Doar n-oi fi vrînd să-l iei?
— De ce nu? Dacă nu-ţi iau pîinea de la gură…
— Nu mai gust dintr-o pîine ca asta.
— Am mai gustat eu şi altele! Se ştie că e mai bine să nu te
uiţi prea de aproape la mîinile brutarului.
— Le-am văzut. Nu mai pot mînca.
— Le voi vedea şi voi mînca.
 Cu toată oboseala ce-i brăzda fruntea, femeia înspăimîntată
nu se putu împiedica să rîdă, văzînd veselia Annettei, care o
înfrunta cu bărbia:
— Dar ştiu că ai poftă de mîncare!
— N-am ce-i face, spuse Annette. Nu sînt un suflet eteric –
mai întîi mîncarea. Şi, pe urmă, sufletul nu va pierde nimic în
toată treaba asta, te asigur! Nu mi-l vînd.
Culese informaţiile necesare: salariul era bun, munca nu
întrecea posibilităţile ei; o întîmplare fericită făcea să-l cunoască,
de pe vremuri, pe unul din ocnaşii galerei, un redactor bătrîn
(dansase cu el pe vremea cînd flirta prin saloane cu Roger, cel
care urma să-i devină soţ). Nu aşteptă sfîrşitul după-amiezii; voia
să prindă locul cald. Îşi spunea: „Bine mi-ar şedea să mai stau la
îndoială I Lumea e doar o cuşcă cu maimuţe. Te-ai născut în ea şi
nu poţi vedea. Ori ăştia, ori ăia – strîmbăturile lor n-au nimic nou
cace să mă înspăimînte. Cît despre urangutanul cel mare… Vom
vedea I Sînt curioasă să-l înfrunt…”
Da, curiozitatea… De-ar fi fost Eva, Annette n-ar fi stat în
cumpănă dacă să culeagă sau nu mărul. N-ar fi avut viclenia de
a-l pune pe Adam să-l culeagă. „Ştiu şi risc. Şi risc pentru a şti
mai bine. Morala veche ne recomandă să ne ferim de riscuri. Dar
cea nouă ne-a învăţat că cine nu riscă nimic nu are nimic – nu
este nimic. Dacă nu sînt acum, cel puţin voi fi.”
Oare e un cusur să fii curios? Poate; dar la Annette era un
cusur care dovedea curaj. Căci curiozitatea era întovărăşită la ea
de o sfidare aruncată tărîmului necunoscut spre care pornea.
Avea ceva din sufletul cavalerului rătăcitor. În lipsă de uriaş,
înfrunta maimuţele. Şi apoi scuza faţă de ea însăşi (slăbănogul
Don Quijote n-o avea) i-o dădeau dinţii ei frumoşi; voia să
mănînce: „Maimuţelor, hrăniţi-mă!”
Îşi îndreptă capul şi păşi mai semeţ cînd intră pentru prima
dată la ziar. Ştia bine că situaţii ei acolo nu i-o vor face alţii, că şi-
o va face singură, şi asta din prima clipă. Răspundea rece,
surîzătoare şi senină la întrebări. Nici un cuvînt de prisos; dar în
douăzeci de vorbe enunţă limpede toate referinţele şi cunoştinţele
(cele folositoare muncii ei; pe celelalte e mai bine să le păstrezi
pentru tine; omul neştiutor nu-ţi este recunoscător pentru ele).
Apoi, fără a se sinchisi nici de privirile, nici de vorbele care o
cîntăreau şi nici de tonul de zeflemea cu care căutau s-o
zăpăcească, se aşeză la lucru şi-şi făcu treaba cu îndemînare.
 Nu erau proşti! Oamenii Parisului ştiu să vadă. Au şi simţit
sînii şi, sub ei, inima femeii. Annette avea şi inima şi sînii tari.
„Pentru onor înainte, prezentaţi armele!”
Printr-o înţelegere mută, fu primită. Îşi îngăduiră bineînţeles
luxul suplimentar de a turna în gura mare o sumedenie de
bazaconii piperate, pentru a-i pune urechile la încercare; dar
urechile femeii din Burgundia, deşi nu scăpară nimic din tot ce se
vorbea, nu se roşiră cîtuşi de puţin: „Mai lăsaţi-o încolo,
maimuţoilor! Nu prea ştiţi să născociţi! Nu mai aveţi nimic nou?
Atunci, linişte!”
Annette rîdea în sinea ei, fără să încrunte din sprîncene,
plimbîndu-şi cu zel măsurat degetele pe maşină. Socotea că-i mai
bine să nu pară prea încordată atunci cînd îşi dovedea sîrguinţa
la lucru. Bătrînul subşef o pîndea dintr-o parte ca o ştiucă şi,
după ce citi foile bătute la maşină, nu găsi nici el de cuviinţă să
prelungească comentariile; spuse: „Merge”. Erau cu toţii de
aceeaşi părere. Lucru hotărît.
Mai rămăsese stăpînul. Era plecat pentru cîteva zile într-una
din acele expediţii misterioase, unde învîrtea afaceri grandioase,
mînuind soarta popoarelor (uneori şi a femeilor: cînd se nimerea
să-i placă vreuna, n-avea răgaz pînă ce nu-i cădea în mînă; pleca
la vînătoare şi nu se mai sinchisea de nimic pînă ce nu era sătul).
De astă dată lipsi cincisprezece zile. Annette avu răgazul să-şi
consolideze situaţia. Avu chiar destulă vreme să uite de existenţa
patronului. Cînd acesta se întoarse, nu-şi dădu seama de
prezenţa lui decît după ce el trecuse prin redacţie. Timon străbătu
sala fără a scoate o vorbă, cu paşi greoi, încruntat, cu ochi răi. În
calea lui, funcţionarii se sculau în picioare. Annette citea şi bătea
la maşină; îşi vedea de treabă, fără a se uita nici la dreapta, nici la
stînga hîrtiei. În timp ce urmărea cu exactitate fiecare cuvînt,
gîndul îi rătăcea printre amintirile din trecut; o înveselea, zîmbea.
Ochii stăpînului n-o trecură cu vederea. Privirea lui grea o
măsură, de la ceafă pînă la şolduri. Ea nu se-ncovoie; nu s-ar fi
putut însă făli cu asta, căci nu-l văzuse. Abia în clipa cînd
patronul ieşi pe uşă, îşi dădu seama cu întîrziere de tăcerea care
se lăsase; şi ridică ochii, întrebînd:
— Dar ce s-a întîmplat?
Vecinii rîseră.
— A trecut.
— Cine?
 Pica din nori. Cînd află, tresări. Îi şoptiră că o măsurase de
sus pînă jos. Bătrînul subşef îl sili să tacă. Patronul lăsase uşa
cabinetului său deschisă. Şi nu părea a fi în apele lui. Desigur că
i-au mers rău afacerile. Vai de cel care i-o iei înainte! În tăcerea ce
se lăsase nu se auzea decît ţăcănitul clapelor sub degetele
dactilografelor. Şi afară vuietul străzii. Apoi, răsunară sonerii
furioase şi lovituri de pumn pe masa patronului. Annette auzi,
pentru prima oară, urletele urangutanului. Bătrînul subşef se
repezi. De cum intră în biroul lui Timon, izbucni zarva cea mare.
Trăsnetul i se descărca în spate. Iar în sală, ceilalţi stăteau cu
capul plecat şi nu prea în largul lor. Fireşte că, dintr-o ochire,
stăpînul descoperise toate boroboaţele întîmplate în lipsa lui. Şi-l
văzură pe bătrînul subşef ieşind mai repede decît intrase, zvîrlit
ca un sîmbure strîns între degete. Iar în spatele! ui, în pragul uşii
pe care o acoperea cu totul, statura uriaşă a lui Timon, deasupra
celor trei trepte ale scării. Ţinea, îngrămădite în mîna, nişte foi. Şi
zbiera:
— Idioţilor! Ţineţi-vă zdrenţele împuţitei
Şi le azvîrli din toate puterile.
Îşi băgară cu toţii capul între umeri. Numai Annette se uită la
Timon. El o fulgeră cu privirea. Annette nu încetă de a-l privi,
continuînd să bată la maşină: verifică textul dintr-o scurtă ochire,
apoi înfruntă mai departe furtuna. Timon, pe cale să izbucnească,
spuse:
— Tu de colo, lasă jos obloanele!
Ea nu le lăsă. Timon auzea bătaia regulată a maşinii. Coborî
furios două din cele trei trepte. Apoi îşi luă seama, întoarse
spatele şi intră în vizuina lui.
După cîtva timp sună iar. Un funcţionar se duse să
primească poruncile şi se întoarse cu un teanc de foi mîzgălite:
trebuia transcris pe curat un articol al stăpînului. Annette avea
de bătut la maşina proza soioasa a lui Timon. Nici nu-şi aruncă
bine ochii pe hîrtie şi tresări; apoi, întorcîndu-se spre subşef,
întrebă:
— Spune-mi, şefule, trebuie curăţată, nu-i aşa?
Celălalt tresări şi el.
— Cum, curăţată?
— Păi, murdăria asta. E destulă!
El ridică mîinile la cer şi, cu voce gîtuită, spuse:
— Nenorocito! Să te ferească sfîntul! Şi adăugă zeflemisind cu
amărăciune: Tocmai asta-i face mai de preţ scrisul! apoi foarte
serios: Ne-am înţeles! Nu face prostii! Altfel ne bagi într-o
încurcătură de toată frumuseţea! Bate totul întocmai!
— Cu greşeli de ortografie cu tot?
— Ce-ţi pasă de ele? Bine, pe alea mai gogonate şterge-le, dar
mai cu binişorul! Să nu se bage de seamă! Ticălosul nu ţi-ar ierta-
o!
— Dar nu vezi că se bălăceşte într-o grămadă de cuvinte de
care habar n-are! zice că Pireu e un om…
— Ei şi! Puţin îmi pasă! Treaba lui! Treaba mea e să am
linişte aici. Şi tu să nu mi-o tulburi! Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi
fierbe oala! Hai, fetiţo, nu te supăra! Atunci ne-am înţeles! Bate
aşa cum e, cuvînt cu cuvînt!
Annette era încăpăţînată. Înţelegea numai ce-i plăcea. Bătea
scîrbită cu vîrful degetelor. I se lipeau degetele de zeama aceea,
era soioasă. Ar fi vrut parcă să şi le şteargă. Şi apoi mirosea urît.
Strîmbă din nas. Oricum, mirosea totuşi a bărbat! Era puternic.
Şi din cînd în cînd, se simţeau nişte gheare ce-ţi sfărîmau oasele.
Animal, nu glumă. Păcat că nu îndrăzneşte nimeni – nu să-i
cureţe frazele! ori laşi aşa cum e, ori retezi totul – dar măcar să-l
scutească de capcanele în care se aruncă degeaba – de greşelile
enorme de limbă, de istorie, de ştiinţă etc. De ce naiba se vîră el în
toate astea? „Şi de ce adică n-aş îndrăzni? Dacă nu îndrăznesc, îl
trădez. Doar n-o să-mi pierd vremea tremurînd aici ca laşii ăştia.
Voi îndrăzni. Uite că îndrăznesc...”
Îndrăzni. Corectă fără sfială, nu vorbele murdare (erau doar
culorile emblemei lui, trebuia să i le laşi), ci numai greşelile
grosolane. O maimuţă are voie să fie maimuţă! Dar nu măgar. „Eu
îi tai urechile. Rămîne restul!”
Subşeful nu observă nimic. N-avu răbdare să controleze cu
de-amănuntul. Dar lui Timon nu-i scăpa nimic. Nu dură mult.
Abia i se aduse copia şi chemarea furioasă răsună din nou.
Subşeful o porni din nou în pas alergător, cocoşîndu-şi spatele;
ajunse! a ciclop. Ieşi numaidecît galben de frică şi de mînie şi, cu
picioarele lui mici şi strîmbe de şoricar, alergă pînă la Annette,
strigîndu-i:
— Păcătoaso! Şi doar îţi spusesem! Ei bine, fetiţo, du-te
acum! Vrea să te vadă. Muierea dracului! Ai să mănînci o mamă
de bătaie! Se înăbuşea de mînie. Annette se sculă, îşi aranja
rochia şi se îndreptă spre peşteră, străduindu-se să rămînă calmă
(deşi inima i se zbătea în colivie, nu glumă!) Dar nimeni nu
observă nimic. Asta era esenţialul. Nu urcă nici o treaptă mai
repede decît cealaltă. Şovăi o clipă la capătul scării şi intră.
Aşezat la masa lui, cu corpul aplecat înainte, ţinîndu-şi
pumnii mari pe hîrtie, Timon o privea cum înaintează. Îl imita pe
Condotierul lui Antonello1, sau pe Duce. Ea înaintă. În picioare,
dreaptă, se opri la trei paşi de masă. El rînjea:
— Tu erai aia? Cine te-a însărcinat să-mi speli cearşafurile?
— Încă nu sînt curate, vă asigur! Am ţesut numai rupturile.
Pumnii cumpliţi loviră atît de puternic în masă, încît cerneala
sări din călimară stropind rochia Annettei. Şi rezemat în pumni,
Timon se ridică, de parc-ar fi fost gata să arunce asupra ei:
Şi-ţi baţi joc de mine!
Annette spuse cu răceală:
— Scuzaţi! Vreţi să-mi daţi sulul de sugativă?
I-l dădu cu un gest maşinal; feţele lor erau atît de aproape
una de alta, încît ea simţi în obraz suflarea lui furioasa. Se feri să-
l privească. Era ocupată să sugă cu sulul pata de cerneală. Spuse,
foarte rece:
— Vă rog… fiţi mai stăpîn pe dumneavoastră!
Timon se înăbuşea. Se mai legănă cîteva clipe, rezemat pe cei
doi pumni, se lăsă apoi greoi în scaun. Annette era aproape gata
cu curăţatul rochiei. Se uită la ea. Puse sulul la loc pe masă.
— Erau găuri în cearşafurile dumneavoastră, spuse ea. Am
socotit. Că e bine să le pun petice. Poate că n-am dreptate. E o
pasiune de femei: cum vede rufa ruptă, îi şi vine pofta s-o dreagă.
Dac-am greşit, îmi pare rău şi-mi dau demisia. Dar e nevoie să-ţi
arăţi faţă de toată
======================
1 Pictor italian (1430-1479).

servitorimea dumitale – arătă pe deasupra umărului spre

birouri – rufele murdare şi găurile?
Sfîrşi, privindu-l drept în faţă. Timon deschise gura, gata să
izbucnească; apoi, fruntea încruntată se descreţi, gura cumplită
făcu o strîmbătură şi spuse, aproape cu voioşie:
— Haide, şezi jos colea, spălătoreaso!
— N-am spălat nimic, v-am spus. Vă dau înapoi pachetul tot
atît de… curat cum l-am primit.
 Annette se aşeza.
— Vrei să spui că ţi-ai murdărit mîinile.
— Ei asta-i! Cred că vă daţi seama c-am mai avut eu de
multe ori de-a face cu rufe murdare! Nu, nu sînt mofturoasă.
— Atunci fă-mi cinstea şi explică-mi cum de ţi-ai îngăduit să
schimbi pe ici, pe colo?
— Am dreptul să vă spun adevărul?
— Mi se pare că ţi-l iei singură, fără să mă mai întrebi.
— Ei bine, cînd văd că sînteţi pe cale să stricaţi un articol
puternic cu greşeli de licean, nu înseamnă oare că vă fac un bine
dacă-l corectez cu discreţie?
Timon roşi. Spuse supărat:
— Ia te uită, pedagoga! Şi unde ai fost, mă rog,
supraveghetoare?
— Ultima oară în bălţile Romîniei.
— Ce tot vorbeşti? Păi le cunosc. Mi-am tocit şi eu ghetele
prin meleagurile acelea.
— Dar eu! Mi-am şi lăsat una în glodurile de acolo! De atunci
tot frec şi frec, şi tot rămîne glod sub unghii.
— După cum văd, ai hoinărit şi tu mult în lume.
— Ca dumneata, ca toţi, de zece ani încoace. Numai că, spre
deosebire de dumneata, eu n-am cîştigat nimic din toate astea.
— Dar nici n-ai pierdut; eşti înfiptă!
— Trebuie să fiu, de vreme ce trăiesc! În vremurile noastre cei
fără vlagă sînt repede curăţaţi.
— Mai sînt încă prea mulţi!
— Cred că pe dumneata nu prea te încurcă.
— Vrei sa spui că-i strivesc sub picioare? Ah! sînt mai
nesuferiţi decît nămolul din bălţile Dunării. Te înfunzi pînă la
brîu. N-ai văzut în cele scrise de mine?
— Da, am văzut urmele degetelor dumitale.
— Cînd răscoleşti oamenii cu lopata, n-ai timp să te
parfumezi.
— Te pricepi să răscoleşti.
— E primul compliment pe care mi-l faci.
— Nu sînt plătită pentru a-ţi face complimente, ci pentru a te
servi.
— Şi ca să mă serveşti, îmi pui petice?
— Fireşte, mi-ar fi mai uşor să te las în văzul tuturor, cu
hainele găurite. Dar de vreme ce te servesc, o fac aşa cum mă
pricep, bine sau rău, dar cu cugetul curat. Şi nu vreau…
— Să-mi arăt dosul Parisului? Dar, draga mea, tot timpul nu
fac decît asta! Asta e gloria mea! Dacă elocinţa cu o femeie de felul
tău n-ar însemna pierdere de vreme, aş face pe Dantonul care
zbiară: „Le arăt eu capul de Meduză1!…” Dar cu tine, ce să-mi
stric gura degeaba! Aşază-te colo la masă, pedagogo, şi explică-mi
greşelile mele boacăne de licean!
Annette i le lămuri cu camaraderie, fără a fi stînjenită, iar el
ascultă foarte cuminte. Apoi spuse:
— Îţi mulţumesc. Rămîi! Vei rămîne aici pentru a avea grijă
de rufăria mea. Deocamdată, ţine pentru păgubaş. Pe care ţi-am
făcut-o! Ia-ţi altă rochie în locul ăsteia, pe care ţi-am stricat-o cu
labele mele!
Dar Annette spuse:
— Nu primesc nimic direct. Cît despre rochie, e destul de
bună pentru lucru. E mai bine aşa. Mîine vei putea s-o iei iar de
la capăt!
======================
1 Personaj mitologic Zeiţa Atena ii prefăcu părul in şerpi, iar
ochilor le dădu darul de a transforma în piatră tot ce cădea sub
privirea lor. Tăind capul Meduzei, Perseu îşi prefăcu astfel
duşmanii în stane de piatră.

Annette rămase în biroul lui Timon ca secretară şi

dactilografă particulară. Avea masa ei într-un colţ. Uşa era
aproape întotdeauna deschisă. Lumea intra şi ieşea mereu. Timon
nu pierdea niciodată contactul cu maşinăria. Supraveghea fiecare
rotiţă a întregului mecanism; toate mişcările ajungeau pînă la
urechea lui de Dionysios1 şi vuietul asurzitor nu-l împiedica să
primească cincizeci. De vizite, să urmărească douăzeci de afaceri
în acelaşi timp, să telefoneze, să dicteze ordine şi articole şi să
stea de vorbă, pe apucate, cu secretara lui.
Erau convorbiri ciudate, neaşteptate şi scurte. Annettei nu-i
era îngăduit să se lase pradă amorţelii: mingea trebuia prinsă din
zbor şi trimisă înapoi, la ţanc. Te puteai încrede în ochiul ei:
fusese pe vremuri campioană de tenis, şi încheieturile, care
începuseră să devină mai rigide, îşi recăpătară repede
elasticitatea. De aceea şi primea de la Timon felicitări grosolane
pentru felul cum îşi purta vîrsta. (Patronul ştia cîţi ani are;
Annette nu era femeia care să se ascundă.) Timon avea nevoie de
astfel de dueluri, de astfel de răspunsuri. Şi Annette nici nu se
îndoia că în ziua cînd s-ar fi moleşit, Timon s-ar fi descotorosit de
ea ca de un cal bătrîn. Nu era o viaţă odihnitoare. O ţinea cu
atenţia încordată, de dimineaţă pînă seara. Pîndea, îi prindea din
zbor gîndurile, i le descurca, îi limpezea cuvintele, bătîndu-le la
maşină cu atenţia trează, gata la atac şi la răspuns; braţul se des
tindea ca un arc şi, cu pumnul strîns, îi dădea una drept sub
bărbie. Timon rîdea: „Încasez”. Încasa şi ea la rîndul ei. Seara se
întorcea acasă istovită. Şi a doua zi va trebui oare să-nceapă din
nou? A doua zi începea din nou. De fapt, asta îi făcea bine.
Această activitate neîntreruptă a spiritului mereu treaz era o
gimnastică ce-i dezmorţea încheieturile şi oprea îmbîcsirea
creierului o dată cu vîrsta. Iar teama că va pierde serviciul îi aţîţa
=======================
1 Tiran al Siracuzei (405-568 î.e.n.). Închisoarea subterană în
care îşi arunca duşmanii era în aşa fel construită, incit pină şi cea
mai mică şoaptă a acestora îi putea ajunge la ureche.

pofta de viaţă, îi ascuţea simţurile: erau mai vii şt mai

sigure. Annette nu se plîngea de suferinţele ei.
Omul primejdios pe care-l slujea o plătea. Nu numai cu bani:
(plătea bine!). Dar cu încredere. Foarte curînd, Timon îşi deschise
inima, făcîndu-i mărturisiri extraordinare. De altfel, şi el îi
smulsese unele; şi doar, de felul ci, Annette era foarte închisă;
dar, lucru ciudat, în faţa lui Timon se lăsase în voie, fără a se
simţi jignită de întrebările lui indiscrete. Cu dihănii de soiul ăsta
n-are rost să ascunzi nimic (afară, bineînţeles, de ceea ce nu se
leagă de viaţa fizică, şi pentru o femeie ca Annette ceea ce rămîne
e tocmai esenţialul). Cît priveşte toate celelalte, ce importanţă
avea? Pentru el pudoarea era un cuvînt lipsit de înţeles. Între ei
discuţia trebuia să fie deschisa.
Pentru oricine îi auzea – pentru toate urechile din redacţie
care prindeau crîmpeie din convorbirile lor – Annette era amanta
patronului. Turbau cu toţii şi în acelaşi timp o admirau pe
draconica asta.
Dar era un lucru cît se poate de sigur, atît pentru Annette cît
pentru Timon, că nici nu putea fi vorba de legături intime între ei.
„Slavă domnului!” gîndea Annette. „Ce naiba!” ar fi gîndit Timon.
Nici unul, nici celălalt nu erau ispitiţi. Timon alerga după vînat
mai tînăr. Iar Annette se săturase de urmărirea bărbaţilor. Nu,
nu, ceea ce îi apropia era tocmai această siguranţă nerostită că, în
ceea ce priveşte animalul, puteau să se-ncreadă unul în celălalt.
Tăria Annettei se datora faptului că Timon nu vedea în ea pe una
din dactilografele acelea care-l pîndesc pe patron şi sînt veşnic în
căutare de aventuri. Era sigur că, dac-ar fi spus un singur cuvînt,
Annette ar fi fost gata, într-o clipă, să se scoale de la masă, să-şi
potrivească cu degetele părul sub pălărie, să dea din cap: „Adio,
patroane!” Şi pentru totdeauna. Nimic n-o reţinea. Şi tocmai de
aceea Timon ţinea s-o păstreze. Prea era greu de găsit un ajutor a
cărui pricepere s-o poţi cîntări de la prima vedere şi care, deşi ştia
să pretindă ceea ce i se cuvine (dacă n-ar fi ştiut, ar fi dispreţuit-
o), îmbina sîrguinţa cu cea mai desăvîrşită nepăsare (ceea ce e
culmea dezinteresării). Timon nu ar fi făcut prostia să se lipsească
de Annette. Dar pe ea ce-o reţinea? Oare numai locul şi salariul?
Şi Timon. La urma urmei, o interesa. Fără nici o atracţie, fără
nimic care să-i lege, se simţeau amîndoi dintr-un aluat mai de soi.
Nu gîndeau despre nimic în acelaşi fel, dar nici nu gîndeau la fel
ca toată lumea. Fiecare îşi făurise singur eul lui, nu-l scosese din
grămada cu lucruri de duzină. Îl croiseră din materialul lor, cu
foarfeci care tăiau adînc şi cu siguranţă, îl croiseră din experienţa
lor personală. Deşi materialul şi croiala erau foarte deosebite la
fiecare dintre ei, îşi dădeau seama că-n profesia lor se pot
înţelege. Între ei se puteau mărgini să vorbească numai cu
jumătăţi de cuvinte. Vorbeau, de asemeni, şi cu cuvinte întregi.
Timon era sătul de slugărnicia acelor care-şi încovoiau
spinările de teama gurii lui, de toate dosurile ce stăteau gata să
încaseze cîte un picior de la el. A găsit, în sfîrşit, un om (o femeie:
în limba germană există un singur cuvînt pentru a numi pe acela
sau pe aceea care fac parte din specia aleasă), a găsit, în sfîrşit, o
faţă omenească ce-l priveşte drept în obraz, spunînd: „Nu!” şi-ţi
impune cu binişorul critica sau dojana îndreptăţită. Şi are
dreptate (nu recunoşti, dar tragi foloase de pe urma dojenii). Îţi
face bine. E pămînt sigur. Nu te afunzi în el. Poţi pune picioarele
fără grijă. Şi capul. Căpăţîna lui! Cîtă nevoie ar avea uneori să şi-o
reazeme de ceva! Dar asta n-o arăta. E de ajuns să priveşti sînii
aceia şi să-ţi spui: „A alăptat un om. Sinii ăştia au lapte ce
potoleşte foamea. Şi sînt ca o pernă pentru cel care suferă/4 Fără
a părea c-o ia în serios, Timon îi povestea, în felul lui zeflemitor,
adeseori cinic, aventurile lui. Fără a se sfii, îl descoperea în faţa ei
pe Timon în toată goliciunea lui; îi arăta „sufletul lui nobil”, nu
prea atrăgător; dar fusese şi el odată, ca toate celelalte suflete,
sufletul unui nou-născut; şi, ca şi ele, va fi odată acela al unui om
pe moarte. O femeie adevărată înţelege întotdeauna. Şi ştie să
compătimească. Dar Annette se fereşte să i-o spună acestui
îngîmfat. E ştiut că bărbatul. N-are nevoie de compătimire. E o
jignire pentru el. Dar sînt unele jigniri (ba, cîteodată, le poţi numi
chiar insulte grave) de care, în adîncul sufletului, nu eşti supărat.
Totul e să fie aduse cu dibăcie şi la timpul nimerit, cînd, în ciuda
voinţei ce se împotriveşte, trupul aşteaptă. Lui Timon îi plăcea să
stea de vorbă cu Annette şi să zărească fluturîndu-i pe la colţurile
gurii nişte unde abia văzute; desluşea în ele un amestec de milă,
cam vreo zecime, tot o zecime de dispreţ, şi opt zecimi de
curiozitate inteligentă şi lipsită de (prejudecăţi. Toate la un loc
alcătuiau un fel de înţelegere independentă. De aceea îi era
preţioasă. Timon avea deviza: „Loveşte şi primeşte lovituri, dar nu
te da bătut! Fie prieten, fie duşman, nu te preda niciodată!”
Annette nu se va preda niciodată. De asta Timon era încredinţat,
căci încercase s-o doboare. (Ceea ce nu-l va împiedica să încerce
din nou.)
Fu încheiat între ei un pact, în parte tăinuit, în parte
mărturisit. O luase pe Annette în serviciul lui personal. Îi dicta, în
linii mari, scrisori şi articole. Ea le redacta. Avea îngăduinţa să
cureţe unghiile stilului lui Timon, dar nu să le taie. Putea îndrepta
anumite greşeli – dar nu pe toate: n-avea voie să se atingă de
acelea făcute cu tot dinadinsul. Căci în luptă oamenii (adică
Timon) nu se sinchisesc de adevăr! Totul e să „dobori” adversarul.
Şi el nu-şi da osteneala să explice totul secretarei; Annette trebuia
să-i ghicească – pe loc – intenţiile. Timon nici nu lăsa cerneala să
se usuce. Cum scotea mîncarea din cuptor, i-o şi dădea pe gît. Na,
înfige-ţi mîinile! Şi vai de tine dacă o scapi din mîini! Mîna
Annettei nu tremura. Patronul îi arăta pe şleau vicleniile sale,
dedesubturile articolelor, felul cum concepea ziarul şi viaţa. Ştia
că Annette nu-l aprobă, că-l acceptă ca pe un spectacol. Dar el
era acela care plătise locul. Annette n-avea dreptul să-l fluiere.
Timon i-o spunea: – Ce poftă ai mai avea s-o faci! Te şi văd cum îţi
ţugui buzele… Hai, dă-i drumul I Numai de data asta. Te las.
Şi Annette îl ascultă. Fluieră. El îi reteză cu un gest
fluieratul:
 — Gata I Şi acum, bate ceea ce ţi-am spus, dar întocmai!
Ea bătu. Era pumnul lui Timon ce bătea în creştetul omenirii.
Era o răfuială veche; trebuia să se răzbune.

O răzbunare cruntă. Ura i se îngrămădise în suflet de pe

vremea unei copilării pline de lipsuri şi de ruşine. Era fiul unei
slujnice de han din Périgord şi al unui client ce poposise pe acolo,
a cărui faţă femeia nici nu apucase s-o vadă în întuneric. Izbuti
cu multă greutate să-şi ascundă păcatul, pînă cînd, într-o zi, îl
lepădă pe podeaua unei odăi, pe care o spăla stînd în patru labe,
gîfîind ca o vită istovită. O găsiră cu copilul, scăldată în sînge. Era
prea tîrziu pentru a-l trimite pe nepoftit înapoi de unde venise.
Prin ţipete, îşi cerea dreptul la viaţă. Dar fură alungaţi amîndoi,
mama şi copilul, de îndată ce femeia se putu ţine pe picioare.
Despre viaţa pe care a dus-o după aceea femeia n-a povestit
nimănui şi nimeni nu s-a sinchisit de ea. Era gata să primească
orice, oricît de greu, cît de josnic ar fi fost; aveau nevoie de
mîncare. Avea îndărătnicia aceea de neînţeles de a se agăţa de
viaţă a vitelor care nu se aleg decît cu suferinţă de pe urma vieţii;
dar nu le vine în minte gîndul de-a o părăsi. Şi mai avea şi
îndărătnicia femelei legată de fătul ei, atîta vreme cît nu e destul
de copt pentru a se despărţi de ea. Pe urmă, ducă-se! Era rîndul
naturii să vadă de el. Cînd se băgă pentru prima oară la stăpîn,
micul Gueuldry apucase să vadă destule pentru a nu se mai
ruşina de nimic. Nici mamă-sa nu încercase să-i ascundă ceea ce
era ruşinos în viaţa ei. Ar fi putut oare s-o facă în promiscuitatea
în care trăiau? îşi aruncă în joc toată vrednicia pe o singură carte:
dragostea sălbatică pentru carnea aceea din carnea ei – ceea ce
însă n-o împiedica să-l brutalizeze. Doar asta înseamnă a iubi.
Acest gen de patimă nu e pe gustul celor gingaşi. Dar Timon nu
era gingaş şi nici nu fusese vreodată. Îşi dădea seama. Înţelegea
că el, copilul, fiind cea din urmă treaptă a scării, era singurul pe
spinarea căruia mama sa îşi putea, la rîndul ei, şterge picioarele,
după cum şi le ştergeau şi ceilalţi pe spatele ei. Era firesc. Dar,
doamne I Cînd o ajunge şi el mare, va şti cum să şi le şteargă pe
ale lui de spinarea întregii grămezi de oameni care-i apăsa pe
amîndoi.
Şi asta /iu se întîmplă fără trudă! Nu-i era îngăduit să fie
năzuros; căci apucase să cunoască omenirea numai după
loviturile de picioare primite. Ca servitor la un hotel deocheat, era
amestecat, fără s-o arate, în tainele femeilor şi ale clienţilor. Într-o
zi avu norocul – şi ştiu să se folosească de el – de a pune mîna pe
hîrtiile compromiţătoare uitate de un călător care tocmai părăsise
hotelul. Cîteva clipe îi fură de ajuns pentru a le preţui nedesluşit
însemnătatea, pentru a cîntări sorţii de izbîndă şi a lua o hotărîre.
Pe călător îl ajunse din urmă la gară; şi între patru ochi, fără un
cuvînt de prisos – nu era vorba de şantaj, dar fapt e că celălalt
juca aşa cum îi cînta Timon – omul îşi recapătă hîrtiile în
schimbul angajamentului luat pe loc şi respectat de a-l primi în
serviciul său pe micul complice. Băiatul, neîncrezător, nu-şi făcu
nici măcar timp să se repeadă pînă la hotel pentru a-şi aduna
boarfele. Se urcă împreună cu celălalt în trenul care pleca.
Omul era un samsar de afaceri internaţionale, destul de
ciudat, care se ascundea sub înfăţişarea unui Gaudissart 1 vesel
şi rotunjor. Făcea pe agentul unei firme metalurgice pentru
comenzi de artilerie şi bătea mereu drumul dintre uzinele de
tunuri şi ţintele lor – adică popoarele, sau mai bine zis acei care
se servesc de
===================
1 Personaj balzacian, voiajor comercial.

popoare. Călătoriile lui îl purtau destul de des prin Balcani şi

prin Orientul Apropiat, peste tot unde oamenilor le venea pofta să
bea sîngele vecinilor. „Binefăcătorii” omenirii, care-şi bat capul s-o
aprovizioneze cît mai bine cu jucăriile morţii, au adulmecat
întotdeauna clientela ce arde de nerăbdare să le folosească. La
nevoie, potrivesc lucrurile în aşa fel, încît să poată furniza şi
prilejurile o dată cu armele. Fireşte că bietul nostru samsar, tăiat
din topor, nu vedea atît de departe, deşi era trecut prin ciur şi
prin dîrmon. Se mulţumea să treacă pe sub mînă cererile şi
ofertele, luîndu-şi procentul din ambele părţi. Politica nu-l
interesa. Dar purceluşul de lapte din Périgord avea un rît de
vînător de trufe. Înţelese îndată că politica era copacul în preajma
căruia creşteau trufele. Avu, prin urmare, grijă de copac. Datorită
călătoriilor, cercetărilor şi observaţiilor sale, precum şi în urma
cunoştinţei cu nişte aventurieri bine informaţi (îmi dai, îţi dau),
ajunsese să desluşească grossomodo1 apoi mai cu de-amănuntul,
structura copacului, care anume erau ramurile sale mai
însemnate şi rădăcinile; mai văzu dinţii putrezi pe care e înţelept
să-i îngrijeşti, nu să-i smulgi, văzu toate lucrurile ce pot deveni
trufe pentru cei care ştiu să le prepare. N-avu nevoie de multă
vreme pentru a-şi da seama că trebuie să fii tare mărginit pentru
a servi, ca patronul său, numai interesele unei singure firme. De
ce nu două? De ce nu trei? De ce nu toate? Trădîndu-le
bineînţeles pe toate deopotrivă. Celui care dă mai mult! dar nu
lăsa să-ţi scape din mînă nici pe cel care dă mai puţin, dacă
plăteşte! Trufele sînt bune, pe orice farfurie ar fi ele servite, fie ea
de argint curat sau numai argintată. Vă puteţi închipui că micul
samsar nu ajunsese dintr-o dată la arta primejdioasă de a alerga
în acelaşi timp după mai mulţi iepuri. Principalul e că pînă la
urmă izbuti: era iute de picior şi avea mîna sigură. Patronul nici
n-avu vreme să prindă de veste. În clipa în care se putu
======================
1 În limba italiană în original: În linii mari.

lipsi de el, celălalt îi făcu de petrecanie. Istoria nu spune

prea desluşit cum. Dar fapt e că, într-o bună zi, undeva, în
Balcani, bătrînul dispăru din cîmpul lui de operaţii; şi nimănui nu
i-a dat vreodată prin gînd să-i caute urma (la ce bun?).
Nu trecu mult şi perigurdinul nostru fu adulmecat de o altă
dihanie de soiul său, care avea asupra lui precăderea numărului:
căci omul cu părul castaniu şi cu ochii de culoare deschisă
aparţinea acelei haite puternice a Intelligence Service1-ului, a
cărei îndeletnicire misterioasă asigură, pe tot întinsul pămîntului,
dominaţia Imperiului Britanic (sau poate mai curînd a haitei lui,
căci cei care trag sforile sînt încredinţaţi pînă în cele din urmă că
împărăţia e a lor). Cele două fiare au stat multă vreme faţă în faţă
adulmecîndu-se şi, în tăcere, cu părul zbîrlit, chibzuind dacă n-ar
fi mai bine ca unul dintre ei să-l gîtuie pe celălalt. Dar, după ce
cîntări totul, cel mai mare, şi-n acelaşi timp şi cel mai învăţat,
văzu c-ar avea mai mult de cîştigat dac-ar ţine pe lîngă dînsul un
Trufaldin2 de talia celuilalt. Şi-şi spuseră pe şleau condiţiile
tîrgului. Condiţiile lui Timon nu fură uşoare, şi celălalt nu-şi
pierdu timpul cu tocmeala: haita ştia să dea preţul cuvenit. Dar
socoteau că cel plătit trebuie ţinut în frîu. Şi pentru a-l ţine pe
perigurdin în frîu, trebuia să tragi bine de hăţuri. Cumpărătorul
nu căuta să se-nşele: ştia că nu-i va fi uşor. Şi nici nu-l amăgi pe
celălalt cu făgăduieli. Gueuldry ştia că-şi vinde pielea, nu era el
omul care să se amărască pentru atîta lucru; totul era să ia preţ
bun pe ea. Mai încolo, va vedea el: îl va servi atîta vreme cît îi va
dicta interesul; în ziua cînd interesul va slăbi, va şti el s-o
întoarcă în aşa fel încît să-i scape celuilalt printre degete;
primejdia nu era de natură să-l oprească de la faptă (doar sîntem
oameni serioşi! nu ne batem capul cu iscălitura de pe peticul de
hîrtie).
Şi pentru că fiecare dintre ei ştia la ce se putea aştepta, se
înţeleseră, în cele din urmă, destul de bine: căci
==================
1 Serviciul de spionaj englez.
2 Tipul servitorului necinstit în teatrul popular italian.

tîrgul se arăta rodnic pentru amîndoi. În afară doar de cîteva

mici trădări de mărimea a doua sau a treia, pe care şi le îngădui
perigurdinul, pentru a-şi dovedi că nu i se răpise independenţa,
sau pentru a nu-şi pierde obişnuinţa. Celălalt nu-i spuse nimic,
dar îi dădu să înţeleagă că ştie. Se arăta de două ori înţelept. Nu
ridica biciul, dar îl ţinea în mînă: cine are urechi de auzit s-audă!
Gueuldry ştia că tovarăşul îl cruţa, şi bine făcea, fiindcă Gueuldry
ştia mai bine decît oricine cît preţuieşte. Dine încadrat şi instruit,
dovedi o dibăcie nespusă – un amestec de îndrăzneală şi şiretenie
– în intrigile ale căror iţe încîlcite le descurcau şi le depanau
stăpînii lui stăruitori şi meşteri, legîndu-le în jurul trupurilor
bietelor naţiuni. Nu trecu mult şi oamenii recunoscură destoinicia
sa în arta flecărelii (pentru urmaşul galilor gura e cel mai de preţ
mădular); îi puseră la îndemînă mijloacele de-a o folosi.
Cumpăram pentru el, la Paris, un mare ziar francez. Îl numiră:
France d’abord1. Nu minţeau; voiau să pună mîna pe Franţa!
Cinic (atunci ieşit din găoace), Timon propunea:
„Îi vom doborî!”
Şi aşa şi făcu. Nu dură mult. Asemenea lui Gargantua
cocoţat pe turnurile catedralei Notre-Dame, Timon îi inundă cu
vorbăria lui pe găgăuţii care stăteau gata să-i înghită gogoşile, pe
toţi gură-cască ai Parisului. Ridicat şi el din mijlocul lor, ştia bine
ce le era pe plac. Le lăsa gura apă (după toate bucatele oferite de
el. Se-nghesuiră cu toţii. Timon se ferea să-i măgulească. Îşi
primea clienţii cu o ploaie de înjurături. Cei slabi sînt măguliţi
cînd îi tratezi cu asprime: li se pare un omagiu adus bărbăţiei lor.
Totul e să ştii care e clipa cînd lovitura de bîtă pe spinarea
măgarului, în loc să-l scarpine, îl întărită. Timon cunoştea bine
această clipă. În pornirile lui cele mai vijelioase, nu scăpa
niciodată din vedere manometrul, sau, dacă vreţi, acul care se
urcă pe cadran atunci cînd pumnul se abate cu furie pe butonul
aparatului de
=====================
1 În limba franceză în original: Mai întii Franţa.

încercare a puterii. Era cumpănit şi la mînie şi în

ameninţările sale, cumpănit în campaniile lui: „Pîn-aici! Stai!
stînga-mprejur!” Mistreţul mai avea şi alte ogoare de jefuit. Să ne
înţelegem… Dacă „pîn-aici” nu izbutea să smulgă prada rîvnită
(asta nu se prea întîmpla! mai întotdeauna vînatul înfricoşat îşi
lasă o bucată de spinare în botul urmăritorului; şi-ar amaneta şi
pielea dac-ar putea, numai să scape de ghearele lui), o s-o
găsească el cu alt prilej. Timon nu uita niciodată.
Mai ales nu putea să uite de adevărata partidă ce se juca,
nevăzută, în spatele paravanului, şi neauzită, în zgomotul
gargarisit al vorbelor goale: de marile bătălii internaţionale dintre
firme. În aceste bătălii, ©1 trebuia s-o slujească pe a lui.
Ultranaţionalismul cuvîntului era masca impusă de
cosmopolitismul intereselor. Mult le mai păsa lui Timon şi celor de
teapa lui, atunci cînd jecmăneau piaţa oţelului, dacă o făceau sub
un steag sau sub celălalt, şi dacă o făceau pentru pace sau
pentru război. Culoarea n-avea nici o însemnătate pentru afacerile
lui, şi afacerile lui se împăcau cu toate culorile. Da, la început,
înainte de războiul cel mare, care a fost şi un măcel cumplit al
ideilor, aproape tot atît de cumplit cît şi al oamenilor, Timon, la fel
ca şi patronii lui, mai cultiva încă într-un ungher al moşiei floarea
naţională, trandafirul cu spini, înroşit de sîngele cu care fusese
cumpărat. Şi din aceasta pricină patronii nu se înţelegeau
totdeauna în activitatea lor. Războiul celor două roze… Se înşelau
unii pe alţii. Dar războiul cel mare le arătă că ar fi nişte nătîngi
dacă şi-ar limita cîmpul lor de activitate numai la profitul şi la
pierderile unei singure naţiuni, cînd aveau putinţa să adune la un
loc, spre folosul lor personal, ruina tuturor naţiunilor. Dacă ei mai
aveau ceva scrupule, apoi aventurierii nou-născuţi se însărcinară
să-i dezbare de ele; ăştia răsăreau din fundul mărilor răscolite de
furia vîrtejurilor; semănau cu bastarzii nelegiuiţi ai lui
Shakespeare, care calcă lumea în picioare. Bastarzi de rasă,
levantini, malaezi, zămisliţi din amestecuri şi din scursori ale
celor patru sau cinci continente. Era greu să-ţi dai seama din ce
ţară şi din ce pîntece ieşiseră; nici ei nu se sinchisiseră vreodată
de asta; de aceea le era mai uşor să înoate în toate apele; cu atît
mai rău pentru cei cu fălci aristocratice, care pretindeau să-şi
aleagă prada numai din albia eleşteului lor! Ştiucile abia ieşite
şterpeleau totul. Trebuia să faci ca ele, ca să nu fii jefuit la rîndul
tău. Lui Timon nu-i veni greu. Obîrşia lui nu-l stingherea de loc;
cuvîntul patrie îi evoca mai curînd pe acela de tată; şi gîndul
acesta îl împingea la răzbunare. Dar, oricum! nu poţi să nu faci
parte din trupul unui neam. Şi, fiindcă al lui, prin femeia ce-l
adusese pe lume, era pătruns, ca şi pămîntul din care ieşiseră
amîndoi, de ironia galică, aspră şi sălbatică, al cărui miros
stăruitor nu ţi se desprinde de pe degete, Timon se răzbună prin
ironia cumplită cu care se judeca şi pe el şi pe ceilalţi. Nu se lăsa
înşelat, ca atîţia alţii, de bolboroselile şi rugăciunile ce serveau
drept pretexte religioase, morale sau sociale făţarnicilor, pentru a-
şi ascunde jafurile. Era necruţător faţă de făţărnicie şi – uneori –
da, chiar aşa, era cuprins de milă (totuşi, dispreţul o covîrşea)
pentru noroadele exploatate, era gata să tabere, pentru ele,
asupra exploatatorilor, Dar nu mergea prea departe: se mărginea
doar la explozii şi la izbucniri năbădăioase. Asta se întîmpla mai
ales în ceasurile cînd băutura dezlănţuia furia titanilor retraşi în
văgăunile muntelui şi făcea să fumege craterul. Ştia el că titanii
sînt învinşi. Şi Timon nu făcea parte dintre nătăfleţii care spun:
Gloria victis1! Se mulţumea cu Vae victoribus2!, căci îi cunoştea;
şi bruma de virtute ce-i mai rămăsese şi-o revărsa în ura tainică,
sălbatică, nemăsurată, pe care o nutrea faţă de ei, faţă de
complicii sau de rivalii lui. Dar nici cei învinşi nu preţuiau mai
mult; îi cunoscuse şi pe ei, pe aceşti asupriţi, noroadele în
mijlocul cărora îşi tîrîse copilăria; picioarele lor apăsau tot atît de
greu asupra celor de dedesubtul lor. Să rămînă, prin urmare,
dedesubt! Nu, nu era nici o primejdie că
====================
1 În limba latină în original: Glorie învinşilor!
 2 În limba latină în original: Vai de învingători!

Timon va pune şi el umărul lui larg pentru a-i ajuta pe cei

care voiau să răstoarne ordinea socială, deşi nici unul dintre ei nu
judeca această ordine – mai bine zis dezordine – cu o privire mai
sfredelitoare ca a lui. Dar tocmai această privire n-o putuse
ascunde faţă de cei care, ca si el, ştiau să vadă între sprîncene
ceea ce se petrece înapoia frunţii. De aceea patronii lui se foloseau
de el, dar îl supravegheau. Le părea nesigur.

Şi tocmai prin asta o liniştea puţin pe Annette. (Să ne

înţelegem! ea continua să stea de pază.) Dar avea un motiv să fie
indulgentă şi să spere, oricît ar fi fost el de slab. Atîta timp cît un
om mai e încă liber şi rămîne curat în adîncul cugetului, chiar
dacă ar fi săvîrşit cele mai mari nelegiuiri, nu e cu totul pierdut.
Căci oricît de josnică ar fi dorinţa de cîştig ce-l mînă în faptele
sale, mai păstrează încă în străfunduri un grăunte de dezinteres.
Şi această dezinteresare, ascunsă dar esenţială, care pînă la urmă
se contopeşte uneori cu nepăsarea faţă de toate, era piatra de
încercare ascunsă, după care se preţuiseră şi se acceptaseră unul
pe celălalt, fără nici o altă explicaţie. Puteau să vadă orice, despre
ei şi despre alţii, fără să clintească. În sinea lor nu-şi îngăduiau
purtări mai blînde cu ei înşişi. Nu aveau, ca pleava făţarnică,
două unităţi de măsură, una pentru ei, alta pentru ceilalţi.
Preţuiau lumea înconjurătoare atît cît se cuvenea, şi o dată cu ea
şi pe ei. Capul avea întîietatea. Se spune doar că de la cap se
împute peştele. Capul lui Timon era sănătos. Şi al Annettei la fel.
Patronul nu se înşela. Nu avea nimic de ascuns pentru
urechile Annettei, ale căror scoici absorbeau nepăsătoare
freamătul marii. Timon se descărca de tot ce-l apăsa, de tot ce
vedea şi afla despre comedia umană, în care era şi el actor, de tot
ce ştia cu privire la regii-paiaţe care o conduceau. Urechile
acestea erau casa lui de bani. Li spunea:
— Ai grijă de casă!
— Dumneata eşti casierul, răspundea Annette. Cheia o ţii
dumneata. N-ai decît să controlezi. Ai să-ţi găseşti comoara
neatinsă.
 — Nu s-a pierdut nimic? Nu s-a uitat nimic?
— Nici o leţcaie. Poţi face socoteala.
Nu, Annette nu uita nimic din ce-i încredinţa el. Era
primejdios. Pentru care din amîndoi mai mult? în aceste cercuri,
situaţia unui depozitar stingheritor, sau care poate fi bănuit că va
fi stingheritor, nu e foarte plăcută. Ajungea să vezi pumnii aceia
de gîtuitor aşezaţi pe masă, pentru a începe să te temi. Dar
Annette se uita la ei nepăsătoare, de parcă nici nu i-ar fi băgat în
seamă. Şi Timon se ruşina de umbra de bănuială ce-l cuprinsese
timp de-o clipă. Nu, nu va ieşi nimic din casa de bani. Avea cheia
în buzunar.
Dar casa era plină ochi. Annette îşi făcu educaţia politică.
Pătrunse pînă în culise. Învăţă să completeze fraza cancelarului
Suediei, pe care papagalii istoriei ne-o repetă, şi care spune cît de
mică este înţelepciunea care conduce lumea. Cancelarul nu
vorbea însă decît de păpuşile care sînt pe scenă. Annette îi vedea
pe cei care trăgeau sforile. Fără îndoială că suveranii,
parlamentele şi miniştrii lor, tot ceea ce se numeşte putere
cîrmuitoare, nu sînt decît nişte marionete, prevăzute cu
înregistrări pe discuri spre folosul galeriei; toată mintea lor pusă
laolaltă pentru a urni din loc maşina uriaşă a statelor n-ar face
nici zece cai-putere. Dar au grijă de asta alţii, ascunşi după
perdea, care o pun în mişcare şi, o dată cu maşina, pun în
mişcare şi limbile de clopot. Clopotarii sînt: afacerile şi banii. A
trecut vremea politicii. Domneşte economicul. Şi nu se poate
spune că domneşte cu foarte multă înţelepciune. Căci e vorba, de
cele mai multe ori, de feţe care n-au nimic omenesc. Nişte
octopuşi1, nişte monştri diformi şi anonimi, care răscolesc totul
cu mii de braţe şi ling cu trompele lor oarbe în noapte. Şi cei
======================
1 Octopus - caracatiţă.

cîţiva indivizi, a căror personalitate, de obicei nu prea

dornică de a se arăta la lumină, se mai ţine încă deasupra, în acel
vîrtej al miliardelor, sînt astăzi aproape toţi produse artificiale,
fiinţe fără rădăcini, fără sămînţă, lipsiţi de urmaşi, de moştenitori,
fără asociaţi, fără viitor. Şi fiindcă atît ei cît şi opera lor sînt sortiţi
pieirii, nu rîvnesc decît la un ceas de putere nespusă –
nemăsurată. Îi mînă un fel de sminteală. Înţeleptul „mîine” nici nu
intervine în destinul lor, ca să-i asigure echilibrul şi durata. Parc-
ar spune cu toţii: „După mine potopul”. Dar cel puţin regele cinic
şi lucid, care rostise aceste vorbe, vedea potopul venind şi calcula
cu o tainică voluptate: „Cînd va veni, eu nu voi mai fi aici”. Dar ei,
regii fără de coroană, nu văd decît „ziua lor de astăzi”, şi, pe
urmă, nimic. Ar deschide zăgazurile în faţa potopului, dac-ar
crede că apele le pot aduce epave de jefuit, înainte de a-i rostogoli
şi pe ei ca pe nişte epave. Ragele petrolului nu a dus el, de zece
ani încoace, jocul dublu de a aţîţa pe de o parte lumea reacţiunii
împotriva revoluţiei ruse, şi de a căuta, pe de altă parte, să trateze
cu aceasta împotriva acelei lumi?
Timon îi dezvăluia Annettei noile puteri care cîrmuiesc
popoarele. Vorbea cu un dispreţ fără margini de vechii politicieni
de meserie şi de cercul strîmt de patimi, prejudecăţi şi idei fără
viitor în care aceştia se învîrteau orbeşte. În privinţa asta, Annette
era de aceeaşi părere cu el. Noii stăpîni însemnau un progres faţă
de cei vechi: respingeau naţionalismul învechit, aruncau peste
bord bagajul apăsător şi stupid de deşertăciuni, duşmănii, un şi
mîndrii ereditare, moştenite de veacuri, din tata în fiu. Voiau să
arunce în aer frontierele, lucrau în vederea întemeierii unui
internaţionalism al afacerilor şi profiturilor.
Dar nu e nevoie de mult timp ca să descoperi că ei înlocuiesc
zgarda veche şi roasă cu lanţuri noi, care robesc şi mai mult. Au
mărit închisoarea: dar asta ca să bage înăuntru milioanele de
oameni – nu numai mîna aceea de politicieni profesionişti care se
certau pentru rolurile principale ale comediei – ci pe toţi figuranţii
şi chiar publicul, sala întreagă. Nu mai exista scăpare. După cum
în războaiele viitorului se vor curăţa cu toţii, civili şi femei,
bătrîni, infirmi şi copii, tot aşa în închisoarea model a
capitalismului fiecare va avea un număr; nici un om liber nu va fi
tolerat. Dar, desigur, totul se va petrece fără violenţă! Mecanismul
va fi atît de desăvîrşit, încît nu va exista altă alegere decît să te
supui sau să mori de foame. Libertatea presei şi a părerilor vor fi
himere ale vremurilor de demult. Nu va exista nici o ţară
capitalistă unde să poţi scăpa de asuprirea celorlalte. Reţeaua se
strînge încetul cu încetul în jurul pămîntului.
— N-o să puneţi mîna pe mine! spuse Annette. Mai bine mă
dau de partea şobolanilor. O să rod ochiurile
— Şi unde ai să te duci? întrebă Timon. Nu există afară.
Totul e înăuntru.
 — Există moartea, spuse Annette.
— Te mulţumeşte?
— Nu, făcu Annette.
Turba.
Ca să se amuze, Timon stăruia asupra trăiniciei reţelei. Nici
un cusur: socotea drept cusururi scrupulele morale cu care se
mai încurca încă vechiul naţionalism politic. Noua internaţională
a banului lăsa popoarelor pe care le exploata şi celor înapoiaţi în
materie de politică vechile lor jucării idealiste. Cît despre ea, făcea
afaceri cu aliaţii şi cu duşmanii, fără deosebire. Specula asupra
războiului sau asupra morţii cutărei sau cutărei naţiuni – a mea,
a ta… Aşa era, de pildă, societatea aceea de torpile, în care se
asociau nume de regi ai războiului, de mari maeştri ai diplomaţiei,
unguri, nemţi, ca Bismarck, nume de baroni ai industriei
metalurgice anglo-saxone, ca Armstrong şi Whitehead, sub
preşedinţia unui amiral francez, cu toţii la cheremul unui
levantin. Cîţiva condotieri ai industriei, cîţiva gangsteri ai finanţei,
purtînd în jurul gîtului nu ştreangul care li s-ar fi potrivit, ci
decoraţiile cele mai distinse ale vechiului Occident, îşi jucau jocul
cu strălucire, dar fără măsură, în lumea trusturilor şi holding1-
urilor din Anglia şi America, a căror mînă grea apăsa asupra
tuturor continentelor. Puterea proconsulilor şi viclenia
aventurierilor nu excludeau mediocritatea. Nu erau atît
conducătorii forţelor enorme, ce se ciocneau sau se aliau, cît erau
conduşi de ele şi de desfăşurarea lor mecanică. Cu atît mai
înăbuşitor era jocul acesta orb al forţelor economice. Urmînd un
ritm neîndurător de flux şi reflux, ele impuneau, rînd pe rînd,
pacea sau războiul, belşugul sau ruina.
Timon o uimea pe Annette prin precizia cu care cerceta
măruntaiele acestor stăpîni ai lumii, şi sterilitatea împreunărilor
lor cu banul. Jucătorul din el avea un dispreţ nemăsurat pentru
lipsa de noima a unui astfel de joc. Cînd ai de gînd să pui mîna pe
conducere, trebuie să ştii ce vrei să faci. Ei n-aveau nimic în cap –
atît doar că voiau să conducă – adică, pe limba acestor burtă
verzi, să adune. Să le plesnească pîntecele. Deşi interesele lui
Timon erau de partea lor, deşi în viaţa lui totul contribuise pentru
a face dintr-însul un duşman al Revoluţiei proletare, în adîncul
inimii, el privea cu satisfacţie masele acelea unite, organizate din
Rusia, care strîngeau rîndurile înainte de a porni la asalt; şi le
striga, cu glas răguşit, din fundul pădurii: „Înainte!” Dar asta era
numai o tresărire mînioasă de o clipă. Nu putea! Era împotriva
lor. Nu voia să-i înţeleagă – deşi era în stare. Era dintre cei puţini
de teapa lui care ar fi putut să le dea dreptate. Poate că gîndul
ăsta îi şi trecuse prin minte. Dar întîmplările vieţii hotărîseră altfel
şi totul dăduse greş de la bun început. Să nu mai vorbim despre
asta. Acum juca alt joc. Oricare ar fi jocul, trebuie jucat cum
trebuie.
Îl juca oare? Asta era întrebarea. Cu puterea ei de a se mlădia
după simpatii, Annette acceptase punctul lui de vedere ca pe un
postulat, după care-l şi judeca.
=========================
1 Societăţi, in statele capitaliste, care au drept scop să
asigure controlul financiar asupra întreprinderilor, prin
achiziţionarea de acţiuni ale acestora.

Deocamdată nu se gîndea să-i pună faţă în faţă alte concepţii

sociale; chiar dacă Timon i-ar fi îngăduit, pe atunci ea nu avea
păreri destul de hotărîte, destul de sigure în aceste chestiuni de
economie universală, pe tărîmul cărora individualismul ei cu aripi
largi, dar cu orizont restrîns, nu prea avusese prilejul să se
încumete. Cunoştea bine centrul cercului – eul adînc – dar
circumferinţa o ştia destul de nelămurit. Timon îi lărgea orizontul,
şi oricît de puţin liniştitoare ar fi fost priveliştea, mintea ei
curioasă, lacomă, aprinsă, se repezea într-acolo ca o rîndunică. N-
avea nici o lume veche de apărat. Nici o clopotniţă veche, în care
să-şi fi clădit cuib. Doar aripi şi cerul liber. (Mai avea şi puiul:
Marc. Dar el era ca şi ea, avea să facă la fel.) Aşadar, deocamdată,
n-avea altă treabă decît să privească. Şi avea cu ce să-şi sature
privirea. Ce forţe se înfruntau! Ce dihănii! Şi cum se mai plîngeau
oamenii că vremurile sînt plictisitoare! Nişte nerozi! Bogată epocă!
E drept că nu e prea tihnită. Zgîrie pielea şi o juleşte. Curge
sîngele, ca apa. Dar e atît de interesant! Nici n-ai timp să te
gîndeşti la necazurile tale. Cel mult la ale altora. Grozav spectacol!
Nu-i numai teatru. Decorul înaintează, ca „marşul sfîntului
Graal.”1 Dar nu înaintează numai decorul. „O dată cu privirile,
picioarele mele, toată fiinţa mea, lumea întreagă e atrasă. Simt
cum mă izbeşte în obraz răsuflarea pămîntului, care se învîrteşte.
Încotro? Unde fugim? Nu ştiu. Dar ce goană! E bine să stai la
proră.”
Din prima clipă, această femeie vedea mai bine decît toţi
bărbaţii ecliptica pe care se rostogolea marea de oameni, tîrîtă de
forţele elementare. Şi fără să încerce a li se împotrivi, căuta, din
instinct, să se identifice cu aceste forţe, se străduia să se unească
cu energia pe care o simţea alături de ea; şi lăsînd la o parte orice
prejudecată cu privire la calitatea morală sau imorală a omului, ar
fi vrut să-l ajute pe Timon să-şi împlinească rostul. E Timon. Să
fie atunci un Timon întreg!
=================
1 Din opera Lohengrin, de compozitorul german Richard
Wagner (1813-1883).

Dar nu era! Nu-i trebui lui Annette multa vreme ca să-şi dea
seama; şi ea fu prima care se arătă îngrijorată, căci Timon avea
sub ordinele lui doar o slugărime supusă, dar nu real legată de el;
iar în faţa lui, doar nişte rivali, a căror grijă era ca el să nu dea tot
ce poate da. Şi nici lui nu-i pasă de asta, decît din cînd în cînd şi
pentru scurt timp. Uriaşul acesta era intoxicat cu otrava puterii.
Cînd ajungi învingătorul unei lumi bolnave pînă-n măduva
oaselor, lucrul are urmări. Tot strîngînd lumea în braţe, vreme de
patruzeci de ani, te alegi cu murdăria ei, cu păduchii şi cu tifosul
ei. Timon se bucura de viaţă cu lăcomie, cu violenţă şi
neînfrînare. Trebuia să-şi potolească pe loc poftele, trăsnăile, urile
personale. Nu ştia şi nu voia să se strunească, cum făceau cîte
unii mari aventurieri, rivalii şi modelele lui. Cum făcea Zaharoff,
sau regele uleiurilor, sau cel al chibriturilor, a căror putere
dezechilibrată era cu prevedere cumpănită de o viaţă casnică
cumpătată, retrasă, care se dorea neştiută. Timon îi numea
şobolani, calici, conţopişti. Erau, într-adevăr, excrescenţe ale
burgheziei, tumori pe pielea ei, mai curînd decît oameni noi. Dar
Timon, care ar fi putut să fie un om nou, se lăsa oprit în drum de
lianele ce-i cuprindeau pîntecele şi de mîlul viu de sub picioarele
lui. Iar Annette turba: căci, ciudat, o pasiona acest destin, ce nu-i
inspira desigur nici o simpatie, dar nu putea să vadă cum se
iroseşte o putere a naturii care ştiuse să înşface victoria şi o lăsa
acum să cadă. Iar Timon, care băga de seamă totul, se amuza
văzînd că secretara lui îi arată un interes mai mare decît cel pe
care şi-l arăta el sieşi. Îi era recunoscător. Faptul ci descoperea
un public care-i preţuia forţa însemna pentru el un stimulent ce-i
lipsise pînă atunci. Dar era prea tîrziu ca să mai tragă foloase de
pe urma acestui stimulent.
Da, ştia la fel de bine ca şi Annette că era mai inteligent decît
rivalii împotriva cărora lupta; vedea mai departe decît ei, mai bine,
mai adînc, le vedea slăbiciunea, vedea nimicnicia construcţiilor pe
care le înălţau, i-o arăta şi Annettei, în sclipiri vii de lumină.
— Ei, patroane?
Timon se uita la gura ei fremătătoare.
— Vorbeşte, cucoană îndrăzneaţă!
— De ce nu pui umărul?
— Ca să-i întăresc?
— Ca să-i răstorni şi să te apuci să clădeşti în locul lor.
— Arată-mi pe ce teren!
— Tot pămîntul.
— E o mocirlă.
— Nu eşti în stare să-l netezeşti, la nevoie, să seci bălţile, cu
braţele dumitale? Şi chiar dacă n-ar fi decît apă, n-au mai fost şi
alţii, în alte timpuri, care şi-au clădit casele şi viaţa nouă pe
piloni?
— Pentru ce? Ca să clocesc nişte mormoloci, aşa cum au
făcut şi ei în bălţile lor? Nu, nu, ajung atîţia cîţi sînt! Nu ţin nici
să mai adaug alţii, nu ţin nici la perpetuarea neamului meu.
Ajunge o viaţă! Nu vreau să încep iar. Dar din asta pe care o am,
vreau să storc tot sucul.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă, rahat!
Annette strîngea gura şi întorcea capul, enervată.
— Te supără urechile? o întrebă Timon cu subînţeles.
— Nu! La stomac. Mi-e greaţă.
Ea îi sfredelea fruntea cu privirile.
— Într-adevăr, face să-i judeci şi să-i dispreţuieşti pe cei care
uzurpă cîrma, fără să fie în stare să se folosească de ea.
— Dar eu văd ceea ce ei nu sînt nici măcar în stare să vadă.
— Ce?
— Nimicnicia lor. A mea. A ta. Nimicnicia generală.
— N-ai decît să vorbeşti de a dumitale, dacă-ţi face plăcere!
spuse Annette sec. Dar nu de a mea.
— Ia te uită, ia te uita! făcu Timon interesat. Doreşti un
tratament special.
 — Treaba mea!
— Şi pe mine mă laşi în plata domnului cu treaba mea?
— Te laşi dumneata singur. E ruşinos. Ai fost croit ca să te iei
la trîntă cu toate primejdiile vieţii. Şi te poticneşti de nimic, ca un
fricos ce eşti! Ruşine! (Annette şuieră.) Nimicul e un duşman mai
mult, la fel ca ceilalţi. Suceşte-i gîtul! Rînjeşti? Dar să te dai
bătut? îmi faci scîrbă!
Mulţumit, Timon se uita la pisica aceea înfuriată, care era
gata să-l scuipe în obraz. Privirea lui o cercetă din creştet pînă-n
tălpi.
— Păcat că nu mai ai vîrsta cînd mi-ai putea face un copil!
Poate că el ar fi dus lupta care te ispiteşte.
— N-am nevoie de dumneata! Am copilul meu. Şi sper că va
duce lupta asta pînă la capăt.
— Da, e drept, ai plodul tău. Adu-mi-l!
— Nu!
Scutură din cap cu hotărîre.
— Nu sînt vrednic de el? zeflemisi Timon.
Ea răspunse:
— Nu!
Timon se prăpădea de rîs.
— Îmi placi, spuse. Nu ţi-e frică. Mi-ar fi trebuit o femeie ca
tine. Acum e prea tîrziu! Ai pierdut trenul.
— Sînt în trenul cel bun, spuse Annette.
— Atunci, s-o pornim! Ai să vezi că – în lipsa Nimicului care
se ascunde ca un laş – mai sînt încă bun să mă măsor cu toţi
împuterniciţii lui.

Urmară ceasuri de muncă grea – de muncă răbdătoare, de

muncă de miner. Muncea să întărească cetatea în aşteptarea
sunetului de goarnă sau al claxonului care să vestească atacul.
Căci Timon, stîrnit de cuvintele Annettei, reintrase în luptă şi-i
atacase vitejeşte pe puternicii lui rivali. Ce căuta ea în toate
astea? se tot întreba Annette în rarele clipe în care stăpînul o lăsa
să mai răsufle. Dar atunci o copleşea o asemenea oboseală, avea
atîtea ceasuri de somn de recîştigat! La naiba cu gîndurile! Lăsaţi-
mă să dorm! O să ne vedem iar mîine.
 Dar Marc – acel Marc cu care se lăudase atît de mîndră faţă
de Timon – nu aşteptă pînă a doua zi. Nu-i îngădui să aţipească.
Gîndul că mama lui a ajuns secretara de încredere a lui Timon, a
rechinului Timon jefuitorul lumii, îi stîrnise o uluire întretăiată de
accese de furie. Aflase asta de puţină vreme, căci trăia despărţit
de Annette şi era cam îmbufnat pe ea. În cercurile de oameni
săraci, unde se zbătea să-şi cîştige pîinea, n-avea cum să audă de
legăturile dintre Annette şt Timon. Şi pentru prima oară află de
toate astea într-un ceas deosebit de tragic.
Tipograful Masson, tovarăşul lui, se sinucisese. Nenorocitul
era ros de îndoita otravă a sifilisului şi a gazelor asfixiante. Pe
amîndouă le adusese din război. Trupul ars nu era în stare să se
împotrivească atacurilor furioase ale gîndului. Dezamăgirile şi
duşmăniile lui aruncaseră gaz peste foc. Scuipase sînge, încercînd
zadarnic la mitinguri să trezească prin strigăte nepăsarea foştilor
luptători. Aceştia se îndepărtau de el cu mînie. Îi purtau pica
pentru că încerca să le reamintească lucruri pe care ar fi preferat
să le uite. Şi mulţi îşi ascundeau stînjeneala prin insulte. Se
întorcea de la asemenea adunări istovit, înăbuşit de durerea şi de
furia lui neputincioasă, cu mintea înfierbîntată. Iar insomnia îi
măcina nervii.
O luciditate de halucinat îl făcea să prevadă întoarcerea
războiului, devenit de neînlăturat în urma făţărniciei unei păci
clădite pe jafuri şi a complicităţii pe care o arăta poporul francez
prin slăbiciunea lui. Masson nu putea suferi gîndul că iadul din
care! se păruse a fi ieşit, cu trei ani mai înainte, va reîncepe. Şi
trădarea morală săvîrşită de poporul său îi alunga orice raţiune de
a trăi. Nu putea face nimic. Şi chiar de-ar fi putut, pentru cine ar
mai fi găsit energie să lupte? Pentru trădătorii aceia
— Trădători ai cauzei lor, trădători ai clasei lor? Pentru laşii
aceia? Într-o noapte, sugrumat de deznădejde şi de tuse, îşi tăie
beregata cu cuţitul lui de tranşee.
Marc îl găsi pe salteaua îmbibată de sînge ca un burete. Avea
trupul golit de sînge, faţa închircită; rămăsese cu gura căscată de
parc-ar fi urlat împotriva trădării celor vii.
Şi tocmai în ziua aceea o întîlni pe stradă, lîngă uşa lui, pe
mamă-sa, care venea să-l vadă. Nu văzu oboseala întipărită pe
faţa ei, nu-i văzu ochii încercănaţi. Îi văzu numai rîsul. Annette îi
ducea două bilete de concert.
I le întinse. Se bucura la gîndul că va auzi muzică bună
împreună cu fiul ei. Îi spuse asta. Arăta fericită şi respira greu,
pentru că umblase prea repede. Marc tresări, rînji, ţinînd mîinile
în buzunar. Îi răspunse: „Nu!” Annette nu pricepu. Se gîndi că
Marc avea vreo legătură pe care nu voia să i-o mărturisească şi,
renunţînd la biletul ei, îi spuse:
— Dacă ai vreun prieten cu care ţi-ar face plăcere să te duci
la concert, ia-le pe amîndouă, dragul meu! Eu o să merg altă dată.
Marc îi smulse biletele din mînă, le mototoli şi le aruncă în
apa murdară care se scurgea pe marginea străzii. Cu o voce
şuierătoare, încercînd să se stăpînească şi să nu ţipe, îi şopti
drept în faţă:
— Nu primesc nimic de la tine!
Annettei îi îngheţă zîmbetul pe buze şi un fior îi trecu prin
inimă. Marc nu-i lăsă timp să vorbească:
— Nu primesc nimic din ceea ce vine de la tîlharul a cărui
pîine o mănînci, de la asasinul acela…
Ea încercă să se apere:
— Dragul meu, nu judeca înainte de a asculta! Pîinea pe care
o mănînc e cîştigată cu trudă…
ÎI luase drăgăstos de braţ, Marc se desprinse violent.
— Nu mă atinge!
Annette îl privi. Marc tremura din tot trupul.
— Eşti nebun, băiete…
Marc strigă (mîrîia ca un dulău furios, cu botul întins spre
faţa mamei lui, ca să nu-l audă trecătorii):
— Ai sînge pe mîini!
Îi întoarse spatele şi se depărtă cu paşi mari.
Annette rămase pironită pe locul unde o lăsase. Stătea cu
braţele atîrnate şi îl privea cum se depărtează. Înmărmurită cum
era, încerca să desluşească cu privirea ci limpede pricina acestei
izbucniri de ură şi ghicea într-însa fas atque nefas1. O gelozie
nemărturisită. Nu prea pricepea acuzaţia lui melodramatică. Îşi
privi mîinile de dactilografă. În vîrful degetelor avea cerneală, şi
nu sînge. Ea nu văzuse sîngele mortului, care mai rămăsese sub
unghiile lui Marc. Zîmbi cu tristeţe, ridică din umeri şi porni
înapoi.
Dacă Marc ar fi ştiut care erau legăturile ei cu Timon! Dar
cum să i le explice? Dar sieşi şi le putea oare explica? Ce căuta ea
pe corabia aceea, în războiul acela de piraţi, care nu era războiul
ei, şi al cărui ţel rîvnit de bandele de jefuitori era pămîntul, şi apa,
şi aerul din care trăiau ea, fiul ei şi milioanele de muncitori umili?
Voise să vadă toate astea. O ademenise curiozitatea şi, cu toată
scîrba şi ura, se prinsese în joc. Cînd se gîndea la asta (şi nu se
gîndea niciodată ziua, nu avea vreme, şi rareori noaptea. Atunci
dormea, beată de oboseală. Se gîndea doar din cînd în cînd, în
unele momente de insomnie. O cuprindea uimirea, spaima. „Ce
fac? Încotro merg?”) cînd se gîndea la asta, i se părea că este o
exploratoare care a pătruns în junglă. A încheiat o învoiala cu un
animal puternic şi se adăposteşte la spatele lui. Vede în jurul ei
lupte înverşunate între monştri. Iar soarta! s-a legat de cea a fiarei
enorme care păşeşte înaintea ci, sfărîmă zidul pădurii şi calcă în
picioare tigrii şi şerpii. Ea îi strigă: „Păzeşte la dreapta, păzeşte la
stînga! Ridică trompa! Striveşte şi năpusteşte-te!” Dar
=========================
1 În limba latină în original: ceea ce este şi ceea ce nu este
îngăduit.

e mereu la un pas de primejdia de a fi strivită şi ea de laba

greoaie. Primejdia veşnică alungă scrupulele de conştiinţă
obişnuite ale Annettei. Se gîndeşte doar: „Să ies o dată din
pădure!” Şi îşi dă seama că nu numai ea e prinsă în pădure, ci
Europa, întreaga lume. Atunci preţuieşte puterea şi colţii
elefantului, care-i croieşte drumul. N-are vreme să-l judece, aşa
cum ar face-o la ieşirea din junglă. N-are vreme să fie morală. E
nevoită să se ia după labele groase. O singură clipă de nebăgare
de seamă ori de slăbiciune, şi va fi sfîşiată de fiarele la pîndă!
Merge, merge înainte. Dar vede şi ia aminte. La sfîrşit o să încheie
socotelile cu sine însăşi şi cu întreaga lume.
Îşi dăduse seama de da început că, mai devreme sau mai
tîrziu, fiul ei îi va cere socoteala. Şi se pregătea să i-o dea. Nu i-ar
fi spus (asta nu se spune) că, dacă în mulţimea de neputincioşi,
de înjumătăţiţi, de reduşi la a mia parte, care nu sînt nimic şi nu
fac nimic, care nu ştiu nici să vrea, nici să acţioneze, ai norocul să
întîlneşti o putere întreagă, ieşită din arborele răului şi al binelui,
tu, femeie, îţi aminteşti întotdeauna de chemarea din care a
izvorît imensul efort, desfăşurarea întregii istorii omeneşti. Chiar
femeia cea mai castă, chiar femeia ce-şi dăruieşte nu trupul, ci
spiritul, se oferă omului care face să rodească, celui care vrea şi
înfăptuieşte. Şi se mîngîie cu gîndul că-i poate călăuzi acţiunea,
că i-o poate îndrepta pe căile dorite. Şi apoi avea o pricină mai
umilă. O fura grija ei de muncitoare destoinică, care de orice
treabă s-ar apuca, nu poate răbda s-o facă rău şi! se consacră cu
patimă. Să-l ai la îndemînă pe un om ca Timon, cu energia şi cu
posibilităţile lui, şi să refuzi o asemenea unealtă din cine ştie ce
scrupule neputincioase –  nu! n-ai mai fi Annette. O muncitoare
bună nu dispreţuieşte niciodată munca. Nu i-ar fi spus aceste
lucruri lui Marc. Ştia prea bine că asemenea explicaţii nu l-ar fi
lămurit întru nimic pe un om ca fiul ei, cu mintea lui aspră de
băiat intolerant. Dar i-ar fi spus cît bine social ar putea ieşi din
voinţa de a lupta a unui om ca Timon şi din puterea lui bine
călăuzită. I-ar fi spus că prezenţa ei lîngă Timon poate că nu era
zadarnică, chiar pentru cauza maselor muncitoare şi a spiritelor
independente. Dar deşi se aşteptase la o discuţie aprigă cu Marc,
nu prevăzuse o asemenea izbucnire. Nici Marc nu o prevăzuse.
Fusese cuprins de puterile sălbatice care rătăceau în fundul
sufletului său. Iar acum, ele nu-i mai îngăduiau să judece altfel.
Annette îi scrise cîteva cuvinte afectuoase, care nici nu
pomeneau măcar de brutalitatea lui, care nu-i reproşau nimic. Îi
vorbea doar cu nelinişte despre starea lui. Îi oferi să vină şi să
stea de vorbă cu el. Ar fi vrut să se explice deschis unul cu altul.
Dacă explicaţiile pe care avea de gînd să! le dea nu-l vor linişti,
era gata să-şi jertfească situaţia ei la Timon. Dar nu voia să se
recunoască vinovată, aşa cum i-o cerea firea violentă a lui Marc.
N-avea nici o pricină s-o facă. Iar lui nu-i păsa nici de raţiune,
nici de dreptate, nici de alt motiv. Nu-i păsa de nimic! Furia lui îl
împingea să-i ceară să rupă fără vorbă cu omul acela, pe care el îl
ura. S-o facă îndată şi, oarecum, să-i ceară iertare lui, lui Marc. Îi
trimise un ultimatum, care cuprindea trei rînduri poruncitoare,
fără vreun cuvînt de dragoste. Ea citi, suspină. Şi zîmbetul! se
înăspri. Avea şi ea orgoliul ei. Nu voia să asculte de somaţii.
Puteai dobîndi totul de la dînsa, adresîndu-te inimii sau raţiunii.
Dar nu puteai dobîndi nimic poruncindu-i. Puse scrisoarea la o
parte şi o lăsă fără răspuns. Şi îşi reîncepu umbletul prin junglă,
îndărătul scutului viu al mamutului. „Cînd o să ai chef să stai de
vorbă politicos, micuţul meu Marc, o să te aştept. Pe mine să nu
mă aştepţi!” Şi el făcea la fel. Aştepta. Puteau să aştepte mult şi
bine amîndoi. Aveau căpăţînile la fel de tari. Nici unul dintre ei nu
spunea: „N-am înşelat”.
 Dar Timon nu aştepta. Annette trebuia să-l urmeze. El n-avea
timp de pierdut cu frămîntări sterpe de conştiinţă. Avea nevoie de
toate simţurile lui, ca să nu se lase depăşit. Să mergem! „încotro
mă duci?” „Mergi înainte! o să vezi..” El ştia oare? Dar chiar dacă
n-o ştia, avea un miros foarte sigur. Nu-l călăuzea numai
instinctul. Timon strînsese nenumărate învăţături, şi din
experienţă, şi din cărţi. Căci citise mult mai mult decît ar fi putut
crede, şi citise cu lăcomie. Dar şi mai mult decît din cărţi,
învăţase de la oameni. Îi cunoştea pe degete. De la cea dintîi
privire ştia ce se ascunde în fiecare. Afla punctul slab, limitele şi
preţul cu care putea fi cumpărat. N-avea nici un fel de respect
pentru animalele fără cochilie, pentru cărnurile moi, pentru cei
dezarmaţi. Îi socotea nişte lepădături. Se folosea de ei fără
remuşcări. Cît despre cei voinici, despre cei care-l înfruntau, se
lupta cu ei pe viaţă şi pe moarte. Intre ei şi el toate armele erau
admise. Dacă bătrîna Europă ar fi fost coaptă pentru asta (şi erau
pe cale s-o facă sa putrezească ca moşmoanele de paie), ei i-ar fi
întrecut pe gangsterii din Chicago.
Dar pentru Annette avea respect – cu atît mai mult respect cu
cît ea nu-i făcea morală zadarnică. Timon simţea că n-o poate
înfrînge, că n-o poate atinge. Şi totuşi, Annette era lipsită de
prejudecăţi. Nu crîcnea în faţa celor mai fioroase spectacole. Le
judeca dintr-o dată, cu o privire limpede şi hotărîtă, fără să pună
în joc principii morale. N-avea nevoie de cîrji morale sau
religioase. Avea ochii ei mîndri şi liniştiţi de femeie. Ochii ei nu
clipeau. N-o minţeau, nici pe ea, nici pe cei pe care-i priveau. Şi
lipsa lor de iluzii nu scădea nimic din vigoarea ei pioasă. Annette
iubea viaţa, dar nu şi-ar fi prelungit-o cu un ceas măcar (Timon
era sigur de asta) dacă ar fi trebuit s-o facă în paguba drepturilor
ei. („Drepturile ei! se gîndea batjocoritor Timon. Aş putea să le
strivesc între degete!” Dar ştia că, chiar de ar strivi-o, i-ar rămîne
înfiptă în degete privirea mîndră care-l sfida, aşa cum rămîne acul
unei albine strivite.) Grozavă femeie şi înarmată puternic pentru
luptă, ca şi el! Dar ea nu îndrăgea lupta pentru ea însăşi; pentru
ea singură. Era femeie. Ca să-i placă lupta, trebuia să aibă un
bărbat pentru care să lupte: un fiu sau un amant – sau măcar un
stăpîn. Un bărbat alături de care să lupte unită. Aşa o vedea
Timon, în chip brutal. Dacă ar fi ştiut-o, Annette s-ar fi înfuriat
din pricina jignirii. Dar în ochii lui Timon nu era o jignire. El o
judeca cu ochi de mascul, pentru care femeia preţuieşte numai
alături de bărbat. Nu poate exista singură. O preţuia şi mai mult,
la gîndul că această Annette, făcută pentru luptă, are nevoie de
un bărbat ca să intre în luptă, cum are nevoie lama de mîner şi
mîna care ţine mînerul, de cuţit. Fiind cunoscător, preţuia fineţea
lamei.
Tocmai de asta o cruţa. N-o folosea la orice. Cînd o avea în
mîini, se simţea îndemnat să-şi controleze acţiunile. Ea însemna
pentru el o frînă; simpla ei prezenţă îl oprea în pragul unor
abuzuri.

Dar natura se opreşte numai spre a putea sări mai bine. Şi

cînd e vorba de firea unui om ca Timon, trebuie să te fereşti de
salturi.
Printre viciile sale, care nu erau de loc puţine la număr,
Timon îl avea şi pe cel al băuturii. Nu se arăta atras de otrăvurile
rafinate. Avea patima obişnuită a unui hamal, care e în stare să
ducă butoiul pe spate şi vinul într-însul. Aproape niciodată nu era
cu desăvîrşire treaz. Şi geniul lui, dacă se putea numi astfel,
înflorea numai după ce se umplea cu băutură. Era destul de
stăpîn pe sine, ca să ştie pînă la ce grad, pînă la ce punct poate să
lase să fermenteze băutura în faţa lumii şi s-o facă nu numai fără
primejdie pentru afacerile lui, dar chiar cu folos. Căci ştia să-şi
exploateze fumurile băuturii, ca şi inventatorul care a pus aburii
în stăpînirea omului. Dar, din cînd în cînd, avea nevoie de cîteva
ceasuri de descărcare, ceasuri în care cazanul cu aburi să dea
afară excesul de presiune. Altfel era primejdie de explozie! De
obicei organiza aceste prilejuri de destindere în cerc închis, pe cît
era cu putinţă, în afara Parisului, în locuri necunoscute şi păzite.
Dacă se întîmpla vreo stricăciune, potrivea lucrurile în aşa fel
încît să se şteargă urmele.
Din experienţa încă proaspătă, avută în Balcani, Annette se
alesese cu destule cunoştinţe, ca să-şi închipuie ceea ce se
petrecea în timpul escapadelor patronului. Auzea în sălile de
redacţie ecouri îngroşate, mărite de spaimă şi invidie. Cînd Timon
se întorcea, îngreunat şi posomorit, ca un nor care s-a spart şi
urcă iar de pe pămînt într-un fel de ceaţă deasă, Annette încrunta
sprîncenele. Se purta cu el duşmănoasă şi îngheţată, prefăcîndu-
se nepăsătoare, ca o maşină care execută ceea ce-i porunceşte
stăpînul. Timon ştia prea bine ce gîndeşte ea. Şi asta îl înveselea.
Ar fi vrut să-i dezlege limba. Dar Annette se ferea să vorbească. N-
ar fi fost prevăzător să înceapă. Căci, dacă ar fi deschis gura, n-ar
mai fi fost sigură de vorbele ei. Şi tocmai asta îl ispitea pe Timon.
Vreme de mai multe luni, amîndoi recunoscuseră în tăcere că
există între ei o uşă de siguranţă bine închisă. El nu ţinea s-o lase
pe femeia aceea cu mirosul prea fin să pătrundă în tărîmurile
ascunse ale vieţii lui, în regiunile lui de vînătoare. Annette l-ar fi
stingherit. Şi voia s-o cruţe. Apoi, treptat, fiind din ce în ce mai
sigur de ea, începu s-o cruţe mai puţin. Ba chiar îi veni pofta să
facă lucrul de care se ferise. Să-i vîre nasul în mocirlă şi să vadă
ce strîmbătură va face. De fapt, era tot tentaţia aceea
primejdioasă care te împinge să-l înjoseşti pe cel pe care-l stimezi
în taină, pentru că n-a voit să se înjosească.
Începu prin a o stîrni pe Annette şi a căuta să pună capăt
tăcerii. Încerca să-i aţîţe curiozitatea şi amorul propriu. Îi spunea:
— Ei! Ţi-e frică? Preferi să nu ştii nimic? Sigur! E mai uşor să
fii virtuoasă! Nu-i primejdie să fii ispitită.
— De ce să fiu ispitită? De cine? răspunse ea cu dispreţ.
— Prea eşti sigură de tine. Uşor îţi vine! Mi-ar plăcea să văd o
dată cum îţi pierzi capul.
— Eu am văzut-o de prea multe ori. Şi, slavă domnului, am
trecut de vîrsta asta. Nu mai am chef să mă întorc înapoi.
— Dacă ai trecut de barieră, de ce să nu priveşti de cealaltă
parte? De ce ţi-e frică?
Ea îl aruncă o privire întunecată.
— Ştii prea bine.
— Poate. Dar vreau să te aud spunîndu-mi-o.
— Că te voi dispreţui.
El rîse aspru:
— Îmi închipuiam că mă dispreţuieşti de multă vreme,
— Nu vreau să ajung să nu mai pot răbda dispreţul.
Annette îşi ţinea pumnii sub bărbie. Lui Timon! se păru
amuzantă. Totuşi, îi veni poftă s-o pălmuiască. Se sculă şi umblă
prin cameră, ca să-şi alunge gîndul. Se opri în faţa Annettei:
— Vreau să văd cît poţi să rabzi. Data viitoare, cînd am să fac
un chef, te iau cu mine.
— Nu, nu, să nu faci asta! Te rog… Nu-i un joc sănătos… Ţi-
am vorbit fără să chibzuiesc, te-am jignit, îţi cer iertare…
El rînji. Şi se apucară din nou de lucru. Annette credea că
Timon uitase. Dar după vreo zece zile, el îi spune:
— Astă-noapte nu te întorci acasă. Te iau cu mine, cu
maşina, la Garenne.
Ea se împotrivi. Timon nici nu voi să audă.
— Nu te aşteaptă nimeni acasă. Eşti la ordinele mele. Am
nevoie de tine.
Annette îi spuse:
— Gîndeşte-te, e grav! Poate să ne coste scump şi pe
dumneata şi pe mine.
El răspunse batjocoritor:
— Pe mine?
— Da, şi pe dumneata. Căci îmi închipui că nu eşti atît de
prost încît să pierzi de pomană un ajutor ca mine, de care eşti
sigur.
— Dacă sînt sigur de el, de ce l-aş putea pierde? Şi apoi,
fetiţo, dacă te crezi de neînlocuit, te înşeli.
— Bine! Cum vrei!
Se aşeză din nou la maşina de scris, cu buzele strînse. Era
hotărîtă ca, la sfîrşitul zilei, să-şi dea demisia. Şi în acelaşi timp,
orgoliul îi şoptea: „N-ai curaj! Fugi. Nu eşti în stare să înfrunţi
asta?” Ar fi făcut mai bine să nu asculte. O îndemna diavolul
ascuns în fiecare femeie. Timon îl cunoştea. Nu spunea nimic; dar
o privea batjocoritor:
„Te temi… Ei, bătrînica mea, de ce te temi?”
Totuşi, Annette n-ar fi cedat dacă seara, pe cînd sfîrşeau
lucrul, n-ar fi intrat în odaie o femeie tînăra. Era foarte tînără,
foarte gingaşă şi foarte drăguţă. Părea încă un copil. Annette văzu
că Timon o aştepta. Părea tare speriată. Era împodobită ca un
altar şi arăta stingherită în hainele ei frumoase şi noi. Timon îi
spuse Annettei:
— Gata cu treaba! Pregăteşte-te!
Şi ieşi pentru o clipă. Annette se ridică, îşi înfundă pălăria pe
cap şi mormăi tare printre dinţi:
— Poţi să mă aştepţi, nu viu.
Tocmai ieşea vijelios pe uşă, cînd micuţa vizitatoare, pe care
n-o mai luase în seamă, o apucă cu sfială de braţ şi îi şopti:
— O! Doamnă, nu veniţi?
Annette o privi:
— Ce-ţi pasă du mi tale?
Fără să-i dea alte explicaţii, micuţa îi spuse, strîngînd-o de
braţ:
— Veniţi!
Annette, cu sprîncenele încă încruntate, o privi ţinta, se
destinse şi zîmbi în faţa acestei bruşte izbucniri de încredere. O
privi mai bine. Văzu în ochii ei o chemare mută. Datorită unuia
dintre elanurile ei necugetate, Annette se simţi îndată ca o cloşcă
ce-şi deschide aripile. Ţinu doar o clipă. Dar în clipa aceea Timon,
întorcîndu-se în cameră, prinse dintr-o privire situaţia şi-i spuse
zeflemitor Annettei:
— Tu o să fii dădaca.
Annette nu se hotărîse încă, nici cînd se văzu afară, în faţa
uşii deschise a automobilului. Fetiţa aceasta se încredea în ea,
fără s-o cunoască, îi cerea ajutorul. Se sui în maşină.
Nu-şi aminti prea multe lucruri din cît se spuseră pe drum.
Patronul stătea în faţă, închizînd orizontul cu masa trupului lui.
Cele două femei erau aşezate în fund. Nu-şi vorbeau. Fără să
vrea, fata îşi strîngea degetele de cutele rochiei Annettei. Aceasta
se folosi de cele cîteva minute în care Timon, amintindu-şi că
trebuia să trimită o telegramă, oprise automobilul în faţa unui
birou poştal de provincie şi smulse tovarăşei ei cîteva frînturi de
explicaţie. Micuţa făcea parte dintr-o familie de muncitori italieni
din Le Marche, emigraţi din Languedoc. Un gonaci dăduse de ea
într-o cofetărie. Îi fluturase prin faţa ochilor putinţa de-a cîştiga
un premiu la unul dintre concursurile de frumuseţe organizate de
marii proxeneţi, de antreprenorii de petreceri. Nu căpătă premiul,
dar în schimb primi un angajament într-un music-hall. În prima
seară cînd se văzu arătată goală privirilor lacome din sală, îi veni
să fugă cît o ţineau picioarele. În loc să fugă, înţepeni pe loc, de
parc-ar fi fost paralizată. Nimic nu ajută, nici rîsetele, nici
înjurăturile managerului ei. Dar dacă priveliştea acestei fetiţe
brune, care-şi îndoia gîtul şi îşi ţinea capul lipit de umăr,
strîngînd cu stîngăcie braţele de trup, stîrnise rîsul spectatorilor,
ei atrăsese atenţia lui Timon. Îşi alesese victima. În cîteva
săptămîni fusese angajată, împodobită, într-o aşa-zisă casa de
mode. Şi la data cuvenită, fusese predată. Fetiţa nu ştia nimic
despre Timon, decît ceea ce auzise vorbindu-se în termeni
misterioşi. Dar asta era de ajuns ca s-o facă să tremure. Iar
înfăţişarea căpcăunului îi înteţise groaza. Desigur că bănuia ce o
aştepta. Şi nu trebuie să ne închipuim că era atît de nevinovată.
Cînd se pregătise pentru jertfă, nu ştia exact ceea ce se va
petrece, dar era gata de jertfă. Gata să facă totul ca să scape tir
sărăcie. Ifigenia1 aceasta îşi dădea seama că n-o să scape fără
plată. Dar închipuirea ei de ţărăncuţă nu prevăzuse cum va arăta
casierul. Cuprinsă de emoţie (în asemenea prilejuri nu mai
chibzuieşti!), se aruncase spre cea dintîi apărătoare care! se arăta
în faţă. Era o faptă fără rost, pentru că n-o cunoştea pe Annette.
Dar animalele încolţite adulmecă în jurul lor cea mai mică fărîmă
de milă. Toate astea fură ghicite mai curînd decît spuse, într-o
învălmăşeală de cuvinte repezite, în care se amestecau italiana cu
franceza. Încrederea fetiţei fu cucerită cu desăvîrşire, atunci cînd
Annette îi răspunse îndată în limba ei.! se păru că simţea mirosul
Adriaticii. Îi sărută palmele:
— Bella buona signorina, mi rimetto nelle sue mani, come
nelle santissime della Madonna!2
Timon se întoarse.
După trei ceasuri, în toiul nopţii, ajunseră la un castel aşezat
într-o pădure, îngrădită pe o întindere de mai mulţi kilometri. Era
cu neputinţă să afle numele locului. Timon avea mai multe
asemenea locuri de vînătoare şi de plăceri, împrăştiate în Franţa
şi în străinătate. Fură primiţi şi înconjuraţi îndată de nişte
servitori tăcuţi. După ce femeile fură conduse în apartamente
separate, ca să-şi refacă toaleta, servitorii le vestiră cu respect că
sînt aşteptate în saloanele de la parter, unde era pregătită masa.
Acolo, în jurul unei mese rotunde, se aflau vreo douăzeci şi patru
de oaspeţi din diferite ţări. Nu-şi dădea nimeni osteneala să facă
prezentările. Bărbaţii se cunoşteau între ei. Cît despre femei, n-
aveau nevoie să se cunoască şi nici să fie cunoscute – poate doar
în particular. Annette recunoscu trei sau patru feţe aspre, pe care
le văzuse perindîndu-se pe la birou. Bineînţeles că
===================
1 Personaj mitologic, fiica lui Agamemnon, conducătorul
grecilor in războiul troian. Pentru ca zeii să trimită vînt prielnic
corăbiilor greceşti, Agamemnon consimţi să-şi sacrifice fiica.
2 În limba italiană în original : Doamnă bună şi frumoasă,
mă încredinţez mîinilor dumitale ca preasfintelor mîini ale
Fecioarei!

pe ea o recunoscuseră. Fură cam miraţi de prezenţa ei. Nu

ştiau prea bine în ce raporturi se afla cu Timon. Şi avînd oarecare
îndoială, se purtară cu un respect cam îndoielnic. Annette primi
acest respect ca pe un lucru cuvenit, iar pe cei care încercau să
schimbe tonul îi puse la locul lor cu un gest dispreţuitor al
capului, părînd că nu înţelege aluziile. Dar privirea ei nu pierdea
vremea. Căuta să desprindă după figuri vieţile lor intime. Le
categorisea, amintindu-şi convorbirile ei cu Timon şi portretele pe
care acesta! le zugrăvise. Îl recunoştea pe domnul bătrîn cu
fruntea încreţită, care părea că rîde şi chiar că pîndeşte cu toate
încreţiturile cheliei, ca şi cu ochii lui mititei, roşii pe margini.
Bătrînul acesta slab, încovoiat, friguros, părînd un mic-burghez
pensionar, era un rege american al metalelor. Iar celălalt, un
burghez, un mare burghez, tipic francez, înţepat, demn, cu
purtări de notar şi de ofiţer în civil, era un mare metalurgist şi
deputat. Mai departe, băiatul acela frumos, cu faţa bronzată, cu
umerii largi, strîns în frac, cu un zîmbet ademenitor şi cu ochii de
oţel, care de la prima privire schimbară cu Annette un salut
camaraderesc şi voios, oare de ce naţie era? Vorbea toate limbile
cu accent irlandez. Părea deschis, viril şi mîngîietor. Un cuvînt al
lui Timon o făcu pe Annette să înţeleagă că avea de-a face cu un
renumit agent al Intelligence Service-ului care, sub felurite
deghizări, făcea şi desfăcea regate orientale. În această societate
respectabilă nu lipseau nici alţi agenţi. Unii purtau nume mari:
un gentilom cu purtări elegante, cu craniul îngust şi alungit,
demn, curtenitor, distrat. Alţii, mai puţin eleganţi, puţeau de
dolari. Unul tocmai mituise la o conferinţă a dezarmării de la
Geneva ziarele-revolver, pe care amiralitatea americană le
însărcinase să asigure succesul unui program de noi construcţii
navale. Un omuleţ gras, plin de vervă sudică, mirosind a usturoi
şi a garoafe, un fel de împerechere între Don Quijote şi Sancho, îşi
revărsa sentimentele pline de căldură; nu mai contenea arătîndu-
şi devotamentul, strîngea mîinile celorlalţi în mîinile lui umede,
sărută zgomotos palmele Annettei, rotunjindu-şi spinarea, îl lăuda
pe Timon pe un ton emfatic, extatic, cu ochii aproape înlăcrimaţi.
La masă amesteca aluziile erotice cu cele mistice. Era un
şantajist. Un ziarist escroc. Nu se putea şti pînă la ce grad
ticăloşia era amestecată la el cu sinceritatea. Nici el nu-şi dădea
bine seama. Căci, printr-un fel de hotărîre divină, sufletul nobil şi
ticălosul se amestecaseră într-însul pentru toată viaţa. Aveau să
se descurce numai la judecata de apoi. Pînă atunci, gazda şi
rivalii lui de faţă îi foloseau bucuros talentele; mai ales că era
primejdios să refuzi a le folosi. Toată adunarea nu era prea
liniştitoare. Dar o petrecere de felul acesta însemna pentru toţi un
fel de armistiţiu. Un bărbat trebuie doar să mai stea din cînd în
cînd în tovărăşia altor bărbaţi, chiar dacă-i sînt duşmani, să
împărtăşească cu ci aventurile şi isprăvile amoroase. Însăşi
rivalitatea lor nu era oare, la urma urmei, principalul scop al vieţii
lor?
Şi le plăcea să se regăsească pentru cîteva ceasuri în jurul
unei mese, cu armele puse la o parte, să se privească pe deasupra
umerilor goi ai femeilor, fără să neglijeze nici cuprinsul rochiilor,
nici cuprinsul farfuriilor (în afară de dispepticul rege american al
metalelor, pentru care nici vinul, nici femeile nu păreau că există
şi care îşi urma regimul, sugînd migălos un ou moale şi bînd apă
minerală).
Nu vom descrie femeile. Făceau parte din ospăţ, şi meniul nu
ne interesează. Erau frumoase ori urîte, dar toate alese pe
sprinceană. Nu erau toate tinere, dar toate puteau aţîţa pofta. Şi
nici nu se vindeau toate. Multe aveau o profesie, erau actriţe sau
scriitoare. Dar toate aveau vocaţie. Fetiţa din Ancona era
trufandaua mesei, în mediul acela, Annette părea nelalocul ei. Şi
chiar Timon păru că se simte oarecum stingherit. Acum regreta c-
o adusese.
Dar ea ştiu să rezolve situaţia. Mîndră şi amabilă, făcu
onorurile mesei. S-ar fi spus că era casa ei. Şi Timon o lăsă să
facă ce-i place. Şedea în faţa lui, între bătrînul cu faţa încreţită,
care părea foarte preocupat de sănătatea sa şi îi vorbea despre
nepoţei, despre opere filantropice, despre leagăne de copii (s-ar fi
spus că e un fel de sfînt) şi între băiatul acela frumos, care nu se
ferea să şoptească la urechea vecinei lui că bătrînul de treabă e
un bătrîn crocodil. Îi povesti cu voioşie nişte aventuri pe care le
trăise deghizat în Arabia şi în India. Se arăta grozav de cunoscător
în rochii, farduri şi creme de frumuseţe. Dar vecinii ci n-o puteau
împiedica pe Annette să supravegheze şi restul mesei. Fără să se
observe, Annette orînduia şi serviciul şi mersul convorbirilor.
Servitorii nu avuseseră nevoie decît de cîteva minute ca să asculte
de privirile ei. Şi lucrul cel mai curios era că şi mesenii îi
adoptaseră tonul, fără ca ea să fi părut că-l impune. Desigur,
convorbirea era departe de a se păstra la un ton academic.
Annette prea era franţuzoaică pentru a nu şti ce drepturi are o
adunare liberă şi chiar să le considere ca pe nişte drepturi ale ei,
fiindcă făcea şi ea parte din adunare. Ştia să povestească liniştit,
fără să stăruie, cu glasul ei cald şi timbrat, cîte o poveste cu tîlc.
Şi mulţi dintre oamenii care o ascultau aveau destulă agilitate
spirituală ca să-i preţuiască măsura în cuvinte, cu toată
îndrăzneala povestirii. În taină, Timon se simţea măgulit de
succesul invitatei sale, succes pe care nu-l prevăzuse. O vedea
sub o lumină nouă. O preţuia ca un cunoscător pe „cinstita
doamnă”, care, fără să întreacă măsura, îşi folosea cu atîta
dibăcie glasul, dar totodată şi dinţii. Căci o vedea că nu
dispreţuieşte de loc cele ce se serveau la masă. Se arăta pricepută
la toate luptele şi ştia să-şi păstreze în toate cumpătul. Lucrul cel
mai frumos era că, fără sforţări prea mari, ştia să-i facă şi pe
ceilalţi să şi-l păstreze.
Dar, oricum, nu pentru asta veniseră! Şi în cele din urmă,
cînd se ridicară de la masă, Timon o luă la o parte pe Annette şi,
purtîndu-se cu un respect pe care nu i-l mai arătase înainte,
făcîndu-i cîteva complimente aspre, care totuşi o măguliră – care
femeie nu se simte măgulită cînd primeşte un compliment? — o
pofti să se lipsească de restul petrecerii, care va fi poate prea
zgomotoasă, şi să se odihnească în apartamentul ce-i fusese
pregătit. Annette pricepu prea bine că o sfătuieşte să le lase calea
liberă. Şi Timon stărui cam mult asupra dreptului la odihnă, pe
care vîrsta i-l dădea Annettei, după o călătorie obositoare. Dar
dincolo de greoaia lui lipsă de galanterie, ea citea un interes
afectuos şi chiar un fel de respect, cu care Timon n-o obişnuise
înainte. Simţea în privirea lui că încearcă s-o ferească de
primejdia celor ce s-ar putea întîmpla, de incidentele în mijlocul
cărora prezenţa ci n-ar fi fost potrivită. Îi era recunoscătoare. Cu
atît mai mult cu cît primul gînd al lui Timon, atunci cînd o
adusese aici, fusese să-i impună această jignire. Desigur, mai era
fetiţa aceea asupra căreia îşi făgăduise să vegheze. Dar (să nu
exagerăm cu naivitatea!) ea îşi dădea scama că ar fi avut un rol
ridicol. Nimeni nu venea aici ca să păzească virtutea
domnişoarelor. Şi nu putea ca tocmai în clipa cînd Timon, dîndu-
se bătut, părea a-i spune: „Iartă-mă, locul tău nu e aici. Tu ai
avut dreptate”, ea să-i răspundă: „Rămîn să salvez virtutea…”
Virtutea cui? A oiţelor acelora? După asta, n-ar mai fi avut decît
să ceară şi un grad în Armata Salvării1. Rîse şi spuse veselă:
 — Mulţumesc, patroane, că m-ai eliberat de gardă! Îţi trec
parola.
— Care e parola?
— Cu capul limpede.
— Limpede la cap. Da, cuvîntul acesta ţi se potriveşte. Du-te
de te culcă, clar de lună!
Se despărţiră prieteneşte. Înainte de a ieşi din salon, Annette
îşi căută din ochi protejata, ca să-şi împace conştiinţa. O zări într-
un grup. Rîdea, fuma, era cam aţîţată (două degete de băutură îi
suciseră capul). Nu luă de loc în seamă plecarea Annettei.
În prag Annette se întîlni cu bătrînul american, care nu se
arătă nici el mai doritor decît dînsa să vadă
===================
1 Organizaţie religioasă şi filantropică, cu caracter
reacţionar, care activează îndeosebi în Anglia şi in S.U.A.

urmările petrecerii şi care, ca şi ea, se ducea virtuos să se

odihnească. El îi făcu un semn de înţelegere şi clipi din ochi
aprobator. Annette urcă la primul etaj, în camera ei, aşezată la
capătul unei aripi mai liniştite a casei. Ferestrele dădeau spre
parcul cel mare. Se simţea obosită şi îi făcu plăcere cînd îşi
întinse „clarul de lună” (rîdea ia gîndul acesta) pe cearşafurile
curate. Nu se simţea nemulţumită de cele petrecute în timpul
serii. La vîrsta ei o scosese destul de bine la capăt, într-o situaţie
care nu fusese lipsită de primejdii. „La vîrsta ei!” Tocmai vîrsta o
ajutase s-o scoată la capăt. Dar cum se va sfîrşi treaba asta
pentru ceilalţi? Ca de obicei, cei care vor pierde vor cîştiga! „Ei
asta! proastă sînt că mă mai gîndesc.” Luă fără să mai aleagă un
volum frumos legat, dintr-o mică bibliotecă cu geamuri, aşezată
lîngă pat, şi încercă să-şi treacă timpul citind. Citi cîtăva vreme,
rămase pierdută pe gînduri şi adormi cu degetul pe pagină.
Trecu un ceas, trecură două poate, fără ca Annette să fi făcut
vreo mişcare. Cînd se desprinse din somn (era încă în toiul nopţii
– o noapte de vară limpede, fără lună) simţi parcă o chemare
îndepărtată şi o remuşcare. Patul moale o înghiţea, îi spunea: „Nu
te mişca! Rămîi I” Dar o nelinişte nelămurită urca în ea. Se
rezemă într-un cot. Frămîntarea nu venea numai dinăuntru. Se
auzeau zgomote în noapte, se vedeau licăriri nedesluşite. Ciuli
urechile. Nu avu nevoie de multă vreme ca să priceapă: „Nu mai
au capul limpede!” Ridică din umeri şi se culcă la loc. Totuşi, se
întreceau cu gluma! Se auzeau urlete şi un concert de lătrături.
Se sculă, deschise fereastra. Camera era aşezată în colţul aripii
stingi a casei, într-un fel de intrînd. În dreapta, masa clădirii
principale, prea apropiată, acoperea vederea spre grădină. Zărea
în vîrful perdelei de pomi numai reflexele unor licăriri ce alergau.
Şi răsuna o fanfară de vînătoare, amestecată cu lătrături din ce în
ce mai tari. Nişte strigăte ascuţite. Se îmbrăcă în grabă, ieşi din
camera şi căută pe coridor o fereastră, de unde sa poată vedea ce
se petrece. Lîngă scara principală, găsi o uşă care dădea într-un
balcon din faţă. Privi şi! se păru că visează.
Cîţiva valeţi de vînătoare, cu torţe în mîini. Nişte cîini, care
urlau ţinuţi în zgardă şi săreau pe loc. Iar pe peluză fugeau femei
goale. Era vînătoarea Dianei1. Dar aici Diana era vînatul. Şi dintr-
un boschet, în mijlocul rîsetelor şi sunetului de fanfare, ieşiră
patru vînători în jachete roşii, care purtau pe umeri – legată cu
mîinile şi picioarele de o prăjină, asemenea unei căprioare – o
nimfă goală, cu capul atîrnînd în jos. Ca să fim drepţi, ca nu
striga în stilul zeilor; era o fată robustă, ca dintr-un tablou de
Jordaens, care făcea spume la gură de furie, înăbuşindu-se.
Cercul privitorilor voioşi se ţineau de şale şi răspundeau cu nişte
vorbe, nici ele prea înaripate.
Primul sentiment al Annettei cînd văzu din balcon vînătoarea
nocturnă fu acesta: „Idioţii! Iată ce au născocit! Lepădăturile astea
îşi închipuie că se joacă de-a Borgia2! Creiere grosolane, aprinse
de amintirile romanelor în fascicole! Poezia lor au luat-o din
Dumas-tatăl3 şi din Octave Feuillet4. Tare sînt caraghioşi! Sînt
ultimii romantici din Turnul Nesle5”.
Dar dispreţul nu avu răgazul să se schimbe în milă pentru
nerozia lor. Văzu o altă victimă adusă la marginea peluzei.
Aceasta lua Turnul Nesle în serios. Era mica naiadă de pe malul
Adriaticii, care, moartă de spaimă, îşi acoperea obrazul cu mîinile,
expunîndu-şi goliciunea fină şi plăpîndă. Annette îşi dădea bine
seama că jocul acesta crud va rămîne un simplu joc, că haita
lătrătoare nu va fi slobozită şi că, de pe urma vînătorii Dibaci,
nimfele se vor alege numai cu teama; (ruşinea şi teama nu cădeau
în cumpănă; erau plătite). Totuşi, era prea
==========================
 1 Zeiţa vînătorii, în mitologia antică.
2 Familie de nobili italieni (sec. al XV-lea), renumită prin
cruzimea şi fărădelegile ei.
3 Scriitor francez (1762-1806).
4 Scriitor francez (1821-1890).
5 Titlul unei drame romantice de Alexandre Dumas-tatăl şi
Frédéric Gaillardet (1808-1882).

mult pentru sărmana fetiţă, ghem uită de spaimă, gata sa se

prăbuşească, înconjurată de cîinii care se repezeau şi de corul
brutal al bărbaţilor aprinşi de băutură. Annette tresări de mînie
and îl văzu pe Timon punîndu-şi mîna lată pe şezutul grăsuţ al
figurinei de Saxa şi strigîndu-i în ureche:
— Fugi! Dacă vrei să-ţi scapi dosul de colţul cîinilor mei.
Annette nu-şi îngădui nici o clipă de gîndire. Alergă în josul
scării fără să-şi dea scama că era desculţă. Ieşi pe terasa unde
erau strînşi invitaţii, tocmai în clipa cînd mititica, înspăimîntată,
zbura în salturi deznădăjduite de-a lungul peluzei, în mijlocul
aclamaţiilor scoase de privitorii încîntaţi. Iar Timon, ţinîndu-şi
cîinele de zgardă, aştepta clipa potrivită ca să-i dea drumul.
Annette cunoştea cîinele, ştia că nu e de loc primejdios. Era un
căţelandru nebun, care răsturna totul în cale, fără să fie
nicidecum rău. Dar căprioara care fugea nu ştia asta. Annette îşi
croi violent drumul printre invitaţii miraţi şi, repezindu-se la
Timon, îl apucă de reverele fracului:
— De ajuns! Timon, eşti beat!
Timon roti nişte ochi furioşi şi, dînd drumul cîinelui, care
porni în urmărirea prăzii, o pocni pe Annette cu pumnul peste
gură. Primind lovitura, ea se dădu înapoi, dar îl înfruntă, spunînd
în mijlocul tăcerii care se lăsase deodată:
— Vinul te face laş.
Îi sîngerau buzele. Timon ridicase din nou pumnul lui
cumplit. Dar îi văzu gura. Lăsă pumnul să-i cadă înapoi. Şi din
spatele lui, venit în patru salturi mari, băiatul frumos de la
Intelligence Service îi prinse pumnul ca într-un cleşte. Timon
rămase mut şi împietrit. Pe peluză, fata ţipă după ajutor. Dulăul o
ajunsese din urmă şi punîndu-i labele pe umeri, o trîntise la
pămînt, rostogolind-o, ghemuind-o; acum sărea vesel împrejurul
ei, scoţîndu-şi limba şi lătrînd. După ce aruncă o ultimă privire de
sfidare lui Timon, Annette îi întoarse spatele şi alergă spre copilul
trîntit la pămînt. Nu-i fu greu să-l scape: cîinele o lăsă să facă ce
vrea, sărind fericit în jurul ei şi aşteptînd mîngîieri. Dar nu-i fu
uşor s-o liniştească pe fata speriată. Se credea moartă. Annette o
ridică cu greu şi, înfăşurînd-o cum putu în pelerina ei, strîngînd-o
lîngă ea – erau amîndouă goale sau pe jumătate goale – o duse
înapoi spre casa pe fata care mai tremura încă. Pe terasă nu mai
era aproape nimeni. Timon dăduse ordine şi plecase. Rămăseseră
numai cîţiva servitori, dintre cei care purtau torţe. Se grăbiră să le
deschidă drumul. În hol mai erau cîţiva curioşi, care priveau de la
distanţă la ciudata întoarcere a Junonei. Ea, cu gura însîngerată,
cu capul sus, nici nu binevoi să le observe prezenţa. O sprijinea
pe fata ghemuită sub aripa ei. Un servitor bătrîn şi foarte demn,
care părea că nu se mai miră de nimic, le întovărăşi cu un aer
respectuos, în ascensor, pană în camera Annettei.
Annette, pe care micuţa o imploră să n-o părăsească, o culcă
cu ea în pat. Şi de-abia atunci îşi dădu seama că era rănită la
gură, după urmele roşii pe care le lăsă pe fruntea fetei, cînd o
sărută. Spălă rana, o privi cu luare-aminte: un dinte sănătos, un
canin, era rupt. Era o rană de război. Avusese noroc că scăpase
cu ceilalţi dinţi întregi. Dar duşmanul fugise. Ea se culcă pe
cîmpul de luptă. Se lungi lîngă fata care, după ce plînsese multă
vreme, căzu într-un somn frămîntat. Annette nu dormi nici o
clipă. O durea grozav faţa şi simţea în ochi nişte înţepături
fierbinţi. Avu toată vremea să-şi rumege planul pentru a doua zi.
A doua zi începuse. Se iveau zorile. Annette se sculă înainte
de şase, se spălă şi se îmbrăcă, sună, dădu ordine, se pregăti,
apoi îşi trezi tovarăşa de pat, care, somnoroasă, cădea mereu cu
capul înapoi pe pernă:
— Hopa sus! Ai să dormi în automobil…
Aproape că trebui s-o îmbrace. Annette o trase după ea. În
faţa uşii, găsiră automobilul cel mare al lui Timon. Annette vorbea
şi se purta ca o stăpînă. Şi, fie că tonul ei impunea respect, fie,
mai curînd, că Timon dăduse ordinele trebuitoare, ascultau de ea
ca şi cum ar fi fost cu adevărat stăpînă. Fata adormi aproape
numaidecît, ameţită de spaima şi de vinul din timpul nopţii.
Annette îi potrivi capul pe pernă. Şi cu ochii osteniţi privi, cu
gîndul aiurea, cum alunecau ca într-un film drumul alb între
garduri, cîmpurile, oraşele, fumurile – şi toate luptele ei cu viaţa.
Îşi lăsă protejata, care în sfîrşit se trezise, la locuinţa ei din Paris.
Şi se întoarse acasă să afle o odihnă binemeritată.
Somnul ei greu fu întrerupt de scurte luminişuri în care, prin
zumzetul mîniei, se ivea mereu conştiinţa limpede a unui singur
gînd hotărît: „S-a sfîrşit cu Timon!” Şi totuşi nu fu deloc mixată
atunci cînd, aproape de căderea nopţii, tocmai cînd aţipise mai
liniştită, fu trezită din toropeală de ţiuitul soneriei. N-avu nici o
îndoială în privinţa vizitatorului. Şi ridicîndu-se să deschidă,! se
păru foarte firesc să vadă în prag silueta voinică a lui Timon. Nici
unul dintre ei nu spuse vreun cuvînt de salut. Ea făcu un gest,
care însemna: „Intră T şi trecu înainte. El o urmă, strecurîndu-se
prin coridorul strîmt. Din cîteva mişcări Annette strînse patul.
Dar nici nu se uită în oglindă. Îşi privi doar rochia de casă, arătă
un scaun lui Timon, se aşeză în fotoliul de lîngă fereastră şi
aşteptă, fără să spună un cuvînt. Faţa lui Timon nu-i trăda nici
un gînd. Era posomorit, cu sprîncenele încruntate. Ştia ce vrea să
spună. Nu avea de gînd să se scuze. Dar întîlni ochii senini şi cînd
văzu gura umflată, uită ce voise să spună. Nu mai vedea decît
gura aceea. Şi, ca să deschidă vorba, o întrebă stîngaci de
sănătate. Ea spuse cu răceală: „Bine”, fără a se osteni să mai
adauge ceva. Şi după cîteva clipe, în timpul cărora se priviseră,
văzînd că Timon avea ochii aţintiţi mereu asupra rănii, îi spuse:
— Ai făcut o treabă bună! Eşti mulţumit?
Şi-i arătă dintele spart.
Timon strînse furios pumnii şi se înjură singur:
— Ticălosule!…
Annette îl privea fix. El spuse:
— Înjură-mă!
Annette răspunse cu dispreţ:
— Nu-i nevoie. Te însărcinezi dumneata cu asta şi pentru
mine.
— Ce pot face? Să-ţi plătesc dintele? Nu-i de ajuns Dacă
vreunul din dinţii mei de cîine ar putea să-l înlocuiască.
— Nu, făcu Annette, să nu mai vorbim de cîini!
Timon se frămîntă, neştiind ce să spună.
— Dar ce vrei? O despăgubire?
— Pentru început ai face bine să-mi ceri iertare.
Să ceară iertare nu intra în obiceiurile lui Timon. Îi striveşti
pe ceilalţi, sau eşti strivit. Iertarea pe care o ceri, sau pe care o
dai, n-are nici un rost: e pierdere de vreme.
 I s-ar fi părut mai firesc ca Annette să-i scoată un dinte. Ea îl
văzu şovăind şi spuse:
— Dar să n-o faci, dacă nu te-ai gîndit singur! Nu ţin la asta!
Şi prefer să te previn că nu mi-ar schimba cu nimic hotărîrea!
— Ce hotărîre?
— Să nu mai am de-a face cu dumneata.
Timon îşi încreţi sprîncenele groase. După fruntea şi mîinile
lui care se crispau, se vedea că se dă în el o luptă. Apoi spuse:
— Nu pot să te silesc. Ah! dacă aş putea-o face… (şi mîinile
lui începură să se frămînte. Annette şi-l închipui sub chipul lui
Asurbanipal1 şi pe ea se văzu strivită de picioarele lui.) Dar dacă,
totuşi, te-aş ruga?
Fu pe cale să spună: „Cît vrei?” Dar instinctul îl sfătui să nu
vorbească în clipa aceea, pentru că ar fi fost cel mai sigur mijloc
de a strica totul. Spuse şi se miră singur auzindu-se:
— Dacă te-aş ruga, dacă…
De o clipă stătea şi privea piciorul gol al Annettei, pe
jumătate ieşit din papuc, pe care ea îl legăna, stînd picior peste
picior, mîndră şi cu gîndul aiurea. Şi mai înainte de-a fi avut
vreme să se gîndească, se aplecă şi-şi lipi buzele groase de el.
================
1 Rege al Asiriei (668-631 î.e.n.).

Nici Annette nu apucă să se mai gîndească. Nu-şi ascunse

scîrba. Îşi desprinse violent, cu mînie, piciorul de botul care-şi
îngăduia să se atingă de el, fie chiar în semn de respect. Şi,
smulgîndu-şi piciorul, îi zgîrie dureros buzele. Era furioasă. Şi el
de asemenea. Mîrîi:
— Prin urmare ţi-e tare scîrbă de mine?
Ea şuieră:
— Da!
Ah! cum i-ar mai fi plăcut să o sfărîme! Dar se stăpîni şi îşi
înclină, învins, capul mare:
— Iartă-mă!
La rîndul ei, Annette se văzu în chip de Asurbanipal. Ea era
aceea care strivea sub călcîie ţeasta rasă a regelui negru. Viziunea
ţinu o clipă. Dar î se păru că o şi făcuse. Degetele de la picioare îi
tresăriră de mulţumire. După aceea, spuse potolită:
— Cinste învingătorului! S-a sfîrşit cu vînătoarea. Haide,
Timon, să punem capăt poveştii ăsteia!
Ridicînd capul, Timon văzu gura Annettei (afurisita asta de
femeie îl înmărmurea), văzu rana care se lumina de un zîmbet
aspru. Totuşi, se refăcuse podul rupt. Păşi pe el.
— Să sfîrşim! Ai spus-o singură.
— N-am spus-o încă. Nu ţi-am spus condiţiile mele.
— Nu mai pleci, rosti el liniştit.
— Nici asta n-am spus.
— Ai vorbit de condiţii. Le primesc. Prin urmare, nu mai
pleci.
— O să rămîn, fie – spuse Annette ridicînd din umeri – pînă
ce se vor lichida afacerile în curs.
— Bine! făcu Timon. O să mai dureze.
Annettei îi părea rău de cuvintele ei neprevăzătoare. Timon îşi
dădu seama şi se arătă generos:
— Nu vreau să te ţin fără voia ta. Dacă după scena de ieri
seara îţi vine greu să mă rabzi pe lîngă tine, părăseşte-mă! Am
nevoie de tine, eşti pentru mine mult mai mult decît o secretară,
eşti un frîu. Dar ştiu că nu e plăcut să fii frîul unui animal de
felul meu. O recunosc. Ai tot dreptul să-mi spui: „Destul! Eşti
liberă. Nu sînt demn de tine.
Annette se simţi mişcată. Spuse:
— Rămîn. Cu atît mai rău pentru tine, Timon! Şi cu atît mai
rău pentru noi amîndoi! Va trebui să se rupă sau frîu! sau dinţii.
— Data viitoare caută să mi-i rupi mie.

În aparenţă nimic nu se schimbă în situaţia Annettei la ziar.

Ea îşi reluă locul la măsuţă, lîngă biroul lui Timon. Dar nu dură
mult şi toţi observară schimbarea de ton şi purtarea respectuoasă
a şefului. Nu mai e nevoie să spunem că se vorbise destul pe
socoteala gurii rănite a Annettei şi se răspîndiseră zvonuri
năstruşnice despre noaptea petrecută la castel. Zvonurile se
băteau cap în cap. Dar un fapt era sigur: că, în toată treaba asta,
ultimul cuvînt fusese al femeii. Ce mai şireată! Şi cum ştiuse să-şi
ascundă ţelurile! îşi păstra locul, simula aceeaşi grabă atentă de
a executa ordinele patronului, nu-şi dădea niciodată părerea în
public, dacă el nu i-o cerea. Şi cînd mai era cineva de faţă, îi
spunea tot „dumneata”. Dar se ştia că între patru ochi îl tutuia şi
că avea cu el discuţii în care Timon se învăţase să asculte, fără s-
o întrerupă – lucrul cel mai greu pentru un despot ca el. Toţi se
răzbunau de puterea ei ascunsă (pentru care totuşi ar fi trebuit să
fie mulţumiţi, căci îl potolea pe Timon) prin glume grozav de
răutăcioase. Fără să le fi auzit, Annette cunoştea destul de bine
răutatea omenească pentru a-şi da seama de cîte se vorbeau pe
socoteala ei. Dar ajunsese la o stare de dispreţ binevoitor, care o
făcea nepăsătoare la toate bîrfelile. Timon preţuia destul de mult
şi această însuşire a ei: căci dispreţul lui era violent. Lucru ciudat
fu însă că, fără a căuta să se folosească de situaţia ei, Annette
prinse a se interesa de afacerile lui Timon.
De afacerile sau de interesul lui Timon? (În vremurile clasice,
s-ar fi spus pompos: „gloria I”) Da, ea ar fi vrut ca puterea
aceasta, îngrămădită pe nimic, să-şi clădească, chiar pe nisipuri,
propria ei piramida. Ar fi vrut să folosească în acest scop trecerea
de care se bucura pentru moment pe lîngă el (pentru cîtă vreme?).
Îşi făcuse în taină un plan de drum şi căuta să-l îndrepte şi pe
Timon pe acest drum. Trăind în mijlocul tuturor uneltirilor pe
care! e născoceau jefuitorii, şefii de bandă din industrie şi afaceri,
începuse să se descurce în problemele politice. Şi instinctul ei o
mîna, încă fără să ştie de ce, spre partidele care căutau să asigure
apărarea şi revanşa celor asupriţi. Uniunea Sovietică, atît de
calomniată, atît de greşit înfăţişată de povestirile copilăreşti ale
unor turişti ignoranţi, care o străbăteau şi o zugrăveau în
cincisprezece zile, cum şi de născocirile otrăvite al e mincinoşilor
de profesie din presa duşmană, Uniunea Sovietică rămînea o
enigmă pentru Annette – dar o enigmă care o atrăgea. Simţea prea
bine că numai acolo se afla contraponderea necesară împotriva
masei strivitoare a reacţiunii, care încovoia spinarea Apusului. Şi
fără a avea încă vreun scop bine cumpănit, încerca să atragă de
partea aceasta a cîntarului greutatea hotărîtoare a lui Timon.
Oare el îşi dădea seama? Se prea poate. Poate că citea mai bine
chiar decît Annette în bîjbîielile gîndirii ei, poate că ştia unde o va
duce panta aceasta. Dar nefiind grăbit să o împingă pe o
asemenea calc, se prefăcea că nu înţelege. Îi spunea batjocoritor:
— Te joci de-a dresorul, cocoţat pe gîtul elefantului. Vrei să-l
dresezi. Dar! a ce să-l dresezi? Ştii măcar de ce? Să mă înveţi să
mă plimb pe străzi, ca să mă aplaude mulţimea idioţilor? S-a
făcut, sînt sătul de asta. Să ajung pavăza cetăţii? Care cetate? Un
om ca mine nu are patrie. Să clădesc? Ce să clădesc? Un arc de
triumf ca să trec dedesubt, cum a făcut piticul acela de Napoleon?
Tot ce poţi să clădeşti sînt numai morminte. N-am nevoie de
morminte ca să mă închid în ele. Am nevoie de spaţiu, ca să mă
mişc cît mai sînt în viaţă. O iau la dreapta, o iau! a stînga prin
pădure şi nimicesc tot ce mă stinghereşte. Apleacă-ţi capul!
Fereşte-te!
— Chiar dacă eşti făcut numai ca să nimiceşti, Timon, măcar
să ştii să nimiceşti! Nu nimici la întîmplare! Fă o spărtură! Du-te
pînă la capăt! Pe cînd tu stai şi loveşti cu picioarele pe loc.
Hotărăşte-te. Treci înainte!
— În ce parte vine înainte?
— O ştii mai bine ca mine. Nu te preface că nu înţelegi! Vezi
prea bine că s-a pornit o luptă mare. Tu pentru cine eşti?
— Pentru mine.
— Asta nu înseamnă mare lucru! Fă măcar eul să-ţi fie
întreg! Să fie nu, ori să fie da, dar să nu fie numai pe jumătate!
— Jocul e joc. Culoarea se schimbă după noroc.
— Eu îmi joc culoarea mea. Dacă aş fi aşezată ca tine la masa
de joc, pe asta aş juca-o.
— Da, te văd prea bine stînd în faţa mesei de Ia Monaco, cu
nările strînse. Ţi-ai juca şi cămaşa.
— Nu joc niciodată. Căci mă cunosc. Nu mi-aş juca numai
cămaşa. Mi-aş juca viaţa.
— Aşa se şi întîmplă, draga mea. Nu-ţi dai seama. Alături de
mine, îţi joci viaţa sau o să ţi-o joci. Eşti supravegheată.
— Mi-am jucat de multe ori viaţa. Nu-i nimic! Sînt totdeauna
sigură că voi cîştiga.
— Aşa sînt toţi jucătorii!
— Nu eşti şi tu jucător? Chiar acum ai spus-o.
— Tu nu-ţi joci decît viaţa ta. Poţi s-o joci. E a ta.
— Dar tu al cui eşti?
— Eu nu joc singur. În orice partidă trebuie să ţii seama nu
numai de adversar – (asta e plăcut!) – dar şi de parteneri. Joci
partida alături de ei.
— Şi asta numeşti tu a fi liber să umbli încoace şi încolo prin
pădure?
— Asta numesc eu pădure!
— Sfărîm-o!
— Vorbeşti ca o femeie. Nu pot decît să-mi croiesc un loc. Dar
pădurea acoperă întreaga lume. Ne stăpîneşte. Şi ce-mi pasă?
 — Mie îmi pasă. Dacă m-ar stăpîni, i-aş da foc.
— Ai arde împreună cu ea…
— Numai să ardă ea!
— Şi apoi trăiască revoluţia! Vrei un bilet pentru Moscova?
Pădurea roşie arde bine… Nu spun că n-au dreptate! Se zice că
pămîntul e mai rodnic după ce a ars. Dar pe pămîntul e mai
rodnic după ce a ars. Dar pe pămîntul acela eu n-o să mai fiu. Mă
aflu pe acesta. Şi o să rămîn pe el.
Nu, nu era uşor să-l faci să iasă din hăţişul social al vechii
lumi. Avea destul de lucru încercînd să-şi taie partea lui. Şi partea
lui era destul de mare. Dar nu şi-o putea dobîndi decît lăsîndu-le
şi celorlalţi piraţi de seamă partea lor (îmi dai şi-ţi dau). Chiar
lupta lor îi lega. Încrucişau săbiile.
Annette află atunci că poţi să fii unul dintre stăpînii lumii şi
să rămîi mai puţin liber decît ce! care nu are nimic. Numai cu
condiţia ca ace! care n-are nimic să aibă un suflet, sau (e acelaşi
lucru) să creadă ca are. Dar oamenii aceştia sînt rari. Cei mai
mulţi n-au suflet, sau (e acelaşi lucru) nu-şi dau seama că au.
Annette era stăpînită de sufletul ei (aşa cum se spune de o femeie
că e stăpînită de soţul ei). Nu pentru că ar fi crezut în
supravieţuire, într-o asigurare pentru dincolo de moarte. Cînd ai
cu adevărat un suflet, nu te gîndeşti la el cu zgîrcenia unui
proprietar care se agaţă de banul lui şi tremură mereu să nu! se
fure. „Nu eu îmi stăpînesc sufletul. Sufletul meu mă stăpîneşte pe
mine.” Timon ar fi putut să-i răspundă: „Prin urmare, nici tu nu
eşti liberă!” „E adevărat. Dar cine e liber? Sîntem cu toţii nişte
figuri de şah. Şi cine joacă cu noi?”
Dar nu toate figurile de şah au aceeaşi valoare. Pe tabla de
şah, pe care Timon era turnul, Annette era regina. Ea înrîurea
partida. Faptul că minotaurul căpăta trăsături omeneşti alături de
ea, că se arăta în stare, din cînd în cînd, de cîte un gest generos,
îşi avea însemnătatea lui. Desigur că avusese şi mai înainte
asemenea gesturi. Îşi acorda din cînd în cînd luxul acesta. Dar le
socotea ca pe o boală şi le trata cu chinină, cu cinism. În el era şi
stofă de tîlhar, şi stofă de erou. Şi nu puteai şti care din doi era
ce! adevărat. Căci, de la o clipă la alta, părea în stare să-şi
întoarcă mantaua. În general, pînă la domnia Annettei, îşi arătase
mai bucuros faţa de tîlhar. Annette ştiu să-l silească să-şi
folosească şi cealaltă faţă. Fără mare osteneală, obţinu de la el un
sprijin puternic pentru numeroase opere de interes public, nu atît
filantropice (n-avea încredere în ele), cît profesionale, educative,
înlesnind dezvoltarea activităţii pentru grupe şi indivizi. Pentru
cazurile de ajutor individual, îi lăsa mîna liberă Annettei. Ea ţinea
totuşi un registru ordonat al cheltuielilor. Timon abia dacă arunca
o privire înăuntru. Şi Annette ştia că nu trebuie să-l plictisească
cu aceste lucruri. Una dintre cele dintîi făpturi care se folosiseră
de acest ajutor fusese căprioara de pe malurile Adriaticei. O
trimiseseră înapoi în oraşul ei din sudul Franţei. Acum era
măritată acolo şi îşi alăpta un ied mic, care aţipea la sînul ei, şi
poate că tresărea auzind cum latră cîinii în fundul pădurii.
Dar cel mai mare serviciu pe care i-l aduse Annette lui Timon
fusese acela că-i ordonase activitatea, că nu lăsase nimic! a voia
întîmplării, că-l silise sa urmărească un ţel şi, după atingerea
acestuia, să urmărească altul mai depărtat, fără să îngăduie
altora să adune prada în locul lui şi fără ca el să-şi piardă vremea
cu fleacuri. Şi fireşte că-l călăuzise pe drumul ei, care, după ce
fusese ales instinctiv, ajungea din lună în lună să fie mai dominat
de raţiune: îl îndrepta spre o mişcare socială internaţională,
organizată în jurul acestui nucleu al ciclonului: Uniunea
Sovietică. În cîteva luni, urmările deveniră atît de vădite, încît
partenerii de afaceri ai! ui Timon fură cuprinşi de nelinişte. Şi nu
le trebui multă vreme ca să-şi dea seama de cauza schimbării.
Annette primi propuneri ciudate din partea unor oameni care
aveau interes să controleze planurile tainice ale lui Timon şi să-i
aţîţe viciile. Căci ei nu se amăgeau şi-şi dădeau seama cu cîtă
plăcere aliatul şi asociatul lor le-ar suci gîtul, dacă ar putea. Şi se
temeau de inteligenţa lui. Era folositor pentru ei ca Timon să-şi
cheltuiască pe drum jumătate din energie. Îi dădură să înţeleagă
Annettei, cu cuvinte învăluite, că s-ar arăta recunoscători dacă ar
avea ea grijă să se întîmple aşa. Dar ironia îngheţată cu care
Annette le răspunse le tăie orice chef să mai stăruie. Timon rîse
grozav cînd află. Şi în ochii lui de elefant se aprinse o lucire
răzbunătoare. Annette se folosi de duşmănia lui, ca să-l împingă
şi mai mult pe calea aleasă. Şi în furia lui, Timon le suflă de sub
nas rivalilor o afacere grozavă, de care aceştia se credeau siguri.
— Devii primejdioasă, îi spuse Timon Annettei. Au să te
răpească, pentru a-ţi birui virtutea. Va trebui să mă însor cu tine,
ca să te pot păstra.
— Ar fi cel mai bun mijloc să mă pierzi, răspunse ea. Lasă
astea, Timon!
 — A! Nu ţin la asta! zeflemisi el. Dar poţi fi sigura că nu vor
da înapoi dinaintea nici unui mijloc ca să te răpună. Dacă am fi la
Chicago (şi pînă în zece ani acolo o să ajungem), aşa s-ar fi
întîmplat pînă acum.
Ea nu-i spuse că puţin lipsise să se şi întîmple. De curînd
primise o cutie de curmale din San-Francisco. Trimiţătorul era
necunoscut. Fructele erau atît de frumoase, încît fu cît pe ce să le
mănînce. Dar o opri o bănuială. Le duse la un laborator de analize
al unei bacteriologe poloneze, care publica articole la ziarul lui
Timon. Analiza dovedi că fructele cuprindeau daturină. Annette
aruncase cutia, fără să-i pomenească nimic lui Timon. Mai sosise
şi o cutie cu caviar din Turcia, pe care nici nu se mai ostenise să-l
analizeze. Apoi pachetele încetară de a mai sosi. Mirosiseră că
Annette a prins de veste, iar ea pîndea acum din ce colţ s-ar putea
ivi primejdia. Pîndea şi Timon, fără să i-o spună. Nici unul dintre
ei nu socotea necesar să-l neliniştească pe celălalt. Dac atenţia le
era trează, şi primejdia care-L pîndea pe amîndoi, sarcina tainică
pe care şi-o luase fiecare să-şi apere tovarăşul îi apropia pe unul
de celălalt.
Într-o călătorie pe care o făcură împreună, cu automobilul,
într-o seară, la ieşirea dintr-un hotel din Vosgi, unde cinaseră,
şoferul lui Timon, om de încredere, pe care-l avea de mai mulţi
ani, fu cuprins de o boală bruscă şi violentă. Nu mai era nevoie să
cerceteze cauzele. Nu le mai rămînea decît să-l lase pe mîinile
doctorului. Şi pentru că Timon trebuia să se întoarcă cu orice preţ
la Paris, se ivi pe moment un alt şofer, gata să-l înlocuiască pe cel
bolnav. Dar Timon îl privi bănuitor, şi refuză. Apoi se apucă să
cerceteze migălos maşina. Văzu că lipsea un şurub foarte
însemnat. Plătind un preţ care putea birui orice împotrivire, îşi
făcu rost de singurul automobil ce se găsea în sat. Şi plecă
împreună cu Annette pe alt drum decît cel prevăzut. Pe drum îşi
împărtăşiră păţaniile din ultimele luni. De atunci, Timon se bizui
numai pe Annette ca să se îngrijească de siguranţa plecărilor lor
tainice. O învăţă să şofeze, o învăţă chiar să conducă avionul, ca
să-l poată înlocui la nevoie.
În faţa ameninţărilor pe care le vedea îngrămădindu-se în
jurul lui, i se aprinse iar furia lui plebee. Răspunse atacînd.
Dădu, la rîndul lui, lovituri adversarilor. Dădu pe faţă cu bucurie
sălbatică uneltirile politico-financiare ale petrolistului regal, cum
îl numea el (în chipul cel mai elegant, căci îi mai spunea şi în alte
feluri) pe sir Henry din Batavia1. Astfel că, din zi în zi, se văzu mai
mult prins în lupta dusă împotriva întregii coaliţii antisovietice.
Totuşi, nu iubea comunismul. Dar îi ura şi îi dispreţuia pe
adversarii lui. Acum nu mai avea posibilitatea de a alege. Se
încinse o luptă pe viaţă şi pe moarte. Se simţea înconjurat de
spionii, de poliţiştii lor şi folosea
======================
1 Henry Deterding (1866-1939), proprietarul trustului
de petrol anglo-olandez Royal-Dutcb Sbell, care s-a născut în
Batavia (azi Djakarta).

şi el spionii şi poliţiştii lui. Cîteodată erau aceiaşi, la ultimii

cincisprezece ani, politica şi afacerismul s-au amestecat atît de
tare cu poliţia statelor şi a particularilor, încît toate aceste poliţii
au sfîrşit prin a face un singur trup. În amestecătura asta, nu mai
poţi să deosebeşti pe cel care porunceşte de cel căruia i se
porunceşte. Un şantaj reciproc le neutralizează de cele mai multe
ori mişcările. Şi ăsta e norocul! Nu vedem oare şi în ţara noastră
prefecţi de poliţie care lucrează pe cont propriu şi rezistă la toate
vijeliile, datorită dosarelor secrete folosite împotriva tuturor
oamenilor politici din toate partidele, de-a valma? Iar cei şantajaţi
îl ţin pe şantajist prins chiar de frînghia cu care el încearcă să-i
spînzure. Astfel că, între duşmani, se creează cele mai ciudate
pacte secrete. Dar acum, faptele acestea nu mai existau pentru
Timon. El rupsese „peticele de hîrtie”. Se aşezase în afară de
însăşi legea junglei. Trustul britanic, care-l întreţinea, renunţă la
ziarul lui. Timon îl trecu îndată în lagărul rival, lagărul marelui
trust american, care începu să-l finanţeze. Şi se porni să-şi sape
aliaţii din ajun. Dar lupta era pe viaţă şi pe moarte. Noii săi aliaţi
îl foloseau numai pentru scopurile lor. Era în primejdie să fie
strivit între cele două tabere. Străzile Parisului nu mai erau sigure
pentru el. Înjgheba o nouă întreprindere, un mare cartier
industrial, pe care voia să-l întoarcă împotriva hegemoniei anglo-
saxone în afaceri şi pentru care avea nevoie să plece în
străinătate.
Fură luni de muncă istovitoare, la care Annette lua parte
îndeaproape. Nu avea vreme să se sinchisească de perfidiile care
începeau s-o ţintească pe furiş în presă. Timon, care se arăta mai
susceptibil în cele ce o priveau decît ea însăşi, spumega de furie.
Şi avea destule mijloace ca să-i pună la locul lor pe spadasinii
presei. Dar Annette nu găsea de loc cu cale să-i prefere pe
spadasinii lui Timon celor ai duşmanului. Capuletti! Montecchi!1
Aceiaşi bandiţi.
=====================
1 Numele celor două familii vrăjmaşe din tragedia lui
Shakespeare Romeo şi Julietta.

— Timon, fă-mi plăcerea şi cruţă-mă de protecţia

spadasinilor tăi!
— Preferi să fii defăimată?
— Ei! Lasă-i să vorbească!
Ridica din umeri. Ce-i pasă de ceea ce se spunea pe socoteala
ei? Ba da, într-o singură privinţă se arăta simţitoare. Avea şi ea
călcîiul lui Ahile. O neliniştea ceea ce ar fi putut gîndi Marc
despre ea. Şi prin Marc, dispreţuita opinie publică îşi recîştiga
însemnătatea. Căci Marc putea auzi şi el bîrfelile. Trebuia să se
poarte cu băgare de seamă, ca să nu dea nici un fel de temei
bănuielilor că, de pe urma funcţiei la Timon, ar trage foloase
îndoielnice. Şi fiindcă n-ar fi suferit gîndul să-l înşele pe Marc, ea
refuza, chiar dacă Marc n-ar fi putut s-o afle – căci nu mai venea
de loc s-o vadă – toate darurile lui Timon, chiar pe cele care, în
sinea ei,! s-ar fi părut că pot fi primite în chip firesc şi pe drept.
De ce nu? Oare munca şi primejdiile prin care trecea nu plăteau
cu prisosinţă aceste daruri? îi părea mai ales rîu de toaletele pe
care le refuzase în cîteva rînduri. Cui putea să facă plăcere acest
refuz? Dacă ar fi fost singură în cauză, ar fi lăsat lumea să
bîrfească. Dar cînd! se întîmplă să primească o dată, o singură
dată, o rochie simplă, frumoasă, bine croită, care o ispitise, avu
nenorocul să-l întîlnească pe Marc. Şi cu ce priviri o măsurase din
cap pînă în picioare! Roşi toată. Se grăbi să se întoarcă acasă şi
să-şi scoată nenorocita de rochie, o vîrî în dulap şi n-o mai
îmbrăcă (cîteodată, întredeschidea dulapul şi o privea cu duioşie
şi necaz). Dar răul fusese săvîrşit. Fiul ei cel gelos nu putea uita.
Îi interzise deci cu hotărîre lui Timon să-i mai aducă alte daruri.
Se osîndi să-şi păstreze viaţa ei modestă şi apartamentul strîmt.
Îşi închipuia prea bine cu ce ochi inchizitori ar fi cercetat Marc
toate, dacă ar fi venit s-o vadă. Timon, căruia nu-i ascunsese
pricinile pentru care se lipsea de toate, deşi ar fi dorit să facă
altfel (i-ar fi plăcut să trăiască în oarecare confort: un trup de
cincizeci de ani preţuieşte ma! mult confortul decît unul tînăr), îşi
bătea joc de ea şi exclama:
— Dar ce naiba! mai uşor ţi-ar veni să-ţi înşeli soţul!
Ea îi răspunse pe acelaşi ton:
— Desigur. Se înţelege de la sine! Soţul ia ceea ce i se dă. Ce
dă dumnezeu poate să şi ia înapoi. Dar nici dumnezeu nu poate
să se desprindă de fiul lui. Fiul lui a ieşit din casa lui. Şi casa e şi
a fiului. Trebuie să-i dea socoteală. Şi eu trebuie să dau socoteală
de casa mea. Un soţ e doar un chiriaş. Proprietarul casei mele e
fiul meu.
— Mult se mai sinchiseşte de ea! Eu sînt intendentul, o pun
în valoare.
Annette îl măsură cu privirea pe Timon:
— Eu nu sînt o casă de închiriat. Nu te mai ocupa de casa
mea! Cheia o am eu şi o păstrez. Îţi mulţumesc. Dragă Timon; dar
să ne ocupăm mai bine de casa ta! Îmi plăteşti să ţi-o administrez.
Să nu ne pierdem vremea cu fleacuri!
După unele zile, uneori după nopţi de muncă înverşunată,
Timon îi spunea Annettei, atunci cînd o silea să se odihnească
puţin:
— Pînă la urmă o să mă faci să stimez omenirea.
Annette îi răspundea:
— Nu de stimă are nevoie. Ci de aer şi pîine. Caută sa n-o
striveşti prea tare! Voi ăştia sînteţi atît de grei, Timon, atît de grei!
Nu mai putem răsufla. La ce aveţi nevoie de atîta pămînt? La
cimitir e de ajuns o groapă.

Timon luase hotărîrea să-şi stabilească statul-major la

Bruxelles, de unde urma să facă dese călătorii în Germania, la
Londra şi în alte părţi. Annette primise, nu fără şovăială, să-l
întovărăşească. Timon renunţase la toată mîndria lui şi o rugase
să vină cu el. Annette îl mai văzuse în ceasuri grele (poate că
pentru el erau ceasuri bune), chinuit de o dorinţă întunecată de a
sfărîma totul, de a prăbuşi casa deasupra lui, ca să-i strivească şi
pe ceilalţi. Îi chinuiau oboseala, scîrba, amintirea unor nenorociri
personale, de care nu vorbea. O femeie se sinucisese, o actriţă din
Paris, frumoasă, în floarea vîrstei. El îşi pierduse minţile, cuprins
de dorinţa s-o aibă, o cumpărase, o luase într-o croazieră pe
iahtul său. Şi într-o zi, cînd jugul stăpînului! se păruse prea greu,
ea se înecase ca să scape. Bărbatul, care nu cunoştea mila, fusese
zguduit pînă în fundul sufletului. El, care trecuse pe lîngă atîtea
nenorociri, pe care le pricinuise fără să simtă nici o umbră de
remuşcare, purta întipărită în inimă această nenorocire de
neînţeles. Poate pentru că primise lovitura într-un ceas cînd se
simţea mai slab. Poate pentru că patima aceasta, pe care o
socotise o simplă aventură fără însemnătate, pătrunsese mai
adînc în sinea lui. Şi nu-i recunoscuse preţul fără de pereche
decît după ce o zdrobise. Se destăinuise doar Annettei. Li mai
făcuse şi alte destăinuiri, care arătau partea jalnică, partea cea
mai bună, partea omenească, ascunsă în sufletul ciclopului.
Devenindu-i confidentă, Annette îşi luase şi obligaţii. Îşi luase şi
drepturi. El i! e recunoştea, le socotea fireşti. Prevederea îi cerea
Annettei să nu abuzeze. Şi se ferea s-o facă. Dar îşi folosea
influenţa ca să îndrepte cu răbdare activitatea lui Timon în
direcţia socială pe care o socotea dreaptă. Oricît de discret încerca
Annette s-o facă, Timon tot îşi dădea seama. Dar îi plăcea s-o lase
să-şi urmeze calea. Calea aceasta nu mai era atît de departe de
gîndurile lui cele mai tainice. Îi lipsea numai să creadă îndeajuns,
ca să vrea. Şi nu-i displăcea faptul că Annette credea. Voinţa lui.
Aridă, fierbinte, azvîrlită fără ţel, se simţea reîmprospătată. Timon
putea prea bine să-i dăruiască aceasta mulţumire, prefăcîndu-se
a crede şi el. Şi încetul cu încetul se prinse în jocul lui. Deveni. În
fortăreaţa capitalistă, armata care trece! a inamic. Combătea
acum – fără a se osteni s-o mai ascundă – coaliţia imperialistă,
care, în lipsa intervenţiei, acum înfrînte, căuta să sugrume
Uniunea Sovietică prin blocada economică. Îi silea pe imperialişti
să spargă blocada, încheind cu U.R.S.S. Tranzacţii comerciale,
care nu erau de altfel dezinteresate: trăgea mari foloase de pe
urma lor. Iar rivalii lui îşi ieşeau din fire, nevoind să-i lase
privilegiul acestor tranzacţii. Erau siliţi să caute şi ei înţelegeri
economice cu această lume proletară, pe care ar fi voit s-o
zdrobească. Defecţiunile lor creau spărturi în coaliţie. Ura se
aduna împotriva lui. Voiau să-l zdrobească. El o ştia. Şi Annette
nu putea să-l părăsească tocmai în clipa aceasta, cînd el urma să
se arunce în mijlocul vîlvătăii, să-şi organizeze maşina de război,
cartelul oţelului, menit să sfărîme dominaţia atotputernicei maşini
anglo-saxone. Annette era singura făptură apropiată în care se
putea încrede.
Ea se hotărî cu greu. Nu voia să se mai îndepărteze de fiul ei.
Deşi, în aparenţă, tot mai erau departe unul de altul, avuseseră
amîndoi vreme să chibzuiască şi chiar să-şi recunoască greşeala.
Annette era gata să-l scutească pe Marc de a face primul pas.
Dar, de la întîmplarea cu rochia, nătîngul supărăcios îi purta
pică. Oare aveau să se despartă amintindu-şi neînţelegerea asta
stupidă? Vremea trecea. Viaţa trecea. Şi apoi, pleci pentru
totdeauna. Într-o dimineaţă, îi scrise:

Dragul meu băiat, trebuie să plec din Paris pentru cîteva luni.
De astă dată nu voi fi departe. Cel puţin nu voi fi mai departe decît
ne aflăm de un an unul faţă de celălalt. Dar nu pot pleca, nici nu
pot rămîne fără să te îmbrăţişez. Nu vrei să-mi aduci botişorul tău?
De crezi că ai ceva de iertat – (eu cred că te înşeli, dar nu ţin să am
dreptate) – nu poţi să mă ierţi? Iartă-mă ori nu, dar vino să mă
îmbrăţişezi!

Marc nu primise încă biletul, cînd întîmplarea îi făcu să se

întîlnească. Trecînd prin faţa bisericii Sfîntului Eustaţiu, Marc
văzu că se cîntau acolo Beatitudinile lui César Franck1. Ardea de
dorinţa să asculte muzică. Sufletul
====================
1 Compozitor francez (1822-1890).

lui uscat era chinuit de sete. La intrarea din fund., care

dădea spre locurile mai ieftine, se îndesa mulţimea. Marc se
strecură acolo şi, folosindu-se de învălmăşeală intră fără să
plătească. Auzi cum îl strigau din spate. Înaintă mai adînc în
mulţime. Ca şi el, mai dădeau năvală şi alţii. Fu uitat. Se cufundă
împreună cu sutele de oameni în marea muzicii melancolice,
pure, copilăroase şi foarte înţelepte, cu nişte ochi de bătrîn. Şi
peste tot plutea a lumină fără soare, o lumină de zi pe sfîrşite. Nu
cunoştea bine această muzică, atît de depărtată de tineretul de
astăzi. Dar inima lui era destul de sinceră şi simţul lui artistic
destul de sigur ca să simtă şi mai viu frumuseţea unui suflet
deosebit de al lui, să simtă cu sfîşiere rit îi lipseau nădejdile, chiar
şi suferinţele care ii sprijiniseră pe oamenii acestei epoci trecute
care purtau, ca şi dumnezeul ei, aureola cununii de spini. Şi gîndi
cu oarecare invidie: „Fericită durere, care poartă în sine bucuria
făgăduită!” Corul cînta:

Fericiţi sînt cei ce plîng, căci vor fi minunaţi...

Şi deodată, fără să se poată stăpîni, începu să plîngă. Îşi

întoarse faţa şi şi-o sprijini de stîlpul de care stătuse rezemat, îşi
ascunse ochii în mîini. Dacă l-a văzut cineva, nu s-a gîndit nimeni
să zîmbească. Dar băiatul trufaş se gîndea cu necaz că e văzut. Îşi
trase stingherit lacrimile pe nas, strîmbîndu-se, îşi şterse ochii cu
degetele. Şi în clipa aceea, îndreptîndu-şi capul, cu ochii limpeziţi
de ploaie, zări de cealaltă parte a stîlpului, la cîţiva paşi, cum
aceeaşi rouă, aceleaşi lacrimi curgeau pe faţa îndurerată a mamei
lui. Era acolo. Nu-l văzuse. Se ascunse şi, adăpostit de stîlp, o
pîndi, o cercetă. Urmărea pe faţa ei fiecare emoţie ce se ivea…
În inima Annettei, muzica aceasta trezea cu totul alte ecouri
decît în a lui Marc. Reînvia ea însăşi, reînvia viaţa ei de odinioară.
Orice operă care trăieşte e făcută din însăşi substanţa timpului ei;
artistul n-a clădit-o singur. A înscris în ea tot ce au suferit, au
iubit şi au visat tovarăşii lui, oamenii vremii lui. Şi Annette pusese
ceva din sîngele ei în această muzică. Se revedea în ea, cum
compari un portret cu o faţă îmbătrînită, pe care s-au întipărit
anii scurşi. Asculta într-însa strigătele de durere ale omului care-
şi pierde nădejdea în dreptate şi glasul judecătorului care-l
mîngîie. Îşi amintea că o auzise odinioară, cu nouă ani înainte de
război, în Strasbourgul pe atunci german. Atunci, numai Annette,
pierdută în mulţimea de trupuri mari şi blonde, ghiftuite de
bucuria victoriei, care nu puteau pricepe poemul dreptăţii
asuprite, numai ea îl pricepuse şi se gîndise: „Noi, învinşii voştri,
noi înţelegem, ne pătrundem de cuvintele. Acestea sfinte. Şi prin
asta, noi, învinşii voştri, sîntem învingătorii voştri, nouă ne revine
partea cea mai bună.”
Iar acum situaţia era schimbată. Şi cîntecul de deznădejde şi
de mîngîiere al Beatitudinilor nu mai era scris pentru poporul ei.
Annette crescuse în mijlocul unei generaţii hrănite cu deviza
nobilă: Gloria victis! Şi acum vedea cu inima sfîşiată că ţara ei,
învingătoare, reluase, fără să mărturisească, în egoismul ei aspru,
deviza galului Brennus1. Roata nevăzută a destinului se tot
învîrtea şi avea să readucă zile grele. Annette se simţea străpunsă
de cele şapte săbii ale amintirii, renegării, ruşinii, remuşcării,
ironiei crude şi groazei de ispăşirea pe care o vedea venind, a
renunţării resemnate la viaţă. Iar fiul ei, ascuns după stîlp, îi
prindea din zbor fiecare dintre gînduri, le sorbea, şi le însuşea,
simţea ceea ce era al ei, ca şi cum ar fi fost cu totul al său. Era
sigur că simte în fiecare clipă aceeaşi amărăciune ca şi ca şi că
ştia de ce curge fiecare lacrimă a mamei lui, căci aceeaşi lacrimă
sta ascunsă în ochii săi. Şi deodată, un elan fierbinte îl mînă spre
ea. Despică mulţimea, ajunse la spatele ei şi o apucă de mînă.
Annette tresări. Întorcînd capul, văzu peste umăr capul băiatului,
care aproape că-şi sprijinea bărbia de umărul ei. Îl îmbrăţişă
=====================
1 Vae victis! (vai de cei învinşi!), cuvintele lui Brennus,
căpetenia galilor, cace în 390 î.e.n. a cucerit Roma.

din ochi cu recunoştinţă. Schimbară o privire frăţeasca. Şi

mînă în mînă, fără să se mişte, ascultară oratoriul pînă la capăt.
Abia cînd ieşiră din biserică îşi desprinseră mîinile. Dar nu-şi
desprinseră inimile. Nu spuseră nici un cuvînt despre trecut, nici
un cuvînt de reproş, nici de iertare. Amîndoi trecuseră cu buretele
peste tot ce se întîmplase. Vorbeau de ceea ce simţiseră împreună,
de amărăciunea victoriei. Ah! Dacă ar şti asta învinşii germani,
dacă ar şti că există o Franţă cu căluşul în gură, pălmuită de
nedreptatea, de făţărnicia, de lăcomia politicienilor care vorbesc în
numele ei! Dar cu toate popoarele se întîmplă acelaşi lucru. Şi
aproape nici un popor de după război nu mai are puterea de a
reacţiona. Sînt ca un nisip în care se îneacă toate bunăvoinţele.
Marc spunea:
— Cu fiecare pas pe care-l faci, te înfunzi mai mult. Sîntem
prinşi în nisip, prinşi de jos.
Annette îi răspunse, punîndu-i mîna pe umăr:
— Să evadăm pe sus! Dacă ni s-au prins picioarele, să ne
desprindem cu capul şi cu pieptul. Marca operă a vieţii este să
înlături piedicile. Opera asta nu se va întregi decît o dată cu
moartea. Dar pe cînd cei mai mulţi sînt nişte morţi vii, care, în
viaţă fiind, se lasă traşi în şanţ, noi să ne smulgem de lipitorile
din mlaştină! (Se gîndea la unele lucruri văzute în Romînia.) Fă ca
mine! Nu obosi niciodată! Şi ajută-i să iasă pe cei care se afundă!
Marc simţea cum mlaştina îi ajunge pînă la subsuori. De nu
s-ar fi aflat pe stradă, ar fi cuprins cu braţele gîtul Annettei, ca un
copil. Prezenţa ei îi dădea tărie. O privea cu dragoste, era mîndru
de cuvintele ei. Cum de o putuse bănui? O apucă de braţ, se
sprijini de braţul ei. Nu-i era ruşine. Ce bine era să se sprijine de
ea cu toată greutatea!
Şi în clipa aceea, Annette îi spuse că e nevoită să plece din
nou din Paris pentru cîtăva vreme. El fu cuprins de o aprigă
părerea de rău, de o spaimă copilărească. Annette îl simţi cum se
înfioară. Îi spuse:
— Ai nevoie de mine? Vrei să rămîn?
Dar orgoliul lui Marc îl făcu să-şi vină în fire:
— Pot să rămîn singur. Şi tu ai fost singură!
Se gîndea la luptele lungi din trecut, atunci cînd maică-sa se
zbătea în Paris. Annette zîmbi.
— Nu eram singură, pentru că te purtam în braţele mele.
Marc zîmbi la rîndul lui şi spuse:
— Nădăjduiesc că într-o zi o să te port şi eu în braţe.

PARTEA A TREIA

SUFLUL CRIMEI

Cam pe vremea aceea, Sylvie îşi reaminti de nepotul ei. Îi

trecuse furia de afaceri şi plăceri. Îi trecuse vijelios, aşa cum se
ivise. Averea şi sănătatea o îngrijorau, amintindu-i, fără cruţare,
că a venit ceasul să se cuminţească. Nu-i de ajuns să ştii să alergi.
Trebuie să ştii… să te opreşti la timp!1 Prea multe chefuri, prea
mult vin bun. Ochii îi erau injectaţi. Avea izbucniri bruşte de
mînie nebună, sau de rîs convulsiv. După o asemenea izbucnire,
la un chef, fu aproape să facă o congestie. Îşi dădea seama, vedea
limpede şi fără să se înşele; chiar în mijlocul acceselor, cînd îşi
pierdea cumpătul, îşi spunea: „Iar o iei razna! Pune frîna!”
Dar frîna nu funcţiona. Arterele gîtului şi ale tîmplei îi băteau
şi începea să vorbească fără şir. Stop! Într-o noapte se hotărî:
închise magazinul, vîndu casa, făcu rost de bani lichizi. Imbecilul
ei de Guy Coquille sărise în aer, se spărsese ca un ou stricat, din
pricina falimentului unor bănci şi al unor state. Căci pe vremea
aceea, din trufia de a juca un rol politic, negustorii de parfumuri
întreţineau guvernele ca pe nişte prostituate.
===================
1 Începutul unui vers din fabula lui La Fontaine
Iepurele şi broasca ţestoasă.

De altfel, guvernele nu-şi respectau semnăturile şi îi escrocau

fără ruşine, după ce încasau banii. Bine i-au făcut! Păţania lui nu
tulburase somnul Sylviei. Dar somnul ei era tulbure, toată maşina
trupului avea nevoie de odihnă, avea nevoie să fie demontată şi
unsă. Luă curăţenii, îşi puse sinapisme, lăsă lipitorile să-i sugă
prisosul de sînge. Şi începu să ducă o viaţă cumpătată.
Avea o familie, pe care o găsise ouată gata. O adoptă în mod
legal. Erau trei copii, între paisprezece şi şaptesprezece ani. Mama
lor, Perpétue Passereau (îşi împopoţonase numele din Belleville cu
acela mai sonor de Carmen, care! se potrivea cum se potriveşte o
pălărie de paie unui măgăruş), fusese una dintre vechile Ei
tovarăşe de lucru şi de aventuri. Îi amintea Sylviei de începuturile
ei grele de la Paris. Carmen îi purta o prietenie credincioasă, care
dura de douăzeci şi cinci de ani. Sylvie nu-şi uita cîinii bătrîni,
chiar cînd era vorba de un cîine cu pălărie, cam zănatic, grosolan,
gata să facă gafe, un cîine pe care ea îl tot îndesa cu lovituri de
pumn. Aşa era gălăgioasa Perpétue, care, incapabilă să-i poarte
pică, o tot lingea pe obraz. Trecuse printr-o căsătorie nefericită, de
care dumnezeu o scăpase, fără s-o scape şi de zăpăceală.
Bărbatul ei, crai şi beţiv, fusese dat dispărut în război. Carmen se
grăbise să-l înlocuiască. Fără să posede echilibrul primejdios al
Sylviei, îi imita capriciile şi îi urma pilda distrugătoare. Fusese
pradă amanţilor, fusese înşelată şi jefuită de un judecător, care
pînă la urmă o împinse (fără s-o silească – ceea ce e culmea artei)
să se vîndă altora, ca să-l întreţină pe el. De altfel, era o femeie de
treabă, muncitoare, dar niciodată sătulă de plăceri. Nici în clipele
cele mai grele nu-şi pierduse buna dispoziţie. Şi pînă la urmă,
cînd îi veni vremea să sfîrşească, sfîrşi în chip foarte moral, în
braţele unui preot cumsecade şi omenos. Dar nu se putu pocăi cu
sinceritate. O spuse deschis preotului, care se prefăcu că n-o
aude. Şi, la rîndul ei, îngînă un mea culpa ascultător, sub dictarea
preotului, „ca să-i facă plăcere”, spunea ea. Se văzu murind cu
sînge rece. Vărsa totuşi o lacrimă gîndindu-se la copii; dar se
simţea pe deplin liniştită, ştiind că-i lasă pe seama Sylviei. Şi
stătu de vorbă cu ea aproape pînă în ultima clipă, amintindu-şi de
viaţa fericită (în ciuda ticăloşiilor), de munca lor frumoasă şi de
amanţi.
Cei trei copii, pe care-i înzestrase cu numele gingaşe de
Bernadette, Colombe şi Ange, reacţionaseră fiecare în felul lui la
pilda acestei vieţi duse la întîmplare, în voia fericirii şi a
nenorocirii. Din fragedă copilărie pilda le fusese oferită fără
reticenţe. Cei doi copii mai mici, Ange şi Colombe, erau gemeni.
La moartea mamei lor aveau între treisprezece şi paisprezece ani.
Bernadette avea şaisprezece ani. Băiatul era cuminte şi silitor, cu
dragoste de familie şi dovedea nişte aspiraţii pioase şi mistice, pe
care preoţii se grăbiră să le capteze. Se hotărî foarte devreme să se
facă preot. Avea Marc înrîurire asupra surorii lui gemene, o
brunetă cu ochi frumoşi de măgăruş, duioasă, proastă şi
senzuală. Amîndoi se ţineau izolaţi de sora lor mai mare. Se
iubeau întru domnul. Şi piosul Ange îl iubea într-adevăr pe cel de
sus în Colombe. Dar Colombe era de pe acum pradă instinctului
naiv, care o stăpîni toată viaţa, şi în cel de sus îl iubea pe băiat,
care era chipul său. Fata mai mare privea cu nepăsare
batjocoritoare la împerecherea aceasta castă şi lacomă, atît de
nevinovată. Ea nu se simţea îndemnată să se destăinuiască
altora. Avea viaţa ei, numai pentru ea. N-o împărtăşea celorlalţi.
Abia de şi-o împărtăşea sieşi. Nu prea ţinea să se cunoască pe
sine. Şi nimeni pe lume nu avea s-o cunoască. Era o „refulată” de
pe urma contactului ei de adolescentă cu mediile pariziene
înnebunite de destinderea orgiacă din anii 1919-l920. Văzuse
multe păsări nebune arzîndu-şi aripile.
Şi instinctul o făcuse să se ferească de foc. Nu le osîndea din
punct de vedere moral. În gîndul ei, morala ţinea prea puţin loc.
Pentru ea era vorba de ordine, de raţiune, de curăţenie – mai ales
pe dinafară: curăţenia trupului şi a casei, a ţinutei în viaţă. Prea
suferise de pe urma vieţii duse la întîmplare de mama ei. Şi de
aceea, fără să aibă în adîncul sufletului sentimente religioase,
accepta formele exterioare ale religiei. Vedea în ele o putere
trebuincioasă, care s-o ferească de întîmplări primejdioase, de
felul celor prin care trecuse mama ei. Îşi făcuse instinctiv o regulă
specială de igienă sufletească: să nu te gîndeşti la altceva afară de
ceea ce este prevăzător să laşi să intre în viaţa ta. Asta nu-i
vătăma întru nimic simţul ei rece şi ascuţit al realităţii.
Dimpotrivă! Simţul acesta era îngust, crud şi ordonat, cum poate
fi cel al unei mic-burgheze din cartierul Maine. Şi regula aceasta
nu-i stăvilea viaţa sentimentală, ale cărei chei le păstra numai ea.
Cu o mînă strînsă ţinea înnodate panglicile pungii. Era în stare şi
de sentimente afectuoase, chiar pătimaşe. Dar nu-şi folosea
energia şi interesul, chiar cînd era vorba de oameni foarte
apropiaţi, decît pentru acea parte a vieţii lor care se învecina cu
viaţa ei. Puţin îi păsa de viaţa de apoi – de jocurile mistice ale
fraţilor mai mici, de capriciile zănatice ale Sylviei, de viaţa
spirituală a lui Marc, despre care Sylvie îi tot vorbea şi cu care o
tot momea (vom vedea îndată de ce). Nu avea nici un chef să
discute despre ce gîndeau ei. Nici nu-şi vîra nasul ei mic, subţire
şi încovoiat, ca de uliu, în treburile lor. Şi totuşi, dacă ar fi vrut,
ar fi mirosit din prima clipă ce se ascunde în ciorba fiecăruia. Dar
fiecare cu ciorba lui! Ea îşi vedea de a ei. Dar era prea înţeleaptă
ca să nu ştie că nu e destul de cuviincios să arăţi altora că te
interesezi numai de tine. Trebuie să-i laşi să creadă că te
interesează şi pe tine tot ce-i interesează pe ei. Chiar Sylvie se lăsa
înşelată – cel puţin în ceea ce o privea. Cînd era vorba de ceilalţi,
n-o supăra faptul că fata ei adoptivă ştie să tragă atît de dibaci
sforile (nu-i plăceau cei care se lăsau păcăliţi, totuşi ea se lăsa
păcălită). După ce prinse slăbiciunea Sylviei, Bernadette îi
împărtăşea observaţiile ei răutăcioase, dar avea grijă să şi le
potrivească după sentimentele tainice ale Sylviei faţă de diferite
persoane. Sylviei îi rezerva numai alintări de pisicuţă slabă, care
vine şi se freacă de picioarele stăpînului cînd îl vede că ţine în
mînă farfuria. În torsul şi în mîngîierile ei nu era totul prefăcut.
Pisicuţa slabă iubea mîna care ţinea farfuria. La şaisprezece ani,
idealul Bernadettei era sultana din O mie şi una de nopţi. În ochii
modistelor şi al croitoreselor din Paris, idealul acesta era
întruchipat de Sylvie. Dacă Bernadette nu era croită ca s-o poată
imita pe Sylvie în plăceri şi capricii, se simţea în schimb făcută
pentru a pune mîna pe banii strînşi de aceasta şi îi era
recunoscătoare că-i adunase în folosul ei. Sylvie nu-i ascundea că
avea de gînd s-o lase moştenitoare, pentru că Annette şi Marc se
încăpăţînau să nu primească nimic de la ea. Şi cum Sylvie se
încăpăţîna şi ea, îşi pusese în gînd să-l încurce pe Marc cu
Bernadette, ca să-l silească să-i primească banii. Voia să-i
căsătorească. Făcu prostia – se întîmplă celor mai şirete femei –
să le dea amîndurora să înţeleagă ce urmăreşte. Rezultatul fu
deosebit în cazul fiecăruia. Bernadette cea rece se înflăcără ca o
surcea pusă pe jăratic. Marc se dădu la o parte cu dispreţ de lîngă
viţă. Poate că (cine ştie?) ar fi preţuit strugurii tămîioşi, dacă ar fi
fost lăsat să-i culeagă singur. Dar se indignă la gîndul ca! se
hotăra soarta fără să fie întrebat. Atîta fu de ajuns pentru ca
vulpea să se scîrbească de struguri. Dintr-o dată, nu mai văzu
nimic altceva în Bernadette, în trupul şi în mintea ei, decît
lucrurile care-l supărau.
Totuşi, ea nu era lipsită de farmec. Era slabă, dar suplă, bine
făcută, puţin prea oacheşă, dar ispititoare. (Slăbiciunea este, sau
poate fi, mama voluptăţii.) Avea arta, mai ales pariziană de a-şi
folosi cusururile. Puţin fard, o toaletă simplă şi făcută cu gust
sigur, o linie desăvîrşită. Erau motive principale pentru care
Sylvie o preţuia. Ar fi semănat cu o figurină de Tanagra – dacă n-
ar fi avut capul ei de sfrîncioc. Dar chiar şi capul acela mic,
rotund şi aspru era totuşi în armonie cu restul trupului. Şi capul
avea farmecul lui, potrivit cu farmecul întregului trup. De altfel,
faţa Bernadettei era iluminată
— Atunci cînd voia (şi voia doar cînd o privea Marc) – de doi
ochi albaştri, care deveneau duioşi şi scînteiau de spirit şi a căror
chemare ar fi putut trezi şi un mort. Urmarea fu că Marc se oţărî
mai tare – cu atît mai mult cu cît, fără voia lui, le simţea farmecul.
Smulse spinul cu mîna.
Sylvie nu pricepea de ce nu primeşte nepotul fericirea pe care
i-o oferea ea: o marfă fină şi solidă de Paris (doar se pricepea la
asta). Nu era marfă proastă; era croită din stofă bună, trainică. O
haină care mai curînd ajunge să uzeze corpul, decît să se uzeze
ea. Fata era cinstită, activă, cumpătată, înzestrată (pe lîngă
moştenire) şi cu o inteligenţă vie, limpede şi practică. Pe deasupra
îi mai aducea maimuţoiului acesta răutăcios o feciorie neatinsă şi
o inimă îndrăgostită pentru întîia oară, o inimă care ardea doar
pentru el. Ce maimuţoi! Căci Bernadette! se destăinuise. Şi Sylvie,
morocănoasă, dar în fond încîntată, o dojenise că! s-au aprins
călcîiele după un băiat rău, urît, prost şi mîndru, sărac ca Iov şi
tot atît de trufaş (aşa îl vedea Sylvie şi totuşi îl iubea). Era o cinste
pentru el să devină soţul Bernadettei. Dar Bernadette n-ar fi fost
înţeleaptă dacă, ascultînd-o pe Sylvie, ar fi repetat după ea
aceleaşi lucruri rele despre Marc. Sylvie i-ar fi tras o săpuneală şi
i-ar fi spus că nu-i bună nici măcar să dezlege şireturile nepotului
ei. Era grozav de mîndră de el! Numai ea avea dreptul să-l
ponegrească, pentru că ea îi pusese şi îi scosese în copilărie cei
dintîi pantalonaşi. Îşi lua dreptul acesta şi-l ponegrea fără
cruţare. Dar de ce naiba nu voia aiuritul acela să se culce în patul
pe care i-l aşternea ea? După ce făcuse haz de Bernadette, pentru
că-l iubea prea mult pe Marc, acum îşi bătea joc de ea, fiindcă nu
ştie să se facă iubită. Şi, pentru mîndria Bernadettei, ăsta era un
lucru mult mai dureros. Se sfătuiau împreună, cum să-l prindă în
mreje. Toate mijloacele erau îngăduite, fiind vorba de un ţel înalt:
chiar să te şi prefaci, aşa cum îţi fardezi faţa. Sylvie o învăţa pe
Bernadette cum să momească peştele, interesîndu-se de lucrurile
ce-l frămîntau, de preocupările lui intelectuale sau sociale.
(Sărman smintit, orice bărbat e mai mult sau puţin smintit!)
Bernadette se trudi, conştiincios, să-i urmeze sfaturile. Dar ca
urmare a stăruinţelor ei, situaţia, care nici pînă atunci nu-i fusese
prielnică, se înrăutăţi. Nu poţi să-ţi potriveşti mintea, aşa cum îţi
potriveşti trupul. Mic-burgheza nu era proastă de fel, dar, fireşte,
mărginită. Cînd îşi depăşea limitele, ajungea stîngace, spunea
lucruri pe de rost, fără să ştie să pună punct şi virgulă: sfrînciocul
devenea papagal. Marc fu îndeajuns de nepoliticos ca să nu-i
ascundă ce gîndea. Îndurerată, Bernadette nu mai zăbovi pe
tărîmul acesta primejdios. Nu spuse nimic, dar se lipsi de Sylvie şi
de sfaturile ei. Dădu înapoi şi făcu bine. Dar cînd te lupţi, nu
ajunge să ai dreptate. Trebuie să cîştigi victoria, şi ea n-o cîştigă.
Renunţă să-şi impună punctul de vedere, recunoscîndu-i lui
Marc dreptul de a spune el ce voia, în timp ce ea va veghea, va
orîndui şi va şterge prin casă. N-are decît să rămînă el pe amvon
şi la altar, ea va îngriji de obiectele din biserică. Oare aşa treaba
n-o să meargă de minune? El era liber să spună şi să gîndească
ce-i era pe plac. Iar ea se va ocupa de cele materiale. Nu era puţin
lucru! Pentru ea, era de ajuns să-şi stăpînească soţul. Nu ţinea la
rest.
Restul era singurul lucru la care ţinea Marc. Bineînţeles, voia
să aibă o fată în braţe – o fată frumoasă sau urîtă – dar care să-i
placă. Bernadette nu-i plăcea. Şi nu-i pasa de loc de siguranţa
materială pe care i-o oferea ea, ca pe o momeală. Mai rău! N-avea
încredere în această siguranţă. Pentru Marc, o prea mare
siguranţă materială însemna să sfîrşească mai înainte de a fi
început. El vîna lucruri fugare şi căuta să le prindă, în ciuda
tuturor primejdiilor. Siguranţa pe care i-o oferea Bernadette ar fi
fost dobîndită cu prea puţină cheltuială. Lipsa ei de nevoi
intelectuale o făcea să-şi împrejmuiască grădina, şi chiar mai
puţin decît grădina, căsuţa ei burgheză, înainte de a împlini
douăzeci de ani, fără să-i mai pese de ceea ce se petrece în
cartierul ei. Semăna cu mic-burghezii din strada Cassette, care în
mijlocul revoluţiei comunarzilor nu-şi dădeau seama că în alte
cartiere se aprinsese focul luptelor. Marc mirosea praful de puşcă
şi sîngele, de la un capăt la altul al oraşului. Simţea cum i se
prăbuşeşte sub picioare tot universul gîndirii. Trebuia să trăiască
şi să se bălăcească pînă în gît în revoluţiile pămîntului, să ia
parte, să ajute la naşterea gigantică. Bernadette ştia şi ea că
lumea se zguduie; fiecare fată din Paris află din ziare despre
zguduirile acestea, după ce a citit ştirile, faptele diverse,
foiletonul, moda, sporturile şi anunţurile – şi asta cînd are vreme.
Trebuie să faci întîi cei ai de făcut – doar nu trăieşti ca să petreci.
„Lasă-i pe bărbaţi să-şi piardă ceasuri întregi stînd de vorbă
despre ce se întîmplă în China! mai bine vezi-ţi de treburile şi de
socotelile tale, gîndeşte-te la masa şi la patul tău, stai în
apartamentul tău curat şi bine orînduit, decît să-ţi pese de
năzbîtiile dinafară. Se duc toate cum au venit! „Teoriile! se păreau
aiureli. Se mulţumea cu totalitatea convenţiilor morale, sociale,
încercate şi cimentate prin munca şi economiile unor generaţii
solide de burghezi. Religia îşi avea locul ei – o religie catolică nu
prea pretenţioasă, cu sau fără credinţă, o religie practică şi
punctuală mai ales, care ajuta la păstrarea ordinii sociale şi o
întărea. Într-asta, Bernadette se deosebea de necredincioasa
Sylvie, care nu se putuse niciodată opri să-i înţepe pe „popi”. Dar
Sylvie o lăsă pe fata ei adoptivă să facă ce-i place, mormăind în
sine, cu batjocură binevoitoare, că la o femeie cuvioşia care nu
întrece măsura înseamnă „de fapt”, pentru bărbat, o chezăşie de
mai multă linişte în casă.
„De fapt”, lucrul nu era atît de sigur! Această Bernadette,
care părea atît de măsurată, atît de lipsită de Ascunzişuri, rece şi
chibzuită vreme de trei săptămîni pe lună, trecea în a patra
săptămînă prin frămîntări ciudate. Îşi schimba firea. Nu mai
judeca, nu mai chibzuia cu aceiaşi ochi şi cu acelaşi creier despre
lucruri şi oameni. Nu se mai cîrmuia. Şi era în primejdie să
nimerească în şanţuri, ori să se ciocnească de pomii de pe drum.
Maşina părea ispitită s-o ia razna. Fiindcă accesele acestea erau
cronice, Bernadette se învăţase să le simtă dinainte venirea. Şi
potrivea în aşa fel lucrurile, ca atunci cînd o apucau, să se
închidă în casă şi să stea izolată, pe cît era cu putinţă. Se silea
din răsputeri să-şi ascundă sentimentele. În astfel de clipe o
ameninţau, o pîndeau înăuntrul ei ura şi dragostea, dorinţa,
invidia şi gelozia, toate imboldurile venite din pîntece sau din cap,
cele mai aprige închipuiri ale unui temperament nesatisfăcut şi
fără frîu. Era mereu la doi paşi de cele mai neînchipuite născociri.
Dar nimeni nu observa mai mult decît unduirile roşietice ce-i
acopereau deodată gîtul, sau se retrăgeau, lăsînd pe obraji o
paloare verzuie. Fremăta, îşi rodea frîul, era gata să leşine, şi se
oprea la timp. De fapt, şi asta era pentru ea, în ciuda tuturor
primejdiilor şi durerilor, o voluptate. O gusta singură.
Marc era departe de a bănui ceva. Cine ştie? Dac-ar fi bănuit,
poate ar fi început s-o privească cu interes pe Bernadette. Făcea
parte dintre bărbaţii care, prosteşte, sînt atraşi instinctiv de tot ce
este primejdios, întunecat, de prăpastia tulbure. Căci noaptea
caldă făgăduieşte bogăţii pe care lumina ştearsă a zilei le risipeşte.
Şi oamenii aceştia nu se tem de nimic mai mult în viaţă decît de
uniformitate. În privinţa asta era, din nenorocire pentru el, cu
adevărat fiul Annettei. (Annette avusese de multe ori de suferit din
pricina asta; şi remuşcarea cea mai aprigă era că fiul ei pătimea
«pentru ea.) Chiar cînd Marc ar fi văzut în adîncul sufletului
Bernadettei viaţa informă, de reptilă, care se mişcă în mocirlă (se
mişcă în străfundurile fiecăruia dintre noi, aproape), tot s-ar fi
învrednicit s-o ia mai mult în seamă, tot ar fi acordat mai multă
atenţie acestei vieţi decît suprafeţei netede a bălţii, vieţii reci de
mic-burgheză ştearsă.
Degeaba îi tot predica Sylvie nepotului ei despre foloasele ce
le aduce o femeie care ştie să administreze cu înţeleaptă economie
gospodăria şi să-şi lase bărbatul liber. Sylvie se arătă mai puţin
înţeleaptă decît Bernadette, care o tot. Ruga să nu se amestece.
Idealul acesta familiar de proprietar care-şi încasează rentele,
tăind cupoanele, şi-şi iubeşte femeia săptămînal, păstrînd titlurile
închise la bancă, nu se mai potriveşte cu epoca noastră. Oamenii
de azi nu se mai pot închide în casă. Vremea le cere o necontenită
mişcare. S-a reîntors epoca „rătăcirilor”. Poate fi femeia pentru
drumeţul din născare un tovarăş de drum care să-i împărtăşească
veşnica instabilitate, nesiguranţa zilnică a trupului şi a gîndului?
Aceasta era întrebarea. Dacă i-ar fi pus Bernadettei întrebarea, ca
ar fi răspuns, suspinînd la gîndul că trebuie să renunţe la casă,
dar hotărîtă, pentru că-l iubea: „Da, vreau. Prin urmare, pot.”
 Şi ar fi putut măcar o vreme. Era curajoasă. Ar fi înfruntat
toate primejdiile pentru ceea ce voia, pentru ceea ce iubea. Dar
oricît de sincer ar fi fost acest „da I”, numai trupul l-ar fi urmat.
Mintea nu. Ar fi făgăduit mai mult decît stătea în puterile ei să
hotărască. S-ar fi străduit în zadar. În afară de lumea ei, s-ar fi
simţit pierdută. Şi, în mod fatal, ar fi reacţionat (era dreptul ei). Ar
fi fost un bolovan legat de călcîiul bărbatului şi l-ar fi tras înapoi.
Pînă la urmă, îngrozitoarea putere de inerţie a femeii ar fi biruit
avîntul bărbatului, nevoit să tîrască o greutate la urcuş.
Instinctul lui Marc se arătă mai înţelept decît socotelile
Sylviei, care dorea să-l facă fericit chiar şi fără voia lui. De altfel,
Sylvie nu s-ar fi supărat să-i poată lega mîinile, ca să-l împiedice
să-şi frîngă gîtul. Intre cele două femei, între veterană şi recrută,
se stabilise, fără vorbe, un fel de înţelegere tainică în această
privinţă. Şi nasul bănuitor al lui Marc o mirosise. Nu-i trebui mai
mult ca să prindă pică pe Bernadette. Cu cît o lăuda Sylvie mai
tare, cu atît Marc se împotrivea mai aprins. Ajunseră amîndoi atît
de departe, încît Sylvie, după ce-i dăduse să aleagă, cuprinsă de
un acces de furie turbată, stacojie la faţă, îi trînti lui Marc uşa în
nas:
— Du-te dracului, haimana! Şi trage-l de coadă!
Tînăra haimana aşa şi făcu.
Şi Bernadette rămase cu faţa ei de nepătruns să se
perpelească, întocmai ca o cenuşăreasă pe jăratic, ascunzîndu-şi
focul şi duşmănia ce mocneau în ea.

Într-o zi Marc, care nu avea în buzunar decît cîţiva franci de

cheltuit pentru mîncare, se duse să-i bea la cafenea. (Fără excese!
N-avea bani de chefuri. Dar cînd se simţea obosit, scîrbit, fără
poftă de mîncare, aşa cum se simţea în dimineaţa aceea, nu avea
curajul să înghită nişte carne de calitate proastă, urît servită,
care-i făcea silă, şi prefera să bea o cafea neagră, însoţită de un
păhărel de drojdie, care-l întărea sufleteşte, spre paguba
stomacului.) Adăuga la asta şi alt stimulent: cititul ziarelor. În
prima pagină a unui cotidian dădu peste un portret, pocit într-un
fel de necrezut. Dar recunoscu la cea dintîi privire fruntea
îngustă, umflată deasupra ochilor, brăzdată de încreţituri adînci,
botul de gorilă mînioasă. Simon… Simon Bouchard… Era chiar el!
Deasupra capului, ca o firmă de măcelar, manşeta anunţa:

Un asasinat în expres. Banditul e arestat…

Marc răsturnă păhăruţul cu coniac. Citi fără să vadă. Citi din

nou, silabisind fiecare cuvînt. Faptele nu îngăduiau nici o
îndoială. În expresul de la Paris la Vintimille, între Dijon şi Mâcon,
un călător care dormea fusese sugrumat noaptea în vagonul de
dormit. Ucigaşul fusese surprins la ieşirea din compartiment,
sărise din trenul în mers şi se rostogolise pe balast, unde fusese
găsit cu faţa umflată şi cu un umăr fracturat. Victima era o
personalitate binecunoscută în Paris, un financiar, membru a
numeroase consilii de administraţie. Asasinul era un intelectual
decăzut, un anarhist, un comunist. Presa burgheză nu a izbutit
niciodată să facă vreo deosebire între cele două noţiuni (se preface
mai proastă decît este! Are interes să-i confunde). Bineînţeles că
„mîna Moscovei era amestecată în această afacere…”
Zguduit, Marc plecă, lăsîndu-şi ceaşca de cafea pe jumătate
băută. Nici nu ştia ce face. Pe bulevard îşi tot spunea: „Simon!
Simon!” Trecea fără să vadă trecătorii, fără să se lovească de ei,
din instinct, ca un somnambul. Revedea ca prin ceaţă zilele
petrecute împreună cu Bouchard şi, dintr-un imbold inconştient
de apărare, ca şi cînd ar fi fost la tribunal, revedea mai ales
primele zile, primul timp al cunoştinţei lor, cînd Bouchard abia
sosise din provincie, un om dintr-o bucată, incoruptibil, neatins şi
aspru ca un bloc de cremene. Marc simţea în el o cinste de cal de
povară care nu te înşală în nici o privinţă, nici a rezistenţei, nici a
iuţelii. Ce lipsit de apărare se simţea Marc pe lîngă omul ăsta, cît
de ameninţat să cadă pradă tuturor germenilor de putrefacţie,
care te pîndesc în marile oraşe! Dacă vrăjitoarele din Macbeth le-
ar fi spus amîndurora: „Unul dintre voi va fi decapitat pe eşafod!”,
Marc şi-ar fi dus cu spaimă mîinile la gît într-un gest nervos. Era
atît de sigur de celălalt şi atît de puţin sigur de el! Ce făcuse
Simon? Ce făcuseră din el? Cine o făcuse? Toţi! Toată lumea
aceasta îngrozitoare de după război. Şi noi cei dintîi…
Pe terasa unei cafenele, privirea lui întîlni ochii bulbucaţi ai
lui Véron-Coquard, care se uita la el cum se apropie. Rînjea. Marc
străbătu şirul de mese şi, fără să se aşeze, îi spuse cu o voce
înăbuşită:
— Véron, ai aflat?
 Véron rînjea mai departe. Spuse:
— Ştiu. Idiotul s-a lăsat prins. Mă aşteptam la asta! O să-l
cureţe…
Marc văzu roşu. Sîngele lui Simon îl împroşcă în ochi. Se
aruncă asupra lui Véron şi, apucîndu-l de gîtul lui gros, îl pironi
de zidul cafenelei, strigînd:
— Ucigaşule! Tu l-ai ucis, tu!
Véron-Coquard se desprinse furios. Îşi repezi pumnii lui mari
în pieptul slab al lui Marc. Îl izbi de o masă, iar Marc căzu peste
farfurioarele şi paharele cu bere răsturnate. În hărmălaia
strigătelor indignate, nepoftitul fu dat afară într-o clipă. De pe
trotuar, unde lumea începuse să se strîngă, Marc îl vedea pe
Véron, care, cu ochii holbaţi, îi arăta pumnii şi îi striga:
— Ai grijă, ticălosule, să mai încerci o dată! Că pun poliţia să
te înhaţe.
Doi agenţi treceau strada. Cu picioarele tremurînd de furie,
Marc îl privi pe Véron drept în faţă şi spuse, pe deasupra
capetelor care-i despărţeau:
— Ticălosule! Ai ajuns şi în poliţie? Asta mai lipsea!
Véron urlă, împinse pe cei care-i stăteau în cale şi se repezi
asupra lui Marc.
Acesta îl aştepta cu braţele încrucişate. Dar o mînă de femeie
îl apucă de braţ. O femeie care-l cunoştea îl trase după ea,
spunînd:
— Eşti nebun, dragul meu. Nu sta aici! Nu vreau să te
lovească!
Femeia nu-i dădu drumul decît după ce trecură de colţul
străzii. Marc nu auzea nimic din cele ce-i spunea ea. Doar mai
apoi, după ce trecu două străzi, îşi aminti de pleoapele obosite şi
umflate, de roşul ţipător de pe buzele vopsite care-i zîmbiseră
frăţeşte, de bun rămas. Se gîndi:
— Dacă această bună samariteană l-ar fi întîlnit pe Simon,
poate că l-ar fi salvat.
Căuta în zadar să-şi amintească de numele ei. Dar valul
fierbinte al tragediei izgoni acest nume în uitare, împreună cu
chipul femeii. Îşi tot repeta: „Simon… Simon…” Şi amintindu-şi de
rînjetul lui Véron, se simţi iarăşi cuprins de furie. Vorbea singur:
— Ticălosul ăsta l-a stricat. I-a vîrît în trup alcoolul, pofta
furioasă după aur şi femei, aşa cum li s-a dat vulpilor din Biblie
torţa aprinsă. I-a dat drumul, aşa înnebunit, în mijlocul lumii. Şi
acum, cînd vede focul pe care l-a dezlănţuit, cînd îşi vede victima,
îşi freacă mîinile de bucurie.
Simţi în mîinile lui lungi porniri de ucigaş. Dar, dîndu-şi
seama că e strivit, făcu efortul să se stăpînească, îşi înfipse
unghiile în palmă şi, recăpătîndu-şi deodată sîngele rece, gîndi la
cele ce avea de făcut.
Nu-l putea lăsa pe Bouchard să se înece, fără să caute să-i
vină în ajutor. Trebuia să sune adunarea colegilor. Colegii!
Prietenii! Unde erau? Mai era unul dintre ei? Jean-Casimir se afla
la Praga, ca al doilea ataşat de ambasadă. Adolphe Chevalier
ajunsese secretarul particular al unui ministru şi era veşnic pe
drum sau la banchete. Puţin le păsa de Bouchard. Trebuia să-i
silească. Dar de unde să pună mîna pe ei? Nici n-avea rost să se
gîndească la Jean-Casimir! Dintr-un oficiu poştal, Marc mîzgăli pe
o carte poştală cîteva cuvinte incoerente şi poruncitoare, care
puteau mai degrabă să-l jignească. După ce o aruncă în cutie, avu
poftă s-o ia înapoi. Era prea tîrziu. Tîrziu ori devreme, nu se putea
bizui pe el. Jean-Casimir nu şi-ar fi pierdut o seară de plăceri nici
pentru un om căzut în mare. Marc se apucă să-l caute pe
Chevalier. Oricît de puţină simpatie arătase acesta totdeauna faţă
de Bouchard, măcar în principiu, profesa cultul camaraderiei.
Poate va socoti că avea o datorie camaraderească, înăbuşind, pe
cît era cu putinţă, scandalul stîrnit de crimă. Şi cu ajutorul
nevestelor de miniştri, Chevalier putea multe. Marc alergă la
ministerul din strada Grenelle. De aci fu trimis, ca o bilă de
biliard, spre apartamentul luxos al lui Chevalier, din Avenue du
Bois. Dar nu-l găsi nici acolo. Pînă la urmă, căutîndu-l la
tribunal, izbuti să dea de el. Era în mijlocul unei consfătuiri
însemnate, înconjurat de togi care perorau. În jurul lor se
învîrteau boturile de scrumbii gălbejite şi sărate a trei-patru
ziarişti, care încercau să prindă cîte un cuvînt. Fără să se
oprească din vorbă, Chevalier îi făcu un semn protector cu mîna.
Şi, cînd îşi termină fraza, îl luă la o parte şi-l ascultă cu un aer
distrat şi preocupat, în timp ce mergea cu paşi mari.
— Ce-i, amice? Ce ai să-mi povesteşti?
Dar, la primele cuvinte ale lui Marc, îi spuse:
— Iartă-mă!
Şi se duse să strîngă mîna unei personalităţi care trecea pe
acolo. Marc aştepta. Chevalier nu se grăbea să se întoarcă. Marc
aştepta. Chevalier pricepu că netotul acela o să-l aştepte pînă-n
noapte. Se întoarse şi nu-l mai lăsă să vorbească pe Marc, care
voia să-şi reînceapă rugămintea. Făcu un gest larg şi patetic, care
însemna „ce nenorocire!”, dar care putea însemna şi „ce pisălog!”
— Da, da! exclamă el. E foarte trist! Dar ce pot face? Acum
legea are cuvîntul.
Scutură solemn din cap, zîmbi în dreapta, zîmbi în stingă,
apoi îngăimă:
— Sînt grăbit… Iartă-mă… Şi altfel, cum îţi merge cu
sănătatea? O să-ţi dau de veste într-o dimineaţă, ca să prînzim
împreună. La revedere, dragul meu!
Şi o şterse.
Marc rămase încremenit. N-avea ce să răspundă. Fiecare
animal rămîne credincios firii lui. Clinele e cîine. Pisica e pisică.
Lupul e lup. Eu sînt lup. Ce caut aici?
Se întoarse spre casă. Dar nu putea să stea singur, închis, cu
greutatea aceea pe stomac. Oricît de obosit era, căuta pretexte ca
să întîrzie clipa întoarcerii în camera lui. Se agăţă de amintirea lui
Ruche. N-o mai văzuse de multă vreme. Intre el şi ea se aşternuse
o răceală. Lucru ciudat, ruptura începuse chiar a doua zi după
noaptea în care Ruche îl ajutase, în care îşi strînseseră mîinile de
la un pat! a altul. Se fereau unul de altul. Cînd se întîlneau,
Ruche se prefăcea că nu-l vede, sau îl privea cu un zîmbet
duşmănos. Fără să înţeleagă, Marc nu încerca să afle pricina.
Dar în clipa aceea, simţea nevoia unei femei, fie ca şi
duşmănoasă, a unei tovarăşe, ca să se descarce faţă de ea de
greutatea ce-l apăsa. O femeie rămîne întotdeauna femeie, mamă,
soră. Oricît de rece i-ar fi capul, pîntecele ii este cald şi freamătă
de toate patimile bărbatului, le înţelege. Poţi să-ţi rezemi fruntea
de el, cînd o simţi grea. Femeia e un cuib.
Urcă la mezanin în Val-de-Grâce. Bătu la uşă.
— Intră!
Era tîrziu. Camera se găsea în umbră. În fundul ei, Ruche
stătea culcată pe pat, cu picioarele goale, cu picioarele ei lungi de
ogar descoperite, cu fusta scurtă şi ridicată. Un picior îi atîrna pe
treptele alcovului. Nu făcu nici o încercare să şi le acopere. Îl
privea cu nepăsare pe Marc, care se apropia încet. Pupilele lui se
lărgeau treptat şi se obişnuia cu umbra şi, înainte de a fi văzut,
auzi sfîrîitul, iar nasul simţi mirosul: Ruche tocmai voia să fumeze
opium. Marc nu-şi pierdu vremea vorbindu-i despre asta. Trebuia
mai întîi să scape de greutate. Vorbi, vorbi mai înainte ca ea să-l fi
întrebat. Povesti totul, despre Simon, despre Véron, despre
Chevalier, povesti toate frămîntările zilei, îi împărtăşi furia,
durerea şi groaza lui. Nu aştepta un sfat de la ea. (Totuşi, cine
ştie? era fată de procuror, putea să vadă mai limpede decît el
mersul afacerii.) Aştepta un cuvînt simplu, un strigăt de milă, ba
mai puţin: să-i întindă mîna, să-i strîngă mîna lui, care căuta un
sprijin în umbră, şi să-i spună „dragul meu IM
Ea nu spuse nimic, ascultă, aşteptă. Marc aşteptă şi el. Nu
auzi nici o vorbă. Acum o vedea limpede: stătea culcată pe spate,
cît era de lungă, cu capul mai jos decît pîntecele, cu un braţ şi un
picior atîrnînd, nemişcată, nepăsătoare şi fără ruşine, aţintind
asupra lui o privire rece. Iar el citea în privirea aceasta ceea ce
bănuise întotdeauna, dar nu voise niciodată s-o creadă, mai ales
după un deznodămînt atît de tragic: o antipatie de femeie faţă de
Bouchard, o antipatie mută, adîncă, fără milă, fără apel. Nu-l
putuse suferi niciodată.
Se înăbuşi… Buzele subţiri, vopsite cu roşu, ale femeii întinse
pe pat se întredeschiseră şi rostiră cu răceală:
— Vrei o pipă? Nu? Ei, atunci pleacă! El plecă, fără să spună
o vorbă. Auzi în spatele lui parchetul trosnind sub picioarele goale
şi scîrţîitul cheii în broască. Uşa fu încuiată de două ori.

Cînd se întoarse acasă şi se gîndi la cele petrecute în timpul

zilei, nu ştia pe care din trei îi urăşte mai care: pe Véron, pe
Chevalier, sau pe Ruche. Abia mai tîrziu, tîrziu de tot, în mijlocul
nopţii, figura lui Ruche, pe care se înverşuna să şi-o amintească –
ca s-o poată un mai tare – se ivi deznădăjduită înaintea lui. Cît
stătuse cu ea nu văzuse decît asprimea ochilor, ura care o rodea.
Acum îi vedea trăsăturile. Şi ea se destrăma. Cu atît mai rău! Cu
atît mai bine!
Zilele următoare trecură sub apăsarea obsesiei necontenite.
Se silea să lucreze. Trebuia! Era prins de meseria lui. Dar în
minte îşi orînduia gîndurile. Treaba şi-o făcea mecanic. Toate
gîndurile erau absorbite de aceeaşi idee. Nu avea nici un mijloc de
a acţiona. Singura lui uşurare a fost de a-i scrie mamei sale. Ea
nu putea să-i dea nici un sfat. Dar îşi împărtăşeau necazurile.
Intre ei se încheiase un pact tacit. Marc simţise un val de mîndrie
şi de recunoştinţă cînd Annette îi scrisese cea dintîi despre nişte
lucruri pe care o mamă nu le destăinuieşte de obicei fiului ei –
lucruri făţişe, spuse fără şovăială, cu privire la viaţa şi luptele ei,
aşa cum le spune un tovarăş altui tovarăş. El nu-i împărtăşise
emoţia ce-l cuprinsese. Dar o răsplătise, întrecîndu-se apoi cu ea
în destăinuiri. Din partea lui, această încredere mergea foarte
departe. Şi Annette se simţea cîteodată uluită. Dar nici ea n-o
arăta. Înţelegea că nu e vorba de indecenţă, ci de un semn de
încredere. El se dădea pe mîinile ei, cu toate tainele lui ruşinoase.
Nu-l putea bănui de dorinţa bolnăvicioasă de a se destăinui, în
felul celeia lui Jean-Jacques Rousseau. Ghiceai că roşeşte şi că-şi
spune: „De astă dată mă va dispreţui… cu atît mai rău! Trebuie…”
Acum erau siguri amîndoi că nici unul dintre ei nu va renega
mărturisirea celuilalt. „Ce-i al meu e şi al tău. Ce-i al tău e şi al
meu…” E un mare noroc cînd în haosul vieţii de fiecare zi te poţi
bucura de această comuniune de sînge, căreia Marc şi Annette îi
datorară salvarea în multe împrejurări. Cînd sîngele zvîcneşte
spre inima de oboseală şi de scîrbă, ritmul regulat al valvelor care
se contractă trimite sîngele în artere. Nici nu e nevoie ca
răspunsul sa fi sosit. E de ajuns să trimiţi chemarea, ca să
percepi zvîcnirea inimii. În urma scrisorii, Marc se simţi liniştit
vreme de o noapte întreagă.
Şi peste şase zile avu surpriza să-l vadă intrînd pe Jean-
Casimir. Numai pe el nu-l aştepta! Bîlbîi:
— Ai primit?
— Ţi-am primit scrisoarea, spuse Jean-Casimir. Ar fi trebuit
să citesc despre afacerea aceasta în ziare. Dar ai tăcut bine că mi-
ai scris. Nu citisem.
— Şi de unde vii?
— De la Praga, fireşte. Am venit cu avionul pînă la
Strasbourg. Sînt aici de trei zile. N-am venit să te văd mai curînd,
pentru că m-am ocupat de ce era mai grabnic. Nu eşti supărat,
nu-i aşa?
— Jean-Casimir!
Marc îl îmbrăţişă.
— Nu cred să-mi fi pierdut vremea, urmă Jean-Casimir. Dar
trebuie să ţi-o spun de la început: mă tem că nu putem face nimic
— Oricît de puţin am putea, trebuie să facem tot ce e cu
putinţă.
— Aşa cred şi eu. Dar ce e cu putinţă nu ne va duce prea
departe. Ai aflat la cît ne putem aştepta de la prietenii noştri.
 — Cine ţi-a spus-o?
— Am trecut pe la fiecare pe rînd. Şi-am aflat că şi tu le
trecuseşi pragul.
Marc izbucni în înjurături. Jean-Casimir spuse:
— Sînt aşa cum sînt. Tot îţi mai faci iluzii?
— Nu mai am nici una. Şi totuşi mă încăpăţînez să
nădăjduiesc că sînt nedrept cu oamenii. Dar sînt şi mai răi decît îi
socoteam; iar cele mai rele sînt femeile.
Cîteva cuvinte aspre şi mîhnite lăsară să se vadă cît îl durea
ura îngrozitoare pe care o văzuse şi o simţise în tăcerea lui Ruche.
Jean-Casimir spuse:
— Da. Dar poate că are motive să urască.
Marc tresări:
— Cum? Ce motive? împotriva lui Simon?
— Împotriva lui Simon sau împotriva altuia, a ta sau a mea.
N-are a face! Urăşte pe cineva, sau îi urăşte pe toţi bărbaţii. Te-ai
uitat bine la ea? Se citeşte pe faţă că are motive să urască.
Marc fu izbit de agerimea acestui om, care trecea pe lîngă
toate fără să se oprească. Revăzu într-o clipă faţa descompusă a
lui Ruche, privi pînă în fundul ochilor ei şi îşi spuse: „E adevărat!”
întrebă:
— Dar tu ce crezi?
Jean-Casimir înlătura subiectul acesta, strîngînd din buze:
— Nu cred nimic. N-am timp să mă gîndesc la asta. Fiecare e
prins o dată în cursă. Şi-o fi lăsat penele pe undeva. E treaba ei.
O să scape, cu sau fără pene. Femeile scapă întotdeauna. Să ne
ocupăm de noi, de afacerea noastră!
— Eşti aspru cu ele, zise Marc. Odinioară se spunea că faci
parte din tabăra lor.
— Tocmai de aceea. Ne-am tăvălit împreună. Le cunosc. M-
au înşelat. Le-am înşelat şi eu. Cădeam întotdeauna în picioare.
Să ne gîndim mai curînd la dobitocul acela care a izbutit să-şi
rupă umărul şi aşteaptă să! se frîngă gîtul. Dacă sînt femeie, după
cum spui tu, e firesc să mă interesez de nişte imbecili de bărbaţi
ca tine şi ca el. Nu spune nu! Eşti ca şi el – dintr-un material mai
fin – dar tot aşa, dintr-o bucată, şi la fel de mărginit în tot ce faci.
Voi, cînd cădeţi într-o cursă, nu vă lăsaţi acolo numai penele, ci
tot trupul. Mi-e silă de voi! Vă şi dispreţuiesc puţin; dar poate că
de aceea vă şi iubesc.
Lui Marc îi veni să-l pălmuiască. Şuiera din fundul gîtului:
„Ce tîrfă!” Dar îşi înghiţi saliva:, Are dreptate…” Apoi, amintindu-
şi că „ea” sau „eV\ că Jean-Casimir nu şovăise o clipă să se
întoarcă de la Praga ca să-l ajute pe prietenul în nenorocire, îşi
domoli privirea furioasă cu care răspundea la zîmbetul îndoielnic
şi şiret al lui Jean-Casimir şi spuse:
— Am vorbit destul! Să trecem la fapte!
— Fapt este – reluă liniştit Jean-Casimir – că l-am văzut pe
Simon… Da, am izbutit, după ce am bătut la diferite uşi (şi cu cît
sînt mai înalte, cu atît se deschid mai greu), să fac să se
întredeschidă uşa închisorii lui, sau mai curînd cea a infirmeriei,
unde sînt pe cale să-i lipească bucăţile rupte, ca să fie întreg
pentru ziua cea mare. Am încercat să-i vorbesc. Dar de la primele
cuvinte m-a împroşcat cu blesteme. Sub bandaj nu! se vedeau
decît ochiul şi botul: un ochi de rinocer, mic, aspru şi vîrît în
fundul capului, acoperit de cornul pleoapei. Dar din prima clipă
ochiul a văzut şi rinocerul s-a năpustit. Călca totul în picioare, şi
pe mine, şi pe tine, şi pe Véron, pe toţi prietenii. Nu vrea să vadă
pe nici unul dintre noi. A trebuit să-mi iau tălpăşiţa.
Marc întrebă cu inima strînsă:
— Şi pe mine? A rostit numele meu?
— Da. Nu te necăji! Te-a pus laolaltă cu noi, eşti de partea
celor vii. El are de pe acum fruntea însemnată: e de partea celor
morţi.
— Nu e chip să-l salvăm?
— Nu cred. L-am văzut pe avocat şi pe alţi cîţiva. Am încercat
să-i conving. Dar ce putem face, dacă animalul nu vrea să se lase
salvat? Nu vrea nici măcar să stea de vorbă cu avocatul lui şi i-a
declarat că o să-l înjure la curtea cu juri.

Instrucţia nu ţinu mult. Faptele erau limpezi. Nu se putea

tăgădui nimic, şi acuzatul nu tăgăduia nimic. Jean-Casimir se
mai întoarse o dată de la Praga, ca să ia parte la proces. Cu toate
că amestecul lor era zadarnic, cei doi prieteni socoteau de datoria
lor să apară ca martori. Pentru Marc era o îndatorire penibilă. Nu
suferea să se arate în public. Ştia că în astfel de împrejurări se
înfăţişa mai prejos de sine: îl paraliza sfiala sălbatică şi orgoliul.
Şi-l înspăimînta gîndul că se va afla faţă în faţă cu vechiul lui
prieten în lumina acelui spectacol sinistru, că va trebui poate să
înfrunte înjurăturile şi reproşurile lui. Ar fi vrut să fugă sau să-şi
acopere ochii şi urechile, ca un copil, pînă ce „se va sfîrşi”. Dar cu
cît se temea mai tare, cu atît se arăta mai curajos: căci se înfuria
împotriva lui însuşi: „înainte, laşule!” Şi merse înainte.
Totul era tulbure împrejurul lui. Nu văzu nimic, nu-şi aminti
apoi nimic din intrarea în tribunalul zgomotos, în sala martorilor.
Foarte la largul lui, Jean-Casimir îl călăuzea, schimba cîte un
salut sau un cuvînt glumeţ cu unul şi altul. Totuşi nu se simţea
mult mai liniştit decît Marc în privinţa întîlnirii cu Bouchard. Le
veni rîndul destul de curînd. Martorii apărării nu erau numeroşi.
Cînd intră în stupul morţii, Marc îşi înţepeni picioarele, pe care
parcă le simţea umplute cu tărîţe, strînse dinţii şi spuse: „Să nu
privesc! mai ales să nu-l privesc pe ei! Să nu-l văd I” Şi tocmai pe
el îl văzu de la prima privire. Şi de cum îl văzu, fu subjugat. Nu
putea să-şi desprindă ochii. Vocea nerăbdătoare a preşedintelui
trebui să-i amintească întrebarea. Se întoarse în grabă la rolul pe
care trebuia să-l joace. Dar era atît de tulburat, încît nici numele
lui nu şi-l amintea. Auzea îndărătul lui rîsete. Preşedintele îi
dojeni pe cei care rîdeau şi binevoi să-i dea curaj. Îşi regăsi,
treptat, siguranţa. Îi era ruşine ca lumea îl crede îngrozit.
Suflarea! se tăiase, cînd văzuse faţa răvăşită care-l privea, chipul
acela cunoscut şi atît de schimbat de loviturile sorţii (socotind şi
loviturile poliţiei), încît s-ar fi îndoit că e el, dacă privirea lui n-ar
fi întîlnit ochiul fioros al rinocerului. (Jean-Casimir văzuse bine!
Dar rinocerul n-avea decît un ochi! acum era chior de-a binelea).
Cele două priviri se recunoscură. Marc văzu mişcarea bruscă pe
care Bouchard o făcu ca să se ridice, şi cum fu împins numaidecît
la loc de către jandarmi, după cum văzu şi izbucnirea de furie,
prima izbucnire, care ţîşni din singurul lui ochi. Îşi plecă privirile.
Era îngrozit.! se părea că e vinovat şi că glasul lui Bouchard avea
să-l strivească. Nu văzuse însă expresia ochilor lui după aceea.
Privirea furioasă se îndulci deodată. Şi ochiul lui Simon nu mai
arăta decît un dispreţ morocănos şi prietenesc pentru Marc, care
se aştepta în fiecare clipă ca mărturia să-i fie întreruptă de
strigătele lui Bouchard. Avu nevoie de cîtăva vreme ca să-şi
regăsească cumpătul. În sfîrşit, după ce se linişti în privinţa
ciclopului, se poticni copilăreşte şi, stîrnit fiind de rîsetele
înăbuşite provocate de cuvintele lui stîngace, rîsete pe care ironiile
preşedintelui mai mult le aţîţau decît le împiedicau, Marc se
înverşună. Şi, ca toţi sfioşii cuprinşi de mînie, luă foc. Sări
deodată peste toate barierele prevederii. Nu numai că ţinu o
pledoarie pentru Simon (care nu î se cerea), dar chiar îl elogie, şi o
făcu cu o violenţă provocatoare. Cînd încercară să-l oprească,
răspunse ca un cocoş tînăr şi zburlit, atacînd societatea.
Intervenţia uscată şi şuierătoare a procurorului îi închise gura şi-i
reteză nasul. Zăpăcit, silit să dea înapoi, în zborul lui cu aripi
tăiate, cocoşelul căzu din nou în baltă şi se bălăci în ea. Mărturia
fu scurtată şi se sfîrşi în chip nu prea strălucit. Pe cînd ieşea din
sală, Marc mai aruncă o privire plină de ruşine asupra lui Simon.
Ochiul lui Simon îl urmărea cu o batjocură afectuoasă. Părea a
spune: „Bietul puşti!” Zăpăcit, mişcat, Marc îl salută curajos cu
capul. Simon ridică mîna cu un gest protector şi familiar şi îi făcu
un salut de despărţire.
În tulburarea lui, Marc nu mai observă ceea ce se petrecu
după depoziţia lui, nu văzu primirea pe care Polifem i-o făcu lui
Jean-Casimir. Ura cea veche nu se dădu bătută. Îndată ce zări
chipul cu trăsături delicate al androginului, Simon începu să latre
cu trupul aplecat înainte. Îl împroşca pe fostul lui prieten cu
înjurături. În cincisprezece cuvinte îl înecă în insulte. Avocatul lui
interveni, încercînd să-l ţină în frîu. Preşedintele striga indignat
că-l izgoneşte din sală, dacă insultă martorii. Acuzatul răspunse
obraznic că „nu îngăduie să fie apărat” şi-i numi pe toţi martorii
„cîini tîrîtori”, iar pe martorul acesta „căţea”. În sfîrşit, izbutiră să-
i închidă gura. Şi Bouchard consimţi să asculte rînjind. Palid şi
dispreţuitor, Jean-Casimir îşi începu mărturia vorbind limpede,
rece şi apăsat. Folosea un ton obiectiv şi nepăsător. Fiecare cuvînt
era calculat să slujească la apărarea acuzatului, înjosindu-l,
arătîndu-l ca pe un ţăran rupt de solul lui, o victimă a nobilei şi
stupidei iluzii democratice, care-l smulge pe ţăran de la ogor şi-l
înhamă, cît e încă necioplit, la exerciţiile de gîndire din şcoli,
exerciţii primejdioase pentru creierul lui. Spuse că vechea formulă
a lui Barrès, care stîrnise vîlvă, „Dezrădăcinaţii”, trebuia înlocuită
cu formula mai exactă, de „Declasaţii”, şi că adevăratul vinovat al
tuturor relelor era sistemul, iar nu uneltele pe care acesta le
strica. O asemenea teorie măgulea vanitatea tainică a burghezilor
care-l ascultau. Se simţeau foarte mulţumiţi să-şi poată atribui,
în sinea lor, privilegiul de a rămîne singurii deţinători ai raţiunii
civilizate. În timp ce vorbea, Jean-Casimir îşi plimba din cînd în
cînd privirea rece şi fină asupra sălii, trecea cu nepăsare, fără
grabă, pe lîngă faţa umflată de furie a lui Simon, o cîntărea ca pe
un obiect şi se întorcea la alte obiecte, desfăşurînd mai departe
frazele lui mărunte şi elegante. Un cuvînt măgulitor al
preşedintelui, şi undele mute ale simpatiei generale întîmpinară
sfîrşitul mărturiei.
Dar se produse o lovitură de teatru. Tatăl acuzatului ceru să
fie audiat. Deşi fusese citat în satul lui de la poalele Cevenilor,
nimeni nu credea că acest ţărănoi se va smulge de pe ogoarele lui
bolovănoase pentru o treabă atît de neplăcută. Se hotărîse în
ultima clipă. Fireşte că toţi se aşteptau ca omul să ia apărarea
fiului său. Dar chiar mai înainte de a fi rostit primul cuvînt, toată
sala se înfioră. Cei doi bărbaţi – tatăl şi fiul – se îndreptară unul
împotriva celuilalt, strîmbîndu-şi gura, desfiguraţi îngrozitor. Un
vînt de ură sufla deasupra tuturor. Într-o tăcere de moarte,
bătrînul, după ce ridica mîna şi jură, începu să vorbească.
Ca şi fiul lui, era greoi şi pătrat, tăiat în piatră cu securea,
avea trupul masiv şi braţele scurte, ca nişte ramuri tăiate, iar la
capătul braţelor erau înşurubate nişte mîini ca nişte cleşti. Şi
picioarele care nu se vedeau erau şi ele înşurubate în pămînt.
Capul nu merita osteneala să-l priveşti. Era un membru ca şi
celelalte patru. Blocul de piatră strigă (era răguşit, şi mînia
înăbuşită îl împiedica să vorbească., liniştit):
— Domnilor judecători, nu vin să vă cer să-l cruţaţi pe omul
ăsta. Vin să vă spun: răzbunaţi-mă! Din ziua cînd a ieşit din
pîntecele maică-si, care a pierit de pe urma naşterii, a fost pentru
mine ca o boală. Mi-a pricinuit numai necazuri. Era prea trufaş ca
să lucreze cu braţele, îi era ruşine că e ţăran, îi plăcea să se
tolănească pe bănci, să nu facă altceva decît să-şi îndoape creierii
cu cărţi ticăloase, pline de lucruri netrebnice, care l-au învăţat să
înjure tot ce trebuie respectat. Mă întreb cum de vă lasă inima pe
voi, domnii din Paris, să ne otrăviţi aşa băieţii. Dac-ar fi după
mine, aş arunca toate hîrţoagele împreună cu toţi linge-blide de
scriitori în gunoiul de pe ogor. Ca să mă mîngîi, mi-am spus că
măcar marfa asta păcătoasă o să-l facă să cîştige bani. Se tot
lăuda că e pe cale s-ajungă odată ministru. A ajuns aşa cum îl
vedeţi: client la eşafod! Se poate ca, pornind de-acolo, să ajungi
aci. Dar el a rămas pe drum. Să-l ţineţi aici! Nu vi-l cerem înapoi.
Destulă vreme ne-a făcut sînge rău. Nu se află rubedenie sau
vecin din ţinut de la care să nu fi încercat să stoarcă bani. Dacă
aş povesti pe ce căi încerca ticălosul ăsta să smulgă gologani de la
oameni, şi încă ar fi destul ca să-l trimiteţi la ocna. Numai cu
mine nu s-a prins. Îl cunosc eu. Nu mă poate păcăli I
Simon deschise o gură enormă şi strigă:
— Da încă cum! Încornorat bătrîn I
Sala fu scuturată de o izbucnire de rîs nervos. Era un prilej
de destindere. Ţinta – bătrînul – arăta că fusese atinsă. Degeaba
se frămînta şi ţipa. Nu făcea decît sa arate mai bine că lovitura îl
nimerise. În hărmălaia care urmă, mai înainte ca preşedintele să
impună tăcere, toată lumea înţelese ce tragicomedie sătească îl
stîrnise pe bătrînul Tezeu reînsurat, împotriva fiului sau, Hipolit.
Băiatul îi murdărise cuibul. Mai mult, se vedea că izbutise să
dobîndească nu numai culcuşul, dar şi punga Fedrei lui. Bătrînul
nu voia s-o recunoască cu nici un preţ. Gîndul că a fost furat îl
înfuria şi mai tare decît faptul ca a fost înşelat. Şi se prefăcea cu
stîngăcie că tăgăduieşte totul. Dar hoţul era cel care trîmbiţa
faptele.
Din clipa aceea, fu limpede pentru toţi că tatăl voia să-şi
dăruiască odrasla călăului. Lumea aştepta…
Nu trebui să aştepte mult. Cînd! se dădu din nou Cuvîntul,
bătrînul strînse pumnii şi îi repezi:
— Nu răspund la murdăriile astea. M-am săturat! Nu-l mai
cunosc pe ticălosul ăsta. Ne-a necinstit pe toţi. Cer iertare lui
dumnezeu că am făcut un asemenea fiu. Domnilor judecători, e al
vostru. Faceţi-vă datoria! Eu mi-am făcut-o pe a mea. Spălaţi-mă
de ruşine!
Se întoarse dintr-o dată şi-l privi pentru ultima oară pe fiul
său, cu fruntea plecată, cu privirea piezişă, rea. Scuipă pe jos, se
întoarse iar şi plecă încet. Cu coarnele înainte. În zgomotul care
urmă se auzi glasul procurorului, care îl numea tată roman, şi
mugetul lui Simon, care se înăbuşea de rîs. Urmă apoi o
învălmăşeală de replici între el şi preşedinte. Simon voia să se
uşureze de ura împotriva tatălui, care, atunci cînd îl văzuse
luptîndu-se cu mizeria, fusese gata să-l lase să moară,
sinchisindu-se mai puţin decît dacă i-ar fi crăpat porcul. Voia să
se răzbune pe zgîrcitul a cărui asprime îl împinsese la crimă. Şi
pentru asta, nu numai că denunţă felul cum pungăşea bătrînul
fiscul, ci încercă să zugrăvească fără ruşine scena de comedie pe
care i-o jucase cu ajutorul mamei vitrege. Tare ar fi dorit publicul
să-l asculte. Dar curtea se amestecă şi-l opri. Acoperea cu
autoritatea, dacă nu cu virtutea ei (era greu s-o descoperi în acest
loc), codul. Furios, acuzatul nu voia cu nici un chip să tacă. Îşi
bătea joc de preşedinte şi l-ar fi luat de gît pe avocat, dacă n-ar fi
avut cătuşe la mîini. Ca sa se pună capăt scandalului. Fu nevoit
să fie scos din sală.
După toate acestea, rechizitoriul şi pledoaria părură lipsite de
interes. Acuzatul fu chemat pentru citirea sentinţei. Nimeni nu se
îndoia în privinţa ei. Sună în unanimitate: Da. „Vinovat – după
sufletul şi conştiinţa mea” fără circumstanţe atenuante. Pedeapsa
cu moartea.
Roşu la faţă, dar fără să trădeze nici o emoţie la auzul
sentinţei, Simon îşi aţinti ochiul aprins asupra Curţii, îi măsură
pe toţi pe rînd cu o privire furioasă, apoi spuse:
— Am o singură părere de rău: că nu se găsesc în Franţa vreo
doisprezece ca mine, ca să vă despice burţile la toţi.
Fu tras îndată afară din sală. Urla:
— Ucigaşilor! Vă azvîrl capul meu! Mîncaţi-l!
Publicul urla împreună cu el. Părea cuprins de nebunie.
Niciodată nu-l cucerise mai tare un spectacol. Acesta era
adevăratul „teatru al poporului”, atît de căutat. Măcar aici se
ucidea cu adevărat! Haita nu se lăsa înşelată. Mirosise sîngele.
Toţi lătrau. Erau acolo şi femei, gata să fie cuprinse de convulsii.
Alb la faţă, Marc, pe care Jean-Casimir îl trăgea afară, fu prins de
braţ de o femeie. Era Bette, aproape de nerecunoscut, foarte
aţîţată, împroşcînd cu vorbe fără şir, rîzînd şi plîngînd în acelaşi
timp. Jean-Casimir, care o privea cu băgare de seamă, puse mîna
pe ca tocmai cînd era gata să leşine. O aşeză pe o treaptă a scării.
Îşi recapătă aproape îndată fărîma de minte pe care o avea. Dar o
apucă greaţa. Nici Marc nu era departe de greaţă. Izbutiră s-o facă
să coboare scara. Dar cînd ajunseră jos, fata începu să verse într-
un colţ. Jean-Casmir îi ţinea capul frăţeşte. Voia s-o conducă
înapoi acasă. Şi nu-i putea lăsa singuri pe nici unul dintre cei doi.
Îi urcă într-un taxi şi dădu adresa lui Bette. Dar ea începu să
protesteze cu neaşteptată tărie. Voia să fie dusă la Ruche. Pe
drum, mai vărsă o dată. Jean-Casimir sui cu ea pînă la Ruche.
Coborî iar, se urcă împreună cu Marc în automobil şi-l duse cu el
la hotel. Prăbuşit, Marc se lăsă dus. Nu îndrăznea să deschidă
gura. Era la capătul puterilor. Fără să ştie cum a ajuns acolo, se
văzu în camera lui Jean-Casimir, aşezat într-un fotoliu. Jean-
Casimir îi spunea:
— Culcă-te!
Lui Marc i se făcu ruşine. Deveni aspru. Spuse:
 — Au jucat bine! A meritat banii de intrare!
Jean-Casmir nu se lăsă înşelat. Era prea deştept ca să reia
discuţia. Privea cum fierbe cafeaua, într-un filtru elegant de voiaj.
I-l arătă. Şi în timp ce sorbeau din ceşti, Jean-Casimir întrebă cu
zîmbetul lui de arlechin
— Cine e individul?
— Care individ? întrebă Marc mixat
— Vorbesc de individul lui Bette…
— Nu pricep.
— Te-ai uitat la ea?
— Biata fată! Nu arată bine. A slăbit.
— La pîntece n-a slăbit!
Marc scoase o exclamaţie… Pricepuse… În ziua aceea nu mai
vorbiră de Simon.

Peste trei zile, spre seară, Marc primi vizita unui om tînăr, a
cărui figură urîtă şi slabă nu-i era necunoscută. Dar mai înainte
ca Marc să-şi fi dat seama cine e, vizitatorul îşi spuse numele: era
avocatul lui Simon. Nu se prea exprima cu dibăcie şi glasul lui n-
avea nici un farmec. Dar arăta o emoţie adevărată. Spuse că
clientul lui refuzase să semneze cererea de graţiere şi că
deznodămîntul era foarte apropiat. Simon, care refuzase să-şi
exprime ultimele dorinţe, îl rechemase chiar în clipa cînd ieşea pe
uşă, spunîndu-i că i-ar face plăcere să-l vadă pe Marc.
Lui Marc nu-i făcea plăcere. Îl apucase din nou spaima, dar
răspunse cu glasul întretăiat:
— O să-l văd, dacă e cu putinţă.
Nădăjduia că nu va fi cu putinţă.
Avocatul îi spuse că obţinuse autorizaţia trebuincioasă şi că,
dacă Marc primeşte, pot merge îndată la închisoare. Jos îi aştepta
un taxi. Nu era sigur dacă Simon va mai fi în viaţă a doua zi.
Marc se ridică:
— În cazul ăsta, să mergem!
Avocatul vedea cît e de tulburat şi pricepea de ce. În
automobil încercă să-i arate cu stîngăcie mila ce i-o inspira
clientul lui. Ştiuse de la început că era o cauză pierdută. De altfel,
de aceea şi fusese lăsată pe mîna lui. Primise, pentru că şi el
cunoscuse deznădejdea la care putea fi împins la Paris, a doua zi
după război, un ţăran tînăr stîrnit de mizerie, de irealizabila
dorinţă de a se bucura de viaţă şi de starea de părăsire în care l-a
lăsat familia lui. Amărăciunea avocatului se dovedea adîncă. Dar
era lipsită de vlagă. Omul acesta se născuse învins. Nu era plăcut
să depinzi de puterile lui. Marc, care-l asculta fără să audă prea
mult, se dădea instinctiv la o parte.
La închisoare se primise ordinul, aşa că trecură în voie. Iar la
uşa celulei, avocatul strînse mîna lui Marc şi-l lăsă singur. Marc
intră ca într-o groapă cu lei.
Din ferestruica de sus, zăbrelită şi cu geam mai, cădea o
lumină albicioasă, lipsită de viaţă. În cameră nu era nici un pic de
umbră. Şi umbra e viaţă.
Mortul stătea în picioare, într-un colţ. Veni spre Marc, care
rămase înţepenit în prag şi apoi, fără să vrea, se dădu puţin
înapoi, lovindu-se cu spatele de uşa închisă. Simon îi pricepu
spaima şi rînji:
— Ţi-e frică? Haide, băieţaş, vino-ţi în fire! Nu e pielea ta în
joc… Norocosule, pielea ta rămîne a ta.
Marc roşi. Spuse ruşinat şi îndurerat:
— Simon, crezi că ţin la pielea mea? Zău că nu face parale!
Simon spuse pe un ton blajin:
— N-o fi făcînd. Totuşi, să ţii la ea! Îţi stă bine.
Stătea în picioare în faţa lui Marc, cu picioarele răşchirate şi
cu braţele atîrnînd. Marc, care încă nu cutezase să privească,
ridică ochii, văzu faţa mare şi ţeasta cu părul tuns, ochiul care-i
zîmbea fără răutate. Se simţi cuprins de elan. Mîinile lui
temătoare, care se ascundeau la spate, se întinseră înainte.
Simon le apucă.
— Te-am silit să faci o corvadă scîrboasă! Aşa-i, băiete? Ştiam
eu! De asta am şi făcut-o! Pusesem rămăşag cu mine însumi, pe
capul meu, că n-ai să vii. Ai venit. Am pierdut. Tot am cîştigat…
— Simon, spuse Marc cu glas tare, care tot mai tremura, cu
ce te pot ajuta?
— Cu nimic. Mă ajuţi pentru că eşti aici. Pentru ca îmi
dovedeşti că tot se mai află în bordeiul lumii, pe care o să-l
părăsesc, un băieţaş care nu s-a vîndut încă pe deplin, care nu se
leapădă de el şi nu se leapădă de mine. Cu toate că tremuri. Da,
tremuri… Ca la juraţi… N-ai fost prea tare. Te-au înspăimîntat…
Ţi s-a făcut frică şi te-ai grăbit să ceri iertare, ai retractat ce
spuseseşi. N-are a face! Tot ai spus-o… Erai singur împotriva
lupilor, a motanilor în robă şi a porcilor. Te-ai purtat destul de
bine pentru un băieţaş! Ţi-am fost recunoscător. E în tine mai
multă cinste decît în toată turma la un loc.
Marc se simţea mai curînd umilit decît măgulit. Se dădu
puţin la o parte, se îndreptă şi răspunse cu amărăciune:
— Îţi mulţumesc pentru certificatul de cinste!
— Îţi spui, se vede, că nu sînt în măsură să-l dau? Te înşeli,
băiete! Mă pricep la asta! Prin cinstit nu înţeleg un berbec castrat.
Chiar dacă ţi-ai murdărit blana în puroi şi în sînge, tot cinstit eşti,
dacă nu fugi, dacă nu spui ca un laş: „N-am făcut eu!”, dacă le
scuipi în gură: „Eu sînt! Me, me! adsum qui feci!1 dacă nu fugi de
răspundere.
— Şi tu îţi primeşti răspunderea? îl întrebă Marc.
— O primesc. Şi de-ar fi s-o mai fac o dată, aş mai face-o… aş
face-o mai bine.
Marc n-avea poftă să discute. Murmură:
— La ce bun?
===================
1 În limba latină în original: Eu, eu sînt cel care a făcut-o!

— La ce bun să trăieşti? Să trăieşti înseamnă să ucizi sau să

fii ucis.
— Nu! strigă Marc, ferindu-se cu mîinile, ca un copil.
Simon îl privi cu un zîmbet milos.
— Viţel de lapte! Tot mai ai nevoie de ugerul vacii. Ei, dar ţi
se văd totuşi coarnele pe frunte.
— În arenă taurul e totdeauna osîndit dinainte.
— Măcar spectacolul să fie frumos! Vîră-ţi coarnele în burta
toreadorului! Eu, idiotul, mi-am prins coamele în maţele cailor. Tu
vei izbuti mai bine decît mine.
— Ca să-mi spui asta m-ai chemat?
— De ce nu? spuse ciclopul, îndreptîndu-şi trupul, cît era de
înalt. Asta e testamentul pe care-l las societăţii!
— Îi laşi un monstru?
Singurul ochi al lui Simon luci cu veselie, păru mai uman.
Frămînta cu pumnii lui aspri braţele slabe ale tînărului său
prieten:
— Sărmanul monstru mititel! îi e frică şi de umbra lui. Dar
orice ai face, te cunosc, o să lupţi. Vrei, nu vrei I… Cine s-a
născut taur moare taur. Nu se lasă tăiat. Dar asta te priveşte! N-
am nevoie să mă frămînt eu cu gîndul. Te-am chemat, dragă
băiete (În ceasul ăsta n-are rost să mint), pentru că oricît mi s-ar
fi bătătorit pielea, oricît mi-ar fi Inima mai aspră decît pumnii,
oricît i-aş urî pe oameni şi mi-ar părea rău că n-am putut să
arunc totul în aer – în clipa cînd trebuie să plec simt un fel de
slăbiciune în picioare, iar pe limbă, pe limba asta uscată de taur,
un fel de mîncărime, de dorinţă să mai ling o dată, doar o dată,
perii altui pui de taur…
Îl privi pe Marc, care ar fi vrut să scape. Simţea sub degetele
lui tremurul braţelor lui Marc. Îi şopti cu o duioşie stîngace:
— Ţi-ar veni tare greu să mă îmbrăţişezi?
Marc îl îmbrăţişă, mai mult mort decît viu.
— Mulţumesc! Du-te! spuse Simon. Eşti singurul om pe care
l-am iubit. Marc nu mai găsea uşa. Mîna lui Simon i-o arătă
frăţeşte. Nici nu mai avu putere să se întoarcă şi să-şi ia rămas
bun de la omul care avea să moară.
A doua zi, capul căzu.

În zilele acelea, mai mult ca oricînd, Marc îşi revărsă

gîndurile în scrisorile către mamă-sa. Pentru sufletele apropiate,
depărtarea e cea mai mare binefacere. Îi eliberează de ruşine;
sfărîmă toate barierele dintre ei.
Era o corespondenţă ciudată. Nu s-ar fi zis că se duce între
un fiu şi o mamă. Se simţeau amîndoi în afara societăţii. Nu
numai că se eliberaseră în adîncul inimii de prejudecăţile, de
morala ei convenţională şi de legile ei (asta au făcut-o mii de
oameni de astăzi, bărbaţi şi femei!), dar îşi duraseră dintr-un
instinct sigur legile lor proprii, pactul lor moral de alianţă şi de
unire, pactul tainic înscris de natură în junglă, între mamă şi pui.
Pe măsură ce puiul crescuse, raporturile dintre ei se schimbaseră.
Mama se lăsase pe nesimţite înlocuită de sora mai mare, mai
apropiată. Căci acum se aflau pe acelaşi ma! şi nu-i mai
despărţea cursul apei. Se adăpau unul lîngă altul. Fiecare aducea
celuilalt prada lui de vînătoare – experienţele din junglă. Îşi
împărtăşeau toate întîmplările, noi şi vechi. Cele mai vechi nu
păreau mai puţin noi celui tînăr. Iar cele mai noi nu erau lipsite
de importanţă pentru sora mai mare.
 Marc îi povesti toată drama pe lîngă care viaţa lui trecuse atît
de aproape încît i se părea că cuţitul ghilotinei i-a şuierat în
cădere la ureche. Îi spuse că, dacă nu-l lovise pe el, asta se datora
întîmplării. Simon ar fi putut fi Marc, şi Marc, Simon. Nebunia,
deznădejdea şi crima îl pîndesc pe fiecare dintre noi. Unul se
împotriveşte, altul se lasă pradă. Cine poate şti de ce? „Cel lovit a
fost el. S-ar fi putut să fiu eu. N-am dreptul să osîndesc pe
nimeni..
Şi nu se miră cînd o aude pe Annette că-i răspunde: „Nu, nici
tu, nici eu n-avem dreptul să-l osîndim pe nenorocitul acela” şi îi
vorbeşte despre Simon cu o milă înţelegătoare. Dar ea adaugă (şi,
citind, lui Marc îi tresare inima): „Dar, dragul meu Marc, nu-i
adevărat că el ar fi putut fi în locul tău şi tu în locul lui. Tu eşti
acela care oşti: eşti tu. Eşti rodul meu. Rodul acesta poate fi
smuls din pom. Dar nu poate fi viermănos. Da, ştiu că şi în tine şi
în mine pîndesc crima şi ruşinea. Dar nu vor pătrunde în patul
nostru. Oricît ai fi de ispitit. (Ai fost ispitit. Nu mi-ai spus-o, dar o
ştiu. Şi cine-ţi spune că n-am fost ispitită şi eu?) Dar, slavă
domnului, ruşinea şi crima fug de noi!”
Marc simte o căldură revărsîndu-i-se în trup. Şi se înfioară.
„Ai fost ispitit…” Şi ea, şi femeia asta „a fost!…” Şi i-o spune! A
împrăştiat cu o singură mişcare teama lui tainică. Dacă ea a
trecut pe lîngă aceeaşi prăpastie şi s-a arătat atît de sigură de
paşii ei, s-ar putea oare ca el, un bărbat, să nu fie la fel de sigur?
Ca s-o încerce, îşi întinde destăinuirile mai departe decît a făcut-o
vreodată. Îi povesteşte despre unele ceasuri ale acelei nebunii care
clocoteşte în pîntecele tinerilor, nebunie din care s-a trezit
tresărind, gîfîind, cu degetele crispate, la marginea infamiei. După
ce i-a scris, se gîndeşte: „Ce-am spus!” Dar ea îi răspunde: „Ai
ajuns la margine. Ai văzut fundul. E bine aşa. Nu vei fi luat prin
surprindere. L-am făcut pe Marc al meu să poată cuteza. Dar l-am
făcut şi ca să poată rezista. Cutează! Şi eu cutez şi am cutezat. Nu
e dat tuturor să se piardă.” Şi adăugă cu zîmbetul ei liber, grav şi
şiret: „Am încercat în douăzeci de rînduri. Niciodată n-am putut s-
o fac. Nici tu nu vei pricepe mai bine. Să ne resemnăm, dragul
meu! Şi sărută-mă!”
Cînd ajunse la rîndurile acestea, Marc bătu din picioare de
bucurie. Tremurară ferestrele odăii. Suflă de pe buze ruşinea,
împreună cu fumul ţigării.
„Du-te în alţi plămîni!” În zilele acelea, pe strada, aspiră
sfidător aerul otrăvit. Spunea:
„Am aerul meu. Am sub picioarele mele pămîntul meu
propriu şi sigur. Am în sînge rîul meu.”
Dar rîul nu purta aur. Şi viaţa se arătă aspră în iarna aceea.
Norocul nu favoriză curajul lui Marc. Sănătatea lui suferea de pe
urma lipsurilor. Nu voia să ceară sprijinul mamei. Avu chiar
absurda mîndrie să refuze banii pe care ea îi oferise. Mai întîi, nu
era sigur că ea nu se lipsea, ca să-i dea lui. Şi apoi, cocoşelul ăsta
nătîng nu-şi îngăduia să primească bani de la o femeie. Oare o
mamă e femeie? Da, pentru el! Scrisoarea prin care refuza suna
tăios: „Nu stărui!” Ea nu stărui. Ce stupizi sînt bărbaţii! Dar era
mulţumită că el e bărbat cu adevărat.
Dar dacă nu voia să primească banii Annettei, primea
gîndurile ei. Şi dacă nu le-ar fi avut în iarna aceea aspră, s-ar fi
simţit tare singur şi tare îngheţat. Se încălzea la ele, ca la un foc
nevăzut de nimeni. Nici măcar de ea, după cum îşi închipuia
Marc. Dar era prea legată de băiatul ei prin cele mai tainice fibre,
ca să nu vadă cum lucesc licăririle focului puternic într-unele din
cuvintele lui aspre şi strînse, ca nişte blocuri de cărbune. Ghicea
nelămurit că Marc are pentru ea o adoraţie violentă şi curată,
aproape religioasă. O socotea absurdă. Dar în inima ei simţea o
recunoştinţă umilă. Luptătorii au nevoie de iluzia dragostei şi
veneraţiei. „Non sum digna1 dar îţi mulţumesc, micul meu
cavaler.”
Legătura aceasta sufletească ciudată, pe care n-o exprimase
prin cuvinte, îl purta pe tînărul luptător pe apele negre şi
îngheţate ale acestor luni de singurătate şi de sărăcie, ferindu-l de
înec. Dar îi era tare frig la picioare!
Într-o noapte, tîrziu, se întorcea bătînd zdravăn din tălpi. Pe
stradă i se păru că zăreşte prin ceaţă o formă cunoscută la un colţ
de trotuar rău luminat. Făcu un ocol brusc ca să poată vedea fără
să fie văzut. Nu se înşelase: era ea – Ruche. Stătea lîngă un chioşc
de ziare
=====================
1 În limba latină în original: Nu sînt demnă.

închis, lipindu-se de el, astfel ca lumina becului electric să

nu ajungă pînă la ea, şi pîndea poarta unei casc. Parca ar fi fost la
vînătoare. Stătea ghemuită, cu partea de dinainte a corpului ieşită
afară din ascunziş. Marc se opri şi se piti la cîţiva paşi. Strada era
pustie. Se auzea bătînd ora unu. Ruche nu se mişca. Îşi aţintise
privirea asupra unei porţi închise. Poarta se întredeschise. Ruche
fu gata să sară. Braţul ei drept ţîşni din umbră, ţinti, dar coborî
îndată. Bărbatul care ieşise nu era acela pe care-l aştepta. Femeia
se ghemui din nou, ascultînd cum se depărtează paşii străinului.
Marc se ghemui şi el. Dar văzuse braţul şi acum ştia. Se apropie
fără zgomot, se învîrti în jurul chioşcului şi o apucă de braţ. Ea
tresări de spaimă şi de mînie, se zbătu fără să scoată un strigăt,
înfigîndu-şi însă ghearele. Răsucindu-i mîna, Marc îi smulsese
mai întîi arma. O împinse violent de perete, în timp ce şoptea în
ceafa femeii turbate, care-l muşca de mînă:
— Ruche! Eu sînt! Eu, Marc! Ruche, fetiţo, nu te teme! Dă-mi
drumul!
După o luptă scurtă, dar violentă, femeia furioasă se lasă
biruită. Ultimele zvîcniri se potoliră într-o criză de lacrimi. Marc
ţinea strîns la pieptul lui capul care plîngea.
— Haide! Haide!
Îi ridică bărbia. Neputîndu-şi apuca batista, îi şterse cu un
gest de doică obrajii şi nasul cu degetele. Ea se supunea zdrobită.
Marc îi aşeză din nou pe frunte pălăria care se strîmbase. Îi
potrivi paltonul descheiat. Şi cînd văzu că Ruche nu se
împotriveşte, o luă de braţ, ţinîndu-i cotul cu mîna şi o trase după
el. Ea mergea ca o somnambulă. Unde se duceau? Nu ştiau.
Ruche nu putea să-şi dea nici o părere. Mergea după el, fără să
vadă, trecea străzile, se întorcea ascultătoare la dreapta sau la
stînga. Ce-i mai păsa? S-ar fi simţit la fel de bine în adîncul apei.
Marc vorbea mecanic, fără ca vreunul din ci să audă cuvintele. Se
întreba: „Ce să fac cu ea?” Nu era nici omenos, nici prevăzător s-o
lase singură în halul ăsta. Paşii îl duseră spre hotelul lui, de pe
strada Cujas. La poartă se hotărî.
— Urcă!
Şi se gîndi cu glas tare:
— Fiecare la rîndul lui!
Acum era rîndul lui s-o adăpostească pe deznădăjduită.
Ea nu spuse nimic, nu făcu nici un gest de împotrivire sau de
încuviinţare. Se sui.
În camera nenorocită, murdară, neorînduită (lui Marc îi era
ruşine că o vede Ruche, dar ea nu vedea nimici ea rămase în
picioare, nemişcată. Marc o aşeză pe pat. Fata execută tot ce-i
cerea el fără să reacţioneze, cu braţele atîrnînde, cu palmele
întinse. Marc încruntă sprintenele, îşi muşcă buzele şi se hotărî. Îi
scoase pălăria, îi descheie nasturii de la palton, îi scoase pantofii
şi o culcă pe pat. Trupul avea acum o reacţie nervoasă, se înfiora
sub un val de frig. Marc murmură:
— Bagă-te în pat! Las’ pe mine, fetiţo!
O luă în braţe ca să desfacă aşternutul. Ea se lăsă dezbrăcată
şi, deşi avea ochii deschişi, privirea-i era aiurea. Umerii ei slabi nu
simţeau atingerea degetelor stîngace care o dezbrăcau. Marc
îngrămădi deasupra ei toate hainele mai grele şi mai calde pe care
le găsi în cufărul lui. Şi, în timp ce-i încălzea o băutură pe
spirtieră, se aşeză lîngă pat. Trecîndu-şi un braţ sub pătură, îi
încălzi între degetele sale picioarele îngheţate. Erau amîndoi
cuprinşi de aceeaşi istovire mută. Sfîrîitul spirtierei, peste care se
vărsase apa fiartă, îi smulse din amorţeală. Marc se ridică, pregăti
un grog, înălţă capul fetei ca s-o facă să soarbă cîteva înghiţituri.
La început, lichidul! se scursese din gură. Se scursese de pe
bărbie de-a lungul gîtului. Arsura o trezi. Se uită la Marc ca ochi
care, în sfîrşit, puteau să-l vadă. Privi ochii lui neliniştiţi, paharul
fierbinte pe care-l ţinea în mînă, gesturile stîngace cu care încerca
să-i vîre o linguriţă în gură. Deschise gura şi înghiţi ca un copil.
Obrajii ei căpătară puţină culoare. Dădu la o parte paharul, cu o
mişcare uşoară a mîinii. Uşurat că o vede revenind la viaţă, Marc
îi strînse tîmplele între degete şi îi spuse:
— Acum dormi! Ţi-e destul de cald?
Şi aproape numaidecît zări sub capul ei raţă de pernă
murdară şi fu cuprins de ruşine. În loc s-o ascundă, spuse:
— Iartă-mă!
Se duse şi luă un şervet curat şi i-l întinse pe pernă sub cap.
Ruşinea aceasta naivă o trezi de tot pe Ruche. Ba chiar, după ce
ridică un colţ al şervetului, zîmbi, dădu şervetul la o parte, îl lăsă
să cadă pe parchet şi, rezemîndu-şi obrajii de pernă, închise ochii.
Marc mai aşteptă o clipă, apoi, dud o văzu liniştită, se culcă
cum putu pe două scaune şi stinse lampa.
În întuneric, glasul lui Ruche spuse:
— Dar tu, cum o să-ţi petreci noaptea?
— Nu te gîndi la mine! Stau foarte bine.
— Nu poţi să dormi pe scaun.
— Nu-i prima oară.
— Măcar reazemă-ţi scaunul de pat, ca să nu cazi!
 El îşi aşeză cele două scaune de-a lungul patului şi se culcă
cu picioarele lîngă capul lui Ruche, cu capul aproape rezemat de
picioarele ei.
— Da, ţine-mi picioarele! spuse Ruche. Îmi face bine.
El le strînse.
După o vreme, Ruche spuse:
— Eşti bun.
— Nu ştiu… Nu cred…
— Cînd spun „bun”, fac o comparaţie.
— Cu cine?
— Cu ceilalţi cîini.
— Şi cu sînt cîine.
— Iar cu sînt căţea.
— Da, aşa ai fost azi-noapte.
— N-am fost măcar în stare să-i sfîşii burta!
Azvîrlea cu picioarele în pat.
— Haide, haide! Nu mai da din picioare! Eşti legată.
O ţinea vîrtos de glezne.
— Ascultă, Marc, trebuie să afli măcar, fiindcă soarta a vrut
să dai buzna peste pînza mea de păianjen.
— N-am nevoie să aflu nimic. Ce să aflu? O poveste
prostească de dragoste înşelată – dacă asta se poate numi
dragoste.
— Da, eu aşa o numesc. Şi ce-mi pasă dacă e numită aşa sau
altfel? M-a vrut şi l-am vrut. M-a luat şi l-am luat. Şi acum m-a
aruncat, s-a săturat. Vrea pe alta, ia pe alta. Şi eu vreau să-l ucid.
Marc mormăi:
— Ruche, n-ai terminat odată cu prostiile astea? Doar n-ai de
gînd s-o iei de la capăt?
Ruche înghiţi în sec, răsuflă adînc de două-trei ori, apoi
spuse:
— Am terminat. Da. Am dat greş. Nu mai pot să încep din
nou. Dar simt nevoia să-ţi povestesc, ca să mă uşurez, ca să mă
răzbun…
— Dragă fată, poveştile astea ale tale mă sîrbesc. Taci… şi
apoi nu mai pot de somn. Mor…
Ruche rîse nervos:
— Cu atît mai rău! Mori şi ascultă-mă! Nu-mi pasă că ţi-e
scîrbă. Şi mie mi-e scîrbă. O să-ţi frec nasul de povestea asta (îl
apucase de urechi şi îi freca nasul de cearşaf)… ai făcut pe cîinele
salvator, m-ai scos din apă fără voie. Cu atît mai rău pentru tine!
Ca să fii salvator pînă la capăt, trebuie să înghiţi şi punga mea cu
fiere.
— Haide! făcu Marc, resemnat.
Dar nu întîrzie să aţipească. Aşezată pe pat, aplecată spre el,
Ruche îi depănă cu furie povestea şi, ca să-l trezească, îi scutura
din cînd în cînd capul, căci îşi vîrîse degetele în părul lui. Dar
somnul se dovedi mai puternic. Marc simţea furtuna doar ca pe
un fel de cîntec de leagăn, cam tulburat. Se gîndea la o noapte pe
mare. Şi ultimul lucru de care-şi mai aminti fu o senzaţie în
degete, pricinuită de atingerea celor două picioare, care se mişcau
mereu, se strîngeau ca nişte mîini, în timp ce Ruche vorbea…
Deşi ştia că de multă vreme el nu mai aude, ea îşi spuse
povestea pînă la capăt. Şi numai atunci se opri sătulă şi uşurată.
În clipa cînd moara amuţi, Marc se mişcă în somn. Scaunul pe
care erau întinse picioarele lui se răsturnă. Ruche îl apucă de
mijloc şi, petrecîndu-i braţele în jurul şoldurilor, îl trase în pat
lîngă ea. Marc era îmbrăcat, dar desculţ. Ea îi aşeză picioarele pe
pernă, lîngă obrajii ei, iar capul i-l sprijini de picioarele ei. Şi în
somn se strînse de el. Petrecură aşa noaptea, unul lîngă altul, ea
sub pătură, el pe deasupra. Erau amîndoi morţi de oboseală.
Stăteau strînşi unul lîngă altul, înţepeniţi. Dormiră, aşa cum se
doarme la vîrsta asta, şapte ceasuri în şir, fără să facă vreo
mişcare. Cînd se treziră în acelaşi loc, era aproape unsprezece
dimineaţa.
Uimit, Marc sări deodată în capul oaselor, văzu obrazul lui
Ruche lîngă picioarele lui şi le strînse repede, bîiguind:
— Iartă-mă, iartă-mă!
Ruche rîse şi spuse:
— Mulţumesc! aşezîndu-se, ca şi el, în capul oaselor. Stăteau
aşa şi se priveau, ghemuiţi în pat, ca doi bonzi1.
— Mi-e ruşine, spuse Marc.
Ruche îşi frecă nasul de nasul lui Marc.
— Să-ţi fie ruşine, să-ţi fie ruşine, băieţandru prost! Niciodată
n-am avut o pernă mai bună. Ce pui de somn am tras! M-am
spălat, m-am golit de toată fierea care mă otrăvea. Sînt sigură că
n-ai ascultat nimic, că nu-ţi aminteşti nimic din tot ce ţi-am
turuit astă-noapte.
Marc căută să-şi amintească:
 — Nici un cuvînt.
— Nu face nimic! Ai primit tot darul. Şi orice ai face, prietene,
o să-l regăseşti într-o zi sau alta, bucată cu bucată. Căci ţi l-am
strecurat prin oasele craniului Am vorbit cu buzele lipite de el.
— Frumos dar!
— Ce vrei? Nu te poţi linişti decît aruncîndu-ţi povara asupra
altuia.
— Şi acum, te simţi liniştită?
===================
1 Preoţi budişti.

— Cu desăvîrşire. Mi-e stomacul gol. Mi-e inima liberă. Sînt

proaspătă şi limpede.
— Bine. Atunci nu mai spun nimic.
— Bine faci! Căci dacă ai îndrăzni să pomeneşti ceva de
noaptea asta, aş tăgădui. Făgăduiesc! Ia îndrăzneşte! Nu s-a
petrecut nimic.
Îl înfrunta cu privirea. Marc rămase cu gura căscată în faţa
îndrăznelii ce se oglindea pe faţa asta veselă şi odihnită, care nu
mai păstra nici o urmă din frămîntările nopţii.
— Ale dracului femei! spuse el. Au şapte suflete ţi şapte feţe.
Ruche spuse:
— E prea puţin.
Îi apucă obrajii în mîini, ciupindu-i:
— Băiatul meu bun! Băieţaşul meu! Ce slab eşti! Cît îţi
datorez eu ţie! Îţi dai măcar scama? Nu, nu încerca! mai bine să-
mi dau numai eu seama.
— Dar îmi dau şi eu seama foarte bine.
— Ia te uită! Ce înfumurat! Nătîng trufaş! Acum vrea să-mi
arate ce serviciu preţios mi-a făcut. Poate că o să vrea să i-l şi
plătesc.
— Desigur că da! Trebuie să plăteşti.
— Cămătarule! Spune preţul!
— Să-mi juri că n-o să mai faci niciodată aşa.
— Cînd m-o apuca, o să-ţi cer mai întîi încuviinţarea.
— Şi dacă refuz?
— O să te ascult.
Batjocura fusese înlocuită deodată de un ton hotărît şi serios
şi de o privire deschisă, care spunea: „Gata cu jocul!”
 — Bate palma! spuse Marc. Te-ai legat!
Îşi strînseră amîndouă mîinile.
— Şi acum, spuse Ruche, scoţîndu-şi picioarele de sub
pătură, hai sa mîncăm! Mi-e o foame!
Sări jos din pat.
Marc se simţea încurcat. Avea buzunarele goale. Ruche
înţelese. Îi spuse obraznic:
— Şi vreau să te întreţin. Eu plătesc!
Marc se împotrivi cu furie.
— Micuţul meu, o să mă asculţi. Altfel, n-am făcut nimic! M-
apuc iarăşi să ucid.
Marc încercă să discute.
— Închide pliscul! O să-l deschizi iarăşi în faţa farfuriei.
— Ruche, vrei să mă umileşti.
— Bineînţeles că da! E foarte sănătos. Crapi de orgoliu.
Trebuie să-ţi iau puţin sînge. Tu m-ai spălat. Fiecare la rîndul lui!
Şi, ia spune, nu-i aşa că n-ai mîncat niciodată din banii unei
femei?
— Desigur că nu!
— Perfect! O să mănînci din banii mei.
Îşi frecă mîinile, se învîrti în pas de dans, îl luă de braţ, îl
ciupi în timp ce coborau şi ieşi cu el pe stradă.
La restaurantul studenţesc înfulecară friptură în sînge. La
felurile obişnuite, Ruche mai adăugă un dulce; apoi comandă o
bucată de brînză grasă de Brie şi vin vechi de Beaune. Îi luceau
ochii de şiretenie batjocoritoare. Nu puteai s-o înfrunţi. Marc o
lăsa să facă ce-i place, resemnat – şi mulţumit – cu conştiinţa
amorţită şi mută, ca un cîine de casă, ghiftuit. Era plăcut să
mănînce o dată pe săturate!
Cînd ieşiră, Marc trebui să se ducă la lucru. Ruche îi spuse:
— Dă-mi cheia ta!
Seara o regăsi instalată în camera lui, în mijlocul cămăşilor şi
ciorapilor, pe care-i cîrpea. Toate sertarele şi cufărul erau goale.
Hîrtiile, hainele erau strînse pe pat, pe cele două scaune şi pe
parchet. Şi nu toate erau curate, departe de asta! De obicei, Marc
îşi arunca rufele murdare în colţul unui dulap. Ruche le scosese
pe toate, le orînduise, le numărase, le cercetase şi chiar le spălase
în chiuvetă. În faţa ferestrei, pe o frînghie, erau întinse nişte
flanele şi nişte batiste din care picura apa.
Lui Marc îi veni să intre în pămînt. Nimic nu-l stingherea mai
mult decît să lase să! se vadă beteşugurile trupului şi ruşinile
rufăriei. Se trînti pe pat, ascunzîndu-şi ochii în palme. Repeta
scîncind:
— Ei nu, asta nu!
Glasul lui Ruche spuse prieteneşte:
— Haida-de! Nu e firesc?
El gemu:
— Toate zdrenţele astea…
— Tocmai. Aveau mare nevoie de degetele mele.
— Nu! Să-ţi murdăreşti degetele cu ele!
— Dacă crezi că nu sînt obişnuită! Cînd eşti femeie, vezi
destule!
— Nu se cuvenea! Nu, nu! N-aveai dreptul…
— Am dreptul pe care mi-l iau. Trebuie să-mi cîştig iar
superioritatea faţă de tine, după cele ce s-au petrecut azi-noapte.
Am recîştigat-o. Azi după-amiază am făcut ce-am avut poftă. Ţi-
am spus doar: „O să te spăl”. Te-am spălat. Băieţaş murdar!
Marc fugi din cameră, înăbuşit de ruşine. Ruche aruncă
rufele pe care le ţinea în mînă, îl prinse pe Marc de braţ, îl aduse
înapoi:
— Dragul meu băieţaş… Îmi placi mai mult aşa…
Marc ţinea capul întors. Ruche îl apucă de bărbie şi îi
întoarse capul spre ea.
— Prostule! Sîntem fraţi – fraţi de mizerie…
— Fraţi la cataramă, făcu Marc mîrîind şi rîzînd în acelaşi
timp, dar simţindu-se mişcat.
— Există ceva mai bun decît asta?
O ajută să strîngă rufele. Se întuneca. Trebuiră să aprindă
lumina.
— Destul pentru astăzi! spuse Ruche. O să mai am treabă
pentru încă o după-masă. Mă întorc mîine.
— Cum! exclamă el. Pleci?
— Fireşte, mă duc acasă.
Ea îi văzu părerea de rău întipărită pe faţă.
— Da, prietene. Nu putem risca de două ori o aventură
frumoasă ca azi-noapte.
El părea dezamăgit. Ruche rîse.
— Nu găseşti? Dacă am izbutit o dată, din întîmplare, atît de
bine, ar însemna să-l ispitim pe diavol dacă am începe iarăşi.
— Diavolul n-ar cere decît să fie ispitit.
 — Bineînţeles! Şi diavoliţa de asemenea!
— Atunci?
— Atunci, nu.
— Ai dreptate. E prea bun ce-am avut.
Ea îşi aşeză părul sub pălărie, privindu-se în oglinda atîrnată
de fereastră. Îl vedea pe Marc la spatele ei:
— Oricum, eşti un băiat bun.
— Şi tu nu eşti chiar atît de rea!
— Ba te asigur că sînt destul de rea pentru amanţii mei.
Se întoarse spre el, gata să se răţoiască.
— Şi atunci, noi doi?
— Şi atunci, noi doi! Tocmai! Ce noroc că nu sîntem amanţi!
Haide, nu te mai strîmba din politeţe!
— Nu din politeţe!
— Ba da, mincinosule! Şi spune ca şi mine: „Ce noroc!”
El îi întinse mîinile. Ea i le apucă.
— Ce noroc că eşti tu, că sînt eu şi ca ne ţinem de mînă!
Ruche spuse şireată:
— Azi-noapte ne ţineam de picioare.
— Ai călcat pe mine şi am călcat pe tine. Ruche, dacă nu
sîntem prieteni, nici amanţi, ce sîntem?
— Sîntem pămînt unul pentru celălalt. Ne înfundăm în
mocirlă, am ieşit la mal, am ajuns pe pămînt. Acum pornim iar.
La pornire – o dată, asta nu înseamnă mereu – ne putem săruta.
Se sărutară pe gură ştrengăreşte.
— Dar o să te mai întorci? întreba Marc.
— Trebuie! Derbedeule, am treabă cu zdrenţele tale. Şi apoi,
azi n-am vorbit nimic. Mîine o să stăm de vorbă.
*

A doua zi nu statură de vorbă. Seara tîrziu, cînd Marc se

întoarse de la lucru, Ruche plecase. Lăsase grămada de rufe
orînduită, şi pe masă doar o pereche de ciorapi, cu rupturile prin
care puteau să treacă măcar şase din cele zece degete puse la
vedere. Erau un fel de carte de vizită obraznică, care spunea: „O
să mă vezi iar mîine.”
O văzu. Era sîmbătă. Puteau sa stea de vorbă toată după-
amiaza. Ea se aşeză pe pat. El – călare pe un scaun, îşi ardeau
degetele cu ţigările aprinse, uitînd să le fumeze. Intimitatea se
stabilise uşor, fără ca ei s-o caute. Ruche îşi înşira tainele. Cînd
vorbise de amanţii ei, se lăudase. Nu avusese niciodată pe un
altul decît pe acela pe care-l pîndise atunci, noaptea. Recunoştea,
pe un ton batjocoritor, cu un cinism de paradă, că în viaţa foarte
liberă pe care o dusese la Paris şi în care alergase după primejdii
nu se putuse hotărî niciodată să facă pasul cel mare. În ultima
clipă, o repulsie aproape fizică o oprea. „Totuşi – protesta ea – sînt
o femeie întreagă, sînt sănătoasă, am cerinţe şi nu mă tem să le
satisfac, am văzut-o doar cu idiotul acela! Dar de ce trebuia să se
întîmple tocmai cu animalul acela, cu calul acela mare… (tare i-aş
rupe biciul pe spinare) mai curînd decît cu cineva care-mi place,
de pildă cu tine?”
Marc o lasă să vorbească. Apoi îi spuse:
— De fapt, eşti o franţuzoaică de treabă şi te sileşti să joci un
rol care nu ţi se potriveşte. Te încăpăţînezi din necaz, dintr-o
sfidare împotriva părinţilor tăi. Locul tău ar fi mai curînd în
provincie, alături de ei (ea protestă). Nu eşti făcută să-ţi pîndeşti
amanţii noaptea, cu o carabină în mînă. Eşti făcută să ţii o viaţă
întreagă în patul tău un soţ, un soţ bun, unul singur, şi să fabrici
conştiincios copii împreună cu el, o droaie de copii. Îi şi văd
aninaţi de sînii tăi.
— Nici n-am sîni. Pune mîna!
— Vacile mici dau laptele cel mai bun.
— Nu sînt nici măcar o vacă! O capră slabă, care aleargă pe
cîmpii. Şi îţi închipui că se va lăsa priponită de un gard pentru
toată viaţa?
— Dacă vrei, rămîi cu imaginea caprei care sare, muşcă,
paşte la alte garduri. O să-ţi înşeli în minte soţul de zece ori. Şi
chiar – ce dumnezeu – nu văd de ce nu l-ai înşela o dată, de două
ori cu adevărat. Într-o viaţă întreagă o dată, de două ori nu e Marc
lucru!
— Aş vrea să te văd pe tine în locul lui, tîlharule!
— Nu, nu e vorba de mine.
— Dar ia spune-mi, Marc, spune-mi deschis: de cînd ne
cunoaştem, te-ai gîndit vreodată?
— La ce?
— Că aş putea să te trag pe sfoară.
— Nu, e drept că nu. Dar tu, te-ai gîndit?
— Încerc în clipa asta. Nu pot.
— Nu sîntem făcuţi să fim înhămaţi împreună.
— Şi totuşi, ne înţelegem atît de bine! Tu eşti singurul care ai
văzut în mine. Şi eu văd în tine. Tocmai de aceea! Nu se pot
căsători decît cei care nu se văd.
— E nevoie de beznă ca să faci dragoste.
— Tu o s-o faci pe-ntuneric, sînt sigură. O să te las prins în
pînza celei care-ţi va putea face cel mai mult rău. N-o să vrei o
femeie mereu aceeaşi, odihnitoare, de care să fii sigur. Prea ar fi
lumină!
— Poate că e adevărat.
— Fiecare dintre noi cunoaştem mai bine destinul celuilalt,
ştim ce ar trebui să facă pentru binele lui. Şi fireşte că celălalt n-o
s-o facă.
— Atunci, n-am văzut rău – recunoşti? – ceea ce ar trebui să
fii, ceea ce eşti?
— Ceea ce nu sînt. Da, ai spus drept, mă ucid cu viaţa pe
care o duc la Paris. M-am născut o Ruche1 m-am născut să am
un stup al meu, sub soarele albăstrui al Loarei mele. Dar
muşuroaiele astea enorme de termite, cu ciupercile lor de gînduri
otrăvite, mă umplu de scîrbă
=======================
1 Ruche: stup (în limba franceză).

şi de groază. Aş vrea să le dau foc. Repede să aducem gaze şi

să sfîrşim cu toate murdăriile astea!
— Ei bine, du-te! Fugi! Întoarce-te la cîmp!
— Nu vreau.
— De ce?
— Din pricina tatălui meu. M-a înfruntat.
— Crezi că lecţia care i-ai dat-o nu-i de ajuns ca să stea
cuminte?
— O! Nu mă tem de el! E bolnav. O să stea liniştit. O să-i fie
doar teamă să nu plec din nou.
— Atunci?
— Atunci, el trebuie să facă primul pas.
— Să-şi ceară iertare?
— Să întindă mîinile!
— Dacă n-o s-o facă, n-o să te mişti?
— Nu, desigur că nu!
— Cap de catîr!
— Cap de capră!
 Marc începu iar cu sfaturile. Ea îl asculta, tăcea, îşi spunea
în sinea ei că Marc are dreptate. Dar era hotărîtă să rămînă cu
nedreptatea ei.
Ca să schimbe vorba (dar îşi urma în ascuns gîndul), Ruche îi
vorbi de Bette. Sarcina acesteia era cît pe aci să sfîrşească tragic.
Mic-burgheza înnebunită, care tot mai urma să tăgăduiască
prosteşte, deşi starea oi sărea tuturor în ochi, nu ştiuse nici să
primească, nici să refuze. Din fericire, fericire amarnică ce-i drept,
o cădere pe scară o scăpase. Dar fusese aproape să-şi piardă
viaţa.
— Şi dne a fost netrebnicul? întrebă Marc.
— Nici nu e măcar în stare să ştie precis. Era bună, moale,
simplă şi proastă. Şi-au bătut joc de ea cît au vrut.
— Cine?
— Toţi: Véron, Simon, Chevalier, toată banda. Numai tu nu
te-ai înfruptat.
— Sărmana mea Ruche! Îţi înţeleg ura.
— Nu, e o greşeală să urăşti măcar. Trebuie să ştii ca în
junglă nu există decît o lege: să fii ce! mai tare. Vai de cei care se
lasă păcăliţi!
— Nu poţi să stai totdeauna de veghe, să te aperi.
— Atunci, atacă! N-ai altă alegere!
— Dar, Ruche, noi, în clipa asta?
Ea îngenunche lîngă el şi-şi puse obrajii în mîinile lui.
— Pacea domnului.
El o mîngîie uşor pe cap:
— Ei bine, să ne folosim de ea. Fugi, Ruche! Pleacă din
junglă! Pînă la urmă, o să-ţi laşi oasele aici, oscioarele tale albe. Şi
ar fi păcat. Preţuieşti mai mult decît vrei să arăţi. Degeaba încerci
să te prefaci. Nu te cred.
Ruche îi sărută palmele:
— Dar ce se întîmplă cu noi toţi? Parc-am fi trăsniţi.
— Totul s-a tulburat. Războiul, războaiele, sălbăticia
timpurilor noi, care au nimicit toate cuiburile vechi, au împrăştiat
nebunia printre furnici. Tu, care poţi, clădeşte-ţi la loc furnicarul!
E lucrul cel mai sigur. Îmi închipui că n-o să te mărgineşti la
cuibul tău. Dar îţi trebuie unul. Ca să clădeşti, trebuie să începi
de la început. Fă-ţi fagurele şi apoi stupul.
Ruche se ridică, oftă, îşi puse pălăria, fluieră, întinse braţele
şi spuse:
 — Părinte Marc, ar trebui să predici catehismul.
Apoi îi rîse în faţă, îl trase de nas şi plecă.
Ruche nu făcu nimic. Lăsă să treacă vremea. Într-o zi se
întoarse. Purta mănuşi negre:
— A murit bătrînul. Ai avut dreptate. Am aşteptat prea mult.
Plec. Plec prea tîrziu!
Vorbea fără emoţie. Dar Marc citi în ca durerea şi
amărăciunea remuşcărilor.
— Ce s-a întîmplat s-a întîmplat, spuse el, strîngîndu-i mîna.
Dragă Ruche, priveşte înainte!
— O să încerc s-o refac pe Ruche a ta. O să mă străduiesc.
Dar sînt îngrijorată pentru tine, dragul meu, pentru tine, care
rămîi. Făgăduieşte-mi măcar că, într-o zi, o să vii să te ospătezi!
— Unde?
— La Ruche, la mine. În familia mea. În casa mea.
— Îţi făgăduiesc, Ruche. Rodeşte mierea!
Se strînseră în braţe.

Marc se cufundă iar în mocirlă. Era cuprins pe atunci de

acea furie a tinereţii, cînd inima ta se topeşte în uragan, cînd totul
răsună în tine, şi freamătă, şi tremură… – de participarea aceea la
forţele elementare, pe care tînărul Prometeu din Frankfurt 1 o
striga, cu pletele în vînt, în al său Cîntec al călătorului pe furtună.
Din păcate, Marc nu avea măreţele lui daruri lirice. Avea cu atît
mai puţin privilegiile lui de mare burghez tînăr, care cunoaşte
toată foamea spiritului, dar nu şi pe cea a stomacului, nici
mizeria corpului istovit, trudindu-se să-şi cîştige plinea. Avea
simţămîntul puterii lui năvalnice, al comuniunii lui cu natura,
bună sau rea: era aceeaşi carne.

Cel pe care tu nu-l părăseşti, Geniu,

Nici ploaia, nici uraganul
Nu-i fac inima să se-nfioare.
Cel pe care tu nu-l părăseşti, Geniu,
Cîntă-n faţa norilor de ploaie,
Cîntă-n faţa vintului cu piatră,
Ca tine, ciocîrlie,
 Ca tine, colo sus…
Cel pe care tu nu-l părăseşti, Geniu…

Geniul – sau demonul – nu-l părăsea. Dădea furios din aripi.

Dar (de ajuns aţi minţit, poeţilor!) ciocîrlia nu zboară şi nu cîntă
acolo sus, decît pentru că e îndestulata cu grăunţe ciugulite jos.
Tu n-ai dus niciodată lipsă de ele, Prometeu de la Frankfurt pe
Main! Iar Marc trebuia să-şi caute grăunţele în baligă, ca şi
vrăbiile
====================
1 Goethe.

din Paris. (Şi chiar baliga se împuţinează într-un oraş care

duhneşte a benzină de automobil.)
Se mistuia fără preget, fără să poată găsi vreodată hrana şi
odihna neapărat trebuincioase unui trup tînăr, care arde din toate
puterile. În cele din urmă făcu rost, pentru o vreme, de slujba
prost plătită şi obositoare de vînzător şi instalator de aparate de
radio. (Ca toţi băieţii de vîrsta lui – chiar cei mai puţin înclinaţi
spre ştiinţe – mînuia cu uşurinţă obiectele mecanice.) Se găsea
deci înrolat în echipa celor care alcătuiesc maşina de pregătit
fiertura minţii pentru oamenii de astăzi, maşina care-i îndoapă cu
un compot de zgomote – sunete muzicale şi viermii lor (sînt numiţi
paraziţi), foşnituri, scîrţîituri, mormăieli, pocnete electrice, ţiuituri
care sparg timpanele. Un turn al lui Babel de predici şi reclame de
farmacişti sau tribuni politici, un bîlci de cabotini politici sau
teatrali, jazz şi coruri, dansuri şi simfonii puse alături, puse una
peste alta, în două, trei sau cinci etaje. O înşiruire de muzică
pentru tromboane şi trompete („Doamne! cît îmi plac militarii!”)
împreună cu simfonia a IX-a a lui Beethoven, o paradă electorală
acompaniată de o melodie de Debussy 1, sau palavrele unui
meridional duelîndu-se cu strigătele unui tenor din Milano. O
defilare uluitoare a tuturor ţărilor, după lungimile de undă, ceea
ce face din harta Europei un fel de joc în care se amestecă toate
limbile şi toate neamurile într-un singur aluat, un joc al cărui
nume nu se găseşte decît la Capernaum2. (Dar tot răul e spre
bine!) Să ne gîndim deci şi la extazul halucinant al unor sărmani
bătrîni ca Schulz3, părăsiţi, ţintuiţi în căminul lor, vizitaţi în pat
de cîte un trimis dumnezeiesc, o muzică venită din depărtările
lumii.
Vlăguit, silit să mînuiască toată ziua foalele lui Eol 4, mă
reieşea din căldarea cu sunete cu urechea furnicînd
=====================
1 Compozitor francez (1862-1918).
2 Vechi oraş din Galileea; sens figurativ: îngrămădire de
lucruri foarte diferite.
3 Personaj din romanul Jean Cristophe, de Romain Rolland.
4 Zeul vinturilor în mitologia antică.

de vibraţii, cuprins aproape de friguri. I se părea că la

urechea lui de tînăr Siegfried răsună toate murmurele pădurii.
Dar nu mai erau pădurile fragede şi frumoase de pe malurile
rîului Sihl, unde se potolea urechea obsedată a lui Wagner. Marc
auzea armonii ce ieşeau din barele de fier ale unui camion, din
şinele zguduite de un tramvai greu, din tot ce-l înconjura, din tot
ceea ce atingea, din foaia de hîrtie pe care o mototolea, din
clinchetul geamurilor care-l făceau să tresară, din aerul care îi
şuiera la ureche. Nu mai avea odihnă! Nu găsea nicăieri un colţ de
neant în care să se vîre. Oare aceasta era muzica sferelor pe care
ne-au făgăduit-o mincinoşii cei mari din Grecia şi din Roma,
mincinoşii aceia cu urechile astupate, atît de puţin muzicieni (nu
auzeau nimic!)? Foarte mulţumesc! Cine ne va da înapoi tăcerea,
moartea fără urechi, mormîntul liniştit?
Marc sfîrşea opera aceasta de detracare, consumînd eter, pe
care se învăţase să-l guste la sfatul unui prieten. Avea crampe şi
coş mare. Conştiinţa îi era aţîţata, dezagregată, îşi pierdea eul,
sau îl regăsea înmulţit, îmbucătăţit în vîrtejuri ameţitoare, fără
punct fix. De boala aceasta, de altfel, suferea toată conştiinţa
europeană, de pe urma supratensiunii fără măsură, fără frîu, fără
roade, a anilor de război. Şi intelectualii o cultivau cum cultivă
toate bolile spiritului. (Spiritul însuşi nu este şi el o boală?)
Întîlnise boala aceasta de la mările nordului la ale Africii, la
Joyce1 la Proust2, la Pirandello3 şi la auleţii4 cu fel de fel de
flaute, care fac să danseze burghezia snoabă, parveniţii
inteligenţii. Lucrul de mirare nu era că boala se ivise şi că
profesioniştii gîndului, profesorii şi criticii, se mulţumeau s-o
înregistreze şi s-o tămîieze,
 =================
1 Scriitor englez reacţionar (1882-1941).
2 Marcel Proust (1871-1922). În opera sa, lipsită de tematici
socială, a zugrăvit foarte amplu stările de spirit subiective ale
eroilor.
3 Scriitor italian (1867-1936). Opera sa întruneşte atît
aspecte realiste, cit şi decadente.
4 Aulet - cîntăreţ din flaut, în antichitate.

ca să se arate „moderni”, în loc să reacţioneze viguros, spre a

salva sănătatea spiritului european pe care erau chemaţi să-l
păzească. Marc, prea puţin atras de snobismul neurastenic al
androginului cu privire catifelată1, sau de destrăbălarea paralitică
a irlandezului2, cădea mai curînd pradă contagiunii bolii eului
descompus din piesele sicilianului zănatic, Pirandello. Căci
descompunerea este însoţită aci de o putere explozivă, care se
leagă de faptă şi o dezlănţuie. Firea lui se înrudea cu a acestuia.
Dar acest delir al minţii – lipsit de primejdii la scriitorul care se
eliberează de el (mai ales cînd a ajuns la maturitate) nu rămîne
fără urmări în trupul de-abia format al unui tînăr, înfrigurat,
slăbit, istovit, ameninţat cu moartea de atîta nemîncare şi griji.
Bietul băiat lupta cît putea mai bine, fără să se dea bătut,
fără să ceară ajutor. La capătul puterilor, cu pumnii încleştaţi,
aplecat mai mult de jumătate deasupra prăpastiei, asista la
descompunerea groaznică a unei lumi, aspira mirosul putred pe
care-l răspîndea cadavrul unei civilizaţii. Era gata să cadă,
înăbuşit şi cuprins de groază
— Dar străbătut de ţişnirea unor rachete năvalnice – aştepta,
chema, cu încredere oarbă şi furioasă, ca din gura cadavrului să
se ivească tulpina dreaptă şi verde care va purta seminţele vieţii
noi, ale lumii noi ce avea să vină. Căci va veni! Trebuie să vină. „Îi
simt arsura în coapse. Voi muri, sau o voi semăna! Chiar dacă voi
muri, tot o voi semăna. Va ţişni din mine! Lumea asta există – iar
eu sînt, viu sau mort, valul de substanţă, valul spiritului care se
reînnoieşte, veşnica renaştere”.

*
 Micul hotel din cartierul latin trăia în friguri. Noaptea era un
bîzîit ca de muşte nenumărate. De sus pînă jos puteai auzi ce se
petrece în fiecare cameră: pocnetul
====================
1 Se referă la Marcel Proust.
2 Se referă la James Joyce.

uşilor, scîrţîitul paturilor şi al duşumelelor, rîsetul idiot al

prostituatelor bete, discuţiile şi scenele de dragoste pe saltele. Ţi
se părea că iei parte la ele. Toţi luau parte la toate. Te simţeai
înecat în sudoarea tuturor acestor trupuri. Căutai un loc uscat pe
cearşaf. Toată turma era culcată în patul tău.
Marc nimerise acolo împins de lipsuri, de istovire şi chiar de
sîrbă. Vine o clipă în care scîrba e atît de aprigă, incit te dai pradă
ei, te laşi înecat în ea. Nu mai poţi să alegi între ceea ce duhneşte
mai puţin şi ceea ce duhneşte mai tare; totul duhneşte. Marc îşi
luase o cameră în colţul cel mai îndepărtat al scării, în fundul
coridorului. Era penultima cameră, acolo unde zgomotul răzbătea
mai puţin. Dar nici lumina şi aerul nu pătrundeau. Ferestrele
îngălbenite, aproape întotdeauna închise, ca să nu lase să intre
duhoarea greţoasă, dădeau spre zidul murdar al unei curţi mici,
în care niciodată nu se rătăcea vreo rază de soare.
Camera vecină cu a lui era ocupată de o făptură tăcută, care
lipsea ca şi el în timpul zilei, care se întorcea tîrziu, se închidea în
cameră, lucra, citea noaptea tîrziu, nu dormea nici ea, după cum
nu dormea nici Marc: prin peretele subţire ca o foaie de hîrtie, îi
simţea fiecare mişcare. Făptura aceasta nu prea făcea zgomot.
Nici nu i-ar fi cunoscut sunetul glasului, dacă n-ar fi vorbit în
somn. Ba chiar gemea şi striga. Era un glas de femeie, volubil,
sacadat, cu modulaţii bogate, plîngăreţe şi mînioase. Prima dată,
cînd se trezi din pricina şuvoiului de vorbe într-o limbă pe care el
n-o pricepea, Marc se gîndise că nu e singură în cameră şi lovise
furios în perete. Vecina tăcuse, apoi Marc o auzise zvîrcolindu-se
multă vreme fără somn în pat, aşa cum făcea şi el. Îi păruse rău
de violenţa lui, căci cunoştea prea bine preţul cîtorva ceasuri de
somn pentru cei care trudesc şi avea remuşcări că o lipsise de ele.
Îşi închipuia (şi pe bună dreptate) că femeia pe care o smulsese
din monologul ei stătea crispată, de frică să nu recadă din nou în
el. Şi adevărul era că străina, pe care o pălmuise deşteptarea
brutală, stătea cu obrajii dogorind în beznă. Nu-i păsa că-şi
stinghereşte vecinii. Simţea un dispreţ adînc faţă de toţi cei din
jurul ei. Dar era furioasă pe sine însăşi pentru că se destăinuise
în somn. Şi îşi impuse pedeapsa să nu mai doarmă pînă
dimineaţa.
Cu vremea, se obişnuiră unul cu altul. Marc se sili să rabde
şuvoiul de cuvinte în noapte. Şi pînă la urmă, se păru chiar că-i
ţin tovărăşie. Glasul era frumos, grav, puţin învăluit, cîteodată
aspru, cîteodată dureros.
I se făcu milă de ea. Încă o făptură care purtase o povară mai
grea decît s-ar fi cuvenit! Nu ştia că el însuşi dădea vecinei un
spectacol de acelaşi fel. Şi ea îl auzea vorbind şi frămîntîndu-se
îndărătul zidului. Dar nu încerca să-l trezească. Şi, la deşteptare,
el nu ştia că vorbise. În casă mulţi alţii monologau, se frămîntau
chinuiţi de vise şi amestecau sforăitul cu vorbe fără şir. Toate
aceste trupuri obosite, fierbînd în căldarea somnului, îşi mistuiau
cu greutate sufletul corupt, pîngărit, rănit, lacom şi obosit, cereau
milă sau lătrau după vînat.
Aceste deliruri nocturne ajunseseră cronice pentru
organismul vlăguit al lui Marc. Lipsit de mijloace, prost hrănit,
locuind în condiţii nesănătoase, abuzînd de puterile lui,
omorîndu-se cu munca, apărîndu-se de dorinţi şi vlăguit de ele,
cu focul în pîntece şi în creier, încercînd furios să-şi orînduiască
şi să-şi stăpînească haosul lăuntric, purta lupta de fiecare clipă
într-un fel de pustiu, departe de ochii oricărei alte fiinţe omeneşti.
Singurătatea aceasta ucigătoare îl dădea pradă unor accese de
friguri, ce-i iroseau toată seva trupului şi a creierului. Nu se mai
putea odihni. Abuzase de. Narcotice. Iar acum, abia se cufunda în
somn şi începea să aiureze. Într-unele licăriri de conştiinţă, îşi
dădea seama că se află în fundul unei gropi şi se încorda cu
deznădejde, ca să iasă din ea. Se trezea năuc, obosit de moarte,
îngreţoşat, urmărit de halucinaţii auditive. Totul foşnea, începînd
cu cele mai mici obiecte pe care le atingea şi sfîrşind cu
rezemătoarea patului, cu fereastra, cu perna. Frigurile îl făceau să
perceapă cele mai mici vibraţii şt să le amplifice peste măsura. Îşi
spunea îngrozit: „Înnebunesc”. Se luptă vreme de mai multe nopţi,
iar în timpul zilei, zdrobit de reîntoarcerea frigurilor, rămînea
culcat şi amorţit pe cîmpul de luptă. Ultima noapte nu voi să se
dea bătut. Se ridică în pat şi strigă: „Nu”. Îşi smulse cu unghiile
duşmanul din tîmple şi din ceafă.
 Uşa se deschise. Nişte mîini de femeie îi prinseră mîinile. La
început uimit, apoi mînios, se scutură. Dar mîinile îl ţineau strîns
ca într-un cleşte. Îl apucă furia. Se aplecă şi muşcă mîinile acelea.
Dinţii lui pătrunseră în carne, deasupra degetului mare. Dar
cealaltă mînă, care-l ţinea strîns, se desprinse şi-i dădu o lovitură
sub bărbie. El lăsă mîna pe care o muşcase şi se regăsi ameţit, cu
capul răsturnat pe pernă. O femeie tînără, aplecată deasupra lui,
ţinînd un genunchi sprijinit pe marginea saltelei, ca să-şi asigure
un punct fix, îl ţinea de gît şi îi spunea cu un glas melodios:
— Linişte, băiete!
Avea ochi de culoare închisă, punctaţi cu roşu. El îşi aţintea
hipnotizat privirea asupra flăcărilor roşii din iris. Apoi, privirea
năucită îi căzu asupra mîinii de lîngă faţa lui. Era mică şi
musculoasă, cu pielea neagră-aurie şi avea deasupra degetului
arătător semnul şters a unei cicatrice. Mirosul lui, ascuţit de
friguri, îl făcea să simtă, cu un amestec de lăcomie şi de scîrbă,
mireasma sulfuroasă a pielii ei. Mai avu o zvîcnire de energie, îşi
încordă trupul ca să se elibereze, dar rămase pironit, cu faţa
stacojie, cu gura deschisă. Părea să caute aer ca un peşte scos
din apă; aruncă o privire de chemare deznădăjduită sein teilor
roşcate din ochii care-l priveau şi îşi pierdu cunoştinţa.
Stătea gol, cu trupul căzut de-a curmezişul patului răvăşit şi
murdar, cu un picior atîrnînd pe duşumea.
Străina îşi trecu braţele sub picioarele şi şalele slabe ale
trupului tînăr şi părăsit, îl culcă la loc pe cearşafurile murdare, îl
examină, îi pipăi fruntea. Apoi se duse şi luă din camera ei o
pernă, ca să-i ridice capul, şi se aşeză la căpătîiul lui.

Era de statură mijlocie, mai curînd mică. Părea gingaşă, dar

nu era. Avea trupul slab, însă voinic. Era clădită solid, cu sîni
plaţi, şolduri largi şi braţe musculoase. Avea pielea puţin gălbuie,
faţa lată, craniul rotund şi osos şi un botişor de pisică ce nu se
lăsa domesticită. Ochii îi erau limpezi, niciodată tulburi, chiar
cînd o cuprindea tulburarea. Avea luciri de piatră în ochi. Cuta
gurii voluntare era aspră, iar buza de jos puţin umflată – uneori
şi-o muşca – purtînd umbra unei amintiri amare şi a hotărîrii. Din
toată făptura ei se desprindea o energie care te izbea, te neliniştea
şi te cucerea. (Dar nu trebuia să te încrezi prea mult în această
energie! Îşi avea eclipsele ei. Căci era un suflet şovăielnic…)
Era rusoaică, refugiată la Paris. Cînd ajunsese aici, cu doi ani
mai înainte, avea douăzeci de ani. Avusese şaisprezece la
începutul revoluţiei. De la şaisprezece la douăzeci de ani trăise
douăzeci de vieţi – şi cîte morţi? Fusese măturată de torentul
războiului civil. La optsprezece ani, încă fetiţă, născuse un copil.
Şi în Ucraina, la unul dintre asalturile date la Ekaterinoslav de o
bandă a lui Mahno1, îşi văzuse copilul, băieţaşul, ucis la pieptul
ei. La nouăsprezece ani fusese tîrîtă în retragerea armatei lui
Wrangel2 şi, în Turcia, trecuse prin groaznicele etape ale
exodului, trecuse prin ruşinea înjositoare a ospitalităţii vîndute de
Europa acestor turme omeneşti, pe care reacţiunea europeană le
folosise mai întîi, le împinsese în prăpastie şi apoi le părăsise.
Cunoscuse isteria urii care vrea să se răzbune şi să facă şi pe alţii
să sufere.
====================
1 Căpetenie a mişcării chiabureşti contrarevoluţionare din
Ucraina în anii 1918-1921.
2 General în armata ţaristă, unul dintre conducătorii
contrarevoluţiei din sudul Rusiei, în perioada războiului civil.

Cunoscuse zvîcnirile de revoltă furioasă împotriva cruzimii,

cunoscuse rătăcirile unui trup chinuit de suferinţe şi de delir.
Cunoscuse ceasurile groazei de sine şi de lume, ceasurile
refuzului de a mai trăi, ale neputinţei de a exista. Şi cunoscuse –
în mod inexplicabil – uitarea totală a ceea ce văzuse şi trăise şi
reluarea de la capăt a tuturor acelor întîmplări. Anii aceştia
groaznici fuseseră ca un vîrtej ameţitor, din care nu-i mai
rămăsese nimic în minte. În timpul zilei amintirea lor se ştergea.
Dar noaptea, amintirea aceasta se răzbuna. Trecutul se schimba
într-un vis halucinant. Îl alunga de lîngă ea. Se întreba: „Cine a
fost?” Semănase în jurul ci atîtea „euri” uzate, murdărite, ucise!
Eul cel nou păşea peste ele. Degeaba dispreţuia viaţa. Viaţa trăia
în ea şi voia să trăiască. Era o femeie cu şolduri late, de douăzeci
şi doi de ani.
Tatăl ei fusese profesor de istoria dreptului la Universitatea
din Kazan – un reprezentant cunoscut şi respectat al vechii
intelighenţia, care slujise revoluţiei pe o anumită treaptă a ei. În
cîteva săptămîni intelighenţia rusă, ca o busola dereglată, sărise
de la Kerenski la Denikin, la complicitatea directă cu
contrarevoluţia albă. N-avusese vreme să-şi regăsească respiraţia
şi drumul. Rătăcită de tulburare şi de furie, orbită de uragan se
văzuse cu uimire alături de cei pe care-i dispreţuia ca pe nişte
viermi. Se simţea dezonorată. Dar nu se mai putea smulge de
lîngă ei. Se lipise acolo cu cheaguri de sînge. Chiar limba îi era
legată. Nu-i mai rămînea altă ieşire decît să se înfunde în
mlaştină, pînă ce nu va mai putea vedea şi simţi inimic, pînă la
moarte. Fedor Volkov avusese norocul să moară de la primii paşi
pe drumul calvarului. (Crucea nu e numai pentru cei drepţi: Iisus
a avut ca tovarăşi de patimă doi oameni care înşelaseră.) Fusese
făcut prizonier în timpul fugii şi împuşcat, fără să fi rostit vreo
vorbă, fără să fi iertat ceva duşmanilor sau prietenilor – sau sieşi.
Murise cu dinţii încleştaţi, blestemînd lumea. În sfîrşit, noaptea!
Assia mai avusese un frate tînăr, de paisprezece-
cincisprezece ani, care o adora, care-i împărtăşea visurile de
dragoste şi de geniu. Plecase de la prima chemare, cu o ceată de
copii, băieţi de liceu ca şi el, abia înarmaţi, să lupte cu bolşevicii.
Fuseseră nimiciţi pînă la unul.
Assia îşi urmase singură calea ei deznădăjduită, în care
fiecare oprire însemna o suferinţă şi o ruşine. Se luptase în multe
rînduri. Şi-ar fi dat sufletul, de fiecare dată, de cîte ori se oprea
goana nebună, dacă furia de viaţă care sălăşluieşte în pîntecele
fiinţelor tinere şi delirul pe care furia aceasta îl aţîţa în creierii lor
nu i-ar fi acoperit ochii cu un văl roşu şi n-ar fi îmboldit-o înainte.
Ştia asta şi o voia. O înăbuşea scîrba de sine şi dispreţul. Şi
pentru că era nevoită să înghită dispreţul ca să trăiască, se
îmbuiba în el.
Cînd ajunse, în sfîrşit, la portul apusean – la coasta nisipoasă
dintre stînci, unde cei care provocaseră naufragiul furau
naufragiaţilor resturile epavelor – cînd ajunse la Paris, plajă
zgomotoasă unde crabii aruncaţi de ocean şi adunaţi în paner se
sfîşiau unii pe alţii, se ţinu deoparte. De la prima întîlnire cu
emigranţii, care de la începutul revoluţiei îşi stabiliseră acolo
tabăra, se dădu înfrigurată la o parte. I se păreau mai străini decît
oricare dintre străini. Îşi pierduseră legătura cu viaţa. Nu mai
pricepeau nimic. Şi continuau să pălăvrăgească, să discute, să
hotărască, fără să-şi dea seama că sînt morţi. De fiecare dată cînd
îi vedea, simţea o repulsie halucinată: „Morţi… Sînt morţi… Cum
de n-o simt?…” Ei o simţeau în convulsiile lor deznădăjduite.
Urlau către dumnezeu, către diavol, către ţar şi către moarte –
moartea lor, moartea celorlalţi, moartea întregii omeniri. Fiindcă
Europa, fiindcă lumea nu voia să-i salveze, trebuia ca Europa şi
lumea să piară împreună cu ei, şi nebunia ucigaşă punea
stăpînire pe creierele acestea, care se înecau în demenţă mistică şi
în delir alcoolic.
Assia se ferea de ei, le ura palavrele, frenezia şi zădărnicia.
Fugea. Ura tot ce-i reamintea de trecut. Se scufundase în
prăpastia ©normă a singurătăţii, cea mai enormă prăpastie din
inima unui mare oraş. Oraşul nu-i înţelegea pe ruşii aceia pe
care-i adăpostea, după cum nici ruşii aceia – nici Assia – nu
înţelegeau oraşul, pe care-l dispreţuiau şi în care locuiau. Assia
stătea în afara celor vii. Avea simţămîntul că face parte dintr-o
lume înghiţită de ape.
Dar ea nu se putea prăbuşi. Era alcătuită dintr-o materie
nepieritoare. Numai forma se putea schimba. Ca acele făpturi
submarine, care se adaptează la orice presiune, ar fi putut vedea
fără ochi şi respira fără plămîni. Nimic n-ar fi putut s-o scoată din
lumea asta înainte de vreme; poate că nici voinţa ei.
Stătuse doi ani într-o izolare aproape desăvîrşită, lipsită de
mijloace, trăind de pe urma unor întîmplări de necrezut,
hrănindu-se în unele zile cu cîte un măr furat dintr-o prăvălie, în
alte zile cu nimic. Iar în ziua în care cîştiga ceva bani, mînca
pentru jumătate de săptămînă, cu lăcomia unei lupoaice tinere.
Avea un stomac căzăcesc, pe care-l strîngi sau îl întinzi după cum
ai sau nu ai ce-i da de mîncare. De altminteri, nu era în stare de o
sforţare regulată. Cînd se apuca de muncă, lucra cît o echipă
întreagă; nu dispreţuia nici o treabă. Spălase duşumeaua cu
urme de scuipat a unei cafenele. Rămînea cîte paisprezece ore în
şir pe picioarele ei de oţel neted ca femeie de serviciu în vreo casă,
sau purtînd pachete pentru un magazin, de la un capăt la altul al
Parisului, cu degete tăiate de sfoară, încălţată cu pantofi prin care
pătrundea apa. Cînd se întorcea acasă, i se întîmpla să nu se
culce toată noaptea. Citea pînă în zori, pe un scaun rupt, în
hainele ei care miroseau a cîine plouat. Îşi scotea doar pantofii şi-
şi răcorea de duşumea picioarele umflate. Dar se întîmpla, de
asemenea, să se mai ducă la lucru, fără nici o pricină, şi să
rămînă culcată pe spate, în pat, toată ziua, cu picioarele strînse,
cu genunchii ridicaţi, visînd, gîndindu-se la toate şi la nimic,
umplîndu-şi cearşafurile mototolite cu scrum de ţigară. Şi, din
cînd în cînd, o apuca deodată pofta să se afle în mijlocul
oamenilor. Alerga toată noaptea fără ţintă, intra în locuri
gălăgioase, în cabarete şi în dancing-uri, dar intra în felul ei, ca o
căţea sălbatică ce adulmecă, trece şi pleacă înapoi în noapte. N-
avea nici un fel de cochetărie, ci numai un gust barbar pentru
culorile ţipătoare. Dar niciodată, la vederea ei, un bărbat nu s-ar
fi gîndit să zîmbească batjocoritor. Expresia, felul cum se mişca îi
dădeau stil. Apariţia ei nu rămînea neobservată. Celelalte femei se
strîmbau. O socoteau urîtă, îi cercetau cu un ochi critic toate
amănuntele. Dar asta nu ajuta la nimic. Turbau de mînie, căci
ştiau că la trecerea Assiei nu era bărbat care să nu tresară. Dacă
ar fi vrut, ar fi putut trăi vînzîndu-şi trupul. Şi trupul acesta slab,
aprins, flămînd, pe care viaţa mu părea că mai are ce să-l înveţe,
nu era reţinut de nici o prejudecată. Dar niciodată nu-şi vîndu
trupul. Şi îl lipsi, chiar fără bani, de orice alt trup. O stăpînea o
groază mută faţa de trecut şi o duşmănie sălbatica împotriva a tot
ce suferise trupul acesta. Suferinţă, revoltă, înverşunare împotriva
firii ei. Şi purta în ea o nevoie nemărturisită de ispăşire, rana de
nevindecat pe care o poartă în coapsă o făptură mîndră, o făptură
sănătoasă, pe care viaţa nedemnă a înjosit-o. Urmările unei astfel
de răni seamănă cu cele ale renunţării religioase. Trupul se
pedepseşte pentru suferinţele pe care le-a îndurat, pentru jignirile
pe care le-a primit. În cei doi ani trăiţi la Paris, într-o
înspăimîntătoare singurătate, Assia se osîndi la o castitate
ascetică. Nimic în lume n-ar fi putut-o constrînge să-şi rupă
făgăduiala nemărturisită. Nici chiar frămîntările stomacului, pe
care lipsa de mîncare îl chinuia în atîtea nopţi. Dimpotrivă! Cu cît
o împingea mai tare nevoia, cu atît se zăvora mai hotărîtă în
refuzul ei. Se simţea apărată de mîndria ei aprigă de învinsă, care
nu mai are decît bunul acesta de păstrat, ca să nu ajungă să fie
doborîtă. Şi se hotărîse să nu se dea bătută, chiar cînd o împingea
nevoia cea mai aspră – cu toate că nu punea nici un preţ pe
vechea morală. Era semnul ultimelor rămăşiţe ale libertăţii ei.
Neîncrezătoare şi bănuitoare, temîndu-se să nu i se smulgă
această libertate, femeia asta fără dumnezeu se osîndise să
trăiască într-o Tebaidă, fără apă şi fără dragoste, ca un călugăr
sălbatic şi încăpăţînat din primele timpuri ale creştinismului.
Căuta un surogat pentru foamea ei într-un intelectualism
ciudat şi intermitent, care într-unele accese se arăta la fol de
chinuitor ca foamea pîntecului şi care, o dată potolit, uşura
cealaltă foame. Atunci îşi petrecea ceasuri întregi citind cîte o
carte netăiată în uşa unei librării din galeriile Odeonului, pe unde
se scurgea vîntul îngheţat al iernii. Şi vînzătorii înfofoliţi, care
băteau din tălpi de frig, o lăsau să citească. Pînă la urmă,
începură s-o cunoască şi le plăcea s-o vadă. Grijulie, punea cartea
la loc după ce o citise, o aşeza sub banderola din care o scosese.
Dar ţinea ascuns în mînecă un ac de cap cu care tăia foile, cînd
supraveghetorul stătea cu spatele. Citi astfel cărţi întregi, tratate,
unele broşuri ale lui Marx, pe care, în goana ei de trei ani, nu le
cunoscuse decît prin şoapte furioase, asemenea celor şapte capete
ale balaurului. Petrecu astfel multe zile, înghiţind fiecare capitol,
pagină cu pagină. Se ferea să şterpelească volumul, aşa cum
făcea cu /roşiile şi merele din fructării. Băiatul gol, la căpătîiul
căruia stătea în clipa asta într-o cameră de hotel, habar m-avea
că ea era fata pe care o prinsese de mînă într-o zi, în faţa prăvăliei
de pe strada Caumartin. Assiei nu i-ar fi fost ruşine să ia şi cîte o
carte, de care foamea ei simţea nevoie, dacă n-ar fi vrut să-şi
păstreze posibilitatea de a se reîntoarce să mănînce finul din
ieslea librarului. Ar fi putut, de asemenea, să rupă cîte o pagină,
două din cartea pe care o citea. Făcea parte dintre „barbarii” aceia
primejdioşi, (toate femeile sînt mai mult sau mai puţin aşa), care,
în lăcomia lor de a-şi însuşi o fărîmă de ştiinţă, nu şovăie să
distrugă o carte preţioasă, împrumutată de la o bibliotecă. „De ce
nu? Cărţile sînt făcute ca să le mănînc.” Dar pentru că trebuia să-
şi asigure traiul pentru a doua zi – fărîmiturile de sub masa
librarului – prevederea îi poruncea să se poarte cu tot atîta grijă
ca şi librarul cu cărţile pe care le răsfoia. Aveau încredere unul
într-altul.
După aceea se întorcea şi îşi rumega ovăzul, cu burta goală,
cu creierul plin. Şi, ca să-şi înşele foamea, mesteca bucăţile de
coajă uscată şi sîmburii portocalei mîncate cu o zi mai înainte.
După doi ani de asemenea regim de post eroic, presărat cu
cîteva ospeţe întîmplătoare, nu murise, ci îşi refăcuse o viaţă
nouă. Avea elasticitatea aceea neliniştitoare a slavilor, pe care
veacurile i-au învăţat să sufere orice şi să reziste. Şi avea
minunata putere de a renaşte, care e dăruită sufletelor alese.
(Cînd spun „suflet”, spun „trup”: există trupuri despre care îţi vine
să crezi e nu le atinge vîrsta şi moartea. Nu se vede pe ele nici o
rană, nici o pîngărire. Cînd se uzează, învelişul vechi se despică şi
cade, apoi se iveşte alt înveliş proaspăt.) Sufletul femeii e ca o
peliculă de film. Sufletele se înşiră pe el ca nişte imagini şi se
învîrtesc (sînt învîrtite). Uneori sînt suflete străine unele de altele.
Chiar femeile cele mai aşezate, chiar o femeie ca Annette, au
asistat adesea la această desfăşurare interioară. Dar într-o femeie
ca Annette nu se produce niciodată o despărţire atît de precisă
între un suflet şi altul. Rareori se întîmplă asta la o femeie din
apus. La Assia sufletul ce-o stăpînise pînă atunci dispărea într-o
clipă. Era cu totul uitat. Şi se ivea alt suflet, se iveau alte dorinţi.
Pe ea n-o mira de loc. Se identifica de îndată cu ele. Erau ale ei,
ea era a lor, în tot timpul dispariţiei celuilalt suflet. Apoi se
regăsea, ca la început, fără ciocnire şi fără mirare, în primul suflet
pe care-l părăsise. Era o veşnică primejdie. Dar era şi un motiv de
siguranţă şi de odihnă. Pentru ca sufletul dintîi se întorcea (asta
era lucru sigur). Şi în timpul în care îl înghiţea uitarea, recăpăta
putere şi frăgezime. Parca se scula din pat, după un somn bun.
Astfel, fără legături, fără sălaş, fără dumnezeu, fără iluzii,
fără nimic din ceea ce te face să trăieşti, Assia trăia nesfărîmată,
tare şi reînnoită, încordîndu-şi în fiecare dimineaţă puterile
pentru lupta de fiecare zi. Experienţele copleşitoare pe care le
trăise nu-i lăsaseră urme pe piele, după cum nici spiritul ei nu
fusese atins de gustul neantului. Era profund sănătoasă. Degeaba
dărîma raţiunea totul. Instinctul dezgropa viitorul ei tînăr sub
dărîmături. Spiritul de liberă critică ce nu cunoaşte piedici şi
sănătatea sălbatică a firii ei, care mergeau totdeauna drept la
ţintă, fără să se încurce în ocoluri, o apropiaseră puţin cîte puţin
de concepţiile Rusiei noi. Mai întîi nu-şi dăduse seama. („Ce-mi
pasă? Merg pe drumul meu; chiar dacă e şi al cîinilor!”) Apoi cînd
se întîlni cu cineva care venea de acolo – o veche colegă, acum
comunistă şi dactilografă la Ambasada sovietică – recunoscu
deodată pămîntul şi climatul ei spiritual. Orgoliul ei de învinsă,
care nu vrea să fie învinsă, refuză să recunoască. Dar fie că
recunoştea, fie că nu, faptele erau acestea. Emigranta vedea, îi
judeca pe emigranţi, judeca Apusul, întreaga lume morală şi
socială, cu ochii unui rus din Rusia revoluţionară. Dar ceea ce o
împiedica cel mai mult să participe la viaţa lor era o mîndrie
individualistă, pe care singurătatea exilului o sporise.
Împrejurările vieţii întipăriseră în firea ei trăsătura aceasta de
neşters. Dar în adîncul firii ei, Assia năzuia să se amestece cu
masele omeneşti în fierbere. Din pricina aceasta se iveau accesele
intermitente de nostalgie înfrigurată şi de toropeală.
 Atunci urmau zilele de care am vorbit, zile cînd stătea în
amorţeală şi nemişcată în pat. Şi astfel se strecurase puţin cîte
puţin prin perete prezenţa nevăzută a tînărului vecin. În
amorţeala trupului întins, auzul sporea în agerime şi pătrundea
printre crăpături, în camera lui Marc, cu o antenă de insectă
uriaşă. Explora, pipăia şi, treptat, reconstituia vizuina şi jivina.
Jivina – Marc – înşelată de liniştea din camera vecină, se trăda,
fără să-şi dea scama că fiecare mişcate îi era înregistrată. Antena
fără ochi îl scotocea stăruitor de sus pînă jos. Înfrigurarea lui
Marc îl făcea să vorbească singur nu numai în somn. Gînd se
credea singur, nu-şi mai stăpînea fierberea. Lăsa să ţîşnească
fraze pătimaşe, crîmpeie de fraze ieşite din umbră, ca nişte creste
de valuri luminate în soare, dialoguri ale lui Iacob cu îngerul 1.
Urechea ei la pîndă se scufunda ca un pescăruş sub spuma
însorită a cuvintelor auzite; pătrundea pînă în adîncul sufletului.
La început luă seama numai la timbrul glasului şi la imaginea
gurii, pe care o evoca glasul, cum evocă mireasma fructul. Apoi se
plimbă de la gură peste restul trupului, pe care încerca să-l
recunoască în noapte. Îl adulmeca. Nu din atracţie, ci din instinct
animalic de femelă şi din plictiseală. După ce-şi termină
cercetarea şi puse stăpînire pe făptura de alături prin miros,
pipăit şi gust, simţi dorinţa să controleze cu ochii cum arată
individul pe care-l plăsmuise. O făcu fără grabă. Nu căută să-l
vadă. Dar într-o seară îl întîlni pe scară. Potrivi lucrurile aşa încît
să rămînă în umbră şi să nu fie văzută. Dar ea îl văzu şi, de la cea
dintîi privire, îl recunoscu pe băiatul de pe strada Caii martin; îşi
aminti de capcana care se închisese peste mîna ei şi apoi se
deschisese iar. (În clipa aceasta, la căpătîiul lui, plecată asupra
lui Marc, care ardea de febră, privea mîna frumoasă şi tînără cu
degete lungi, care o ţinuseră ca un cleşte. Şi o mîngîia cu mîna ei.)
Altminteri, chipul adevărat nu! se păru prea deosebit de acela pe
care-l crease ea. În asemenea cazuri, realitatea ia pe dată locul
născocirii, astfel că mintea se amăgeşte crezînd că nu şi-a
închipuit niciodată lucrurile altfel.
Dar lucru sigur este că din clipa aceea vecinul i se păru mai
interesant. Şi îi urmări destinul cu o atenţie mai pătrunzătoare. O
izbi seriozitatea vieţii acesteia
===============
1 Aluzie la episodul din legenda biblică, după care Iacob,
patriarh ebreu, în timp ce se îndrepta spre Canaan, se luptă o
noapte întreaga cu un înger. Iacob birui îngerul atît în luptă cit şi
în înţelepciune.

tinere. Şi experienţa ei personală o făcu să priceapă ce se

ascunde dincolo de singurătatea aceasta neomenească,
asemănătoare singurătăţii în care trăise ea, dincolo de suferinţele
a căror poartă era apărată de un orgoliu stoic. Acuma, cînd se
silea să nu doarmă o parte din noapte, ca să nu-şi trădeze tainele
somnului, pîndea tainele somnului lui Marc, pîndea fluxul de
febră ce urca. Văzu cum se abate asupra trupului tînăr boala de
neînlăturat, care se rotea ca un uliu, apropiindu-se din ce în ce
mai mult. Aştepta clipa în care să intervină. Clipa sosise. Intră.

În anii exodului groaznic, în care fusese măturată o dată cu

armata împrăştiata, văzuse destule boli, trebuise să îngrijească,
cu ce avea la îndemînă, toate durerile şi toate beteşugurile
ascunse ale trupurilor rănite, astfel că nici o boală n-o punea în
încurcătură. Nu socoti necesar să cheme un medic. Hotărî că ea
era de ajuns. Marc se va vindeca sau va muri tot atît de bine în
mîinile ei, ca şi în mîinile medicului. De altfel, judecînd în privinţa
lui Marc după propriile ei sentimente, se gîndi că în primul rînd
trebuie să-l ferească de spital şi că spitalul ar fi primul lucru ce i
l-ar prescrie un medic. Nu! Cînd mori, vrei să mori singur. E
ultimul lux pe care ţi-l îngădui.
Se folosi de revulsive puternice. Îi puse sinapisme la pulpe şi
gheaţă la cap. Îl veghe, îl hrăni, îl spălă. Nu exista îngrijire care s-
o scîrbească. Camera era murdară şi aerul otrăvit. Fereastra
dinspre curte era acoperită de zidul din faţă, zid atît de apropiat,
încît, dacă te aplecai, puteai. Atinge tencuiala lui scorojită.
Camera din colţ, în care locuia Assia, avea o fereastră la stradă.
Assia deschise cu forţa uşa interioară care lega cele două camere
şi-l transportă pe bolnav în camera ei. Marc era mai înalt decît ea.
Picioarele lui lungi şi slabe atîrnau, şi una dintre mîini se frecă de
duşumea. Semăna cu un Crist tînăr, dus spre mormînt. Assia
umbla încovoiată, sprijinindu-se ca în nişte stîlpi în picioarele ei
puternice; păşea strîngînd din buze, cu sprîncenele încruntate,
privind cu ochii ei aspri trupul pe care-l ţinea în braţe. În pieptul
ei uscat se trezea ceva, un sentiment de mamă, în pieptul acela
din care laptele duioşiei omeneşti fusese smuls o dată cu gura
copilului ucis. Şuvoiul secat creştea iarăşi, în bătăi repezi. Îl aşeză
pe patul ei pe bărbatul căzut în nesimţire. Cînd Mate deschise
ochii noaptea următoare, într-o licărire de conştiinţă, şi strigă:
„Mamă!”, ca acei care se îneacă, se văzu într-o cameră străină,
văzu aplecată deasupra lui o gură frumoasă şi mîngîietoare, care-i
spuse cu milă: „Da, micuţule…” şi care-l sărută pe buzele uscate.
Assia curăţă camera părăsită. În săptămînile dinaintea bolii,
murdăria se adunase şi hîrtiile erau împrăştiate prin toate
colţurile. În timp ce îl veghea, Assia avu vreme să le claseze.
Printre ele se aflau multe scrisori. Le citi. Omul bolnav era
deocamdată prizonierul ei. Dar numai clipa de faţă are
însemnătate. Cea dinainte şi cea viitoare nu sînt nimic. Toate
bunurile prinsului făceau parte din prada ei.
Multe scrisori erau de la „mama”. Annette se ivi din scrierea
ei hotărîta şi înaltă, care zbura cu bătăi de aripi mari şi regulate,
ca o pasăre sigură de drumul ei. În ochii Assiei, faţa pătimaşă a
Annettei se contură în camera întunecată. Cu fiecare pagină pe
care o întorceau degetele invadatoarei, imaginea mîndră şi
duioasă a Annettei se preciza. În curînd se aflară una în faţa
celeilalte, se măsurară cu privirea. Nu-şi spuseră nici o vorbă.
După ce sfîrşi scrisorile, Assia adulmecă pe femeia necunoscută.
Îi cîntări energia în dragoste şi luptă: puterea de viaţă. Se pricepea
la asta. Nu se înşela… Şi bărbatul culcat în camera de alături! se
păru mai de preţ pentru că-l născuse această femeie.
După scrisorile mamei, reconstitui pe cele ale fiului. Pătrunse
în ultimele cute ale inimii lui bănuitoare, mereu în lupta, îi afla
izbucnirile de mînie împotriva lumii şi împotriva lui însuşi, îi
înţelese curăţenia firească şi murdăriile zilnice care-l făceau să se
chircească de scîrbă, slăbiciunile şi înfrîngerile, care-l apropiau de
ea şi-l făceau mai uman. Descoperi intimitatea deschisă între fiu
şi mamă, a cărei înţelegere bărbătească, îl făcea pe fiu să se
priceapă pe sine însuşi, îl liniştea. Era geloasă pe această femeie.
Era primul semn că-l iubea pe bărbat.
Pricepu. Nimic nu-i rămînea ascuns din ceea ce firea ei căuta
să-i învăluie cu şiretenie. Ridică din umeri şi se sculă. Stînd în
picioare lîngă pat, privi trupul culcat, care se zbătea mereu sub
îmbrăţişarea bolii. Cu toate îngrijirile, boala nu se dădea bătută,
se înteţea. Deznodămîntul fatal părea că ameninţă. Mîna Asiei
mîngîie fruntea fierbinte apoi se strecură sub pătură şi strînse
drăgăstos picioarele bolnavului. Se gin di puţin, aruncă o privire
asupra scrisorilor lăsate pe masă. Ieşi şi telegrafie mamei.

Annette se afla în Anglia împreună cu Timon. Cînd primi

telegrama scurtă şi brutală, fără semnătura, se clătină pe
picioare. Timon îi luă foaia din mînă şi citi (ea n-avea putere să
vorbească). Şi omul acela aspru, care ar fi putut să vadă murind
un popor întreg fără să tresară, dădu dovadă de o bunătate
neaşteptată. În spaima ei, Annette îşi aruncase pe umeri paltonul
cu gîndul să alerge la cea mai apropiată gară, fără să ia nimic cu
ea; nici bani, nici paşaport, nici haine. El o opri, o sili să şadă şi îi
spuse afectuos:
— Haide, draga mea! Nu-ţi pierde capul! Pregăteşte-te în
linişte! În patru ore vei fi lingă băiatul tău.
Telefonă la aeroport să se pregătească îndată avionul lui
personal. O întovărăşi pe Annette pînă la aeroport în automobilul
lui. Pe drum, căută s-o liniştească cu o bonomie brutală, care n-o
putu convinge, dar o înduioşa.
La despărţire, Timon era mişcat, dar se silea să nu arate. Îi
spuse:
— O să-l salvezi. Dar după aceea, întoarce-te! O să pot oare
rezista pînă atunci?
Annette spuse (cuvintele lui o înspăimîntaseră, dar era o
spaimă îndepărtată. Era chinuită de alte gînduri):
— Nu te ameninţă nimic…
El răspunse:
— Eu însumi. Cînd o să rămîn singur cu mine. Ştii prea bine.
Aş fi putut revista pînă astăzi fără tine?
Timon văzu că gîndul femeii era departe. Spuse:
— Atunci, mulţumesc! Ai făcut mai mult decît mă puteam
aştepta. Caută să nu-ţi mai aminteşti despre mine lucrurile care
ţi-au murdărit ochii!
— Îmi amintesc de prietenia noastră. A avut totdeauna
mîinile curate.
— Atunci, dă-mi mîna!
Ea îi întinse mîinile. Motorul avionului duduia, îl privi pe
bărbatul cu faţa de atlet, făurită parcă cu lovituri de pumn,
însemnată de degetele brutale ale pasiunilor (cîteva nobile, altele
murdare; nu lipsea nici una), fruntea de taur şi ochii greoi, a
căror privire grea se îmbi ba cu chipul ei, o sorbea ca un burete.
Îşi apropie faţa de a lui şi spuse:
— Să ne îmbrăţişăm.

Uşa camerei era deschisă. Assiei nu i-ar fi păsat dacă ar fi

intrat cineva. La ea nu era nimic de furat. Şi nu-i lua în scamă pe
vecini. Dar cînd o văzu intrînd pe mama lui Marc (o recunoscu de
la cea dintîi privire) fu cuprinsă de mirare. Nu se aştepta să vină
atît de curînd. Nu schimbară nici o vorbă. Annette se duse drept
la pat şi, scoţîndu-şi paltonul fără să piardă vremea, se aruncă
asupra băiatului ei. Dar aşa cum ştie să facă o mamă: cu braţe
pătimaşe şi cu mîini blînde, ca o adiere care mîngîie tulpinile arse
de pe un ogor. La atingerea lor, mădularele cuprinse de friguri
părură a simţi o uşurare.
Buzele bolnavului se mişcară. Suspină. Annette aşeză uşor
pe pernă capul lui fierbinte, pe care-l ridicase. Şi, întorcîndu-se ca
să-şi scoată haina, o văzu pe cealaltă femeie, care rămăsese pe
loc, hotărîtă să nu se dea la o parte. Încrucişară priviri scurte,
drepte şi aspre. Annette spuse:
— Dumneata mi-ai telegrafiat, doamnă?
Assia răspunse, fără să mişte din cap:
— Eu.
Annette îi întinse mîna. Assia o luă. Cele două mîini se
strîngeau fără căldură. Semnau un pact. Annette se duse în
camera de alături, invitînd-o cu un gest pe Assia s-o urmeze. Şi
acolo îi spuse:
— Povesteşte-mi!
Fireşte, o mamă avea drepturile ei. Dar ele se ciocneau de
cele pe care şi le luase Assia. Şi instinctul ei se împotrivi la tonul
involuntar poruncitor al glasului şi gesturilor Annettei. Urmară
cîteva clipe de ciocnire mută între voinţele celor două femei.
Conştiinţa lor de-abia înregistră ciocnirea; dar îşi încordau
puterile, aşa cum se încordează şi calul strîns în frîu şi mîna care-
l strînge. Apoi, calul se dădu bătut. Assia începu să vorbească.
Povesti pe scurt mersul bolii. Nu spuse nimic despre raporturile –
existente sau nu – dintre ea şi Marc. Dar simţi o plăcere
nelămurită să-i spună celeilalte femei că patul în care dormea
băiatul era patul ei. Annette, a cărei privire ageră cercetase cele
două camere, în timp ce Assia vorbea, nu se mai îndoi că femeia
aceasta e amanta lui Marc. Pentru spiritul ei lipsit de prejudecăţi,
din clipa aceea Assia nu mai fu o străină. Şi-şi schimbă purtarea.
Assia nu-şi explica motivul. Rămase rece şi aspră, în faţa ochilor
aceia gravi, care se îmblînziseră.
Cele două femei nu se gîndeau să se facă înţelese una de alta.
Aveau de salvat un bărbat, se uniră amin două în apărarea lui. Îşi
uniră experienţele. Annette fu izbită de maturitatea experienţei de
care dădea dovadă Assia şi de siguranţa gesturilor ei. Cu un calm
perfect, repede şi precis, tînăra femeie acţiona fără greş, fără să
facă nici un gest de prisos, nici unul greşit. În faţa mamei se
purta ca şi cum ar fi fost singură, fără să se arate încurcată de
îngrijirile cele mai delicate, mînuind trupul jalnic şi fără puteri,
aşa cum carnea care suferă, pe un pat de spital, e mînuită de
infirmier ca o proprietate a lui. Neplăcut surprinsă şi totuşi
interesată, Annette observa această aparentă neomenie şi îi
recunoştea efectele binefăcătoare. La rîndul ei, suferea înrîurirea
acestei siguranţe şi asculta, supusă, cînd cealaltă femeie îi
spunea scurt:
— Haide! Ţine piciorul! Ridică-l de la mijloc! Nu vezi?
Deşi era şi ea obişnuită cu asemenea îngrijiri (care femeie din
Europa nu şi-a făcut şcoala în timpul războiului?), mîinile îi
tremurau de emoţie cînd atingeau trupul băiatului. De aceea
admira exactitatea rece a mişcărilor Assiei. Calmul acesta o mira
cu atît mai mult cu cît îşi dăduse îndată seama de violenţa
întipărită pe faţa aceea şi de pasiunile pe care le dezvăluia. Îşi
dădu seama, după sclipirile care îi treceau pe faţă, ca femeia
aceea pusese stăpînire pe fiul ei; îşi dădu seama de asta mai bine
decît Assia, mai înainte ca Assia s-o fi recunoscut şi acceptat pe
deplin.
Statură pe rînd de veghe. Fiecare stătea de strajă pe lîngă
Marc, pe urmă se odihnea. Assia, care nu dormise cîteva nopţi, se
cufundă în somn ca un bolovan. Annette avu vreme să-şi rumege
gîndurile, în timp ce asculta răsuflarea înfrigurată a celor două
făpturi – una inegală şi sacadată, cealaltă repede şi aspiră, ca şi
cum s-ar fi grăbit să-şi ia partea de odihnă. Şi, într-adevăr, la
ceasul hotărît, Assia se trezi brusc şi se întoarse la căpătîiul lui
Marc, silind-o pe Annette să treacă în locul ei pe pat, să se culce
pe locul acela cald încă de somnul ei halucinat.
 *

Cînd, după cîteva zile de îngrijorare, Marc îşi veni în fire,

privirea lui încă tulbure se lumină, întîlnind faţa duioasă a mamei
lui. Îi zîmbi. Şi asta o umplu de fericire. Dar privirea care şovăia
deasupra umărului Annettei întîlni sprîncenele întunecate şi ochii
stropiţi cu aur ai Assiei. Şi rămase nemişcată, uimită, întrebînd şi
întrebîndu-se, căutînd să priceapă. Marc îşi întoarse ochii spre
mama lui, şi Annette citi în ei o întrebare. Îndărătul ei, Assia nu
rostise încă nici un cuvînt. Aşadar, nu se cunoşteau? Annette
privea în tăcere. Rezerva bănuitoare a Assiei nu îngăduia să! se
pună întrebări. Îi potrivea mai departe perna lui Marc, se purta cu
el ca i cum ar fi avut drepturi asupra lui. Şi Marc, mut, se lăsa
răsucit, nu îndrăznea să întrebe nimic, fascinat de prezenţa
aceasta, pe care nu şi-o putea explica. Căuta să găsească cheia
tainei în lucirile răzleţe care-i mai rămîneau în amintire de pe
urma nopţilor de friguri. Avea o teamă ciudată că, dacă ar pune o
întrebare, arătarea s-ar risipi. După ce făcu zadarnic cîteva
încercări să-şi reamintească, găsi în sfîrşit urma. În penumbră se
făcu puţină lumină. Dar simţea nevoia să fie sigur de ceea ce
bănuia, şi prezenţa mamei lui îl stingherea, îl făcea să şovăie. În
sfîrşit, se folosi de o clipă în care Annette se îndepărtase, iar Assia
era aplecată asupra lui, şi îi şopti:
— Eşti vecina de alături?
Ea răspunse:
— Dumneata eşti de alături. Te afli la mine.
El nu observase pînă atunci. Privirea lui făcu ocolul camerei.
Un val cald de sînge năvăli în faţa lui trasă, se Miroşi. Assia îi
aşeză cu hotărîre mîna pe frunte:
— Haide! Stai liniştit! O să te gîndeşti la asta altă dată.
Şi tot ştiind aplecată, ca şi cum ar fi vrut să ridice perna, îi
explică ceea ce se întîmplase, în cîteva cuvinte scurte, care nu
îngăduiau nici un răspuns:
— În camera asta era mai mult aer. Te-am adus aici. Acum
închide gura! Nu mai trebuie să te gîndeşti la nimic.
Vorbea repezit, cu jumătate de glas. Dar Annette auzi
tutuirea poruncitoare, care-i pironise fiul pe pernă, cuprins de o
mirare fascinată. Şi cînd Assia se întoarse şi-şi încrucişă privirile
cu cealaltă femeie, citi în ochii ei că auzise. Puţin îi păsa! N-avea
nimic de ascuns. Dar nu ţinea să vorbească. Iar Annette îi
respectă tăcerea şi aşteptă ca străina să binevoiască să-i spună
mai multe.,
Rămaseră aşa toţi trei, fără să se destăinuiască mici unul,
observîndu-se unul pe altul. Marc cerceta încet trupul acela, care
treptat îi inspira o atracţie inexplicabilă. În parte, fiecare dintre
trăsături! se părea străină, aproape duşmănoasă. Şi toate la un
loc erau ca o plasă ce-i învăluia voinţa. Se înfuria, se înverşuna să
afle pricinile acestei atracţii, aduna toate cusururile pe care le
găsea. Dar nu izbutea decît să ajungă la un rezultat foarte
deosebit de ceea ce adunase. Şi îşi dădea seama ca n-ar fi vrut să
şteargă nici unul dintre cusururi, că n-ar fi vrut să schimbe nimic
dintr-însa. Fiecare dintre ele era un ochi necesar al plasei. Căci
femeia aceea nu semăna cu alte femei, pe care le iubeşti pentru
gura lor, pentru nasul lor, pentru sîni, pentru cîte o parte din
făptura lor. Exista toată şi o iubeai sau o urai întreagă, pentru
animalul unic, fără pereche, care era ea, pentru animalul acela
care se impunea prin puterea vitalităţii ei. Şi fiecare dintre
amănunte, fie frumoase, fie urîte – poate că mai ales cele urîte – te
înlănţuia cu atît mai tare, cu cît purta pecetea ei, era semnul ei.
„Tu. Şi nimeni alta”. Printr-o înţelegere tacită el îi vorbi cît mai
puţin. Şi niciodată nu cuteză s-o tutuiască, aşa cum continua ea
s-o facă, cu o nepăsare obraznică (s-ar fi spus că-l sfida). Annette
le dădea prilejul să se înţeleagă între ei. Aveau amîndoi ureche
bună şi ascultau dintr-o cameră într-alta ceea ce spunea fiecare,
atunci cînd unul din ei se afla singur cu Annette. Dar cum Assia
ştia asta, îşi supraveghea cuvintele şi rezista la străduinţele
răbdătoare ale Annettei, care voia s-o cunoască. Scăpa cu dibăcie,
dar fără să jignească. Căci ochii sinceri şi purtarea prietenoasă a
Annettei începuseră s-o cucerească. Scăpa prin subterfugii abile,
care deschideau pentru o clipă zări ce se risipeau înainte de a fi
putut fi desluşite, mărind încă şi mai mult nesiguranţa. Dar
dezamăgirea tînărului ascultător era mîngîiată de bucuria pe care
i-o pricinuia glasul ei melodios şi legănat. Era mai frumos şi mai
fermecător decît cel mai frumos trup. Sorbea glasul acela cu ochii
închişi, de parcă l-ar fi simţit cu gura şi cu mîinile. Era cald şi
plin de voluptate. Apoi, cînd femeia care-l tutuia şi umbla cu el cu
mîini repezite şi blînde, ce-l tulburau, se întorcea la căpătîiul lui,
Marc îi întorcea spatele, ca să-şi stăpînească ispita de a-i
întredeschide gura hotărîtă sub apăsarea buzelor lui.
Cînd se afla singur cu mamă-sa, îşi ascundea sentimentele
cu mai puţină dibăcie. Convalescenţa şi dorinţa care pătrundeau
în trupul lui tînăr o dată cu vlaga îl făceau să se descopere cu
naivitate. Poate ca, în sinea lui, nu era supărat că privirile femeii
necunoscute pot citi într-însul, peste umărul mamei lui, singura
căreia părea că! se adresează. Annette nu se lăsa înşelată.
Încrederea fără margini pe care i-o arăta fiu! ei îi aparţinea numai
pe jumătate. „Şiret mic! Uite! te îmbrăţişez şi pentru cealaltă. Dar
asta nu ţi-e de ajuns.”
Marc vorbea despre el, numai şi numai despre el. Nu se
lăuda. Spunea şi bune şi rele. Dar o făcea cu patimă apriga şi
nesăţioasă. Şi cînd vorbeşti de tine pe un ton pasionat înseamnă
că trişezi. Fie că vorbeşti de rău, fie ca vorbeşti de bine, iei tot
aerul şi toată Lumina. Îl mănînci pe celălalt. Sau îi spui:
„Mănîncă-mă!” (E acelaşi lucru.) Fără să vrea sau fără să şi-o
poată mărturisi, Marc se oferea cu lăcomie şi naivitate gurii
închise şi încăpăţînate a necunoscutei: „Deschide-te! Mănîncă!”
Şi pentru că gura aceasta era flămîndă, nu pierdu nici o
înghiţitură.
Cu dinţii ei puternici, ea mesteca spiritul acesta aprins,
violent, amar şi fraged, ca pe un mugure tînăr, încă verde. Era
sănătos, îi răcorea gura. În toată viaţa asta, care mijea în
neorînduială şi contrazicere şi pe care el o dădea pe faţă, o scotea
la vedere cu o sinceritate pătimaşă ce le mişca şi le făcea să
zîmbească pe cele două femei („biet căţeluş!”), nu era nimic
stricat, nimic murdărit de atingerea mocirlei („vino să te spăl!”)
Trupul îi rămăsese proaspăt ca al unui nou-născut.
Convalescenţa contribuia şi ea la asta. Era o nouă naştere. Sub
aparenta ei nepăsare, Assia fremăta în tăcere, în camera de
alături. O mîncau mîinile de dorinţa să atingă trupul acesta tînăr
şi neruşinat. Iubea în băiatul acela candid şi îndrăzneţ
sinceritatea de torent de munte şi izbucnirile lui contradictorii.
Nici ea nu înceta să se mişte printre gînduri ce se băteau cap în
cap şi, mai mult, printre instincte opuse, care îi sfîşiau făptura şi
o împingeau la cele mai primejdioase aventuri. Dar se obişnuise
cu aceste contradicţii, n-o mai supărau; aşa îi era firea. Marc se
înverşuna să iasă din ele. Şi se ciocnea de ziduri. Nepăsarea aspră
a Assiei, nepăsare născută din dispreţul de sine şi de viaţă,
impusă de nebunia întîmplărilor, o făcea să se îndrăgostească de
seriozitatea tragică pe care o arăta băiatul faţă de viaţa. Avea
poftă să-l alinte la sînul ei pe prostuţul acela violent şi sincer pînă
la absurd, şi pe care-l iubea tocmai pentru că era absurd.
Se simţea aproape de el prin izolarea lor spirituală comună,
prin faptul că se smulseseră din mediul lor, a cărui greşeală şi
zădărnicie de nelecuit o pricepuseră. După cum ea rupsese toate
legăturile cu tabăra emigraţiei ruse, fără să poată trece încă în
cealaltă tabără, în tabăra care-i omorîse pe ai ei, pe care o ura cu
toată puterea mîndriei ei – tot astfel azvîrlea cu furie la o parte
toate curentele generaţiei lui din Franţa. Se împotrivea acestui
tineret, a cărui incoerenţă, frivolitate, egoism şi arivism naiv, cinic
sau făţarnic, le pricepuse. Respingea minciuna artei, minciuna
gîndirii, minciuna politicii – falsul „intelectualism”, falsul
„realism”, falsul „europenism” – toate măştile şi minciunile
servilismului (Intelligence Service!), ale neputinţei şi ale
interesului.
Se arăta groaznic de nedrept. Dar ar fi fost zadarnic să i-o
dovedeşti. O ştia şi voia să fie aşa. Prea suferise mult. Luase parte
la toate acestea. Avea nevoie să se răzbune, să-şi smulgă vîscul de
pe piele. Annette nu încerca să discute. Îi spunea:
— Se scurge sîngele bolnav. Uşurează-te! Îţi ies dinţii!
Încearcă-i pe mine, dacă-ţi face bine! Nu va fi prima oară cînd m-
ai muşca de piept.
Assia n-ar fi refuzat să se lase şi ea muşcată. Dinţii aceia
tineri şi cruzi îi plăceau, căci ştiau să urască şi să iubească – ca şi
ai ei. Nedreptatea de care dădea dovadă Marc – ea îşi dădea
seama că e nedrept –! se părea mai aproape şi mai caldă deck
echilibristica maimuţelor care dansează pe sîrmă, pescuind banii
şi succesul. Nu era lucru prea obişnuit să întîlneşti un francez
care să dezvăluie cu o lipsă de ruşine răzbunătoare făţărnicia
mamei lui, Franţa (nu! nu mama, mama vitregă!). Fără îndoială că
francezii (de altfel şi celelalte popoare) s-au fălit întotdeauna că
sînt singurii care se acuză unii pe alţii, în timp ce celelalte
popoare se laudă. Dar şi pentru ei şi pentru celelalte popoare
acesta e un fel ocolit de a se lăuda, atribuindu-şi primejdiosul
privilegiu de a şti să se critice pe sine. Şi critica asta nu merge
departe. Te învăluie pe tine însuţi cu tămîieri. Şi rămîi plăcut
parfumat de pe urma ei, căci te scuteşte de mustrări.
Marc nu se scutea cîtuşi de puţin pe sine. Îi biciuia cît putea
pe compatrioţii săi, dar şi pe sine. Assia, care, ca toţi slavii,
practica autoanaliza cu voluptatea aprigă ce te face să ridici şi
ultimul văl, preţuia ca o cunoscătoare această renunţare de sine,
privirea liberă şi sufletul dezgolit al lui Marc. Presimţea că Marc îl
dezvăluie pentru ea. Era adevărat. Un nelămurit instinct animalic
îl îndemna pe Marc să se arate şi să se lase adulmecat de femeia
pe care instinctul lui o dorea. „Mă arăt gol. Arată-te şi tu!”
Ea auzea chemarea. O străbăteau valuri calde, pofta să
răspundă, să-şi desfacă copcile şi să strige: „Priveşte!”, îl cunoştea
mult mai bine decît el pe ea. Marc nu mai avea nimic ascuns
pentru ea. Fiecare amănunt al acestui trup rămăsese întipărit în
fundul ochilor ei. Iar acum, cînd viaţa urca, renăscută în trupul
acesta, aceeaşi viaţă ţîşnea şi în trupul aceleia care îl sorbise cu
ochii. Pecetea lui o ardea. La rîndul lui, captivul o captiva.
Devenea stingheritor.
Bărbatul şi femeia – cei doi copii – se pîndeau cu priviri
piezişe, care nu scăpau nici o mişcare. Şi acuma, rămaşi muţi
(Marc tăcuse, cerşind răspunsul la cheMarea lui), ascultau cum
creşte dorinţa într-înşii. Iar urechea convalescentului, devenită
mai ageră de pe urma bolii, asculta cum creşte dorinţa în femeie.
Dai pe măsură ce femeia simţea dorinţa, se făcea mai aspră, mai
închisă.
Şi veni o seară în care bărbatul avu siguranţa că femeia îşi va
dezvălui taina. Se învîrtea în jurul lui, se apropia, apoi se dădea la
o parte. Amurgul se răspîndea prin cameră. Annette ieşi.
Rămaseră singuri. Femeia şovăi, se hotărî, veni deodată spre el şi
se aplecă, aşa cum făcuse de atîtea ori, ca să-i aşeze patul. De
astă dată, el fu sigur că braţele femeii îl vor cuprinde, că gura ei
se va năpusti ca un uliu. Şi aştepta cu şalele încordate, cu carnea
fremătînd, gata să muşte.
Ea îşi îndreptă deodată trupul. Se dădu la o parte pînă la
perete. Se rezemă de perete şi spuse cu răceală:
— Te-ai vindecat. E vremea ca fiecare dintre noi să se
întoarcă în camera lui.
El rămase năucit. De uimire îi pierise glasul. Apoi necazul îl
făcu să vorbească. Şi, aruncîndu-şi picioarele afară din pat, spuse
cu vocea înăbuşită:
— Numaidecît.
Ea înălţă din umeri şi răspunse fără să facă vreo mişcare:
— Se poate şi mîine.
— De ce să mai aşteptăm?
Assia nu făcu nici un gest ca să-l oprească. El bîjbîia pe
duşumea, tîrînd în urma lui cearşafurile în care, de furie, i se
încurcaseră picioarele. Annette intră. Îşi arătă mirarea. Marc
spuse:
— Aşa am hotărît.
Tăcerea de nepătruns a Assiei părea o încuviinţare. Annette
nu stărui. Ştia să citească. Spuse:
— Fie! Mutatul n-o să dureze mult. Trebuie doar să
schimbăm cearşafurile.
— La ce să le mai schimbăm? răspunse Assia. Astea sau
alea… N-are rost să ne mai încurcăm cu asemenea complicaţii.
În furia lui rece, Marc îi fu recunoscător. Se dusese în
cealaltă cameră. Apoi se gîndi că nepăsarea Assiei era, prin
această răceală a ei, şi mai insultătoare. Şi întoarse spatele celor
de faţă.
Zîmbind celor doi ursuzi, Annette îi spuse Assiei, care
rămăsese rezemată de zid, cu gura strînsă:
— Draga mea, ne-am folosit fără ruşine de ospitalitatea du-
mi tale. Iartă-ne! N-o să te pot iubi niciodată îndeajuns pentru tot
ce ai făcut pentru fiul meu.
Assia mîrîi:
— N-am făcut nimic.
(Fusese adînc înduioşată de glasul şi de cuvintele Annettei.)
— L-ai salvat, spuse Annette.
Îi întinse braţele. Assia se aruncă cu fruntea înainte în
braţele ei, înfundîndu-şi capul la sînul mamei. Annettei îi fu cu
neputinţă. Să ridice fruntea aceasta încăpăţînată. Nu putu s-o
sărute decît pe păr.
— Acum, spuse ea, să chibzuim lucrurile! Fiindcă băiatul e
azi în stare să iasă din casă, cred că ar fi bine să-i căutăm altă
locuinţă, mai sănătoasă.
— Asta e şi părerea mea, spuse Assia.
Marc bombăni:
— Mai e vreme!
— De ce să mai aşteptam? rosti Assia cu buzele strînse.
Furios, Marc îşi dădu seama că-i întoarce vorbele lui.
— Foarte bine! exclamă el. Atunci, mîine.
— Lasă-mi vreme să găsesc ceva! spuse Annette.
— Am şi găsit, spuse Assia. Dacă vreţi, o să vă arăt pe strada
Châtillon o locuinţă liberă, pe care una dintre cunoştinţele mele a
trebuit s-o părăsească acum cîteva zile.
— O să vedem mîine, spuse Annette.
 Îi întinse mîna Assiei, care se duse în camera ci şi se închise
acolo. Annette aruncă fiului ei o privire înduioşată şi ironică şi-i
spuse bună seara, ferindu-se să bage de seamă că el se
bosumflase. Se întoarse în camera pe care o închiriase la acelaşi
hotel, cu două etaje mai sus.
Marc rămase singur. Avu vreme să-şi clocească necazul. Avu
de asemenea vreme să-şi piardă orice mîndrie şi să rămînă numai
cu mîhnirea. Dar dorinţa rămăsese. Se transformase într-o sete
înnebunitoare. Izvorul era acolo, aproape de tot. Îi despărţea doar
un zid. Un zid de tencuială, un zid de neînţelegeri nelămurite. Dar
mîine îi va despărţi un întreg oraş. Nu-şi lăsă vreme de gîndit.
Mîna lui bătu în zid, dar îi păru rău îndată. Ar fi vrut să strige:
„Nu veni!” Nu era nevoie. Assia nu veni. Nimic nu mişcă de
cealaltă parte a zidului. Indignat, ruşinat, Marc îşi muşcă pumnii.
Aşteptă. Se lăsa noaptea. Se lăsase noaptea. Peste acoperişuri
orologiul cu glas subţire al Sorbonei suna ora unsprezece. Apoi
sună miezul nopţii, sună unu. Marc se frămînta cu faţa la perete,
cu trupul strîns, înfrigurat, sub pătură, cu genunchii ridicaţi, ca
un cîine încolăcit. Ce voia? îmbrăţişarea brutală? Nu. N-ar fi ştiut
să spună ce. O voia pe femeia aceea, voia ceea ce purta la sînul ei,
ceea ce ascundea, coca ce simţea el din viaţa aceea, din spiritul
acela, răul, binele. Voia totul. Avea nevoie de rîul acela, ca să-l
amestece cu! al lui. Ce purtau apele ei? Nu ştia. Avea nevoie de
aceste ape. Avea nevoie de totul. Şi, ca să-l aibă, îi trebuia şi
îmbrăţişarea brutală. Era singura cale. Dar tot sîngele lui s-ar fi
răzvrătit dacă! s-ar fi spus că asta voia. Ar fi strigat: „nu!” Şi ar fi
fost sincer. Era ca pîrîul care se repede spre rîu. Nu aleargă spre
el. Aleargă spre Marc. Şi are nevoie de transfuzia aceasta de sînge,
de afluentul lui, ca să nu piară mai înainte, înăbuşit în nisipuri.
Gura lui Marc voia să bea sîngele Assiei. Deodată, gura aceasta cu
buzele uscate se lipi de perete; şopti:
— Assia!
Urechea cea mai ageră n-ar fi putut auzi. Se scurseră cîteva
minute. Repeta:
— Assia!
Mai tare.
Urmă o tăcere de moarte. Marc o urî. De ură, i se tăie
suflarea. Căzu din nou pe pat, cu mîinile la gît, căutînd să smulgă
nodul nevăzut, care-l sugruma. Apoi simţi din nou aerul în piept.
Văzu mai înainte chiar de a fi auzit. Uşa se deschise, femeia intră.
 *

Din clipa cînd ieşise, rămase acolo, în beznă, ghemuită în

pat, mută, nemişcată. Auzise totul, de la prima lovitură în perete,
care o făcuse să se aprindă de minie, pînă la prima şoaptă
imperceptibilă, care o făcuse să leşine de bucurie. Tresărea din
cînd în cînd, pe rînd se simţea de foc şi de gheaţă, simţea un
şuvoi de sînge aprins care izbucnea şi pe care-l. Îndepărta parcă
un piston. Apoi urmă o desăvîrşită nepăsare. Era hotărîtă să nu
se mişte. Dar de ce? Ce-o costa să-l ia pe bărbatul acela dacă-l
voia? Mai luase şi pe alţii. Dar pe acesta, nu! Se simţea prinsă în
laţ. Şi nu voia să mai fie prinsă. Nu voia să se mai lase pradă
amăgirii. Şi pentru că de astă dată iubea cu adevărat (refuza să
şi-o mărturisească), se gîndea nu numai la ea, ci şi la el, la răul
pe care i l-ar face. Căci ştia (consimţea să ştie asta) că nu e
nevătămătoare. Cine o va lua, va lua împreună cu trupul şi
sufletul, sufletul chinuit, sufletul istovit, sufletul flămînd,
picioarele arse, care vor umbla pînă la ultima suflare – va lua
trecutul, va lua viitorul. Era prea mult pentru mădularele tinere
ale băiatului înfrigurat, pe care est îl revedea noaptea şi-l strîngea
în braţe. Îi mîngîia spatele suplu. Îl simţea arcuit sub mîna ei,
gata să se sfarme. Îl dădea la o parte, dar mîna se întorcea şi-l
mîngîia. Nu se mai putea desprinde.
Tot spunînd „nu!” şi tot respingîndu-l şi căutîndu-l în acelaşi
timp, se simţi purtată de braţele ei şi de genunchii ei. Se regăsi
desculţă, în pragul celeilalte camere, indignată, revoltîndu-se
împotriva siluirii, urîndu-l pe cel care o ura, gata să strige cu un
glas duşmănos: „Dar ce vrei de la mine?”
Alergă şi se ciocni de el.

Acum nodul trupurilor lor destinse se dezlega. Dar spiritele

rămîneau înnodate. Lipiţi unul de altul, simţeau în dreptul
pîntecelui cum bate acelaşi sînge, cum îşi răspîndeşte în
mădularele lor căldura lui calmă, valul lui de aur. Şi Marc,
îmbătat de cucerirea lui, spunea rîzînd şi strîngînd-o în braţe:
— Te am, te am! Eşti a mea!
Iar Assia, mută, se gîndea: „Nu sînt a ta. Nu sînt nici a mea,
a nimănui”
Dar îl strînse în braţe. Îi mîngîie şira spinării subţire, pielea
mătăsoasă de pe coapse. I se părea c-ar putea să-l sfărîme. Era
copleşită de duioşie. Se aplecă vijelios şi îi acoperi coapsele de
sărutări.
Tînărul suspina, plimbîndu-şi degetele lungi, care-i
tremurau, pe faţa aprinsă, ale cărei buze lacome îl mistuiau. Şi în
recunoştinţa lui dezlănţuită, vorbea, vorbea mereu, ciripea ca o
pasăre, se destăinuia în cuvinte naive şi fără şir, îşi dezvăluia
adîncul sufletului, îşi descoperea cu candoare singurătatea,
colţurile cele mai tainice ale făpturii sale, ale destinului său, le
punea în mîinile acestei femei necunoscute, care-l asculta cu faţa
ascunsă în pîntecele lui. Ea îl asculta înduioşată, cu amărăciune
şi cu ironie. El i se dăruia, închipuindu-şi că o cunoaşte. Nu ştia
nimic despre ea, nimic despre viaţa ei, nimic despre cicatricele şi
urmele de neşters pe care i le lăsase trecutul, nu ştia nimic despre
sufletul din fundul vasului, nimic despre străfundurile lui. Dacă
ar fi putut-o auzi, Marc ar fi răspuns:
— Cunosc adîncurile tale mai bine decît tine. Nu pot socoti
zilele şi nopţile care au trecut la suprafaţa ta, dar adîncul l-am
atins.
Cine ar fi putut spune care din doi avea dreptate? * Pintenul
dragostei pătrunde pînă dincolo de conştiinţă. Dar e drept că e
orb. Atinge, cuprinde, n-ar putea spune ce cuprinde, nu vede
nimic.
Totuşi, cuprinde. Cînd geamurile gălbui ale camerei se
luminară, mai galbene ca de obicei – ploua – Assia se aplecă
asupra tovarăşului ei tînăr, care adormise în zori. Ea nu închisese
ochii. Privi obrajii lui obosiţi, gura fericită, trupul lui suplu culcat.
Picioarele le erau înlănţuite, nu se mai puteau desprinde. Se
gîndi:
— Care e trupul meu? Care e trupul lui? Acum sîntem
contopiţi.
Şi, cuprinsă de oboseală şi de voluptate, simţea dorinţa să
recadă. Dar îşi încordă voinţa. Îşi spuse:
— Nu! Nu se poate! Ce are el de a face cu mine? Şi ce am eu
de a face cu el? Fiecare dintre noi să-şi reia ce-i al lui!
Se smulse. Era greu. Marc deschise ochii. Cînd îi văzu
privirea, ea simţi că-şi pierde puterile. Îl cuprinse cu patimă. Îi
închise pleoapele cu gura. Îi spuse:
 — Dormi! Trebuie să plec pentru o clipă. Dar nu te părăsesc.
Te iau cu mine şi mă las pe mine aici.
El se cufundă din nou. Era prea ameţit de somn ca să-i
răspundă. Assia ieşi. Spusese adevărul. Lua cu ea în fundul inimii
o bucată dintr-însul. Era prea tîrziu ca să mai scape. Se duse şi
bătu la uşa Annettei. Îi spuse:
— V-am vorbit de o locuinţă liberă. Vreau să v-o arăt. Să
ieşim împreună!
Annette era îmbrăcată, aşeza lucruri într-o valiză, părea gata
de plecare. Se întoarse spre Assia. O privire îi fu de ajuns ca să
audă suflînd în pieptul ei un vînt puternic şi cald. Nu mai era
viscolul îngheţat din seara trecută. Era tot o furtună, dar vîntul se
schimbase. Spuse:
— Să plecăm!
Assia nu auzi în pieptul celeilalte femei o altă furtună, de
durere. Privirea ei aprinsă citi pe masă, pe o telegramă deschisă:
Timon dead1…
Abia citise şi cuvintele i se şterseră din minte. Ce-i păsa ei?
Ieşiră.
La început schimbară din mers doar cîteva observaţii scurte
şi inutile asupra ploii care cădea. Apoi tăcură şi străbătură
Luxembourgul între cele două părţi zăbrelite din strada l’Abbé-de-
l’Epée şi din strada Vavin. Peluzele verzi şiruiau sub ploaie. Assia
se opri deodată, trase un scaun şi-i spuse Annettei:
— Aşază-te! Vreau să-ţi vorbesc.
Ploaia cădea măruntă, stăruitoare, pătrunzătoare. Nu se
zărea nici un trecător. Stăteau aşezate la picioarele păstoriţei şi
căpriţei ei sculptate în piatră. Annette nu discută. Se aşeză pe
scaunul de pe care se scurgeau picăturile de ploaie. Assia se
aşeză lîngă ea. Annette purta un impermeabil. Assia avea doar un
şal roşu, foarte uzat, cu care nici nu încerca să-şi acopere umerii.
Rochia ei de lînă şi de bumbac cenuşiu, deschisă la piept, se
îmbiba de apă. Annette se aplecă şi aşeză umbrela deasupra ei.
Assia spuse:
— Nu te ocupa de mine! Am trecut prin multe! Şi rochia asta
la fel.
Totuşi, Annette o adăposti mai departe. Şi, pe măsură ce
Assia povestea, cele două femei care stăteau alături, la fel de
prinse de cele povestite, se strîngeau una de alta. Pînă la urmă îşi
atinseră capetele.
===================
1 În limba engleză în original: Timon mort

Assia începu ex abrupto1:

— De cinci ani mă rostogolesc prin toate băltoacele Europei.
Nu mi-e teamă să mă mai ud o dată. Cunosc gustul de noroi,
gustul de fum al ploii voastre. Apa din marile oraşe nu spală,
murdăreşte. Dar nu mai trebuie să-mi apăr hermina. Nu se află
nici un colt al ei care să nu se fi tăvălit pe jos. A strîns mirosurile
tuturor turmelor. O simţi? (Îi vîrî şalul sub nas.) S-a rostogolit
prin noroiul gras din Ucraina, prin gunoaiele milenare ale
Constantinopolului şi ale pieţelor lui îngrozitoare, înainte de a
ajunge aici, să adune praful înspăimîntătoarei voastre nepăsări.
— A mea? murmură Annette.
— A Apusului vostru.
— Eu nu mă am decît pe mine, spuse Annette.
— Ai noroc! spuse Assia. E mai mult decît am avut eu
vreodată. Ascultă-mă! Trebuie să vorbesc. Dacă ceea ce spun te
scîrbeşte, sau te plictiseşte, poţi să pleci. Nu te opresc. Nu opresc
pe nimeni. Dar încearcă! …
Annette tăcu, privind profilul tinerei femei, cu fruntea ieşită
în afară, care stătea sub stropii de ploaie cu capul drept, cu
sprîncenele încruntate, cu privirea aspră aţintită înainte. Nu
vedea nimic în faţa ei, era aplecată toată în lumea ei lăuntrică,
cobora în închisoarea amintirilor.
— Ai de două ori vîrsta mea, spuse Assia. Dar dintre noi
două, eu sînt cea mai bătrînă. Am trăit totul.
— Sînt mamă, spuse încet Annette.
— Am fost mamă, spuse Assia cu voce răguşită.
Annette tresări. Întrebă cu băgare de seamă:
— Nu-l mai ai?
— Mi l-au ucis în braţe!
Annette îşi înăbuşi un strigăt. Assia privea ţintă un colţ al
şalului pătat.
— Casapii! L-au tăiat ca pe un miel.
==================
1 În limba latină în original: fara introducere.
 Annette, negăsindu-şi cuvintele, îşi aşezase instinctiv mîna
pe umărul Assiei:
— Sărmana mea micuţă!
Assia îşi retrase umărul şi spuse tăios:
— Lasă! Nu trebuie să ne înduioşăm, ce au făcut ei aş fi făcut
poate şi eu.
Annette strigă:
— Nu!
— Am vrut s-o fac, reluă Assia. Jurasem, după aceea, că voi
ucide orice copil de-al lor care-mi va cădea în mînă. Dar n-am fost
în stare. Şi cînd am văzut omul care – ca să mă răzbune… am fost
la doi paşi de a-l ucide pe el.
Închise gura. Vreme de cîteva minute, nu se mai auzi decît
ploaia măruntă care cădea, cădea, se prelingea pe scaune.
Annette îşi puse mîna pe genunchii Assiei:
— Vorbeşte!
— De ce m-ai întrerupt? Şi continuă: Nu eram făcută pentru
asemenea vremi. A trebuit să mă deprind. Vremurile au venit
peste mine. Am fost violată. Nu sînt singura. Tot sîngele inimii
noastre, al iluziilor noastre s-a scurs. Multe au murit. Eu am
trăit. Pentru ce? Nu ştiu. Dumneata nu ştii? Dacă mi-ar fi spus
cineva cînd eram pe cale să-mi dau sufletul că voi mai trăi şi
astăzi, i-aş fi scuipat sufletul meu în faţă! Aş fi strigat: „Nu!” Şi am
trăit! Şi trăiesc! Şi vreau să trăiesc! Nu e îngrozitor? Ce vor cu
noi? Cine ne vrea, cînd noi, noi nu mai vrem?
— Destinul nostru, spuse Annette. Destinul sufletelor care au
de străbătut o calc lungă. L! cunosc. E destinul femeilor care n-au
dreptul să răzbată pînă la moarte înainte de a fi trecut prin
întreita sfinţire a dragostei, a deznădejdii şi a ruşinii. Vorbeşte!
Assia vorbi despre copilăria ei molcomă, ce se desfăşura fără
griji, în cuibul tihnit. Dulceaţa istovitoare a vieţii, care premerge
atît de des loviturii brutale a sfîrşitului. Bunătatea, slăbiciunea,
descompunerea – mireasma crinilor de baltă. Emanaţii dulcege de
dragoste sinceră – care nu costă nimic – pentru o omenire
nedesluşită, de nepăsare senzuală care se răsfaţă în tăcere, în
timp ce viermele spiritului roade fructul copt care va cădea de pe
creangă. Nu ai destulă putere să fii rău. Însăşi ideea cruzimii te-ar
scutura în spasme. Te complăceai în atmosfera grea, molatică,
dezgustătoare, caldă, a unor mere frumoase care putrezesc în
cămară. Te pretindeai tolstoian şi gustai blazat muzica lui
Skriabin1 şi evoluţia de dansator a androginului Nijinski 2. Dar
acceptai totodată, ca piper, brutalităţile prevestitoare ale
compoziţiilor lui Stravinski 3. Fără îndoială, venise războiul.
Venise acolo… Acolo era atît de departe! Ca un decor din al doilea
plan. Şi războiul era un condiment. Fetiţa de cincisprezece ani îşi
vedea înmugurind floarea sînilor şi asculta în tufişul ei cum
pasărea dragostei îşi încearcă glasul. Pastorala egoistă continua
să se desfăşoare. La ţară, unde se retrăseseră ai ei, viaţa se
scurgea neîndoliată şi fără lipsuri. În grădina mare şi neorînduită,
plină de zmeură, de coacăze şi de buruieni, cei doi copii, fratele şi
sora, ronţăiau seminţe de floarea-soarelui şi îşi destăinuiau
păţaniile şi nădejdile. Înghiţeau pînă ce li se făcea greaţă pirojki şi
operele poeţilor decadenţi. Se jucau de-a estetismul şi-l presărau
cu cîteva degete de teozofie, cultivau un narodnicism făcut din
vorbe vagi de milă, de credinţă blîndă şi idilică în sărmanul popor
neştiutor, nespălat, bogat în înţelepciune ascunsă şi în bunătate,
însuşiri care dorm ca o apă sub pojghiţa de gheaţă. Idealismul ca
din carte ce alcătuia religia tatălui lor îi făcea să se încreadă în
natura cea bună, în progresul omenesc ce-şi croieşte calea fără
zguduiri, îi făcea să creadă în înţelepciunea întîmplărilor, chiar în
război şi în înfrîngere, care urmau să ducă fără prea mari sforţări
la epoca de aur; la sfînta Rusie a raţiunii liberale
==================
1 Cunoscut compozitor şi pianist rus (1871-1915). Ultima
parte a creaţiei sale poartă pecetea decadentismului.
2 Celebru baletist rus (1890-1950).
3 Compozitor rus (1882). Muzica sa a suferit influenţa unor
curente decadente, ca impresionismul şi neoclasicismul.

şi a luminilor inimii burgheze. Korolenko1 geniul cel bun,

era preşedintele visat pentru republica ideală a viitorului… Chiar
în ajunul marelui asalt din octombrie, la Petrograd nu se credea
în gravitatea ameninţării. Erau atît de siguri de forţa lor, încît nici
nu luaseră măsuri de apărare. Şi se treziră înfrînţi înainte de a fi
luptat. Faţa lumii se schimbase. De la un capăt la altul al ţării se
simţi parcă zguduirea unui cutremur. Totul se prăbuşea. Şi
uriaşa deplasare de aer împrăştia în ţăndări mii de cuiburi.
Stoluri de păsări înnebunite zburau care încotro, se prăbuşeau.
Se regăsiră unii pe alţii fugind în învălmăşeala armatelor. Şi, de la
o zi la alta, toate vălurile vieţii, ultimele văluri, fură smulse.
Descoperiră cu uimire cîtă duşmănie şi cîtă ură se adunase în
inima acestui popor, pe care cu o zi mai înainte îl socotiseră
binevoitor şi plîngăreţ. Un servitor de care erau siguri, care văzuse
copiii casei crescînd şi arătase faţă de ei o grijă umilă şi familiară,
deveni într-o bună zi ameninţător şi brutal, vrînd s-o violeze pe
domnişoară… Urmă fuga oamenilor lui Kerenski. Şi, în mijlocul
lor, în propria ei tabără parcă, văzu izbucnind aceleaşi instincte.
Apoi deodată, ultima linie de apărare, turnul castelului fu
cotropit. În mintea fetei năvăliră aceleaşi gînduri nebuneşti.
Bestia îţi sufla în obraz. Şi te simţeai la fel cu ea.
— Şi aşa am fost! Şi (lucrul cel mai îngrozitor din toate) am
fost aşa fără greutate. De prima dată. Trebuie oare să cred că aşa
fusesem şi înainte şi că toată masca de cultură care ne era lipită
de piele ne părea grea, că ardeam de dorinţa s-o smulgem cu
unghiile? Tatăl meu mă privea cu spaimă. Bătrînii nu-şi mai pot
schimba pielea. Prezenţa lui mă silea la o ultimă urmă de rezervă.
Dar asta nu era nimic! Cînd a murit el, eram însărcinată. Din
fericire pentru dînsul, a murit înainte de a vedea. Am îngropat-o o
dată cu el şi pe femeia care fusesem. Am lăsat-o să putrezească pe
drum împreună
===================
1 Scriitor rus (1853-1921). N-a depăşit poziţiile unor
concepţii democratice şi umanitare.

cu el, în urma mea. Am pierdut-o, am pierdut pînă şi numele

ei, pînă şi sentimentul identităţii mele cu ea. Vreme de doi ani n-
am mai fost decît o anonimă, o nebună tîrîtă de galopul furios al
turmei. Şi astăzi încă, în clipa asta, ochii îmi sînt plini de praf. Ce-
am văzut? Ce-am făcut? Ce-am suferit?
— Nefericito! spuse Annette, strîngînd genunchiul Assiei. Nu
mai trezi amintirile!
— Vreau! spuse Assia. N-o să mă cruţ! Ţi-am spus-o: dacă
mirosul e prea tare pentru nările dumitale, pleacă!
N-o cruţă. Nu se cruţă nici pe ea. Povesti despre fuga
îngrozitoare, despre coborîrea oarbă, în spirală, cu salturi şi
căderi, despre coborîrea pînă la fund. Nu-şi cruţă nici o umilinţă.
Nu arăta nici părere de rău, nici ruşine. Vorbea cu o precizie
uscată şi grăbită, cu capul sus, cu privirea aspră: ploaia ţinea
locul lacrimilor, picăturile! se scurgeau de-a lungul nasului.
Surprinsă, Annette îşi ţinea suflarea, admira puterea sobră a
povestirii spusă fără milă, hotărît, sec, fără remuşcări (nici
sufleteşti, nici artistice), a povestirii care proiecta în acvariul
acestei dimineţi de aprilie înecate filmul unei goane halucinate.
Annette era atît de fascinată de magia imaginilor, încît nu se mai
gîndea să le preţuiască valoarea morală şi urmărea cu bătăi de
inimă vînătoarea drăcească, fără să mai ştie dacă profilul cîrn pe
care-l privea era cel al Dianei scite sau al vînatului. Şi pe umăr îi
picura apa din umbrela pe care mîna ei distrată o lăsa să se
aplece.
Un paznic al grădinii trecu pe acolo, le privi pe cele două
femei, care nu-l luară în seamă. Făcu cîţiva paşi, se întoarse, le
cercetă figurile rigide, dădu din cap şi plecă mai departe. Sînt
atîţia zănatici pe lume! La Paris te obişnuieşti cu ei.
Assia îi povestea acum exilul, cu ruşinile şi necazurile lui, cu
muncile slugarnice şi înjositoare, care sfîrşeau de obicei prin a
sfărîma sufletele încă mîndre ale emigraţilor, sau îi dădeau pradă
freneziei – dar care ei îi aţîţaseră sufletul.
Exilul o înălţase printr-o tresărire sălbatică de trufie şi de
dispreţ. Exilul adusese singurătatea necruţătoare în care se
zăvorise şi revelaţia pe care o avusese în timpul acestei groaznice
perioade. Se despărţise de bunăvoie de viaţa celorlalţi oameni.
Dobîndise afirmaţia exaltată a eului ei singuratic şi pierdut, a
puterii de neînţeles pe care o avea eul acesta necunoscut ce sfida
lumea, iar pe ea o înfrunta. În acea luptă cruntă de doi ani Assia
izbuti să se apere nu numai împotriva celorlalţi, dar şi împotriva
curselor lăuntrice, a valurilor venite din fundul sufletului. Spunea
mai puţin decît ghicea Annette, vorbind despre energia aceea de
necrezut, dar lipsită de busolă şi fără centru, care totuşi îşi căuta
cu furie, dar zadarnic, centrul, îşi căuta direcţia şi sensul printre
cerinţele şi umilinţele înjositoare impuse de munca zilnică, le
căuta în chinurile foamei. Prefera totuşi foamea, fripturii oferite în
schimbul supunerii faţă de un partid sau de un om. În mijlocul
haosului acestui suflet de femeie pustiit de un cataclism, Annette
ghici îndată cu ochiul ei priceput orgoliul aspru, diamantul curat
al firii şi furia de a fi independentă, care o salvaseră pe Assia. Şi
ştiu să vadă printre aluviuni filoanele de forţă morală şi spirituală,
acoperite de ruinile unei lumi. Le văzu mai bine decît Assia, care,
cuprinsă de mîncărimea de limbă a destăinuirilor mînioase, se
înverşuna împotriva ei înseşi. Şi Assia vorbea, vorbea, iar Annette
asculta, asculta şi se gîndea. De cînd? De cîtă vreme? De un ceas
sau mai mult? Intre două fraze, ca un şir de grăunţe de plumb pe
platoul gol al unei balanţe, căzu sunetul orologiului liceului. Assia
se opri, îşi pierdu elanul, îşi trecu mîna pe fruntea umedă. Ieşise
din prăpastie, nu mai ştia ce face acolo, de ce povestise toate
astea. Spuse cu asprime:
— De ce stai aici şi mă asculţi?
Annette nu avu nevoie să-i răspundă. Assia începea să-şi
reamintească. Spuse:
— De ani de zile n-am mai scos la lumină toate astea… Ce m-
a apucat azi-dimineaţă? Ce-am făcut?
Răsuflă adînc. Cu un gest maşinal, fără să-i pese că apa i se
scurgea de-a lungul spatelui, îşi stoarse părul, umflat de ploaie. Şi
spuse
— A! Da! Acum ştii cine sînt. Ia-ţi înapoi fiul şi du-l în altă
parte!
— Ne-am înţeles, spuse Annette. Doar îi căutam locuinţă.
— Da, numaidecît! Să nu mă mai vadă şi să nu-l mai văd!
— Care e primejdia?
— Îl iubesc.
— Dar el te iubeşte?
Assia ridică din umeri:
— Dacă iubesc pe cineva, mă iubeşte şi ei.
— Şi ce pot face dacă el te iubeşte?
— Poţi. Eşti singura care ai putere asupra lui. Îl cunosc. Te
cunosc. Cunosc legăturile care vă unesc. Sînt mai strînse şi mai
intime decît cele obişnuite între o mamă şi fiul ei.
— De unde ştii?
— Ţi-am citit scrisorile.
Annette rămase fără glas.
Assia nici nu se gîndi să se scuze.
— Am aşteptat prea mult. Am vrut să-l îndepărtez ieri seara.
Era prea tîrziu. Acum răul s-a săvîrşit
— Răul?
— El ar spune binele. Şi eu aş spune la fel, dacă nu mi-aş
asculta gîndurile, dacă n-aş şti ceea ce ştiu, dacă n-aş vedea ceea
ce văd că se apropie. Haide, ia-l cît mai e timp, şi grăbeşte-te!
Mîine nu mai răspund. O să ţi-l iau şi o să fiu nenorocirea lui. Nu
vreau. Dar e o fatalitate.
Annette întrebă:
— Dar dumneata?
— Eu? Ce-i cu mine?
— Care e binele dumitale? Care e răul dumitale?
— Ce te priveşte?
— Îţi cer să răspunzi.
— N-are importanţă.
— Mi-ai spus că-l iubeşti.
— Fireşte! Dacă nu l-aş iubi, de ce ţi-aş mai spune toate
astea?
— Ai obiceiul să-i îndepărtezi de dumneata pe cei pe care-i
iubeşti?
— N-am iubit pe nimeni înaintea lui. Da, după toate cîte ţi-
am spus, îţi vine să ridici din umeri. Şi eu fac la fel. Şi apoi,
destul cu asta! N-are nimic de-a face cu ce vorbim noi. N-are
importanţă pentru dumneata.
— Asta rămîne de văzut, spuse Annette.
O privi pe Assia, pe care ploaia o udase pînă la piele. Rochia
ei se îmbibase cu apă ca un burete. Sînii i se iveau sub stofa lipită
de trup. Părea într-un halat de baie, abia ieşită din apă. Îi pierise
orice culoare din obraji. Strîngea dinţii, palidă şi îngheţată.
Annette se ridică:
— Haide, să ne întoarcem! O să vorbim din nou despre asta
la mine acasă.
Îi aruncă cu sila impermeabilul ei pe umeri şi o trase după
ea. Assia încerca să se împotrivească. Dar după energia cheltuită
înainte era istovită.
Nu trebuie să vedem în hotărîrea ei de a rupe cu Marc o
dezinteresare pornită din dragoste, din dorinţa de a-l salva pe
Marc de ea. Dragostea unei femei ca Assia, oricît ar fi fost de
aprinsă, nu putea fi dezinteresată. Se gîndea într-adevăr să-l
salveze (nu minţea!). Şi era uimită de această renunţare: era o
înşelătorie a dragostei. Dar se gîndea înainte de toate să se salveze
pe sine. Nu-şi putea lămuri cum de se lăsase cuprinsă din nou de
pasiune, după ce jurase să nu se mai lase apucată de roata care o
sfărîmase. Din întîlnirile trecute cu pasiunea se alesese cu o
teamă şi o groază împinsă pînă la ură faţă de această robie. Dar
astfel de sentimente ar fi putut fi oare atît de violente, dacă nu i-
ar fi rămas şi ispita ameţitoare? Se simţea ispitită să cadă din
nou. Simţea primejdia prăpastiei şi atracţia ei de neînvins. Marc
era prăpastia. O luase întreagă: îi luase tot trupul, care-i ardea ca
o torţă, toată inima, care se mistuia pentru făptura iubită, se
mistuia de duioşie, de milă, de un simţămînt tainic şi matern, de
un amestec de superioritate domnitoare şi de inferioritate ce se
cerea protejată. De pe acum nu mai era în stare sa se desfacă
singură de el, după noaptea care se scursese. Era doar în stare
să-i ceară Annettei s-o dezlege. Dar sforţarea aceasta o sfărîmase.
Annette îi conducea paşii şi o ducea spre hotel. Pe drum, Assia
mai avu o tresărire. Se opri, o opri în mijlocul bulevardului şi în
mijlocul mulţimii, şi-i strigă cu mînie:
— Scapă-mă de fiul dumitale! Ia-l!
— Mare lucru aş face, spuse Annette, dacă pe urmă ai veni
să-l iei înapoi!
— Treaba dumitale! Să nu-l mai pot lua înapoi!
Annette simţea sub mîna ei cum freamătă braţul Assiei, care
se strîngea crispat de ea, simţea lipită de coapsa ei coapsa care se
înfiora. Apoi încordarea nervoasă se potoli. Nu mai avu de purtat
la braţul ei decît un pachet ud, greu şi supus. Se întoarseră
acasă. Annette îi porunci Assiei să se schimbe. Dar Assia lăsase
cheia în camera ei încuiată pe dinăuntru. Ca să intre, ar fi trebuit
să treacă prin camera lui Marc şi se temea ca el s-o vadă în halul
în care era. Annette o luă la ea şi se duse în camera Assiei să
aducă rufe de schimb. Assia ar fi vrut s-o împiedice. Annette se
cam îndoia că va găsi ceea ce căuta. Străbătu camera fiului ei în
vîrful picioarelor. El tot mai dormea, ca în rai. Se opri puţin şi îl
privi. Se vedea că nici nu se mişcase de cînd îl părăsise Assia.
Annette cercetă fără zgomot cuprinsul dulapului mucegăit al
Assiei. Sărăcia rufelor pe care le găsi o umplu de milă. Dar cel
puţin curăţenia lor relativă era o dovadă de asprimea luptei pe
care Assia o dusese, pentru a-şi ţine bărbia deasupra noroiului, şi
Annette se pricepea la asemenea lucruri!
Se întoarse, o găsi pe Assia în acelaşi loc unde o lăsase.
Stătea în picioare, rezemată de zid. La picioarele ei se făcuse o
mică baltă. Annette o luă de umăr şi îi smulse rochia şi rufele,
care i se lipiseră de corp. Assia ieşi din toropeală şi făcu o mişcare
bruscă cu umărul şi cotul, desprinzîndu-se. Dar mîna Annettei o
apucă din nou:
— Stai liniştită! Ridica braţul! Haide! Grăbeşte-te!
Assia mormăia:
 — Ce prostie! Crezi că nu m-am mai culcat de douăzeci de ori
udă leoarcă, ca astăzi?
Fără să-i răspundă, Annette îi vorbi despre somnul lui Marc.
Şi deodată, trupul care i se împotrivea rămase nemişcat. În
oglinda pătată de pe peretele din faţă văzu zîmbetul Assiei, căruia
îi răspunse zîmbetul ei. Era copilul lor, al amîndurora. Cele două
femei se înţelegeau.
Degetele dibace ale Annettei o dezbrăcară pe Assia din cap
pînă în picioare. Avea un trup robust şi zvelt, care nu se conforma
legilor frumuseţii: era făcută pentru mers, pentru luptă, pentru
dragoste, pentru naştere. Avea încheieturi solide. Pielea era foarte
brună, netedă, elastică, cu luciri de aur vechi. Strălucea de apă.
Annette o şterse. Assia se lăsa mînuită. Nu mai avea nimic de
ascuns. Arătase totul: ce era înăuntru şi ce era afară. În timp ce
stătea aşa goală, Annette o întreba:
— De ce-l iubeşti pe Marc?
— Îl iubesc pentru că-l iubesc.
— Te întreb pentru ce?
Assia pricepuse:
— Pentru ce? Cum îl iubesc? Îl iubesc aşa cum iubeşti –
pentru că ţi-e foame. Dar nu ţie foame numai de trup. Foamea
asta o poţi înşela. Am înşelat-o de multe ori. Există cealaltă
foame, care nu poate fi înşelată, care nu se lasă înşelată; mi-e
foame de adevăr, mi-e foame de curăţenie sufletească. Şi fiul
dumitale e adevărat, e curat în gînduri. Da! Ştiu ce spun. O ştii şi
dumneata. Crezi că te mai poţi înşela, cînd te-ai zbătut ca mine
şase ani în mocirla sufletelor de astăzi? Şi atunci cînd întîlneşti
unul neatins, care iese la suprafaţă, nu te arunci spre el?
— Poate că fiul meu nu e mai nevinovat şi mai neatins decît
dumneata. A rătăcit mult. Va mai rătăci. Din nenorocire pentru el,
l-am făcut cu o fire tulbure. Şi deşi am destulă încredere în
cinstea adevăratei lui firi şi în voinţa lui, deşi cred că va ajunge
într-o zi la armonie, asta nu se va întîmpla fără riscuri şi nu se va
întîmpla mîine.
— Ştiu! ştiu! La ce-mi trebuie armonia lui? Da, îi lipseşte,
slava domnului! L-am văzut pe fiul dumitale gol, aşa cum mă vezi,
gol cu trupul şi cu sufletul. De cînd îl tot pîndesc! Şi apoi, după ce
l-am tot văzut în timpul bolii, nu mai are nimic să-mi ascundă.
Nu, mielul dumitale nu e nepătat! O ştiu. Dacă ar fi nepătat, nu l-
aş mai iubi atîta. Nu-mi plac (şi nici dumitale) mieii albi, care
behăie cu picături de lapte pe bot. Nu poţi fi om (ca dumneata, ca
mine, ca el) dacă n-ai înfruntat viaţa în vizuina ei şi nu ţi-ai lăsat
acolo fîşii din piele. Trebuie, trebuie să treci prin murdărie şi
spini. Dumneata ai trecut. Marc a trecut. Dar n-a rămas acolo. E
sănătos. E cinstit. E sincer cînd urăşte. E sincer în dragoste. Are
în el prea multă amărăciune sănătoasă, pentru ca putreziciunea
să-l fi putut muşca.
— E ca dumneata.
Assia se opri deodată în avîntul ei. Cu un aer înspăimîntat o
privi ţintă pe Annette, care o privea şi ea. Cele două femei se
măsurară din ochi în tăcere. În sfîrşit, Annette deschise gura. Cu
un gest, Assia încercă s-o împiedice să vorbească.
— Refuz să-l îndepărtez de dumneata, spuse Annette,
apăsînd vorbele cu hotărîre.
Assia voi să vorbească. Cu o mişcare a mîinii, Annette îi
porunci să tacă:
— Ştiu ce risc. Risc de amîndouă părţile. Căci acum am două
datorii în loc de una. Pe dumneata. Pe el. Le primesc. Am
încredere în amîndoi. Rămîneţi împreună!
Paralizată de emoţie, Assia asculta fără să priceapă. Sensul
cuvintelor se strecura printre gîndurile ei, picătură cu picătură,
cuvintele cădeau îngheţate ca nişte stalactite, începu să tremure.
Era încă goală sub cămaşa pe care Annette i-o îmbrăca, matern.
Plecă fruntea, se întoarse spre perete, se sprijini de el cu fruntea
şi cu braţele. Şi, ascunzîndu-şi faţa ca o fetiţă, izbucni în lacrimi.

Annette o culcase pe Assia pe patul ei. Îi acoperi cu paltonul

picioarele goale. Assia dîrdîia. Annette îi spuse:
— Ai răcit.
— Nu tremur de frig, spuse Assia. Te rog, mai lasă-mă încă o
clipă aşa, lîngă dumneata!
— Atunci intră în pat.
Assia o ţinea de mînă. Annette se aşeză lîngă ea.
— Ascultă-mă! Plec astăzi. Omul, stăpînul, prietenul pe care-l
ajutam a dispărut deodată. Mă întorc la postul de la care am
dezertat. Voi lipsi cîteva săptămîni. Ţi-l las pe Marc. Te las lui
Marc. Băgaţi de seamă amîndoi! Mă înţelegi bine, fata mea? Nu te
înşeli? îţi spun: vegheaţi, rămîneţi împreună, dar aşteptaţi mai
înainte de a vă înlănţui. Apăraţi-vă şi unul şi altul libertatea!
Apără libertatea lui, dacă el n-o poate face singur! Observaţi-vă
cinstit unul pe altul! Va mai trece mult timp pînă să puteţi vedea,
nu înăuntrul celuilalt, ci înăuntrul vostru. Folosiţi timpul acesta!
Fiţi sinceri!
— Aşa sînt şi voi fi, spuse Assia. Te înţeleg. Nu m-am înşelat.
Dumneata, care ştii să iubeşti, trebuie să-ţi dai seama că,
deoarece îl iubesc, mă tem că-l înşel dacă mă înşel pe mine… Dar
dacă mă iubeşte şi se înşală, oare voi fi destul de tare ca să-i
deschid ochii? Poate că ar fi fost mai înţelept să-l îndepărtezi.
— Dacă te-aş asculta? spuse Annette.
— Nu, nu! Să n-o faci! N-aş mai putea… Acum e prea tîrziu.
Se gîndi o clipă, se ruşină de slăbiciunea ei şi adăugă:
— Dar îi voi spune totul. Nu-i va rămîne nimic ascuns.
Annette zîmbi cu tristeţe:
— Nu, draga mea. Nu te sfătuiesc.
Femeia culcată tresări; azvîrlind pătura, se aşeză pe pat şi o
privi pe Annette:
— Dumneata! Dumneata mă sfătuieşti să nu-i spun tot
adevărul!
— Da, e ciudat, nu-i aşa? Din partea unei mame…
— Din partea dumitale.
— Mulţumesc. Da, cred că sînt cinstită şi că totdeauna am
fost aşa, mai ales cînd mi-a fost greu să fiu. Şi asta îmi dă astăzi
dreptul să te sfătuiesc. Vrei să-i spui totul lui Marc despre ceea ce
ai fost…
— Despre ceea ce sînt, spuse Assia.
— Mai eşti? Sau ai trecut printr-asta ca prin noroiul de pe
drum, iar acum picioarele îţi sînt curate? Dar fie! Şi eu mai
păstrez amintirea noroiului pe care l-au străbătut picioarele mele.
Mă socot solidară cu aceea care am fost. Şi nu-mi plac oamenii
care, atunci cînd se iveşte iar imaginea stingheritoare a celor care
au fost, spun: „Nu-l cunosc pe omul ăsta I” Dar e treaba dumitale
dacă îl cunoşti. Nu eşti silită să-i faci şi pe alţii să-l cunoască.
— Nu pe alţii, spuse Assia. Ci pe el.
— Măcar – spuse Annette cu un zîmbet fin de ironie – măcar
dacă, spunîndu-i-o, ai fi în primejdie să-l îndepărtezi de
dumneata! Dar dacă te iubeşte şi eşti sigură de asta (prea sigură)
nu-l vei îndepărta, îl vei răni numai. Şi rana asta, fără îndoială,
foarte dureroasă, va fi încă o legătură care va pătrunde în carne.
Nu te va iubi mai puţin. Va spune: „O să uit totul” – şi nu va uita
nimic. Peste un an, peste doi, peste zece, rana se va deschide din
nou şi se va infecta. Iar dumneata nici nu vei mai şti cine a fost
femeia care, zăpăcită de durere, ameţită, în mijlocul morţii, se
dădea noaptea, ca să se poată agăţa în cădere de un trup viu, de
oricare trup, de un trup care s-o ţină legată de viaţă. Marc o s-o
vadă cu ochii de pasăre de noapte, pe care dragostea îi
împrumută geloziei. Şi te va sili s-o revezi cu ochii lui. Te va
condamna să rămîi legată toată viaţa de această carne trecută, de
care te-ai despuiat – de care toate ne despuiem – ca de o rochie
veche. Ei vor să păstrăm vechile noastre suflete, putrezite sub
piele, sufletele pe care, slavă domnului, le-am aruncat pe măsură
ce ne-am reînnoit. Fata mea, bărbaţii nu sînt în stare să înţeleagă
puterea care sălăşluieşte în noi, puterea veşnicei reîntineriri,
datoria noastră.
Fără a fi ridicat, glasul ei luase un accent de amărăciune
senină. Assia o privea tăcuta şi mirată. Annette, care nu se mai
uita la ea şi care de cîteva clipe nu mai vorbea decît pentru sine,
îşi aminti de existenţa femeii din odaie. Şi, întorcîndu-se spre ea,
îi aruncă un zîmbet de înţelegere:
— „La donna è mobile” – asta spun şi ei despre noi. Asta ar
spune, dacă m-ar auzi. Nu pricep că, într-o femeie adevărată, ceea
ce este adevărat nu se schimbă. Nimic din ceea ce am trăit nu
piere, dacă ne-a hrănit viaţa. Face parte din sîngele nostru. Şi nu
eliminăm decît ceea ce e netrebuincios şi impur…
Assia spuse:
— Nu mă aşteptam să găsesc o aliată.
— Eu n-am găsit niciodată vreuna, spuse Annette. De aceea
le compătimesc pe cele care n-au aliaţi.
— Fii atunci aliata mea! Nu voi abuza de asta. Şi te rog să mă
ajuţi, nu împotriva lui Marc, ci pentru el. Dacă nu vrei să-i
povestesc totul (simt că ai dreptate; dar nu ştiu dacă voi putea să
tac I), pun în mîinile dumitale tot ceea ce mă apasă. M-am
descărcat astăzi de ce era mai greu. Dar îmi mai rămîne. Vei primi
totul. Vei fi liberă să foloseşti totul împotriva mea, pentru fiul
dumitale, în ceasul pe care-l vei alege. N-o să tăgăduiesc nimic.
Annette răspunse cu oarecare şiretenie:
— Foarte bine! Şi păzeşte-te! Acum te am în mînă.
— Să mă ai! Aşa vreau. Te fac judecătoare. E singurul chip în
care-mi pot plăti datoria faţă de dumneata, pentru tot ce mi-ai
dat.
— Ce anume?
— Nu te preface că nu ştii! Ştii prea bine… Nimeni nu mi-a
dat pînă acuma ceea ce mi-ai dat dumneata. Nu dragoste: am
avut, am şi voi mai avea. Mult mai mult: încrederea. Ai avut
încredere în mine. Şi ştii care e urmarea? Mi-ai dat-o înapoi –
dacă eu am avut-o vreodată. Am încredere acum, am încredere în
mine. Îţi mulţumesc! Am renăscut.
Se dădu jos din pat şi, aşezîndu-se în genunchi, sărută cu
patima genunchii Annettei.
— Şi mă oblig – spuse ea – să nu primesc ca Marc să mă ia
de nevastă, să-l silesc să rămînă liber, liber ca şi mine.
Luînd-o de subsuori, Annette o ridică şi spuse cu un zîmbet
ironic:
— Degeaba făgăduieşte cel care nu ştie cît poate ţine din
făgăduiala.
O îmbrăţişă, îi pipăi şoldurile şi umerii şi-i spuse:
— Acuma te-ai uscat. Îmbracă-te, ne aşteaptă!

Assia era pe deplin hotărîtă să nu se mărite cu Marc. Nu din

lealitate faţă de Annette. I-o spunea voinţa ei hotărîtă, refuzul firii
ei de a se înhăma într-o căsnicie. „Iubesc, te iubesc, îţi dau astăzi
viaţa şi moartea mea, dar nu-ţi dau ziua de mîine. Nu mă las
ţintuită!”
Annette, care n-avea ca Assia motive să se amăgească, ştia
mai bine decît ea cum stau lucrurile, cum se vor întîmpla.
Cei doi îşi repetau cu bună-credinţă: „Ne iubim, dar rămînem
liberi” – şi făceau tot ce puteau ca să nu mai fie liberi. Fiecare se
înverşuna să-l lege pe celălalt şi să se lege pe sine.
Annette se întoarse iar, după trei săptămîni petrecute la
Londra, cît ţinuse ancheta. (în timp ce călătorea de la Londra la
Bruxelles, Timon dispăruse în chip misterios. Căzuse din avion:
crimă sau sinucidere? O mînă tainică ascunsese toate hîrtiile care
ar fi putut ajuta la limpezirea împrejurărilor.) Annette fusese
prinsă în aceste săptămîni cu îndatoririle faţă de mort şi cu
rînduiala a ceea ce rămăsese. O mustra conştiinţa. (Dacă nu l-ar
fi lăsat singur, ar fi pierit el oare?) O rodeau gîndurile acestea, dar
le păstra numai pentru ea. Îi regăsise la Paris pe Marc şi pe Assia
cufundaţi în patima care îşi ţesuse zi cu zi pînza în jurul lor.
Acum ce mai putea face ea? Să-i despartă? Era mult prea tîrziu!
Să-i prevină de primejdiile care-i ameninţau? Le cunoşteau prea
bine. Şi ceea ce ştia numai Annette despre ei amîndoi, o încurca şi
pe ea în pînza lor. Assia, care în destăinuirile ei fără frîu îi
spusese totul, o copleşise de mărturisiri – îi destăinuise nu numai
răul, ci şi binele, lucrurile rare, lucrurile cele mai tainice, pe care
o femeie mîndră le spune mai greu – îi inundase inima. Annette
ştiuse să vadă de la cea dintîi privire şi să preţuiască cu un ochi
de cunoscătoare, în toată goliciunea ei, făptura aceea sălbatică.
Ştiuse să preţuiască disciplina aspră pe care Assia avusese
energia să şi-o impună în timpul anilor de exil petrecuţi la Paris.
Nimic nu putea fi mai de preţ pentru Annette decît felul în care
Assia înfruntase, fără să admită vreun compromis, singurătatea şi
mizeria. Admira neînfrînta ei nevoie de adevăr, cinstea ei
spirituală faţă de sine însăşi. Pe lîngă această primejdioasă
virtute, „puritatea” în sensul burghez era pentru ea un lucru
neînsemnat. Socotea rătăcirile pătimaşe pe care Assia le avusese
şi le mai putea avea drept nişte curenţi de suprafaţă, care nu
ajungeau pînă în adînc, pînă la integritatea ei sufletească, sinceră
şi sigură. Annette trecea cu buretele… (dar ştia că fiul ei n-ar
face-o. Şi asta era una dintre primejdii).
Fireşte că primejdiile nu lipseau, se găseau din belşug, şi nu
veneau toate numai dintr-o singură parte. Şi Marc era primejdios
– într-alt fel decît Assia. Annette n-ar fi vrut să dea pe mîinile lui o
fată proaspătă şi neexperimentată (aşa cum spunea Assia, fără să
creadă nici ea în cele ce spunea). Lui Marc îi lipsea stăpînirea de
sine şi echilibrul, îi lipsea prudenţa şi simţul justiţiei, îi mai lipsea
bunătatea şi adevărata omenie. Annette vedea toate astea. Îşi
judeca fiul. Era prea tînăr şi prea răvăşit de o experienţă timpurie,
incompletă şi violentă. Avea să fie mai înţelept şi cu adevărat mai
bun abia mai tîrziu, pe la patruzeci de ani: atunci poate că va fi în
stare să înţeleagă şi să călăuzească o femeie tînără. Acum, cei doi
ar sfîrşi prin a se înnebuni unul pe altul, ar suferi unul din
pricina celuilalt şi ar fi în primejdie să se distrugă.
Şi totuşi nu era bine ca Marc să rămînă singur. Singurătatea
aceasta în mijlocul luptei aprige împotriva unui mediu otrăvit ar fi
fost nefirească dacă s-ar fi prelungit. Şi puterile lui tinere, dar
pustiite, n-ar mai fi fost în stare să reziste. Îi trebuia un ajutor, o
tovarăşă întărită de trînta cu viaţa, o soră mai mare, care să fie în
parte şi mamă, şi frate, care să ştie să-i panseze rănile şi la nevoie
să lupte alături de el. Assia putea oare fi o asemenea femeie?
Putea. Dar va şti să fie? Existau motive de îndoială. Şi cu ce drept
să ceri unei femei tinere o dezinteresare în dragoste, pe care
bărbatul n-o are şi pe care pasiunea, înşelîndu-te, te face să crezi
că există (căci pasiunea e opusul dezinteresării: cel cuprins de
pasiune hotărăşte în privinţa altuia, ca şi în privinţa lui). Numai
vîrsta şi experienţa îndelungată îi pot învăţa lucrul acesta pe cei
care sînt în stare să înveţe. Atunci de ce să nu poată învăţa şi ei?
Annette avea încredere în fiul ei. Dar în Assia? De ce nu? Assia îşi
cîştigase dreptul la încrederea ei. Chiar (şi mai ales) după ce-i
destăinuise acele laturi din firea ei care o puteau îndepărta cel
mai tare de Annette. Măcar riscurile erau cinstit arătate, erau
dezvăluite, nu erau înveşmîntate în mici virtuţi, ca la atîtea femei
şi fete, despre care nu ştii ce se ascunde sub apa liniştită. Apoi
riscurile erau răscumpărate de virtuţi mai puternice, sincere şi
ele, dezvăluite cu limpezime. Dacă ar fi trebuit să aleagă în locul
lui Marc între aceste riscuri, Annette ştia prea bine ce ar fi ales.
Se putea deci aştepta la alegerea lui. Şi ar fi fost o dovadă de rea-
credinţă să-i reproşeze această alegere. Chiar dacă mama ar fi
vrut să-şi cruţe fiul de chinurile pe care le prevedea, nu putea să-l
cruţe de sufletul chinuit şi de destinul pe care ea însăşi i-l făurise.
Haide, copii, urmaţi-vă destinul! Degeaba încerci să! te aşezi în
cale. E mai înţelept şi mai folositor să-i întinzi mîna, să recurgi la
puterile lui cele mai nobile, să te încrezi în el şi să-i spui: „Cred în
tine. Credinţa mea te leagă.”
Şi Assia veni la ea, pe cît de tulburată, pe atît de repezită, şi o
vesti cu un aer sfidător, ce-i cerea încuviinţarea sau iertarea,
lucrul la care Annette se aşteptase de cîteva săptămîni:
— Îmi iau înapoi cuvîntul. Nu! Nu iau înapoi nimic, n-am
făgăduit nimic. Am nevoie de fiul dumitale. El are nevoie de mine.
Ne căsătorim.
Annette zîmbi fără să răspundă şi o privi în ochi. În
aşteptarea răspunsului, Assia vorbea, ca să străpungă poarta
tăcerii neliniştitoare. Spunea că hotărîrea lor era luată, că ştia
dinainte orice obiecţie ce i s-ar fi putut aduce, că vede limpede ca
lumina zilei tulburările care ameninţau căsătoria lor, că-şi vor
face rău unul altuia, că-i va face rău lui Marc. „Da, e cu putinţă.
E chiar sigur. Dar nu pot face altfel, aşa a fost scris”. (La ea
fatalitatea intra totdeauna în joc, ca o ultimă putere, atunci cînd
voinţa de rezistenţă personală îşi istovea tăria.) Şi acum venea la
Annette, îi dădea voie să le pună piedici, fiindcă ştia că Annette
nu mai avea nici o putere s-o facă.
— Şi, la urma urmei, de ce nu vorbeşti P Taci, mă priveşti.
Haide! Spune o vorbă!
— După tot ce ai spus, ce nevoie mai ai să vorbesc? Îţi
trebuie Marc. Marc are nevoie de tine. Ce-ţi mai trebuie?
— Îmi mai trebuieşti dumneata. Să spui: da!
— Chiar dacă ţi-aş spune nu, tot nu m-ai lua în seamă. Nici
nu te-ai osteni s-o ascunzi. „Nu”-ul n-ar face decît să te azvîrle
mai aprig asupra momelii. Aţi înghiţit cîrligul. Nu mai aveţi ce
face, bieţii mei peştişori! Nu vă mai rămîne decît să mistuiţi
momeala. E făcută şi din ceea ce vă desparte şi din ceea ce vă
apropie – din deosebirile firilor voastre, ale neamurilor voastre
(deosebirile fac doar parte din atracţia pe care o simţiţi). Veţi avea
vreme să simţiţi doar nodurile în gît. Ar fi fost poate mai înţelept
să nu vă agăţaţi de momeală. La ce bun să vă căsătoriţi? V-aţi fi
iubit mai bine altfel. Dar dacă s-a făcut, s-a făcut. Nu se mai
poate desface decît cu răni. Şi m-aş răni şi pe mine. Dar orice v-aş
spune
— Sau chiar dacă nu v-aş spune nimic – e acelaşi lucru.
Haide, copii, iubiţi-vă mult! Iubiţi-vă în felul vostru, şi nu în felul
meu. Ştiu că amîndoi sînteţi mai buni decît vă arată faptele.
Fiecare dintre voi în parte e slab, slab. Încercaţi ca din slăbiciunile
voastre adunate să faceţi o putere! Te încredinţez băiatului meu.
Fata mea, ţi-l încredinţez pe băiatul meu.
Assia îşi apăsă gura pe umărul Annettei şi nu mai găsi de
spus decît:
— Mamocika…
Rămaseră amîndouă îmbrăţişate obraz lîngă obraz, fără să se
mişte. Cu extrema ei luciditate şi cu cinstea cu care-şi controla
gîndurile (control ce nu avea nici o putere împotriva asalturilor
firii), Assia rumega cele spuse de Annette. Şi îşi spuse că erau
adevărate, că era o nebunie ca ea, care socotea căsătoria drept o
instituţie învechită, să ţină neapărat să treacă pe sub furcile ei, ca
să se lege. Chiar dacă această căsătorie ar fi fost, nu ca acuma, o
uşă fără zăvor, pe care divorţul o deschide după voinţă, chiar dacă
ar fi fost, ca odinioară, o cuşcă fără ieşire, era încredinţată că
amîndoi – şi ea şi Marc – ar fi preferat-o. Există ceasuri în
dragoste cînd jinduieşti la închisoare pe viaţă. Spui zilei: „Nu vei
trece.. E încercarea nebună de a înfrînge firea. Annette o
cunoştea. Ea, care simţea tîmpla Assiei bătînd lîngă bărbia ei,
auzea, pricepea ceea ce se petrecea sub fruntea aceea. Pe lîngă un
anumit amor fati1, care era rodul vîrstei – acea acceptare a
curentelor puternice ce te duc şi sînt în afara înţelegerii şi a
puterilor tale – mai era cuprinsă în încuviinţarea Annettei – faţă
de ceea ce n-ar fi putut împiedica – şi o tainică înţelegere a sorţii
lui Marc. Femeia aceasta, pe care intimitatea cu Timon o făcuse
să înţeleagă realitatea socială şi iminenţa marii ciocniri, vedea ca
prin negură locul hărăzit în bătălie fiului ei – de cealaltă parte.
Presimţea, fără s-o spună, cu mult mai înainte ca Marc şi Assia
să-şi fi dat seama limpede (erau prea cuprinşi de patima lor! ). Le-
o lua înainte şi aştepta cu o conştiinţă crepusculară, aştepta ca
destinul să se precizeze prin unirea lor. Simţea că unirea aceasta,
oricare ar fi fost încercările şi greutăţile pe care le-ar fi înfruntat,
se afla pe drumul drept al mersului lor înainte. Să primim
încercările şi greutăţile! Să mergem înainte!

Cei doi îndrăgostiţi se priveau şi privirile lor erau ca o fîntînă

în care se reîntoarce apa ce ţîşneşte. Fiecare dintre ei golise
jgheabul, ca să primească şuvoiul celuilalt. Şi, înecaţi de bucurie,
se simţeau fiecare plini de făptura celuilalt. Se strîngeau în braţe
ca să se regăsească. Îşi spuneau: „Te am! Mă ai! Nu mă da înapoi!
Nu te dau înapoi. Ce bine că am făcut schimbul! Şi cît iubesc
viaţa, acum cînd viaţa înseamnă viaţa ta! O am! Voi şti s-o păstrez
bine!”
Doi copii, care pînă în ziua aceea nu trebuiseră să se salveze
decît pe sine. Şi nu era puţin lucru! Prin cîte lupte şi cu ce preţ
izbutiseră să se smulgă distrugerii acestei lumi care pierea! Merita
oare să se fi luptat atît, să fi suferit în fiecare zi atîtea renunţări,
atîtea
====================
1 În limba latină în original: acceptarea soartei.

necazuri şi atîtea ruşini, numai pentru eul lor singur, pentru

eul sărman, lipsit, pîngărit, aprins, sfărîmat, ostenit, eul care te
stăpîneşte, care te obsedează şi pe care nu-l iubeşti? Şi acum, cu
ce sentiment exaltat, îmbătător, cu ce năvală de sînge în trup îţi
spui: „Să-l salvez pe celălalt! E al meu!” E al meu, sau sînt a lui?
Eu îl trag după mine, sau el mă trage după el? Nu-i oare aceasta o
înşelătorie a pasiunii, care nu-şi mărturiseşte egoismul? în orice
caz, e un egoism mai larg, un individualism în doi. Poarta dă spre
mare. Dar porneşti din fundul fiordului. Şi barca dragostei trebuie
să străbată prin această poartă.
Iar barca dragostei nu e ispitită să iasă în larg. Vînturile mari
s-au potolit brusc în colţul adăpostit al fiordului. Barca rămîne
nemişcată în apele aurii.
De unde va veni salvarea? De la ce vijelie neprevăzută, al
cărei vîrtej ar trebui să se afle în chiar inima dragostei? Va trebui
oare ca lupta să se aprindă din nou în piepturile amîndurora? Va
trebui ca ura să sufle asupra dragostei, pentru ca dragostea să se
trezească iar, pentru ca pînzele ei să se umfle din nou şi pentru ca
prora să se înfigă în mare? Haide, apropie-te! Călăreţ crunt,
înfige-ţi pintenii în coapsele vieţii! Sfîrtecă coapsele acestor doi
copii! Trebuie să mergi înainte. Dacă te opreşti, cazi. Nu vei cădea!
Te voi ridica prin durere.

Durere a unei lumi! În acelaşi ceas, sînt popoare care mor din
pricina asupririi şi a mizeriei. Asupra Romei se ridică securea şi
fasciile lictorilor negri. Închisorile din Ungaria şi din Balcani
înăbuşă strigătele celor torturaţi. Franţa, Anglia, America
îngăduie să se siluiască libertatea şi-i ajută pe siluitori. Germania
i-a asasinat pe „precursorii1” ei.
====================
1 Les précurseurs, titlul unei lucrări pe care Romain Rolland
a consacrat-o conducătorilor mişcării muncitoreşti din diferite
ţări, ca Jean Jaurès, Karl Liebknecht etc.

Cît preţuiesc atunci destinele acestor doi copii – bucuriile,

durerile lor – aceste două picături de apă, unite într-una singură –
în mijlocul mării? Ascultă! Vei auzi în ele urletul mării. În fiecare
picătură se află întreaga mare. Toate frămîntările mării se răsfrîng
în ea. Dacă fiecare dintre picături ar şti, dacă ar vrea să audă!
Vino, apleacă-te! Pune la ureche scoica udă, ridicată din nisip! O
lume plînge într-însa. O lume moare…
Dar aud de pe acum scîncetul copilului.