ROMAIN ROLLAND

INIMĂ VRĂJITĂ
****

MOARTEA UNEI LUMI

În romînește de
VERA CĂLIN ȘI SILVIAN IOSIFESCU
 PARTEA ÎNTÎI

CEI ȘAPTE CONTRA TEBEI

Fuseseră siliți să închidă ușa balconului. Vuietul străzii

creștea ca acel al unui puhoi. Treceau vijelii. Urlete, țipete ce-ți
sfredeleau urechile, rîsete ascuțite. Prin golurile de tăcere auzeai
tropotul uriaș al mulțimii nevăzute. Dihainia răsufla puțin. Pe
urmă, din trupul ei urca ua muget de taur.
Sylvie nu mai avea astîmpăr. Ii fremătau nările. Plecă,
încercînd să-l tragă după ea ^i pe nepotul său. Spunea că într-o zi
ca asta nu te poți închide în casă: oricît ai judeca, trebuie să vezi,
să guști (și Sylvie nu gusta niciodată nimic pe jumătate…). Dar
Marc refuză atît de furios s-o urmeze, încît se putea bănui că sub
disprețul lui se ascundeau teama și dorința de-a merge. Petrecuse
toată după-amiaza cu maică-sa, închis în casă, unde umbra lui
noiembrie se furișase devreme. Vuietul de afară se întețea din oră
în oră. Așezat pe pat, Marc își mușca mîinile. Annette încerca să-
și dea de lucru degetelor și gîndurilor; cosea așezată în colțul cel
mai îndepărtat de fereastră, la lumina lămpii. Dar cînd văzu
tulburarea băiatului, aruncă lucrul din mină și se așeză lîngă el,
pe pat. Îi luă mîna, iar el și-o trase înapoi; își întoarse numai, ou
încăpățînate, fața spre perete. Annette îl privi cu un zîmbet de
milă, îi sărută gîtul tînăr, sub ureche, șoptindu-i: „Du-te,
băiețaș!” El clătină cu putere din cap. Nu!
Dar cînd se lăsă întunericul și după ce maică-sa pregăti masa
ușoară de seară, pe care o luară vorbind despre lucruri
neînsemnate, Marc își aminti că trebuie să ducă undeva un
răspuns grabnic pentru a doua zi. Annette ascultă cum coborau
pașii lui pe scară; nu s-ar putea spune că nu-i era teamă, dar își
zicea: „Mai bine să se ducă și să-i pară rău că n-a rămas, decît să
2
rămînă și să-i pară rău că nu s-a dus”. Se întoarse înapoi lîngă
lampă, cu zîmbetul ei, ușor ironic, pe buze. „Poate că răul cel mai
rău e cel pe care vrei să-l faci și nu-l faci…”

Marc n-apucă să facă mici trei pași și fu înghițit de vîrtej.

Cutezase să treacă strada ca să ajungă pe celălalt mal al
bulevardului. Cît ai clipi din ochi, fu rostogolit, răsucit, aruncat
dintr-un șuvoi în celălalt, în susul și ta josul străzii. Înainte de a-
și fi dat seama, se trezi măturat cu cincizeci de metri mai jos, în
direcția opusă celei în care voia să meargă. Tîrît și strivit, lipit de
o grămadă de trupuri care mugeau,! se părea că-i dezbrăcat,
trecut sub tăvălug, prefăcut într-o pastă omenească ce se întindea
de la un capăt la celălalt al bulevardului. Se desprinse, dînd
furios din coate, din șale, din genunchi; dar căzu din nou,
turtindu-se în valul ce urca, lipit de un grup de femei scoase din
minți, care țipau de plăcere și de frică, înghițind ghionți brutali,
îmbrîncind «și ele la rîndul lor cu turbare. Una dintre ele, blondă
și slabă, cu ochii rătăciți, cu gura larg deschisă (îi vedeai pînă și
rădăcina limbii), cu dosul pradă labelor unui bădăran care o
frămînta, se repezi la gura lui Marc, pe care-o înghiți Într-un
sărut plin de bale. Sîngele băiatului se înfierbîntă
— înșfăcă altă femelă care trecea și-și șterse buzele de buzele
ei; și, tot așa, îmbrățișat și îmbrățișînd, trecu din brațe în brațe ca
un mic mascul pornit la vînătoare, cuprins de nebunie și
repezindu-se la toate femeile pe care le întîlnea. Mintea lui se
asemăna cu gloata aceasta în delir, care urla La Madelon1. Își
spunea:
„E pace. E pacea mea. E partea mea de pradă”
Și, fiindcă era mai cult decît ceilalți, își spunea minciuni mai
1
Cîntec foarte răspîndit printre soldații francezi în timpul primului
război mondial.
3
mari:
— Sărutul meu lumii întregi2!
Ar fi fost vai și amar dacă lumea nu i-ar fi primit sărutul! Se
ciocni de un alt cocoș vînjos și voinic, care-i smulse din cioc
ciocul pe care-l ciugulea. Înainte nu ținea numaidecît să-l aibă;
acum se înverșună. O lovitură sub bărbie îl aruncă amețit în valul
de oameni care se despică, despărțindu-l astfel de bărbatul al
cărui pumn îl simțea încă în dinți. Degeaba se repezi ca un turbat
să-l găsească.
Ura care-l ardea căuta răzbunare. Avea nevoie pe loc de
răzbunare, simțea cum plesnește! Întîmplarea i-o scoase în cale
pe cea mal lașă. Se agăță de ea fără șovăială.
La cîțiva pași de el se zbătea o fată. Recunoscu dintr-o privire
că era o mic-burgheză provincială care, la ieșirea din hotel, se
rătăcise pesemne, nimerise în puhoi și se înecase. Avea o față
rotundă, copilăroasă, îngrozita; încerca să scape de valuri și s-o
apuce pe o stradă lăturalnică: dar valurile își rîdeau de ea. Fata
era lipsită de apărare împotriva îndrăznelilor murdare, iar ochii
îngroziți cereau ajutor. Marc se năpusti la ea ca un uliu mic.
Brazda pe care o taie în mulțime, repezindu-se la pradă, eliberă
potîrnichea; fata o luă la goană prin strada transversală, îngustă,
întunecoasă, povîrnită. El se repezi în urma ei și o înșfăcă de
șolduri. Simți sub gheare trupul fraged care gîfîia; îi strivi spatele
de pîntecul lui, prinzînd-o cu mîinile și picioarele. Fata era gata
să cadă, genunchii i se îndoiau; cu gîtul între umeri, își aplecă
capul, pe jumătate moartă de spaimă.
În lumina ce venea de la o fereastră, Marc văzu gîtul alb și
gingaș și-l mușcă. Victima gemu, acoperindu-și fața cu mîinile. El
îi smulse de pe față degetele încleștate (unul Ieșea dintr-o
2
Vers din Odă bucuriei de Fr. Schiller, textul Simfoniei a IX-a de
Beethoven.
4
mănușă veche), îi răsturnă capul, îi ridică bărbia și se repezi
lacom la gura ei. În clipa aceea ii văzu ochii care-l implorau: simți
în inimă o împunsătură de lance, dar nu atît de iute încît gura lui
lacomă să nu muște buzele tinere ale fetei, pe care-și lăsă pecetea.
Simți sînge pe limbă. Și, în aceeași clipă, în ochii lui,
străpungerea acelei priviri.
Tresări, dădu drumul prăzii care, acum cînd nu mai era
strînsă în menghină, se prăbuși. Stătea în fața lui, îngenuncheată,
cu obrazul ascuns în mîini, fără să fie în stare să țipe, nemișcată,
înțepenită, neavînd decît atîta putere cît îi trebuia pentru a se
împiedica să vadă. Strada era pustie. Înfundătura unde se oprise
dulăul cu prada lui – cei doi copii, era ferită de un grup de case
de bulevardul învecinat, al cărui vuiet de torent făcea mai
puternică tăcerea de alături, asemenea reflectoarelor care fac
noaptea să pară mai neagră în jurul gurii lor de foc. Marc aruncă
o privire tulbure spre trupul de la picioarele lui și, fără să se
gîndească să-l ridice, o luă la goană.
Rătăci într-un labirint de străzi de la poalele dealului Sainte-
Geneviève, cînd ieșind după vreo cotitură în drumul victoriei
îmbătate, cînd depărtîndu-se de canalul colector, ca un șobolan
care înoată. Tîrziu, izbuti să ajungă iac pe scara casei cufundate
în beznă. În coridorul întunecat al locuinței de la etajul al cincilea
se zărea o dîră de lumină, sub pragul odăii mamei lui. Se strecură
în pat fără să aprindă lampa. În așternutul înghețat, își regăsi în
noapte sufletul pălmuit, care părea că-l apucă de gît strigînd:
„Ce-ai făcut din mine?” Căci la el se gîndea, și nu la fată. Cu
pîntecele lipit de saltea, își înfundă gura în pernă. De-abia atunci
se văzu în locul ei, în pielea ei: gîtul ei fraged, corpul acela de
fetiță pîngărita, violul. Și cel mai pîngărit dintre cei doi se simțea
el. Așadar, după toate vorbele mari, după înaltele discuții avute
în timpul zilei cu maică-sa, după profesiile de credință
5
cavalerească cu care îi pălmuise pe lupii și vulpile marelui
război, pe acei care sfîșiau lumea cu puterea și viclenia lor,
folosindu-se de masca dreptului, după toate acestea, se grăbise
să-și fure bucata prin dreptul forței și-și alesese drept parte ceea
ce era mai laș. O re văzu pe fată îngenuncheată pe caldarîm;
azvîrli brusc așternutul la o parte; gîndul că fugise ca un hoț îl
ardea, era gata să alerge spre locul unde-o lăsase. Pentru ce? Ca
s-o ridice? Ce idiot! Gol cum era, se așeză pe marginea saltelei.
Dincolo de perete, maică-sa se răsucea în pat. Își opri răsuflarea
și se culcă la loc. Simțea intre dinți gura uscată a fetei. Ii morfoli
din nou buzele. Simți o nouă pornire spre cruzime. „Oricum,
porți semnul meu! Și dacă te-oi mai întîlni, eu am să te recunosc,
pe cînd tu nu.” „Ea trăiește și mai judecă.” Gîndul acesta, viața
aceasta nu le mai putea îndura. Dac-ar fi știut-o moartă! Și cu
iuțeala gîndului care sărea de la el la lume, fără să înceteze a se
învîrti în jurul aceluiași obiect, înțelese de ce omul care a atins
crima cu degetul își înfundă mai pe urmă toată mina în ea, ca să
n-o mai vadă. Apoi, îl cuprinse un val de milă. „Să trăiască și sa
fie fericită!” Ar fi vrut să sărute juliturile genunchilor ei rotunzi.
Cînd ajunse aici, aproape că simți din nou imboldul brutal, care-l
făcuse s-o înșface, de a-și începe iar goarna aprinsă. Oscilă tot
restul nopții între cele două faze: milă și cruzime, ura față de ea
sau față de el însuși, remușcări, păreri de rău pentru ceea ce
făcuse, ca și pentru ceea ce nu făcuse. Gonește, gonește, fără
oprire! Se simțea lipsit de puteri față de loviturile întîmplării.
Nu-și putea stăpîni nici faptele, nici gîndurile. De la prima
ciocnire cu un val din adîncul ființei lui, voința! se dizolva ca o
meduză. În clipa aceasta nu-și putea măcar da seama care-i va fi
soarta pînă într-un an. Această constatare rușinoasă îl ustură ca o
palmă. Nu! Nu! Mai degrabă o crimă! Se ridică în capul oaselor și
se lovi cu pumnii în piept:
6
 — Vreau, vreau! Ce vreau? Să fiu ceea ce vreau I
În cealaltă odaie, glasul blînd al mamei lui murmură 3
— Băiete dragă, nu vrei să dormi?
Nu răspunse. Se mînie: „mă pîndește…” Elan de dragoste.
„Mă înțelege.” Furia, recunoștința, cele două talgere se leagănă.
Nici una, nici alta! „Singur sînt, singur vreau să rămîn,..”
Rămase nemișcat, cu capul pe pernă.
De o parte și de alta a peretelui, mama și fiul stăteau întinși,
cu ochii deschiși în noapte. Și Annette se gîndea:
„N-am făcut bine că i-am vorbit. E numai treaba lui. El
trebuie s-o limpezească.”
Dar, în tăcere, gîndurile lor înfrățite se uneau prin unde
alternate. Și, în cele din urmă, se statornici în amîndoi același
echilibru. Cînd zorile se arătară la ferestre, îi găsiră gata să
înceapă ziua, cu iluziile, cu alergătura și cu luptele ei, însemnați
amîndoi de încă o înfrîngere, dar privind-o în față și arzînd de
nerăbdare să reînceapă totul. Ce suflete au acești Rivière! Ce
dimineață de înfrîngere le-ar putea întoarce cursul apelor?
Dar, în vreme ce, stînd în picioare și tremurînd în baia cu apă
înghețată, la sfîrșitul acestei nopți fără somn, băiatul își regăsea
învelișul trupului, privirea lui scormonea prăpastia timpului și a
lumii în care fusese aruncat, slăbiciunea lui nespusă, nenorocirile
și rușinile care-l așteptau pe drum și-și spuse:
„De m-aș vedea la capăt!”

La capăt: adică să nu cazi pe drum. Să cazi, da. Dar la capăt.

Nenorociri, rușini, fie! Dar să treci prin ele, orice s-ar întîmpla! Să
treci? Doamne! Să fi trecut! Își întinse dinainte trupul la gîndul
odihnei de după aceea. Să nu mai fii! Dar asta nu se poate decît
după ce ai fost.
Își puse învelișul de postav peste pielea lui tînără Înroșită de
7
mănușa aspră. Și, cu mușchii întăriți și dinții strînși, lupul cel
tînăr plecă din nou să vîneze viața.
*
Totuși, în alte timpuri, vînătoarea aceasta ar fi fast o aventură
minunată. În ciuda curselor pe care le întindea natura și a tuturor
celor închipuite de societate pentru a otrăvi tinerețea legînd-o cu
lanțuri de ocnaș (liceul, armata), viitoarea celor douăzeci de ani e
frumoasă!
Dar vîrsta de douăzeci de ani, în 1918, nu se desfășura la
scară normală. Nu era nici o deosebire între ea și vîrsta de
paisprezece sau optzeci de ani. Era alcătuită din bucăți și bucățele
luate din toate vîrstele și rău îmbinate între ele: o haină în același
timp prea largă și prea strîmtă; la prima mișcare, cusăturile se
desfăceau; prin găuri vedeai goliciunea și dorințele.
Oamenii dinainte, oamenii care sădiseră un asemenea tineret
nu-și mai recunoșteau sămînța. Iar acestor fii, care-și pierduseră
părinții, oamenii dinainte li se păreau niște străini, pe care
aproape că-i urau, pe care-i disprețuiau. Dar nici între ei nu erau
în stare să se înțeleagă. Fiecare era o enigmă în felul lui. Dacă
măcar viața ar fi fost un joc! Mulți se străduiau sa facă lumea a
crede așa, ca s-o poată crede și ei. Dar ei știau că, în cazul acesta
ar fi fost vorba de un joc îngrozitor, de jocul unui smintit. Totul
era nimicit, și vîntul care sufla peste cîmpul plin de dărîmături
aducea cu el duhoare de stîrv. Unde să începi a clădi lumea? Cu
ce pietre, pe ce pămînt, după ce plan? Nu știau nimic, nu vedeau
nimic în acest haos fumegînd. Singurul lucru care nu le lipsea
erau brațele. Dar unor brațe de douăzeci de ani le e greu să se
lase osîndite pentru toată viața, pentru toată tinerețea lor care
trece atît de repede, care e atît de amenințată, la o muncă
istovitoare de hamali, de oameni lipsiți de călăuză. Cum puteau
ei să știe dacă, înainte chiar de a fi durat primele ziduri pe
8
pămîntul acela nesigur, nu va veni un cutremur care să surpe
totul? Cine putea crede în trăinicia unei lumi clădite pe tratate
făurite din crimă și prostie? Totul se datina, nimic nu era sigur,
viața n-avea viitor: mîine, hăul se poate redeschide, poate să vină
iar războiul, războaiele din afară și dinăuntru. N-ai decît ziua de
azi. Ești pierdut dacă nu te încleștezi de ea, cu toate cele zece
degete, cu toate douăzeci – cu mîinile și cu picioarele. Dar cum să
prinzi ziua de astăzi? Unde să-ți Înfigi unghiile? Nu poți s-o
cuprinzi, n-are formă, e uriașă, se strecoară printre degete și ți le
încleiază. Dacă te apropii de această masă ce se învîrtește, ești
azvîrlit afară ca dintr-o praștie, sau ești sorbit și te cufunzi.
Dar cînd ești Marc și ai douăzeci de ani (nici nu-i are încă, de-
abia a împlinit nouăsprezece), te înverșunezi, nu vrei să cazi nici
în afară și nici să te cufunzi. Apuci ziua de azi de pîntece și te
repezi la ea. S-o ai! Pe urmă să crăpi ca masculii insectelor!
Dar e atîta oboseală în înfrigurarea asta a mîinilor încleștate!
O povară atît de apăsătoare pentru umerii unui băiat! Doamne,
ce sarcină nemăsurată!
Tot sînt mai fericiți cei care n-au decît o viață îngrădită, o
singură cale, o singură nevoie de împlinit! Dar Marc avea vreo
patru-cinci, lacome toate, care-i rodeau măruntaiele. Trebuia să
cunoască, trebuia să ia, trebuia să se bucure, trebuia să înfăptuiască,
trebuia să fie… Și vulpile acelea mici, pe care le ascundea în sîn ca
și copilul spartan, se mușcau unele pe altele, îl mușcau și pe el.
Nu-și puteau astîmpăra foamea toate în același timp.
Ce e mai grabnic: să te bucuri sau să cunoști? Mai întîi sa
cunoști! Micul Rivière nu putea să rabde gîndul că va pleca din
viață înainte de a ști. Ar fi însemnat să rătăcească o veșnicie prin
bezna deznădejdii, mai groaznică decît toate iadurile închipuite
vreodată. (Căci degeaba crezi că după viață nu mai urmează
nimic. Pentru o inimă de douăzeci de ani nimicul e cea mai
9
nemiloasă dintre veșnicii.)
Cum să știi? Și ce să știi? Totul ți-e necunoscut. Și mai întîi, cu
ce să începi? Totul e pus pe îndoială și totul te năpădește în
același timp. Anii războiului lăsaseră goluri de necrezut, care nu
vor fi niciodată umplute. Mintea hoinărea prin alte locuri. Și
trupul la fel. Pe Marc îl găseai mai des pe stradă decît pe băncile
școlii. Și cînd catadicsea să-și așeze trupul puțintel și slab pe
bancă, ochiul ager și aspru al puiului de lup scofîlcit se aprindea
de văpăi ciudate, și dincolo de zidurile mohorîte urmărea altă
pradă decît pe babalîcii universității. Arareori, glasul vreunui
profesor, un cuvînt, dezlănțuiau umbra caldă a unui crîmpei de
viață: Marc se repezea într-acolo. Dar nu era în stare să găsească
locul acestui crîmpei în realitatea uriașă; dar li scăpa conținutul
profund al oricărei expuneri pe care, neatent, nu-l urmărise;
dădea drumul crîmpeiului și tot restul se cufunda în gol. Dacă ai
fi făcut planisfera noțiunilor înregistrate de el în oricare domeniu
al cunoașterii, ți s-ar fi părut că vezi hărțile acelea vechi ale
Africii, unde golurile sînt mai numeroase decît locurile desenate,
iar fluviile mari și trunchiate, ca niște cozi de șopîrlă în gura unei
pisici: se pierdeau; imaginația întregea lipsurile, înfiripînd ici-
colo orașe, munți, basme, nisipuri. Erau secole întregi din istorie,
șiruri de teoreme, provincii aproape întregi din domeniul clasic,
atît de îngust, unde educația universitară își închidea cu grijă
țîncii în locuințe bătrîne, aurite, trecute, mîncate de molii (ea
susține că sînt cele mai frumoase), lipseau leghe întregi din
drumul minții, și creierul lui Marc nu păstra nici o urmă din ele.
Cu toate astea, își trecuse examenele împreună cu alți leneși, care
nu știau mai multe decît el, dar n-aveau în ochi scînteia obraznică
a inteligenței, așa cum o avea el. Pe atunci școala era
îngăduitoare cu fiii și frații eroilor (și chiar dacă nu erau eroi, ar fi
putut să devină!). Dar Marc n-avea nici un dram de îngăduință
10
pentru cei care-l făcuseră să beneficieze de aceste ușurințe.
Niciodată calul cel bun nu iartă pe călărețul neghiob care-l cruță
și nu-i strînge chinga. Experiența anilor din urmă zădărnicise
autoritatea tuturor celor care – oameni sau cărți – călăuziseră
generația dinainte. Ceea ce tineretul văzuse la ei, ceea ce citise
(puțin și prost) din scrierile lor nu se mai potrivea cu tonul
prezentului. Oricît de neștiutori ar fi putut sa fie cu privire la
realitățile războiului și ale păcii, pe care toți mincinoșii aceia
ademeniți, înșelătorii înșelați le ascunseră de ei, tinerii aceștia,
preveniți de instinctul și de simțurile lor încă proaspete,
adulmecau la toți profesorii lor slugărnicia inteligenței În fața.
Statului și senilitatea retorismului lor. Habar n-aveau acești tineri
că, undeva în Franța sau aiurea, existau energii libere și
adevărate; ai lor avuseseră grijă să arunce defăimarea asupra
acestor forțe; și ei n-aveau poftă să revizuiască verdictele acestea
false: încrederea le era otrăvită. Înglobau disprețuitori toată
gîndirea jumătății de veac de dinaintea lor (și aproape și pe cea a
timpurilor dinainte) sub rubrica: „Vînt! Burdufuri «pline de
vorbe goale.” Nu bănuiau că și ei le vor umple pe ale lor cu alte
vorbe: așa se întîmplă cu nouă zecimi din inteligența omenească,
dacă nu vrea să rămînă goală; și vidul o înspăimîntă; e foarte
adevărat ca natura are groază de vid; nu se poate resemna să
spună:
— Nu știu…
Trebuie să știi. Altfel înseamnă moartea.
*
Dar mai întîi trebuie să mănînci. Și pîinea nu vine singură în
gura lui Marc Rivière, dacă el nu se duce s-o caute. Altfel, trebuie
s-o irupă de la gura maică-si. Și mîndria îi spune: „De ajuns! De
acum înainte voi mînca pîinea cîștigată de mine.”
În dimineața asta are două țeluri precise. Două faruri în ceața
11
ce-i mai învăluie încă mintea, așa cum învăluie orașul. O lecție de
conversație cu un american roșcovan, cu ochii roz, din delegația
Wilson, care locuiește în cartierul Muette. Și un manuscris de
poeme trăsnite, a cărui franțuzeasca amestecată ou braziliana a
curățat-o cu furie pentru un individ galben din Rio, care locuiește
lîngă Sorbona. La primul, ușa e închisă. Un vecin spune că omul
cu cămașa înstelată încă nu s-a întors; și, întrebîndu-l pe Marc ce
vrea, adăugă, zîmbind șiret, că Marc n-are de ce să se
neliniștească: elevul învață limba franceză printr-o metodă mai
directă decît a lui. Mitre, furios, se năpusti la clientul numărul
doi. Portăreasa ii opri la scară: domnul cu fața de culoarea gutuii
tocmai răposase, secerat de gripa spaniolă. Nu lăsase mici o
adresă. Marc rămînea moștenitorul poemelor.
Moartea nu mai miră pe nimeni. Totuși, a doua zi după ce
răsunaseră tunurile armistițiului, un fapt ca acesta îți producea o
impresie nelămurită de dezamăgire: „Va să zică nu s-a schimbat
nimic?” Dar pe Marc îl apucă furia împotriva celui mort, care
după ce-l pusese la o corvadă caraghioasă, o ștersese fără să-i
plătească.
Se încruntă, mînios și întunecat ca un nor. O privire limpede
de fată străpunse norul. Recunoscu ochii cenușii ai unei brune cu
obrajii mați, colega lui de curs. Zîmbetul lor ironic îl potoli. Fata
trecuse. Picioarele ei agere se îndreptau în pas sprinten și liniștit
spre Sorbona. După cîteva clipe de gîndire, Marc o urmă. În
vremea aceea, biblioteca universității devenise un fel de cartier
general pentru unii studenți; se adunau ca să-și pună
nedumeririle în devălmășie. Pe scară o ajunse din urmă pe
Henriette Ruche. Ochii ei ghiduși îl măsurară.
Ochii stinși. Obrajii cenușii. Chipul întunecat ca după un
chef…
— Pe dumneata nu pare să te fi tulburat cheful. Ai fața foarte
12
odihnită.
— Da, am dormit bine. Mulțumesc.
— Și nu te-ai simțit ispitită să-ți scoți puțin la aer nasul
ascuțit?
— M-am uitat pe fereastră. Am văzut destul. Groapa cu fiare.
— Am fost și eu una dintre fiare.
— Nici nu se putea altfel.
— Mulțumesc! făcu el înțepat.
Ea rîse:
— Crezi poate că mă îndoiam?
— Din ce în ce mai bine!
Erau în pragul bibliotecii. Fata își netezi părul, privindu-se în
geam:
— O fiară mai mult sau mai puțin… Nu trebuie să te
necăjești…
Fata intră în sala de lectură.
Marc zări cîțiva prieteni.
„Prieteni” era prea mult spus. Nu se prea legaseră prietenii
puternice între băieții aceștia. Fiecare era prea prins de el Însuși.
Cît despre tînărul Rivière, era rezervat față de colegii de vîrsta
lui. Nu prea era iubit, din pricina firii lui închise, a rezervei în
care se ținea, din pricina zîmbetului prea adeseori disprețuitor și
a judecății lui aspre, precum și din pricina superiorității lui hotărî
te la școală și la examene.
Dar, vrînd-nevrînd „se bucura de o oarecare autoritate,
tocmai din aceste cauze. Iar înrîurirea mamei lui îl imunizase,
mai degrabă decît pe alții, împotriva imbecilității colective;, n-
așteptase, ca alții, sfîrșitul războiului, ca să-și dea seama de
înșelăciunea universală și s-o spună sus și tare. Acest avans
asupra lor, pe care-l plătise la timpul său printr-o crîncenă
nepopularitate, îi adusese acum, cînd și ochii lor se deschiseseră,
13
oarecare încredere din partea celorlalți. Erau destul de
nepărtinitori pentru a recunoaște că puiul de mistreț avusese
dreptate.
Și în ceasul acesta aveau nevoie nu atît de cineva pe care să-l
iubească – bărbat sau femeie (pe atunci dragostea, ca și ura, era
ieftină) – cît de cineva în care să poată crede și care să vadă
limpede. Erau vreo patru sau cinci băieți care n-aveau între ei
nimic comun decît descoperirea mîrșavei înșelăciuni, a cărei
palmă o simțise fiecare pe obrazul lui. Rușinea și furia la gîndul
că se lăsaseră prinși, nevoia de a se răzbuna, și mai ales de a se
apăra împotriva înșelăciunilor viitoare, îi strîngeau pe toți
laolaltă, în afară de restul turmei. Aveau nevoie de un armistițiu
în urile și antipatiile ce-i dezbinau, ca să-și poată uni slăbiciunile
și puterile, nu ca prieteni, ci ca aliați. Orbecăiau împreună, ca
niște gîngănii oarbe, care pipăie noaptea cu antenele. Și – deși nu
voiau s-o arate – fiecare aștepta de la celălalt șfichiul cuvîntului
cîrc să-l mîine pe drumul cel bun.
Nici unul nu știa mai mult decît celălalt. Dar veneau toți cinci
din medii deosebite; așa încît fiecare aducea lumina cîtorva
experiențe, de care ceilalți fuseseră lipsiți, și resursele deosebite
ale firii lui.
Adolphe Chevalier, un băiat scund, bondoc, liniștit, era un
tînăr burghez provincial dintr-o veche familie de magistrați, din
Berry, proprietarii unor minunate și însorite moșii. Spirit cultivat,
făcînd parte dintr-un neam de oameni cultivați, ca și viile și
ogoarele lor, cel mai „de neam” dintre toți cei cinci, de o
inteligență cu totul franceză, Adolphe Chevalier era un
meticulos, vorbăreț și plin de tabieturi. Cînd se urnea din loc,
aceste tabieturi îi puneau piedici. Înainta totuși cu picioarele
puțin crăcănate, nu prea repede, cu pas măsurat. Ceilalți îi
aminteau batjocoritori de blazonul orașului Bourges: Un măgar
14
într-un jilț...
Fernand Veron-Coquard îl strivea cu masivitatea, vorba și
disprețul lui. Înalt, voinic, cărnos, bombîndu-și pieptul, făcînd să
duduie dușumelele sub picioarele lui uriașe și să zăngăne
geamurile cu exploziile glasului său de bas, avea o față făcută
numai din carne, o față dintre acelea ce se văd în timpul nostru.
Au ieșit din război și, în loc de lapte, par a fi supt sînge. Cînd le
vezi nu știi dacă masca lor îți amintește de ducii grăjdari ai lui
Napoleon I sau de actorul Coquelin3 vociferînd în rolul lui
Scapin4 imperator. Era fiul unul industriaș, îmbogățit de război,
lucru pe care nu se rușina să-l amintească cît putea de des.
Disprețul sîngeros pe careul afișa față de tatăl lui și de banda
acestuia nu-l împiedica să nutrească dragoste pentru cel care-i
dăduse viață și mai ales nu însemna de fel că avea de gînd să
renunțe la pleașca de care se bucura. „Cu atît mai rău pentru
idioți! La naiba! Cu atît mai bine pentru mine! Dacă oamenii ăștia
ar fi avut îndrăzneala mea, de mult ar fi aruncat societatea în aer.
Poate c-or s-o și facă. Și-am să le dau și eu o mină de ajutor. Dar,
pînă atunci, mănînc. Doar n-o să mă lipsesc de dragul cutăruia și
cutăruia, care nici n-ar simți atîta plăcere ca mine, mîncînd! Mult
ine mai pasă de drept; am văzut noi cîte parale face! Singura
noastră cinste, singura cinste a zilei de astăzi este că nu mințim.
Dacă sînt un ticălos, o știu și-o spun. Ca să curățim haznalele
vieții publice, trebuie mai întîi să spargem bășicile tuturor
minciunilor și idealismelor. La gunoi cu Wilson5!” Adolphe se
3
Constant Coquelin (1841-1909), talentat actor francez, a excelat în
interpretarea a numeroase roluri din comediile lui Molière.
4
Personajul principal din farsa lui Molière Vicleniile lui Scapin.
5
Politician american reacționar, președinte al S.U.A. Între 1913-
1921. În 1918 propune un program demagogic de pace, formulat în
paisprezece puncte, și care avea drept scop să asigure supremația
15
înăbușea. Acesta era unul din puținele subiecte care-l făcea să
iasă din liniștea lui obișnuită.
Simon Bouchard făcea spumă la gură și ochii îi ieșeau din
cap. Vorbea greu și căuta cuvintele; dar cînd cuvintele ii ieșeau
din gură ca niște catapulte, erau puternice și spuse pe șleau. Seva
lor te făcea să uiți că sînt cumplite. Simon și Véron păreau
dușmani de moarte; dar îi vedeai mereu împreună. Erau croiți să
se măsoare unul cu altul în luptă. Băiatul ăsta de fermier, bursier
la Liceu, muncitor, care și pe băncile școlii tot vită de povară
rămăsese, un adevărat cal de corvoadă, avea un trup de ciclop,
iar mintea și-o zidise cu argumente învățate și adunate cu trudă;
era pe dinăuntru, ca și pe din afară, îndesat, greoi, aspru și
necioplit. Crezuse cu toată naivitatea în ideologia războiului.
Astăzi credea cu toată naivitatea în cele „patrusprezece puncte”
ale „mîntuitorului” american. Era mereu, mereu înșelat. Dar cei
care-l înșelați nu încheiau un tîrg bun: căci de cum descoperea
înșelătoria, nu mai ierta niciodată: și în drumul lui înverșunat
spre un alt adevăr, urile nepotolite se adunau una peste alta, ca
într-un sac, de care nu se despărțea niciodată.
Sainte-Luce (Jean-Casimir) nu se încurca de loc cu astfel de
bagaje și (încă și mai puțin) cu un asemenea țel. Numele lui
răsunător era singurul impedimentum6 care-l împovăra; era hotărît
să se lepede de el cu primul prilej. Îl datora mărinimiei unui tată
polonez, care-și mărginise generozitatea la atît, după ce-l
zămislise în pîntecele catifelat al unei stele de cinema franceze,
creolă din Antile, care se lăuda că e rudă cu maimuța aceea
frumoasă, imortalizată de Prud’hon7, Josefina I. Băiatul avea
oasele mici ca ale mamei lui, ochii ei de catifea și gropițele ei
politică a S.U.A. în Europa.
6
În limba latină în original: piedică.
7
Pierre-Paul Prud’hon (1758-1823), pictor francez.
16
delicate în obraz. Era plăsmuit din argint viu, subțire și aprins.
N-avea nevoie de nici un pretext pentru a fi veșnic în mișcare.
Nimic nu-l ținea în loc, nici o convenție, fie ea morală sau
rațională. Nu-și pierdea timpul luînd apărarea oamenilor. Se uita
la alții cum o făceau și rîdea cu poftă. Se născuse spectator, nu se
mai sătura de spectacole și nu-și cruța picioarele cînd era vorba
să le caute. Era un fel de Puck8, ce se plimba pe fața pămîntului
și-i gîdila nasul. Véron îi spunea: Sainte Puce9. Puck ar fi putut să
răspundă cu zece împunsături. Dar nepăsarea lui sprintenă
socotea că dihania aceea arăta bine așa cum era, bună de fript în
propriul ei șoric: n-avea. Nevoie de alte podoabe.
Își petreceau astfel timpul împreună, fără să-și facă vreo iluzie
unul despre altul, fără prea multe Iluzii nici an ceea ce-i privea
pe ei înșiși. De fapt, asta-i și unea. Și cu aceeași ironie și
cordialitate, îl primiră și pe Marc, toboșarul de la Arcole, cu fața
lui gălbejită, neliniștită, cu botul lui fremătător de cățel flămînd.
Le lipsea căldura, poate chiar și interesul față de ceea ce putea să
freamăte sub această mască, față de (preocupările lui: fiecare le
avea pe ale sale și le păstra pentru sine. Pe fiecare în parte Marc l-
ar fi stingherit – dacă ceva ar fi putut să-i stingherească. Chiar și
cînd era ironic – în felul lui neînduplecat – Marc prea lua totul în
serios. Asta pentru ei însemna să te fixezi în timp (merge înainte
sau în urmă ceasornicul? N-are a face! Nu merge bine, atîta tot).
Dar, în vederea operei comune, aceea a dărîmării lumii
contemporane pentru a-ți putea croi drum, privirea ageră a lui
Marc și cuta aspră din colțul gurii lui poruncitoare făceau din el
un aliat, pe care băieții îl prețuiau. Era de-al lor.
Apoi mai mișunau în jurul lor peștișorii mărunți: cîțiva băieți

8
Spiriduș din comedia Visul unei nopți de vară de W. Shakespeare.
9
Sfîntul Purice.
17
de treabă, dornici să gîndească, dar care nu gîndeau ou mintea
lor, ci-i ascultau pe ceilalți, încercînd să strecoare și ei cîte un
cuvînt. Cei cinci arareori catadicseau să le răspundă: vorbeau
între ei. Ceilalți le dădeau ocol. Erau buni să le transmită și să le
răspîndească voința.
În celălalt capăt al sălii era strîns un alt grup, la fel de
numeros: cei de la Action Française. Cele două tabere se prefăceau
că nu se văd; aveau una față de cealaltă un dispreț nimicitor,
piperat cu puțină ură. Și fiindcă se vorbea foarte tare de
amîndouă părțile – mult prea tare – în ciuda mustrărilor
bibliotecarului indignat, de care nimeni nu ținea seamă, cuvintele
provocătoare făceau ca în fiecare clipă apa clocotită să se reverse
peste foc. Da altfel, asta și urmăreau. Și la nevoie nu lipseau
agenții de legătură, al căror rost era să ducă provocările, cît erau
calde, de la o tabără la cealaltă. Din fericire, voioșia tinereții nu
murise în inimile acestor partizani. Și hazul vreunui cuvînt
injurios îl făcea pe dușman să treacă peste vrăjmășia lui.
Într-un colț, cu un zîmbet de superioritate, se strîngeau
indiferenții față de treburile obștești, cei pentru care războiul,
pacea, tratatele însemnau politică murdară, de care cel mai
cuminte lucru e să te ferești, ca să te poți îndeletnici cu comerțul,
cariera, plăcerile și bucătăria minții: arta, știința, meseria. Erau
gospodinele, care le disprețuiesc pe femeile trîndave și
necumpătate. Printre ei se aflau cîteva adevărate valori: un dulău
gras cu labe scurte, cu nasul în vint, miop, cu un aer aiurit, cu
fruntea îngustă, coama aspră, gura deschisă, care stătea gata să
strige: Eurêka!10 Părea un fel de Păcală în baia lui Arhimede. Era
Felicien Lerond, care avea, fericitul de el, o vocație științifică

10
Cuvînt grec însemnînd: Am găsit!, exclamația lui Arhimede
cînd a descoperit principiul care-i poartă numele.
18
neîndoielnică. Asta-l scutea de osteneala de a gîndi la ceea ce se
petrece în jurul lui. În afara specialității lui ar fi fost un idiot în
toată legea, dacă nu l-ar fi salvat o viclenie de țăran francez. Mai
erau apoi niște bieți cretini estetizanți, care se credeau aristocrați
ai spiritului, pentru că nu catadicseau să ia seama la necesitățile
acțiunii sociale: pesemne că acest soi de activitate nu-i prea
îmboldea! Le plăcea sa citeze cu glas pretențios sentința
formulată de augurul Valéry11: Că nu poți face politică fără a te
pronunța cu privire la chestiuni pe care nici un om cu bun-simț nu
poate spune că le cunoaște. Prin urmare, trebuie să fii nespus de prost
sau nespus de neștiutor ca să ai o părere cu privire la majoritatea
problemelor pe care le pune politica. Erau mîndri că n-aveau nici o
părere. Disprețuiau din toată inima cele două tabere de vorbitori,
care-i disprețuiau la rîndul lor.
În sfîrșit, la celălalt capăt al mesei, drept în fața celor cinci,
liniștiți sub genele lungi, se aflau ochii cenușii, nasul ascuțit și
zîmbetul lui Henrietta Ruche. Așezase cuminte an jurul ei cărțile
pe care se hotărîse să le consulte în ziua aceea. Asta nu însemna
că pierdea măcar un crîmpei din ceea ce se vorbea în jur, în timp
ce degetele ei lungi și slabe, cu cîte o unghie mîncată, alergau pe
hîrtie, însemnînd cu precizie ceea ce citea. Ba chiar, în capul ei
ordonat, ou fruntea prea mare, dar ascunsă de păr, mai găsea loc
prin care să se scurgă de la o ureche la alta șuvoiul destăinuirilor
inutile, pe care, cocoțată pe masa, i le șoptea grăsana Elodie
Bertin. Numele acesta, Elodie, posesoarea nu-l mărturisea decît
fiecăruia în parte: caci nu era în stare să păstreze vreo taină; se
botezase din nou Elisabeth, nume pe care-l transformase, pentru
a se potrivi modei, în Babette și apoi (să prescurtăm!) în Bette. Cei
cinci erau toți de părere că acest din urma nume! se potrivea ca o
11
Paul Valéry (1871-1945), poet, critic și publicist francez, adept al
formalismului în artă.
19
mănușă. Fata vorbea, vorbea, vorbea. O vedeai tot timpul cu
pliscul deschis și cu bărbia în vînt. Făcea parte din soiul celor
care, asemenea englezoaicelor, vorbesc înainte de a deschide
gura. Par aproape să vorbească fără a deschide gura. Dar Bette
pariziana, de teamă să nu întîrzie cu vorba, ținea gura deschisă
încă înainte de a vorbi, o ținea deschisă și cînd vorbea, după ce
vorbea, sau cînd răsufla înainte de a începe din nou. Era
frumușică, dulce, rotundă și durdulie. Făcea cinste casei care o
hrănise și a cărei moștenitoare era: marile magazine alimentare
de pe bulevardul Odesa. Făcea ceva mai puțină cinste casei lui
Robert Sorbon, unde, dumnezeu știe de ce, își băgase în cap să-și
ia o licență. Inteligența exercita asupra ei vraja unui ținut
îndepărtat. Ca să spunem adevărul, o interesa mai puțin ținutul
decît locuitorii lui; și cuvîntul „licență” îi evoca nu atît bătaia de
cap pentru un examen plicticos, cît legăturile amețitoare pentru
mica negustoreasă cu tineretul, cu spiritul cel mai liber din lume.
Prietenia cu Henriette Ruche, față de care era pierdută de
admirație – aceasta se lăsa servită cu condiția ca lucrul să se în
timpi e la orele și sub forma ce-i conveneau – o făcu să pătrundă
în cercul odor cinci. Băieții nu se interesau prea de aproape de
mintea fetelor, de vreme ce ele aveau destulă minte ca să le placă.
Și chiar și cea mai proastă are pentru asta destulă minte, dacă e
un produs al Parisului. Numai că fetele nu trebuiau să se aștepte
la prea multe dovezi de atenție din partea băieților. N-aveau
timp: cînd e vorba de dragoste, nu mai e la modă să pierzi prea
multă vreme. Da sau ba. Neîndoios că Bette era „da”. Henriette
însă „ba”. Băieții n-o lăsau totuși în plata domnului, cu toate că
trupul ci slab și lung, de ogar, nu ispitea dinții acestor animale.
Véron, care și-i încercase și care pesemne că-și rupsese vreun
dinte, era plin de ciudă față de os; și le poreclise pe fete: Sluta și
Proasta. Totuși, nici unul dintre cei cinci nu stătea în cumpănă
20
între cele două. Pe cea slută o doreau (deși nu și-o mărturiseau).
Și tot pentru ea, deși n-o mărturiseau, ridicau glasul acum și se
foiau în turnirul lor, cu toate că, din colecția lor de disprețuri, pe
cel față de inteligența femelelor îl scoteau mai ales la iveală.
Henriette n-avea nici un fel de îndoială în această privință. Dar
nu lăsa să se vadă nimic, doar ironia din vîrful buzelor ei umbrite
de puf. Avea aerul că nu aude nimic, dar reținea totul, aruncînd
doar din cînd în cînd cite un cuvînt de încuviințare șuvoiului de
cuvinte rostite de Bette. Urmărindu-și mai departe cu ochii
degetele care alergau pe hîrtie, măsura cu de-amănuntul, printre
gene, mutrele celor cinci toreadori. Singurul dintre cei cinci care
prindea din zbor ascuțișul privirii ei era Puck, cd veșnic hoinar,
care-și arunca din fugă ochii peste toate lucrurile deodată. Și
fiindcă schimburile de idei nu-i stîrneau decît un interes blazat
față de vorbitorii în luptă, era destul de liber pentru a se
amesteca și cu spectatorii. Trecu pe celălalt mal și începu o
neînsemnată convorbire cu Bette, convorbire care se adresa
Slutei. Șuvoiul flecar purta ironiile de la unul la altul. Gelos,
Véron îi spunea lui Bouchard: Puricele se dă la Fecioară12. Căci o
botezaseră amîndoi Fecioara din Orléans. Chiar așa și era (din
Orléans, vreau să spun), iar ei pretindeau că ea îl mai avea încă
(obiectul cu pricina): obiectul era subiect de discuții între ei. Nu
se ascundeau nici față de Ruche. Ea nici nu clipea. Nu zicea nici
da, nici nu. Cu bărbia sprijinită în pumn, îi privea drept în ochi,
rece și batjocoritoare. Care să fi fost adevărul? Oricare ar fi fost, ei
o admirau. Ii avea în mînă (le știa toate tainele), iar ei nu știau
nimic despre ea.
De aceea, cînd se dezlănțui o furtună (Véron tunase, să spargă

12
Joc de cuvinte în limba franceză: La Puce court sur la Pucelle.
21
geamurile: „După atîtea onoruri, o țeapă pentru Tigru13. Într-un
răcnet, Action Française se ridicase gata să se năpustească; drept
care bibliotecarul urlă mai tare ca toți, hotărîndu-se să evacueze
sala), iar cei cinci și escorta lor hotărîră că nu-și mai puteau ține
ședințele aici; și, întrebîndu-se care va fi locul viitoarelor
reuniuni, nici unul nu se miră cînd Bouchard propuse:
— La Fecioară.
Ea încuviință, ca la un lucru cuvenit.
*
Era fata unui procuror, om cu cap, om de inimă și drept, dar
autoritar, mîndru, mînios, tiran cu el și ai săi, adevărata „viespe de
Orléans”, „spirit de viespe” cum spunea un bătrîn care se pricepea
la oameni: „sălbatic, arțăgos, răzvrătit”. Mult mai pătimise pentru
că o făcuse pe fata asta, pe care o adora și care-l iubea. Dar era
„viespe” ca și el și nu prea dornică să-i facă pe plac. Tot ce gîndea
ea era potrivnic gîndurilor lui. Nu e sigur că, dacă el ar fi gîndit
contrariul, ea n-ar fi trecut de cealaltă parte. Nu fiindcă sălășluia
în ea demonul muieresc al contrazicerii, cum ar fi fost ușor de
decretat. Ci ca să trăiască. Cînd un despot îți ia tot aerul, cînd îți
impune adevărul lui, acest adevăr, chiar dacă-i și al tău, tot te
apasă, te omoară și ajungi să-l urăști, să te arunci mai degrabă în
patul neadevărului. Procurorul era îmbibat de principii vechi în
ceea ce privește educația, familia, statul, fetele, femeile, căsătoria,
morala. Henriette Ruche se dezbrăcase de toate astea, ca de cele
douăzeci de articole învechite din îmbrăcămintea femeilor.
Avusese timp să chibzuiască. Dincolo de neroziile
idealismului tiranic cu care se desfăta bătrînul retor, vedea
realitatea care o aștepta, viitorul sărac, cenușiu și rece, hărăzit
unei fete de provincie fără avere. Puținul pe care-l aveau se

13
Porecla lui Clemenceau, pe atunci prim-ministru al Franței.
22
topise în ultimii ani de război. Salariul procurorului abia dacă le
mai ajungea de cheltuială. Ce o să se întîmple după moartea lui?
El nu părea să se sinchisească de asta. Își făcea datoria. O să se
găsească un alt magistrat de provincie, tînăr sau bătrîn, mai mult
sau mai puțin urît, sărac ca și el, care să vrea să se însoare cu fata
lui. Fata nu înțelegea lucrurile tot așa. S-a sfîrșit cu timpurile cînd
femeia aștepta plecată voința bărbatului, așa cum făcuse și mama
ei! Într-o buna zi, fata, care îndura zilnic dușurile de principii ale
tatălui, rostise cu buzele strînse, cu aerul ironic și înghețat, cu un
glas liniștit și răspicat, fierbînd în sinea ei:
— Ce-a fost n-o să se mai întoarcă.
El se opri înmărmurit.
— Și ce-a fost, mă rog?
Ea spuse:
— Tu.
Urmară zile și luni neplăcute, cînd atmosfera din casă
ajunsese foarte încărcată. Sufla un vînt puternic sau era lapoviță.
Cel mai mult suferea mama, care se afla dezarmată intre cei doi
luptători. Toată viața răbdase pretențiile tatălui ei, ale fraților, ale
soțului. Acum asista nedumerită, cu spaimă, dar și cu un
sentiment de răzbunare, la această revoltă prin procură.
Înverșunarea magistratului se tocea, lovindu-se de zidul ironiei
nepăsătoare a acestei fete – fata lui; ea îl asculta sfredelindu-l cu
privirea ei rece, precisă, care te punea în încurcătură. Tatălui i se
topeau cuvintele în gîtlej: simțea că sînt fără folos; mai rău decît
atît, ochii aceia ațintiți în ochii lui îi spuneau: „Nici tu nu crezi în
ele”. Se mînia. Dar nici ăsta nu era un mijloc să dobîndească mai
multă siguranță. Ea nu se înfuria niciodată. Mai curînd ar fi
convins procurorul patru sau cinci capete de avocați dintre cei cu
vorba mieroasă decît căpățîna asta tare de fată, cu părul tăiat
scurt și lipit de craniu ca un coif. Se dezlănțuise o adevărată
23
tragedie în ziua cînd fata se întorsese acasă cu părul retezat, cu
nasul obraznic, cu bătăi de inimă, eliberată: Dalila se tunsese, ca
să rupă lanțurile lui Samson14! Pe bătrînul burghez era să-l
lovească damblaua. Acest Don Diègue15 se socotea necinstit la
vederea picioarelor subțiri, în sfîrșit libere, scăpate din închisoare
pînă la rotunjimea genunchilor, pe care, cu multă osteneală,
rochia mare cît o batistă îi atingea cu tivul, fără să-i acopere. O
tempora! O mores!16 Dar dacă tatăl nu ostenea tot tunînd într-una,
fata obosi repede auzind tunetele:

Cînd a tunat o dată și mai tună încă,

Ploaia se apropie arătîndu-și cornul.

Așa spunea înțelepciunea popoarelor. Ruche din Orléans își

scoase amîndouă coarnele. Hotărî liniștită că „gîlceava nu face să
crească nici grînele, nici avutul”, că-și pierdeau timpul cu sfada și,
ceea ce o durea mai mult, tinerețea ei, că nimeni n-avea puterea
să-i lege pe cei vii de cei morți și că voia să se bucure de dreptul
de a-și trăi liber viața, adică de a-și urma studiile la Paris. Nimic
n-o înduplecă: nici rugămințile, nici amenințările, nici un
argument. Tatăl se împotrivi. Fata plecă. Într-o seară nu mai
găsiră pasărea în cuib. Le scrisese din Cartierul Latin17. Se
înduplecară, de teama scandalului. Fata puse condiții. Procurorul
14
Aluzie ta legenda biblică după care Dalila a poruncit să i se taie
părul judecătorului evreu Samson, în timp ce acesta dormea, lipsindu-l
astfel de orice putere. în chipul acesta filistenii îl putură prinde și pune
in lanțuri.
15
Tipul bătrînului tradiționalist, personaj din tragedia lui Corneille
Le cid.
16
În limba latină în original: O, timpuri! O, obiceiuri!
17
Cartier universitar din Paris.
24
puse și el altele. Parlamentară prin scrisori rigide și înghețate.
Tatăl și fiica se iubeau cu ură. Tatăl acordă fetei o sumă care nu i-
ar fi permis decît să moară de foame; ca refuză din mîndrie: fu
nevoie de rugămințile mamei spre a se ajunge la un modus
vivendi18; mama îi arătă „viespoiului” că e primejdios să provoci o
„viespe” să-și găsească singură mijloace de trai la Paris. El se
sperie: încăpățînarea lui mînioasă îl făcuse să uite de ce erau în
stare sa facă din încăpățînare cei de un sînge cu el. Se grăbi să
semneze tratatul. Încuviință o pensie lunară modestă, contra
angajamentului de a munci serios, lucru ce se va dovedi la
examene. Angajamentul fusese ținut: Henriette Ruche, care se
credea lipsită de prejudecăți (și socotea drept prejudecată morala
veche), avea în locul lor o virtute și un viciu care le ținea locul:
mîndria ei de femeie, mîndria concentrată, chintesența mîndriei.
Între ea și tatăl el, intre ea și lumea mică din provincie, care o
clevetea și o spiona, exista o provocare la luptă. Duse lupta. Nu
era nimic de spus cu privire la purtarea ei. Cel puțin așa se
arătau lucrurile. Henriette era prevăzătoare. Cit despre ceea ce se
petrecea cu adevărat, asta o privea; nu era silită să dea socoteală
nimănui. Ceea ce vedea oricine era că reușise regulat la examene,
precum și faptul, întărit de mărturia profesorilor, că inteligența ei
deosebită ajungea și o întrecea pe cea a celor mai buni colegi ai ei,
prinși de alte preocupări. Totuși inteligența nu era nici pe
departe singurul ei scop în viață. Henriette rămînea o enigmă
pentru cei care se apropiau de ea. Poate că și pentru ea însăși.
Locuia în apropiere de spitalul Val-de-Grâce, pe una din
porțiunile cele mai strîmte ale străzii St. – Jacques – acea veche
coardă de vioară întinsă deasupra călușului ce-l forma dealul
Sainte-Geneviève. Casa veche se îndoia ca sub apăsarea

18
În limba latină în original: înțelegere.
25
arcușului, vibrînd din pricina autobuselor grele ce treceau. La
parter se auzeau cum zăngăne fiarele unei marchitănii și cum se
ciocnesc sticlele dintr-un depozit de vin. Ușa îngustă ce dădea în
stradă și scara de piatră tocită, lipsită de lumina zilei, duceau
spre un mezzanin, strivit de primul etaj, ieșit înainte. Odaia fără
antreu, care forma toată locuința, dădea de-a dreptul pe scară;
era legată de magazinul de la parter printr-o scară interioară
primitivă, prin podea. Lumina slabă a zilei mai era întunecată de
perdelele grele trimise din provincie. Dar încăperea
întortocheată, mai mult lungă decît lată, copiată după pîntecul de
femeie însărcinată pe care-l desena strada de-a lungul fațadei,
avea trei ferestre, dintre care una rotundă, în colțul ieșit în afară,
La care ajungeai urcînd două trepte, corespundea nodului din
coarda de vioară. Era singurul colț al încăperii care primea
destulă lumină. Poate că, pe vremuri, se aflase acolo o firidă, pe
care o perdea, prinsă de o vergea de fier, o despărțea de restul
odăii. Acolo își făcuse Ruche cuibul. Acolo așezase ea, la locul
potrivit, singurul ei obiect de lux, un vechi covor persan ce
stătuse în odaia ei din Orléans și pe care familia ei îl poseda,
desigur, de cînd cu prădarea vreunei biserici în timpul revoluției.
Acolo își petrecea o bună parte din zi, atunci cînd nu bătea
străzile Parisului; se așeza cu picioarele încrucișate, fumînd o
țigară după alta, dusă de visuri, cu sprîncenele încruntate și
izbucnind în rîs cînd o fulgera vreun gînd (prietenii ei nu știau
nimic din toate astea; rîsul acesta ascuțit și gîndurile Henriettei le
păstra numai pentru ea); sau, cînd era tare ostenită de umblet,
stătea întinsă, nu în toată lungimea (firida era cam scurtă pentru
trupul ei lung de ogar), ci ghemuită, cu genunchii strînși sub
bărbie și ținîndu-și în mîini tălpile bătătorite de mers. Tot aici și
lucra, ghemuită pe podea, cu hîrțoagele împrăștiate în jurul ei, cu
stiloul în mină, folosindu-se de ultima picătură de lumină ce
26
cădea prin ferestruică, și care lumina ochii ei puternici ca oțelul,
în timp ce fundul odăii se și cufunda în noapte. Diferite paravane
așezate în cele patru colțuri ascundeau „intimitățile” – cele de
toaletă, cele gospodărești și altele. Ea le spunea cele patru puncte
cardinale.
Mobila era puțină și desperecheată. Cîteva divane
sărăcăcioase. O masă lungă plină de hîrtii, pe care te puteai așeza
la nevoie. Două sau trei scaune. O ladă de lemne. (Foc nu se făcea
prea des. Căminul vechi din odaie era loc de trecere pentru
curenții de aer.) Pereții posomoriți erau acoperiți cu stofe de
culori vii, împreunate în chip ciudat de ochii pricepuți ai
Henriettei; era lacomă de culori; dar, asemenea țărăncilor din
Ungaria, care-și încuie broderiile cele mai strălucitoare în sertare,
ai fi zis că Ruche gusta cu mai multă plăcere soarele culorilor and
era închis în penumbra odăii. Ici-colo, atîrnate la întîmplare,
reproduceri după Gauguin19, Matisse20, Utrillo21, evocau, pentru
cine le mai auzise, timbrele claviaturii lor de lumină. Un cap de
ghips, o călugăriță desprinsa din vechile povestiri, cu ochii mici,
cu nasul ghiduș, avînd oarecare asemănare cu gazda și a cărei
mască fusese luată, în timpul războiului, de pe o fațadă a
catedralei din Reims, îi primea pe oaspeți la intrare. Zîmbetul ei
de Giocondă galică îi prevenea. Pentru a-i face să se simtă cu
desăvîrșire in largul lor (sau ca să se poată apăra), mica bibliotecă
portativă, așezată la vedere, dedesubtul oglinzii, pe același perete
cu lucarne din firidă, arăta cu oarecare sfidare gusturile franceze
ale gazdei: Villon, povestirile lui Voltaire și ale lui La Fontaine.
Alegerea nu era lipsită de oarecare lăudăroșenie vicleană; dar
19
Paul Gauguin (1848-1903), pictor francez.
20
Henri Matisse (1869-1954), pictor, desenator, gravor si sculptor
francez.
21
Maurice Utrillo (1883-1955), pictor francez.
27
corespundea instinctului neamului, cel adevărat, nemăsluit. Cel
mai nostim era că procurorul din Orléans, care în viață și la
tribunal își arunca fulgerele de carton împotriva celor ce
necinsteau legile decretate de stat, n-ar fi șovăit, dac-ar fi văzut
pe masa fetei lui aceste giuvaeruri ale obraznicului spirit galic,
să-și scoată pălăria în fața lor. Degeaba Roma și Iudeea au
umplut sacul Franței cu amintiri, sacul e al Galici și, în sac, sînt
glumele: orice bun francez le recunoaște și le gustă. Pe rafturile
lui Ruche se învecinau, așa cum se cuvine, Racine cu Voltaire,
Descartes cu la La Fontaine: vlăstarele Franței. Și, fiindcă prînzul
unei tinere proaspăt ieșite de pe băncile școlii capătă gust dacă-i
adaugi un grăunte de pedanterie; îl adăugase pe Lucrețiu. Dar,
deși Henriette citea latinește ceva mai bine decît colegii ei, între
noi fie spus, cred că nu-l prea citea și că răsfoia mai cu plăcere
Prințesa Babilonului22. Mai mult ca orice, îi plăcea să citească în
inimile băieților. Asta a fost dintotdeauna cartea preferată a
fetelor. Dar nu le este tuturor hărăzit s-o citească bine. Ruche
devenise o forță ia această privință. Nici unul dintre băieți nu
bănuia. Dar ea îi vedea despuiați.
Veneau, se așezau. Fără stinghereală, așa cum fac băieții. Nu
se sinchiseau de noroiul străzii pe care-l aduceau în casă, nici de
zgomotul și fumul cu care umpleau încăperea: (în urma lor,
Henriette trebuia să deschidă larg toate trei ferestrele, ca să
curețe odaia și să lase să intre aerul înghețat al nopții). Hotărau
cu privire la locul și la timpul ei, ca și cum ar fi fost datoare să li-l
pună la dispoziție, fără a primi nici măcar o mulțumire. Dar
stăpîna casei se răsplătea singură; și știa să le impună respect;
dacă ei nu-și prea dădeau seama de asta, lucrul se datora faptului
că Ruche era destul de sigură de respect, pentru a nu pune prea

22
Titlul unei povestiri de Voltaire.
28
mult preț pe el. Era prea sigură, pesemne fiindcă ăsta e cusurul
femeilor tinere. Dar era dornică să știe tot ce se petrecea în
gîndurile acestor masculi tinerii, și-i lăsa să-și dea gîndurile în
vileag, fără o vorbă, un gest, o clipire, care să le oprească elanul
destăinuirilor. Ședea liniștită, legănîndu-se într-un jilț de grădină,
cu țigara între degete, supraveghind ceștile cu cafea împărțite de
Bette, căreia nu-i mai tăcea gura (ea aproviziona aceste recepții
cu moca din prăvălia tatei). Henriette de-abia dacă deschidea
ciocul ei ironic, cînd ei catadicseau s-o întrebe. O făcea fie pentru
a îndrepta discuția pe drumul pe care-l dorea, fără ca ei să-și dea
seama, fie pentru a-i ațîța sau a-i potoli cu o lovitură nepăsătoare
de lăbuță sau cu cîteva cuvinte neașteptate, spuse la momentul
potrivit; pe urmă, se închidea din nou în nepăsarea ei aparentă,
cu un aer distrat, ca și cum nu ea ar fi fost cea care vorbise. Dar
printre pleoapele ei strînse, ca ale unei călugărițe, străbătea o
luminiță atentă; era ca un dine la pîndă. Pe Bette o folosea pentru
a ocupa ochii, chiar și mîinile amicilor ei. Privirea ei lăsa lucrurile
să se desfășoare, neîngăduind însă să fie depășite de granițele
jocului, pe care le hotărîse ea în tăcere. Băieții se opreau chiar la
margine. Legea locuinței lui Ruche! După ce treceau pragul casei,
erau liberi și ei și ca să calce cele zece porunci, asemenea
englezului care nu se mai socotea legat de ele dincolo de Canalul
de Suez.
Cu vorba nu se dădeau în lături de la astfel de încălcări nici în
casa ei. Ieșind dintr-o lume sugrumată de Rațiune și Drept,
trebuie să te răzbuni! Să scuipi peste cele trei virtuți: credință,
speranță, milostenie. Fiecare dintre ei socotea că-și plătise
datoria, cînd se regăsea singur și-și ștergea obrazul. Bieții copii!
Oamenii s-au îndoit în toate timpurile. Fiecare nouă generație
a disprețuit năzbîtiile părinților. Dar era o deosebire între acest
joc de-a masacrul, cu care s-au îndeletnicit, în toate timpurile,
29
ștrengarii intelectualității, care aveau să devină mai tîrziu
profesorii, procurorii, avocații, păzitorii ordinii morale și penale
de mîine, și revolta spasmodică a acestor pui crescuți în timpul
marii înșelăciuni, care a fost războiul Dreptului. Cu îndoiala
dinainte puteai trăi; se împăca și cu viața și cu rațiunea; ba chiar
se împreuna în chip plăcut cu acel „Ce bine e să trăiești!” cu care-
și lingea bătrînul Renan23 buzele lui groase. Îndoiala de acum era
un uragan de nisip și de foc, care ștergea totul de pe fața
pămîntului. Și o asemenea tabula rasa, care nu prezenta nici un
neajuns pentru un Descartes de bronz sau un Anatole France
lipsit de șira spinării, era o halucinație ucigătoare pentru acești
adolescenți. Nu puteau să citească, să vadă sau să audă nimic,
fără să adulmece în totul otrava amestecată în hrana civilizației:
religie, morală, istorie, literatură, arte, filozofie, locurile comune
ale discursurilor, „idealismul” de fiecare zi. Scuipau totul cu o
strîmbătură disprețuitoare de paiață, furioși împotriva tihnei
stupide a generațiilor de dinaintea lor. Sub toate formele de
revoltă, literare, intelectuale sau sociale, se ascundea aceeași
negare a valorii spiritului, a patruzeci de veacuri de civilizație,
negare a înseși vieții și a rostului ei. Și totuși, fiindcă acest tineret
nu se simțea niciodată atras de sinucidere, instinctul lui de viață
nu găsea decît o singură ieșire: distrugerea. Nimiceau cu o furie
drăcească și salutau prăbușirea cu izbucniri de sălbatici: fiecare
ruină făcea mai mult loc rătăcirilor lor. Dacă ar fi fost vorba să se
smulgă din acest dans al scalpului, pentru a apuca drumul
luptei, s-ar fi simțit foarte încurcați căutînd drumul ce-l aveau de
ales. Cînd negi totul, ce rost mai are fapta? Are rost pentru că
picioarele, mîinile, tot animalul, pînă și capul, nu se pot lipsi de
ea. Dar ce naiba să înfăptuiești? Și în ce direcție?

23
Ernest Renan (1823-1892), scriitor și filozof idealist francez.
30
 Întotdeauna s-a vorbit mult despre faptă la douăzeci de ani;
dar de înfăptuit s-a înfăptuit mai ales prin procură, Și, în anul
morții 1918, nu era ușor să-ți alegi împuterniciții. În vremurile de
tihnă există totdeauna o ceată de mari favoriți ai tribunei sau ai
călimării, pe care tineretul poate miza. Și, fiindcă acești cai de
cursă nu prea aleargă și n-au de sărit obstacole, poți să mizezi
multă vreme pe ei. Dar în timpul războiului, aproape toate
mîrțoagele căzuseră în apă. Și puținele care mai rămăseseră erau
pe cale să lovească în pace. Nici una nu răspundea așteptărilor.
În cîteva săptămîni treaba fu încheiată. Vechea echipă era
lichidată. Cei doi idoli potrivnici se goliră, unul de rumegușul,
celălalt de sîngele – sîngele altora – cu care erau plini: Wilson și
Clemenceau. Așa-zisul tigru se prefăcuse în cîine polițist. Cît
despre nevinovatul profesor de morală americană, exprimata în
paisprezece puncte, nimic nu mai rămăsese din el. Potrivit
dreptei nedreptăți a popoarelor dezamăgite, spre el se îndrepta
cea mai cruntă dușmănie. Capetele oamenilor se desfundaseră.
Acum erau goale, cum nu se poate mai goale. Prăpastia… Orice!
Dar să le umplem din nou.
Cei cinci, care-și istoviseră ultimele resurse de acțiune
practică manifestînd (în afară de Véron) în fața Sorbonei pentru
Wilson, iar a treia zi îl lăsaseră în plata domnului, căutau
zadarnic astăzi lecții și pilde vii de energie de care să se agațe
Alain – singurul pentru care mai aveau respect, pentru că cinstea
vorbei lui avea drept chezășie mîndra dovadă de cinste pe care o
dăduse în acțiune, în război, precum și stoicismul vieții lui –
profesa doctrina socratică, primejdioasă pentru firile mai puțin
călite, de a despărți libertatea spiritului de datoria civică a
ascultării. Îi învăța pe studenți, așa cum făcuse și el, să-și dea
viața, dacă e nevoie, în serviciul comandat al statului, dar
judecîndu-l pe acesta. Numai că lecția lui de energie lucidă, al
31
cărui ecou nu depășea un cerc restrîns de intelectuali, ar fi putut
fi interpretată de sufletele fără vlagă, în căutare de pretexte
morale pentru a scăpa de acțiune și de riscurile ei, ca un protest
platonic al conștiinței ce se acomodează cu toate compromisurile.
„Sa asculți refuzînd” înseamnă „să asculți” sau „să refuzi” Fapta
nu îngăduie jocul de-a da și nu. Fapta e o secure care-l spintecă în
două pe Ianus cel cu doua fețe. Pentru a fi înțeleasă, lecția lui Alain
presupunea ccl puțin o îndelungată răbdare în încordarea voinței
și o întindere nesfîrșită în timp. Dar, tocmai asta le lipsea cel mai
mult acestor băieți: timpul și răbdarea. Lumea care răsărise,
asemenea lui Ionas24, din pîntecele războiului, înainta cu viteză
de bolid. Mai iute! Mai iute! Alain rămînea în urmă. Asemenea
celor mai destoinici supraviețuitori ai timpurilor dinainte de
război, era învățat să trăiască și să gîndească în planul veacurilor.
Dintre cei cinci, Adolphe Chevalier era singurul a cărui fire se
împăca cu ritmul acestei suflări largi și încete de țăran. Dar, din
păcate, nu era făcut dintr-un aluat moral destul de trainic pentru
a primi pecetea degetului puternic al lui Alain fără s-o
deformeze. În această pecete, el încerca să afle – ca vrednic sofist
ce era – o îndreptățire care să-i îngăduie să filozofeze în tihnă și
confort. Simon Bouchard, care din punct de vedere fizic se afla,
datorită energiei lui aspre, mai aproape de Alain-omul, îl iubea
pe om mai mult decît ideea lui; dar cinstea lui brutală, lipsită de
nuanțe, îl lăsa în curînd în părăsire pe om, ca să se repeadă la
orice altă doctrină care-i dădea prilejul de a acționa. Să acționeze,
cum înțelegea el, adică cu pumnul. Revoluția îl atrăgea. Dar în
aceste prime șase luni hotărîtoare după armistițiu, ea nu izbuti sa
prindă trup și conștiință în Occident; partidele neorganizate

24
Proroc care, după legenda biblică, a ieșit nevătămat din
pîntecele unei balene, unde stătuse trei zile.
32
tropăiau pe loc, asemenea unui orb care lovește zidurile cu
toiagul. Despre Rusia, blocată de trupele lui Clemenceau, încă nu
se știa nimic precis: numai datorită acestor trupe și revoltei lor
din luna aprilie a anului următor, începu să iasă la lumină
adevărul despre încercarea. Neizbutita a oamenilor de stat,
renegați ai Revoluției franceze, de a sugruma un popor uriaș ce-
și sfărîmase lanțurile.
Dintre dezamăgirile acestui tineret în primele luni după
Victorie – după înfrîngere – cea mai covîrșitoare (ei și-o
spuseseră, căci era prea dureros sa și-o mărturisească) a fost
întoarcerea luptătorilor, frații lor mai vîrstnici. Așteptau să învețe
din experiența acestora – singura pe care n-o puneau la îndoială,
căci fusese cumpărată cu sînge – lecția vieții. Numai în fața lor se
simțeau mici și tăceau. Așteptau neliniștiți cuvîntul ce va ieși din
gura celor mai vîrstnici. Dar aceștia nu spuseră nimic. Tăceau. Se
fereau să răspundă la întrebări. Vorbeau despre viața regăsită. Se
grăbeau să reintre în rețeaua alcătuită din lanțul obișnuințelor de
fiecare zi, de care adolescenții aceștia ardeau să scape. Cel mai
groaznic a fost cînd, după cîteva zile sau cîteva săptămîni, unii
dintre cei întorși se împăcară din nou cu tonul convențiilor
impuse de opinia mincinoasă și lașă din spatele frontului, ba
chiar, pentru a se simți mai în pas cu ea, începură și ei să mintă.
De-abia dacă între cutare și cutare tovarăș de front se schimba
cîte o privire care trăda o tainică francmasonerie a gîndirii. Dar
rămîneau muți față de acești frați tineri care, din căminul unde
rămăseseră, pin de au, implorau cuvîntul tainic. (Dar mai aveau
oare vreun cuvînt de spus? Limba lor se dezobișnuise să mai
vorbească. Ce rost ar fi avut? Asta a fost marea trădare. Ai fi zis
că se răzbună împotriva trădării părinților și fraților din spatele
frontului, care-i trimiseseră și-i chinuiseră de dragul unei
minciuni.)
33
 Cei cinci – cei șapte (căci asemenea sistemului nostru solar
cuprindeau în orbita lor două planete-femei) – trăiră destule
experiențe de pe urma cărora le rămăsese în gură un gust amar.
Într-o seară îl aduseră la Ruche pe un cunoscut mai în vîrstă, care
fusese prietenul unui frate al lui Bouchard, ucis la Eparges; era o
glorie a școlii din care ieșise, încoronat de acea așteptare
răsunătoare (și atît de dezamăgitoare) pe care succesele
universitare o stîrnesc în cercul profesorilor; războiul îl înhățase,
păstrîndu-l din prima zi și pînă-n ultima, în afară de trei stagii de
odihnă forțată și de întremare în urma unor răni, stagii petrecute
în spital. Hector Lassus cîștigase toate galioanele eroului, ale
eroului despre care te aștepți să fie un sfătuitor hotărît și sigur ai
celor mai mici decît el. Bouchard le arătase celorlalți scrisori
trimise de Lassus fratelui său, sau de către fratele său lui Lassus,
în primii doi ani de război, cînd cei doi prieteni își trîmbițau
voința de a mătura totul, la întoarcerea de pe front. Pe urmă,
unul amuțise: mortul; iar supraviețuitorul nu mai vorbea nici el.
La înfățișare nu se prea schimbase; aerul bărbătesc, chipul
împlinit, pielea cărămizie ca un vas de pămînt, o înfățișare în
aparență mai robustă decît înainte (omul nu-și dădea în vileag
mizeriile, nu arăta spărturile organismului zdruncinat de
neliniștitoare cutremure); era simplu și prietenos; știa să ridă și,
purtările lui, puțin repezite în primele zile, din lipsă de
obișnuință cu lumea celor vii, regăsiră curînd măsura, fără totuși
a atinge acele exagerări brutale de om al pădurilor, masca cinică
pe care tinerii lui amici credeau de cuviință că trebuie s-o
îmbrace uneori; se uita la ei cu o ironie duioasă cum își joacă
rolul. O bunătate ostenită zîmbea în ochii lui, care, deși nu
pierdeau nimic din spectacol, moțăiau totuși, visau, cîștigînd
orele de somn furat, zilele, nopțile de viață pură, brută, fără
gînduri, fără țel, goală de trecut, goală de viitor, plină pînă-n
34
margini de clipa prezentă, fluviu fără maluri, de care prezența
neîntreruptă a morții îl lipsise ani de zile. Îl lipsise și de umbra
sălciilor de pe malul rîului, de prospețimea apei, de trăirea uriașă
care se scurgea, niciodată aceeași, mereu aceeași, de pacea
lumilor ce trec, trec, trec și se reîntorc veșnic. Nu-și dădea seama
de asta nici unul dintre băieții care se agitau și făceau pe
grozavii; ei nu fuseseră niciodată lipsiți, erau prea obișnuiți să se
bălăcească în apă, ca să-i mai simtă bucuria. Ce rost avea să-i faci
să înțeleagă? Prea obositor! Într-o bună zi vor înțelege ei. Să-și
facă ucenicia! Și eu mi-am făcut-o pe a mea… Perechilor acelora
de ochi care-i puneau pistolul în tîmplă, întrebîndu-l cu o
stăruință mînioasă ce va face, ce avea de gînd să facă, le
răspundea cu șiretenie și osteneală în glas:
— Să mă retrag.
Ei tresăreau.
— Unde?
— Oriunde. În colțul meu, în odaia mea, pe ogorul meu,
— Și ce-ai să faci acolo?
— O să trăiesc.
— Cum? Fără să acționezi? Fără măcar să scrii?
— Nu am nici o ambiție.
— Asta înseamnă să trăiești?
— Tocmai! Asta înseamnă să trăiești…
— Lămurește-ne!
— Nu se poate lămuri.
— Asta-i tot ce ne aduci de acolo?
— Pentru mine-i destul. Dacă voi aveți nevoie de mai mult,
trebuie să vă duceți să căutați singuri. Eu mi-am plătit partea.
Cînd plecă, cci șapte se priviră nedumeriți, roșii, furioși,
îngroziți. Bouchard spunea, dîndu-și ochii peste cap:
— Ticăloșii! Războiul ne-a castrat taurii.
35
 Cît despre acei foarte puțini, care în timpul războiului se
ridicaseră cu dîrzenie împotriva lui și-și fîlfîiseră deasupra
vălmășagului steagul părerii or, pe aceștia stăpînii războiului
știuseră să-i țintească în chip drăcesc cu epitetul defetiști. Chiar și
cei mai liberi dintre tinerii care știau cît e de smintită această
ocară, tot se temeau să nu pară a o merita și păstrau, poate, un
dispreț tăinuit pentru cei care nu se temuseră de ea. Ar fi trebuit
ca cei ce primiseră ocara să aibă îndrăzneala de a se împodobi în
chip glorios cu ea, într-un gest de sfidare și de luptă, cum o
făcuseră calicii25 din Olanda și cum o făceau, în ceasul acesta,
bolșevicii din Rusia. Dar slăbiciunea lor consta tocmai în faptul
că erau prea înțelepți și că se împotriveau violențelor de gîndire,
exceselor. Numai că excesul era temperatura normală a tuturor
acestor tineri de după război. Și pentru tot Occidentul, otrăvit de
spiritul războiului, pe care nu-l atinsese încă lumina Hristosului
din India26, nonviolență însemna nonsens. Pentru acești tineri, a fi
bărbat însemna „a viola”, a fi „violent”.
Și lăudăroșii aceștia, care se mîndreau că „nu sînt boi!”,
tăurașii aceștia încurcați de noua lor bărbăție căutau prin
pășunile pîrjolite ale lumii, unde iarba grasă începea din nou să
crească, juncile cu care să se împerecheze. Și, pe legea mea! nu

25
Les gueux - numire dată populației din Țările de Jos, care în sec. al
XVI-lea lupta pentru independență, împotriva asupririi spaniole.
26
Gandhi Mohandas Karamceand (1869-1948), filozof și militant de
seamă al mișcării indiene de eliberare națională, lider al partidului
Congresul național indian.
Doctrina lui Gandhi - gandhismul - a fost ideologia oficială a
Congresului național indian; era exprimată într-o formă etică religioasă
și excludea violența ca mijloc de luptă politică. Gandhi a lansat
programul „rezistenței pasive” (satyagraba), a nonviolenței. Spre
sfîrșitul vieții, a admis totuși și metodele violente de luptă.
36
era lipsă de junci în două picioare. Și ce-i cu asta! prea erau multe
pe piață; prea multe însemna prea puține. Ei ar fi vrut să înșface
coama ideilor-forță, ideilor născătoare, care să reînnoiască Franța
și Europa. Unde erau? În zadar bîjbîia mina lor în noapte; apoi,
dezgustată, desfăcea degetele și lăsa totul să cadă. Prăpădeau
ceasuri întregi rătăcind prin haosul ideilor politice și metafizice:
căci amestecau totul, și, în lipsă de noțiuni precise în vreun
domeniu, cădeau mereu în generalități – atît de generale, încît nu
se putea să nu se înfunde pînă la gît în mii. Orice subiect ar fi
încercat să trateze, nu știau niciodată cum să-l apuce, de unde să
Înceapă; nu erau în stare să ducă nimic pînă la capăt: fiecare știa
ceva mai mult decît ceilalți (ceva mai puțin decît nimic) asupra
unui crîmpei care le dădea celorlalți măsura neștiinței lor totale.
Se înecau. O luau razna. Nu ieșea/u din băltoacă decît printr-o
ironie sîngeroasă la adresa tuturor lucrurilor și a lor înșile, prin
negație și violență. Dintre toți, Marc era cel care discuta cu cea
mai mare seriozitate și mărturisea cel mai cinstit că nu știe. Se
necăjea la gîndul acesta, lucru pentru care Bette îl stima puțin, iac
Ruche mai mult, dac în taina; îl observa. Bouchard ridica
disprețuitor din umeri. Mai întîi să acționăm! Pe urmă o să știm!
Chevalier strîngea buzele, tăcea, prea conștient pentru a nu-și
cunoaște neștiința, prea mîndru pentru a o recunoaște. Véron
trăgea cu tunul în gol. Sainte-Luce zîmbea. Își bătea joc de Marc
și de ceilalți. Totuși, își făcuse alegerea între ei.
După ce bîjbîiseră în necunoscut – lumea, acțiunea, viitorul –
acești tineri burghezi intelectuali se întorceau ca muștele la
miere, la literatura lor. Aceasta era raza lor de lumină. Se
bălăceau în zahăr și deșeuri. Fiecare avea partea lui din ospăț, ale
cărui calități le trîmbița, după ce se îmbuiba bine. Véron era
suprarealist. Chevalier adept al lui Valéry, Sainte-Luce îi
descoperea pe Proust, Cocteau și Giraudoux, Bouchard pe Zola și
37
pe Gorki, Marc pe Tolstoi și pe Ibsen. Rămăsese înapoi, dar cei
care-și băteau joc de cl s-ar fi simțit încurcați dac-ar fi trebuit să-i
critice alegerea: căci, în afara sunetului, nu cunoșteau nimic din
aceste nume. În timpul acela nu le era greu tinerilor navigatori să
facă descoperiri: pentru ei totul era America. Liniștită, Ruche îi
descoperea pe Stendhal și și-l păstra. „Viespea” nu prea
împrumuta cu plăcere din mierea ei. Bette nu descoperea nimic,
dar primea totul din gura celorlalți: zahărul și mirodeniile.
Cîteodată i se apleca; dar se arăta vitează cînd era vorba de min
care.
Venea apoi o clipă cînd cei șapte își simțeau gura coclită.
Tăceau, îmbuibați, rumegînd cu mintea îngrețoșată, privindu-se
cu ochii grei și goi de gînduri. Ar fi zăcut totuși mai departe toată
noaptea în odaia fetei, pe care o otrăviseră ore întregi cu țigările,
răsuflarea și neantul din ei. Ar fi rămas acolo de istoviți ce erau.
Și apoi asta le-ar fi cerut cea mai mică sforțare. Doar se aflau
acolo, înșurubați în scaun, așteptînd la nesfîrșit ceva ce nu venea,
și le era groază că vor trebui să plece fără acel ceva. Asta era clipa
pe care o alegea Ruche pentru a le aminti că în casa ei ea era
stăpînă. Ridica bărbia și spunea cu hotărîre:
— Ajunge! Am și eu drept la viață. Mi-ați mîncat tot aerul.
Deschid ferestrele și ușa. Hai, dihăniilor, la culcare…
Și cu un gest hotărît al mîinii ei lungi și slabe de quattrocentista
îi împingea spre scară.
Ei se trezeau în frigul nopții, în ceață și în noroi. Și
descopereau din nou ceea ce îi deosebea pe unul de altul. Se
făcea un fel de clasificare între ei: cei care n-aveau decît să se
întoarcă acasă, pentru a se întinde în confortul lor tihnit, și cei
care trebuiau să se gîndească la pîinea lor de a doua zi. Véron și
Chevalier plecau cu Bette; sau, dacă trecea un taxi, Véron îl
oprea, îl lăsa pe Chevalier pe caldarîm și o lua pe Bette ca s-o
38
ducă acasă (așa zicea el!). Ceilalți trei o porneau împreună timp
de cîteva minute încă. Se lăsa tăcerea. Dezmierdător, Sainte-Luce
îl lua pe Marc de braț. Lui Marc nu-i făcea nici o plăcere; își lăsa
brațul să atîrne rece și țeapăn. Sainte-Luce nu se putea împotrivi
nevoii de a mai turna cîteva din balivernele lui, care aveau mai
multă savoare decît s-ar fi părut; trebuia să-și golească tolba de
restul de săgeți împotriva convorbirilor din timpul serii și
împotriva vorbitorilor. Dar ceilalți doi stăteau țîfnoși și lăsau
aceste artificii să cadă în apă. Luce simțea că-i dau pașaportul,
dar nu le purta pică pentru asta. Prea era deprins cu ei toți, ca să
nu găsească o plăcere în plus în voința lor înverșunată de a scăpa
de el. Pe urmă, pe neprevăzute, îî lăsa, după ce dădea, cu o mînă
ușoară, ci te un bobîrnac fiecăruia din cei doi; mai înainte ca ei să
aibă măcar timp să-și sufle nasul, Puck se pierdea în noapte.
Furios, Bouchard se întorcea cu tot trupul lui greoi și slobozea o
împușcătură, un cuvînt sîngeros, împotriva lui Casimir, care
pierise în ceață. După ce Bouchard se potolea bodogănind, cei
doi care mai rămăseseră ajungeau, în sfîrșit, la lucrul acela
ascuns, la obiectul prim al preocupări or lor arzătoare: cum să fii
liber, cum să devii liber, cînd nu știi cum să-ți fad rost de
mîncare? Rar se întîmpla ca Bouchard să aibă mîncarea asigurată
pe a doua zi; niciodată pentru zilele următoare. Pe Marc îl hrănea
maică-sa și el știa că pentru Annette întreținerea lor, a
amîndurora, devenise o problemă; roșea la gîndul că, în ciuda
hotărîrilor ce le luase, trăia mai departe pe socoteala ei; ceea ce
cîștiga el nu ajungea ca să-și plătească zilnic nici măcar jumătate
din masă. Trebuia sa ceară mereu îmbucătura de la femeia asta,
care se istovea. „Ajunge! Orice-ar fi, vreau să mă arunc în apă și
să înot singur”.
Doamne! Ce paradă prostească li se păreau în clipa asta toate
celelalte griji intelectuale, discuțiile de adineauri despre artă,
39
literatură, politică, lumea de după moarte, tot zăngănitul ăsta de
spade găunoase cu care se luptaseră. Înaintea frumosului, a ideii,
înaintea păcii și a războiului, înaintea viitorului omenirii, e gura.
Se cască de foame. Fă-o să tacă! Hrănește-o!
*
Annette nu mai putea face față dublei ei îndatoriri; vitejia n-o
mai ajuta! În sfera ei, mijloacele de trai deveneau din ce în ce mai
rare. O întreagă pătură mijlocie de muncitori intelectuali, dintre
cei de modă veche, cei mai buni, cei mai cinstiți și mai
dezinteresați, ce făceau parte din burghezia liberală, se stingea
încetul cu încetul, ruinată și decimată de război, de falimentul
mascat prin distrugerea economiilor ei muncite, prin lefurile ei
de foamete și prin neputința de a se împăca cu noile condiții, care
cereau un nou gen de oameni, o rasă de pradă. Se stingea în
tăcere, fără vreun strigăt de revoltă, în chip stoic, așa cum
făcuseră surorile ei din Germania și Austria, lovite mai devreme.
Nu era prima oară cînd istoria înscria o astfel de prăbușire a
uneia din cele mai nobile aripi din vechea clădire a omenirii,
prăbușire fatală după războaie mari și crize sociale. Dar istoria n-
are obiceiul să zăbovească. Ea e făcută de cei vii, care calcă peste
morți după ce i-a despuiat. Cu atît mai rău pentru cei care cad. Îi
vor acoperi iarba și tăcerea!
Annette nu era în primejdie să cadă. Avea picioarele și brațele
voinice. Nici o treabă n-o înspăimînta. Era puternică și
mlădioasă. Știa să se adapteze. Dar, în afară de condițiile
apăsătoare ce împovărau pătura socială din care făcea ea parte,
Annette se afla și în fața unor greutăți speciale, care o atingeau
personal. Chiar și în mediul acesta, în mijlocul acestei burghezii
intelectuale, care lucra din greu, Annette se lovea peste tot de
rea-voință. Oamenii erau informați de ideile ei din timpul
războiului și nu i le iertau. Fără să cunoască amănuntele
40
aventurii ei, știau că se cufundase în „defetismul internațional”
(aceste două cuvinte împerecheate reprezentau un păcat de
neiertat); Annette ieșise cu nerușinare din conspirația patriei și a
războiului. N-avea să se mai întoarcă! Închisese chiar ea porțile în
urma ei. Fără ca acești oameni să se fi înțeles, Annette se lovea
peste tot de uși închise și de fețe împietrite. Nu se găsea loc
pentru ea în nici o școală de stat sau particulară. Nici lecții nu
mai găsi în casele burgheze, unde se ducea mai înainte. Scrisorile
ei rămîneau fără răspuns. Unul dintre foștii ei profesori de la
Sorbona, care-i arătase înainte oarecare bunăvoință, îl trimise
drept răspuns o carte de vizită cu cuvintele: p.p.c.27 Era boicotată.
Cumplite sînt capetele astea încăpățînate de burghezi
universitari de spiță veche, plini de virtuți mari și de un spirit de
abnegație ce-i înrudește cu modelele lor (prea studiate): cu stoicii
Romei și cu moraliștii vechii Franțe! Dar cultivă intoleranța
neîndurătoare a spiritului, rînd pe rînd în slujba lui dumnezeu, a
regelui, a legii sau a patriei; iar nările lor adulmecă încă mirosul,
dacă nu de carne fripta, cel puțin de suflet de eretic ars pe rug –
sufletul celor care nu primesc crezul. Dar nu trebuie învinuiți că
nu cred decît cu buzele și că se leapădă de povară. Nu-i
confundăm cu acei panglicari ai peniței care au făcut pe Tirteii28
acasă la ei. Au stat cu dosul la sobă, apărat de șrapnelele în fața
cărora ar fi luat-o la sănătoasa și de tălpile noroioase ale
soldaților din tranșee, care ardeau de dorința de a-și lăsa pecetea
pe el. Burghezii aceștia înverșunați își dădeau sîngele. Din toate
familiile acestea nu era una care să nu-și fi plătit partea. Annette
o știa. Nu le reproșa asprimea! Această neomenie a durerii e
omenească, prea omenească! mai ales cînd durerea nu e sigură că
27
Pour prendre congé, formulă de rămas bun.
28
Tirteu – poet liric grec (sec. VII î.e.n.); prin cîntecele lui îi
însuflețea pe spartani în lupta contra atenienilor.
41
nu s-a înșelat, că n-a fost jertfită pe un altar îndoielnic de niște
pontifi vicleni. Și fiindcă a recunoaște lucrul acesta ar fi cea mai
cumplita deznădejde, oamenii strîng din dinți și sînt gata mai
curînd să moară decît să-și recunoască greșeala. Vai de acela care
face o spărtură în acest crez împotrivindu-se avîntului obștesc,
refuzînd să se supună, izolîndu-se de turmă!
Annette începuse iar goana după posturi de o zi sau de o
săptămînă, goană pe care fusese silită s-o cunoască cu vreo
douăzeci de ani în urmă, cînd Marc mai era încă în leagăn. Firesc
ar fi fost să-i vină mai greu să se obișnuiască din nou, acum, cînd
trecuse de patruzeci de ani. Dar se întîmplă tocmai pe dos. Se
simțea sprintenă ca la douăzeci și cinci de ani. O cuprinse o
euforie ciudată, pe care n-o explica numai destinderea morala
produsă de sfîrșitul războiului și care trebuia să-și aibă rădăcina
într-o stare de echilibru fiziologic, așa cum se întîmplă uneori în
această etapă a vieții, asemănătoare cu un platou înalt așezat
între două povîrnișuri aspre. Te bucuri de urcuș, de zidul pe care
l-ai urcat, de prăpăstiile în care era să te prăvălești, de oboseala
sănătoasă a mușchilor care au lucrat bine, de aerul tare al
înălțimilor pe care-l sorbi cu pieptul umflat. Te vei gîndi mai
tîrziu la ceea ce va urma! „Nu sînt grăbită. Tot ce am dobîndit e
al meu. E a mea sorbitura asta de aer. Să respir adînc! Coșmarul
care apasă asupra Europei și a mea, povara suferințelor, s-a
împrăștiat pentru cîtva timp – un timp care va trece foarte iute –
dar și eu voi trece, totul trece, și trebuie să știu să mă bucur de
timpul ăsta. Știu asta.”
Annette a ajuns în clipa cînd cunoști, în sfîrșit, prețul ceasului
prezent. E bine să muști din acest ceas, cînd ai dinți zdraveni. Și
ce-i dacă printre ierburi sînt și țepi? Sînt totuși grase și pline de
sevă; însuși faptul că sînt amare le dă mai mult gust. Annette își
paște pajiștea. Știe că, de va găsi plăceri sau dureri, tot nu-i va
42
rămîne mult de adulmecat și de smuls cu limba. Așa încît n-are
de gînd, asemenea fiului ei (asta-i soarta tinerilor, a cunoscut-o și
ea), să se frămînte pentru ziua de mîine, sfîrșitul timpurilor.
În adîncul gîndului său, Marc o mustra pentru asta; uneori
ochii lui i-o spuneau cu amărăciune. Găsea că Annette se poarta
la fel ca toți ceilalți oameni din aceste timpuri, la fel ca egoiștii,
miopii, nepăsătorii, cei care spun: „După mine potopul!” La fel
ca toți cei pe care el îi blestema. Dar pe ea totuși n-o blestema;
căci ea devenise, după atîtea încercări prin care trecuseră
împreună, o bucată din el însuși; și duda! se risipea în fața
luminii enigmatice a ochilor ei albaștri, care rîdeau de fiul cu fața
întunecată. Marc accepta și ceea ce nu înțelegea la ea – chiar dacă
la alții n-ar fi acceptat. Nedreptate? Părtinire? De ce nu? E bine să
fii nedrept în folosul celui pe care-l iubești! Asta e dreptate. Asta
nu se judecă.
Dar de ce rîdeau ochii aceștia chiar și de chinurile ale căror
umbre treceau peste chipul fiului iubit – chiar și de nenorocirile
timpului, chiar și de greutățile vieții ei? Doar ziua de astăzi nu-i
dădea prea multe motive de rîs! Cînd i se întîmpla să se
gîndească! a asta, era și ea ispitită – chiar și ea – să-și facă
mustrări. Avea totuși o pricină tainică, îngrozitoare, dintre cele
pe care nu ți le mărturisești, căci par o jignire față de tine și de
inima ta, o jignire adusă de o putere neîndurătoare, izvorîtă nu se
știe de unde, din adîncuri întunecate. Alături de dragostea față
de ființele cele mai dragi, alături de afluxul patimilor, alături de
întreaga reînnoire a vieții adunate în această vară tîrzie, simțea
cum o cuprinde o stranie nepăsare. Nepăsarea celor care s-au
folosit, de atîtea ori, în pasiune, în suferință și bucurie, de
lanțurile iluziei, nepăsare la gîndul că lanțurile acestea se desfac
și că, dacă mai păstrezi încă întipărite în carne urmele lor adînci,
e pentru că asta-ți face plăcere și pentru că, pe ascuns, strîngi
43
chiar tu chingile: și iluzia se păstrează, pentru că o iubești, ține
pentru că tu vrei, pentru că vrei să țină. Dar dacă n-ai vrea să
țină? Dar dacă n-ai vrea? Știm asta, știm! mai bine să nu ne
gîndim. Degeaba te împiedici să te gîndești. Știi! Sînt ochii
limpezi și rîzători ai Libertății.
Astea nu sînt taine pe care le poți împărtăși unor tineri; atîta
timp cît vrei să acționezi, e mai bine chiar și pentru tine să nu
adîncești. Dar injectarea acestui ser în sîngele unei firi sănătoase
și echilibrate nu dăunează cu nimic echilibrului ei, ci,
dimpotrivă, îi adaugă elemente mai bogate. Și acțiunea nu e cu
nimic păgubită; devine mai hotărîtă, cu mai multă voioșie făcută,
fiind mai lipsită de teamă și de nădejde. Lucrul acesta nu poate fi
explicat decît de o călăuză foarte înțeleaptă; și numai începînd cu
acest stagiu te poți bucura din plin de viață și faptă, fiindcă în
înfrigurarea lor se amestecă de acum înainte o lumina
emoționantă, revelație care spune („păstrează taina!”) că „totul e
un joc.”
Era înclinarea generala a vremii aceleia, un fenomen de după
război. Faptele fuseseră atît de groaznice, patimile ce se
dezlănțuiseră atît de puternice, încît era nevoie, pentru a putea
merge mai departe, de o destindere a tensiunii încordate a
spiritului: te jucai cu viața; te jucai cu dragostea, cu ambiția, cu
ura. Te jucai din instinct, fără să ți-o mărturisești deschis.
Cumplită primejdie a unei epoci care a pierdut pentru cîtva timp
simțul valorilor vieții și pentru care cele mai grave valori au
devenit jucării! Puțini erau cei care nu se simțeau pătrunși, în
măsură mai mică sau mai mare, de spiritul jocului. Annette,
făcută pentru a simți orice boare, se molipsise și ea, dar aducea în
joc stilul ei propriu. „Inima vrăjită!” – doar pentru asta era făcută.
Dar în acest joc al vieții, Annette încetase de a se interesa
numai de cărțile ei; se descurca mai bine cu cărțile vecinilor – nu
44
pentru că ar fi vrut să cîștige împotriva lor, dar voia să le joace ea
partida. Și chiar dacă ei o băteau la joc, găsea ea calea de a nu
pierde totul: tot avea să culeagă de pe ogorul lor, după strîngerea
snopilor, cîteva spice de voioșie. Prindea comicul situațiilor
neplăcute pe care le trăsese la loterie și ridicolul cîștigători lor
care exploatau aceste situații. Latura burgundă a firii ei căpătase
întîietatea. Se sfîrșise cu puritanismul, se sfîrșise cu înclinarea
posomorită înspre pesimism, pe care nenorocirile vremii și
necazurile ei ar fi putut să-l îndreptățească! Annette merge pe
drumul ei. A scăpat de zgardă; nu mai are nevoie să țină lecții
celor pe care-i întîlnește pe drum și pe care-i vede gheboșați sau
strîmbi; îi rîd ochii și-și spune: „Lumea e așa cum e. Și eu sînt așa
cum sînt. Să mă rabde lumea așa cum sînt! Eu o rabd foarte
bine.”
Chiar și acestui fiu drag, cea mai scumpă dintre iluzii
(Comoara mea! Și tu ești ca și ceilalți. Lumina ochilor mei… Fără
tine aș mai vedea oare?), nu-i mai cerea să fie după chipul și
asemănarea ei, să gîndească ce gîndea ea, să iubească ce iubea ea.
Rîdea cînd vedea cu ochii ei liberi și curioși în adîncul ființei lui
lumea incandescentă si vîrtejurile de fum. Nu, acolo înăuntru nu
era totul frumos, departe de asta! Vedea trecînd lighioane destul
de nesuferite, unele crude și lacome, vedea ura, mînia, mîndria,
desfrîul, toate viciile violenței, dar (Slavă domnului! Pe
dumnezeu să-l slăvesc? Slavă pîntecului meu, care te-a făcut!)
nici un viciu al josniciei. Mulți lupi mici. Ei și? Nu există pădure
a tinereții fără ei. Fugiți! Am lăsat doar în pădure un vînător de
lupi. Să-și învețe meseria!
Îi rîdea băiatului, care răspundea rîsului cu priviri furtunoase.
„Ce mamă fără inimă ai! se gîndea ea amuzată. Așa-i, bietul meu
Marc? Ai în fața ta dureri si lupte! Și ea nu te plînge! Du-te, ea
știe (și știi și tu) că trebuie să treci prin astea, că trebuie să treci
45
singur și că ai să ieși lovit, măcinat, poate rănit, dar călit. Nu-mi
pasă de o virtute fără riscuri, păstrată la adăpost. Riscă! Și
cufundă-te de șapte ori cîte șapte în foc! Cînd ai să ieși, îmi vei
mulțumi.”
De aceea Annette înțelese că Marc dorește să evadeze de lîngă
ea și din casă. Oricît de liber l-ar fi lăsat, deși avea prevederea să
nu-i pună întrebări cu privire la lucrurile de care nu pomenea el
mai întîi, în susceptibilitatea lui, Marc își închipuia că e
supravegheat. Se simțea stingherit în mișcări, și această jenă îl
înfuria; dar în fața dorinței de a-i spune acest lucru mamei lui
dădea înapoi. Ea n-avea nevoie să-l audă spunîndu-i-o: vorba lui
repezită și înciudată, tăcerile lui vijelioase lăsau să se înțeleagă
totul. Annette i-o luă înainte. De altfel, împrejurările materiale
îngreunau viața în comun. Noile condiții de închiriere îi sileau să
părăsească vechea locuință, iar criza de case nu lăsa să se
întrevadă nici o posibilitate de a găsi în Paris, la un preț
convenabil, o locuință potrivită. În sfîrșit, le lipseau banii; și
goana după ei avea s-o silească, probabil, pe Annette să
părăsească Parisul.
*
Era poate de mirare că Annette nu ceruse surorii ei mijloacele
de a rămîne pe loc. Căci Sylvie era în măsură s-o ajute și n-ar fi
refuzat. Dar nu trebuie să uitam de felul de-a fi al celor două
surori și, în ciuda dragostei lor una față de alta, de ciocnirile
supărătoare Intre cele două caractere puternice și opuse.
Degeaba se îndrăgeau și fiecare îi recunoștea celeilalte
superioritatea în domeniul ei: fiecare socotea (e de la sine înțeles)
domeniul ei propriu ca mai bun; și, fără a-și da prea bine seama
de asta, fiecare încerca să cîștige o victorie morală asupra
celeilalte în goana vieții. Așa încît niciodată vreuna din ele nu se
resemna cu ușurință să-i ceară celeilalte cîteva puncte înainte la
46
joc. Erau amin două jucătoare – desigur, fără să țină prea mult la
miză! – și voiau să cîștige fără să ceară cărți noi.
Totuși, Annette fusese silită să mulțumească mîndria și
dragostea Sylviei, cerîndu-i cîteva mii de franci, cu cîteva luni în
urmă, ca să facă față unor datorii urgente: plata taxelor școlare
pentru Marc și a ratelor întîrziate la chirie. Annette avea ceva din
spiritul burghezilor de altădată, care nu dormeau bine cînd îi
apăsa o datorie. Dar, spre marele ei necaz, făcuse doar un schimb
de datorii. Nu numai că n-avea cum să plătească într-un viitor
foarte apropiat surorii ei banii ce-i datora, dar se văzu nevoită să
facă noi împrumuturi. Sylviei îi părea bine. Își pusese în gînd să
și-o alăture pe Annette în muncă, făcînd-o părtașă la afacerile ei.
Trecuseră vreo douăzeci de ani de cînd mai încercase o dată
același lucru, dînd greș. Dar, în ciuda înfrîngerii, nu se dădea
bătută. Ca și Annette, Sylvie făcea parte dintre femeile care, dacă-
și pun în gînd un lucru pe care viața îl refuză, nu spun nimic
toată viața, dar nu cedează nici un pas, socotind că va slăbi mai
curînd încăpățînarea vieții decît a lor.
Astăzi împrejurările îi erau prielnice. Femeia aceasta
pricepută simțea cînd suflă un vînt prielnic; și știa să cîrmească
iute. Știuse să se folosească de explozia de plăceri, dorințe, de
delirul luxului, de dansurile și de petrecerile de după război.
Casa ei de mode, care cîștigase enorm în ultimul an de război, era
pe cale de a se mări cu saloane de expoziție, de ceai, dancing-uri,
de recitaluri, institute de înfrumusețare și chiar fumoaruri de
opiu, instalate în subsolurile tainice și luxoase. Aici se întîmpla
aproape tot ce putea să se întîmple, fără a depăși granițele
gustului și ale liberei voințe, căci stareța acestor locuri era fiică a
Parisului, liberă și fină, și nu îngăduia pe domeniile ei vreun act
de violență sau de grosolănie, în ceea ce privește restul, deviza ei
era: Fă ce vrei! Cunoștea destui oameni din lumea mare pe care-i
47
servise, ca să fie sigură că și ei o vor servi, la rîndul lor, veghind
ca nimeni să nu-și vîre nasul în treburile ei.
De vreo jumătate de an avea lîngă ea un personaj care crezuse
că a devenit de neînlocuit în îndoita sa calitate de asociat și
amant. Dar nimeni nu era de neînlocuit pentru Sylvie; nu-i fusese
niciodată greu să găsească înlocuitori. „Mănăstirea nu piere dacă
lipsește un călugăr.” Dar, deocamdată, asociatul și amantul erau
în grațiile eu îi satisfăcea și interesul și dorința de plăceri: Utile
dulci...29 Era meșter în vicleșugurile modei. O scăpărare de geniu
îi arătase că, pentru a conduce oamenii, trebuie să le stăpînești
mirosul. Se proclamase asul parfumeriei, de o parte și de alta a
Atlanticului, prin forma flacoanelor lui, ca și prin conținutul lor.
Faima lui rivaliza cu cea a lui Foch30. Și nu era departe de a crede
că aducea tot atîta glorie Franței. Dar, la urma urmelor, gloria lui
costase mai puțin. Îi plăcea să se laude că e Napoleon al femeilor
— Adică al unei jumătăți din lume: cealaltă jumătate o lăsa
acestuia. Își semna produsele „Coquille” (Guy) (pe numele
adevărat Cocu31; cu toate că – după cum se spune – numele
acesta aduce noroc, nu e bine să te fălești cu el: într-o bună zi
Sylvie avea să-și ia asupră-și sarcina de a-i da tot înțelesul!)
Deocamdată mai erau legați unul de altul prin simțuri și prin
bun-simț – adică prin interes. Coquille era bărbat chipeș și,
mulțumită cîtorva jertfe consimțite cu înțelepciune față de unul
din cei mai de seamă șantajiști ai presei la putere, nu-i fusese
greu să-și înflorească butoniera cu panglica32 aceea care mărea cu
50% prețul fiecărui flacon.
29
În limba latină în original: Folositor și plăcut.
30
Ferdinand Foch (1851-1929), mareșal al Franței și generalisim al
armatelor Antantei în 1918.
31
Ca substantiv comun, înseamnă „încornorat”.
32
E vorba de Legiunea de onoare.
48
 Sylvie era o tovarășă minunată pentru el. Maturitatea
proaspătă a celor patruzeci de ani prinsese strălucirea copioasă a
nimfelor lui Jordaens33: sîngele i se vedea prin piele, pe frunte și
la sfîrcurile sinilor – se vedea cam tare, dar ea nu făcea nimic
pentru a-i potoli fierbințeala; era unul din farmecele ei. Din
făptura Sylviei, din ochii ei lacomi, se desprindea o boare de
voluptate; părea că se scaldă în voluptate, dezgolită în chip
minunat. Cînd se privea în oglindă (atunci nu mai era nici umbră
de ceață în ochii ei, privirea de sub sprîncenele smulse se plimba
de sus în jos, precisă, ascuțită, scrutătoare ca privirea Micului
Caporal, inspectîndu-și companiile pe front), încerca ironic să
regăsească contururile Sylviei cea fără sini, pisicuța slabă de la
douăzeci de ani, în umerii aceștia plini, în belșugul acestor sîni –
recoltă minunată, coșuri pline, ale căror fructe Sylvie la arăta fără
a le ascunde rodul trufaș. Era destul de sigură de sine pentru a
sfida moda, pe care o fabrica chiar ea și care, pe atunci, trecea cu
tăvălugul peste fața și spatele femeilor. Celelalte n-aveau decît s-
o facă. Ea era pentru Venus apige! „Îți croim, draga mea, tot ce
vrei…” Dar nu pe gratis! Cel mai neînsemnat articol de lenjerie
făcut în atelierul ei costa cît hainele unei familii întregi. Annette o
ajutase să-și împodobească creațiile cu denumiri (prețul lor se
adăuga pe nota de plată) împrumutate de la frumoasele lui
Primaticcio34 și de la Fontainebleau. Ba chiar se distrase
desenîndu-i din memorie cîteva din aceste figuri. Sylvie se
întrecuse cu complimentele; se căznea s-o convingă pe soră-sa că
locul ei era în fruntea atelierelor de desen, sau că spiritul ordonat
al Annettei o destina să fie directoarea noilor magazine, pe care
33
Iacob Jordaens (1593-1678), pictor flamand.
34
Francesco Primaticcio (1504-1570), pictor, sculptor și arhitect
italian, a contribuit la înfrumusețarea palatului și parcului de la
Fontainebleau.
49
Sylvie plănuia să le deschidă; căci casa ei de mode se întinsese în
mai multe cartiere din Paris.
Dar Annette nu ținea de fel să devină satelitul Sylviei. Oricît
de dulci ar fi fost miresmele acestei constelații, un astfel de bazar
al modei și al plăcerilor îi mirosea prea tare. Nu o cicălea pe
Sylvie cu privire la mijloacele ei de cîștig. Dar dorea să nu profite
de pe urma acestei averi; și mîndria ei era destul de încercată la
gîndul că fusese nevoită să primească chiar cîteva fărîmituri; nu-
și putea găsi astîmpăr înainte de a le fi înapoiat.
Pe lîngă aceasta (lucru de care ea se ferea să vorbească),
Napoleonul flacoanelor își îngăduise față de ea, într-o seară cînd
rămăseseră singuri într-un coridor al magazinului, cîteva
îndrăzneli mărunte, pe care nu putuse să le împingă prea
departe, căci fusese silit, cu un gest, să bată în retragere; dar dacă
mintea disprețuitoare a Annetei ștersese întîmplarea din
amintire, carnea jignită nu ierta. La o femeie care nu se dăruiește
niciodată pe jumătate, carnea e mîndră și poartă dușmănie mai
aprig decît gîndirea.
Era hotărîtă, prin urmare, să nu primească nimic de la sora ei.
Dar Marc avea libertatea de a nu refuza. Annette socotea că ca n-
are dreptul să-l lipsească de un ajutor, dacă el crede de cuviință
să-l primească. La vîrsta lui, trebuia să-și ia singur răspunderea.
I-o spuse, ferindu-se să arunce asupra surorii ei o lumină care ar
fi putut să-l înrîurească pe Marc. Dar el era prea pătrunzător
pentru a nu citi gîndul ei, care-i era familiar. Înțelegea, aproba în
taină această neînduplecare liniștită. Și, totuși, n-avea de gînd să
facă la fel. Cel puțin deocamdată. Nu vedea de ce, dacă! se
întindea mărul, trebuia să refuze prilejul de a mușca și de a
cunoaște o lume plină de aventuri. Își dădea seama că o
mușcătură nu-l lega cu nimic. Și băiatul ăsta neîncrezător (o
cunoștea la fel de bine ca maică-sa pe Sylvie cea lacomă, îi
50
cunoștea vicleniile cu care te prindea în undiță) își impusese
dinainte regula de a primi cît mai puțin de la ea; căci știa că
mătușă-sa nu uita niciodată de banii dați, chiar și celor pe care-i
iubea. Nu c-ar fi ținut la bani, nu! Ținea la ceea ce putea să
stăpînească cu ajutorul lor. Îi plăcea să se gîndească la faptul că,
datorită acestei polițe, cei pe care-i iubea, cei pe care-i voia, erau
ai ei. Niciodată n-avea să le-o amintească, dar era sigură că ei își
vor aminti. Parcă ar fi semnat cu ea un pact secret. Ea nu le cerea
mai mult decît să-l recunoască în sinea lor. Dar și așa cerea prea
mult. Băiatul acesta, care nu suferea zăbala, ar fi răbdat orice mai
curînd decît asta, N-avea de gînd să se ducă la iesle.
În privința asta, Annette era liniștită. Era sigură de dorul de
independență al mînzului ei. Și gura ei zîmbea de pe acum șiret
la vederea filmului nevăzut ce se desfășura în fața ochilor ei:
Sylvie cu mînecile suflecate, pescuind cu undița, aruncînd
momeala peștișorului care, curios, dar bănuitor, o adulmecă,
apoi trece disprețuitor mai departe. Cîrligul tremură. Undița se
întinde. Mîna care pîndește o face să sară din apă, cu o mișcare
bruscă. Cîrligul e gol. Momeala s-a dus. S-a dus și peștele.
Annette rîde în nasul încrețit al Sylviei: cunoaște strîmbătura ei
de ciudă mînioasă împotriva oricui îi stă în cale. Marc, care de o
clipă o urmărește pe Annette cu privirea, întreabă:
— Mamă, de ce rîzi?
Ea privește chipul lui neliniștit, umbrit, veșnic la pîndă, ca și
cum lumea întreagă n-ar avea altă treabă mai grabnică decît să-l
înșface, și-i spune:
— Și de tine.
— Și? Dar cine-i celălalt?
Annette nu-i spune.
Nu, nu asta o neliniștește acum, cînd îl lașa singur în jungla
Parisului. Căci, hotărît, ea va pleca.! se prezintă un prilej cu
51
multe riscuri. Nu-l lasă să-i scape. După ce încercase vreo
jumătate de duzină de mijloace de a-și cîștiga pîinea, după ce
copiase manuscrise, desenase etichete pentru magazine, făcuse
cercetări în biblioteci pentru un om de litere care confecționa
biografii romanțate (ea îi aducea documente, pe care el le
deforma, ca să facă oamenii să rîdă pe socoteala eroului său, un
afemeiat, un nevropat, un caraghios, o paiață de circ
shakespeariană
— Căci așa concepea istoria noua categorie de clienți, oameni
inculți, trîndavi și bîrfitori: ca pe o colecție de mahalagisme
schimbate cu portăreasa), în sfîrșit, după zeci și zeci de drumuri
fără un folos de la un capăt la celălalt al Parisului (făcuse bătături
la tălpi de atîta alergătură), Annette obținuse vreme de cîteva
săptămîni postul de secretară și casieriță la un hotel din cartierul
Étoile. Dar n-a prins rădăcini aici: a fost silită să recunoască, spre
marea ei rușine, că toată cultura ei nu-i era de folos pentru a
descurca ghemul încîlcit al contabilității.
Dar, la birou, cunoscuse o familie de romîni, care o plăcură.
De la primele cuvinte pe care le schimbară cu ea, cele trei fete o
îndrăgiră; îi încredințară pe dată toate tainele inimilor lor mici.
Nici mama nu! le ascunsese pe ale ei, tot cerîndu-i sfaturi cu
privire la magazine, rochii și farduri – împărăția Sylviei, căreia
Annette i-o recomandă (o astfel de înrudire întări și mai mult
influența pe care o exercita asupra lor persoana Annettei). Pînă și
tatăl îi povesti aventurile lui și-i ceru sfaturi cu privire la arta de
a plăcea femeilor din Paris. Era un bărbat destul de frumos, cu
capul rotund, oacheș la față, cu ochii de smoală în care te
scufundai, cu fruntea îngustă, bărbia scurtă și gîtul puternic;
apăsa teribil pe litera „r”, afectînd. Era mare latifundiar în
Romînia, înfeudat unuia din clanurile burghezo-moșierimii care
exploata țara. Fusese delegat de banda lui pe lîngă Comisia
52
Reparațiilor35. Dar oscilațiile bruște ale politicii cerură
schimbarea echipei care se îmbuiba din buget; așa încît,
Ferdinand Botilescu, care se îmbuibase bine, trebuia să se
întoarcă la București cu ai săi. Le trăsni deodată prin gînd s-o ia
și pe Annette, o dată cu lăzile pline cu cîrpe pe care le cărau din
Paris. Inteligența și gustul ei sigur de pariziană, experiența ei
vastă în viață, purtările ei sigure și plăcute, arta firească cu care
conversa, toate acestea îi făceau să se minuneze în taină și s-o
invidieze. În mai puțin de o săptămînă se încredințară că Annette
era o descoperire de care nu se puteau lipsi. Într-o seară, fetele se
aruncară gălăgioase de gîtul ei. Cu rîsete, lacrimi și sărutări
plescăite, spunîndu-i ciripit că, nu se mai pot despărți de ea.
Tatăl îi propusese Annettei să-i însoțească soția și fetele, în
calitate de guvernantă, prietenă, institutoare, damă de companie.
Granițele dintre aceste roluri nu erau prea deslușite. Condițiile
oferite de ei, cu mărinimie, dar în termeni foarte vagi, nu erau
nici ele îndeajuns de bine stabilite. Dar totul era prezentat atît de
inimos, încît Annette, dornică să părăsească Parisul, primi. N-o
lăsa rece nici dragostea fără margini a celor trei fete atît de
iubitoare, care-i arătau în toată goliciunea sufletele lor primitive
și complicate; firea lor peste măsură de deschisă era în contrast
cu firea închisă a lui Marc și cu rezerva pe care Annette se silea s-
o păstreze în legăturile cu băiatul ei.
Așadar, Annette e hotărîtă să-l părăsească pe Marc. Cunoaște
primejdiile. Sînt uriașe. Dar n-are încotro. Nu ești un om întreg
dacă nu ești în stare să le înfrunți. Cine spune viață spune
moarte; e o luptă de fiecare clipă.
Îi pune mîna pe umeri; îl privește pe neașteptate, pînă în
35
Comisie înființată in urma hotărîrii Tratatului de la Versailles
(1919) avînd ca scop să urmărească achitarea datoriilor de război, a
despăgubirilor, de către Germania și aliații ei.
53
străfunduri. În ochii ei limpezi, Marc se vede gol; are o mișcare
bruscă, instinctivă, ca și cum ar vrea să-și acopere părțile
rușinoase ale gîndului său. Dar ea le-a văzut. Prea tîrziu! Marc
strînge nările și se încordează enervat Annette îi spune:
— Băiete, apăs greu pe umerii tăi. Ba da! Văd eu, înțeleg, nu
te apăra! Mă iubești, dar ai nevoie de libertate. E dreptul tău.
Acest martor veșnic te supără. O să te scap de el. Ai să-ți poți trăi
singur experiențele. Cînd minezi școala vieții, n-ai nevoie de
însoțitori: s-o șteargă! Trebuie să poți face boroboațe fără public.
Pornește-o și fă boroboațe! Știi, așa cum știu și eu, că le vei face
adeseori pe pielea ta. Numai ai grijă să fie mai des pe pielea ta
decît pe a altora! Da, băiete, ne vorbim ca doi vechi tovarăși, pot
să ți-o spun: am mai multă încredere în cinstea inimii tale decît în
cea a minții tale. Și, la urma urmelor, e mai bine așa. Ești violent,
dintr-o bucată, fără să cruți, gata să iei și să distrugi. Nu te pot
scuti de nedreptăți și de greșeli. Dar (ăsta-i singurul lucru pe care
te rog să nu-l uiți), cruță-i pe cei slabi, pe cd mici, sau pe cei care
nu știu să se apere! Cît despre ceilalți, e treaba lor și a ta. N-au
decît să înghită. Și tu la fel. Griul e făcut să fie treierat. Du-te și
primește-ți partea! Cum spune proverbul:

Orice moarte cu bătălia ei,

Orice grăunte cu paiul lui.

Nici eu n-am scăpat de paiul meu. Tu ești grăuntele. E rîndul

tău să treci la arie, ca dumnezeu să-și facă pîinea. Da nobis!36 Dar
nu ne-o dă. Noi i-o dăm lui. Noi, amărîții, îi cernem făina.
— Nu vreau să fiu mîncat – spuse Marc – fără să-mi mănînc și
eu partea.

36
În limba latină în original: Dă-ne nouă!
54
 Își ascundea cu un ton repezit emoția pe care i-o pricinuiau
vorbele mamei lui. Annette pusese degetul pe rană. N-avea rost
să se mai explice. Se înțelegeau din frînturi de cuvinte.
Mai rămaseră o clipă unul lîngă altul, măsurîndu-se cu
privirea; în duioșia lor pătrundea un fel de sfidare:
(— Te iubesc. Dar n-am să-ți spun.
— Nu-i nevoie să mi-o spui.)
Ea îi luă bărbia în mînă și-i spuse rîzînd:
— Mănîncă-ți partea, lup mic ce ești! Eu o am pe a mea.
Și-l sărută.

Mama și fiul n-aveau obiceiul să se sărute. Se fereau de astfel

de manifestări. Cu atît mai multă greutate a avut acest sărut de
despărțire. Gura ei îi spunea:
— Mistuie-te, dacă vrei! Dar nu te mînji! Eu îmi pun pecetea.
Cel puțin așa înțelese porunca adolescentul fremătător, cînd
se trezi în mijlocul nopții. Și era prea cinstit cu sine însuși ca să
nu știe că va trăda. Dar știa că atunci cînd va trăda, se va trăda pe
el: porunca era a lui, nu venea de la ea. Și în această ultimă
noapte de somn, sub același acoperiș, se simți pătruns de un
respect mai pătimaș decît iubirea față de aceea care poruncise în
locul lui. Își opri răsuflarea, pentru a asculta răsuflarea ce se
auzea din odaia de alături. Se simțea plin de dorințe tulburi, de
gînduri grele și ar fi vrut să-i împărtășească și ei frămîntarea lui;
dar o socotea prea dreaptă, prea sănătoasă pentru a-l putea
înțelege; și tocmai încrederea pe care i-o arăta ea îl oprea să se
destăinuiască: se temea că o va dezamăgi.
Annette dormea. Știa că băiatul ei o va trăda. Cine trăiește
trădează și se trădează de la un cîntat al cocoșului la celălalt. Dar
ajunge să fii în stare să auzi mereu cîntecul cocoșului și să spui în
fiecare dimineață: „Sînt învins. Voi reîncepe.” Știa că băiatul ei
55
nu va arunca niciodată armele. Mai mult nu cerea. Dormea.
*
Marc se simțea mai curînd stingherit decît ușurat în fața
acestei libertăți care a fost totdeauna bunul cel mai costisitor. Pe
atunci prețul ei era și mai mare. Trebuia să fii bogat ca să te
bucuri de ea. Și Marc știa că n-o va dobîndi pe gratis, dar își
dădea toată osteneala s-o cîștige cu propriile lui mijloace. La
plecare, Annette trebui să stăruie pentru a-l face să primească o
mică sumă de bani care avea să-i îngăduie să aștepte vreo trei sau
patru săptămîni, pînă-și va găsi de lucru. Nu se lăsa ea înșelată
de lăudăroșeniile astea de băiat tînăr; dar nu-i displăcea gîndul
că va trece și el prin încercări și că viața îl va plesni peste degete;
eleșteul era agitat, rățoiul ei avea să fie zguduit, dar un rățoi nu
se îneacă într-un eleșteu. De altfel, nici nu se îndoia că, de cum va
întoarce spatele, Sylvie o să se arate la mal, strigînd: „Pui, pui,
pui!” Îl prevenise pe pui. N-au decît să se descurce împreună
cum or ști!
Marc pretindea că se poate lipsi de toți. Prima propunere a
Sylviei fu refuzată nepăsător. Sylvie nu stărui; se bizuia și ea, la
fel ca și Annette, pe lecția pe care o grabnică experiență avea s-o
dea fanfaronului. Marc se arătă jignit cînd văzu nepăsarea
vicleană cu care mătușa lui îi primi refuzul. Gîndindu-se mai
bine, adulmecă motive nelămurite de îngrijorare, un fel de
urzeală împotriva libertății lui. Se apăra cu atît mai înverșunat.
Dar avu mare bătaie de cap, căci dușmanul venea de unde
Marc se aștepta mai puțin. De la el însuși.
Marc habar n-avea ce trebuia să hotărască cu privire la viața
lui. Cu toate acestea, hotărîrea trebuia luată grabnic. Viața de azi
e o goană după o slujbă. Cîștigă cine se năpustește cel dintîi. Dar,
ca să te năpustești, trebuie mai întîi să fii ales. Nu, mai întîi să
apuci! Dacă nu, ajungi după ce s-a sfîrșit masa. „Dar dacă nu mă
56
ispitește nici una din bucatele de pe masă?” „Atunci n-o să-ți
rămînă decît ce este sub masă. Devii cîine.” „Mai bine aș fi lup,
cum spunea «ea».” Dar ăsta-i un lux de care se bucură doar
exploatatorii, mai-marii zilei. Pentru cei mici e bună ocna!
Unde se găsește o slujbă pe măsura umerilor lui? În dugheana
vînzătorului de haine nu se găsește nici o vechitură ca să se
potrivească pe aceste trupuri tinere. Pentru un băiat, pentru un
intelectual sărac, care și-a dat diploma universitară, universitatea
oferă (oferea pînă deunăzi) un debușeu firesc. Înveți pe alții, la
rîndul tău. Dar astăzi acțiunile universității au scăzut. E calică. Și-
și acceptă calicia fără să crîcnească. Altădată, această acceptare se
numea nobilă mîndrie. Astăzi, gurile tinere scuipă pîinea asta
mucegăită. Nu lipsește mult s-o numească pîinea păcătoșilor.
Totuși, acesta e prețul în schimbul căruia marii noștri savanți
dezinteresați au îmbogățit omenirea cu lucrările lor. Da, dar cel
puțin cu prețul acesta își apărau independența. Astăzi își apără
slugărnicia. Anii de război au dovedit că universitatea e cea mai
bună slugă a puterii. Să fii în același timp sărac și slugă,
dezinteresat și slugarnic e prea mult pentru spiritul ironic al
acestor tineri. Se complac în disprețul față de „idealism”. În
schimb, se laudă că vor să devină bogați și liberi și că vor deveni.
Să le dăm întîlnire peste zece ani!
Dintre cei șapte, doi apucaseră, nu de voie, ci de nevoie,
drumul fără bucurie al universității: Bouchard, cu mînie și ciudă,
rozîndu-și zăbala, nechezînd ca un armăsar năbădăios; Ruche,
rece, ironică și hotărîtă, nedezvăluind nimic din gîndurile ei, din
stepele ei de plictiseală. „Mergi și taci! Dacă te oprești, nu mai
poți porni din nou. Dar care e ținta? Habar n-am! Există vreo
țintă? Poate că tot umblînd o s-o găsesc. Dacă nu, mă voi lipsi de
ea!…”
Șovăielnic, Marc îi însoți o frîntură de drum, dar era hotărît
57
să-i părăsească la prima cotitură. Deși-l lăsase în voia lui, maică-
sa îi smulsese făgăduiala că, orice va hotărî mai pe urmă, nu va
aștepta să piardă obișnuința învățăturii și-și va lua licența: nu
pentru că licența ar fi însemnat o carte cîștigătoare în jocul lui,
dar e mai cuminte să nu arunci nici o carte, cînd ai atît de puține.
Fără să nădăjduiască prea multe, Annette mai vedea în acest țel
dinainte hotărît o constrîngere binefăcătoare de cîteva luni, în
timpul cărora mintea lui nedisciplinată ar fi învățat să facă
singură primii pași. Marc își pregătea așadar examenul, fără a fi
convins nu numai că-l va trece, dar și că va stărui pînă la capăt.
Atenția îi era distrasă de prea mute lucruri. Cum să te în crezi
într-o cetate de cunoștințe prăfuite, pînă la care nu pătrunde nici
o suflare a prezentului! În jurul lui, orbis terrarum37 al minții se
mărise nespus. Dacă vrei să-l îmbrățișezi chiar și dintr-o privire
grăbită, nu-i nici un moment de pierdut: căci nimic nu e sigur,
totul se clatină. Trăiesc fără să știu ce-mi va aduce ziua de mîine
– mîine, hăul războiului și al revoluțiilor mă poate înghiți. Și mă
osîndesc la schimnicia unui regim scolastic. În numele cărei
credințe? N-am decît o singură credință: să văd și să pipăi. După
aceea, vom crede! Dar asta n-o să se întîmple astăzi! Astăzi vreau
sa văd și iar sa văd! Și să pipăi tot ce pot să înșfac.
Nu e singurul din rîndurile acestui tineret pe care l-a cuprins
mîncărimea asta de mic și obraznic Toma necredinciosul. E
înconjurat de un vîrtej iscat de aventurierii spiritului, acești bieți
aventurieri care-și plimbă prin toate climatele spațiului și
timpului eul lor caraghios de o zi, cu prejudecățile lui, și care nu
țintesc nimic din lumea exterioară fără să tragă cu ochiul
înăuntru, spre Kasbah38, spre Paris, și al său „Ce-o să zică

37
În limba latină în original: globul pămîntesc.
38
Cuvînt arab însemnînd cetate.
58
lumea?” Acești iubitori de notorietate, care de la pol la ecuator își
sulemenesc mutrele, ca să fie văzuți pe bulevarde! Librăriile de
după război sînt o orgie de scrieri trepidante, care miros a bar, a
benzină, a expres și a radio. Sînt autori care aruncă în aer
gîndirea, îmbrîncesc arta, politica, metafizica și ridică poalele
religiei, pe sfert beți, dar nu înșelați, gata să-și bată joc deopotrivă
și de ceea ce predică și de ceea ce disprețuiesc, sînt sinceri în
nevoia lor de schimbare, în lăcomia lor nesatisfăcută care mușcă
din toate, dar scuipă tot la a doua îmbucătură, cu mîinile
înfierbîntate, cu picioarele înfrigurate, mereu în mișcare. Lumea,
tot pămîntul se perindă în trăncănelile lor despre artă, în
cablograme de globe-trotteri ca într-un adevărat bazar de
enciclopedie romanțată. Totul grămadă. Alegi din grămadă. Fără
să te oprești, bagi mîna într-o mînecă, intri cu piciorul într-un
sistem de gîndire – prea scurt! prea lung! – îl azvîrli, șterpelești
ideile fără să le privești, fără să-ți amintești după o oră de
culoarea ochilor celei cu care te-ai culcat. Cine-și mai dă
osteneala să-și cunoască sufletul, care se zbate în fundul acestui
trup chinuit? Lumea se perindă în fața minții ca într-un film. Mai
repede! Și formele se suprapun, topindu-se una într-alta.
Degetele nu rețin nici una. Lasă totul să cadă. Toată via e
ciugulită de stolurile de păsări. Anul ăsta n-o să fie vin.
Dar păsările sînt bete. Stolul cîrîie. În vîrtejul acesta trebuie să
faci sforțări supraomenești ca să poți urmări o idee. Bouchard se
istovește, cu fruntea încordată: sîngele se adună în pleoapele
umflate; băiatul se înverșunează să-și bage în cap învățătura
argiloasă din cărțile de examen. Nu mai simte gerul din
mansarda lui. Creierul! s-a înfierbîntat. Dar stomacul lui zdravăn
urlă. Trebuie să astupi botul lupului, pînă cînd creierul absoarbe
rația zilnică de argilă. Cînd nu mai poate, limba îi atîrnă.
Coboară în stradă ca un nebun. Caută pe cineva să-i plătească
59
masa. Îl caută pe Véron. Spune de-a dreptul:
— Viu să te ajut să azvîrli banii furați. În numele poporului,
pe care-l despăgubesc…
La început Véron rîdea. Îi plătea obrăznicia cu dispreț.
— Vrei un os?
— Vreau carne, spune celălalt. Ciolanele tale ți le las!
Véron rîde acru. Din mîndrie, încearcă să nu arate nimic.
Cînd joci jocul lui Catilina39, trebuie să dai de mîncare plebei. În
ceasul ăsta încă nu se știe dacă plebea nu va avea puterea să se
ridice pe dărîmături. Societatea și-a ieșit din țîțîni. Ar ajunge
cîteva voințe hotărîte, ca să poată năvăli prin spărturi, înainte ca
apărătorii să-și fi recăpătat suflarea. Dar singurii conducători
pricepuți sînt blocați în Rusia, fără contact cu masa
dezmoșteniților din restul lumii, care nu-i cunosc. Clemenceau e
pe cale să-și instaleze, la frontiera Romîniei și a Ucrainei, barajul
lui de trupe aliate, cu ochii legați de minciunile presei sale. În
Occident „Stîlpii Societății” vor avea timp să se refacă.
Totuși, în aceste prime luni ale anului 1919, aerul e încărcat cu
electricitate. Véron, care în cercul lui de oameni de afaceri e mai
bine informat, adulmecă posibilitatea unei explozii. E destul de
priceput ca să nu destăinuiască intimilor săi decît ceea ce nu-i
poate face lui rău, ceea ce îndeamnă mai mult la vorbă decît la
faptă. Nu e viclean, nu e nici laș (nici unul din tinerii ăștia nu e
laș; și-ar jertfi cu toții pielea, cu condiția să nu fie înșelați ca frații
lor mai mari, ca nenorociții aceia
— Ei spun: „neghiobii ăia”). Véron nu vrea să fie înșelat nici
de revoluție și nici de reacțiune. E gata să arunce în aer
societatea, dacă treaba asta are sorți de izbîndă; dacă nu, Véron o
să-i arunce în aer pe cei care urmau s-o arunce în aer. Cu atît mai
39
Patrician roman (109-62 î.e.n.); susținut de oameni compromiși, a
făcut o conjurație împotriva senatului.
60
rău pentru ei! La naiba cu învinșii! Disprețul față de cei slabi –
aceasta e morala celor ca Véron. Să-i ferească sfîntul pe cei slabi
să se nimerească sub tălpile lor!
Véron aștepta să vadă dacă moscoviții or să-și croiască drum.
Pînă atunci, el stă la Paris și împreună cu Bouchard pipăie
pîntecele revoluției. Nu-i trebuie mult ca să pună diagnosticul că
fătul e mort. Îi lipsesc organele principale. În masa confuză a
acestui tineret revoluționar, sau care își zice așa, nu e nici unul
pregătit pentru faptă. Pentru unii a înfăptui înseamnă ceva foarte
simplu: să izbească. Să izbească în grămadă, fără să se uite.
Pentru alții a înfăptui înseamnă a discuta doctrină. Nici gînd n-
au să sfîrșească; și poate că nici nu țin la asta. Doctrinarii cei mai
fanatici se socotesc scutiți de fapte, din datoria de a păstra
doctrina curată; doar fapta e totdeauna mai mult sau mai puțin
un compromis. Și la unii, și la alții, și la oamenii de acțiune, și la
teoreticieni, aceeași neștiință strigătoare la cer cu privire la
realitatea vie, la organismul statelor uriașe de astăzi, la aparatul
lor respirator și digestiv, la nevoile lor economice zilnice, la legile
vitale care conduc plămînii și măruntaiele acestor Gargantua.
Unde și cum ar fi putut găsi acești băieți săraci, studenți,
muncitori, sau vechi luptători, mijloace să învețe atîtea lucruri?
El, Véron, cunoaște măruntaiele – banii, băncile, afacerile, forfota
neîntreruptă de pe șantierele de exploatare, mașina monstruoasă
care neîncetat mestecă natura, trecînd de la element la aliment,
de la aliment la excrement, apoi iar la aliment. Îi ascultă și-i
privește, cu mutra lui tic știucă, pe acești neghiobi. Rîde strîmb, îl
cuprinde o milă sălbatică. Totuși nu se leapădă încă de ei. Încă
nu! Dacă se va ivi prilejul, superioritatea lui netăgăduită în aceste
lucruri îi va asigura conducerea. Dar prilejul se va ivi oare? Și
apoi nu e sigur că nătărăii ăștia vor fi gata să-i recunoască
superioritatea. Vom vedea! Pînă una-alta, îl respinge pe Marx și-l
61
face pe Bouchard mic-burghez, pentru că Bouchard vorbește
mereu de Proudhon40, spălăcitul ăsta! Bouchard, căruia nu-i vine
a rîde, se înăbușă o clipă, pe urmă începe să urle: și, în văzul
galeriei, urmează un atac violent între ci, iar apoi amîndoi se
îndreaptă împotriva societății. Ai fi zis că se cred Danton și
Robespierre și că se ceartă în Convențiune, pentru capetele altora
și ale lor. Dar Véron nu-i atît de prost încît să creadă una ca asta.
Trebuie să fii Bouchard ca să iei totul în serios. Și cu cît vorbește
Bouchard mai mult și se înfierbîntă mai tare, cu atît se înfundă
mai adînc în groapa seriozității lui. Pe el cuvîntul rostit nu-l
dezleagă, ca pe atîția alții care-și slobozesc focul prin fum, ci-l
leagă; strigătul îl face să-și contracte mușchii și să ridice pumnul,
ca la ființele primitive. Véron simte o plăcere diabolică de cîte ori
îl vede aruncîndu-se turbat în lancea picadorului. Îl ațîță. Cu atît
mai bine dacă îl răstoarnă pe acest cărăbuș împietrit în carapacea
lui și pe picador. Frumoasă priveliște! Véron nu refuză să
coboare în arenă, ca să vadă mai bine. N-o să i se poată spune
niciodată că nu are curaj. E dintre cei care au îndemnat cu
convingere la manifestația în memoria lui Jaurès, de la începutul
lui aprilie, și a luat parte la ea.
Marc s-a lăsat dus de Bouchard la reuniunile studenților
socialiști de stînga. Pe urmă s-a dus regulat, mai puțin de plăcere,
cît din curiozitate: (la Marc curiozitatea e o patimă, pe care el o
botează datorie). Se căznește să-l citească pe Marx; dar nu citește
temeinic, frunzărește. Individualismul lui anarhic se zbîrlește în
fața necesității nestrămutate a acestui materialism istoric.
Degeaba vrea să îndoaie prin ascetism eul lui clocotitor. Eul se dă
înapoi. Nu atinge pajiștea marxistă decît disprețuitor, cu vîrful
40
Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865). publicist, economist și
sociolog francez, ideolog al micii burghezii, a preconizat
permanentizarea micii proprietăți private.
62
botului. Această întîietate umilitoare a „economicului” asupra
„psihicului” îl revoltă. Cu toate astea, Marc și mama lui ar trebui
să știe ce înseamnă să te lovești de economic, să știe că trebuie să
țină seama de el. Dar Marc și mama lui sînt niște romantici (să
spunem învechiți? sau veșnici?), a căror adevărată rațiune de a
trăi e să-și revendice independența sufletului împotriva tuturor
fatalităților care-i apasă. Nu e sigur că vor izbuti în orice timp, în
orice loc. Dar asta vor. N-ar fi ei dacă n-ar avea această voință. Și
le ajunge c-o au, chiar de-ar fi înfrînți. Dacă o zdrobește vreun
destin, destinul acesta trebuie să țină seama de ca: e un fapt care
poate dura cît și destinul. Marc nu e în stare să citească acele cărți
în care să nu găsească reflexul propriilor lui dorinți. Ochii îi sînt
dușmănoși. E încă departe de înalta obiectivitate pe care o arată
în fața dușmanului luptătorul oțelit, ajuns la maturitate. El nici
nu-și ascultă adversarul pînă la capăt: îi retează vorba și zice
„nu!”
Mai mult decît atît: refuză să urmărească nu numai gîndirea
potrivnică lui, pentru a cunoaște bine lucrul căruia i se opune, ci
refuză orice gînd care cere o sforțare pentru a fi ascultat. Nu
poate urmări o carte. Atenție! se moleșește. Gîndul are fierbințeli.
Nu și-l poate aținti asupra nici unei idei. Începe douăzeci de cărți
odată; nu va sfîrși nici una. La prima cotitură a capitolului
mintea lui urmărește alt drum. Atîtea drumuri Ne încrucișează,
încît cine ar vedea spiritul lui Marc în toată goliciunea lui l-ar
asemui cu un cîine zănatic care se învîrtește într-o pădure,
sfîșiindu-se și lovindu-se pînă ce cade, în timp ce-n ochi îi joacă
scîntei roșii. Marc invidiază încăpățînarea mînioasă a lui
Bouchard și disciplina indiferentă și ordonată a lui Ruche; ei fac
ceea ce fac; restul să-și aștepte rîndul! Dar Marc nu ține să Ic
semene. Bouchard, care muncește și gîfîie pe brazda lui, îl umple
de milă. Punctualitatea calculată a lui Ruche îl scoate din sărite.
63
N-o vede făcînd dragoste, dar cînd o să facă, o să facă la minutul
hotărît în program și în același chip nepăsător. Îi vine s-o azvîrle
jos din pat (căci, tot gîndindu-se la ea, somnambulul o pusese în
patul lui. Slavă domnului că nu-i aici!). Dar patul e gol și creierul
clocotește. Cînd fetele nu sînt în pat, sînt în creier. Se ciocnesc cu
ideile. Marc le rabdă pe amîndouă, fierbînd. Lăsat în voia
instinctelor în tot timpul războiului, Marc a cunoscut femeia prea
devreme și prea sălbatic: nu l-a oprit nimic, nici o sfială, nici un
văl; a fost aruncat, firav și înfierbîntat, în lupta corp la corp, ca
într-un cazan cu plumb topit. A ieșit ars, rănit. În adîncul cărnii
păstrează însă înfiptă lancea dorinței, vîrtejul și spaima plăcerii.
La cea mai mică apăsare, organismul lui cu nervii vibranți
freamătă, asemenea unei viori. Cu inteligența lui ascuțită de
timpuriu, își dă seama de primejdie, dar nu se destăinuiește
nimănui. A fost atîta vreme singur, încît crede că un om adevărat
trebuie să-și păstreze primejdiile pentru sine și să se apere
singur. De aceea, deși slobod în Paris, deși nu se simte oprit de
nici o piedică morală, se ferește de întîlnirile sexuale ca de foc. Îi
e frică – nu de femeie, ci de el. Nu știe dacă, după aceea, va mai
rămîne stăpîn pe sine. De fapt, știe că nu va rămîne. Și el, care nu
simte nici o înclinare spre ascetism, el care-l batjocorește, se
osîndește, se simte constrîns la schimnicie. Dar se ascunde.
Nimeni nu-l bănuiește (doar ochii lui Ruche). Și apoi e mîndru și
tiran, ca mulți dintre cei care țin la propria lor independență și la
dependența celor din jur de bunul lor plac. Vrea numai pentru el
ceea ce iubește. Și nu e atît de naiv încît să nu știe că nu-l va
putea avea. (Și dac-ar avea, ce-ar face?) Atunci spune: „Totul sau
nimic… Nimic!” Nimic pînă la izbucnirea viitoare!
Tolstoi pretinde că trupul îmboldește pe cei care-l hrănesc
prea bine. Marc ar ști să-i răspundă! Sînt rare zilele cînd își
potolește foamea. În pîntecele goale focul arde mai bine.
64
 Marc a văzut cît de repede a scăzut mica lui rezervă de bani;
și, spre rușinea lui, nu e în stare s-o înlocuiască. Își închipuie că
va ști el să se descurce cu propriile lui mijloace și că, la Paris, un
băiat cumpătat, muncitor, deștept, poate cîștiga oricînd puț; nul
care-i este trebuincios. Dar probabil că și puținul acesta e, prea
mult: și Marc nu-l cîștigă. Și apoi, știe el să se mulțumească cu
puțin? Se lipsește cu eroism timp de cinci zile, dar într-a șasea nu
mai poate, face explozie: într-un sfert de oră azvîrle banii pe
săptămîna întreaga. Un băiat tînăr ca el e atît de ușor ispitit! Ar fi
un monstru dacă nu s-ar simți ispitit, un monstru și jumătate
dacă n-ar cădea, din cînd în cînd, în ispită. Dar e limpede ca Marc
nu e un monstru, nici un monstru și jumătate! Cedează, și pe
urmă, regulat, se simte îndurerat, mai puțin de slăbiciunea lui, cît
de absurditatea ei. Lipsa de folos, stupiditatea lucrului dorit îl
îngrozește. Ce mai stăpînești oare – din lucru sau din ființă – o
clipă după ce le-ai avut? în mînă, nimic! În inimă, tot nimic! S-a
risipit totul… Atunci, Marc se osîndește (ce leac stupid!) la o
nouă perioadă de schimnicie. Desigur că va face din nou
explozie. Și dacă știe să-și risipească banii, în schimb nu se
pricepe de fel să-i cîștige. N-are șira spinării destul de mlădioasă
pentru a-și croi drum spre cîștig. Fiul Annettei n-are acest dar de
la natură. E înțepenit în conștiința lui anacronică (loviturile vieții
încă n-au avut timp să-l înmlădie) despre valoarea socială a
intelectului;! s-ar părea nedemn s-o deprecieze. Își plimbă fără
folos diploma, și mica lui știință de care e doldora. Cui îi pasă?
Bouchard îi spune:
— Fă ca mine! Tapează-l pe Véron!
Dar Marc e prea mîndru pentru a primi, o dată cu pomana,
aerele de superioritate jignitoare pe care și le-ar lua creditorul.
— Superioritatea lui! Nu-l sfătuiesc să vorbească de ea! Nu-i
datorez nimic! îi iau! bodogănește Bouchard; și nu se știe dacă
65
glumește.
Marc îi răspunde că hoțul unui hoț tot hoț rămîne.
Bouchard îi răspunde cu priviri sălbatice:
— Viața e hoție. Fură sau crapă!
Da, să trăiești înseamnă să supraviețuiești celor care, în
neîntreruptul vălmășag, îți precupețesc suflarea și locul. Orice
ființă trăiește doar pe socoteala a milioane de alți candidați la
existență. Marc o știe. Nici unul dintre fiii acestor vremuri
sălbatice nu e neștiutor. Dar dacă toți – în afară de cei sortiți
morții – au primit lupta, mai sînt cîțiva (slavă domnului!) care
pretind s-o ducă într-un spirit cavaleresc. Dacă li s-ar spune una
ca asta, ar protesta, le-ar fi teamă de ridicol. Dar numai cuvintele
sînt demodate. În toate vremurile spiritul păstrează armătura
nepieritoare a marilor virtuți și vicii. Un Marc ar fi rămas tot
Marc chiar și în vremea Merovingienilor41 și va rămîne Marc pînă
la sfîrșitul veacurilor.
Prin urmare nu se va duce să ceară – chiar și cu glas
poruncitor – bani de la un Véron, pe care, în fundul inimii sale, îl
disprețuiește. Ba chiar stă la îndoială dacă să primească unul din
biletele acelea de teatru, concert sau expoziție, de care sînt pline
buzunarele lui Véron și care pe acesta nu-l costă nimic. Totuși,
unele programe îi pun tăria la grea încercare, lucru pe care-l
ascunde cu greutate. Ruche vede; o amuză luptele acestea tainice
între o mîndrie dornică de independență și o lăcomie
copilărească față de distracțiile ce i se oferă: amîndouă
sentimentele îi sînt familiare și de aceea îl simte pe Marc mai
aproape de ea. Își îngăduie o singură dată plăcerea maternă (alt
cuvînt învechit, pe care ea îl respinge) de a lua de la Véron un
bilet de concert, care a aprins în ochii lui Marc o dorință crîncenă,

41
Numele primei dinastii regale a Franței (sec. V-VIII).
66
înăbușită; și cînd rămîne singură cu Marc, își amintește că ea nu
se poate folosi de bilet și i-l dă lui: din mîna ei nu mai are de ce
să-l refuze. De-abia în sala de concert, Marc se întreabă, cuprins
de neîncredere, dacă Ruche a cerut într-adevăr biletul pentru ca,
ea, căreia îi pasă de muzică așa cum îi pasă de ploaia care răpăie
în fereastră. E atît de bănuitor, încît gîndul acesta îi strică
plăcerea întregii seri. Un altul i-ar fi fost recunoscător lui Ruche.
El se simte jignit la gîndul că s-a trădat în fața ei.
Începe să-și spună că, la urma urmelor, dacă e silit s-o facă, ar
fi mai puțin umilitor să primească banii Sylviei, decît darurile
celorlalți. Dar după ce a refuzat o dată, nu e prea demn să-i ceară
din nou. Și, deși buzunarul e gol de aseară, se ține bine; dar
inima îi e mai crispată decît stomacul. Norocul lui face ca, în
după-amiaza asta, Sylvie să treacă cu automobilul, să-l surprindă
cu ochiul ei de coțofană și să-l cheme. Trebuie să se stăpînească
din toate puterile să nu sară în automobil. Și totuși a sărit! Are
însă mulțumirea că, cel puțin îndată după aceea, în timp ce
ascultă flecărelile mătușii, și-a regăsit aerul superior. Iar cînd
Sylviei (după ce i-a povestit lui Marc cum îi merg treburile) îi dă
în gînd să se informeze și de cele ale nepotului, spunînd:
— Știi, îmi plouă cu bani, vrei și tu? Am prea mulți! el
răspunde cu aerul cel mai nepăsător, cu oarecare îngîmfare:
— Ei, doamne! Dacă vrei cu tot dinadinsul! Găsesc eu ce să
fac cu ei.
Ea îi spune:
— Ștrengarule! mai bine ai veni să petreci la mine.
Dar îi umple buzunarele. Cînd el vrea s-o sărute, ea îi arată în
partea de sus a obrazului locul unde nu-i poate strica fardul. Îl
ciupește de obraz: îl găsește cam palid și scofîlcit, dar drăguț și
cu privirea mai știutoare, într-un cuvînt, mai interesant. Nu și-a
pierdut timpul de cînd! s-a dat drumul pe pășune.
67
 — Făgăduiește-mi c-ai să vii! Hai, făgăduiește-mi!
El spune cu obrăznicia lui de Cherubin:
— Îți făgăduiesc! Ai plătit înainte…
Ea îi respinge obrazul, pe care a rămas urma degetelor ei:
— Pușlama! spune rîzînd. Vino totuși! Ai să vezi! Eu plătesc
totdeauna după…
Marc așteaptă să dispară automobilul, ca să se ducă să
înfulece la primul restaurant o bucată de friptură în sînge.
Stomacul lui elastic se despăgubește, în seara asta, de cele două
mese pierdute. Și Marc se gîndește că adineauri Sylvie era
Frumoasă ca o drăcoaică. Ce jar are în ochi! Și ce parfum! își linge
buzele.
Totuși nu se grăbește să-și țină făgăduiala. Face încă pe
mortul în păpușoi, dar după cincisprezece zile primește o
chemare furtunoasă de la mătușă-sa:
— Derbedeule! Și datoria?
Asta nu, nu poți obține nimic de la el dacă-i ceri în felul
acesta. Dar în fiecare zi, și mai ales cînd citește în presa regelui
parfumurilor că frumoasa parfumeriță a dat o serbare princiară
în saloanele ei, în cinstea magnaților finanței și ai politicii, însoțiți
de femeile lor, escortați de bufonii lor din presă și artă, serbare cu
minunate divertismente de dans, muzicale și teatrale din cele mai
noi, arde de nerăbdare să vadă și el.
Și ce pierde dacă se va duce?
*
Pierde mai mult decît își mărturisește. Nu vrea să și-o
mărturisească, totuși nu poate să nesocotească acest gînd: se știe
în primejdie. E ca tînărul Hercule, la încrucișarea drumurilor.
Și dacă pînă și Hercule a apucat calea ispitei, nu prea e cu

68
putință ca un copil pierdut al Parisului, pe care Omfala42 îl
cheamă la fiecare cotitură, să apuce drumul renunțării. Marc
măsoară din ochi plăcerea și durerea, povîrnișurile prăpăstioase
pe care va fi silit să le suie. Și de la primii pași se simte atît de
ostenit. Capul i se învîrtește, mădularele îl dor, o moleșeală
pătrunzătoare! se lasă în picioare. Ca toți tinerii din jurul lui, se
simte atras în jos, spre prăpastia uitării – uitarea, cea mai
puternică ispită a plăcerii! Să scape de el însuși. Să fie scutit de
orice îndatorire. „Cine mi le impune? Destinul acestor timpuri
inumane? Am cerut eu să trăiesc acum? Resping acest destin! Dar
nu pot. Destinul sînt eu însumi. Eu singur îmi poruncesc să mă
urc pînă sus. Dar ce sorți am să ating culmea? Și cînd, după
greutăți istovitoare, voi ajunge sus, sfîrșit, golit de substanță, ce
voi găsi acolo? Voi găsi oare ceva? Sau, poate, de cealaltă parte a
culmii e numai neantul?”
Peste tot neant și moarte! Acest război despre care se spune că
s-a sfîrșit (dar mai dăinuie încă) învăluie spațiul cu cingătoarea
lui de gaze asfixiante. Astupă orizontul. El este faptul – singurul
fapt ce se arată tuturor acestor tineri. Ideologiile care neagă
războiul, sau care, dacă nu pot să-l nege, pretind că-l slăvesc, sînt
niște tîrfe, niște fețe bune de pălmuit. Le pocnesc peste bot!
Războiul e aici. Îl simt chiar pe grumaz, iar în nas simt răsuflarea
lui puturoasa. Dar vreau să trăiesc, trebuie să mă desprind și să
fug, sau să mă strecor dincolo. Ca să mă strecor, trebuie să știu ce
este dincolo… Să știu, să pot! Va fi oare cu putință? Și fuga e doar
o altă formă, mai josnică, a științei. Să știu că lupta e pierdută. E o
fugă generală! Dar un Marc Rivière nu poate scăpa decît trecînd
prin liniile dușmane. Să fugi înainte! Și-o repeta mereu, ca să fie
cît mai sigur. Dar e oare sigur? în jurul lui vede un vălmășag de

42
Regina legendară a Lidiei, soția lui Hercule.
69
oameni tineri și bătrîni care o iau la picior.
Se îngrămădesc la ieșire: dancing-uri, sporturi, călătorii, orgii,
femei – plăcere, joc, uitare, fuga, fuga…
Erau nenumărate feluri de a fugi. Dar nici unul pe care să-l
recunoști deschis că însemna doar „fugă”. Trebuie să fii foarte
puternic ca să te disprețuiești și, disprețuindu-te, să mai păstrezi
elanul vieții. Cei mai distinși evocau, asemenea lui Adolphe
Chevalier, refugiul în artă și în viața cîmpenească. Prima eglogă
(și a doua). Urma exemplul bun al unui învins ca și ei, blîndul
Vergiliu de după război, cîntărețul la ospățurile asupritorilor, al
noilor îmbogățiți. (Ce ironie! Tocmai el să fie umbra a cărei mînă
moale a ales-o aprigul Dante drept călăuză!) Și măcar mantuanul
putea să invoce acel: Deus nobis baec otia43. Dar pentru tinerii
Tityri și Corydoni44 ai zilelor noastre nu există nici un Deus, și le-
ar Ei trebuit o doză puternică de amăgire ca să-și închipuie că
zdruncinul următor al lumii vechi îi va uita în halatul lor moale
și cald pe cei ce încearcă să uite acest zdruncin, hipnotizîndu-se
la masa de joc a artei, unde crupierii estetismului castrat, cu mîini
albe – dar murdare – au grijă să nu se compromită prin acțiune.
Se amăgesc acei care socotesc că vechiul lăcaș, străvechiul
acoperămînt al tradiției, viața casnică și rurală de veacuri, care i-a
adăpostit pe părinții lor, va continua să-i apere și pe ei împotriva
vijeliei. Ca și cum vijeliile ce vor veni vor mai lăsa în picioare un
singur zid, fie el cît de gros! Vai de cîntăreții din flaut, care se
retrag din arenă înainte ca bătălia să se fi hotărît! Oricare ar fi
sfîrșitul bătăliei, învingătorii îi vor călca în picioare. Și cîntecul
lor se va preface în pulbere. Dar poate că în sinea lor își fac
socoteala că potopul îi va lăsa să joace pînă la capăt pe nisip,

43
În limba latină în original: Dumnezeu ne-a dat această odihnă.
44
Păstori din prima eglogă a lui Vergiliu.
70
înainte de a-i mătura? Se mulțumesc să se mai bucure de
sferturile de zi ce le rămîn. Își înșală viața.
Dar cel puțin să aibă cinismul de a mărturisi: „Mîine voi fi
mort. Mîine nu voi mai avea gură. Numai astăzi o am. Mănînc.”
Dar ei se străduiesc să-și găsească o îndreptățire ideologică
(oricare!). De ce această momeală? Pentru că intelectualii care
abdică au nevoie să-și ascundă abdicarea sub diferite argumente,
sau să se laude cu ea prin alte argumente. Nu pot face nimic fără
argumente. Instinctul lor s-a dezvățat să se orienteze singur. Fie
că-s lași, fie că-s curajoși, le trebuie mereu un „pentru că”. Și cînd
cauți cu tot dinadinsul, găsești. Dezertorii din 1919 n-au dus
niciodată lipsă de motive înțelepte și întemeiate ca s-o ia la
sănătoasa.
Marc îi disprețuiește pe cei care fug. Îi disprețuiește cu o
putere care e un mijloc de apărare împotriva ispitei de a fugi. Și
fiindcă tremură dinainte de teamă că nu se va putea împotrivi
ispitei, își rezervă un fel de scuză, păstrîndu-și asprimea pentru
fugarii care mint, împotriva celor care se căznesc să-și aurească
fuga. Legea adevărului în clanul celor șapte sună astfel: „Fii ce
vrei! Fă ce vrei! Dacă vrei, fugi! Dar spune: «Fug!»“
Dar n-o spuneau. Chiar și cei șapte începeau s-o scalde. Cel
dintîi, Adolphe Chevalier, începu să pledeze ore rotundo45 despre
datoria „adaptării la realitate”, pentru a se putea retrage pe
moșia lui. „Descurcați-vă! Eu mă descurc! Sînt realist.” (Cuvînt
care avea succes în vremea aceea. Îți îngăduie să-ți aranjezi
treburile tale, sub pretextul că infuzezi țării sîngele nou al
pragmatismului politic, sănătos și bărbătesc, ce se împotrivește
ideologiei găunoase a generațiilor trecute. Totuși, nici ideologia
acestor generații nu i-a împiedicat niciodată pe oamenii

45
În limba latină în original: cu cuvinte alese.
71
descurcăreți să-și rotunjească punga.)
Véron și Bouchard înțeleseră virtuoasa georgică a lui
Chevalier și o striviră cu batjocura lor. Dar și ei trișau. Toată
gălăgia lor în legătură cu revoluția era un joc ce-i scutea. De
acțiune. Cînd urlau ore întregi în mijlocul colegilor, aruncînd în
aer societatea, înjghebînd planul grozav al unei viitoare
manifestații, se jucau, de fapt, de-a soldații de plumb.
Singurul care recunoștea situația, fără a încerca s-o falsifice,
era acel din partea căruia Marc s-ar fi așteptat cel mai puțin să fie
sincer: Sainte-Luce. Își pregătea cariera de consul la două școli,
cea de științe politice și cea de limbi orientale. Dar n-avea de gînd
să se lase înlănțuit. Nu ascundea că scopul lui era evadarea. În
loc s-o caute în afara mașinăriei, ale cărei curele și ai cărei piloni
n-aveau să întîrzie să-l prindă în mișcarea lor, el pretindea s-o
găsească în inima ei. Voia să-i sape cuibul chiar în miezul
uraganului. Și de acolo, să vadă, să cunoască, să activeze, să se
bucure, fără a se simți nicidecum înlănțuit. Să fie liber și lucid, să
scape de slugărnicia universală, exploatînd cu cinism interesele
stăpînilor zilei și folosindu-se – dar fără ambiție, fără sete de
cîștig, încercînd doar să prindă clipa, fără a se lăsa niciodată
prins de ea, gata oricînd s-o lase, o dată cu viața: căci făpturile de
acest soi sînt desprinse de toate și de ele însele. Sînt efemeride
care dansează în vîrtejul clipei. Nu catadicsea să se explice
colegilor lui, care-l ironizau. Véron îi spunea glumeț și brutal:
— Te vinzi!
Bouchard îi spunea lui Véron:
— Cocota își urmează firea.
Adolphe, bogătașul, tăcea disprețuitor, neînțelegînd cum
poate să-și vîndă cineva libertatea statului. Iar Marc tăcea și el,
dar tăcerea lui nu era jignitoare: căci ghicea în parte motivele
băiatului aceluia pătrunzător și felin, care nu-și dădea osteneala
72
să se apere. La ce-ar fi folosit? Conștient de atracția (amestecata
cu silă) pe care o exercita asupra lui Marc, Luce îi spunea cu
zîmbetul lui frumos, ce-i făcea gropițe în obraji, arătîndu-i pe cei
trei auguri:
— Care din voi va trăda primul?
Apoi, numaidecît, punîndu-și mîngîietor mîna pe a lui Marc:
— Dar tu vei fi ultimul.
Marc îi îndepărta mîna bodogănind. Lauda asta era o insultă
pentru el. Ochii lui Luce îl mîngîiau. Știa că și Marc îl
disprețuiește, dar disprețul lui Marc nu-l supăra, era nemuritor;
și dintre camarazii lui, doar singur lui Marc, Luce îi recunoștea
acest drept: căci Luce îl socotea singurul care jucase și avea să
joace deschis pînă la sfîrșit. Poate că și Bouchard? Dar
sinceritatea asta de brută nu-l interesa pe Luce. Băiatul acesta
aristocratic nu-l socotea „semen” de-al lui decît pe un om cu
mintea lucidă și pătrunzătoare ca a lui, un om a cărui gîndire vie
străbate prin toată ființa. Degeaba Marc îi era, prin fire, opus și
dușmănos. Erau de o seamă. Și Marc simțea și el acest lucru.
Trebuia să recunoască cu mînie că Sainte-Luce îi era cel mai
aproape dintre toți, singurul aproape. Îl lăsa să-l ia de braț și să-i
mărturisească ceea ce Luce nu încredința nimănui: tot
machiavelismul tineresc și viclean al unei experiențe
nedesăvîrșite, al unei minți ascuțite de timpuriu și blazate. Și
Marc nu se revolta. Prea avea și el cunoștința aceea înnăscută a
instinctelor ce ispitesc. La el, sîngele Annettei se amestecase cu
cel al familiei Brissot. Cînd disprețuiești oamenii, nu e drept să te
folosești de ei și de idolii lor prostești? Cei din familia Brissot au
fost din totdeauna maeștri în acest joc; și sînt atît de iscusiți, încît
ai jura c-or să se lase prinși în el. Dar nu e nici o primejdie.
Nenumărații Brissot știu totdeauna să scape cu fața curată.
Da! Marc îi cunoaște bine! Îi are în sînge. Uneori îl apucă o
73
dorință nebună să-l joace pe Volpone46. Dar l-ar juca prost. E prea
pătimaș și nu s-ar putea opune imboldului de a-și trăda disprețul
în mijlocul jocului; și, la sfîrșit, după ce i-ar fi strivit pe ceilalți, s-
ar strivi și pe sine. Sainte-Luce are în firea lui tocmai atît dispreț,
voios, plăcut, omenesc, cît le place oamenilor (căci le place
disprețul, în forme și în doze bine potrivite).
Cel mai ciudat e că, datorită unei contradicții pe care n-o
înțelege, Marc arde de dorința de a-i salva pe toți. Dar nu vrea să
recunoască. Cînd Luce i-o spune, își iese din fire. Dar cînd Luce
adaugă ironic și politicos:
— Nu? Doar tu ești cel mai în măsură să judeci. Dacă zici tu
nu, zicem și noi la fel.
Prea e cinstit ca să nu spună da. Ce stupid! Să salvezi, să-i
salvezi pe alții, cînd ai atîta de lucru ca să te salvezi pe tine și
cînd celorlalți nici nu le pasă că tu vrei să-i salvezi! Marc știe asta,
la fel de bine ca și Luce. Dar n-are ce face: așa e el. Sînt forțe
potrivnice în firea lor. Și cea pe care a moștenit-o de la maică-sa
poate că greșește: dar îl stăpînește. Și – ca să fie sincer – ține și el
la această forță. Iar dacă-i este rușine s-o dea în vileag, pradă
ironiei celorlalți, în taina inimii lui e mîndru de ea – mai mîndru
de această greșeală decît de adevărurile ce-i stau împotrivă. Ea îi
dă poftă de viață. Ea îi ține capul deasupra valurilor. Fără ea, nu
s-ar avea decît pe sine – numai interesul pentru sine, desigur și
dorul de a cunoaște și de a vedea și de a lua, dar numai pentru el
singur. Singur! E înspăimîntător! Trebuie să fii mai puternic decît
e un băiat de douăzeci de ani, ca să-ți porți singurătatea fără să te
zbați. Luce și-o poartă, pentru că nu se gîndește la ea, se ferește
46
Vulpoiul - în limba italiană - titlul uncia din comediile scriitorului
englez Ben Johnson (1573-1637). în care critică parazitismul si
rapacitatea. Eroul principal - Volpone - pentru a vedea cum
reacționează prietenii și cunoștințele sale, se preface a fi pe moarte.
74
să se gîndească, nu se oprește să privească în adînc; fuge spre
suprafață.
Marc nu poate fugi în nici un fel. Nici în plăcere, nici în
durere. Fundul se ridică din ape, ca insulițele acelea vulcanice pe
care le împinge focul lăuntric și care se surpă în neîntreruptul
freamăt al adîncului. Marc a poposit pe un pămînt minat. De
aceea caută cu privirile o mînă, mîna oamenilor, ca s-o apuce. Ca
să-l salveze ei? Nu, știe prea bine că nu poate aștepta nimic de la
ei. Ca să-i salveze el! Chiar cînd știm că e o amăgire, gîndul că
avem în sarcina noastră suflete ne umple singurătatea și dă firilor
mărinimoase puteri înzecite.
— Joacă-ți rolul! Îi spune Luce îngăduitor. Eu voi fi publicul.
— Un public ca tine, îi răspunse Marc cu amărăciune, ar fi de
ajuns ca să omoare piesa.
— Totuși ai nevoie de un public.
— Eu o să fiu acela. Voi fi și publicul și actorul piesei. Știu,
știu că urmăresc un vis.
— Tot e ceva dacă știi! Încuviință Luce, schimbînd o privire
de înțelegere cu Marc. E mai mult decît ar putea bănui vreodată
prietenii noștri.
*
Luară totuși parte la manifestația ce avu loc în prima
duminică din aprilie.
În zilele acelea spiritele se aflau sub Marc presiune. În cursul
lunii martie achitarea criminală a asasinului lui Jaurès –
însemnînd ea însăși un al doilea asasinat – fusese o adevărată
palmă pentru tinerii aceștia. Seva violenței urcă spre inima
Parisului, o dată cu cea a primăverii. Chiar și cei mai domoli
dintre studenți, oițele creștine, behăie după Păstorul cel bun al
revoluției. Pînă și ciobanii din bucolice cîntau din flautele lor
refrene de marș: „Formați batalioanele!” Pînă și Adolphe
75
Chevalier, pe care nu-l puteai vedea acționînd (nu-l puteai vedea
nici pasionat, spuneau gurile rele) decît cu togul în mînă și-n fața
călimării, se resemnă să ocupe un loc în rîndurile acestei mulțimi,
a cărei promiscuitate era o grea încercare pentru delicatețea lui.
Nu era bine să pară că te ferești, acum cînd se trecea pentru
prima oară la acțiune (sau se pretindea că se trece) și cînd se
puteau isca primejdii.
Se întîlniră, așadar, șase din șapte (doar Ruche, nepăsătoare și
știind dinainte ce se va întîmpla, rămăsese acasă) – pe avenue
Henri-Martin, în mijlocul unei mulțimi care jubila. Ciudată
comemorare a unui mort de seamă, învins nu o dată, ci de
douăzeci de milioane de ori, de douăzeci de milioane de oameni
asasinați de război ca și el, omorît pe la spate de dușmanii lui și
trădat în chip laș de prieteni! Și sub bustul lui Jaurès se clătina
nesiguranța lui Anatole France. Călăuzit de un instinct care nu
dădea greș, Chevalier, cu Bette de braț, se strecurase pînă la
bătrînul a cărui prezență la această chermesă funebră însemna un
motiv de încredere pentru inteligența lui. Iar bătrînul se bucură
să întîlnească în această gloată de trecători, cu fețe și strigăte
problematice și străine pentru el, pe Bette cea roză și
strălucitoare, pe gura căreia putea să-și așeze privirile.
O vedea așa cum era, proaspătă și molatică, cum nu se poate
mai proastă, foarte odihnitoare pentru minte. Dar într-unul din
grupurile cele mai întărîtate în primele rînduri, Véron îl ținea de
zgardă pe Bouchard, care lătra, pîndind momentul să-i dea
drumul. Cîțiva pași mai încolo, Sainte-Luce și Marc, cot la cot,
schimbau gînduri ironice, fără să piardă nimic din spectacol. Și
fără să-și dea seama, Marc era și el pentru Luce un crîmpei de
spectacol: căci, la freamătele mulțimii îl vedeai și pe el scuturat
de freamăt. Degeaba își bătea joc de ea cu amărăciune. Era culcat
în patul ei. Fiorul ei îl pătrundea. Sainte-Luce vedea pe obrazul
76
tovarășului său spasme, străfulgerări aspre, apoi cuta aceea
răutăcioasă la nări, fălcile strînse și șuvoiul furiei adunate, pe
care o înghițea o dată cu saliva. Sainte-Luce stătea cu ochii-n
patru, cu grijă frățească, gata să-l oprească pe Marc de la orice
pas necugetat. Știa să lase să se risipească aburii comprimați,
deschizîndu-le cu vreo glumă neașteptată supapa unui hohot de
rîs. Sainte-Luce își spunea că o față ca a lui Marc era un fel de
oceanograf al curenților submarini ce străbăteau mulțimea.
Puteai citi pe ea furtuna cu cîteva secunde înainte.
Și deodată, Sainte-Luce citi pe ea uraganul. Înainte de a avea
timp să vadă ce se petrece în jurul lor, pocniră cîteva detunături
de revolver. Poliția trăgea în anarhiștii care, cu drapelul negru
fîlfîind, se năpustiră asupra agenților lui Guichard cu bîtele și-i
loviră cu zăbrelele unui gard de fontă făcut bucățele. Sainte-Luce
și Marc fură trași de puhoi; într-o clipă se treziră aruncați în
inima vălmășagului; împinși mai departe, trecură prin cordonul
agenților, în care făcură o spărtură. Văzuseră în goană o spărtură,
văzuseră în goană lucind lame de cuțit, văzuseră fețe însîngerate.
În fața lor, Bouchard izbea cu capul în burta unui Goliat de-al
poliției. Cînd coborîră pe Champs-Elysées, grupul lor rărit se
strînse din nou în coloană, dar Chevalier nu mai era acolo; „Uite
popa, nu e popa!” Știuse să se strecoare împreună cu tovarășii lui
pînă la estrada lui Anatole France, căruia avea să-i folosească de
păzitor. La capătul șoselei imperiale, noi lupte îi așteptau pe
manifestanți; acum nu mai erau destul de puternici față de
dușmanul mult prea numeros. Grupul trebui să se desfacă și să
încerce să se întoarcă în centru, în cete mici, pe unul din
drumurile lăturalnice, cu gîndul să se regrupeze după aceea din
nou, în Piața Operei. Marc îl văzu pe Véron trecînd prin fața unei
guri de canal și aruncîndu-și revolverul, iar Véron, care surprinse
privirea lui Marc, îi spuse rîzînd:
77
 — Are dreptul la odihnă. A lucrat.
Bouchard însă nu voia să se despartă de un cuțit lung ce-i
umfla buzunarul și pe care-l arăta, doar în semn de bravadă, căci
pumnii lui grei îi ajungeau.
Sainte-Luce nu se desprinsese de brațul lui Marc, Acesta era
prea preocupat ca să-și dea seama de cleștele ce-l strîngea și care-
i făcea silă; era palid și emoționat, vorbea tare și nu vedea că
înțeleptul lui cîrmaci întorcea barca spre stînga și-l făcea să sară
peste peluzele din marginea bulevardului, îndreptîndu-l spre o
ieșire. Se desfăta ca un copil, simțind sub picioarele lui iarba»
este care n-avea voie să treacă, și ar fi vrut să se oprească ca să
rupă o ramură înflorită de castan. Dar poliția prevăzuse această
mișcare laterală și înteți asaltul. De voie, de nevoie, demnitatea
generală trebui să se plece în fața grijii pe care fiecare o avea
pentru pielea lui; trebuiră s-o ia la sănătoasa. În preajma
catedralei Madeleine, la ieșirea dintr-o stradă îngustă, cei patru
prieteni, urmați de cîțiva supraviețuitori răzleți rari nantes47 ai
coloanei se ciocniră de un val de polițiști în haine civile, care-i
atacară cu furie. Învălmășeala fu scurtă, dar sălbatică. Marc avu
doar timpul să-l zărească pe Bouchard, care se repezi într-un
ciorchine de agenți, rostogolindu-se pe jos peste un agent, dar fu
călcat apoi în picioare. Pieptul voinic al lui Véron răsuna ca o
tobă sub pumnii ce-l snopeau. Iar Marc se simți tras de braț atît
de brusc, încît se clătină gata să cadă; văzu o bucată de oțel,
mînerul unei săbii abătîndu-se lîngă fața lui, pe care o și zgîrie; se
regăsi apoi cu cîțiva pași mai încolo, tot agățat de Sainte-Luce,
care-l scăpase de o lovitură mortală. O rupseră la fugă urmăriți,
printr-o rețea de străzi, care alcătuiau un fel de pînză de păianjen
în jurul bulevardului. Magazinele se închideau în grabă. Marc nu

47
În limba latină în original: rari supraviețuitori ai naufragiului.
78
vedea nimic; sîngele îi curgea peste sprincene, iar capul li vuia. În
urma lui îi auzea pe urmăritori strigînd. Se lăsă tîrît de Sainte-
Luce, care nu șovăia, sigur de drumul pe care voia să-l apuce. La
un colț de stradă, după ce făcu unul sau două ocoluri, Luce bătu
ca un iepuraș în obloanele trase ale magazinului unei modiste,
strigînd:
— Anie!
Oblonul de fier, ce închidea ușa, se ridică numaidecît; trebuia
să te îndoi ca să poți trece. Luce îl împinse pe Marc și intră după
el în patru labe. Niște mîini de femeie îi apucaseră pe băieți de
ureche și îi trăgeau. Oblonul de fier căzu în urma lor. Brîu
îngenuncheați în beznă. Un agent răcnea afară, bătînd darabana
pe oblon. Încercînd să se ridice, Marc simți în obraz o răsuflare
voioasă și auzi și un glas care șoptea: „St!”; iar mîinile lui,
încercînd să se sprijine, se împiedicară de două coapse rotunde și
de îndoitura unui genunchi. Rămaseră muți și nemișcați; fetele își
înăbușeau rîsul. Un fluier îl chemă poruncitor pe omul de afară,
care se încăpățînase; fu silit să se alăture, înjurînd, grosului
armatei; dincolo bătălia vuia încă și erau destule altele de făcut.
În stradă se lăsă tăcerea. Atunci Marc, al cărui cap înfierbîntat
începu să se potolească, își dădu seama că se află, pe întuneric,
lîngă o fată îngenuncheată ca și el și că o gură caldă care mirosea
a mosc se lipea fără mofturi de a lui, spunîndu-i: „Bună ziua!” El
spuse: „Noapte bună!” Fata rîse și-i spuse:
— Și acum, dacă ne-am vedea la față?
Se ridicară și aprinseră nu lumina electrică, ci o lumînare, a
cărei flacără lungă și afumată era ascunsă de căușul unei mîini.
Se recomandară. Fetele erau două: Ginette și Mélanie, două
surori de șaptesprezece și douăzeci de ani. Cea mare, brună, cea
mică, roșcată, cu pielea albă ca laptele; amîndouă fardate, se-
nțelege, cu încrețituri vesele în colțul ochilor vii și umflați, cu
79
botișoare de nevăstuică întinse înainte. Mélanie era amanta lui
Sainte-Luce. Poate că și Ginette împărțea și răul și binele în
familie. Urmară rîsete și flecăreli. Povesteau amîndouă același
lucru, în același timp, sau îl repetau una după alta, cu aceleași
cuvinte, rizînd amîndouă cu poftă, ca și cum a doua oară ar fi
fost mai frumos. Băteau din palme, se bucurau de această
aventură. Ce noroc că stătuseră în picioare pe taburet, privind
printr-o crăpătură a vitrinei, tocmai cînd Luce, urmărit, bătuse! Și
ca să dea bucuriei lor și un fior, își spuneau că „copoii” se vor
reîntoarce și vor face o percheziție.
— În așteptarea eșafodului – spuse Sainte-Luce – să bem
ultimul pahar!
Și cîntă:

Să mori pentru Mélanie e soarta cea mai dulce…

Dar Ginette, care năzuia să vadă oameni murind și pentru ca,

măsura, nedumerită, fața lui Marc, care se întorcea înciudată.
Luară masa împreună, în semiîntuneric, și pînă la urmă Marc se
îmbună într-atît, Incit lăsă să! se bage mîncarea în gură, ba chiar
linse degetele pline de ciocolată ale Ginettei. Dar Ginette țipă:
cățelușul o mușcase! El se scuză rușinat și se sculă, spunînd că
acum se întoarce acasă. Dar ceilalți brei protestară. Pe stradă mai
era încă agitație; ar fi fost periculos. Ginette se strecură prin ușa
întredeschisă și porni în recunoaștere. Se întoarse, asigurîndu-i că
poliția bara ieșirile din mica lor cetate. Marc nu fu prea convins
de adevărul spuselor ei; se încăpățînă să plece. Dar ei nu
consimțiră. Zgîrietura de pe obraz putea să-l dea de gol de la
prima privire. Și Ginette mai observă că haina îi era ruptă la
umăr. I-o scoase ca să i-o coasă. Atunci descoperiră, printre
găurile cămășii sfîșiate, că umărul era roșu, albastru, verde și
80
lovit. De ce nu spunea nimic? Ginette și Mélanie se folosiră de
acest prilej pentru a-și arăta iscusința de infirmiere. Le făcea
plăcere.
În noaptea aceea nici nu mai putea fi vorba de plecare. Se
îndeletniciră, așadar, cu pregătirea culcușului, în odaia din
fundul prăvăliei, Marc cît un dulap dublu și fără ferestre, se afla
un divan. Mai făcură unul întinzînd salteaua pe jos. Era doar
război! „Și acum alege-o pe a ta!” îngrozitor de stingherit, furios,
scîrbit, Marc căuta orice mijloc pentru a scăpa. Dar nu era chip.
Cele două gazde se ofereau, pur și simplu, fără înconjur. Se putea
ceva mai firesc? Totuși nu putea să le jignească pe fetele astea
bune și să joace rolul lui Iosif (rolul nici nu era pe placul lui). Nu
era chip nici să se explice. Luce, care alesese, văzînd încurcătura
lui, îl întrebă ca un bun prieten:
— Vrei să schimbi?
Marc ar fi avut poftă să-i cîrpească o palmă. Rușinat și furios,
îi ajuta Ginettei să întoarcă salteaua. Fata îi șoptea la ureche:
— Nu face nimic! Dacă nu vrei, o să ne prefacem numai,
fiecare o să doarmă la locul lui.
Se simți mișcat. Stinseră lumina. „Să doarmă fiecare la locul
lui”, ușor de spus! Nu era loc decît deasupra sau dedesubt. Și,
cînd întindeai mîna, dădeai de celălalt culcuș, unde ceilalți doi n-
așteptau. Umilă, Ginette se scuză:
— Sînt urîtă.
El spuse:
— Nu! cu convingere.
Nu, într-adevăr, nu asta era pricina. Fata se străduia să
înțeleagă. Își închipui că iubește pe alta și vrea să-i rămînă
credincios. El se feri să-i spulbere iluzia. Ea găsi că e frumos așa;
deși nu prea era obișnuită cu asemenea scrupule. Flecărea, cu
capul pe pernă, copilăroasă, înduioșătoare, vicioasă, dar încă
81
cinstită. Marc, care, oricum ar fi stat, trebuia aproape să-și
lipească gura de colțul acelor buze flecare, în neîntreruptă
mișcare, sorbea gustul lor dulce-amărui de migdale. Dar cea mai
mică mișcare pe care o făcea dezlănțuia duhurile pămîntului.
Nici nu îndrăznea să se miște. Și bineînțeles că tocmai în clipa
cînd el afirma cu tărie: „Nu!”, duhurile spuseră: „Da!” După
aceea, se simți indignat, scîrbit de sine. Iar ea, încîntată, crezînd
că el tot se mai gîndește la frumoasa lui trădată, încerca să-l
liniștească, spunîndu-i: „N-o să știe nimic”. Dar el nu mai putea.
Aerul cocioabei acesteia îl sufoca. Fata se sculă umilă, ca să-i
deschidă pe ascuns ușa magazinului, în timp ce ceilalți dormeau.
În clipa cînd se pregăti să se strecoare pe sub oblon, Marc îi
sărută genunchii.
Se trezi în noaptea rece de aprilie leoarcă de nădușeală, aiurit,
înfrigurat. Se simțea neputincios împotriva chemărilor simțurilor
lui deșteptate. Urmă depanarea gîndurilor: vălmășagul zilei,
revolta, fuga, urmărirea, tot filmul.
A doua zi, îl cuprinse scîrba față de întrunirea ratată.
Manifestația aceea stupidă, fără plan, fără scop, fără urmare, nu
fusese decît o năpusti re zadarnică a bestiei, nu le folosise la
nimic altceva decît că fuseseră striviți: bestia avea spatele frînt;
trebuiau chemați hingherii, atîta tot!
Bouchard dispăruse. Marc fu singurul care se neliniști.
Ceilalți nici nu se sinchiseau. Erau cu toții morocănoși și furioși,
nu se gîndeau decît să-și arunce unul altuia răspunderea, ca pe o
minge. După trei sau patru zile, Bouchard se arătă cu fața
umflată, cu un ochi serios atins. Fusese bătut în chip sălbatic,
aruncat la beci, timp de cîteva zile, eliberat provizoriu după
interogatoriu; afacerea era trecută pe seama tribunalelor
corecționale. Era pasibil de cîțiva ani închisoare pentru port ilegal
de armă, pentru lovituri și atacuri împotriva agenților, pentru
82
insultă adusă autorității publice, uneltiri anarhiste și provocare la
crimă. De pe acum, porțile profesoratului îi erau închise; era pus
la index de universitate; colegii, prevăzători, se fereau de el. Se
înverșună totuși să învețe mai departe pentru examene – pentru
eșec.
Cît despre Véron, lui puțin îi păsa. Nu fusese nici măcar
bătut. Îl întrebară cum scăpase așa. El se lăuda rîzînd că-i unsese
bine pe copoi; la comisariat, numele băncii lui îl păzise mai bine
decît o insignă de deputat. Cît despre Bouchard, nătărăul acela se
lăsase prins în cursă. Treaba lui! Trebuie să știi să riști!
— Dar tu, tu ce riști? îl întrebă Marc repezit.
Véron îi rîse în nas și spuse cu un cinism fanfaron:
— Pielea ta. Oricînd vrei!
Dar, simțind că a mers prea departe, adăugă mai blînd:
— La urma urmei, ăștia de la Sorbona i-au făcut un serviciu
dîndu-l afară. Cine vrea să facă avere și nu-i fricos n-are decît să
se aplece ca să adune.
— Trebuie să ai spinarea făcută pentru asta, răspunde Marc
sec.
— Dacă a lui nu-i făcută, o să i-o facă bîta vieții, spuse Véron.
Își întorc spatele. Adio!
Pe Adolphe Chevalier nu l-au mai văzut. Dar pentru ăsta n-
are rost să-ți bați capul. S-a dus să-și vadă moșiile. Îl citește pe
Montaigne. Ce i se poate cere mai mult? Ochii deschiși, gura
închisă. Spiritul liber și ferit de primejdii. Și dosul la căldurică. Pe
acest intelectual nul poți învinui de trădare. Lasă să facă alții
compromisuri între acțiune și spirit.
Menajeria lui Ruche s-a golit. Cînd se întoarce, Marc se
trezește singur cu ea; și nu știe ce să-i spună. Cu coatele pe masă,
cu bărbia în palme, fata îl sfredelește cu un zîmbet ciudat; ai zice
că așteaptă. Ce? Marc e enervat. Dar cu cît devine mai repezit, cu
83
atît zîmbetul ei se ascute; Marc nu izbutește să-i abată ochii mici
și pătrunzători, care-l răscolesc. Ruche îl nedumerește. E ceva
schimbat în ea, sau se schimbă ceva. Dar fata nu-l interesează
îndeajuns pentru a-și pierde timpul încercînd s-o înțeleagă. Iar pe
el îl supără că ea își îngăduie să-l înțeleagă. Căci degeaba își
spune Marc: „Nu ponte ști nimic despre mine. Ușa mea îi este
închisă; nu e de fel sigur că Ruche nu se uită prin gaura cheii.
Atunci Marc se oprește în mijlocul frazei, se ridică aruncîndu-i o
privire mînioasă și pleacă nepoliticos. Ea nici nu s-a mișcat. Cînd
ajunge în stradă, Marc își spune că, dacă s-ar urca înapoi și ar
deschide ușa, oricînd, astă-seară sau peste opt zile, de cealaltă
parte a mesei, ochii lui ar întîlni sfredelul ochilor ei printre genele
pe jumătate lăsate și ciocul acela ironic din care se desprinde o
șuviță albăstruie de fum de la țigara ce arde între degetele lungi.
Bate cu piciorul în caldarîm. Își jură că o să treacă multă vreme
pînă se va întoarce la Ruche. Dar îi trec prin minte gin duri
furioase, ca unui copii înciudat, gîndul de a o deschide pe această
fată obraznică cu ochi îndrăzneți, așa cum deschizi o scoică cu
cuțitul, ca să vezi ce-i înăuntru.
Se simțea mai singur, și în sînge îi ardea vîlvătaia aprinsă de
pielea dulce-amăruie a fetei din noaptea aceea; petrecu cîteva zile
într-o stare de zdruncin moral și fizic, din care nu mai izbutea să-
și regăsească drumul. Se căznea să lucreze, așa cum te arunci în
apă; dar apa arunca epava înapoi. Nu mai avea putere! Nici chef
de nimic. Să lucreze, sa gîndească? Cum? La ce folosește? Și
mereu, din ceas în ceas, acel gol al voinței se mărește și-l
absoarbe, ca o ventuză. I se părea că simte, lipite de trupul lui,
niște buze groase și umede. I se risipea substanța, energia îl lăsa.
Ce greu să te împotrivești coborîșului! Fuga, fuga! Nu! Se agăța
cu unghiile de margine. Dacă o să cad, n-o să mai pot urca la loc!
Jos e puhoiul – degeaba închide ochii, că-l aude – și sub unghii
84
simte scîrțîitul nisipului care se surpă, piatra care se dezgolește.
Dar nu el se desprinde, ci e desprins…

Într-o seara intră Sylvie, care, cu o lovitură de călcîi,

rostogolește piatra și păianjenul agățat de ea:
— Hai! Te iau! Destul ți-ai pierdut timpul! Și să nu-mi spui că
făceai vreo treabă! Căscai gura… Te-am prins… La mine, cel
puțin, ai după ce să căști. Am în prăvălia mea plictisurile cele
mai scumpe, cele mai noi, din toate artele. Și ce artiste! Dacă ai
chef de Comedie (tutt’è burla!48), îți dau cheia culiselor. Cele mai
bune actrițe și cele mai ale dracului nu le găsești pe scenă. Ca să
poți juca într-o bună zi partea ta din farsă, privește mai întîi,
privește, privește! E rege cine vede!

*
Îl duse în casa ei din avenue d’Antin – micul ei Luvru – unde
domnea regele Coquille. În ciuda legii salice49, reginele Franței au
ținut de nenumărate ori sceptrul. Sylvie îl ținea, lăsînd furca de
tors lui Coquille, care dormea culcat pe faima lui parfumată, în
mijlocul curții sale. Se credea inspiratorul epocii lui. Era
înconjurat de femei, de intriganți și de artiști care-l lingușeau, își
băteau joc de el, și îi luau banii, dar pe care el pretindea că-i
înzestrase cu idei, finețe și frumusețe. Căci se socotea,
caraghiosul, priceput în toate artele. Dădea sfaturi pictorilor,
care-i vindeau pînzele lor zebrate și problemele lor geometrice. Îl
vedeai căzînd în contemplație înaintea idolilor negri din grădina
lui. Descoperea frumusețile proaspete și cele uzate, talentele
răscoapte și cele secate: descoperea dansatori hinduși, vizionari

48
În limba latină în original: totul e glumă.
49
Lege care interzicea în Franța moștenirea tronului de către femei.
85
din Ménilmontant sau fachiri din Montauban. Era onctuos ca și
cremele lui și slugarnic de familiar față de clientela lui, formată
din doamne din lumea Marc, care nu plăteau, și vreo trei capete
încoronate – descoronate mai bine zis – care, trebuind să aleagă
între cap și ce era deasupra, preferaseră să-și piardă pălăria.
Avea un cuvînt de spus și în politică și, încurajat de lingușitorii
care-l periau, se gîndea să pună mîna pe un ziar însemnat, prin
care să spună lumii ce avea de spus (ce avea de spus?). Ar fi fost
foarte încurcat dac-ar fi trebuit să scrie acest lucru* sau chiar să
spună la ce fel de ziar se gîndea. Dar întreținuții lui, care se
îndeletniceau cu condeiul, se însărcinau să-i fabrice o părere.
Cît despre regină, ea domnea asupra croitoriei și a serbărilor,
a căror extravaganță smintită procura material pentru cronica
Parisului. N-o supăra gîndul să și-l asocieze pe nepotul ei în rolul
de ministru al petrecerilor sau, mai simplu, de informator în
legătură cu artele frumoase – arte minore față de arta majoră, arta
distracției. Fiindcă despre artele frumoase Sylvie nu știa mare
lucru: n-avea decît gustul ei înnăscut și instinctul. Asta nu era
puțin lucru; totuși, făcea din cînd în cînd cîte o gafă de pomină,
care, de altfel, datorită admirației de care se bucura, era luată
drept o ștrengărie spirituală. Dar admirația de azi aducea bîrfeala
de mîine. Sylvie nu se înșela cînd simțea pămîntul clătinîndu-i-se
sub picioare.
O încînta gîndul de a se sprijini pe Marc El veni, neîncrezător,
momit. Și după cum era de prevăzut, alunecă de la primii pași pe
care-i făcu în acest carnaval înverșunat după plăcere și dezmăț,
unde se amestecau arta, dragostea, intriga și nebunia. Pretinsese
că va adopta regula, cu neputință de urmat la vîrsta lui, a
spectatorului neclintit, care vrea să vadă totul fără a se lăsa prins,

86
pentru a deveni astfel stăpîn al vieții; un Julien Sorel50 scofîlcit de
atîta post, căruia două degete de vin îi erau de ajuns pentru a-i
sud capul. De la primele picături pe care le bău, creierul începu
să! se învîrtească.
Sylvie se aștepta la una ca asta. Nu făcu nimic ca să-l trădeze,
dar nici să-l apere. Urmărea cu coada ochiului luptele lui; o
amuzau, îi plăceau, recunoștea în Marc pe mîndra ei Annette; și,
în taină, se răzbuna împotriva mamei prin fiul ei. „Ia seama,
turnule!51” Bietul și viteazul turnuleț!
Se zbîrlește sub armură, Sylvie aplaudă. E sceptică. Așteaptă
sfîrșitul. Știe ea bine că armura asta va plesni, că într-o buna zi
toate zidurile astea vor fi smulse dintr-o dată. Și se gîndește: „Ce
poți face? Vrei nu vrei, de-i rău sau bine, tot trebuie să treci pe
aici! Tineretul trebuie să afle totul pe pielea lui! Cu atît mai rău
dacă-și pierde cizmele pe drum! Animalul e de soi. O să iasă la
liman. Principalul e să treacă prin asta. Cine n-a trecut nu e
bărbat. Îl Sylvie nu se frămîntă. Treaba lui Marc. Nu-i faci un
bine dacă-l scutești. Are și ea ale ei, treburile și plăcerile ei. N-are
vreme de pierdut! Își trăiește a doua tinerețe.
Așa încît Marc rămîne singur pentru a ține piept
împrejurărilor care-l asaltează: fete frumoase, pierde-vară,
pehlivani, toate lighioanele care umplu grădina lui dumnezeu. El
însuși e un fruct verde care ispitește multe guri vopsite în
stacojiu. Și apoi e nepotul, marele favorit al sultanei; oamenii se
servesc de el pentru a ajunge la ea. Nu e chiar atît de prost încît
să nu-și dea seama de asta. E bănuitor, puștiul! Îi vine mai curînd
să creadă că vor să-l joace pe degete, că pînă și femeile care-l
urmăresc cu nerușinare o fac în chip interesat; ceea ce nu e

50
Eroul principal al romanului Roșu și Negru de Stendhal.
51
Refren al unul vechi joc francez de copii.
87
adevărat; tînărul ăsta sălbatic le ațîță. Chiar și stîngăciile lui,
gesturile lui repezite și necioplite, luminate deodată de un zîmbet
încurcat și fermecător, chiar și privirea iscoditoare, sfioasă,
întrebătoare de sub sprîncenele încordate, privire ce se dăruie
deodată, ca o fecioară – o fecioară nebună pe care ai îmbătat-o și
oare începe să vorbească într-aiurea. Un mic Lucien de
Rubempré52. Dar în fund stă la pîndă mereu Marc, puiul de
mistreț, care se dezmeticește de îndată ce vrei să-l prinzi și care
se apără cu o lovitură de rît, cu o lovitură zdravănă. Asta-l face și
mai atrăgător. Te lovești de el. Plăcerea-i îndoită! Vînătoarea
începe. Și vînatul nu trebuie să fie atent numai la curse și la
vijeliile ce se stîrnesc în el pe neașteptate, și care-l fac să se
năpustească cu capul înainte. Cu greu se poate stăpîni. De fiecare
dată iese mai zdruncinat din aceste frămîntări. Și prevede ce-o să
se întîmple. Ar trebui să fugă. De zeci de ori și-a spus: „Pleacă!”
Dar nu fuge. Prea e interesant! Prea sînt multe de văzut și de
înghițit pentru ochii lui de mascul mic, pe acest teren de
vînătoare rezervat, unde e și el vînător la rîndul său. Și tot stînd
la pînda și văzînd cum trec toate soiurile de vînaturi mart și mici,
cu blană și cu pene, prinde în goană cu ciocul cîteva ciocuri de
păsărele; dar e primejdios; în clipe din astea, privirea i se pierde;
e în primejdie de a fi prins la rîndul lui. Va fi! Nu va fi!
Se încăpățînează. Să fugă, ar însemna să-și mărturisească
înfrîngerea. Rămîne și, în fiecare zi, tolba cu experiențe i se
umple tot mai mult. Dar asta nu-l face mai înțelept. Ochii îi sînt,
dimpotrivă, mai beți. Și-n țeastă parcă-i vuiește un vîrtej. Tot ce a
crezut, sau n-a crezut, dar a acceptat pentru a putea să trăiască,
toate punctele de sprijin ale vieții sociale, totul se prăbușește. Iar
din toată morala de alaltăieri (de ieri să nu mai vorbim! era
52
Personaj principal din romanele lui Balzac Iluzii pierdute și Viața
de glorie și mizerie a curtezanelor.
88
război!) ce-a mai rămas? Vechile păcate, prejudecățile, chiar și
constrîngerile legii, mereu întîrziate față de mersul societăți. E
prea puțin să spunem că sînt toate călcate în picioare! Nici nu te
mai ostenești. Treci peste ele, fără să te gîndești. Se surpă casa
oamenilor? Se rupe contractul social? întoarcerea la pădure? Nu,
e termenul contractului. Înainte de a-l reînnoi faci ștersături,
adaugi articole noi. Casa cea veche, strîmtă, nesănătoasă, cade în
ruină. Trebuie s-o refaci, s-o lărgești. În timpul crizelor de
creștere, omenirea bolnavă are și ea nevoie să-și întinerească
sîngele viciat și subțiat, cufundîndu-se în rezervele ei de sălbatică
energie animală. Părinții cu tabieturi și lașii miorlăie! „Totul e
pierdut!” Și totul e salvat, sau va fi. Dar nimic pe degeaba.
Fiecare lucru trebuie plătit.
Marc e gata să plătească prețul. Dar nu dă oare mai mult decît
are? Mintea lui e vitează, prea vitează, îl tîrăște dincolo de ceea ce
poate suporta restul. Degeaba vede, judecă și înțelege, fără
slăbiciune: creierul nu e un empireu, e legat strîns de pîntec prin
toată seva lui; e trădat, predat, se predă el însuși dușmanului.
Pînă una-alta, însă, Marc se apără. Creierul și inima! se
revoltă, au izbucniri de dispreț mînios împotriva anumitor
priveliști. Marc își îngăduie îndrăzneli de vorbire care-l supără
pe regele parfumerilor în cochilia lui, iar pe Micul Caporal, pe
Sylvie, care și-a pus chipiul pe-o ureche, o fac să rîdă în ascuns.
— Bădărăniile! Nu vrei să înveți să te porți în lume!
Marc se «revoltă. Îi trîntește niște adevăruri aspre. Ceea ce-l
supără mai ales este risipa nebună ce se face în vederea serbărilor
pe care ea le dă. Îi ®pune Sylviei că-i o rușine, cînd mii de
oameni n-au ce mînca. Sylvie nu se emoționează. Deunăzi n-a
avut nici ea de mîncare. Acum se despăgubește. Răspunde cinică:
— Ceea ce e prea mult compensează cu ce e prea puțin.
Preamultul unora, preapuținul altora. Așa-i balanța. Și pe urmă,
89
drăguțule, ce vrei? Gînd cîștigi banii ușor, trebuie să mai și
risipești.
Marc îi spune lucrurile pe șleau despre felul cum cîștigă,
despre felul cum cheltuiește, despre comerțul ci de lenjerie de lux
și creme, anticameră a împerecherii, despre felul cum își
exploatează clientela cu prețurile ei de vînzare (de furt), la fel de
smintite ca și toanele acestor dihănii cuprinse de nebunie –
neghiobii ăștia de cumpărători. Sylvie îi răspunde că dac-ar fi să
trăiești din înțelepciunea oamenilor, și nu de pe urma idioțeniei
lor, ar trebui să strîngi chinga și că, la urma urmelor, mulțumită
ei și lui Coquille al ei trăiesc nu numai ei.. Doi și nepotu-său
(înghite-o, mucosule!), ci armate de funcționari. Jignit, Marc
întreabă prostește:
— Și la ce folosește?
— Ce?
— Tot ce-nvîrți tu? Tot ce fac ăștia?
— La nimic. La viață. Parcă viața folosește la ceva? Ieși din
burtă, te naști fără să știi de ce. Îți umpli burta, mănînci, iubești și
te agiți, fără să știi de ce. Mori, te cufunzi în cine știe ce și nu știi
de ce. Despre un singur lucru știi de ce: despre plictiseală! Și tot
ce-nvîrți aici e ca să nu-ți închipui că te plictisești.
Pe Marc îl izbește amărăciunea care! se dezvăluie deodată.
Vede oboseala bruscă ce-și lasă pecetea, pungile de sub ochii
Sylviei și cutele gurii ostenite. Într-o clipă de sfîrșeală, femeia s-a
destăinuit. Dar cu o încordare a șirei spinării, își vine numaidecît
în fire. A pus în vagonul de bagaj geamantanul acela greu, pe
care-l tîrîie după sine. Acum o pornește din nou, cu chipul ei
sfidător și ironic, peste care trece un fulger de mînie. Prostănacul
de nepotu-său cu fleacurile lui a făcut-o» să rumege iarba amară!
A început s-o scoată din fire. „Împăunează-te, mititelule! Fă pe

90
Caton53! Prima venită o să te aibă cînd o vrea și o să facă din tine
ce-o să vrea. Ar trebui să ți se mai reteze creasta” Și Sylvie își reia
jocul și activitatea ei turbată.
Marc n-o nedreptățește. Știe el că Sylvie nu se lasă prinsă de
ene. O vede cum conduce munca și plăcerea; lucrează mai
departe pînă dă în brînci și le face și pe salariatele ei să lucreze;
nu întrerupe goana. De fapt, nu respectă decît munca – oricare ar
fi ca – și disprețuiește animalele de lux pe care le exploatează,
pentru că „nu fac nimic”. Nu s-ar da în lături să le jefuiască.
Există în ea, ca în multe fete din popor de la Paris, un fond de
revoluționară din timpul Comunei, care la un moment dat nu s-
ar da în lături să dea foc – și încă cum! – societății. Dar fetele
astea habar n-au de revoluția socială organizată. Și o femeie ca
Sylvie nici nu vrea să audă vorbindu-se de asta. În mintea ei,
mic-burgheză și incendiatoarea fac casă bună laolaltă. Același
gaz, care servește la incendierea Curții de conturi, e bun și pentru
sobă. De logică, Sylvie nu se sinchisește de loc. E din fire o
anarhistă, care înțelege să-și facă dreptate și nedreptate singură,
fără ca statul sau altcineva să se amestece. Morala ei e ceea ce-i
place. În nerușinarea ei, ceea ce-i place e adeseori mai drept decît
însuși dreptul. Urăște toate farsele fățarnice ale binefacerii sociale
și mondene; dar, fără sa spună nimic, e o binefăcătoare în felul ei
activ și precis; și atunci nu se lasă în seama nimănui. Își ține
strîns echipele de lucrătoare (căci fete trîndave nu primește la
lucru), dar le supraveghează, se interesează de sănătatea lor.
Pentru ele a întemeiat, în apropiere de Paris, o casă de odihnă; le
mărită, și celor pe care le îndrăgește le-a făcut daruri serioase;
aproape că le-a înzestrat. Mai mult decît atît, și-a cîștigat
53
Om politic, scriitor și orator (234-194 î.e.n.) din Roma antică. A
biciuit în scrierile și discursurile sale viața opulentă si corupția
moravurilor patricienilor.
91
încrederea lor, le sfătuiește, le călăuzește – în felul ei imoral sau
moral, dar totdeauna omenesc, căci știe care e partea cuvenită
slăbiciunii, dar nu lasă fetele să-i dea mai mult decît partea ce! se
cuvine. N-ar face rău dacă și-ar da sfaturi și ei și n-ar mai cheltui
atît.
Dar pentru ea își îngăduie privilegiul unei purtări speciale. Se
încrede – cam prea mult – în instinctul și-n puterile ei, pe care le
irosește fără socoteală de douăzeci de ani încoace. Dar felul ei de
viață nu poate merge la nesfîrșit. Sylvie ar trebui să simtă
semnele prevestitoare, ar trebui să simtă că sănătatea i se
zdruncină. Simte. Dar e învățată cu riscul. Și apoi, în această
goană după activitate și plăcere, se ascunde – așa cum a întrezărit
și Marc timp de o clipă – un fond amar de nepăsare față de viața
ei fără copii, o ciudă împotriva vieții, a cărei inutilitate o cunoaște
și fără observațiile nerodului de Marc. Atunci crapă! Dar, pînă la
ultima suflare, lucrează și bucură-te!
*
La una din serbările din casa Sylviei – dancing, beții, mici
orgii, unde Sylvie, grasă și înfloritoare, cu un decolteu adînc,
fardată ca o diavoliță și cu mintea amețită de atîtea cocktail-uri,
aprinde ca o adevărată bacantă vîlvătăi în jurul ei – creierul lui
Marc se cufundă și el. Cu frigurile acelea neîntrerupte, care-i
frămîntă măduva, e nevoie de atît de puțin ca să se îmbete! Și
uneori, conștiința inferiorității lui, în loc să-l facă mai prevăzător,
îl înfierbîntă, îl face să braveze. E „băut”. Ochii îi joacă. Nu mai
vede nimic, nu mai știe nimic, e tras spre inima vîrtejului; în
urechile lui sîngele parcă tună, dorința fierbe, iar rațiunea aiurită
se poticnește și cade. În mijlocul dansului nici nu mai deosebește
gura însîngerată care rîde lipită de gura lui. Dar o mușcă. Și o
gelozie ciudată, sălbatică îl pîrjolește. Își pierde cunoștința, se
trezește apoi zdrobit, într-un subsol, în care se aude înăbușit
92
gălăgia și muzica, singur, rătăcit, neputînd să-și mai depene
gîndurile. Ce s-a întîmplat? Nu-și mai amintește, nu știe dacă-și
mai amintește sau dacă născocește. Și în născocirile lui teama e la
fel de tare ca și dorința. Nu mai există hotar între ceea ce a fost și
ceea ce ar fi putut să fie. Se simte la fel de rănit, de veștejit pînă în
adîncul inimii, și de una și de alta. Iar cînd, înfricoșat, pleacă de
la chermesa care, colo, sus, se desfășoară fără sfîrșit, mai vede
încă gura însîngerată și aude rîsul din fundul gîtului al diavoliței
din pînzele lui Jordaens. Fuge în noapte, tremurînd, înghețat și
aprins, iar spiritul lui, care se biciuiește singur pînă la sînge, nu
izbutește nici să știe, nici să regrete. Ură și dezgust, da, orice ar fi!
Să se mistuie, să se rănească pînă la sînge Dar nu păreri de rău.
Nu uitare. E obsedat… Ca să ispășească, se închide din nou în
vizuina lui de student, în pustiul lui. Nu se va mai întoarce.
Sylvie nu e în stare să înțeleagă furtuna ce s-a stîrnit în trupul
adolescentului. A doua zi, după vîrtejul din ajun, nu-i rămîne
nici urmă de stînjeneală. Revede deslușit în ochii băiatului mînia
ce s-a aprins pe neașteptate, vijelia aceea de gelozie, care l-a făcut
să-i zdrobească oasele și să-i lase o mușcătură pe buze. O urmă.
Atîta tot. Măgulitor și caraghios în același timp, Sylvie e ferită de
toate tulburările pe care le lasă în urmă, datorită încrederii în
sine, a firii ei amorale și fără viciu adînc, nepăsătoare față de
convenții, fie că sînt îndreptățite, fie că nu; adevărat spirit galic,
cu ochiul ironiei veșnic ațintit asupra aspectului caraghios al
lucrurilor. O văzuse odinioară pe bătrîna Sarah Bernard în Phèdre
și și-l amintea pe Hippolyte. Ce pițigoi! Hippolyte al ei s-a
rușinat și-a luat-o la sănătoasa. Pe Sylvie o pufnește rîsul. Ce
importanță are? Doamne, ce proști sînt oamenii la douăzeci de
ani Mai ales cei care umblă cu capul în nori cîtă importanță dau
acestor nimicuri! Cînd faci dragoste veșnică trebuie să te
sinchisești oare de o petală de trandafir ce ți s-a rătăcit în
93
așternut? Își face cu ochiul în oglindă. Trandafirul e involt. Rîde
și de ea, și de el, nepărtinitoare. Rîde, păcătoasa, și de sora ei,
Annette. Ce-ar zice dac-ar ști… Nu e nici o primejdie să afle.
Hippolyte ieșit pe porțile Trezenei mai curînd ar lua-o la fugă,
pentru a se arunca în gura monstrului. „Du-te, dragul meu
Jonas!” Îl lasă să fugă. O să se întoarcă el!
Dar Marc nu se mai întoarce. Băiatul ăsta încăpățînat adună
în el dușmănie. Nu-și iartă înfrîngerea. Nu numai din noaptea
aceea, despre care nu va ști niciodată ce s-a întîmplat într-adevăr
(și asta-l ustură cel mai tare! Căci ea știe. Ce știe?), dar înfrîngerea
pe care o înseamnă toate zilele vin du te lumii acesteia dușmane
(nu s-a lăsat întreținut de ea?). Mai rău: înfrîngerea plăcerii pe
care a gustat-o în însăși această înfrîngere. Putregaiul ăsta de
profitori și prostituate care trăiesc din mizeria oamenilor! Și el s-a
amestecat cu ei! Se biciuiește singur, numindu-se „prostituat”. N-
are nici o scuză. Slăbiciunea lui nu-i o scuză, și-o cunoaște mai
bine ca oricine. Se mințise cînd își spunea că va fi cel mai tare. Și-
o spusese chiar în ceasul cînd trădase. Trădase împins de dorința
nelămurită ce-l îmboldea să se bucure de floarea acestui lux
deșănțat, de toate fructele acestei lumi putrede. Și el scuzase în
chip mincinos această dorință, prin dreptul spiritului ce trebuie
să vadă și să cunoască, pentru a se lupta mai bine. Ei bine, acum
a văzut, s-a văzut pe el. Și, bineînțeles, nimic din toate astea nu se
va pierde. Se întorcea încărcat de prăzi. Dar printre aceste prăzi
se afla și persoana lui: „Marc prostituatul”. Îl călca în picioare
împreună cu toată lumea asta, cu care se împreunase. Se pedepsi.
Ca un fel de reacție de ascetism mînios, făcu legămîntul să
castreze în el toate instinctele trădătoare, ce-l dăduseră pe mîna
dușmanului. Își impuse disciplina unei munci aspre, a unei
constrîngeri austere, a unei abstinențe desăvîrșite față de femei.
Să-și învingă firea, s-o făurească din nou, zdrobind-o sub ciocan.
94
Era cel mai potrivit mijloc să adune în adîncul ființei sale toată
răzvrătirea dușmanului strivit! Dar, la vîrsta asta, neomenescul e
uneori singura cale de salvare. Căci la vîrsta asta, și la băieții de
acest soi, nu există alegere decît între soluții extreme. Marc alese
„Armura de fier”, își vîrî trupul tînăr și slab, aprins de friguri și
de slăbiciune, în zalele nemiloase ale renunțării. Le păstra zi și
noapte pe el. Le păstra chiar cînd se pregătea să doarmă – să nu
doarmă (Per non dormire… marea deviză!). Se silea să rămînă
mereu cu ochii deschiși.
Sylvie, care avea informatorii ei, află că Marc se găsește în
mari încurcături bănești. Îi întinse momeala. El o respinse. Ea
stărui de două sau de trei ori. Stărui și el. Nu răspunse scrisorilor
ei. Sylvie îi trimise un cec, fără nici un rînd. Cea mai cumplită
jignire! Acum îi trimitea bani! Marc scrise cu mînie de-a
curmezișul cecului: „Refuzat!” și i-l trimise înapoi. Sylvie tare ar
fi avut poftă să-l tragă de urechi. Idiotul ăla mic! Se vedea
deschizînd ușa văgăunii lui, îndreptîndu-se spre el, iar pe el
întorcîndu-se, palid și mut de uimire. Bine a făcut Sylvie că n-a
încercat! Nu se știe care gură ar fi amuțit mai tare. Și poate că, pe
urmă, ar fi schimbat cuvinte crude, greu de șters din minte.
Dar, din fericire, Sylvie fu prinsă iarăși de vîrtejul zilelor.
Mașina zbîrnîii. Nu mai era în stare s-o oprească după plac. Ar fi
fost mai cuminte s-o oprească. De două-trei ori, în valuri mari,
sîngele îi trecuse prin fața ochilor. Dar Sylvie n-avea obiceiul să
se oprească în fața unei suferințe atît de mărunte. Înainte cu
dansul! Porni din nou, cu pasul ei ușor, și se prinse în dans.
Alaiul se îndepărtă. Timp de șase luni, Marc nu mai auzi
vorbindu-se de doamna Coquille decît din ziare. Ea îl uitase cu
desăvîrșire.
*
Prin urmare, Marc e singur, așa cum dorește. Dacă ține să nu
95
se mai bizuie decît pe el pentru a se descurca, dorința i-a fost
împlinită. Nici o ceapă degerată nu mai poate aștepta de la
nimeni. Maică-sa e departe și n-are bani să-i trimită. Îi vine destul
de greu să găsească bani pentru ea. Își scriu puțin. Ea e într-un
capăt de țară, comunicațiile sînt anevoioase și scrisorile vin cu o
întîrziere uluitoare. Annette se află în momentele cele mai grele
ale surghiunului ei, prinsă în capcană. O să vorbească despre asta
– dac-o vorbi – cînd va ieși la lumină. Pînă atunci, are gura
pecetluită, ca și fiul ei cînd nimerește în vreo cursă. Mama și fiul
sînt căpățînoși:
„Treaba asta nu mă privește decît pe mine! Nimeni n-are
dreptul să-și vîre nasul în necazurile mele!” își trimit doar, la
fiecare cincisprezece zile, cîteva rînduri neprecise, dar pline de
viață, ca să-și amintească unul altuia: „Sînt aici!” Sînt mai puțin
scrisorile unei mame și ale unui fiu, cît scrisorile a doi tovarăși.
Mîna hotărîtă a femeii cu ochi limpezi st tinge degetele repezite,
mereu înfrigurate, ale băiatului ei. „Ține-te bine! Și eu mă țin!”
Marc n-a mai călcat pe la Ruche. Grupul de prieteni s-a
împrăștiat în cele patru vinturi. Fiecare pentru sine!
Pînă la urmă, Marc a înțeles că nu de la însușirile lui
intelectuale trebuie să-și aștepte pi! nea. Dacă vrea să trăiască,
trebuie „să se înjosească”. Să facă orice meserie care să-i îngăduie
să trăiască. Faptul că ajuns să se împace cu acest gînd înseamnă
mult. Dar nu înseamnă nimic. Parcă poate fi vorba să te împaci
cu un lucru pe care nu ți-l oferă. Îți rîde lumea în nas: „Poți să-ți
păstrezi mărinimia. Ce nevoie am de tine?” Sînt sute de oameni
care pin dese un os de ros. Marc ajunge totdeauna prea tîrziu. Și,
în aceste ciocniri cu ceilalți, îl mai oprește încă im soi de rușine. Îi
lasă să treacă pe cei care sînt înaintea lui, sau care se strecoară,
sau care par slabi și vrednici de milă, sau, dimpotrivă, pe cei
obraznici din cale-afară – fiindcă, în cazuri din astea, trebuie să-i
96
apuci de guler, și lui îi e silă să-și murdărească mi un le de
gulerele astea soioase; uneori vede roșu; nu de ceilalți îi e teamă,
ci de sine. (Se grozăvește: „Opriți-mă!”) Nu! Ironia, nu se
potrivește cu acest băiat, care se simte dus deodată de valuri
lăuntrice și care se înspăimîntă cînd vede că, în clipe din astea,
voința lui nu poate face nimic, că e tîrît în voia curentului. E
nevoie de timp, e nevoie de multe rătăciri primejdioase ca să
învețe nu să înăbușe – asta înseamnă să riști a fi nimicit – ci să
folosească aceste porniri, întrebuințîndu-le ca pe un cărbune alb,
ca forță motrice. Dați-i timp! Dacă trăiește, poate că va izbuti într-
o bună zi. Dar asta e problema, să trăiești! Va fi oare în stare? Și
cît timp? Și cum?
A trecut pe la toate editurile și librăriile. După vreo douăzeci
de încercări fără rezultat, a fost primit de probă la o tipografie de
ziar, în echipa de noapte. Începător, neîndemînatic, prost văzut
de ceilalți tovarăși de lanț, care au adulmecat în el pe aristocrat
și, în loc să-l ajute, îl înfundă, Marc e dat afară după trei nopți.
Cu mare greutate a obținut de vreo două-trei ori traduceri de
prospecte și de scrisori comerciale. Muncă întîmplătoare.
Cunoștințele lui literare dau greș în fața termenilor uzuali din
lumea afacerilor. Într-o zi, Sainte-Luce, care-l vede hoinărind
flămînd, îi face rost, cu titlu de încercare, de un post de controlor
de bilete la un cinematograf. Din nenorocire, Marc se
îmbolnăvește de o gripă, pe care, după ce a dus-o pe picioare
prin căldură și frig, îl silește să stea cîteva zile în pat. După aceea,
firește că locul i s-a ocupat; și altul nu găsește. Sainte-Luce, care
s-a interesat o seară întreagă de necazurile lui, nu prea arc
obiceiul să zăbovească asupra unui gînd; după mîna de ajutor pe
care i-a dat-o, îl uită; și md mi știi unde să-l găsești. Dumnezeu
știe cum o duce și el! În noaptea aceea pe care au petrecut-o
împreuna (după cinema, Sainte-Luce l-a tras, de la dancing-ul
97
unde lucrează el, în fundul unui bar clandestin, unde au stat de
vorbă, înfrigurați și osteniți, pînă dimineața), Marc a aflat cu
uimire că elegantul Luce nu-i întru nimic mai puțin calic decît el.
Legăturile cu mama lui, frumoasa star, pe care el o numește José
și despre care vorbește cu o familiaritate de necrezut, sînt ciudate
și rare. Ea e mereu plecată; cînd se întîlnesc, din cînd în cînd, se
giugiulesc, umblă împreună prin localurile de noapte, maică-sa îl
îndoapă cu bomboane, cu daruri nefolositoare și cu dolari, dacă
i-au mai rămas printre degete; el îi cheltuiește la rîndul lui pe alte
daruri, pe bijuterii și flori, cu care ea nu știe ce să facă, dar de
care nu se plictisește niciodată, ba chiar pe cîini de lux, maimuțe
și papagali, sau orice fleac ce-i înveselește pe amîndoi. Apoi ea
dispare din nou timp de lumi întregi, lăsîndu-l la Paris fără nici
un ban, și nu se mai interesează unul de altul. Alteori ea își
amintește dintr-o dată: Sainte-Luce primește un cec serios sau
vreun fleac (asta se întîmplă, de obicei, în zilele în care nu mai
știe unde să mănînce), Sainte-Luce rîdea. De fapt, neprevăzutul
ăsta îl amuza. Departe de a-i purta pică mamei lui, îi era
recunoscător că e așa cum e. Îi făcea mai multă plăcere să se știe
zămislit de femeia asta frumoasă decît de vreo mamă serioasă,
așezată. O să se descurce el și singur! Se născuse acrobat; știe mii
de giumbușlucuri care să-l facă să cadă în picioare, în caz de
prăbușire. Și avea un stomac atît de îngăduitor! Zilele de post nu-
l înspăimîntau. Pasărea asta se mulțumea cu cîteva fărîmituri
ciugulite dintr-o mînă, numai să fie frumoasă mîna. Și de mîini
frumoase nu ducea niciodată lipsă. Veneau ele singure să-l caute.
Te puteai întreba dacă, din cînd în cînd, nu primea de la ele, între
masă și adăpost, și cîte o pomană. Față de Marc nu se ascunse. În
seara cînd acesta se mira de eleganța lui, în timpurile astea grele
– nerușinatul acela fermecător spuse:
— Ele mă dezbracă, ele mă îmbracă. Depinde numai de tine
98
să-ți facă la fel înăbușindu-se de indignare, Marc nu găsea nici un
răspuns. Să se supere? Nir fi avut nici un rost. Simțea doar că
toate ploile alunecau pe penele acestui rățoi. Nu-l putea judeca
pe măsura fiului lui Annette. În vremea cînd mai exista o viață de
apoi, cînd, după judecată, sufletele oamenilor erau îngrămădite
în trei țarcuri diferite, Sainte-Luce n-ar fi găsit loc în nici unul din
ele: el s-ar fi dus acolo unde se duc sufletele animalelor: în
coliviile veșniciei. Marc nu era sigur de superioritatea sufletului
său de om. Dar prefera să-și spună că e așa, ca să nu piardă
pămîntul de sub picioare. Și Marc nu voia să-l piardă.
În orice caz, nu putea să uite că, într-o seară, Luce îi oferise
fără șovăială tot ce-i mai rămăsese în pungă și fusese singurul
dintre prieteni care o făcuse. Nababul de Véron se mulțumise să
deschidă tabachera, într-o zi cînd îl întîlnise pe Marc sfîrșit de
goana după un salariu. Véron nu găsise nici un cuvînt ca să-l
întrebe de situația lui: puțin îi păsa; și cînd plecase, Marc îi fusese
recunoscător că nu făcuse nici o sforțare pentru a-și ascunde
egoismul. De aceea nu-și dăduse nici el osteneala să-și ascundă
sentimentele. În ziua aceea, Véron era întunecat la față, avea un
braț legat. Marc îl întrebă ironic dacă e rănit în război. Véron
drăcui, vorbi de un furuncul, înjură nu se știe pe cine, pe o
maimuța, și întrerupse convorbirea. La despărțire, Marc îi dădu
întîlnire pentru următoarea adunare de la Ruche. Ar fi putut tot
atît de bine să spună la paște le cailor, căci n-avea nici un chef să
se întoarcă la aceste adunări. Véron izbucni într-un rîs jignitor,
scuipă cu furie pe bulevard, îl făcu pe Marc vițel și o copleși pe
Ruche cu epitete rușinoase. Pe urmă, fiindcă Marc, mirat de
această izbucnire, îl întrebă ce-l apucase, Véron îi arunca o
privire furioasă și-i întoarse spatele.
Marc continua să alerge după o slujbă. Era încă foarte
neîndemînatic în această luptă pentru viață; mîndria nu-l prea
99
învăța să se strecoare ca o șopîrlă prin toate crăpăturile peretelui
care înconjoară cămara. În schimb, îi dădea forțe turbate să
reziste în ceasurile cele mai grele, cînd trupul îi era slăbit și
mintea măcinată de îndoieli. Degeaba-și spunea: „Sînt și voi fi
învins”. Lumii n-avea să i-o spună niciodată, fiindcă atunci cînd
o spui, înseamnă că renunți la luptă. Gîndul sinuciderii nu-i trecu
niciodată prin minte. Te sinucizi oare pe cîmpul de luptă? Doar
nu e lipsă de moarte! Nici măcar nu trebuie să alegi. Are ea grijă.
Nu, ceea ce lipsește e viața! „Căci tot ce mă-nconjoară, bărbați,
femei, vîrtejul ăsta, lupta asta corp la corp, împreunările astea nu
sînt viață, ci putregai. Dar cum să ajungi la viața adevărată, unde
s-o găsești? Există oare? Nu știu. Și totuși, un imbold căruia nu
mă pot împotrivi mă împinge spre nord, ca acul unui magnet. Ce
e nordul? O banchiză?…
O prăpastie deschisă în ghețurile veșnice? Nu știu! Dar
nordul e acolo. Și spre nord trebuie să mă îndrept. Forța oarbă
vede în locul meu. Libertatea mea înseamnă să vreau ce vrea ea.
Fie că e drept fie că nu, asta-i legea mea.”
De fapt, toată înțelepciunea acestei clipe se rezuma în bătrînul
bun-simț galic:

Să nu mori, atîta timp cît ești în viață!

*
Ziua era vînzător într-o băcănie de pe strada Caumartin și
stătea de pază pe trotuar. Cu gulerul ridicat, dîrdîia de frig în
săptămînile acelea cenușii de ianuarie. Noaptea, își impunea
cîteva ceasuri de lectură, de scris, de reculegere, încercînd să
cuprindă cît mai mult cu putință taina lumii. Dar ea îi fugea
printre degetele amorțite; și capul! se clătina de somn. Cînd
putea, își făcea o cafea neagră tare, ca să nu doarmă. Pe urmă
învăța ce înseamnă somnul. Pierdu cheia cufundărilor în lacul
100
binefăcător al uitării. Vreme de zile și nopți halucinate, care se
lungeau mereu și se strîngeau ca inelele unui șarpe fără început
și fără sfîrșit, își tîrî oboseala și durerile de stomac, ideile fixe și
ochii arși. Nu-și plătise chiria. Era amenințat să fie dat afară.
Vînduse tot ce putuse vinde. Obiectele rare, la care ținea, le
ducea cu ol, în servieta lui de student – pe urmă (trebui să se
despartă și de servietă) în buzunare: îi era teamă să nu i le ia
cineva în lipsă.
Într-o zi, pe cînd stătea pe jumătate amețit de nesomn, înfipt
ca un cocostîrc cu gîtul între umeri, în fața vitrinei băcăniei de pe
bulevardul cufundat în ceață, privind fără să vadă – văzîndu-l
după ce trecuse – șirul grăbit de fantome ale străzii (se simțea și
el plutind și topindu-se ca o fantomă) – i se păru că zărise o față
palidă, cu o privire preocupată, care-l pin dea, o mînă ce se ferea
strîngînd un obiect și pierzîndu-se apoi sub o pelerină. Se smulse
din amorțeală și privi țintă la chipul femeii care se afla la cîțiva
pași depărtare și a cărei umbră se înfipsese în ochii lui osteniți: o
văzu înțepenită în fața vitrinei, cu brațele ascunse sub manta.
Marc era sigur că ea îi vede privirea ațintită; era ca o potîrniche
pe care o prinde un cîine; chiar în clipa aceea, prada dispăruse
sub manta: cîteva roșii. Femeia aștepta să vadă ce-o să se
întîmple. Nici el nu știa. Se îndreptă spre ea. Era foarte aproape
și-și ținea și el brațele lipite de trup. Aproape că se atingeau și
erau amîndoi aproape de aceeași înălțime. Gura lui Marc era la
înălțimea obrajilor scofîlciți pe care se vedea încleștarea
maxilarelor: dar fața nu se mișca. Marc trebuia totuși să se
hotărască. Făcu o sforțare și zise cu glas sugrumat:
— Hai, dă înapoi!
Dar, în clipa aceea, văzu în ușa prăvăliei un inspector care-i
pîndea. Se grăbi să-i șoptească potîrnichii:
— Nu mișca! Ne pîndește.
101
 Nesocotitul! Își mușca buzele. Atîta pagubă! Alea jacta54. Făcu
cîțiva pași înainte, cu o nepăsare prefăcută. Ea părea că se uită în
altă parte. Inspectorul se întoarse în prăvălie. Marc se apropie
din nou. Dintr-o privire, văzu spinarea albă, craniul rotund,
botul strîns de pisică flămîndă. Cu o mișcare bruscă, îi vîrî, sub
șalul ros, trei-patru banane și spuse, fără să-și descleșteze dinții:
— E mai hrănitor! Ia-le și du-te!
Ea înălță capul și-i aruncă o privire ascuțită. Recunoștința nu
era atît de Marc ca mirarea. „A, va să zică și tu faci parte din
frăția noastră?” N-avură timpul să se explice. Femeia dispăru în
șuvoiul străzii. Marc își spunea: „Eu sînt cîinele care se întoarce
în rîndul lupilor. Deschid casa mea tuturor celor cu burta goală.
Nostim lucru! Ar mal fi făcut, fără șovăială, încă o dată ceea ce
făcuse. Fapta reușise. Dar nu se simțea la largul lui cînd juca jocul
ăsta.
Se întoarse acasă. Pe drum o întîlni pe Bette. I se păru
amuzant să-i povestească aventura lui. Era sigur de ceea ce avea
să urmeze. Bette uită pe dată ideile ei romantice de revoltă
antiburgheză. Sîngele ei de băcăniță înstărită! se urcă la cap;
strigă indignată:
— A, nu! Asta-i prea de tot! Nu se face una ca asta…
Marc îi rîse în nas. Ea îl părăsi cu un aer de maiestate jignită.
Marc nu-și mai reluă paza la magazin. Nici nu trebui să-și dea
osteneală s-o refuze. Se descotorosiră de el. Fără să-i poată aduce
vreo învinuire precisă, îl socoteau suspect. Clinii adulmecaseră în
părul lui mirosul pădurii.
Intră și mai adînc decît în ajun în frăția foamei. Nici un loc,
nicăieri. Și în buzunare, nimic de vîndut. Într-o seară, primi

54
În limba latină în original: Zarurile sînt aruncate.

102
lovitura de grație, lucrul de care se temea cel mai mult; își găsi
închisă ușa locuinței; era dat afară.
O noapte de sfîrșit de februarie, cu un viscol ce mătura
bulevardele și o lapoviță care se topea atingîndu-se de caldarîm.
Marc umbla încovoiat, ghemuit în paltonul lui, încercînd să lase
viscolului o suprafață cît mai mică de atac. Era chinuit și ud pînă
la piele și-și spunea: „O să cad”. Se ciocni de o trecătoare. Nu se
uită. O mînă îl prinse de braț. El se scutură.
— Rivière!
Mîna nu-i dădea drumul. Își ridică ochii rătăciți. Ruche… Nu
auzea ce spune în zgomotul bulevardului și în vuietul vîntului
îndrăcit. Ea îl trase într-un colț adăpostit. N-a știut niciodată ce l-
a întrebat, nici ce i-a răspuns. Dar n-a fost nevoie de prea multe
cuvinte ca ea să înțeleagă. Și fără să-i ceară părerea, îl luă cu ea.
El nu discută. Se lăsă tîrît, fără să schimbe o vorbă cu ea, pînă-n
ușă. A, casa ei…
— Urcă!
Urcă.
— Intră!
Intră. Odaia călduță, oboseala, postul. Era amețit, Ruche îl
împinse în singurul fotoliu din odaie. El simți cum îi descheie
paltonul îmbibat de apă și cum îi trage mînecile. Auzea că-i
vorbește, dar nu înțelegea, era un murmur ce se confunda cu cel
al ceainicului de pe mașină. Ea umbla încoace și încolo, el nu
încerca să-i urmărească mișcările. Ochii i se închideau. Îi
redeschise timp de o clipă; simțea lipită de buze o mînă care-i
turna în gîtlej o băutură caldă, alinătoare, și o voce blîndă
spunea: „Bea, băiete!” N-avu putere să ridice ochii mai sus de
mîna asta, dar înfățișarea ei îi rămase întipărită în minte. Multă
vreme după aceea, cînd se gîndea la buna samariteană, nu-i
vedea fața, ci mîinile. În starea de semiconștiență în care se afla, i
103
se părea că mîna e cea care vorbește. După ce laptele se scurse pe
gîtlej, capul îi alunecă pe spătar; îi atîrna greu, iar gîtul îl durea,
dar n-ar fi făcut pentru nimic în lume vreo mișcare; pe dinafară
tot corpul îl durea, dar înăuntru era atît de călduț! Mîinile cele
bune îi ridicau capul, care cădea mereu. Incă o scăpărare de
conștiință, apoi se cufundă…
Cînd se ridică din nou la suprafață, cîteva ore mai tîrziu, era
întins, în întuneric. Pe tavanul odăii pătrundea prin umbră
lumina palidă a străzii. Încercă să înțeleagă stînd nemișcat, tăcut,
bănuitor ca un animal ce se deșteaptă în pădure. Pipăi încet cu
picioarele în jurul lui. Se afla pe o saltea, dezbrăcat și înfășurat în
cuverturi. Sub saltea, dușumeaua unei odăi. Deasupra, răsuflarea
unui trup, apoi un foșnet în așternut și glasul lui Ruche:
— Te-ai trezit?
Atunci își aminti de toate și voi să se ridice, dar îl durea tot
trupul, și Ruche spunea:
— Nu te mișca!
El întrebă:
— Dar unde sînt? Unde ești tu? fără să-și dea seama c-o
tutuia.
— Nu te frămînta! Ești la adăpost.
El se răsucea mai departe.
— Nu, vreau să văd…
— Vrei să fac lumină? Stai o clipă…
Răsuci întrerupătorul electric. Deasupra capului său, Marc
văzu capul lui Ruche, care clipea din ochi. Îi făcuse la picioarele
patului ei un pat de campanie. Marc se ridică în capul oaselor;
fruntea îi ajungea în dreptul celuilalt culcuș, privirea începu să!
se plimbe în sus, spre Ruche, care stătea culcată, apoi pe perete,
pe masă, pe lucrurile de pe masă. Dar Ruche stinse lumina.
— Nu, încă au!
104
 — Ajunge!
Se întinse la loc, dar în ochii lui se întipărise tot ce văzuse, și
acum, treptat-treptat, regăsea înțelesul tuturor lucrurilor. Tăcea.
Marc se pipai și făcu:
— O!
— Ce?
— Hainele mele!
— Ți le-am scos.
— Vai, Ruche!
— Puteai să le storci, de ude ce erau. La război, ca la război!
— Vai, ce rușine! Am picat în casa ta, te stînjenesc, nu sînt în
stare să mă descurc singur, sînt ca o fată.
— Ei, nu, serios! făcu glasul voios de sus. Cel puțin ai putea
să nu ne bîrfești. Fetele au și părți bune.
— Da, fetele ca tine. Dar ca să le găsești, trebuie să umbli
mult.
— Nu trebuia decît să cotești pe strada Val-de-Grâce.
Simți pe obraz o mînă lungă, care de sus îl căută, îi mingi ie
fruntea, sprîncenele, pleoapele, apoi îl ciupi ștrengărește de nas.
El încercă s-o prindă cu gura, ca un pește, fără să scoată brațele
de sub plapumă. Ruche îi spuse:
— Sînt sigură ca nu cunoști zicala oamenilor din orașul meu.
— Care?
— Cine nu s-a culcat la Orléans nu știe ce-i femeia.
El se răsuci:
— Nu cer decît să știu și eu.
Mîna îl pocni, apoi se retrase.
— Nu dragul meii, nu! Nu-i timp de școală. E timp de somn.
Stinge totul.
— Totul?
— Tot ce arde, sus, jos. Stingerea. Dormi! Tăcu cîteva clipe, pe
105
urmă începu:
— Ruche…
— Dorm…
— Un cuvînt doar… Ce lucru era ăla, pe care l-am văzut
lucind acolo, pe masa ta?
— Nimic.
— Un revolver?
— Da.
Ea rîse:
— Nu pentru tine, prostule!
— Îmi închipui! Ești sigură de mine ca și de tine.
Ea își spuse:
— Asta n-ar însenina mare lucru!
Dar el nu-i auzi decît rîsul înăbușit. Începu să se răsucească
iarăși.
— N-ai încredere în mine, Ruche?
— Liniște! Culcă-te… Ba da, dragul meu, atît cît poți avea
încredere într-un bărbat…
— Sau într-o femeie.
— Sau într-o femeie. Și știi, să nu te plîngi! Asta-i foarte mult.
Dar, in general, cu dihăniile de soiul tău e mai bine să ai
încredere cînd ești cu arma în mînă.
— Para bellum!55 Ce pacifistă! Pun rămășag că nu te-ai jucat
niciodată cu jucăria aia! Știi măcar să te joci?
— Ei, află, micuțule, că dac-ai pus rămășag, ai pierdut. Pe ce-
ai pus rămășag?
— Pe orice. La voia ta.
— Ne-am înțeles. Am luat notă.

55
O parte din dictonul latin Si vis pacem, para bellum: Dacă vrei
pace, pregătește-te de război.
106
 — Cînd te-ai jucat? Și împotriva cui?
— Ghicește!
— Îl cunosc?
— Cum te cunoști pe tine!
— Cine e?
— V-am văzut deunăzi împreună în colț La cafeneaua
Soufflot.
Se făcu lumină; brațul bandajat…
— Véron!
Fata se înăbușea de rîs pe pernă.
— Véron? Véron? Porcul ăla?
— Da (principiile lui îi spuneau că pentru o muiere forța e
argumentul cel mai bun. Cît ai bate din palme, pe nepusă masă,
s-a și apucat să mi-o demonstreze. Ca să-i dovedesc că sîntem de
aceeași părere, i-am vîrît un glonte în umăr. „Ei, cine-i mai tare,
băiete?” Dac-ai fi văzut aerul lui mirat! A rămas cu gura căscată.
Și după aceea, ce înjurături!
— Mai înjură și azi, spuse Marc, prăpădindu-se de rîs.
Rîseră amîndoi, ca niște copii.
— Și-acum dormi! spuse Ruche, ștergîndu-și ochii cu
cearșaful.
Se supuse cuminte. Ațipiseră… Marc se smulse din toropeală,
se ridică și șuieră cu glas aprins și înăbușit:
— Ruche, Ruche…
— Mă plictisești – făcu glasul ei adormit – nu mai pot, mor de
somn. Dă-mi pace!
Dar el își lipi capul de picioarele ei înfășurate:
— Ruche… Ruche… Te admir… Te respect…
— Ești un idiot! Taci și dormi! făcu Ruche mișcată.
Dormiră pînă a doua zi dimineață.
Cînd o rază de soare, ce se rătăcise prin strada veche, îi
107
aruncă o săgeată pe ochii închiși, ale căror pleoape zvîcniră, Marc
o auzi pe Ruche bălăcindu-se în cada din spatele paravanului. Ca
să iasă din pat, trebuise să treacă peste el. Mai rîdea și acum,
strivind buretele mare și îmbibat, de coapsele ei lungi.
— Ruche!
— N-am timp! Am treabă…
Un braț gol îl salută deasupra paravanului.
— De ce rîzi?
— De tine.
— Rîzi. E dreptul tău.
Cu o mișcare nesocotită, ea își apăsă buretele ud pe gură, ca
să-i trimită un sărut.
— Sînt la fel de idioată ca tine…
— De ce?
— Nu-i treaba ta…
N-avea chef nici să protesteze, nici să se miște. Noaptea aceea
plăcută, deșteptarea, bunăstarea asta… Mai era încă amorțit. Dar,
nu se poate! E rușine! Marc se înălță ca o trestie.
— Mă scol…
— Nu, nu, mai așteaptă! Bagă-ți nasul în saltea! Ies. Interzis sa
privești…
Bineînțeles că el se uită și văzu nimfa de sus și pînă jos. Ea îi
aruncă dintr-un colț al odăii tot ce-i căzuse sub mînă: pernițe,
prosoape și pantalonii lui, care st uscaseră în timpul nopții. Marc
era acoperit de grămada de lucruri.
— Scufundă-te și înăbușă-te!
Înainte ca el să fi apucat să se elibereze, ea se și îmbrăcase cît
ai clipi din ochi. Pe urmă îl scoase la lumină.
— Și-acum gătește-te! Eu mă duc după cumpărături.
Marc rămase singur și se îmbrăcă. Ruche se întoarse cu lapte,
pîine și cîteva felii de șuncă. Mîncau, stînd de vorbă. Ruche
108
privea cu ochii ei de chinezoaică, iarăși distanți, capul acela de
băiat care se lipise, în timpul nopții, de picioarele ei. Ce prostuț!
Schimbară o privire de înțelegere. Fără să și-o mărturisească,
ajunseră fiecare în parte la aceeași concluzie: o noapte ca asta nu
se mai putea repeta.
— Uite ce e, spuse Ruche. Nu ți-e teamă să te apuci de orice
meserie?
— Toate sînt tîmpite – spuse Marc – dar și noi sîntem timp îți,
așa că n-avem dreptul să fim mofturoși.
— Asta-mi place la tine: ești prea mîndru ca să nu crezi că,
primind orice muncă, faci cinste nevoii, de orice fel ar fi ea. Nu
faci pe năzurosul.
— Nu mai fac.
— Da, te-ai schimbat în ultimele șase luni. Îți vine mai bine
așa.
— Nici tu nu ești prea năzuroasă.
— Cum e turcul, și pistolul. Sîntem amîndoi făcuți din lemn
bun, din cel din care se fac săgeți.
— Și ce țintesc săgețile?
— Anul trecut mi-a fost cam teamă că a ta nu țintește mai sus
de brîu.
— Mă faci să roșesc. Va să zică ai ochi pentru toate? Cum ai
aflat?
— Se vedea că te împotmoliseși…
— M-am desprins.
— Nu-i lucru puțin c-ai fost în stare. Din ziua aceea te stimez.
— Și n-ai putut să mi-o spui?
— La ce-ar fi folosii?
— Te poate ajuta în zilele cînd nu pica te stimezi pe tine
însuți.
— Acum șase luni asta n-ar fi însemnat nimic pentru tine.
109
 — Ei, dar astăzi înseamnă mult.
— Bietul băiat! Tare sărac trebuie să fii!
— Nu-mi spune asta tocmai acum, cînd încep să fac avere!
— Și eu sînt, desigur, primul ban. Mulți înainte! Pînă una-
alta, pînă cînd vei putea să te descurci mai bine, ai primi să fii
chelner într-un restaurant pentru studenți?
Marc înghiți în sec și spuse viteaz:
— Da, dac-ai să vii, din cînd în cînd, să iei masa acolo.
— De ce?
— Daco să te servesc pe tine, o să mă simt mai sigur.
— O să te ajutăm să te simți sigur.
Ruche îl prezentă administratoarei, pe care o cunoștea, și
chiar în ziua aceea Marc se apucă de lucru, ajutat de privirea și
de sfaturile lui Ruche. Mai mult decît atît: după ce puhoiul
clienților se scurse, îl servi chiar ea pe Marc. După aceea, totul
merse strună. Cît despre locuință, îl împrumută cu bani, ca să
plătească chiria unei camere la un mic hotel de cartier.
S-ar fi părut că după aceea aveau să se vadă des. Nici gînd. La
început, Marc bătu, de vreo două-trei ori, serile, la ușa lui Ruche.
Ea era plecată. Sau poate că stătea ghemuită într-un colț cu țigara
în cioc și cu picioarele sub ea? Fata asta ciudată avea viața ei, pe
care n-o împărtășea nimănui; și elanul de simpatie care o
apropiase într-o noapte de Marc nu-i acorda acestuia nici un
privilegiu. Ba, mai degrabă, dimpotrivă; instinctul lui Ruche ar fi
spus:
„Aha! Ai apăsat pe clanță? Atunci să punem zăvorul”
În ochii ei nici o plăcere nu prețuia cît independența.
Frumoasă independență! Mare lucru făcea cu ea! Se zeflemisea
singură, ciupindu-și degetele de la picioare. „Neroadă! Oi fi! Așa
sînt, așa vreau să fiu. Degetele sînt ale mele. Pielea tot a mea. Și
tot eul meu. Sînt a mea din cap pînă-n picioare. Așteaptă puțin,
110
fetițo! Cine rîde la urmă… Ei! Vom rîde… Punem rămășag? Eu
pun!”
Era unul din jocurile ei; să pună rămășag cu ea însăși. Așa ești
sigur că o să cîștigi. Mai ales cînd trișezi. N-are de ce să-ți fie
rușine!
Marc ar fi fost în stare să înțeleagă acest instinct de apărare.
„Mă feresc. Ferește-te și tu! u Dar era prea ocupat să-și descurce
tainele sale proprii, ca să-i mai pese și de cele ale lui Ruche. De
altfel, prejudecățile lui masculine îl făceau să creadă că tainele
unei fete sînt „pipi de pisica”. Lui Marc îi plăceau pisicile. Dar o
pisică e o pisică. Și un bărbat e un bărbat.
Fără știrea lui, Ruche se interesa cum o duce, pînă ce i se păru
că e pus pe picioare. După aceea mu se mai sinchisi de el. O
singură dată veni să-l surprindă în odaia lui de la hotel: era
aproape de miezul nopții. Marc se arătă mirat că o vede
plimbîndu-se astfel pe acoperișuri. Căci în ochii ei jucau sclipiri
feline. Era veselă, familiară și totuși străină, îl privea din
depărtare, cu ochii aceia de pasăre nocturnă, dintre cele care
zboară în pădure, departe sau aproape, fără a face zgomot cu
aripile; n-ai putea spune unde va fi în clipa următoare. Spre orele
unu, cucuvaia își luă zborul, fără ca Marc să încerce a o opri. Și
au trecut luni pînă cînd cei doi se întîlniră din nou.

Tot atunci, la începutul lui aprilie, i se întoarse lui Marc – o

dată cu păsările călătoare, cealaltă pasăre; Annette, evadată din
bălțile Dunării.

111
 PARTEA A DOUA

ANNETTE ÎN JUNGLĂ

Aproape că se împotmolise acolo!

Se lăsase dusă din Paris, împachetată ca un pachet. Cîtva timp

simți o ușurare: să nu mai fie silită să-și bată capul cu nimic.
Cîtva timp. Dar nu ținu mult. Annette nu era învățată să nu facă
nimic cu mîinile. Impresia cea mai stăruitoare din această
călătorie de lux, din aceste hoinăreli, prin Italia de nord și Veneto
(vagoane de dormit, palace-uri, automobile etc), din trecerea pe
locurile pe care! e cunoștea și le iubea din copilărie, a fost rece și
plicticoasă. La început, se miră; pe urmă, înțelese: luxul o izola;
pierduse contactul cu pămîntul; nu-l regăsea decît în clipele rare,
cînd putea să evadeze singură și să bată cu picioarele ei
străduțele și cîmpiile. Uneori, cînd călca pe covoarele groase ale
hotelului, a căror lînă banală se încăpățînează să căptușească
lemnul și piatra, picioarele! se înfiorau. Îi ardeau tălpile de dorul
de a săruta, goale, pielea pămîntul ui. Dar escorta nu-i dădea
răgaz. Flecăreala înnebunitoare a celor trei gaițe îi împuia capul
zi și noapte.
La București a avut parte, mai întîi, de o zăpăceală și de o
gălăgie asurzitoare – ca într-un coteț de păsări – ori într-o
grădină zoologică: o familie numeroasă, rude, prieteni. Se
revedea tot danul. Urmară zile în șir, nopți în șir, în care oamenii
exclamau, se sărutau, explodau. Ușile erau deschise. Nimic nu
era ascuns. Nici o taină. Valuri de intrigi, flirturi, și chiar mai
mult, se revărsau în văzul tuturora, în fiecare încăpere sau pe
coridoare. Nu prea existau convorbiri între bărbați și femei care
să nu se învîrtească în jurul felinarului roșu aprins și să nu se
112
ciocnească de el. Annette, care se simțea obligată să-și
supravegheze protejatele, avea mult de furcă în atmosfera asta
supraîncălzită. Nici ea nu era la adăpost de urmări; își dăduse
seama de acest lucru, cu enervare, dar și cu oarecare mulțumire
ironică (ei, la patruzeci și trei de ani!). În ciuda vîrstei, calitatea el
de pariziană o expunea la atenții și la propuneri amoroase. Și
Ferdinand Botilescu, care în timpul călătoriei o plictisise cu
galanteriile lui greoaie, începu s-o cam neliniștească.
Totuși, cîtă vreme rămaseră în oraș, primejdia nu era mare:
terenul de vînătoare era destul de bogat și le dădea de ajuns de
lucru acestor nemrozi56; Ferdinand avea și alte pisicuțe de
mîngîiat, ca să nu mai vorbim de politică, de afaceri, de goana
după onoruri și bani.
Dar după două luni plecară la una din moșiile lui Botilescu:
întinderi netede și izolate, în mijlocul bălților și pădurilor din
cîmpia munteană, pe care le arde, pe rînd, soarele și înghețul. Era
toamnă. O ceață deasă se tîra deasupra bălților, de unde se auzea
cîrîitul lișițelor. Mașina greoaie se împotmolea în hîrtoapele
drumurilor desfundate, stropind și hurducînd zdravăn pe cele
cinci femei și pe stăpînul lor. Dar Annette era singura al cărui
mijloc frînt gemea; ceea ce o făcea să admire vînjoșenia trupurilor
romîncelor; celorlalte femei nici nu le păsa; păreau de bronz, ca și
gîtlejul domnișoarelor, care nu mai încetau cu flecăritul.
Conacul mare, dărăpănat, pe jumătate castel, pe jumătate
fermă, era clădit pe o ridicătură de pămînt, care de-abia dacă se
înălța cît un mușuroi peste întinderea monotonă. Fusese
construit în rate și nici un etaj nu era la același nivel; coridoare
șerpuite urcau și coborau la toate cotiturile pe trepte de piatră
tocită, care se clătinau. În timpul anilor de război, conacul fusese

56
Nemrod - rege legendar al Caldeii, vînător pasionat.
113
nelocuit și natura îl luase în stăpînire; vița sălbatică, roșie ca
sîngele în soarele de toamnă, și iedera, care acopereau fațada,
pătrunseseră prin crăpăturile zidurilor și prin lemnul putrezit al
ferestrelor pînă în casă, aducînd cu ele o adevărată invazie de
urechelnițe și furnici. Toaleta grosolană și în grabă ce! se făcuse
conacului, în ultima clipă, în vederea venirii stăpînilor, nu prea
tulburase sălașul păianjenilor din umbra neagră a perdelelor;
șopîrlele alergau, dormeau pe zidurile coridoarelor; și, uneori, la
parter, auzeai șuieratul unui șarpe. Fetele și mama lor nici nu se
sinchiseau; aceste făpturi, învățate cu luxul Occidentului, se
simțeau, din prima clipă, la largul lor în murdăria și praful care
acoperea sofalele și divanurile. Annettei îi era rușine să-și
mărturisească sila și încerca să trăiască partea plăcută a aventurii.
În prima seară se grăbi să stingă lumînarea, al cărei fitil fumega,
împrăștiind un miros de seu, fără să privească prin colțuri; se
întinsese cu șalele frînte, în patul vechi de lemn tare și scîrțîitor,
pat pictat cu scene romantice, amorași, bătălii și în care ar fi
putut dormi foarte bine doi oameni. În lipsă de oameni, îl
populau alți oaspeți nu mai puțin supărători. Trezită din primul
somn de arsurile de sub piele, Annette trebui să părăsească
monumentul istoric și tot acest popor flămînd, cate locuia în el, și
să-și petreacă restul nopții pe un scaun. Asta însemna să sari din
lac în puț. Prin ferestrele pe care le deschisese pătrunseră
escadroane înaripate de țînțari. Din baltă se auzeau broaștele și,
cînd se crăpă de ziua, sunetul spart al clopotelor unei mănăstiri
din depărtare.
În nopțile următoare, în așteptarea unui pat nou, care trebuia
să sosească din București, nimeni nu se miră cînd Annette se
culcă pe o saltea așezată pe dușumea. E drept ca fetele îi oferiră
un loc în patul lor. Dormeau într-o încăpere mare, alăturată, cu
pumnii strînși, cu gura deschisă, cu un sforăit dulce și regulat, cu
114
genunchii ridicați sub așternutul răvășit, cu pulpele goale,
nesimțitoare la înțepături. A doua zi rîdeau de obrajii, fruntea și
nasul umflat al Annettei și de gleznele ei îngroșate. Rîdea și ea,
scărpinîndu-se ca o apucată: trebuia să plătească impozitul de
străină. După ce gîngăniile l-au încasat, te imunizezi. Dar e bună
și nenorocirea la ceva: poate că era mai cuminte să pară urîtă
privirilor cu prea mult răgaz ale patronului. Dar Annette se
amăgea dacă-și închipuia că el se oprea la fleacuri din astea. Prea
se învîrtea în jurul ci. Totdeauna gata s-o servească, plin de
atenții exagerate, se purta atît de politicos cu Annette, de parcă ar
fi avut de-a face cu un musafir; dar cînd pleoapele lui grele se
ridicau, descoperindu-i puțin ochii, Annette vedea în ei niște
scăpărări (repede înăbușite) foarte puțin liniștitoare. Unele
momente, n-ar fi fost prea cuminte să rămînă singură cu el.
Respectul față de ea n-ar fi atîrnat prea greu. S-ar fi purtat cu ea
cum te porți cu o iapă. Așa se purta cu fetele de pe moșia lui, pe
care le lua prin surprindere cînd mulgeau vacile în grajd, sau
cînd se bălăceau prin bălți, legînd trestiile tăiate. După aceea ele
își potriveau rochia, cotcodăcind furioase, dar satisfăcute, ca niște
găini. Iar nevasta și fetele boierului păreau a ști de toate astea,
dar nu se sinchiseau; poate că în fundul inimii lor erau mîndre de
sultan. Printre țăranușii din jurul moșiei, destui purtau pecetea
lui. Animalul ăsta era mereu flămînd. Mesele grele, hrana
alcătuită aproape numai din carne (Annettei! se aplecase),
vinurile tari, țuica, nu umpleau golul pe care aerul și trîndăvia îl
scobeau în stomacul lui. Doamna Botilescu lenevea și ea cît era
ziua de lungă, lăsînd toate treburile gospodărești pe capul
Annettei. Ferdinand își cheltuia energia în plimbări lungi, curse,
vînători; uneori își lua familia cu el, călare sau în automobil. Dar
Annette se ferea de astfel de plimbări, din ziua cînd, mergînd cu
fetele sa culeagă flori în jungla bălților, se trezise singură,
115
părăsită, iar la strigătele ei nu auzise răspunzîndu-i decît glasul
gîscanului. Se întoarse la conac pe alt drum și-și reproșă
bănuiala, cînd văzu fețele nevinovate ale fetelor care-i săriră de
gît, strigînd ca o căutaseră peste tot. Dar bănuiala alungata se
încăpățîna să rămînă la intrare, ca un cîine care se face covrig pe
un preș. Cîteva priviri piezișe, pe care le surprinsese la micile
lingușitoare, o făceau să doarmă cu ochii deschiși. Curiozitatea
de franțuzoaică o îmboldea să pîndească impulsurile care puteau
pune în mișcare aceste suflete naive și complicate. Deslușea,
poate chiar mai bine decît ele, duda tainică pe care le-o stîrnise,
stingherindu-le flirturile la București; mai ales cea mare, cea care-
o copleșea cu îmbrățișările cele mai drăgăstoase, avea împotriva
ei un dinte, unul din dinții ei frumoși, un incisiv ascuțit de vulpe,
ascuns de zîmbetul ademenitor al buzei cărnoase și umbrite.
Mințea oare? Nu, dacă a minți înseamnă să spui contrariul de
ceea ce gîndești. Ele gîndeau ce spuneau – dar nu spuneau tot ce
gîndeau. Erau sincere și viclene în același timp. O iubeau pe
Annette, dar le făcea plăcere s-o lase să cadă în mrejele tatălui lor.
Cea mai mică nici nu vedea vreun rău în asta; i se părea o farsă
nostimă. Chiar și cealaltă, mai știutoare, nu se gîndea decît la
mutra jignită a guvernantei, căzută în capcană. Dar cea mare,
Ștefănica, știa ce face. Și pentru ea era un motiv de îndoită
încîntare să se răzbune împotriva Annettei, pe care-o iubea,
aruncînd-o în brațele tatălui ei, ale cărui aventuri poate că-i
inspirau sentimente interzise. Își păstra sentimentele pentru ea și
nu-și mărturisea deschis jocul acesta, lingîndu-și dinainte buzele.
Annette, care surprinsese de două sau de trei ori cîte o
străfulgerare, nu-i venea să creadă. Dar stătea de veghe.
Într-o seară, în momentul cînd se pregătea să se culce, își
dădu seama că cheia odăii nu mai e în broască. Cu un sfert de oră
mai înainte o văzuse; și fetele erau cu ea în odaie. O înăbușeau cu
116
sărutările și-i urau noapte bună. Annette nu mai avu nici o
îndoială. Părul de lupoaică i se zbîrli. Își spunea: „Sînt o proastă.
Annette, draga mea, născocești povești romantice. Prea ești
nervoasă. Cheia o fi căzut. Sau dac-au luat-o, înseamnă că fetițele
vor să-mi joace o festă. Să nu-mi mai bat capul cu asta.” Se culcă.
Dar, după trei minute, sări din pat. Auzea rîsetele înăbușite ale
celor două mai mari, care dormeau în odaia alăturată. Se duse la
ele, desculță și în cămașă de noapte. Cînd intră ea, lumînarea se
stinse brusc. Fetele se prefăceau că dorm. Și cînd Annette le
scutură supărată, jucară comedia deșteptării, cu ochi nevinovați,
jurîndu-se pe toți dumnezeii că nu înțeleg ce vrea cu ele: nu știau
nimic. Annette nu-și pierdu timpul cu discuțiile. Îi spuse
Ștefănichii cu răceală:
— Ieși din pat! Eu rămîn aici. Du-te, culcă-te în patul meu.!
Fata tresări și făcu înspăimîntată:
— Nu, nu, nu, nu I
Annette o privi în ochi, fără să mai stăruie; dar se vîrî în
așternut, alături de fată. Se lăsă din nou noaptea. Fetele tăceau.
După un ceas, dușumeaua de pe coridor trosni, ușa de alături se
deschise; cineva intra în odaia pe care o părăsise Annette.
Sprijinită în cot, Annette asculta. Ștefanica asculta și ea,
prefăcîndu-se că doarme; dar răsuflarea ei înspăimîntată o trăda.
Dincolo de zid, bărbatul asmuțit (aproape în fiecare seară era pe
jumătate beat), furios de pățania lui, răscolea așternutul și urla.
Annette, care se simțea și ea năpădită de furie, o înșfacă pe
Ștefănica de umeri; o somă cu glas șoptit să mărturisească și-i
șuieră în față, pe romînește, cuvinte murdare (primele pe care le
înveți în fiecare limbă, o dată cu cele de care ai nevoie ca să
mănînci). Înnebunită, fata se încăpățînă să tăgăduiască mai
departe, pînă în clipa cînd, în toiul certei, cheia ascunsă sub
pernă căzu pe podea. Craiul păcălit o tulise din odaie, trîntind
117
ușa de necaz, și se, depărta, tropăind ca un bivol. Cele două fete,
răscolite de rușine și de emoție (de-abia acum își dădeau cu
groază seama de trădarea lor), se aruncară lăcrimînd în genunchi
și-și cerură iertare, sărutînd și udînd mîinile Annettei. Erau
sincere. Ștefănica se văieta cu glas tare, izbindu-și cu pumnii
pieptul voinic, care răsuna. Voia să petreacă restul nopții culcată
la picioarele
Annettei. Apoi adormiră la un loc amîndouă, înghițindu-și
hohotele de copii bătuți. Nu puteai să le porți pică. Dar nici să ai
încredere în ele.
Chiar de a doua zi, Annette vru să plece. Dar fetițele o rugară
să rămînă, cu țipete și semne de dragoste năvalnică. Iar
Ferdinand, vinovat, nici nu pomenea de incursiunea nereușită
din timpul nopții; se ținea la o distanță respectuoasă și se purta
cu aparentă căință. Annette consimți să-și amîne hotărîrea. De
altfel, motive materiale foarte serioase se împotriveau executării
ei: n-avea bani, și cînd cerea ceea ce i se cuvenea, găseau pretexte
ca să tărăgăneze plata. Iarna se apropia și avea să blocheze casa
singuratică; era greu să călătorești în anotimpul acesta; nu puteai
să pleci cînd voiai.
Annette se hotărî să aștepte pînă-n primăvară. După trecerea
alarmei, spiritele păreau că se potoliseră. Urmă un timp de
lîncezeală. Zăpada, ce se așternuse pe cîmp, parcă acoperea
inimile cu puful ei molcom. În lumina lunii, iazul înghețat arunca
sclipiri de diamant. Făceau plimbări în sănii cu zurgălăi, crivățul
le înroșea tîmplele, își simțeau urechile calde sub căciuli, în
blănuri trupul era fericit sub năvala sîngelui întinerit, iar
sfîrcurile sinilor ardeau. Murdăria cocioabelor acoperite cu
papură și duhoarea bălților erau acoperite de o tunică
neprihănită de pînză albă. Annette încerca și izbutea uneori să
atragă atenția duducilor asupra mizeriei țăranilor celor cu păr de
118
lup sub zdrențe – a țăranilor care o încîntau cu cîntecele lor
frumoase, cu trăsăturile lor de efigie, cu podoabele sălbatice și
strălucitoare din zilele de sărbătoare, cu datinile și cu bunul lor
simț. Încerca să stea de vorbă cu ei; le spulbera neîncrederea. Îi
făcea plăcere să vadă strălucind, sub masca aspră a dacilor
înlănțuiți în jurul coloanei lui Traian, fulgerarea voioasă a ironiei,
care judecă și batjocorește, și pe care o știa de la Colas Breugnon-
ii din Burgundia ei. Uneori însă auzea tunetul. De departe. Un
cuvînt, un gest, o inflexiune de glas. Veacurile de revoltă adunată
împotriva stăpînului… Stăpînul știa. Dar de atîtea veacuri ținea
starea asta (întrerupta de izbucniri neașteptate), încît ajunsese să-
i pară o lege fireasca, de care cel mai mult (el, bineînțeles) se
folosea în propriul lui interes. „Strîngi calul între coapse. Cînd
începe să dea din picioare, rupe-i gura cu zăbala!” Annette
înțelegea lupta aceasta mută; și (pentru cine o cunoștea nici nu
mai trebuie s-o spunem) ținea cu calul. Cînd o să scape cu
spinarea din strînsoare? Nu-i părea rău că nu plecase.
E bine să intri în atingere cu forțele elementare: cu pămîntul
acesta bătrîn, măturat de vînturi, unde viscolul stîrnea bătăliile
lui Marc-Aureliu și pe cele ce aveau să mai urmeze și care
mocneau în inima geților.
Dar clima aceasta aspră și plimbările în aer liber ii dădeau o
putere și-o strălucire, a cărei voioșie obraznică ar fi fost mai
cuminte s-o domolească, fiindcă, fără să-și dea seama, arunca
momeală în fața peștelui. O cuprinsese vîlvătaia începutului de
toamnă; era sănătoasă și cuprinsă de o mulțumire organică; era
deocamdată liniștită gîndindu-se la Marc, pe care-l știa ocrotit de
aripa moale a Sylviei. Luă parte cu plăcere la serbările populare,
la care fetele Botilescu o îmbrăcau și se îmbrăcau și ele în
costume grele și împodobite de-ale țărăncilor (căci brutalitatea
legăturilor dintre stăpîni și servitori nu înlătura familiaritatea);
119
dar comparația dintre femeile costumate nu se arăta în avantajul
micilor stăpîne, și flăcăii nu șovăi că. Annette dansă cu voinicii,
cu cocoșii satului. Nu văzu gelozia mînioasă pe boturile
încruntate ale pisicilor și nici nu luă seama la ochii aprinși ai
stăpînului, pînă în clipa cînd acesta, smulgînd-o din brațele unui
dansator al satului, o cuprinse la rîndul lui. Atunci Annette spuse
că-i ostenită și, după sfîrșitul dansului, se retrase. În zilele
următoare fu mai prevăzătoare. Această alarmă rămase și ea fără
urmări. Și, din nou, lumea amorți.
Era o zi de sfîrșit de martie. Se auzeau zvîcnirile pămîntul ui
încă adormit. O fierbințeală ascunsă străbătea zăpada groasă,
care se încrețea; pe margini, iazul înghețat își spărgea coaja.
Noaptea, auzeai țipetele stolurilor de păsări călătoare rupînd
tăcerea. Postul se terminase, și oamenii o duceau într-o petrecere,
dintr-un conac într-altul. Cele trei fete plecaseră cu mama lor să
petreacă la o moșie din împrejurimi. Tatăl lipsea de cîteva zile –
era, zice-se, la București. Annette nu-și însoțise elevele: oiște
junghiuri în spate, o greutate în ceafă, un început de gripă o
opriseră în casă. Se lăsă seara, apoi bezna. Annette stătea întinsă
în odaia ei și nici nu se osteni să aprindă lampa. Auzea,
dedesubt, într-o încăpere de jos, tic-tacul unui ceasornic bătrîn și
ruginit, care șchiopăta – și, de pe cîmpia acoperită cu zăpadă,
scîrțîitul osiei prost unse al unui car. O trezi zgomotul unei chei
în broască. Nu încercă să-l deslușească. Dar simți ceva neplăcut,
ca zvîcnetul surd al unei gingii umflate. Crezu că e din cauza
gripei. Apoi un vîrf începu să-i rănească gingia și locul dureros
ieși la iveală. Nu dinăuntru, din afară venea primejdia. Își
amintea că o auzise pe Ștefănica vorbind repezit la telefon
cuvinte ale căror înțeles nelămurit îi revenea în minte și se gîndi
la aerul tulburat și misterios al fetei. Își spuse că se găsește
singură într-un conac ai o servitorime supusă, slugarnică, bună la
120
orice, surdă și mută. Și tresări, amintindu-și, de zgomotul cheii în
broască, care o trezise. Se sculă, se duse la ușă, dar o găsi închisă
cu cheia, de astă dată pe din afară. Chiar în clipa aceea auzi
uruitul unui automobil care se apropia. Totul se lumina în
mintea ei. Stăpînul se furișa în casă ca un hoț. Annette trase
zăvorul pe care și-l pusese dinainte la ușă, bănuitoare cum era.
Bărbatul avea să vină, știa asta.
Și bărbatul veni. Împinse ușa, care se opinti. În picioare, de
cealaltă parte, turbînd ca un șobolan prins în capcană, Annette
prețuia puterea de rezistență a piedicii și-și spunea că nu va ține
mult. Cîștiga timp. Cu o voce rece, răspundea, în cuvinte scurte,
glasului bărbatului care parlamenta. Intre timp ocolea odaia și,
tot ca un șobolan, căuta o crăpătură. Nu putea ieși decît pe
fereastră. O deschise. Odaia era așezată la etajul întîi, în unghiul
casei, care înainta la marginea mușuroiului; și fereastra cu balcon
rotund dădea deasupra dîmbului. Annette se aplecă peste rampa
de fier vechi și măsură distanța. Stătu pe gînduri. Pipăi tulpina
noduroasă a glicinei bătrîne și dezgolite care se agăța de barele
balustradei, încolăcindu-se asemenea inelelor unui boa. Se
întoarse în odaie, își trase cizmele țăcănești de pîslă, își puse
mănuși groase, apoi le scoase pentru a fi mai sigură pe mîinile ei.
Cu o mișcare a mîinii adună de pe masă lucrurile cele mai
trebuincioase, ba chiar găsi timp, într-un astfel de moment, să-și
asculte instinctul femeiesc și să se uite în oglindă, în timp ce-și
trăgea peste urechi căciula caldă de astrahan; și-și vedea buzele
mînioase, răspunzînd cu cîte un „da” sau „nu” disprețuitor
animalului care-și pierdea răbdarea și zgîlțîia ușa din țîțîni. În
sfîrșit, după o ultimă privire în jur, se hotărî; în pragul ferestrei
își aduse aminte și se întoarse să scoată din cui o fotografie de-a
lui Marc, pe care o atîrnase deasupra patului, lîngă pernă; o vîrî
în sîn. Pe urmă, sări peste balustradă și, încleștîndu-se pe tulpina
121
inelată a glicinei, coborî alunecînd greu sau agățîndu-se, riscînd
să se lovească în pîntece sau să-și scoată ochii în vîrf urile ascuțite
ale ramurilor, care-i biciuiau fața. La un moment dat, simți o
durere atît de ascuțită în braț, încît dădu drumul mîinilor. Din
fericire, făcuse mai mult de două treimi din drum, și zăpada
îndulci căderea. Se rostogoli de-a lungul povîrnișului și se trezi la
picioarele moviliței, în umbra Marc a conacului, în spatele căruia
apunea luna. Rochia îi era zdrențuită, mîinile și coapsele julite,
dar ea era întreagă. După ce-și veni în fire, o porni peste cîmp,
grăbindu-se să mai apuce ultimele licăriri ale lunii, ca să-și
găsească drumul. Dar luna dispăru curînd și urmă întunericul
desăvîrșit care, pe de o parte îi ocrotea fuga (împotriva
urmăririlor, dar pe de alta era o piedică, fiindcă o făcea «a
rătăcească drumul. Voia să ajungă la București, unde consulul
francez avea s-o repatrieze; nu prea cunoștea ținutul; și noaptea
neagră o lipsea de orice punct de reper. Mergea, mergea mereu,
adulmecînd drumul ca un cîine, cu nasul în pămîntul ce
împrăștia un fel de fosforescență care o îndruma înșelînd-o; căzu
în zăpadă; se bălăci în bălți, se împotmoli, ieși la mal, înghețată,
scuturată de friguri; umblă toată noaptea, înnebunită de corul
neîncetat al broaștelor, fără să-și dea seama că se învîrtea în jurul
iazului. La primele licăriri ale zorilor, se trezi pe o șosea
înconjurată de bălți; și, deasupra papurii, se profila, la distanță
mică, blestematul conac, de care fugise. Își reluă drumul, istovită.
Un țărănuș pe care-l întîlni, și care tăia papură, cu fața neagră de
nămolul uscat, o măsură și, în loc să răspundă întrebărilor ei, lăsă
jos legătura de trestie și o luă la goană cît îl țineau picioarele. Ea
se gîndi că poate o urmăreau și că el avea s-o trădeze. Căută un
drum lăturalnic, pe unde să scape; dar nu era nici unul: șoseaua
nesfîrșită se prelungea dreaptă, ca un dig între două șiruri de
bălți, fără nici o cotitură care ar fi putut s-o ascundă. Degeaba iuți
122
pasul. Uruitul unei mașini pe care o văzu înaintînd îi vesti
apropierea urmăritorului. O văzuse și el; în trei minute ar fi
ajuns-o. Nu șovăi și se aruncă în baltă. Cojița de gheață se sparse
și Annette se afundă în nămolul rece și lipicios; se agăță de
trunchiuri de salcie. De pe șosea auzea glasul răgușit al lui
Ferdinand. Era îngrijorat și mînios; o ruga să se întoarcă. De lîngă
trunchiul noroios unde răsări, Annette îi striga: „Nu!” și se
aruncă încăpățînată în păpuriș, pierind din fața ochilor lui; de pe
drum nu se mai vedea decît papura care se clătina în urma
pașilor ei de lupoaică hăituită. Încăpățînarea asta nebună făcu să
se urce sîngele în capul vînătorului. Răcni că, dacă nu se întoarce
numaidecît, va trage într-acolo ca într-o lighioană. Ea strigă:
„Omoară-mă!” Era și ea beată de furie. Turba. Se înfundase în
mîl pînă la piept, iar lianele turtite și puturoase! se lipeau de
piele, negre și vîscoase ca niște lipitori. În văzduhul noroios se
auzi un uliu. Annette gîndea:
„N-ai să pui mîna pe mine! mai bine îngraș șobolanii și
gîndacii bălților!”
Dar el se speriase. Schimbă tonul. O rugă. Îi făgădui pe
cuvîntul lui de cinste (mult îi păsa ei de el!) c-o s-o respecte, că-i
va sta la dispoziție, că primește dinainte toate condițiile ei. Dar
pisica opărită nu mai credea. Își închidea cu încăpăținare gura, ca
să nu-i mai răspundă și ca să nu înghită fiertura rău-mirositoare
în care se bălăcea. Nu s-ar fi predat niciodată, dacă milul nu i s-ar
fi lipit de trup, paralizîndu-i mișcările. Dac-ar fi încercat să se
desprindă de lianele ca re o încolăciseră, s-ar fi sugrumat. Ca s-o
salveze, pătrunsese și el în junglă, gata să se înnămolească; izbuti
s-o prindă de subsuori, tot bălăcindu-se prin nămol, și-o scoase
din strînsoare. O aduse la mal. Era murdară și neagră din creștet
pînă-n călcîie; dar nu-și pierduse îndrăzneala, îl sfidă. El n-avea
poftă să-i răspundă la sfidare. O admira. Îi vorbi cu respect,
123
spunînd că-i pare rău că o silise să fugă. Îi ceru iertare și o
imploră să se întoarcă la conac. Se exprima cu umilință și emfază
retorică, dar cu o sinceritate care lumină într-un zîmbet fața
Annettei, înăsprită de ciuda și de masca de noroi crăpat. Spuse:
— Bine! Să trecem cu buretele! E mai bine pentru amîndoi.
Dar să mă întorc, asta nu! Nici vorbă nu poate fi. Plec.!
El se arătă amărît, dar nu protestă decît de formă; nu se mira.
Într-atît se așteptase la această hotărîre, încît luase în automobil
valiza Annettei, în care strînsese lucrurile, pe care ea le lăsase în
cameră. Se oferi s-o însoțească pînă la prima gară pe unde trecea
expresul internațional: o rugă numai, amărît ca un elev prins cu
ocaua mică, să-i salveze reputația scriind o scrisoare la conac, în
care să-și explice plecarea neașteptată, punînd: o pe seama unor
vești de la fiul ei care o chema la Paris. Annette încuviință și se
sui în mașină.
Se opriră la primul cătun, în cocioaba cea mai puțin
dărăpănată, pentru ca Annette să-și poată schimba rufăria și să se
spele.! se încălzi niște apă într-un ceaun și Annette se spălă din
cap pînă-n picioare, în timp ce Ferdinand, după ce dăduse afară
plozii și pe stăpînii casei, făcea de gardă întors cu spatele, pudic
și fioros. Goală, clănțănind din dinți, cu pielea înroșită de atîta
frecat, Annette izbucni într-un rîs nebun, cînd își aminti de
ducele despre care Saint-Simon spunea că se plimba cu sabia
scoasă în fața bisericii unde se ușura femeia gîndurilor lui. Și
fiindcă gripa și frigul groaznic die baltă îi răsuceau măruntaiele,
Annette nu se temu, ca o adevărată fiică a Burgundiei ce era, să
facă la fel în curticică, sub paza vrednicului cavaler. Rușine cui
vede într-asta ceva rușinos! Pînă și Cleopatra poate avea colici.
Se urcară din nou în mașină; prima gară era departe și, cînd
ajunseră acolo, pe drumuri desfundate de dezgheț, aflară că un
accident de cale ferată întrerupsese pentru cîteva zile circulația
124
orient-expresului; la ieșirea din Carpați, linia era tăiată de
inundații. Botilescu îi propuse Annettei s-o lase la un hotel în
București, unde s-aștepte restabilirea comunicației. Dar ea se
împotrivi cu hotărîre; era nerăbdătoare să se vadă plecată. Deși
ar fi fost mai cuminte, răcită cum era, să stea un timp în casă,
frigurile ce-i intraseră în toate mădularele și emoția provocată de
urmărire o făceau să ardă de nerăbdarea de a părăsi țara. O
urmărea gîndul bolnăvicios că aici îi vor putrezi oasele. În timp
ce se zbătea în mlaștini, n-avusese vreme să se teamă. Dar acum
o cuprinsese teama. Nămolul i se urcase pînă la gît; (nopți de-a
rîndul o urmări putoarea glodului; îi duhnea, parcă, de sub
unghii). Se cutremura de spaimă să nu-i intre mîlul în gură; se
înăbușea. Ținu cu tot dinadinsul ca Ferdinand s-o ducă pînă la
Constanța; se urcă în primul vapor ce pleca. Era un vas italian
care, pe o cale destul de lungă, se-ntorcea la Brindisi. Annette nu
mai vru s-asculte de sfaturile lui Botilescu. Se-nchise în cabină;
era istovită; rămase singură cu boala. Nu văzu nimic din toată
călătoria. N-avea decît un singur gînd: vie sau moartă, să se vadă
iar acasă.
*
Sosise la Paris. Ajunse înaintea telegramei care-o anunța și
care se rătăcise desigur în camera vreunui portar. Intre timp,
Marc își schimbase de cîteva ori adăpostul; înainte de a pleca din
Romînia, Annette nu primise ultima lui adresă. O găsi după
multă trudă. I-o ceru Sylviei, dar ea n-o cunoștea. Annette nu-și
ascunse nemulțumirea față de nepăsarea surorii sale. Sylvie, care
știa mai bine ce se-ntîmplase, îi răspunse că ea nu-i dădacă la
copii. Avea destule alte griji. După ce plecă brusc, Annette se
gîndi că sora ei e mult schimbată: cu fața umflată, cu pungi sub
ochi, greoaie, congestionată. Avu remușcări că, nerăbdătoare
cum era, n-o întrebase nimic despre sănătatea ei. Dar nici Sylvie
125
nu se simțea chiar nevinovată.
Prin Sainte-Luce, Annette dădu de urma lui Marc. Dar ca un
bun prieten ce era, Sainte-Luce nu-i spuse că fiul ei e portar la un
local de noapte. Cunoștea amorul propriu al prietenului său; îl
preveni. Annette nu se culcă; toată noaptea își așteptă fiul în
camera de hotel. În zori, Marc îi bătu la ușă. Era tot atît de
nerăbdător ca și ea s-o revadă. Dar cînd se văzură, nu-și «puseră
de loc ce aveau pe suflet. Chiar de la prima întîlnire se resimți o
răceala între ei. Nu se mai regăseau așa cum se despărțiseră.
Amîndoi suferiseră lovituri față de care reacționaseră fiecare în
felul lui. Erau de altfel și enervați de noaptea nedormită. Annette
își ascundea anevoie supărarea pricinuită de așteptarea și de
bănuielile ce! le trezea viața de noapte a lui Marc; iar Marc era
iritat, căci simțea acest lucru; îl enerva faptul că maică-sa picase
pe neașteptate, tocmai cînd el se afla atît de încurcat; și mi era
încredințat că Sainte-Luce nu-i trădase situația umilitoare.
O-ntrebă, cu glasul mai mult sec decît drăgăstos, de ce nu se
culcase. Ea îi răspunse mai blînd poate decît avusese de gînd:
— Dar tu, dragul meu?
N-ar fi avut decît să-i spună că nu vine de la petrecere; dar era
prea mîndru pentru a se dezvinovăți; și ea părea că-i cere
socoteală; iar Marc nu socotea c-o datorează cuiva, oricine ar fi
fost. Nu găsi de cuviință să discute această chestiune. Annette îl
examina: fața veștedă, trasă, zbîrciturile timpurii care apăruseră
de curînd pe la colțurile nasului, unde se săpaseră oboseala și
dezgustul. Inima! se strîngea la gîndul vieții dezordonate pe care
o ducea Marc, la gîndul urmelor pe care o astfel de viață! le săpa
în suflet. Marc o lăsă să-și închipuie ce voia. Nici el nu părea mai
mulțumit de examenul la care o supuse pe maică-sa. Prea arăta
înfloritoare, prea era bine hrănită, întinerită, iar ochii și toate
mișcările îi trădau bucuria de a trăi. Nu s-ar fi spus că abia ieșise
126
din bălțile Dunării și dintr-o gripă urîtă. Bujorii din obraji erau
înșelători. Mai purta încă în ea urmele unei congestii. Dar ceea
ce, de fapt, nu putea înșela pe nimeni, era că se bucura de viață,
cu toate pățaniile prin care trecuse. Cu cît îmbătrînea, începea a
prinde mai mult gust de a trăi. Nepotrivirile, neprevăzutul, pînă
și catastrofele și nesiguranța zilei de mîine dădeau mai mult gust
ospățului. Era mult mai atrăgător decît meniurile Insipide din
tinerețea ei, decît viața burgheză din Franța dintre! 890 și! 900.
Avea un stomac bun. Mai bun decît Marc; își dădea ea bine
seama. Ce era să facă? Pentru a-i fi pe plac nu putea să facă pe
bolnava și pe clorotica. Marc era slab și ros de amărăciune, pornit
împotriva societății, ale cărei petreceri tîmpite, ale cărei vicii
lipsite de vigoare era nevoit să le privească de aproape, ba încă să
le și slujească; cînd ieșea din această cloacă de desfrîu, nici nu
mai era în stare să mănînce fără greață pîinea pe care o cîștigase:
pîinea mirosea a sudoare de prostituată. Ar fi vrut să-i pună
dinamită omenirii acesteia. Și furia lui creștea și mai mult cînd se
afla împreună cu tovarășii de înjosire, cu muncitori de care se
apropiase în ultimul timp.
Unul dintre ei avea oarecare înrîurire asupra lui – atît cît se
putea vorbi de înrîurire asupra unui tînăr așa de bănuitor ca
Marc. Eugène Masson nu era mai puțin bănuitor. Se cunoscuseră
noaptea, în metro; se întorseseră apoi împreună de la lucru pe la
două-trei dimineața, străbătînd pe jos străzile Parisului. Masson
era tipograf în echipa unui ziar; datorită lui, Marc fusese angajat
acolo, după ce-l dăduse afară din localul de noapte, unde
disprețul lui cumplit se lăsase prea mult simțit (pînă în cele din
urmă se păruise cu un client). Ziarul era de altfel ultrașovin,
imperialist, ataca toate ideile lui Marc și ale lui Masson. Dar, în
afara tipografiei, direcția nu se sinchisea de ceea ce se ascunde în
capul tipografilor ei. N-avea nici o importanță că și ei erau
127
oameni și că gîndeau. Muncește! Li se plătea lucrul. Era tot ce
puteau cere Marc și Masson. Revolta încă nu era coaptă. Și cu atît
mai puțin, practica noncooperării în felul lui Gandhi57. Cine să fi
vorbit oare la Paris de una ca asta? Și cine să fi făcut apel la
eroismul abnegației, care refuza pîinea cumpărată cu o muncă ce
contrazice conștiința? Și totuși găsești mai mult eroism în
poporul Parisului decît sînt în stare să vadă patronii în moleșeala
lor, sau decît își dă seama însuși acest popor, în lipsă de
întrebuințare, eroismul se revarsă în amărăciune.
Amărăciunea lui Masson avea o superioritate asupra aceleia a
lui Marc: era mult mai îndreptățită. Tînărul muncitor era un
„gazat de război”: purta moartea în sînge. Și se aprindea de
indignare împotriva egoismului blestemat, împotriva apatiei
tuturor acestor francezi, care trecuseră prin nenorociri atît de
cumplite și nu făceau nimic pentru a împiedica revenirea lor.
Dușmănea mai ales casta lui Marc, pe tinerii intelectuali
burghezi. (Și pe cei bătrîni. Dar despre aceștia nici nu merită să
vorbești! Pe ramoliți avea grijă moartea să-i curețe.) Masson
vorbea cu un sarcasm pătimaș de hedonismul gîndirii (căci îi
plăcea să citească), de nepăsarea lor față de suferințele omenirii;
batjocorea această elită falsă care a trădat, pe acești paraziți care
nu sînt buni de nimic, această pleavă care trăiește din resturile
jafurilor. Marc avea motive să cunoască temeinicia învinuirii;

57
Începînd din 1919, o dată cu refuzul englezilor de a acorda
libertățile promise Indiei în timpul primului război mondial, Gandhi
include în programul său general tactica specială a noncooperării. Prin
aceasta se înțelegea boicotarea englezilor pe plan economic, politic și
ideologic de către marea masă a poporului indian. Practic, lucrurile se
realizau prin: demisia tuturor indienilor din posturile civile și militare,
refuzarea oricăror distincții și titluri onorifice, boicotarea școlilor și
tribunalelor engleze etc.
128
culesese și el (nu prea multă vreme) fărîmiturile de sub mese;
gîndul înjosirii lui îi aprindea din nou ura împotriva Sylviei.
Totuși, încerca să apere rațiunea de a fi și meritele păturii
intelectualilor printr-o solidaritate instinctivă, pe care conștiința
sa începuse s-o și dezaprobe. Dar cînd, sub imboldul insultelor
lui Masson, căuta să scoată pe cei mai buni intelectuali pe care-i
cunoștea din neutralitatea lor comodă, din spatele zidului lor de
cărți, cînd voia să-i facă să acționeze, constata, spre rușinea sa, că
judecata cea mai crîncenă față de lumea intelectuală încă nu era
destul de aspră. Aveau aproape toți mijloacele – și mulți dintre ei
și răgazul – de a vedea mai limpede și mai departe decît ceilalți.
Poporul aștepta, gata să-l urmeze cu recunoștință pe primul
îndrumător dezinteresat. Dar nimic nu-i speria mai mult decît
gîndul că vor fi urmați de o armată prea hotărîtă, care-i va
împinge și-i va compromite. Se prefăceau că se uită în altă parte.
„N-am văzut nimic.” Teama aceasta de răspundere era mai
degradantă. Trebuiau însemnați cu fierul roșu. Chiar printre acei
scriitori tineri care, pentru a-și permite luxul de a fi „umani”, nu
se dădeau în lături de la acțiunea politică, chiar printre aceia, nici
unul din cîți cunoștea Marc nu voia să se înroleze într-un partid;
își lăsau mai multe portițe deschise: radicalism, socialism,
internaționalism, naționalism, ba chiar făceau din cînd în cînd o
mică incursiune sub scutul vechii Franțe clasice, în domeniul
regalismului literar, care se mai bucura încă de voturi la
Academie și în presă. După un răstimp de ocheade echivoce,
aruncate trecătorilor de pe un trotuar sau altul, afacerea era
tratată după obiceiul profesionistelor străzii: oamenii găseau
totdeauna ceea ce căutau. Găseai la Paris toate soiurile de
prostituție intelectuală: de la bordeiele panglicarilor din presă,
plătiți gras ca să otrăvească cu minciunile lor josnice marele
public, care primea orice i se oferea, pînă la cocotele mai de
129
seamă de la Academie și din saloanele literare, care distilau cu
artă virusul „sclaviei voluntare”, dar nu gratuite, și al paraliziei
generale. Funcția lor era de fapt aceea de a abate de la acțiune. Și
pentru acest scop, orice mijloc era bun. Chiar gîndirea. Chiar
acțiunea! Căci e paradoxal că pasiunea sportului ducea, în cele
din urmă, la neactivitate. Beția acțiunii fizice și a mișcării pentru
mișcare făceau energiile năvalnice să-și iasă din matcă,
istovindu-le apoi în interiorul unui stadion, unde, după o cursă
nebună, erau azvîrlite în lada de gunoaie. Poporul nu era cel mai
puțin atins. Marc avea prilejul să opună sarcasmelor lui Masson
împotriva mîrșăviei burghezilor intelectuali batjocura lui față de
muncitorii abrutizați de sporturi. Sporturile desăvîrșeau opera
distrugătoare a ziarelor. Creau categorii de oameni intoxicați și
nefolositori. Marile cluburi cumpărau, ca pe niște cai, grajduri de
profesioniști, pe care-i numeau amatori, întocmind cu ei echipe
de fotbal. Mii de oameni, în plină vigoare, își vindeau
inconștienți mușchii, bucurîndu-se de o viață luxoasă, trăind în
hoteluri elegante și în vagoane de dormit, ca reprezentanți
internaționali de fotbal, pînă-n clipa cînd, cu mușchii rigizi,
devenind nuli de timpuriu, erau aruncați la coș, ca și hoiturile
gladiatorilor după jocurile de la Roma. Dar, cel puțin, gladiatorii
aruncați erau morți. În arenele din ziua de azi, viețile pierdute
supraviețuiau. Plebea spectatoare se sinchisea tot atît de puțin de
ei ca și cea din Roma. Îi trebuiau alți atleți, mereu alții. Și-și
cheltuiau la aceste spectacole toată patima, toată furia, care, dacă
ar fi fost bine îndrumate, ar fi putut răsturna asuprirea socială.
Această plebe aducea la meciurile internaționale un șovinism
ucigător. Jocurile degenerau în lupte. Erau și morți. Și la rugbi
„înaintașii” deveneau curățitori de tranșee. Pentru asta trecuseră
pe sub Arcul de Triumf popoarele întoarse de pe front! La asta se
rezuma jurămîntul lor de a lua în mînă controlul statului și
130
refacerea societății! Nici măcar panem et circenses58. Pîinea trebuia
să ți-o cîștigi. Și pentru circenses să plătești. Exploatarea pasiunii
de a căsca gura și a prostiei omenești făcuse progrese de la
plebea lui Menenius Agrippa59 încoace. Nu, Masson nu era mai
mîndru de poporul său decît era Marc de burghezii lui! Cînd
voia să dea lecții tovarășilor săi, muncitorilor de la tipografie,
aceștia îl luau în batjocură și nici nu-și dădeau osteneala să
discute. Singurul care consimțea să-i răspundă, un vechi tovarăș
de tranșee, dădea din umeri:
— Ce-ai vrea? Să ne punem încă o dată pielea în joc pentru
Dreptul altora? Destul! Nu mai sînt așa tîmpit ca să-mi bat capul
pentru alții. Îmi bat capul pentru mine. Fiecare pentru el!
Iar Marc și Masson, care osîndeau cu îndîrjire egoismul
claselor lor, n-aveau nici ei tăria să renunțe la ideea libertății lor
individuale, altă formă a egoismului, ceea ce le nimicea revolta. E
o sforțare grea pentru un francez încătușat de prejudecăți să se
mărginească la un anumit cadru și să primească disciplina unui
partid. Slăbiciunea socialismului francez dinainte de război a fost
rezultatul legăturilor prea slabe și care apropiau pe membrii săi
numai în anumite împrejurări, fără a-i avea în mînă în clipele
hotărîtoare. Și dacă Masson se alesese cu vreo învățătură de pe
urma războiului, apoi se alesese cu voința de a nu se mai dărui

58
În limba latină în original: pîine și jocuri; acestea erau oferite
gratuit, cu scop diversionist, de către împărați, la unele prilejuri, plebei
din Roma antică.
59
Patrician roman (sec. VI-V î.e.n.). Plebeii din Roma refuzaseră să
mai lucreze și se retrăseseră pe muntele Aventin. Menenius Agrippa,
pentru a-i înșela, asemui societatea, cu trupul omenesc, spunînd că
patricienii ar fi stomacul din fabulă împotriva căruia se revoltaseră
mîinile (plebeii), și astfel îi convinse pe aceștia din urmă să muncească
la fel și mai departe.
131
niciodată, nicăieri, nici unui stăpîn, de a nu sta la ordinele nici
unui partid și de a-și aparține numai lui singur. Atunci cum s-ar
mai fi putut oare bizui pe alții? Ar fi fost o speranță cu totul
lipsită de temei să creadă că ceilalți, chiar cei din clasa lui, chiar
asupriți ca și el, ar fi putut lucra împreună, fiecare rămînînd
preocupat numai de propriul lui interes, fără a se pune de
bunăvoie în serviciul unui comandament. Cele mai violente
mișcări colective sînt trecătoare; însăși violența lor le istovește;
dacă nu sînt menținute de o mînă puternică, ele slăbesc cu mult
înainte de a-și fi atins țelul și dau înapoi: piatra aruncată cade
mai jos chiar decît nivelul de la care a pornit. Dar prea trecuse
multă vreme de cînd Franța revoluționară pierduse obișnuința
de a lupta. Și, pînă la urmă, războiul îi scîrbise pe oameni de
regulile luptei. Tot ce amintea spiritelor independente de viața de
regiment era respins și privit cu ură. Doar conservatorii și
șoviniștii înțeleseseră această lecție și trăseseră foloase de pe
urma ei. Era un joc ușor pentru reacțiune. Libertatea își făurea
zăbala, daca nu se lăsa încălecată de șeful ales, care o putea duce
la izbîndă. Masson nu se putuse menține în nici o organizație
sindicalistă muncitorească: cele ce datau dinainte de război se
refăceau cu mare greutate; iar cele noi își treceau vremea,
punîndu-și bețe în roate una alteia. Cît despre Marc, el era
autoipsismul60 încarnat. Toate slăbiciunile lui veneau de aici. Dar
și toată puterea.! se părea că nu se putea renunța vreodată la
slăbiciuni fără a renunța și la putere, că și-ar pierde în felul acesta
rațiunea de a fi. Nu se întrevedea nici o ieșire din fundătură, de
zidurile căreia se loveau cei doi tovarăși, în asprele lor critici
împotriva societății. Nu erau tovarăși decît în felul neputincios în
care negau. Le lipsea acțiunea, care ușurează. Și cine știe dacă,
60
Termenul este creat de Romain Rolland cu intenția de a arăta că
Marc judeca totul printr-o prismă strict subiectivă.
132
avînd chiar putința de a lucra, ar fi fost în stare să-și facă reciproc
concesiile trebuincioase pentru a-și coordona acțiunea? Ar fi avut
nevoie de o întreagă ucenicie. Unde ar fi putut-o face? Nu exista
în Franța nici o școală a acțiunii. Nu existau decît profesori de
vorbărie. În privința asta, orice francez știe destul ca să-nvețe și
pe alții. Marc și Masson erau scîrbiți de vorbe. Dar vorbeau. În
lipsă de acțiune! Dădeau grai acțiunii, pe care n-o făceau – n-o
puteau face – pînă ce fiecare se simțea golit și scîrbit, de sine și de
celălalt. Acțiune! Acțiune! O, pîntece al acțiunii care-și așteaptă
fecundarea!
Societatea nu e încă pe depun încredințată că această
pubertate nepotolită a voinței e tot atît de primejdioasă ca și cea a
sexului. Un popor sănătos are întotdeauna nevoie de un țel. Dacă
nu! se va oferi unul nobil, își va lua unul mîrșav. Mai bine crima
decît golul dezgustător al unei vieți sterpe, care te ofilește. Cîți
dintre tinerii anului 1914 n-am cunoscut, care s-au năpustit în
război ca să scape de o plictiseală înjositoare. Aceștia au avut de
atunci prilejul să-și potolească pofta de sînge. Dar au venit alții,
după război, care sînt, la rîndul lor, prada rutului înnebunitor al
acțiunii. Cînd le lipsește femela, își zdrobesc fruntea de gratiile
cuștii lor, ca animalele sălbatice din menajerii, pe care un chin
prelungit nu le-a degradat încă. Marc și Masson se zbăteau în
groapa lor, urlînd. Și alții, cu sutele, stingheri, fiecare în groapa
lui, își înăbușeau urletele de furie și durere.
Dar, de data asta, fiul Annettei fu ajutat de sîngele lui sănătos.
Poate că nici nu era sîngele neamului său. N-ar fi trebuit să urci
prea mult de-a lungul apei Rivière-ilor! Binele și răul se aflau
amestecate în acest sînge. Dar fiecare om își reînnoiește sîngele în
răstimpul unei vieți. În globulele lui rămăsese înscrisă străduința
mîndră a Annettei. Cu toate că Marc era încă un băiețandru, ca
toți bărbații la douăzeci de ani, cînd sînt încă neînchegați și
133
neformați, întreaga lui făptură (corpul și sufletul) era adînc
răscolită de acele vremuri și de înspăimîntătoarele lor condiții
morale de viață. Nici urmă de credință în oameni, iar în afară de
oameni, nici un sprijin! Totuși Marc nu ceda niciodată nimic din
voința lui absurdă și eroică de a se înfrînge. „Ce să înfrîngă? Pe
mine? E mai puțin decît nimic! Sînt oare sigur că există acest eu
care-mi scapă, pe care nu-l cunosc? Sigur sau nu, vreau, vreau,
vreau! l! Înfrîng. Nu mă voi lăsa înghițit împreună cu el.” În clipe
din acestea vorbea de el ca de un altul. Dar paza acestui străin
era în mîna lui. Chiar cînd străinul îi aluneca printre degete, îi
scăpa, cînd cădea și se prostitua, Marc păstra neatinse, împotriva
lui, în folosul lui, pentru a-l judeca, pentru a-l condamna, pentru
a-l înălța, o serie de sentimente nobile, pe care ironia lui
batjocoritoare le lua totuși în batjocură ca pe niște fosile: onoare,
demnitate, hotărîrea neclintită de a nu se abate din cale. „Să nu
mă abat din calea cui? Idiot! Idiot! Din calea burghezului laș, care
m-a lăsat în mijlocul drumului și a șters-o? Sau să nu mă despart
de pîntecele care s-a dat și m-a dat acestei vieți ticăloase, în cace
n-am cerut să intru? Fie! Cu voie ori fără voie, am intrat în viață!
Ea m-a aruncat în luptă. Nu mă predau!”
Și se gîndea:
„Ea (acest pîntece) nu s-a predat. Și eu, s-o fac? Să fiu oare
mai puțin vrednic decît o femeie?!”
Masculul acesta tînăr se socotea mult mai presus decît ea. Dar
în adîncul eului său se afla ascuns, neexprimat, un Ave mater...
Fructus ventris61. Fructul nu va trăda copacul.

Dar în această clipă copacul trăda…

Marc o măsura cu o privire aspră pe femeia, mama, întoarsă

61
În limba latină în original: Te salut, mamă... Rodul pîntecelui
134
din Orient, care evolua într-un chip ciudat în mediul plin de
fierbere al Parisului. Îi dădea de bănuit. Ea nu reacționa cu
dîrzenia cu care ar fi vrut el să reacționeze împotriva acestei
lumi, care devenise dușmanul lui personal. Oare o accepta? Nu-i
putea citi în adîncul sufletului. Dar de pe buze, din ochi, din
întreaga ei ființă, se desprindea o nepăsare activă, fericită, lipsita
de răzvrătire și de remușcare. Și de ce-ar fi fost altfel? Oare Marc
voia ca Annette să sufere pentru lumea asta, pentru ticăloșiile
oamenilor? Da, asta! se potrivea lui, începător în ale jocului, ce te
face să sorbi toată fierea vieții, ca și cum amărăciunea ți-ar fi
hărăzită numai ție singur! Annette avusese vremea să se
familiarizeze cu gustul sau cu dezgustul. „Fierea e amestecată în
toate alimentele. Asta nu te împiedică să mănînci. Trebuie să
mănînci. Primesc viața. N-am de ales.”
O primea și el. Dar cu ciudă, cu ură, cu o mînie stăpînită. Și
nu putea suferi ca cealaltă, ca mama sa, să se împace at it de ușor
cu viața, ba chiar să descopere o plăcere necuviincioasă în ea. Dar
ce drept avea el s-o oprească? Dreptul pe care și-l luase singur:
mai mult decît dreptul fiului, dreptul bărbatului. Femeia aceasta
era proprietatea lui. Dacă i-ar fi spus-o Annettei, ea i-ar fi rîs în
nas. Marc știa. Știa că Annette are dreptate. Și era cu atît mai
furios.
*
Annette se afla deci din nou pe drumuri, după ce trăise
experiențe atît de felurite. Fusese cît pe ce să-și lase pielea în
ultima expediție; și oricare alta în locul ei și-ar fi pierdut cu acest
prilej o bună parte din încrederea în sine și în viață. Dar Annette
avea pielea rezistentă. Cît privește încrederea, nu era nici o
primejdie s-o piardă: căci nici nu-și bătea capul s-o aibă. „Să mă
încred în cine? În ce? În mine? În viață? Ce nerozie! Ce știu eu! Și
ce nevoie am să știu? Să vrei să clădești pe viitor e ca și cum ai
135
începe clădirea de sus în jos. Asta-i treabă de bărbat! Bine că-mi
simt pămîntul sub picioare. Voi ști și eu totdeauna unde să
pășesc. Cu picioarele mele zdravene! Ele simt mereu aceeași
bucurie de a umbla.”
Constituția ei robustă nu mai păstra nici o urmă din
pneumonia de care suferise în urma gripei, dar pe care. Din
fericire, o vindecase în Italia, în drum spre casa și cu toți cei
patruzeci și trei de ani ai ei, nimic nu vestea schimbarea
anotimpului. Deși mai tînără, Sylvie suferea, fără să se poată
resemna, de neplăcerile acestei schimbări (și cei din jurul ei le
simțeau și mai mult: căci și firea! se schimbase – devenise
cicălitoare și veșnic neliniștită). Sylvie făcea comparații
răutăcioase; avea aerul că-i face mustrări surorii ei. Annette
rîdea, spunîndu-i:
— Așa e cînd începi prea de timpuriu! Virtutea e întotdeauna
răsplătită.
Sylvie mîrîia:
— Frumoasă virtute! Mult te mai sinchisești tu de ea acum!
— Ce știi tu?
Nu-i păsa de virtute. Nici de viciu. În vremea aceea se arăta
într-adevăr de o nepăsare ciudată față de amîndouă. Cînd se
gîndea la ele, aproape că-i era rușine; încerca; dar nu izbutea nici
măcar să-i fie cu adevărat rușine. „Dar ce-i cu mine? Ce? N-am
nici măcar puterea de a fi imorală? Asta-i mai rău ca orice:
amorală. Ce decădere! Roșește! Roșește! Ei nu, ajunge! Sînt destul
de roșie și așa… Totuși nu atît de roșie ca biata Sylvie, cu valurile
ei de sirocco ce-i roșesc fruntea, obrajii și gîtul, ca un cîmp de
maci. Ce sănătate obraznică!”
Într-adevăr, Annette nu-ți inspira milă. Situația ei nu era
totuși strălucită. Trăia de azi pe mîine, avînd puși deoparte doar
atîția bani cît să se poată întreține cîteva săptămîni, cu mari
136
lipsuri; mînca o singură dată pe zi, în restaurante ieftine, mîncare
puțină și proasta. Dar toate îi priau.
Cînd se întîlnea cu fiul ei, își dădea seama că și el ii cercetează
cu asprime înfățișarea sănătoasă. Marc ac fi vrut să-i ceară
socoteală de nepăsarea asta scandaloasă. O numea nepăsare,
pentru că Annette nu se înverșuna ca el împotriva cuiva sau
împotriva unui lucru; ochii ei puțin miopi și ieșiți în afară se
străduiau să vadă totul, să oglindească totul, fără a lua parte la
nimic. Dar nimic din ce vedea nu era de pierdut: păstra într-însa
imaginea tuturor lucrurilor văzute. Într-una din zilele acestea va
încheia socotelile. Nu astăzi! Își vedea de drum, nepierzînd din
ochi nimic din ce-i ieșea în cale. Și continua să se bucure de
această ciudată euforie care se prelungea – pentru cîtă vreme
încă? — fără ca ea să facă nimic pentru a o păstra, după cum nu
făcuse nimic pentru a o căuta. Nu era de mirare că Annette voise
să soarbă viața vreme de cîteva luni sau de cîțiva ani, bucurîndu-
se de destinderea ce urmase încordării din anii de război. În
măsură mai mare sau mai mică, epoca întreagă făcuse la fel;
fusese o răzbunare firească a vieții împotriva morții. Dar în ce
privește epoca, răzbunarea se potolise după doi sau trei ani:
arsese ca un foc de paie; hambarul fusese mistuit o dată cu
paiele; nu rămăseseră decît cei patru pereți, ce se clătinau în voia
vînturilor și a ploii. Hambarul Annettei nu păstrase urmele
focului; era solid și bine clădit, iar recoltele erau rînduite cu
îngrijire; era loc și pentru cele din anul trecut, și pentru cele din
anul viitor. Părea surprinzător că euforia ei se prelungește, pe
cînd cea a celorlalți se mistuise sau se prefăcuse în silă, așa cum
se întîmplă după o beție de opium. Desfătarea era deci de alt soi?
Așa se părea. Se bizuia pe energie și era întreținută de
activitate. Fără stupefiante I Prin muncă. (Dar oare munca nu-i și
ea un soi de stupefiant?) N-avea însemnătate dacă activitatea ei
137
era sau nu încununată de succes. Cu sau fără succes, Annette era
totuși în cîștig. Căci la fiecare pas – fie el greșit – ea apuca, cu
antenele, alte părticele, mereu altele, din universul ce se zbătea în
spasmele morții și ale reînnoirii, din cîmpia hrănită de
descompunerea unei lumi.
Dar de ce oare milioanele de antene, mai tinere și mai vii decît
ale ei, nu sorbeau aceeași desfătare? De ce oare se simțeau acești
tineri cuprinși de un fel de amețeală, de groază, de năluciri
furioase și înfricoșate? Ei nu vedeau decît hoitul de sub pășune.
Dar ea oare nu-l vedea? îl vedea, vedea și ce era dedesubt și ce
era pe deasupra. Și ce-i cu asta? Așa se cuvine! Multă moarte,
multă viață. Și una o zămislește pe cealaltă. Atunci, Annette nu
mai osîndea războiul? Era gata să reînceapă lupta împotriva lui și
împotriva ticăloșilor ce-și făcuseră din el un joc groaznic, bazat
pe fanatism, pe vanități, un joc de pe urma căruia se aleseseră cu
cîștigurile. Dar cum le împăca ea pe toate laolaltă? Nu-i cereți să
vă lămurească! Firea ei o știe, firea adîncă, oarbă și sigură a
femeii care ia parte la marile legi ale naturii. Dar inteligența nu
știe. Acum în urmă a fost străbătută de niște străfulgerări, dar
străfulgerările au fost prea scurte pentru a le mai putea desluși
înțelesul62. Da, Annette luptă cu patimă, ca și natura, împotriva a
tot ce ucide. Dar e pătimaș îndrăgostită, ca și natura, de tot ce
trăiește, e mistuită de tot ce trăiește, de toate pîlpîirile de viață
nouă ce se înalță din cîmpia morților. Și ochii, mîinile, mișcările,
desfășurarea firească a vieții ei înfăptuiesc îmbinarea armonioasă
dintre viață și moarte, a căror legi mintea nu e în stare să le
formuleze. Îi place să vadă și să trăiască. Și în viața de pe pajiștea
62
Cititorul va găsi mai departe oglindirea în mintea Annettei a
trecerii ei prin Italia și a stărilor cu care s-a întîlnit la întoarcerea din
Romînia. Nu e momentul să le povestim: chipul lor pare șters din
amintirea ei acum. Imaginile dorm. Se vor deștepta (n. a.).
138
aceasta ce rodește, hrănită de sîngele morților („dar nu sînt oare
și eu moartă? Și mă deștept la viață…”, toate au fost însemnate
pentru ea, chiar și ce-i mai rău. Fiica Burgundiei nu e mofturoasă.
Nu face nazuri. Dreaptă și puternică, se ține tare. Se înțelege de
la sine! Cînd ești sănătoasă și de rasă, nici nu trebuie să mai
vorbești despre asta. Dar toate astea nu-ți dau dreptul să spui
altora: „Fii cum vreau eu!” „Ei! prietene, fii cum poți! Voi ști eu
să mă deprind. Nu spun că n-o să rîd de tine. Asta-i una din
plăcerile vieții. Dar pentru atîta lucru nu trebuie sa te simți
stingherit, după cum n-o să mă simt nici eu stingherită din
pricina ta! Arată-te așa cum ești, gol sau îmbrăcat! Ești frumos,
ești urît, vreau să te cunosc. Nu toate bucatele sînt de același soi.
Dar mă mulțumesc cu orice lucru ce mă hrănește. Mi-e foame!”
Tocmai asta îl scotea din fire pe Marc. Pofta ei sfidătoare de
mîncare apărea nepăsătoare față de calitatea hranei. Și totuși
Marc nu se putea apăra împotriva acestei bucurii animalice,
liniștite, sănătoase, de a înghiți orice, ființa și ființele. Așa se
întîmpla, de altfel, cu cei mai mulți dintre cei care se aflau în
preajma Annettei; chiar dacă erau destul de inteligenți ca să
surprindă în ochii ei limpezi, care măsurau, străfulgerarea unei
ironii lucide, nu se puteau simți jigniți. Căci în adîncul privirii ei
se afla întotdeauna (acești copii bătrîni n-ar fi putut-o spune, dar
o simțeau) o maternitate inconștientă pentru ei toți, chiar și
pentru cei mai păcătoși.
*
Își alegea ea bine copiii!
Nu-i alegea. Îi lua pe cei care soarta i-i azvîrlea în brațe. E un
fel de a vorbi! Cît de vînjoase să-i fi fost brațele, cît de pline și de
musculoase, tot n-o văd purtîndu-l pe căpcăunul din poveste, pe

139
taurul din Assur63 pe Timon, piratul presei. Mai curînd o
stăpînea el. Annette se aruncă în rîndurile ocnașilor lui Timon.

Într-o zi, tot umblînd după un post, Annette se întîlni cu o

veche colegă de pension, pe care n-o mai văzuse de douăzeci și
cinci de ani. Această femeie, care înainte de război făcuse parte
din mica burghezie, se văzuse constrînsă la o viață de lipsuri din
ce în ce mai grea, pe măsură ce i se scurgeau ultimele rezerve din
micul capital rămas. Înainte de război se purtase rece cu Annette,
mai ales de cînd cu scandalul pricinuit în cercurile burgheze de
viața ei liberă și de pierderea averii. Dar după război, cînd
rămăsese văduvă, sărăcită, cu o mamă și cu trei copii, femeia
trebui să coboare din confortabila ei onorabilitate, ca să-și caute
oriunde și oricum cele trebuincioase traiului. Frumoasele-i
principii, diplomele și onorabilitatea familiei nu-i fură de mare
ajutor. Nu mai punea condiții vieții. Trebui să le primească pe
cele impuse de viață. Și trebui să se socotească foarte fericită cînd
avea prilejul ca viața să i le impună. Căci viața nu se îngrijește de
cioburile pe care le lasă în urmă! Dar biata femeie, deși tare
încovoiată, nu reușea să se resemneze. Își mai păstra încă
„gulerul scrobit” – murdar, boțit, uzat; îi intrase în sînge: oamenii
se nasc și mor cu el. E totuși o mare piedică pentru nenorociții
supraviețuitori ai unei astfel de specii, atunci cînd sînt nevoiți să-
și vîneze pîinea zilnică în jungla de după război.
În ziua cînd se întîlni cu Annette, femeia nu mai știa ce să
facă. Prima ei mișcare fu aceea a unei fiare urmărite, care se
aruncă în primul adăpost. Nu se gîndea, desigur, în clipa aceea,
că pe vremuri o condamnase pe Annette. Pe atunci ea stătea pe
mal, iar Annette se zbătea în apă. Acum era și ea în apă, gata să

63
Străvechea capitală a Asiriei.
140
se înece. Și o întîlnea pe înotătoarea care izbutise să se țină la
suprafață timp de douăzeci de ani. Se agăță de ea cu deznădejde.
Acesta fu, cel puțin, primul gest. Dar ce putea face Annette
pentru ea? Nenorocita își dădu numaidecît seama că Annette
caută și ea de lucru.
Văzîndu-i zăpăceala, Annette o puse să-și povestească
nenorocirile. Cele două femei nu-și vorbiră nimic de trecut. Trei
fraze fură de ajuns pentru a încheia răfuiala cea veche. Prezentul
absorbea totul. Epava aceea se mai cutremura încă sub impresia
loviturii primite de curînd. Nu se putea gîndi la nimic altceva.
Povesti, cu glasul întretăiat, înăbușit de revoltă și de plîns, ultima
încercare prin care trecuse. Găsise un loc de dactilografă în
birourile unui ziar de mare tiraj, care asurzea Parisul cu zarva
lui. Oricine și-ar fi putut închipui că într-un astfel de cazan ce
clocotește nu poți afla prea mare liniște. Dar biata nevinovată nu-
și dăduse seama. Pe vremea ei, burghezia mai respecta încă slova
tipărită, pe atunci mai dăinuia încă mitul (ce e drept destul de
destrămat) al unei prese liberale, căreia era un sacerdoțiu să-i
aparții. Căzuse din cer drept în peștera celor Patruzeci de Tîlhari,
în văgăuna afriților64, ce luptau cu lancea și cu limba. Și toată
banda era condusă de un rege, mai groaznic decît toți ceilalți la
un loc, un minotaur ale cărui mugete făceau să se cutremure un
milion de cititori. Era Timon (mai bine s-ar fi numit „Ubu”).
Stătea mereu la pîndă, întotdeauna gata să-i facă de rîs pe cei
pripășiți în împărăția sa. Redacția, care se afla între patron și
lumea din afară, își primea și ea partea ei: era obișnuită cu dușuri
de felul acesta. Și din capătul de sus al scării pînă la cel de jos,
fiecare își vărsa focul peste cel ce sta dedesubt. Totul cădea pe
capul nenorocitei de femei, care stătea pe scaunul de pe ultima

64
Spirite rele în mitologia arabă.
141
treaptă. Nimic nu era trecut cu vederea. La prima avalanșă
încercă, îngrozită, să se revolte. Dar revolta nu merse prea
departe. Dintr-o ocheadă, victima fu cîntărită. Era o găină
speriată ce-și zbîrlește penele și care, pentru a se feri de un
automobil, se aruncă drept sub roțile ei. A fost o jucărie pentru
ceilalți. Automobilele începură să huruie. Răsăreau din toate
părțile. Oamenii își aruncau unul altuia ghemotocul de pene. Își
poate oricine închipui că nu mai putea, biata de ea, înfricoșată
cum era, să aibă capul și degetele la lucru. În vuietul acela nici n-
apuca să urmărească frazele ciopîrțite ce i se dictau; rămînea
pierdută în urmă; nu mai prindea înțelesul cuvintelor, le uita
pînă și ortografia – cea mai mare mîndrie, pudendum65-ul
spiritului burghez. Rezultatul și-l poate închipui oricine. Cine să
țină seama de vîrsta, sau de emoția ei? Mustrările pe care le
înghițea o îmbolnăveau, o făceau să plîngă noaptea în pat. Iar
larma cuvintelor ce se încrucișau ziua, deasupra capului ei,
continua s-o asurzească noaptea. Inima îi bătea, era înnebunită,
se simțea sfîșiată de insulte. Ultima lovitură o primise chiar în
după-amiaza aceea. Ubu-Roi își desfătase redacția, făcînd un haz
nebun și josnic pe socoteala unui nenorocit de oaspete, un preot
bătrîn, care avusese proasta inspirație de a veni la el să ceară bani
pentru o colectă. Scena era prea demnă de Karaghioz66 pentru a
putea fi redată aici. Preotul dăduse ochi cu diavolul; o luă la
fugă. La fel făcu și găina speriată, de îndată ce-i fu cu putință. Era
hotărîtă să nu se mai întoarcă.
Annette asculta, cu mîna sub aripa zbîrlită; fără a scoate nici
un cuvînt, căuta s-o liniștească, mîngîind-o. Cînd cealaltă isprăvi,
Annette spuse;

65
În limba latină în original: exces de pudoare.
66
Personaj comic în teatrul popular turc.
142
 — Atunci locul e acum liber?
Cealaltă își înghiți sughițurile:
— Doar n-oi fi vrînd să-l iei?
— De ce nu? Dacă nu-ți iau pîinea de la gură…
— Nu mai gust dintr-o pîine ca asta.
— Am mai gustat eu și altele! Se știe că e mai bine să nu te uiți
prea de aproape la mîinile brutarului.
— Le-am văzut. Nu mai pot mînca.
— Le voi vedea și voi mînca.
Cu toată oboseala ce-i brăzda fruntea, femeia înspăimîntată
nu se putu împiedica să rîdă, văzînd veselia Annettei, care o
înfrunta cu bărbia:
— Dar știu că ai poftă de mîncare!
— N-am ce-i face, spuse Annette. Nu sînt un suflet eteric –
mai întîi mîncarea. Și, pe urmă, sufletul nu va pierde nimic în
toată treaba asta, te asigur! Nu mi-l vînd.
Culese informațiile necesare: salariul era bun, munca nu
întrecea posibilitățile ei; o întîmplare fericită făcea să-l cunoască,
de pe vremuri, pe unul din ocnașii galerei, un redactor bătrîn
(dansase cu el pe vremea cînd flirta prin saloane cu Roger, cel
care urma să-i devină soț). Nu așteptă sfîrșitul după-amiezii; voia
să prindă locul cald. Își spunea: „Bine mi-ar ședea să mai stau la
îndoială I Lumea e doar o cușcă cu maimuțe. Te-ai născut în ea și
nu poți vedea. Ori ăștia, ori ăia – strîmbăturile lor n-au nimic nou
cace să mă înspăimînte. Cît despre urangutanul cel mare… Vom
vedea I Sînt curioasă să-l înfrunt…”
Da, curiozitatea… De-ar fi fost Eva, Annette n-ar fi stat în
cumpănă dacă să culeagă sau nu mărul. N-ar fi avut viclenia de
a-l pune pe Adam să-l culeagă. „Știu și risc. Și risc pentru a ști
mai bine. Morala veche ne recomandă să ne ferim de riscuri. Dar
cea nouă ne-a învățat că cine nu riscă nimic nu are nimic – nu
143
este nimic. Dacă nu sînt acum, cel puțin voi fi.”
Oare e un cusur să fii curios? Poate; dar la Annette era un
cusur care dovedea curaj. Căci curiozitatea era întovărășită la ea
de o sfidare aruncată tărîmului necunoscut spre care pornea.
Avea ceva din sufletul cavalerului rătăcitor. În lipsă de uriaș,
înfrunta maimuțele. Și apoi scuza față de ea însăși (slăbănogul
Don Quijote n-o avea) i-o dădeau dinții ei frumoși; voia să
mănînce: „Maimuțelor, hrăniți-mă!”
Își îndreptă capul și păși mai semeț cînd intră pentru prima
dată la ziar. Știa bine că situații ei acolo nu i-o vor face alții, că și-
o va face singură, și asta din prima clipă. Răspundea rece,
surîzătoare și senină la întrebări. Nici un cuvînt de prisos; dar în
douăzeci de vorbe enunță limpede toate referințele și
cunoștințele (cele folositoare muncii ei; pe celelalte e mai bine să
le păstrezi pentru tine; omul neștiutor nu-ți este recunoscător
pentru ele). Apoi, fără a se sinchisi nici de privirile, nici de
vorbele care o cîntăreau și nici de tonul de zeflemea cu care
căutau s-o zăpăcească, se așeză la lucru și-și făcu treaba cu
îndemînare.
Nu erau proști! Oamenii Parisului știu să vadă. Au și simțit
sînii și, sub ei, inima femeii. Annette avea și inima și sînii tari.
„Pentru onor înainte, prezentați armele!”
Printr-o înțelegere mută, fu primită. Își îngăduiră bineînțeles
luxul suplimentar de a turna în gura mare o sumedenie de
bazaconii piperate, pentru a-i pune urechile la încercare; dar
urechile femeii din Burgundia, deși nu scăpară nimic din tot ce se
vorbea, nu se roșiră cîtuși de puțin: „Mai lăsați-o încolo,
maimuțoilor! Nu prea știți să născociți! Nu mai aveți nimic nou?
Atunci, liniște!”
Annette rîdea în sinea ei, fără să încrunte din sprîncene,
plimbîndu-și cu zel măsurat degetele pe mașină. Socotea că-i mai
144
bine să nu pară prea încordată atunci cînd își dovedea sîrguința
la lucru. Bătrînul subșef o pîndea dintr-o parte ca o știucă și,
după ce citi foile bătute la mașină, nu găsi nici el de cuviință să
prelungească comentariile; spuse: „Merge”. Erau cu toții de
aceeași părere. Lucru hotărît.
Mai rămăsese stăpînul. Era plecat pentru cîteva zile într-una
din acele expediții misterioase, unde învîrtea afaceri grandioase,
mînuind soarta popoarelor (uneori și a femeilor: cînd se nimerea
să-i placă vreuna, n-avea răgaz pînă ce nu-i cădea în mînă; pleca
la vînătoare și nu se mai sinchisea de nimic pînă ce nu era sătul).
De astă dată lipsi cincisprezece zile. Annette avu răgazul să-și
consolideze situația. Avu chiar destulă vreme să uite de existența
patronului. Cînd acesta se întoarse, nu-și dădu seama de
prezența lui decît după ce el trecuse prin redacție. Timon
străbătu sala fără a scoate o vorbă, cu pași greoi, încruntat, cu
ochi răi. În calea lui, funcționarii se sculau în picioare. Annette
citea și bătea la mașină; își vedea de treabă, fără a se uita nici la
dreapta, nici la stînga hîrtiei. În timp ce urmărea cu exactitate
fiecare cuvînt, gîndul îi rătăcea printre amintirile din trecut; o
înveselea, zîmbea. Ochii stăpînului n-o trecură cu vederea.
Privirea lui grea o măsură, de la ceafă pînă la șolduri. Ea nu se-
ncovoie; nu s-ar fi putut însă făli cu asta, căci nu-l văzuse. Abia în
clipa cînd patronul ieși pe ușă, își dădu seama cu întîrziere de
tăcerea care se lăsase; și ridică ochii, întrebînd:
— Dar ce s-a întîmplat?
Vecinii rîseră.
— A trecut.
— Cine?
Pica din nori. Cînd află, tresări. Îi șoptiră că o măsurase de sus
pînă jos. Bătrînul subșef îl sili să tacă. Patronul lăsase ușa
cabinetului său deschisă. Și nu părea a fi în apele lui. Desigur că
145
i-au mers rău afacerile. Vai de cel care i-o iei înainte! În tăcerea ce
se lăsase nu se auzea decît țăcănitul clapelor sub degetele
dactilografelor. Și afară vuietul străzii. Apoi, răsunară sonerii
furioase și lovituri de pumn pe masa patronului. Annette auzi,
pentru prima oară, urletele urangutanului. Bătrînul subșef se
repezi. De cum intră în biroul lui Timon, izbucni zarva cea mare.
Trăsnetul i se descărca în spate. Iar în sală, ceilalți stăteau cu
capul plecat și nu prea în largul lor. Firește că, dintr-o ochire,
stăpînul descoperise toate boroboațele întîmplate în lipsa lui. Și-l
văzură pe bătrînul subșef ieșind mai repede decît intrase, zvîrlit
ca un sîmbure strîns între degete. Iar în spatele! ui, în pragul ușii
pe care o acoperea cu totul, statura uriașă a lui Timon, deasupra
celor trei trepte ale scării. Ținea, îngrămădite în mîna, niște foi. Și
zbiera:
— Idioților! Țineți-vă zdrențele împuțitei
Și le azvîrli din toate puterile.
Își băgară cu toții capul între umeri. Numai Annette se uită la
Timon. El o fulgeră cu privirea. Annette nu încetă de a-l privi,
continuînd să bată la mașină: verifică textul dintr-o scurtă ochire,
apoi înfruntă mai departe furtuna. Timon, pe cale să izbucnească,
spuse:
— Tu de colo, lasă jos obloanele!
Ea nu le lăsă. Timon auzea bătaia regulată a mașinii. Coborî
furios două din cele trei trepte. Apoi își luă seama, întoarse
spatele și intră în vizuina lui.
După cîtva timp sună iar. Un funcționar se duse să primească
poruncile și se întoarse cu un teanc de foi mîzgălite: trebuia
transcris pe curat un articol al stăpînului. Annette avea de bătut
la mașina proza soioasa a lui Timon. Nici nu-și aruncă bine ochii
pe hîrtie și tresări; apoi, întorcîndu-se spre subșef, întrebă:
— Spune-mi, șefule, trebuie curățată, nu-i așa?
146
 Celălalt tresări și el.
— Cum, curățată?
— Păi, murdăria asta. E destulă!
El ridică mîinile la cer și, cu voce gîtuită, spuse:
— Nenorocito! Să te ferească sfîntul! Și adăugă zeflemisind cu
amărăciune: Tocmai asta-i face mai de preț scrisul! apoi foarte
serios: Ne-am înțeles! Nu face prostii! Altfel ne bagi într-o
încurcătură de toată frumusețea! Bate totul întocmai!
— Cu greșeli de ortografie cu tot?
— Ce-ți pasă de ele? Bine, pe alea mai gogonate șterge-le, dar
mai cu binișorul! Să nu se bage de seamă! Ticălosul nu ți-ar ierta-
o!
— Dar nu vezi că se bălăcește într-o grămadă de cuvinte de
care habar n-are! zice că Pireu e un om…
— Ei și! Puțin îmi pasă! Treaba lui! Treaba mea e să am liniște
aici. Și tu să nu mi-o tulburi! Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe
oala! Hai, fetițo, nu te supăra! Atunci ne-am înțeles! Bate așa cum
e, cuvînt cu cuvînt!
Annette era încăpățînată. Înțelegea numai ce-i plăcea. Bătea
scîrbită cu vîrful degetelor. I se lipeau degetele de zeama aceea,
era soioasă. Ar fi vrut parcă să și le șteargă. Și apoi mirosea urît.
Strîmbă din nas. Oricum, mirosea totuși a bărbat! Era puternic. Și
din cînd în cînd, se simțeau niște gheare ce-ți sfărîmau oasele.
Animal, nu glumă. Păcat că nu îndrăznește nimeni – nu să-i
curețe frazele! ori lași așa cum e, ori retezi totul – dar măcar să-l
scutească de capcanele în care se aruncă degeaba – de greșelile
enorme de limbă, de istorie, de știință etc. De ce naiba se vîră el
în toate astea? „Și de ce adică n-aș îndrăzni? Dacă nu îndrăznesc,
îl trădez. Doar n-o să-mi pierd vremea tremurînd aici ca lașii
ăștia. Voi îndrăzni. Uite că îndrăznesc...”
Îndrăzni. Corectă fără sfială, nu vorbele murdare (erau doar
147
culorile emblemei lui, trebuia să i le lași), ci numai greșelile
grosolane. O maimuță are voie să fie maimuță! Dar nu măgar.
„Eu îi tai urechile. Rămîne restul!”
Subșeful nu observă nimic. N-avu răbdare să controleze cu
de-amănuntul. Dar lui Timon nu-i scăpa nimic. Nu dură mult.
Abia i se aduse copia și chemarea furioasă răsună din nou.
Subșeful o porni din nou în pas alergător, cocoșîndu-și spatele;
ajunse! a ciclop. Ieși numaidecît galben de frică și de mînie și, cu
picioarele lui mici și strîmbe de șoricar, alergă pînă la Annette,
strigîndu-i:
— Păcătoaso! Și doar îți spusesem! Ei bine, fetițo, du-te acum!
Vrea să te vadă. Muierea dracului! Ai să mănînci o mamă de
bătaie! Se înăbușea de mînie. Annette se sculă, își aranja rochia și
se îndreptă spre peșteră, străduindu-se să rămînă calmă (deși
inima i se zbătea în colivie, nu glumă!) Dar nimeni nu observă
nimic. Asta era esențialul. Nu urcă nici o treaptă mai repede decît
cealaltă. Șovăi o clipă la capătul scării și intră.
Așezat la masa lui, cu corpul aplecat înainte, ținîndu-și
pumnii mari pe hîrtie, Timon o privea cum înaintează. Îl imita pe
Condotierul lui Antonello67, sau pe Duce. Ea înaintă. În picioare,
dreaptă, se opri la trei pași de masă. El rînjea:
— Tu erai aia? Cine te-a însărcinat să-mi speli cearșafurile?
— Încă nu sînt curate, vă asigur! Am țesut numai rupturile.
Pumnii cumpliți loviră atît de puternic în masă, încît cerneala
sări din călimară stropind rochia Annettei. Și rezemat în pumni,
Timon se ridică, de parc-ar fi fost gata să arunce asupra ei:
Și-ți bați joc de mine!
Annette spuse cu răceală:
— Scuzați! Vreți să-mi dați sulul de sugativă?

67
Pictor italian (1430-1479).
148
 I-l dădu cu un gest mașinal; fețele lor erau atît de aproape una
de alta, încît ea simți în obraz suflarea lui furioasa. Se feri să-l
privească. Era ocupată să sugă cu sulul pata de cerneală. Spuse,
foarte rece:
— Vă rog… fiți mai stăpîn pe dumneavoastră!
Timon se înăbușea. Se mai legănă cîteva clipe, rezemat pe cei
doi pumni, se lăsă apoi greoi în scaun. Annette era aproape gata
cu curățatul rochiei. Se uită la ea. Puse sulul la loc pe masă.
— Erau găuri în cearșafurile dumneavoastră, spuse ea. Am
socotit. Că e bine să le pun petice. Poate că n-am dreptate. E o
pasiune de femei: cum vede rufa ruptă, îi și vine pofta s-o
dreagă. Dac-am greșit, îmi pare rău și-mi dau demisia. Dar e
nevoie să-ți arăți față de toată servitorimea dumitale – arătă pe
deasupra umărului spre birouri – rufele murdare și găurile?
Sfîrși, privindu-l drept în față. Timon deschise gura, gata să
izbucnească; apoi, fruntea încruntată se descreți, gura cumplită
făcu o strîmbătură și spuse, aproape cu voioșie:
— Haide, șezi jos colea, spălătoreaso!
— N-am spălat nimic, v-am spus. Vă dau înapoi pachetul tot
atît de… curat cum l-am primit.
Annette se așeza.
— Vrei să spui că ți-ai murdărit mîinile.
— Ei asta-i! Cred că vă dați seama c-am mai avut eu de multe
ori de-a face cu rufe murdare! Nu, nu sînt mofturoasă.
— Atunci fă-mi cinstea și explică-mi cum de ți-ai îngăduit să
schimbi pe ici, pe colo?
— Am dreptul să vă spun adevărul?
— Mi se pare că ți-l iei singură, fără să mă mai întrebi.
— Ei bine, cînd văd că sînteți pe cale să stricați un articol
puternic cu greșeli de licean, nu înseamnă oare că vă fac un bine
dacă-l corectez cu discreție?
149
 Timon roși. Spuse supărat:
— Ia te uită, pedagoga! Și unde ai fost, mă rog,
supraveghetoare?
— Ultima oară în bălțile Romîniei.
— Ce tot vorbești? Păi le cunosc. Mi-am tocit și eu ghetele
prin meleagurile acelea.
— Dar eu! Mi-am și lăsat una în glodurile de acolo! De atunci
tot frec și frec, și tot rămîne glod sub unghii.
— După cum văd, ai hoinărit și tu mult în lume.
— Ca dumneata, ca toți, de zece ani încoace. Numai că, spre
deosebire de dumneata, eu n-am cîștigat nimic din toate astea.
— Dar nici n-ai pierdut; ești înfiptă!
— Trebuie să fiu, de vreme ce trăiesc! În vremurile noastre cei
fără vlagă sînt repede curățați.
— Mai sînt încă prea mulți!
— Cred că pe dumneata nu prea te încurcă.
— Vrei sa spui că-i strivesc sub picioare? Ah! sînt mai
nesuferiți decît nămolul din bălțile Dunării. Te înfunzi pînă la
brîu. N-ai văzut în cele scrise de mine?
— Da, am văzut urmele degetelor dumitale.
— Cînd răscolești oamenii cu lopata, n-ai timp să te
parfumezi.
— Te pricepi să răscolești.
— E primul compliment pe care mi-l faci.
— Nu sînt plătită pentru a-ți face complimente, ci pentru a te
servi.
— Și ca să mă servești, îmi pui petice?
— Firește, mi-ar fi mai ușor să te las în văzul tuturor, cu
hainele găurite. Dar de vreme ce te servesc, o fac așa cum mă
pricep, bine sau rău, dar cu cugetul curat. Și nu vreau…
— Să-mi arăt dosul Parisului? Dar, draga mea, tot timpul nu
150
fac decît asta! Asta e gloria mea! Dacă elocința cu o femeie de
felul tău n-ar însemna pierdere de vreme, aș face pe Dantonul
care zbiară: „Le arăt eu capul de Meduză68!…” Dar cu tine, ce să-
mi stric gura degeaba! Așază-te colo la masă, pedagogo, și
explică-mi greșelile mele boacăne de licean!
Annette i le lămuri cu camaraderie, fără a fi stînjenită, iar el
ascultă foarte cuminte. Apoi spuse:
— Îți mulțumesc. Rămîi! Vei rămîne aici pentru a avea grijă
de rufăria mea. Deocamdată, ține pentru păgubaș. Pe care ți-am
făcut-o! Ia-ți altă rochie în locul ăsteia, pe care ți-am stricat-o cu
labele mele!
Dar Annette spuse:
— Nu primesc nimic direct. Cît despre rochie, e destul de
bună pentru lucru. E mai bine așa. Mîine vei putea s-o iei iar de
la capăt!
Annette rămase în biroul lui Timon ca secretară și
dactilografă particulară. Avea masa ei într-un colț. Ușa era
aproape întotdeauna deschisă. Lumea intra și ieșea mereu.
Timon nu pierdea niciodată contactul cu mașinăria. Supraveghea
fiecare rotiță a întregului mecanism; toate mișcările ajungeau
pînă la urechea lui de Dionysios69 și vuietul asurzitor nu-l
împiedica să primească cincizeci. De vizite, să urmărească
douăzeci de afaceri în același timp, să telefoneze, să dicteze
ordine și articole și să stea de vorbă, pe apucate, cu secretara lui.
68
Personaj mitologic Zeița Atena ii prefăcu părul in șerpi, iar
ochilor le dădu darul de a transforma în piatră tot ce cădea sub privirea
lor. Tăind capul Meduzei, Perseu își prefăcu astfel dușmanii în stane de
piatră.
69
Tiran al Siracuzei (405-568 î.e.n.). Închisoarea subterană în care își
arunca dușmanii era în așa fel construită, încît pînă și cea mai mică
șoaptă a acestora îi putea ajunge la ureche.
151
 Erau convorbiri ciudate, neașteptate și scurte. Annettei nu-i
era îngăduit să se lase pradă amorțelii: mingea trebuia prinsă din
zbor și trimisă înapoi, la țanc. Te puteai încrede în ochiul ei:
fusese pe vremuri campioană de tenis, și încheieturile, care
începuseră să devină mai rigide, își recăpătară repede
elasticitatea. De aceea și primea de la Timon felicitări grosolane
pentru felul cum își purta vîrsta. (Patronul știa cîți ani are;
Annette nu era femeia care să se ascundă.) Timon avea nevoie de
astfel de dueluri, de astfel de răspunsuri. Și Annette nici nu se
îndoia că în ziua cînd s-ar fi moleșit, Timon s-ar fi descotorosit de
ea ca de un cal bătrîn. Nu era o viață odihnitoare. O ținea cu
atenția încordată, de dimineață pînă seara. Pîndea, îi prindea din
zbor gîndurile, i le descurca, îi limpezea cuvintele, bătîndu-le la
mașină cu atenția trează, gata la atac și la răspuns; brațul se des
tindea ca un arc și, cu pumnul strîns, îi dădea una drept sub
bărbie. Timon rîdea: „Încasez”. Încasa și ea la rîndul ei. Seara se
întorcea acasă istovită. Și a doua zi va trebui oare să-nceapă din
nou? A doua zi începea din nou. De fapt, asta îi făcea bine.
Această activitate neîntreruptă a spiritului mereu treaz era o
gimnastică ce-i dezmorțea încheieturile și oprea îmbîcsirea
creierului o dată cu vîrsta. Iar teama că va pierde serviciul îi ațîța
pofta de viață, îi ascuțea simțurile: erau mai vii șt mai sigure.
Annette nu se plîngea de suferințele ei.
Omul primejdios pe care-l slujea o plătea. Nu numai cu bani:
(plătea bine!). Dar cu încredere. Foarte curînd, Timon își deschise
inima, făcîndu-i mărturisiri extraordinare. De altfel, și el îi
smulsese unele; și doar, de felul ci, Annette era foarte închisă;
dar, lucru ciudat, în fața lui Timon se lăsase în voie, fără a se
simți jignită de întrebările lui indiscrete. Cu dihănii de soiul ăsta
n-are rost să ascunzi nimic (afară, bineînțeles, de ceea ce nu se
leagă de viața fizică, și pentru o femeie ca Annette ceea ce rămîne
152
e tocmai esențialul). Cît privește toate celelalte, ce importanță
avea? Pentru el pudoarea era un cuvînt lipsit de înțeles. Între ei
discuția trebuia să fie deschisa.
Pentru oricine îi auzea – pentru toate urechile din redacție
care prindeau crîmpeie din convorbirile lor – Annette era amanta
patronului. Turbau cu toții și în același timp o admirau pe
draconica asta.
Dar era un lucru cît se poate de sigur, atît pentru Annette cît
pentru Timon, că nici nu putea fi vorba de legături intime între
ei. „Slavă domnului!” gîndea Annette. „Ce naiba!” ar fi gîndit
Timon. Nici unul, nici celălalt nu erau ispitiți. Timon alerga după
vînat mai tînăr. Iar Annette se săturase de urmărirea bărbaților.
Nu, nu, ceea ce îi apropia era tocmai această siguranță nerostită
că, în ceea ce privește animalul, puteau să se-ncreadă unul în
celălalt. Tăria Annettei se datora faptului că Timon nu vedea în
ea pe una din dactilografele acelea care-l pîndesc pe patron și sînt
veșnic în căutare de aventuri. Era sigur că, dac-ar fi spus un
singur cuvînt, Annette ar fi fost gata, într-o clipă, să se scoale de
la masă, să-și potrivească cu degetele părul sub pălărie, să dea
din cap: „Adio, patroane!” Și pentru totdeauna. Nimic n-o
reținea. Și tocmai de aceea Timon ținea s-o păstreze. Prea era
greu de găsit un ajutor a cărui pricepere s-o poți cîntări de la
prima vedere și care, deși știa să pretindă ceea ce i se cuvine
(dacă n-ar fi știut, ar fi disprețuit-o), îmbina sîrguința cu cea mai
desăvîrșită nepăsare (ceea ce e culmea dezinteresării). Timon nu
ar fi făcut prostia să se lipsească de Annette. Dar pe ea ce-o
reținea? Oare numai locul și salariul? Și Timon. La urma urmei, o
interesa. Fără nici o atracție, fără nimic care să-i lege, se simțeau
amîndoi dintr-un aluat mai de soi. Nu gîndeau despre nimic în
același fel, dar nici nu gîndeau la fel ca toată lumea. Fiecare își
făurise singur eul lui, nu-l scosese din grămada cu lucruri de
153
duzină. Îl croiseră din materialul lor, cu foarfeci care tăiau adînc
și cu siguranță, îl croiseră din experiența lor personală. Deși
materialul și croiala erau foarte deosebite la fiecare dintre ei, își
dădeau seama că-n profesia lor se pot înțelege. Între ei se puteau
mărgini să vorbească numai cu jumătăți de cuvinte. Vorbeau, de
asemeni, și cu cuvinte întregi.
Timon era sătul de slugărnicia acelor care-și încovoiau
spinările de teama gurii lui, de toate dosurile ce stăteau gata să
încaseze cîte un picior de la el. A găsit, în sfîrșit, un om (o femeie:
în limba germană există un singur cuvînt pentru a numi pe acela
sau pe aceea care fac parte din specia aleasă), a găsit, în sfîrșit, o
față omenească ce-l privește drept în obraz, spunînd: „Nu!” și-ți
impune cu binișorul critica sau dojana îndreptățită. Și are
dreptate (nu recunoști, dar tragi foloase de pe urma dojenii). Îți
face bine. E pămînt sigur. Nu te afunzi în el. Poți pune picioarele
fără grijă. Și capul. Căpățîna lui! Cîtă nevoie ar avea uneori să și-
o reazeme de ceva! Dar asta n-o arăta. E de ajuns să privești sînii
aceia și să-ți spui: „A alăptat un om. Sinii ăștia au lapte ce
potolește foamea. Și sînt ca o pernă pentru cel care suferă/4 Fără
a părea c-o ia în serios, Timon îi povestea, în felul lui zeflemitor,
adeseori cinic, aventurile lui. Fără a se sfii, îl descoperea în fața ei
pe Timon în toată goliciunea lui; îi arăta „sufletul lui nobil”, nu
prea atrăgător; dar fusese și el odată, ca toate celelalte suflete,
sufletul unui nou-născut; și, ca și ele, va fi odată acela al unui om
pe moarte. O femeie adevărată înțelege întotdeauna. Și știe să
compătimească. Dar Annette se ferește să i-o spună acestui
îngîmfat. E știut că bărbatul. N-are nevoie de compătimire. E o
jignire pentru el. Dar sînt unele jigniri (ba, cîteodată, le poți numi
chiar insulte grave) de care, în adîncul sufletului, nu ești supărat.
Totul e să fie aduse cu dibăcie și la timpul nimerit, cînd, în ciuda
voinței ce se împotrivește, trupul așteaptă. Lui Timon îi plăcea să
154
stea de vorbă cu Annette și să zărească fluturîndu-i pe la colțurile
gurii niște unde abia văzute; deslușea în ele un amestec de milă,
cam vreo zecime, tot o zecime de dispreț, și opt zecimi de
curiozitate inteligentă și lipsită de (prejudecăți. Toate la un loc
alcătuiau un fel de înțelegere independentă. De aceea îi era
prețioasă. Timon avea deviza: „Lovește și primește lovituri, dar
nu te da bătut! Fie prieten, fie dușman, nu te preda niciodată!”
Annette nu se va preda niciodată. De asta Timon era încredințat,
căci încercase s-o doboare. (Ceea ce nu-l va împiedica să încerce
din nou.)
Fu încheiat între ei un pact, în parte tăinuit, în parte
mărturisit. O luase pe Annette în serviciul lui personal. Îi dicta, în
linii mari, scrisori și articole. Ea le redacta. Avea îngăduința să
curețe unghiile stilului lui Timon, dar nu să le taie. Putea
îndrepta anumite greșeli – dar nu pe toate: n-avea voie să se
atingă de acelea făcute cu tot dinadinsul. Căci în luptă oamenii
(adică Timon) nu se sinchisesc de adevăr! Totul e să „dobori”
adversarul. Și el nu-și da osteneala să explice totul secretarei;
Annette trebuia să-i ghicească – pe loc – intențiile. Timon nici nu
lăsa cerneala să se usuce. Cum scotea mîncarea din cuptor, i-o și
dădea pe gît. Na, înfige-ți mîinile! Și vai de tine dacă o scapi din
mîini! Mîna Annettei nu tremura. Patronul îi arăta pe șleau
vicleniile sale, dedesubturile articolelor, felul cum concepea
ziarul și viața. Știa că Annette nu-l aprobă, că-l acceptă ca pe un
spectacol. Dar el era acela care plătise locul. Annette n-avea
dreptul să-l fluiere. Timon i-o spunea: – Ce poftă ai mai avea s-o
faci! Te și văd cum îți țugui buzele… Hai, dă-i drumul I Numai
de data asta. Te las.
Și Annette îl ascultă. Fluieră. El îi reteză cu un gest fluieratul:
— Gata I Și acum, bate ceea ce ți-am spus, dar întocmai!
Ea bătu. Era pumnul lui Timon ce bătea în creștetul omenirii.
155
Era o răfuială veche; trebuia să se răzbune.
*
O răzbunare cruntă. Ura i se îngrămădise în suflet de pe
vremea unei copilării pline de lipsuri și de rușine. Era fiul unei
slujnice de han din Périgord și al unui client ce poposise pe acolo,
a cărui față femeia nici nu apucase s-o vadă în întuneric. Izbuti cu
multă greutate să-și ascundă păcatul, pînă cînd, într-o zi, îl
lepădă pe podeaua unei odăi, pe care o spăla stînd în patru labe,
gîfîind ca o vită istovită. O găsiră cu copilul, scăldată în sînge.
Era prea tîrziu pentru a-l trimite pe nepoftit înapoi de unde
venise. Prin țipete, își cerea dreptul la viață. Dar fură alungați
amîndoi, mama și copilul, de îndată ce femeia se putu ține pe
picioare.
Despre viața pe care a dus-o după aceea femeia n-a povestit
nimănui și nimeni nu s-a sinchisit de ea. Era gata să primească
orice, oricît de greu, cît de josnic ar fi fost; aveau nevoie de
mîncare. Avea îndărătnicia aceea de neînțeles de a se agăța de
viață a vitelor care nu se aleg decît cu suferință de pe urma vieții;
dar nu le vine în minte gîndul de-a o părăsi. Și mai avea și
îndărătnicia femelei legată de fătul ei, atîta vreme cît nu e destul
de copt pentru a se despărți de ea. Pe urmă, ducă-se! Era rîndul
naturii să vadă de el. Cînd se băgă pentru prima oară la stăpîn,
micul Gueuldry apucase să vadă destule pentru a nu se mai
rușina de nimic. Nici mamă-sa nu încercase să-i ascundă ceea ce
era rușinos în viața ei. Ar fi putut oare s-o facă în promiscuitatea
în care trăiau? își aruncă în joc toată vrednicia pe o singură carte:
dragostea sălbatică pentru carnea aceea din carnea ei – ceea ce
însă n-o împiedica să-l brutalizeze. Doar asta înseamnă a iubi.
Acest gen de patimă nu e pe gustul celor gingași. Dar Timon nu
era gingaș și nici nu fusese vreodată. Își dădea seama. Înțelegea
că el, copilul, fiind cea din urmă treaptă a scării, era singurul pe
156
spinarea căruia mama sa își putea, la rîndul ei, șterge picioarele,
după cum și le ștergeau și ceilalți pe spatele ei. Era firesc. Dar,
doamne I Cînd o ajunge și el mare, va ști cum să și le șteargă pe
ale lui de spinarea întregii grămezi de oameni care-i apăsa pe
amîndoi.
Și asta /iu se întîmplă fără trudă! Nu-i era îngăduit să fie
năzuros; căci apucase să cunoască omenirea numai după
loviturile de picioare primite. Ca servitor la un hotel deocheat,
era amestecat, fără s-o arate, în tainele femeilor și ale clienților.
Într-o zi avu norocul – și știu să se folosească de el – de a pune
mîna pe hîrtiile compromițătoare uitate de un călător care tocmai
părăsise hotelul. Cîteva clipe îi fură de ajuns pentru a le prețui
nedeslușit însemnătatea, pentru a cîntări sorții de izbîndă și a lua
o hotărîre. Pe călător îl ajunse din urmă la gară; și între patru
ochi, fără un cuvînt de prisos – nu era vorba de șantaj, dar fapt e
că celălalt juca așa cum îi cînta Timon – omul își recapătă hîrtiile
în schimbul angajamentului luat pe loc și respectat de a-l primi în
serviciul său pe micul complice. Băiatul, neîncrezător, nu-și făcu
nici măcar timp să se repeadă pînă la hotel pentru a-și aduna
boarfele. Se urcă împreună cu celălalt în trenul care pleca.
Omul era un samsar de afaceri internaționale, destul de
ciudat, care se ascundea sub înfățișarea unui Gaudissart70 vesel și
rotunjor. Făcea pe agentul unei firme metalurgice pentru
comenzi de artilerie și bătea mereu drumul dintre uzinele de
tunuri și țintele lor – adică popoarele, sau mai bine zis acei care
se servesc de popoare. Călătoriile lui îl purtau destul de des prin
Balcani și prin Orientul Apropiat, peste tot unde oamenilor le
venea pofta să bea sîngele vecinilor. „Binefăcătorii” omenirii,
care-și bat capul s-o aprovizioneze cît mai bine cu jucăriile morții,

70
Personaj balzacian, voiajor comercial.
157
au adulmecat întotdeauna clientela ce arde de nerăbdare să le
folosească. La nevoie, potrivesc lucrurile în așa fel, încît să poată
furniza și prilejurile o dată cu armele. Firește că bietul nostru
samsar, tăiat din topor, nu vedea atît de departe, deși era trecut
prin ciur și prin dîrmon. Se mulțumea să treacă pe sub mînă
cererile și ofertele, luîndu-și procentul din ambele părți. Politica
nu-l interesa. Dar purcelușul de lapte din Périgord avea un rît de
vînător de trufe. Înțelese îndată că politica era copacul în preajma
căruia creșteau trufele. Avu, prin urmare, grijă de copac. Datorită
călătoriilor, cercetărilor și observațiilor sale, precum și în urma
cunoștinței cu niște aventurieri bine informați (îmi dai, îți dau),
ajunsese să deslușească grossomodo71 apoi mai cu de-amănuntul,
structura copacului, care anume erau ramurile sale mai
însemnate și rădăcinile; mai văzu dinții putrezi pe care e înțelept
să-i îngrijești, nu să-i smulgi, văzu toate lucrurile ce pot deveni
trufe pentru cei care știu să le prepare. N-avu nevoie de multă
vreme pentru a-și da seama că trebuie să fii tare mărginit pentru
a servi, ca patronul său, numai interesele unei singure firme. De
ce nu două? De ce nu trei? De ce nu toate? Trădîndu-le
bineînțeles pe toate deopotrivă. Celui care dă mai mult! dar nu
lăsa să-ți scape din mînă nici pe cel care dă mai puțin, dacă
plătește! Trufele sînt bune, pe orice farfurie ar fi ele servite, fie ea
de argint curat sau numai argintată. Vă puteți închipui că micul
samsar nu ajunsese dintr-o dată la arta primejdioasă de a alerga
în același timp după mai mulți iepuri. Principalul e că pînă la
urmă izbuti: era iute de picior și avea mîna sigură. Patronul nici
n-avu vreme să prindă de veste. În clipa în care se putu lipsi de
el, celălalt îi făcu de petrecanie. Istoria nu spune prea deslușit
cum. Dar fapt e că, într-o bună zi, undeva, în Balcani, bătrînul

71
În limba italiană în original: În linii mari.
158
dispăru din cîmpul lui de operații; și nimănui nu i-a dat vreodată
prin gînd să-i caute urma (la ce bun?).
Nu trecu mult și perigurdinul nostru fu adulmecat de o altă
dihanie de soiul său, care avea asupra lui precăderea numărului:
căci omul cu părul castaniu și cu ochii de culoare deschisă
aparținea acelei haite puternice a Intelligence Service72-ului, a cărei
îndeletnicire misterioasă asigură, pe tot întinsul pămîntului,
dominația Imperiului Britanic (sau poate mai curînd a haitei lui,
căci cei care trag sforile sînt încredințați pînă în cele din urmă că
împărăția e a lor). Cele două fiare au stat multă vreme față în față
adulmecîndu-se și, în tăcere, cu părul zbîrlit, chibzuind dacă n-ar
fi mai bine ca unul dintre ei să-l gîtuie pe celălalt. Dar, după ce
cîntări totul, cel mai mare, și-n același timp și cel mai învățat,
văzu c-ar avea mai mult de cîștigat dac-ar ține pe lîngă dînsul un
Trufaldin73 de talia celuilalt. Și-și spuseră pe șleau condițiile
tîrgului. Condițiile lui Timon nu fură ușoare, și celălalt nu-și
pierdu timpul cu tocmeala: haita știa să dea prețul cuvenit. Dar
socoteau că cel plătit trebuie ținut în frîu. Și pentru a-l ține pe
perigurdin în frîu, trebuia să tragi bine de hățuri. Cumpărătorul
nu căuta să se-nșele: știa că nu-i va fi ușor. Și nici nu-l amăgi pe
celălalt cu făgăduieli. Gueuldry știa că-și vinde pielea, nu era el
omul care să se amărască pentru atîta lucru; totul era să ia preț
bun pe ea. Mai încolo, va vedea el: îl va servi atîta vreme cît îi va
dicta interesul; în ziua cînd interesul va slăbi, va ști el s-o
întoarcă în așa fel încît să-i scape celuilalt printre degete;
primejdia nu era de natură să-l oprească de la faptă (doar sîntem
oameni serioși! nu ne batem capul cu iscălitura de pe peticul de
hîrtie).

72
Serviciul de spionaj englez.
73
Tipul servitorului necinstit în teatrul popular italian.
159
 Și pentru că fiecare dintre ei știa la ce se putea aștepta, se
înțeleseră, în cele din urmă, destul de bine: căci tîrgul se arăta
rodnic pentru amîndoi. În afară doar de cîteva mici trădări de
mărimea a doua sau a treia, pe care și le îngădui perigurdinul,
pentru a-și dovedi că nu i se răpise independența, sau pentru a
nu-și pierde obișnuința. Celălalt nu-i spuse nimic, dar îi dădu să
înțeleagă că știe. Se arăta de două ori înțelept. Nu ridica biciul,
dar îl ținea în mînă: cine are urechi de auzit s-audă! Gueuldry
știa că tovarășul îl cruța, și bine făcea, fiindcă Gueuldry știa mai
bine decît oricine cît prețuiește. Dine încadrat și instruit, dovedi o
dibăcie nespusă – un amestec de îndrăzneală și șiretenie – în
intrigile ale căror ițe încîlcite le descurcau și le depanau stăpînii
lui stăruitori și meșteri, legîndu-le în jurul trupurilor bietelor
națiuni. Nu trecu mult și oamenii recunoscură destoinicia sa în
arta flecărelii (pentru urmașul galilor gura e cel mai de preț
mădular); îi puseră la îndemînă mijloacele de-a o folosi.
Cumpăram pentru el, la Paris, un mare ziar francez. Îl numiră:
France d’abord74. Nu mințeau; voiau să pună mîna pe Franța! Cinic
(atunci ieșit din găoace), Timon propunea:
„Îi vom doborî!”
Și așa și făcu. Nu dură mult. Asemenea lui Gargantua cocoțat
pe turnurile catedralei Notre-Dame, Timon îi inundă cu vorbăria
lui pe găgăuții care stăteau gata să-i înghită gogoșile, pe toți
gură-cască ai Parisului. Ridicat și el din mijlocul lor, știa bine ce
le era pe plac. Le lăsa gura apă (după toate bucatele oferite de el.
Se-nghesuiră cu toții. Timon se ferea să-i măgulească. Își primea
clienții cu o ploaie de înjurături. Cei slabi sînt măguliți cînd îi
tratezi cu asprime: li se pare un omagiu adus bărbăției lor. Totul
e să știi care e clipa cînd lovitura de bîtă pe spinarea măgarului,

74
În limba franceză în original: Mai întii Franța.
160
în loc să-l scarpine, îl întărită. Timon cunoștea bine această clipă.
În pornirile lui cele mai vijelioase, nu scăpa niciodată din vedere
manometrul, sau, dacă vreți, acul care se urcă pe cadran atunci
cînd pumnul se abate cu furie pe butonul aparatului de încercare
a puterii. Era cumpănit și la mînie și în amenințările sale,
cumpănit în campaniile lui: „Pîn-aici! Stai! stînga-mprejur!”
Mistrețul mai avea și alte ogoare de jefuit. Să ne înțelegem…
Dacă „pîn-aici” nu izbutea să smulgă prada rîvnită (asta nu se
prea întîmpla! mai întotdeauna vînatul înfricoșat își lasă o bucată
de spinare în botul urmăritorului; și-ar amaneta și pielea dac-ar
putea, numai să scape de ghearele lui), o s-o găsească el cu alt
prilej. Timon nu uita niciodată.
Mai ales nu putea să uite de adevărata partidă ce se juca,
nevăzută, în spatele paravanului, și neauzită, în zgomotul
gargarisit al vorbelor goale: de marile bătălii internaționale dintre
firme. În aceste bătălii, ©1 trebuia s-o slujească pe a lui.
Ultranaționalismul cuvîntului era masca impusă de
cosmopolitismul intereselor. Mult le mai păsa lui Timon și celor
de teapa lui, atunci cînd jecmăneau piața oțelului, dacă o făceau
sub un steag sau sub celălalt, și dacă o făceau pentru pace sau
pentru război. Culoarea n-avea nici o însemnătate pentru
afacerile lui, și afacerile lui se împăcau cu toate culorile. Da, la
început, înainte de războiul cel mare, care a fost și un măcel
cumplit al ideilor, aproape tot atît de cumplit cît și al oamenilor,
Timon, la fel ca și patronii lui, mai cultiva încă într-un ungher al
moșiei floarea națională, trandafirul cu spini, înroșit de sîngele cu
care fusese cumpărat. Și din aceasta pricină patronii nu se
înțelegeau totdeauna în activitatea lor. Războiul celor două
roze… Se înșelau unii pe alții. Dar războiul cel mare le arătă că ar
fi niște nătîngi dacă și-ar limita cîmpul lor de activitate numai la
profitul și la pierderile unei singure națiuni, cînd aveau putința
161
să adune la un loc, spre folosul lor personal, ruina tuturor
națiunilor. Dacă ei mai aveau ceva scrupule, apoi aventurierii
nou-născuți se însărcinară să-i dezbare de ele; ăștia răsăreau din
fundul mărilor răscolite de furia vîrtejurilor; semănau cu
bastarzii nelegiuiți ai lui Shakespeare, care calcă lumea în
picioare. Bastarzi de rasă, levantini, malaezi, zămisliți din
amestecuri și din scursori ale celor patru sau cinci continente. Era
greu să-ți dai seama din ce țară și din ce pîntece ieșiseră; nici ei
nu se sinchisiseră vreodată de asta; de aceea le era mai ușor să
înoate în toate apele; cu atît mai rău pentru cei cu fălci
aristocratice, care pretindeau să-și aleagă prada numai din albia
eleșteului lor! Știucile abia ieșite șterpeleau totul. Trebuia să faci
ca ele, ca să nu fii jefuit la rîndul tău. Lui Timon nu-i veni greu.
Obîrșia lui nu-l stingherea de loc; cuvîntul patrie îi evoca mai
curînd pe acela de tată; și gîndul acesta îl împingea la răzbunare.
Dar, oricum! nu poți să nu faci parte din trupul unui neam. Și,
fiindcă al lui, prin femeia ce-l adusese pe lume, era pătruns, ca și
pămîntul din care ieșiseră amîndoi, de ironia galică, aspră și
sălbatică, al cărui miros stăruitor nu ți se desprinde de pe degete,
Timon se răzbună prin ironia cumplită cu care se judeca și pe el
și pe ceilalți. Nu se lăsa înșelat, ca atîția alții, de bolboroselile și
rugăciunile ce serveau drept pretexte religioase, morale sau
sociale fățarnicilor, pentru a-și ascunde jafurile. Era necruțător
față de fățărnicie și – uneori – da, chiar așa, era cuprins de milă
(totuși, disprețul o covîrșea) pentru noroadele exploatate, era
gata să tabere, pentru ele, asupra exploatatorilor, Dar nu mergea
prea departe: se mărginea doar la explozii și la izbucniri
năbădăioase. Asta se întîmpla mai ales în ceasurile cînd băutura
dezlănțuia furia titanilor retrași în văgăunile muntelui și făcea să
fumege craterul. Știa el că titanii sînt învinși. Și Timon nu făcea

162
parte dintre nătăfleții care spun: Gloria victis75! Se mulțumea cu
Vae victoribus76!, căci îi cunoștea; și bruma de virtute ce-i mai
rămăsese și-o revărsa în ura tainică, sălbatică, nemăsurată, pe
care o nutrea față de ei, față de complicii sau de rivalii lui. Dar
nici cei învinși nu prețuiau mai mult; îi cunoscuse și pe ei, pe
acești asupriți, noroadele în mijlocul cărora își tîrîse copilăria;
picioarele lor apăsau tot atît de greu asupra celor de dedesubtul
lor. Să rămînă, prin urmare, dedesubt! Nu, nu era nici o
primejdie că Timon va pune și el umărul lui larg pentru a-i ajuta
pe cei care voiau să răstoarne ordinea socială, deși nici unul
dintre ei nu judeca această ordine – mai bine zis dezordine – cu o
privire mai sfredelitoare ca a lui. Dar tocmai această privire n-o
putuse ascunde față de cei care, ca si el, știau să vadă între
sprîncene ceea ce se petrece înapoia frunții. De aceea patronii lui
se foloseau de el, dar îl supravegheau. Le părea nesigur.
*
Și tocmai prin asta o liniștea puțin pe Annette. (Să ne
înțelegem! ea continua să stea de pază.) Dar avea un motiv să fie
indulgentă și să spere, oricît ar fi fost el de slab. Atîta timp cît un
om mai e încă liber și rămîne curat în adîncul cugetului, chiar
dacă ar fi săvîrșit cele mai mari nelegiuiri, nu e cu totul pierdut.
Căci oricît de josnică ar fi dorința de cîștig ce-l mînă în faptele
sale, mai păstrează încă în străfunduri un grăunte de dezinteres.
Și această dezinteresare, ascunsă dar esențială, care pînă la urmă
se contopește uneori cu nepăsarea față de toate, era piatra de
încercare ascunsă, după care se prețuiseră și se acceptaseră unul
pe celălalt, fără nici o altă explicație. Puteau să vadă orice, despre
ei și despre alții, fără să clintească. În sinea lor nu-și îngăduiau

75
În limba latină în original: Glorie învinșilor!
76
În limba latină în original: Vai de învingători!
163
purtări mai blînde cu ei înșiși. Nu aveau, ca pleava fățarnică,
două unități de măsură, una pentru ei, alta pentru ceilalți.
Prețuiau lumea înconjurătoare atît cît se cuvenea, și o dată cu ea
și pe ei. Capul avea întîietatea. Se spune doar că de la cap se
împute peștele. Capul lui Timon era sănătos. Și al Annettei la fel.
Patronul nu se înșela. Nu avea nimic de ascuns pentru
urechile Annettei, ale căror scoici absorbeau nepăsătoare
freamătul marii. Timon se descărca de tot ce-l apăsa, de tot ce
vedea și afla despre comedia umană, în care era și el actor, de tot
ce știa cu privire la regii-paiațe care o conduceau. Urechile
acestea erau casa lui de bani. Li spunea:
— Ai grijă de casă!
— Dumneata ești casierul, răspundea Annette. Cheia o ții
dumneata. N-ai decît să controlezi. Ai să-ți găsești comoara
neatinsă.
— Nu s-a pierdut nimic? Nu s-a uitat nimic?
— Nici o lețcaie. Poți face socoteala.
Nu, Annette nu uita nimic din ce-i încredința el. Era
primejdios. Pentru care din amîndoi mai mult? în aceste cercuri,
situația unui depozitar stingheritor, sau care poate fi bănuit că va
fi stingheritor, nu e foarte plăcută. Ajungea să vezi pumnii aceia
de gîtuitor așezați pe masă, pentru a începe să te temi. Dar
Annette se uita la ei nepăsătoare, de parcă nici nu i-ar fi băgat în
seamă. Și Timon se rușina de umbra de bănuială ce-l cuprinsese
timp de-o clipă. Nu, nu va ieși nimic din casa de bani. Avea cheia
în buzunar.
Dar casa era plină ochi. Annette își făcu educația politică.
Pătrunse pînă în culise. Învăță să completeze fraza cancelarului
Suediei, pe care papagalii istoriei ne-o repetă, și care spune cît de
mică este înțelepciunea care conduce lumea. Cancelarul nu
vorbea însă decît de păpușile care sînt pe scenă. Annette îi vedea
164
pe cei care trăgeau sforile. Fără îndoială că suveranii,
parlamentele și miniștrii lor, tot ceea ce se numește putere
cîrmuitoare, nu sînt decît niște marionete, prevăzute cu
înregistrări pe discuri spre folosul galeriei; toată mintea lor pusă
laolaltă pentru a urni din loc mașina uriașă a statelor n-ar face
nici zece cai-putere. Dar au grijă de asta alții, ascunși după
perdea, care o pun în mișcare și, o dată cu mașina, pun în
mișcare și limbile de clopot. Clopotarii sînt: afacerile și banii. A
trecut vremea politicii. Domnește economicul. Și nu se poate
spune că domnește cu foarte multă înțelepciune. Căci e vorba, de
cele mai multe ori, de fețe care n-au nimic omenesc. Niște
octopuși77, niște monștri diformi și anonimi, care răscolesc totul
cu mii de brațe și ling cu trompele lor oarbe în noapte. Și cei
cîțiva indivizi, a căror personalitate, de obicei nu prea dornică de
a se arăta la lumină, se mai ține încă deasupra, în acel vîrtej al
miliardelor, sînt astăzi aproape toți produse artificiale, ființe fără
rădăcini, fără sămînță, lipsiți de urmași, de moștenitori, fără
asociați, fără viitor. Și fiindcă atît ei cît și opera lor sînt sortiți
pieirii, nu rîvnesc decît la un ceas de putere nespusă –
nemăsurată. Îi mînă un fel de sminteală. Înțeleptul „mîine” nici
nu intervine în destinul lor, ca să-i asigure echilibrul și durata.
Parc-ar spune cu toții: „După mine potopul”. Dar cel puțin regele
cinic și lucid, care rostise aceste vorbe, vedea potopul venind și
calcula cu o tainică voluptate: „Cînd va veni, eu nu voi mai fi
aici”. Dar ei, regii fără de coroană, nu văd decît „ziua lor de
astăzi”, și, pe urmă, nimic. Ar deschide zăgazurile în fața
potopului, dac-ar crede că apele le pot aduce epave de jefuit,
înainte de a-i rostogoli și pe ei ca pe niște epave. Ragele
petrolului nu a dus el, de zece ani încoace, jocul dublu de a ațîța

77
Octopus - caracatiță.
165
pe de o parte lumea reacțiunii împotriva revoluției ruse, și de a
căuta, pe de altă parte, să trateze cu aceasta împotriva acelei
lumi?
Timon îi dezvăluia Annettei noile puteri care cîrmuiesc
popoarele. Vorbea cu un dispreț fără margini de vechii politicieni
de meserie și de cercul strîmt de patimi, prejudecăți și idei fără
viitor în care aceștia se învîrteau orbește. În privința asta, Annette
era de aceeași părere cu el. Noii stăpîni însemnau un progres față
de cei vechi: respingeau naționalismul învechit, aruncau peste
bord bagajul apăsător și stupid de deșertăciuni, dușmănii, un și
mîndrii ereditare, moștenite de veacuri, din tata în fiu. Voiau să
arunce în aer frontierele, lucrau în vederea întemeierii unui
internaționalism al afacerilor și profiturilor.
Dar nu e nevoie de mult timp ca să descoperi că ei înlocuiesc
zgarda veche și roasă cu lanțuri noi, care robesc și mai mult. Au
mărit închisoarea: dar asta ca să bage înăuntru milioanele de
oameni – nu numai mîna aceea de politicieni profesioniști care se
certau pentru rolurile principale ale comediei – ci pe toți
figuranții și chiar publicul, sala întreagă. Nu mai exista scăpare.
După cum în războaiele viitorului se vor curăța cu toții, civili și
femei, bătrîni, infirmi și copii, tot așa în închisoarea model a
capitalismului fiecare va avea un număr; nici un om liber nu va fi
tolerat. Dar, desigur, totul se va petrece fără violență!
Mecanismul va fi atît de desăvîrșit, încît nu va exista altă alegere
decît să te supui sau să mori de foame. Libertatea presei și a
părerilor vor fi himere ale vremurilor de demult. Nu va exista
nici o țară capitalistă unde să poți scăpa de asuprirea celorlalte.
Rețeaua se strînge încetul cu încetul în jurul pămîntului.
— N-o să puneți mîna pe mine! spuse Annette. Mai bine mă
dau de partea șobolanilor. O să rod ochiurile
— Și unde ai să te duci? întrebă Timon. Nu există afară. Totul
166
e înăuntru.
— Există moartea, spuse Annette.
— Te mulțumește?
— Nu, făcu Annette.
Turba.
Ca să se amuze, Timon stăruia asupra trăiniciei rețelei. Nici
un cusur: socotea drept cusururi scrupulele morale cu care se
mai încurca încă vechiul naționalism politic. Noua internațională
a banului lăsa popoarelor pe care le exploata și celor înapoiați în
materie de politică vechile lor jucării idealiste. Cît despre ea,
făcea afaceri cu aliații și cu dușmanii, fără deosebire. Specula
asupra războiului sau asupra morții cutărei sau cutărei națiuni –
a mea, a ta… Așa era, de pildă, societatea aceea de torpile, în care
se asociau nume de regi ai războiului, de mari maeștri ai
diplomației, unguri, nemți, ca Bismarck, nume de baroni ai
industriei metalurgice anglo-saxone, ca Armstrong și Whitehead,
sub președinția unui amiral francez, cu toții la cheremul unui
levantin. Cîțiva condotieri ai industriei, cîțiva gangsteri ai
finanței, purtînd în jurul gîtului nu ștreangul care li s-ar fi
potrivit, ci decorațiile cele mai distinse ale vechiului Occident, își
jucau jocul cu strălucire, dar fără măsură, în lumea trusturilor și
holding78-urilor din Anglia și America, a căror mînă grea apăsa
asupra tuturor continentelor. Puterea proconsulilor și viclenia
aventurierilor nu excludeau mediocritatea. Nu erau atît
conducătorii forțelor enorme, ce se ciocneau sau se aliau, cît erau
conduși de ele și de desfășurarea lor mecanică. Cu atît mai
înăbușitor era jocul acesta orb al forțelor economice. Urmînd un
ritm neîndurător de flux și reflux, ele impuneau, rînd pe rînd,
78
Societăți, în statele capitaliste, care au drept scop să asigure
controlul financiar asupra întreprinderilor, prin achiziționarea de
acțiuni ale acestora.
167
pacea sau războiul, belșugul sau ruina.
Timon o uimea pe Annette prin precizia cu care cerceta
măruntaiele acestor stăpîni ai lumii, și sterilitatea împreunărilor
lor cu banul. Jucătorul din el avea un dispreț nemăsurat pentru
lipsa de noima a unui astfel de joc. Cînd ai de gînd să pui mîna
pe conducere, trebuie să știi ce vrei să faci. Ei n-aveau nimic în
cap – atît doar că voiau să conducă – adică, pe limba acestor
burtă verzi, să adune. Să le plesnească pîntecele. Deși interesele
lui Timon erau de partea lor, deși în viața lui totul contribuise
pentru a face dintr-însul un dușman al Revoluției proletare, în
adîncul inimii, el privea cu satisfacție masele acelea unite,
organizate din Rusia, care strîngeau rîndurile înainte de a porni
la asalt; și le striga, cu glas răgușit, din fundul pădurii: „Înainte!”
Dar asta era numai o tresărire mînioasă de o clipă. Nu putea! Era
împotriva lor. Nu voia să-i înțeleagă – deși era în stare. Era dintre
cei puțini de teapa lui care ar fi putut să le dea dreptate. Poate că
gîndul ăsta îi și trecuse prin minte. Dar întîmplările vieții
hotărîseră altfel și totul dăduse greș de la bun început. Să nu mai
vorbim despre asta. Acum juca alt joc. Oricare ar fi jocul, trebuie
jucat cum trebuie.
Îl juca oare? Asta era întrebarea. Cu puterea ei de a se mlădia
după simpatii, Annette acceptase punctul lui de vedere ca pe un
postulat, după care-l și judeca.
Deocamdată nu se gîndea să-i pună față în față alte concepții
sociale; chiar dacă Timon i-ar fi îngăduit, pe atunci ea nu avea
păreri destul de hotărîte, destul de sigure în aceste chestiuni de
economie universală, pe tărîmul cărora individualismul ei cu
aripi largi, dar cu orizont restrîns, nu prea avusese prilejul să se
încumete. Cunoștea bine centrul cercului – eul adînc – dar
circumferința o știa destul de nelămurit. Timon îi lărgea
orizontul, și oricît de puțin liniștitoare ar fi fost priveliștea,
168
mintea ei curioasă, lacomă, aprinsă, se repezea într-acolo ca o
rîndunică. N-avea nici o lume veche de apărat. Nici o clopotniță
veche, în care să-și fi clădit cuib. Doar aripi și cerul liber. (Mai
avea și puiul: Marc. Dar el era ca și ea, avea să facă la fel.)
Așadar, deocamdată, n-avea altă treabă decît să privească. Și
avea cu ce să-și sature privirea. Ce forțe se înfruntau! Ce dihănii!
Și cum se mai plîngeau oamenii că vremurile sînt plictisitoare!
Niște nerozi! Bogată epocă! E drept că nu e prea tihnită. Zgîrie
pielea și o julește. Curge sîngele, ca apa. Dar e atît de interesant!
Nici n-ai timp să te gîndești la necazurile tale. Cel mult la ale
altora. Grozav spectacol! Nu-i numai teatru. Decorul înaintează,
ca „marșul sfîntului Graal.”79 Dar nu înaintează numai decorul.
„O dată cu privirile, picioarele mele, toată ființa mea, lumea
întreagă e atrasă. Simt cum mă izbește în obraz răsuflarea
pămîntului, care se învîrtește. Încotro? Unde fugim? Nu știu. Dar
ce goană! E bine să stai la proră.”
Din prima clipă, această femeie vedea mai bine decît toți
bărbații ecliptica pe care se rostogolea marea de oameni, tîrîtă de
forțele elementare. Și fără să încerce a li se împotrivi, căuta, din
instinct, să se identifice cu aceste forțe, se străduia să se unească
cu energia pe care o simțea alături de ea; și lăsînd la o parte orice
prejudecată cu privire la calitatea morală sau imorală a omului,
ar fi vrut să-l ajute pe Timon să-și împlinească rostul. E Timon.
Să fie atunci un Timon întreg!
Dar nu era! Nu-i trebui lui Annette multa vreme ca să-și dea
seama; și ea fu prima care se arătă îngrijorată, căci Timon avea
sub ordinele lui doar o slugărime supusă, dar nu real legată de
el; iar în fața lui, doar niște rivali, a căror grijă era ca el să nu dea

79
Din opera Lohengrin, de compozitorul german Richard
Wagner (1813-1883).
169
tot ce poate da. Și nici lui nu-i pasă de asta, decît din cînd în cînd
și pentru scurt timp. Uriașul acesta era intoxicat cu otrava
puterii. Cînd ajungi învingătorul unei lumi bolnave pînă-n
măduva oaselor, lucrul are urmări. Tot strîngînd lumea în brațe,
vreme de patruzeci de ani, te alegi cu murdăria ei, cu păduchii și
cu tifosul ei. Timon se bucura de viață cu lăcomie, cu violență și
neînfrînare. Trebuia să-și potolească pe loc poftele, trăsnăile,
urile personale. Nu știa și nu voia să se strunească, cum făceau
cîte unii mari aventurieri, rivalii și modelele lui. Cum făcea
Zaharoff, sau regele uleiurilor, sau cel al chibriturilor, a căror
putere dezechilibrată era cu prevedere cumpănită de o viață
casnică cumpătată, retrasă, care se dorea neștiută. Timon îi
numea șobolani, calici, conțopiști. Erau, într-adevăr, excrescențe
ale burgheziei, tumori pe pielea ei, mai curînd decît oameni noi.
Dar Timon, care ar fi putut să fie un om nou, se lăsa oprit în
drum de lianele ce-i cuprindeau pîntecele și de mîlul viu de sub
picioarele lui. Iar Annette turba: căci, ciudat, o pasiona acest
destin, ce nu-i inspira desigur nici o simpatie, dar nu putea să
vadă cum se irosește o putere a naturii care știuse să înșface
victoria și o lăsa acum să cadă. Iar Timon, care băga de seamă
totul, se amuza văzînd că secretara lui îi arată un interes mai
mare decît cel pe care și-l arăta el sieși. Îi era recunoscător. Faptul
ci descoperea un public care-i prețuia forța însemna pentru el un
stimulent ce-i lipsise pînă atunci. Dar era prea tîrziu ca să mai
tragă foloase de pe urma acestui stimulent.
Da, știa la fel de bine ca și Annette că era mai inteligent decît
rivalii împotriva cărora lupta; vedea mai departe decît ei, mai
bine, mai adînc, le vedea slăbiciunea, vedea nimicnicia
construcțiilor pe care le înălțau, i-o arăta și Annettei, în sclipiri vii
de lumină.
— Ei, patroane?
170
 Timon se uita la gura ei fremătătoare.
— Vorbește, cucoană îndrăzneață!
— De ce nu pui umărul?
— Ca să-i întăresc?
— Ca să-i răstorni și să te apuci să clădești în locul lor.
— Arată-mi pe ce teren!
— Tot pămîntul.
— E o mocirlă.
— Nu ești în stare să-l netezești, la nevoie, să seci bălțile, cu
brațele dumitale? Și chiar dacă n-ar fi decît apă, n-au mai fost și
alții, în alte timpuri, care și-au clădit casele și viața nouă pe
piloni?
— Pentru ce? Ca să clocesc niște mormoloci, așa cum au făcut
și ei în bălțile lor? Nu, nu, ajung atîția cîți sînt! Nu țin nici să mai
adaug alții, nu țin nici la perpetuarea neamului meu. Ajunge o
viață! Nu vreau să încep iar. Dar din asta pe care o am, vreau să
storc tot sucul.
— Și pe urmă?
— Pe urmă, rahat!
Annette strîngea gura și întorcea capul, enervată.
— Te supără urechile? o întrebă Timon cu subînțeles.
— Nu! La stomac. Mi-e greață.
Ea îi sfredelea fruntea cu privirile.
— Într-adevăr, face să-i judeci și să-i disprețuiești pe cei care
uzurpă cîrma, fără să fie în stare să se folosească de ea.
— Dar eu văd ceea ce ei nu sînt nici măcar în stare să vadă.
— Ce?
— Nimicnicia lor. A mea. A ta. Nimicnicia generală.
— N-ai decît să vorbești de a dumitale, dacă-ți face plăcere!
spuse Annette sec. Dar nu de a mea.
— Ia te uită, ia te uita! făcu Timon interesat. Dorești un
171
tratament special.
— Treaba mea!
— Și pe mine mă lași în plata domnului cu treaba mea?
— Te lași dumneata singur. E rușinos. Ai fost croit ca să te iei
la trîntă cu toate primejdiile vieții. Și te poticnești de nimic, ca un
fricos ce ești! Rușine! (Annette șuieră.) Nimicul e un dușman mai
mult, la fel ca ceilalți. Sucește-i gîtul! Rînjești? Dar să te dai bătut?
îmi faci scîrbă!
Mulțumit, Timon se uita la pisica aceea înfuriată, care era gata
să-l scuipe în obraz. Privirea lui o cercetă din creștet pînă-n tălpi.
— Păcat că nu mai ai vîrsta cînd mi-ai putea face un copil!
Poate că el ar fi dus lupta care te ispitește.
— N-am nevoie de dumneata! Am copilul meu. Și sper că va
duce lupta asta pînă la capăt.
— Da, e drept, ai plodul tău. Adu-mi-l!
— Nu!
Scutură din cap cu hotărîre.
— Nu sînt vrednic de el? zeflemisi Timon.
Ea răspunse:
— Nu!
Timon se prăpădea de rîs.
— Îmi placi, spuse. Nu ți-e frică. Mi-ar fi trebuit o femeie ca
tine. Acum e prea tîrziu! Ai pierdut trenul.
— Sînt în trenul cel bun, spuse Annette.
— Atunci, s-o pornim! Ai să vezi că – în lipsa Nimicului care
se ascunde ca un laș – mai sînt încă bun să mă măsor cu toți
împuterniciții lui.
*
Urmară ceasuri de muncă grea – de muncă răbdătoare, de
muncă de miner. Muncea să întărească cetatea în așteptarea
sunetului de goarnă sau al claxonului care să vestească atacul.
172
Căci Timon, stîrnit de cuvintele Annettei, reintrase în luptă și-i
atacase vitejește pe puternicii lui rivali. Ce căuta ea în toate astea?
se tot întreba Annette în rarele clipe în care stăpînul o lăsa să mai
răsufle. Dar atunci o copleșea o asemenea oboseală, avea atîtea
ceasuri de somn de recîștigat! La naiba cu gîndurile! Lăsați-mă să
dorm! O să ne vedem iar mîine.

Dar Marc – acel Marc cu care se lăudase atît de mîndră față de

Timon – nu așteptă pînă a doua zi. Nu-i îngădui să ațipească.
Gîndul că mama lui a ajuns secretara de încredere a lui Timon, a
rechinului Timon jefuitorul lumii, îi stîrnise o uluire întretăiată
de accese de furie. Aflase asta de puțină vreme, căci trăia
despărțit de Annette și era cam îmbufnat pe ea. În cercurile de
oameni săraci, unde se zbătea să-și cîștige pîinea, n-avea cum să
audă de legăturile dintre Annette șt Timon. Și pentru prima oară
află de toate astea într-un ceas deosebit de tragic.
Tipograful Masson, tovarășul lui, se sinucisese. Nenorocitul
era ros de îndoita otravă a sifilisului și a gazelor asfixiante. Pe
amîndouă le adusese din război. Trupul ars nu era în stare să se
împotrivească atacurilor furioase ale gîndului. Dezamăgirile și
dușmăniile lui aruncaseră gaz peste foc. Scuipase sînge,
încercînd zadarnic la mitinguri să trezească prin strigăte
nepăsarea foștilor luptători. Aceștia se îndepărtau de el cu mînie.
Îi purtau pica pentru că încerca să le reamintească lucruri pe care
ar fi preferat să le uite. Și mulți își ascundeau stînjeneala prin
insulte. Se întorcea de la asemenea adunări istovit, înăbușit de
durerea și de furia lui neputincioasă, cu mintea înfierbîntată. Iar
insomnia îi măcina nervii.
O luciditate de halucinat îl făcea să prevadă întoarcerea
războiului, devenit de neînlăturat în urma fățărniciei unei păci
clădite pe jafuri și a complicității pe care o arăta poporul francez
173
prin slăbiciunea lui. Masson nu putea suferi gîndul că iadul din
care! se păruse a fi ieșit, cu trei ani mai înainte, va reîncepe. Și
trădarea morală săvîrșită de poporul său îi alunga orice rațiune
de a trăi. Nu putea face nimic. Și chiar de-ar fi putut, pentru cine
ar mai fi găsit energie să lupte? Pentru trădătorii aceia
— Trădători ai cauzei lor, trădători ai clasei lor? Pentru lașii
aceia? Într-o noapte, sugrumat de deznădejde și de tuse, își tăie
beregata cu cuțitul lui de tranșee.
Marc îl găsi pe salteaua îmbibată de sînge ca un burete. Avea
trupul golit de sînge, fața închircită; rămăsese cu gura căscată de
parc-ar fi urlat împotriva trădării celor vii.
Și tocmai în ziua aceea o întîlni pe stradă, lîngă ușa lui, pe
mamă-sa, care venea să-l vadă. Nu văzu oboseala întipărită pe
fața ei, nu-i văzu ochii încercănați. Îi văzu numai rîsul. Annette îi
ducea două bilete de concert.
I le întinse. Se bucura la gîndul că va auzi muzică bună
împreună cu fiul ei. Îi spuse asta. Arăta fericită și respira greu,
pentru că umblase prea repede. Marc tresări, rînji, ținînd mîinile
în buzunar. Îi răspunse: „Nu!” Annette nu pricepu. Se gîndi că
Marc avea vreo legătură pe care nu voia să i-o mărturisească și,
renunțînd la biletul ei, îi spuse:
— Dacă ai vreun prieten cu care ți-ar face plăcere să te duci la
concert, ia-le pe amîndouă, dragul meu! Eu o să merg altă dată.
Marc îi smulse biletele din mînă, le mototoli și le aruncă în
apa murdară care se scurgea pe marginea străzii. Cu o voce
șuierătoare, încercînd să se stăpînească și să nu țipe, îi șopti drept
în față:
— Nu primesc nimic de la tine!
Annettei îi îngheță zîmbetul pe buze și un fior îi trecu prin
inimă. Marc nu-i lăsă timp să vorbească:
— Nu primesc nimic din ceea ce vine de la tîlharul a cărui
174
pîine o mănînci, de la asasinul acela…
Ea încercă să se apere:
— Dragul meu, nu judeca înainte de a asculta! Pîinea pe care
o mănînc e cîștigată cu trudă…
ÎI luase drăgăstos de braț, Marc se desprinse violent.
— Nu mă atinge!
Annette îl privi. Marc tremura din tot trupul.
— Ești nebun, băiete…
Marc strigă (mîrîia ca un dulău furios, cu botul întins spre
fața mamei lui, ca să nu-l audă trecătorii):
— Ai sînge pe mîini!
Îi întoarse spatele și se depărtă cu pași mari.
Annette rămase pironită pe locul unde o lăsase. Stătea cu
brațele atîrnate și îl privea cum se depărtează. Înmărmurită cum
era, încerca să deslușească cu privirea ci limpede pricina acestei
izbucniri de ură și ghicea într-însa fas atque nefas80. O gelozie
nemărturisită. Nu prea pricepea acuzația lui melodramatică. Își
privi mîinile de dactilografă. În vîrful degetelor avea cerneală, și
nu sînge. Ea nu văzuse sîngele mortului, care mai rămăsese sub
unghiile lui Marc. Zîmbi cu tristețe, ridică din umeri și porni
înapoi.
Dacă Marc ar fi știut care erau legăturile ei cu Timon! Dar
cum să i le explice? Dar sieși și le putea oare explica? Ce căuta ea
pe corabia aceea, în războiul acela de pirați, care nu era războiul
ei, și al cărui țel rîvnit de bandele de jefuitori era pămîntul, și
apa, și aerul din care trăiau ea, fiul ei și milioanele de muncitori
umili? Voise să vadă toate astea. O ademenise curiozitatea și, cu
toată scîrba și ura, se prinsese în joc. Cînd se gîndea la asta (și nu
se gîndea niciodată ziua, nu avea vreme, și rareori noaptea.

80
În limba latină în original: ceea ce este și ceea ce nu este îngăduit.
175
Atunci dormea, beată de oboseală. Se gîndea doar din cînd în
cînd, în unele momente de insomnie. O cuprindea uimirea,
spaima. „Ce fac? Încotro merg?”) cînd se gîndea la asta, i se părea
că este o exploratoare care a pătruns în junglă. A încheiat o
învoiala cu un animal puternic și se adăpostește la spatele lui.
Vede în jurul ei lupte înverșunate între monștri. Iar soarta! s-a
legat de cea a fiarei enorme care pășește înaintea ci, sfărîmă zidul
pădurii și calcă în picioare tigrii și șerpii. Ea îi strigă: „Păzește la
dreapta, păzește la stînga! Ridică trompa! Strivește și năpustește-
te!” Dar e mereu la un pas de primejdia de a fi strivită și ea de
laba greoaie. Primejdia veșnică alungă scrupulele de conștiință
obișnuite ale Annettei. Se gîndește doar: „Să ies o dată din
pădure!” Și își dă seama că nu numai ea e prinsă în pădure, ci
Europa, întreaga lume. Atunci prețuiește puterea și colții
elefantului, care-i croiește drumul. N-are vreme să-l judece, așa
cum ar face-o la ieșirea din junglă. N-are vreme să fie morală. E
nevoită să se ia după labele groase. O singură clipă de nebăgare
de seamă ori de slăbiciune, și va fi sfîșiată de fiarele la pîndă!
Merge, merge înainte. Dar vede și ia aminte. La sfîrșit o să
încheie socotelile cu sine însăși și cu întreaga lume.
Își dăduse seama de da început că, mai devreme sau mai
tîrziu, fiul ei îi va cere socoteala. Și se pregătea să i-o dea. Nu i-ar
fi spus (asta nu se spune) că, dacă în mulțimea de neputincioși,
de înjumătățiți, de reduși la a mia parte, care nu sînt nimic și nu
fac nimic, care nu știu nici să vrea, nici să acționeze, ai norocul să
întîlnești o putere întreagă, ieșită din arborele răului și al binelui,
tu, femeie, îți amintești întotdeauna de chemarea din care a
izvorît imensul efort, desfășurarea întregii istorii omenești. Chiar
femeia cea mai castă, chiar femeia ce-și dăruiește nu trupul, ci
spiritul, se oferă omului care face să rodească, celui care vrea și
înfăptuiește. Și se mîngîie cu gîndul că-i poate călăuzi acțiunea,
176
că i-o poate îndrepta pe căile dorite. Și apoi avea o pricină mai
umilă. O fura grija ei de muncitoare destoinică, care de orice
treabă s-ar apuca, nu poate răbda s-o facă rău și! se consacră cu
patimă. Să-l ai la îndemînă pe un om ca Timon, cu energia și cu
posibilitățile lui, și să refuzi o asemenea unealtă din cine știe ce
scrupule neputincioase – nu! n-ai mai fi Annette. O muncitoare
bună nu disprețuiește niciodată munca. Nu i-ar fi spus aceste
lucruri lui Marc. Știa prea bine că asemenea explicații nu l-ar fi
lămurit întru nimic pe un om ca fiul ei, cu mintea lui aspră de
băiat intolerant. Dar i-ar fi spus cît bine social ar putea ieși din
voința de a lupta a unui om ca Timon și din puterea lui bine
călăuzită. I-ar fi spus că prezența ei lîngă Timon poate că nu era
zadarnică, chiar pentru cauza maselor muncitoare și a spiritelor
independente. Dar deși se așteptase la o discuție aprigă cu Marc,
nu prevăzuse o asemenea izbucnire. Nici Marc nu o prevăzuse.
Fusese cuprins de puterile sălbatice care rătăceau în fundul
sufletului său. Iar acum, ele nu-i mai îngăduiau să judece altfel.
Annette îi scrise cîteva cuvinte afectuoase, care nici nu
pomeneau măcar de brutalitatea lui, care nu-i reproșau nimic. Îi
vorbea doar cu neliniște despre starea lui. Îi oferi să vină și să
stea de vorbă cu el. Ar fi vrut să se explice deschis unul cu altul.
Dacă explicațiile pe care avea de gînd să! le dea nu-l vor liniști,
era gata să-și jertfească situația ei la Timon. Dar nu voia să se
recunoască vinovată, așa cum i-o cerea firea violentă a lui Marc.
N-avea nici o pricină s-o facă. Iar lui nu-i păsa nici de rațiune,
nici de dreptate, nici de alt motiv. Nu-i păsa de nimic! Furia lui îl
împingea să-i ceară să rupă fără vorbă cu omul acela, pe care el îl
ura. S-o facă îndată și, oarecum, să-i ceară iertare lui, lui Marc. Îi
trimise un ultimatum, care cuprindea trei rînduri poruncitoare,
fără vreun cuvînt de dragoste. Ea citi, suspină. Și zîmbetul! se
înăspri. Avea și ea orgoliul ei. Nu voia să asculte de somații.
177
Puteai dobîndi totul de la dînsa, adresîndu-te inimii sau rațiunii.
Dar nu puteai dobîndi nimic poruncindu-i. Puse scrisoarea la o
parte și o lăsă fără răspuns. Și își reîncepu umbletul prin junglă,
îndărătul scutului viu al mamutului. „Cînd o să ai chef să stai de
vorbă politicos, micuțul meu Marc, o să te aștept. Pe mine să nu
mă aștepți!” Și el făcea la fel. Aștepta. Puteau să aștepte mult și
bine amîndoi. Aveau căpățînile la fel de tari. Nici unul dintre ei
nu spunea: „N-am înșelat”.
Dar Timon nu aștepta. Annette trebuia să-l urmeze. El n-avea
timp de pierdut cu frămîntări sterpe de conștiință. Avea nevoie
de toate simțurile lui, ca să nu se lase depășit. Să mergem!
„încotro mă duci?” „Mergi înainte! o să vezi..” El știa oare? Dar
chiar dacă n-o știa, avea un miros foarte sigur. Nu-l călăuzea
numai instinctul. Timon strînsese nenumărate învățături, și din
experiență, și din cărți. Căci citise mult mai mult decît ar fi putut
crede, și citise cu lăcomie. Dar și mai mult decît din cărți,
învățase de la oameni. Îi cunoștea pe degete. De la cea dintîi
privire știa ce se ascunde în fiecare. Afla punctul slab, limitele și
prețul cu care putea fi cumpărat. N-avea nici un fel de respect
pentru animalele fără cochilie, pentru cărnurile moi, pentru cei
dezarmați. Îi socotea niște lepădături. Se folosea de ei fără
remușcări. Cît despre cei voinici, despre cei care-l înfruntau, se
lupta cu ei pe viață și pe moarte. Intre ei și el toate armele erau
admise. Dacă bătrîna Europă ar fi fost coaptă pentru asta (și erau
pe cale s-o facă sa putrezească ca moșmoanele de paie), ei i-ar fi
întrecut pe gangsterii din Chicago.
Dar pentru Annette avea respect – cu atît mai mult respect cu
cît ea nu-i făcea morală zadarnică. Timon simțea că n-o poate
înfrînge, că n-o poate atinge. Și totuși, Annette era lipsită de
prejudecăți. Nu crîcnea în fața celor mai fioroase spectacole. Le
judeca dintr-o dată, cu o privire limpede și hotărîtă, fără să pună
178
în joc principii morale. N-avea nevoie de cîrji morale sau
religioase. Avea ochii ei mîndri și liniștiți de femeie. Ochii ei nu
clipeau. N-o mințeau, nici pe ea, nici pe cei pe care-i priveau. Și
lipsa lor de iluzii nu scădea nimic din vigoarea ei pioasă. Annette
iubea viața, dar nu și-ar fi prelungit-o cu un ceas măcar (Timon
era sigur de asta) dacă ar fi trebuit s-o facă în paguba drepturilor
ei. („Drepturile ei! se gîndea batjocoritor Timon. Aș putea să le
strivesc între degete!” Dar știa că, chiar de ar strivi-o, i-ar rămîne
înfiptă în degete privirea mîndră care-l sfida, așa cum rămîne
acul unei albine strivite.) Grozavă femeie și înarmată puternic
pentru luptă, ca și el! Dar ea nu îndrăgea lupta pentru ea însăși;
pentru ea singură. Era femeie. Ca să-i placă lupta, trebuia să aibă
un bărbat pentru care să lupte: un fiu sau un amant – sau măcar
un stăpîn. Un bărbat alături de care să lupte unită. Așa o vedea
Timon, în chip brutal. Dacă ar fi știut-o, Annette s-ar fi înfuriat
din pricina jignirii. Dar în ochii lui Timon nu era o jignire. El o
judeca cu ochi de mascul, pentru care femeia prețuiește numai
alături de bărbat. Nu poate exista singură. O prețuia și mai mult,
la gîndul că această Annette, făcută pentru luptă, are nevoie de
un bărbat ca să intre în luptă, cum are nevoie lama de mîner și
mîna care ține mînerul, de cuțit. Fiind cunoscător, prețuia finețea
lamei.
Tocmai de asta o cruța. N-o folosea la orice. Cînd o avea în
mîini, se simțea îndemnat să-și controleze acțiunile. Ea însemna
pentru el o frînă; simpla ei prezență îl oprea în pragul unor
abuzuri.
*
Dar natura se oprește numai spre a putea sări mai bine. Și
cînd e vorba de firea unui om ca Timon, trebuie să te ferești de
salturi.
Printre viciile sale, care nu erau de loc puține la număr,
179
Timon îl avea și pe cel al băuturii. Nu se arăta atras de otrăvurile
rafinate. Avea patima obișnuită a unui hamal, care e în stare să
ducă butoiul pe spate și vinul într-însul. Aproape niciodată nu
era cu desăvîrșire treaz. Și geniul lui, dacă se putea numi astfel,
înflorea numai după ce se umplea cu băutură. Era destul de
stăpîn pe sine, ca să știe pînă la ce grad, pînă la ce punct poate să
lase să fermenteze băutura în fața lumii și s-o facă nu numai fără
primejdie pentru afacerile lui, dar chiar cu folos. Căci știa să-și
exploateze fumurile băuturii, ca și inventatorul care a pus aburii
în stăpînirea omului. Dar, din cînd în cînd, avea nevoie de cîteva
ceasuri de descărcare, ceasuri în care cazanul cu aburi să dea
afară excesul de presiune. Altfel era primejdie de explozie! De
obicei organiza aceste prilejuri de destindere în cerc închis, pe cît
era cu putință, în afara Parisului, în locuri necunoscute și păzite.
Dacă se întîmpla vreo stricăciune, potrivea lucrurile în așa fel
încît să se șteargă urmele.
Din experiența încă proaspătă, avută în Balcani, Annette se
alesese cu destule cunoștințe, ca să-și închipuie ceea ce se
petrecea în timpul escapadelor patronului. Auzea în sălile de
redacție ecouri îngroșate, mărite de spaimă și invidie. Cînd
Timon se întorcea, îngreunat și posomorit, ca un nor care s-a
spart și urcă iar de pe pămînt într-un fel de ceață deasă, Annette
încrunta sprîncenele. Se purta cu el dușmănoasă și înghețată,
prefăcîndu-se nepăsătoare, ca o mașină care execută ceea ce-i
poruncește stăpînul. Timon știa prea bine ce gîndește ea. Și asta îl
înveselea. Ar fi vrut să-i dezlege limba. Dar Annette se ferea să
vorbească. N-ar fi fost prevăzător să înceapă. Căci, dacă ar fi
deschis gura, n-ar mai fi fost sigură de vorbele ei. Și tocmai asta îl
ispitea pe Timon.
Vreme de mai multe luni, amîndoi recunoscuseră în tăcere că
există între ei o ușă de siguranță bine închisă. El nu ținea s-o lase
180
pe femeia aceea cu mirosul prea fin să pătrundă în tărîmurile
ascunse ale vieții lui, în regiunile lui de vînătoare. Annette l-ar fi
stingherit. Și voia s-o cruțe. Apoi, treptat, fiind din ce în ce mai
sigur de ea, începu s-o cruțe mai puțin. Ba chiar îi veni pofta să
facă lucrul de care se ferise. Să-i vîre nasul în mocirlă și să vadă
ce strîmbătură va face. De fapt, era tot tentația aceea
primejdioasă care te împinge să-l înjosești pe cel pe care-l stimezi
în taină, pentru că n-a voit să se înjosească.
Începu prin a o stîrni pe Annette și a căuta să pună capăt
tăcerii. Încerca să-i ațîțe curiozitatea și amorul propriu. Îi spunea:
— Ei! Ți-e frică? Preferi să nu știi nimic? Sigur! E mai ușor să
fii virtuoasă! Nu-i primejdie să fii ispitită.
— De ce să fiu ispitită? De cine? răspunse ea cu dispreț.
— Prea ești sigură de tine. Ușor îți vine! Mi-ar plăcea să văd o
dată cum îți pierzi capul.
— Eu am văzut-o de prea multe ori. Și, slavă domnului, am
trecut de vîrsta asta. Nu mai am chef să mă întorc înapoi.
— Dacă ai trecut de barieră, de ce să nu privești de cealaltă
parte? De ce ți-e frică?
Ea îl aruncă o privire întunecată.
— Știi prea bine.
— Poate. Dar vreau să te aud spunîndu-mi-o.
— Că te voi disprețui.
El rîse aspru:
— Îmi închipuiam că mă disprețuiești de multă vreme,
— Nu vreau să ajung să nu mai pot răbda disprețul.
Annette își ținea pumnii sub bărbie. Lui Timon! se păru
amuzantă. Totuși, îi veni poftă s-o pălmuiască. Se sculă și umblă
prin cameră, ca să-și alunge gîndul. Se opri în fața Annettei:
— Vreau să văd cît poți să rabzi. Data viitoare, cînd am să fac
un chef, te iau cu mine.
181
 — Nu, nu, să nu faci asta! Te rog… Nu-i un joc sănătos… Ți-
am vorbit fără să chibzuiesc, te-am jignit, îți cer iertare…
El rînji. Și se apucară din nou de lucru. Annette credea că
Timon uitase. Dar după vreo zece zile, el îi spune:
— Astă-noapte nu te întorci acasă. Te iau cu mine, cu mașina,
la Garenne.
Ea se împotrivi. Timon nici nu voi să audă.
— Nu te așteaptă nimeni acasă. Ești la ordinele mele. Am
nevoie de tine.
Annette îi spuse:
— Gîndește-te, e grav! Poate să ne coste scump și pe
dumneata și pe mine.
El răspunse batjocoritor:
— Pe mine?
— Da, și pe dumneata. Căci îmi închipui că nu ești atît de
prost încît să pierzi de pomană un ajutor ca mine, de care ești
sigur.
— Dacă sînt sigur de el, de ce l-aș putea pierde? Și apoi, fetițo,
dacă te crezi de neînlocuit, te înșeli.
— Bine! Cum vrei!
Se așeză din nou la mașina de scris, cu buzele strînse. Era
hotărîtă ca, la sfîrșitul zilei, să-și dea demisia. Și în același timp,
orgoliul îi șoptea: „N-ai curaj! Fugi. Nu ești în stare să înfrunți
asta?” Ar fi făcut mai bine să nu asculte. O îndemna diavolul
ascuns în fiecare femeie. Timon îl cunoștea. Nu spunea nimic;
dar o privea batjocoritor:
„Te temi… Ei, bătrînica mea, de ce te temi?”
Totuși, Annette n-ar fi cedat dacă seara, pe cînd sfîrșeau
lucrul, n-ar fi intrat în odaie o femeie tînăra. Era foarte tînără,
foarte gingașă și foarte drăguță. Părea încă un copil. Annette
văzu că Timon o aștepta. Părea tare speriată. Era împodobită ca
182
un altar și arăta stingherită în hainele ei frumoase și noi. Timon îi
spuse Annettei:
— Gata cu treaba! Pregătește-te!
Și ieși pentru o clipă. Annette se ridică, își înfundă pălăria pe
cap și mormăi tare printre dinți:
— Poți să mă aștepți, nu viu.
Tocmai ieșea vijelios pe ușă, cînd micuța vizitatoare, pe care
n-o mai luase în seamă, o apucă cu sfială de braț și îi șopti:
— O! Doamnă, nu veniți?
Annette o privi:
— Ce-ți pasă du mi tale?
Fără să-i dea alte explicații, micuța îi spuse, strîngînd-o de
braț:
— Veniți!
Annette, cu sprîncenele încă încruntate, o privi ținta, se
destinse și zîmbi în fața acestei bruște izbucniri de încredere. O
privi mai bine. Văzu în ochii ei o chemare mută. Datorită unuia
dintre elanurile ei necugetate, Annette se simți îndată ca o cloșcă
ce-și deschide aripile. Ținu doar o clipă. Dar în clipa aceea
Timon, întorcîndu-se în cameră, prinse dintr-o privire situația și-i
spuse zeflemitor Annettei:
— Tu o să fii dădaca.
Annette nu se hotărîse încă, nici cînd se văzu afară, în fața ușii
deschise a automobilului. Fetița aceasta se încredea în ea, fără s-o
cunoască, îi cerea ajutorul. Se sui în mașină.
Nu-și aminti prea multe lucruri din cît se spuseră pe drum.
Patronul stătea în față, închizînd orizontul cu masa trupului lui.
Cele două femei erau așezate în fund. Nu-și vorbeau. Fără să
vrea, fata își strîngea degetele de cutele rochiei Annettei. Aceasta
se folosi de cele cîteva minute în care Timon, amintindu-și că
trebuia să trimită o telegramă, oprise automobilul în fața unui
183
birou poștal de provincie și smulse tovarășei ei cîteva frînturi de
explicație. Micuța făcea parte dintr-o familie de muncitori italieni
din Le Marche, emigrați din Languedoc. Un gonaci dăduse de ea
într-o cofetărie. Îi fluturase prin fața ochilor putința de-a cîștiga
un premiu la unul dintre concursurile de frumusețe organizate
de marii proxeneți, de antreprenorii de petreceri. Nu căpătă
premiul, dar în schimb primi un angajament într-un music-hall.
În prima seară cînd se văzu arătată goală privirilor lacome din
sală, îi veni să fugă cît o țineau picioarele. În loc să fugă, înțepeni
pe loc, de parc-ar fi fost paralizată. Nimic nu ajută, nici rîsetele,
nici înjurăturile managerului ei. Dar dacă priveliștea acestei fetițe
brune, care-și îndoia gîtul și își ținea capul lipit de umăr,
strîngînd cu stîngăcie brațele de trup, stîrnise rîsul spectatorilor,
ei atrăsese atenția lui Timon. Își alesese victima. În cîteva
săptămîni fusese angajată, împodobită, într-o așa-zisă casa de
mode. Și la data cuvenită, fusese predată. Fetița nu știa nimic
despre Timon, decît ceea ce auzise vorbindu-se în termeni
misterioși. Dar asta era de ajuns ca s-o facă să tremure. Iar
înfățișarea căpcăunului îi întețise groaza. Desigur că bănuia ce o
aștepta. Și nu trebuie să ne închipuim că era atît de nevinovată.
Cînd se pregătise pentru jertfă, nu știa exact ceea ce se va petrece,
dar era gata de jertfă. Gata să facă totul ca să scape tir sărăcie.
Ifigenia81 aceasta își dădea seama că n-o să scape fără plată. Dar
închipuirea ei de țărăncuță nu prevăzuse cum va arăta casierul.
Cuprinsă de emoție (în asemenea prilejuri nu mai chibzuiești!),
se aruncase spre cea dintîi apărătoare care se arăta în față. Era o
faptă fără rost, pentru că n-o cunoștea pe Annette. Dar animalele
încolțite adulmecă în jurul lor cea mai mică fărîmă de milă. Toate
81
Personaj mitologic, fiica lui Agamemnon, conducătorul grecilor
in războiul troian. Pentru ca zeii să trimită vînt prielnic corăbiilor
grecești, Agamemnon consimți să-și sacrifice fiica.
184
astea fură ghicite mai curînd decît spuse, într-o învălmășeală de
cuvinte repezite, în care se amestecau italiana cu franceza.
Încrederea fetiței fu cucerită cu desăvîrșire, atunci cînd Annette îi
răspunse îndată în limba ei.! se păru că simțea mirosul Adriaticii.
Îi sărută palmele:
— Bella buona signorina, mi rimetto nelle sue mani, come nelle
santissime della Madonna!82
Timon se întoarse.
După trei ceasuri, în toiul nopții, ajunseră la un castel așezat
într-o pădure, îngrădită pe o întindere de mai mulți kilometri.
Era cu neputință să afle numele locului. Timon avea mai multe
asemenea locuri de vînătoare și de plăceri, împrăștiate în Franța
și în străinătate. Fură primiți și înconjurați îndată de niște
servitori tăcuți. După ce femeile fură conduse în apartamente
separate, ca să-și refacă toaleta, servitorii le vestiră cu respect că
sînt așteptate în saloanele de la parter, unde era pregătită masa.
Acolo, în jurul unei mese rotunde, se aflau vreo douăzeci și patru
de oaspeți din diferite țări. Nu-și dădea nimeni osteneala să facă
prezentările. Bărbații se cunoșteau între ei. Cît despre femei, n-
aveau nevoie să se cunoască și nici să fie cunoscute – poate doar
în particular. Annette recunoscu trei sau patru fețe aspre, pe care
le văzuse perindîndu-se pe la birou. Bineînțeles că pe ea o
recunoscuseră. Fură cam mirați de prezența ei. Nu știau prea
bine în ce raporturi se afla cu Timon. Și avînd oarecare îndoială,
se purtară cu un respect cam îndoielnic. Annette primi acest
respect ca pe un lucru cuvenit, iar pe cei care încercau să schimbe
tonul îi puse la locul lor cu un gest disprețuitor al capului, părînd
că nu înțelege aluziile. Dar privirea ei nu pierdea vremea. Căuta

82
În limba italiană în original: Doamnă bună și frumoasă, mă
încredințez mîinilor dumitale ca preasfintelor mîini ale Fecioarei!
185
să desprindă după figuri viețile lor intime. Le categorisea,
amintindu-și convorbirile ei cu Timon și portretele pe care acesta!
le zugrăvise. Îl recunoștea pe domnul bătrîn cu fruntea încrețită,
care părea că rîde și chiar că pîndește cu toate încrețiturile cheliei,
ca și cu ochii lui mititei, roșii pe margini. Bătrînul acesta slab,
încovoiat, friguros, părînd un mic-burghez pensionar, era un
rege american al metalelor. Iar celălalt, un burghez, un mare
burghez, tipic francez, înțepat, demn, cu purtări de notar și de
ofițer în civil, era un mare metalurgist și deputat. Mai departe,
băiatul acela frumos, cu fața bronzată, cu umerii largi, strîns în
frac, cu un zîmbet ademenitor și cu ochii de oțel, care de la prima
privire schimbară cu Annette un salut camaraderesc și voios,
oare de ce nație era? Vorbea toate limbile cu accent irlandez.
Părea deschis, viril și mîngîietor. Un cuvînt al lui Timon o făcu
pe Annette să înțeleagă că avea de-a face cu un renumit agent al
Intelligence Service-ului care, sub felurite deghizări, făcea și
desfăcea regate orientale. În această societate respectabilă nu
lipseau nici alți agenți. Unii purtau nume mari: un gentilom cu
purtări elegante, cu craniul îngust și alungit, demn, curtenitor,
distrat. Alții, mai puțin eleganți, puțeau de dolari. Unul tocmai
mituise la o conferință a dezarmării de la Geneva ziarele-
revolver, pe care amiralitatea americană le însărcinase să asigure
succesul unui program de noi construcții navale. Un omuleț gras,
plin de vervă sudică, mirosind a usturoi și a garoafe, un fel de
împerechere între Don Quijote și Sancho, își revărsa sentimentele
pline de căldură; nu mai contenea arătîndu-și devotamentul,
strîngea mîinile celorlalți în mîinile lui umede, sărută zgomotos
palmele Annettei, rotunjindu-și spinarea, îl lăuda pe Timon pe
un ton emfatic, extatic, cu ochii aproape înlăcrimați. La masă
amesteca aluziile erotice cu cele mistice. Era un șantajist. Un
ziarist escroc. Nu se putea ști pînă la ce grad ticăloșia era
186
amestecată la el cu sinceritatea. Nici el nu-și dădea bine seama.
Căci, printr-un fel de hotărîre divină, sufletul nobil și ticălosul se
amestecaseră într-însul pentru toată viața. Aveau să se descurce
numai la judecata de apoi. Pînă atunci, gazda și rivalii lui de față
îi foloseau bucuros talentele; mai ales că era primejdios să refuzi
a le folosi. Toată adunarea nu era prea liniștitoare. Dar o
petrecere de felul acesta însemna pentru toți un fel de armistițiu.
Un bărbat trebuie doar să mai stea din cînd în cînd în tovărășia
altor bărbați, chiar dacă-i sînt dușmani, să împărtășească cu ci
aventurile și isprăvile amoroase. Însăși rivalitatea lor nu era oare,
la urma urmei, principalul scop al vieții lor?
Și le plăcea să se regăsească pentru cîteva ceasuri în jurul unei
mese, cu armele puse la o parte, să se privească pe deasupra
umerilor goi ai femeilor, fără să neglijeze nici cuprinsul rochiilor,
nici cuprinsul farfuriilor (în afară de dispepticul rege american al
metalelor, pentru care nici vinul, nici femeile nu păreau că există
și care își urma regimul, sugînd migălos un ou moale și bînd apă
minerală).
Nu vom descrie femeile. Făceau parte din ospăț, și meniul nu
ne interesează. Erau frumoase ori urîte, dar toate alese pe
sprinceană. Nu erau toate tinere, dar toate puteau ațîța pofta. Și
nici nu se vindeau toate. Multe aveau o profesie, erau actrițe sau
scriitoare. Dar toate aveau vocație. Fetița din Ancona era
trufandaua mesei, în mediul acela, Annette părea nelalocul ei. Și
chiar Timon păru că se simte oarecum stingherit. Acum regreta c-
o adusese.
Dar ea știu să rezolve situația. Mîndră și amabilă, făcu
onorurile mesei. S-ar fi spus că era casa ei. Și Timon o lăsă să facă
ce-i place. Ședea în fața lui, între bătrînul cu fața încrețită, care
părea foarte preocupat de sănătatea sa și îi vorbea despre
nepoței, despre opere filantropice, despre leagăne de copii (s-ar fi
187
spus că e un fel de sfînt) și între băiatul acela frumos, care nu se
ferea să șoptească la urechea vecinei lui că bătrînul de treabă e un
bătrîn crocodil. Îi povesti cu voioșie niște aventuri pe care le
trăise deghizat în Arabia și în India. Se arăta grozav de
cunoscător în rochii, farduri și creme de frumusețe. Dar vecinii ci
n-o puteau împiedica pe Annette să supravegheze și restul mesei.
Fără să se observe, Annette orînduia și serviciul și mersul
convorbirilor. Servitorii nu avuseseră nevoie decît de cîteva
minute ca să asculte de privirile ei. Și lucrul cel mai curios era că
și mesenii îi adoptaseră tonul, fără ca ea să fi părut că-l impune.
Desigur, convorbirea era departe de a se păstra la un ton
academic. Annette prea era franțuzoaică pentru a nu ști ce
drepturi are o adunare liberă și chiar să le considere ca pe niște
drepturi ale ei, fiindcă făcea și ea parte din adunare. Știa să
povestească liniștit, fără să stăruie, cu glasul ei cald și timbrat,
cîte o poveste cu tîlc. Și mulți dintre oamenii care o ascultau
aveau destulă agilitate spirituală ca să-i prețuiască măsura în
cuvinte, cu toată îndrăzneala povestirii. În taină, Timon se simțea
măgulit de succesul invitatei sale, succes pe care nu-l prevăzuse.
O vedea sub o lumină nouă. O prețuia ca un cunoscător pe
„cinstita doamnă”, care, fără să întreacă măsura, își folosea cu
atîta dibăcie glasul, dar totodată și dinții. Căci o vedea că nu
disprețuiește de loc cele ce se serveau la masă. Se arăta pricepută
la toate luptele și știa să-și păstreze în toate cumpătul. Lucrul cel
mai frumos era că, fără sforțări prea mari, știa să-i facă și pe
ceilalți să și-l păstreze.
Dar, oricum, nu pentru asta veniseră! Și în cele din urmă, cînd
se ridicară de la masă, Timon o luă la o parte pe Annette și,
purtîndu-se cu un respect pe care nu i-l mai arătase înainte,
făcîndu-i cîteva complimente aspre, care totuși o măguliră – care
femeie nu se simte măgulită cînd primește un compliment? — o
188
pofti să se lipsească de restul petrecerii, care va fi poate prea
zgomotoasă, și să se odihnească în apartamentul ce-i fusese
pregătit. Annette pricepu prea bine că o sfătuiește să le lase calea
liberă. Și Timon stărui cam mult asupra dreptului la odihnă, pe
care vîrsta i-l dădea Annettei, după o călătorie obositoare. Dar
dincolo de greoaia lui lipsă de galanterie, ea citea un interes
afectuos și chiar un fel de respect, cu care Timon n-o obișnuise
înainte. Simțea în privirea lui că încearcă s-o ferească de
primejdia celor ce s-ar putea întîmpla, de incidentele în mijlocul
cărora prezența ci n-ar fi fost potrivită. Îi era recunoscătoare. Cu
atît mai mult cu cît primul gînd al lui Timon, atunci cînd o
adusese aici, fusese să-i impună această jignire. Desigur, mai era
fetița aceea asupra căreia își făgăduise să vegheze. Dar (să nu
exagerăm cu naivitatea!) ea își dădea scama că ar fi avut un rol
ridicol. Nimeni nu venea aici ca să păzească virtutea
domnișoarelor. Și nu putea ca tocmai în clipa cînd Timon, dîndu-
se bătut, părea a-i spune: „Iartă-mă, locul tău nu e aici. Tu ai avut
dreptate”, ea să-i răspundă: „Rămîn să salvez virtutea…”
Virtutea cui? A oițelor acelora? După asta, n-ar mai fi avut decît
să ceară și un grad în Armata Salvării83. Rîse și spuse veselă:
— Mulțumesc, patroane, că m-ai eliberat de gardă! Îți trec
parola.
— Care e parola?
— Cu capul limpede.
— Limpede la cap. Da, cuvîntul acesta ți se potrivește. Du-te
de te culcă, clar de lună!
Se despărțiră prietenește. Înainte de a ieși din salon, Annette
își căută din ochi protejata, ca să-și împace conștiința. O zări într-
un grup. Rîdea, fuma, era cam ațîțată (două degete de băutură îi
83
Organizație religioasă și filantropică, cu caracter reacționar, care
activează îndeosebi în Anglia și in S.U.A.
189
suciseră capul). Nu luă de loc în seamă plecarea Annettei.
În prag Annette se întîlni cu bătrînul american, care nu se
arătă nici el mai doritor decît dînsa să vadă urmările petrecerii și
care, ca și ea, se ducea virtuos să se odihnească. El îi făcu un
semn de înțelegere și clipi din ochi aprobator. Annette urcă la
primul etaj, în camera ei, așezată la capătul unei aripi mai
liniștite a casei. Ferestrele dădeau spre parcul cel mare. Se simțea
obosită și îi făcu plăcere cînd își întinse „clarul de lună” (rîdea ia
gîndul acesta) pe cearșafurile curate. Nu se simțea nemulțumită
de cele petrecute în timpul serii. La vîrsta ei o scosese destul de
bine la capăt, într-o situație care nu fusese lipsită de primejdii.
„La vîrsta ei!” Tocmai vîrsta o ajutase s-o scoată la capăt. Dar
cum se va sfîrși treaba asta pentru ceilalți? Ca de obicei, cei care
vor pierde vor cîștiga! „Ei asta! proastă sînt că mă mai gîndesc.”
Luă fără să mai aleagă un volum frumos legat, dintr-o mică
bibliotecă cu geamuri, așezată lîngă pat, și încercă să-și treacă
timpul citind. Citi cîtăva vreme, rămase pierdută pe gînduri și
adormi cu degetul pe pagină.
Trecu un ceas, trecură două poate, fără ca Annette să fi făcut
vreo mișcare. Cînd se desprinse din somn (era încă în toiul nopții
– o noapte de vară limpede, fără lună) simți parcă o chemare
îndepărtată și o remușcare. Patul moale o înghițea, îi spunea:
„Nu te mișca! Rămîi I” Dar o neliniște nelămurită urca în ea. Se
rezemă într-un cot. Frămîntarea nu venea numai dinăuntru. Se
auzeau zgomote în noapte, se vedeau licăriri nedeslușite. Ciuli
urechile. Nu avu nevoie de multă vreme ca să priceapă: „Nu mai
au capul limpede!” Ridică din umeri și se culcă la loc. Totuși, se
întreceau cu gluma! Se auzeau urlete și un concert de lătrături. Se
sculă, deschise fereastra. Camera era așezată în colțul aripii stingi
a casei, într-un fel de intrînd. În dreapta, masa clădirii principale,
prea apropiată, acoperea vederea spre grădină. Zărea în vîrful
190
perdelei de pomi numai reflexele unor licăriri ce alergau. Și
răsuna o fanfară de vînătoare, amestecată cu lătrături din ce în ce
mai tari. Niște strigăte ascuțite. Se îmbrăcă în grabă, ieși din
camera și căută pe coridor o fereastră, de unde sa poată vedea ce
se petrece. Lîngă scara principală, găsi o ușă care dădea într-un
balcon din față. Privi și! se păru că visează.
Cîțiva valeți de vînătoare, cu torțe în mîini. Niște cîini, care
urlau ținuți în zgardă și săreau pe loc. Iar pe peluză fugeau femei
goale. Era vînătoarea Dianei84. Dar aici Diana era vînatul. Și
dintr-un boschet, în mijlocul rîsetelor și sunetului de fanfare,
ieșiră patru vînători în jachete roșii, care purtau pe umeri – legată
cu mîinile și picioarele de o prăjină, asemenea unei căprioare – o
nimfă goală, cu capul atîrnînd în jos. Ca să fim drepți, ca nu
striga în stilul zeilor; era o fată robustă, ca dintr-un tablou de
Jordaens, care făcea spume la gură de furie, înăbușindu-se.
Cercul privitorilor voioși se țineau de șale și răspundeau cu niște
vorbe, nici ele prea înaripate.
Primul sentiment al Annettei cînd văzu din balcon vînătoarea
nocturnă fu acesta: „Idioții! Iată ce au născocit! Lepădăturile
astea își închipuie că se joacă de-a Borgia85! Creiere grosolane,
aprinse de amintirile romanelor în fascicole! Poezia lor au luat-o
din Dumas-tatăl86 și din Octave Feuillet87. Tare sînt caraghioși!
Sînt ultimii romantici din Turnul Nesle88”.
Dar disprețul nu avu răgazul să se schimbe în milă pentru
84
Zeița vînătorii, în mitologia antică.
85
Familie de nobili italieni (sec. al XV-lea), renumită prin cruzimea
și fărădelegile ei.
86
Scriitor francez (1762-1806).
87
Scriitor francez (1821-1890).
88
Titlul unei drame romantice de Alexandre Dumas-tatăl și
Frédéric Gaillardet (1808-1882).
191
nerozia lor. Văzu o altă victimă adusă la marginea peluzei.
Aceasta lua Turnul Nesle în serios. Era mica naiadă de pe malul
Adriaticii, care, moartă de spaimă, își acoperea obrazul cu
mîinile, expunîndu-și goliciunea fină și plăpîndă. Annette își
dădea bine seama că jocul acesta crud va rămîne un simplu joc,
că haita lătrătoare nu va fi slobozită și că, de pe urma vînătorii
Dibaci, nimfele se vor alege numai cu teama; (rușinea și teama nu
cădeau în cumpănă; erau plătite). Totuși, era prea mult pentru
sărmana fetiță, ghem uită de spaimă, gata sa se prăbușească,
înconjurată de cîinii care se repezeau și de corul brutal al
bărbaților aprinși de băutură. Annette tresări de mînie and îl
văzu pe Timon punîndu-și mîna lată pe șezutul grăsuț al
figurinei de Saxa și strigîndu-i în ureche:
— Fugi! Dacă vrei să-ți scapi dosul de colțul cîinilor mei.
Annette nu-și îngădui nici o clipă de gîndire. Alergă în josul
scării fără să-și dea scama că era desculță. Ieși pe terasa unde
erau strînși invitații, tocmai în clipa cînd mititica, înspăimîntată,
zbura în salturi deznădăjduite de-a lungul peluzei, în mijlocul
aclamațiilor scoase de privitorii încîntați. Iar Timon, ținîndu-și
cîinele de zgardă, aștepta clipa potrivită ca să-i dea drumul.
Annette cunoștea cîinele, știa că nu e de loc primejdios. Era un
cățelandru nebun, care răsturna totul în cale, fără să fie
nicidecum rău. Dar căprioara care fugea nu știa asta. Annette își
croi violent drumul printre invitații mirați și, repezindu-se la
Timon, îl apucă de reverele fracului:
— De ajuns! Timon, ești beat!
Timon roti niște ochi furioși și, dînd drumul cîinelui, care
porni în urmărirea prăzii, o pocni pe Annette cu pumnul peste
gură. Primind lovitura, ea se dădu înapoi, dar îl înfruntă,
spunînd în mijlocul tăcerii care se lăsase deodată:
— Vinul te face laș.
192
 Îi sîngerau buzele. Timon ridicase din nou pumnul lui
cumplit. Dar îi văzu gura. Lăsă pumnul să-i cadă înapoi. Și din
spatele lui, venit în patru salturi mari, băiatul frumos de la
Intelligence Service îi prinse pumnul ca într-un clește. Timon
rămase mut și împietrit. Pe peluză, fata țipă după ajutor. Dulăul
o ajunsese din urmă și punîndu-i labele pe umeri, o trîntise la
pămînt, rostogolind-o, ghemuind-o; acum sărea vesel împrejurul
ei, scoțîndu-și limba și lătrînd. După ce aruncă o ultimă privire
de sfidare lui Timon, Annette îi întoarse spatele și alergă spre
copilul trîntit la pămînt. Nu-i fu greu să-l scape: cîinele o lăsă să
facă ce vrea, sărind fericit în jurul ei și așteptînd mîngîieri. Dar
nu-i fu ușor s-o liniștească pe fata speriată. Se credea moartă.
Annette o ridică cu greu și, înfășurînd-o cum putu în pelerina ei,
strîngînd-o lîngă ea – erau amîndouă goale sau pe jumătate goale
– o duse înapoi spre casa pe fata care mai tremura încă. Pe terasă
nu mai era aproape nimeni. Timon dăduse ordine și plecase.
Rămăseseră numai cîțiva servitori, dintre cei care purtau torțe. Se
grăbiră să le deschidă drumul. În hol mai erau cîțiva curioși, care
priveau de la distanță la ciudata întoarcere a Junonei. Ea, cu gura
însîngerată, cu capul sus, nici nu binevoi să le observe prezența.
O sprijinea pe fata ghemuită sub aripa ei. Un servitor bătrîn și
foarte demn, care părea că nu se mai miră de nimic, le întovărăși
cu un aer respectuos, în ascensor, pană în camera Annettei.
Annette, pe care micuța o imploră să n-o părăsească, o culcă
cu ea în pat. Și de-abia atunci își dădu seama că era rănită la
gură, după urmele roșii pe care le lăsă pe fruntea fetei, cînd o
sărută. Spălă rana, o privi cu luare-aminte: un dinte sănătos, un
canin, era rupt. Era o rană de război. Avusese noroc că scăpase
cu ceilalți dinți întregi. Dar dușmanul fugise. Ea se culcă pe
cîmpul de luptă. Se lungi lîngă fata care, după ce plînsese multă
vreme, căzu într-un somn frămîntat. Annette nu dormi nici o
193
clipă. O durea grozav fața și simțea în ochi niște înțepături
fierbinți. Avu toată vremea să-și rumege planul pentru a doua zi.
A doua zi începuse. Se iveau zorile. Annette se sculă înainte
de șase, se spălă și se îmbrăcă, sună, dădu ordine, se pregăti, apoi
își trezi tovarășa de pat, care, somnoroasă, cădea mereu cu capul
înapoi pe pernă:
— Hopa sus! Ai să dormi în automobil…
Aproape că trebui s-o îmbrace. Annette o trase după ea. În
fața ușii, găsiră automobilul cel mare al lui Timon. Annette
vorbea și se purta ca o stăpînă. Și, fie că tonul ei impunea respect,
fie, mai curînd, că Timon dăduse ordinele trebuitoare, ascultau
de ea ca și cum ar fi fost cu adevărat stăpînă. Fata adormi
aproape numaidecît, amețită de spaima și de vinul din timpul
nopții. Annette îi potrivi capul pe pernă. Și cu ochii osteniți privi,
cu gîndul aiurea, cum alunecau ca într-un film drumul alb între
garduri, cîmpurile, orașele, fumurile – și toate luptele ei cu viața.
Își lăsă protejata, care în sfîrșit se trezise, la locuința ei din Paris.
Și se întoarse acasă să afle o odihnă binemeritată.
Somnul ei greu fu întrerupt de scurte luminișuri în care, prin
zumzetul mîniei, se ivea mereu conștiința limpede a unui singur
gînd hotărît: „S-a sfîrșit cu Timon!” Și totuși nu fu deloc mixată
atunci cînd, aproape de căderea nopții, tocmai cînd ațipise mai
liniștită, fu trezită din toropeală de țiuitul soneriei. N-avu nici o
îndoială în privința vizitatorului. Și ridicîndu-se să deschidă,! se
păru foarte firesc să vadă în prag silueta voinică a lui Timon. Nici
unul dintre ei nu spuse vreun cuvînt de salut. Ea făcu un gest,
care însemna: „Intră T și trecu înainte. El o urmă, strecurîndu-se
prin coridorul strîmt. Din cîteva mișcări Annette strînse patul.
Dar nici nu se uită în oglindă. Își privi doar rochia de casă, arătă
un scaun lui Timon, se așeză în fotoliul de lîngă fereastră și
așteptă, fără să spună un cuvînt. Fața lui Timon nu-i trăda nici un
194
gînd. Era posomorit, cu sprîncenele încruntate. Știa ce vrea să
spună. Nu avea de gînd să se scuze. Dar întîlni ochii senini și
cînd văzu gura umflată, uită ce voise să spună. Nu mai vedea
decît gura aceea. Și, ca să deschidă vorba, o întrebă stîngaci de
sănătate. Ea spuse cu răceală: „Bine”, fără a se osteni să mai
adauge ceva. Și după cîteva clipe, în timpul cărora se priviseră,
văzînd că Timon avea ochii ațintiți mereu asupra rănii, îi spuse:
— Ai făcut o treabă bună! Ești mulțumit?
Și-i arătă dintele spart.
Timon strînse furios pumnii și se înjură singur:
— Ticălosule!…
Annette îl privea fix. El spuse:
— Înjură-mă!
Annette răspunse cu dispreț:
— Nu-i nevoie. Te însărcinezi dumneata cu asta și pentru
mine.
— Ce pot face? Să-ți plătesc dintele? Nu-i de ajuns Dacă
vreunul din dinții mei de cîine ar putea să-l înlocuiască.
— Nu, făcu Annette, să nu mai vorbim de cîini!
Timon se frămîntă, neștiind ce să spună.
— Dar ce vrei? O despăgubire?
— Pentru început ai face bine să-mi ceri iertare.
Să ceară iertare nu intra în obiceiurile lui Timon. Îi strivești pe
ceilalți, sau ești strivit. Iertarea pe care o ceri, sau pe care o dai, n-
are nici un rost: e pierdere de vreme.
I s-ar fi părut mai firesc ca Annette să-i scoată un dinte. Ea îl
văzu șovăind și spuse:
— Dar să n-o faci, dacă nu te-ai gîndit singur! Nu țin la asta!
Și prefer să te previn că nu mi-ar schimba cu nimic hotărîrea!
— Ce hotărîre?
— Să nu mai am de-a face cu dumneata.
195
 Timon își încreți sprîncenele groase. După fruntea și mîinile
lui care se crispau, se vedea că se dă în el o luptă. Apoi spuse:
— Nu pot să te silesc. Ah! dacă aș putea-o face… (și mîinile
lui începură să se frămînte. Annette și-l închipui sub chipul lui
Asurbanipal89 și pe ea se văzu strivită de picioarele lui.) Dar dacă,
totuși, te-aș ruga?
Fu pe cale să spună: „Cît vrei?” Dar instinctul îl sfătui să nu
vorbească în clipa aceea, pentru că ar fi fost cel mai sigur mijloc
de a strica totul. Spuse și se miră singur auzindu-se:
— Dacă te-aș ruga, dacă…
De o clipă stătea și privea piciorul gol al Annettei, pe jumătate
ieșit din papuc, pe care ea îl legăna, stînd picior peste picior,
mîndră și cu gîndul aiurea. Și mai înainte de-a fi avut vreme să se
gîndească, se aplecă și-și lipi buzele groase de el.
Nici Annette nu apucă să se mai gîndească. Nu-și ascunse
scîrba. Își desprinse violent, cu mînie, piciorul de botul care-și
îngăduia să se atingă de el, fie chiar în semn de respect. Și,
smulgîndu-și piciorul, îi zgîrie dureros buzele. Era furioasă. Și el
de asemenea. Mîrîi:
— Prin urmare ți-e tare scîrbă de mine?
Ea șuieră:
— Da!
Ah! cum i-ar mai fi plăcut să o sfărîme! Dar se stăpîni și își
înclină, învins, capul mare:
— Iartă-mă!
La rîndul ei, Annette se văzu în chip de Asurbanipal. Ea era
aceea care strivea sub călcîie țeasta rasă a regelui negru. Viziunea
ținu o clipă. Dar î se păru că o și făcuse. Degetele de la picioare îi
tresăriră de mulțumire. După aceea, spuse potolită:

89
Rege al Asiriei (668-631 î.e.n.).
196
 — Cinste învingătorului! S-a sfîrșit cu vînătoarea. Haide,
Timon, să punem capăt poveștii ăsteia!
Ridicînd capul, Timon văzu gura Annettei (afurisita asta de
femeie îl înmărmurea), văzu rana care se lumina de un zîmbet
aspru. Totuși, se refăcuse podul rupt. Păși pe el.
— Să sfîrșim! Ai spus-o singură.
— N-am spus-o încă. Nu ți-am spus condițiile mele.
— Nu mai pleci, rosti el liniștit.
— Nici asta n-am spus.
— Ai vorbit de condiții. Le primesc. Prin urmare, nu mai
pleci.
— O să rămîn, fie – spuse Annette ridicînd din umeri – pînă
ce se vor lichida afacerile în curs.
— Bine! făcu Timon. O să mai dureze.
Annettei îi părea rău de cuvintele ei neprevăzătoare. Timon
își dădu seama și se arătă generos:
— Nu vreau să te țin fără voia ta. Dacă după scena de ieri
seara îți vine greu să mă rabzi pe lîngă tine, părăsește-mă! Am
nevoie de tine, ești pentru mine mult mai mult decît o secretară,
ești un frîu. Dar știu că nu e plăcut să fii frîul unui animal de felul
meu. O recunosc. Ai tot dreptul să-mi spui: „Destul! Ești liberă.
Nu sînt demn de tine.
Annette se simți mișcată. Spuse:
— Rămîn. Cu atît mai rău pentru tine, Timon! Și cu atît mai
rău pentru noi amîndoi! Va trebui să se rupă sau frîu! sau dinții.
— Data viitoare caută să mi-i rupi mie.
*
În aparență nimic nu se schimbă în situația Annettei la ziar.
Ea își reluă locul la măsuță, lîngă biroul lui Timon. Dar nu dură
mult și toți observară schimbarea de ton și purtarea respectuoasă
a șefului. Nu mai e nevoie să spunem că se vorbise destul pe
197
socoteala gurii rănite a Annettei și se răspîndiseră zvonuri
năstrușnice despre noaptea petrecută la castel. Zvonurile se
băteau cap în cap. Dar un fapt era sigur: că, în toată treaba asta,
ultimul cuvînt fusese al femeii. Ce mai șireată! Și cum știuse să-și
ascundă țelurile! își păstra locul, simula aceeași grabă atentă de a
executa ordinele patronului, nu-și dădea niciodată părerea în
public, dacă el nu i-o cerea. Și cînd mai era cineva de față, îi
spunea tot „dumneata”. Dar se știa că între patru ochi îl tutuia și
că avea cu el discuții în care Timon se învățase să asculte, fără s-o
întrerupă – lucrul cel mai greu pentru un despot ca el. Toți se
răzbunau de puterea ei ascunsă (pentru care totuși ar fi trebuit să
fie mulțumiți, căci îl potolea pe Timon) prin glume grozav de
răutăcioase. Fără să le fi auzit, Annette cunoștea destul de bine
răutatea omenească pentru a-și da seama de cîte se vorbeau pe
socoteala ei. Dar ajunsese la o stare de dispreț binevoitor, care o
făcea nepăsătoare la toate bîrfelile. Timon prețuia destul de mult
și această însușire a ei: căci disprețul lui era violent. Lucru ciudat
fu însă că, fără a căuta să se folosească de situația ei, Annette
prinse a se interesa de afacerile lui Timon.
De afacerile sau de interesul lui Timon? (În vremurile clasice,
s-ar fi spus pompos: „gloria I”) Da, ea ar fi vrut ca puterea
aceasta, îngrămădită pe nimic, să-și clădească, chiar pe nisipuri,
propria ei piramida. Ar fi vrut să folosească în acest scop trecerea
de care se bucura pentru moment pe lîngă el (pentru cîtă
vreme?). Își făcuse în taină un plan de drum și căuta să-l îndrepte
și pe Timon pe acest drum. Trăind în mijlocul tuturor uneltirilor
pe care! e născoceau jefuitorii, șefii de bandă din industrie și
afaceri, începuse să se descurce în problemele politice. Și
instinctul ei o mîna, încă fără să știe de ce, spre partidele care
căutau să asigure apărarea și revanșa celor asupriți. Uniunea
Sovietică, atît de calomniată, atît de greșit înfățișată de
198
povestirile copilărești ale unor turiști ignoranți, care o străbăteau
și o zugrăveau în cincisprezece zile, cum și de născocirile otrăvite
al e mincinoșilor de profesie din presa dușmană, Uniunea
Sovietică rămînea o enigmă pentru Annette – dar o enigmă care o
atrăgea. Simțea prea bine că numai acolo se afla contraponderea
necesară împotriva masei strivitoare a reacțiunii, care încovoia
spinarea Apusului. Și fără a avea încă vreun scop bine cumpănit,
încerca să atragă de partea aceasta a cîntarului greutatea
hotărîtoare a lui Timon. Oare el își dădea seama? Se prea poate.
Poate că citea mai bine chiar decît Annette în bîjbîielile gîndirii ei,
poate că știa unde o va duce panta aceasta. Dar nefiind grăbit să
o împingă pe o asemenea calc, se prefăcea că nu înțelege. Îi
spunea batjocoritor:
— Te joci de-a dresorul, cocoțat pe gîtul elefantului. Vrei să-l
dresezi. Dar! a ce să-l dresezi? Știi măcar de ce? Să mă înveți să
mă plimb pe străzi, ca să mă aplaude mulțimea idioților? S-a
făcut, sînt sătul de asta. Să ajung pavăza cetății? Care cetate? Un
om ca mine nu are patrie. Să clădesc? Ce să clădesc? Un arc de
triumf ca să trec dedesubt, cum a făcut piticul acela de
Napoleon? Tot ce poți să clădești sînt numai morminte. N-am
nevoie de morminte ca să mă închid în ele. Am nevoie de spațiu,
ca să mă mișc cît mai sînt în viață. O iau la dreapta, o iau! a
stînga prin pădure și nimicesc tot ce mă stingherește. Apleacă-ți
capul! Ferește-te!
— Chiar dacă ești făcut numai ca să nimicești, Timon, măcar
să știi să nimicești! Nu nimici la întîmplare! Fă o spărtură! Du-te
pînă la capăt! Pe cînd tu stai și lovești cu picioarele pe loc.
Hotărăște-te. Treci înainte!
— În ce parte vine înainte?
— O știi mai bine ca mine. Nu te preface că nu înțelegi! Vezi
prea bine că s-a pornit o luptă mare. Tu pentru cine ești?
199
 — Pentru mine.
— Asta nu înseamnă mare lucru! Fă măcar eul să-ți fie întreg!
Să fie nu, ori să fie da, dar să nu fie numai pe jumătate!
— Jocul e joc. Culoarea se schimbă după noroc.
— Eu îmi joc culoarea mea. Dacă aș fi așezată ca tine la masa
de joc, pe asta aș juca-o.
— Da, te văd prea bine stînd în fața mesei de Ia Monaco, cu
nările strînse. Ți-ai juca și cămașa.
— Nu joc niciodată. Căci mă cunosc. Nu mi-aș juca numai
cămașa. Mi-aș juca viața.
— Așa se și întîmplă, draga mea. Nu-ți dai seama. Alături de
mine, îți joci viața sau o să ți-o joci. Ești supravegheată.
— Mi-am jucat de multe ori viața. Nu-i nimic! Sînt totdeauna
sigură că voi cîștiga.
— Așa sînt toți jucătorii!
— Nu ești și tu jucător? Chiar acum ai spus-o.
— Tu nu-ți joci decît viața ta. Poți s-o joci. E a ta.
— Dar tu al cui ești?
— Eu nu joc singur. În orice partidă trebuie să ții seama nu
numai de adversar – (asta e plăcut!) – dar și de parteneri. Joci
partida alături de ei.
— Și asta numești tu a fi liber să umbli încoace și încolo prin
pădure?
— Asta numesc eu pădure!
— Sfărîm-o!
— Vorbești ca o femeie. Nu pot decît să-mi croiesc un loc. Dar
pădurea acoperă întreaga lume. Ne stăpînește. Și ce-mi pasă?
— Mie îmi pasă. Dacă m-ar stăpîni, i-aș da foc.
— Ai arde împreună cu ea…
— Numai să ardă ea!
— Și apoi trăiască revoluția! Vrei un bilet pentru Moscova?
200
Pădurea roșie arde bine… Nu spun că n-au dreptate! Se zice că
pămîntul e mai rodnic după ce a ars. Dar pe pămîntul e mai
rodnic după ce a ars. Dar pe pămîntul acela eu n-o să mai fiu. Mă
aflu pe acesta. Și o să rămîn pe el.
Nu, nu era ușor să-l faci să iasă din hățișul social al vechii
lumi. Avea destul de lucru încercînd să-și taie partea lui. Și
partea lui era destul de mare. Dar nu și-o putea dobîndi decît
lăsîndu-le și celorlalți pirați de seamă partea lor (îmi dai și-ți
dau). Chiar lupta lor îi lega. Încrucișau săbiile.
Annette află atunci că poți să fii unul dintre stăpînii lumii și
să rămîi mai puțin liber decît ce! care nu are nimic. Numai cu
condiția ca ace! care n-are nimic să aibă un suflet, sau (e același
lucru) să creadă ca are. Dar oamenii aceștia sînt rari. Cei mai
mulți n-au suflet, sau (e același lucru) nu-și dau seama că au.
Annette era stăpînită de sufletul ei (așa cum se spune de o femeie
că e stăpînită de soțul ei). Nu pentru că ar fi crezut în
supraviețuire, într-o asigurare pentru dincolo de moarte. Cînd ai
cu adevărat un suflet, nu te gîndești la el cu zgîrcenia unui
proprietar care se agață de banul lui și tremură mereu să nu! se
fure. „Nu eu îmi stăpînesc sufletul. Sufletul meu mă stăpînește
pe mine.” Timon ar fi putut să-i răspundă: „Prin urmare, nici tu
nu ești liberă!” „E adevărat. Dar cine e liber? Sîntem cu toții niște
figuri de șah. Și cine joacă cu noi?”
Dar nu toate figurile de șah au aceeași valoare. Pe tabla de
șah, pe care Timon era turnul, Annette era regina. Ea înrîurea
partida. Faptul că minotaurul căpăta trăsături omenești alături de
ea, că se arăta în stare, din cînd în cînd, de cîte un gest generos,
își avea însemnătatea lui. Desigur că avusese și mai înainte
asemenea gesturi. Își acorda din cînd în cînd luxul acesta. Dar le
socotea ca pe o boală și le trata cu chinină, cu cinism. În el era și
stofă de tîlhar, și stofă de erou. Și nu puteai ști care din doi era
201
ce! adevărat. Căci, de la o clipă la alta, părea în stare să-și
întoarcă mantaua. În general, pînă la domnia Annettei, își arătase
mai bucuros fața de tîlhar. Annette știu să-l silească să-și
folosească și cealaltă față. Fără mare osteneală, obținu de la el un
sprijin puternic pentru numeroase opere de interes public, nu atît
filantropice (n-avea încredere în ele), cît profesionale, educative,
înlesnind dezvoltarea activității pentru grupe și indivizi. Pentru
cazurile de ajutor individual, îi lăsa mîna liberă Annettei. Ea
ținea totuși un registru ordonat al cheltuielilor. Timon abia dacă
arunca o privire înăuntru. Și Annette știa că nu trebuie să-l
plictisească cu aceste lucruri. Una dintre cele dintîi făpturi care se
folosiseră de acest ajutor fusese căprioara de pe malurile
Adriaticei. O trimiseseră înapoi în orașul ei din sudul Franței.
Acum era măritată acolo și își alăpta un ied mic, care ațipea la
sînul ei, și poate că tresărea auzind cum latră cîinii în fundul
pădurii.
Dar cel mai mare serviciu pe care i-l aduse Annette lui Timon
fusese acela că-i ordonase activitatea, că nu lăsase nimic! a voia
întîmplării, că-l silise sa urmărească un țel și, după atingerea
acestuia, să urmărească altul mai depărtat, fără să îngăduie altora
să adune prada în locul lui și fără ca el să-și piardă vremea cu
fleacuri. Și firește că-l călăuzise pe drumul ei, care, după ce
fusese ales instinctiv, ajungea din lună în lună să fie mai dominat
de rațiune: îl îndrepta spre o mișcare socială internațională,
organizată în jurul acestui nucleu al ciclonului: Uniunea
Sovietică. În cîteva luni, urmările deveniră atît de vădite, încît
partenerii de afaceri ai! ui Timon fură cuprinși de neliniște. Și nu
le trebui multă vreme ca să-și dea seama de cauza schimbării.
Annette primi propuneri ciudate din partea unor oameni care
aveau interes să controleze planurile tainice ale lui Timon și să-i
ațîțe viciile. Căci ei nu se amăgeau și-și dădeau seama cu cîtă
202
plăcere aliatul și asociatul lor le-ar suci gîtul, dacă ar putea. Și se
temeau de inteligența lui. Era folositor pentru ei ca Timon să-și
cheltuiască pe drum jumătate din energie. Îi dădură să înțeleagă
Annettei, cu cuvinte învăluite, că s-ar arăta recunoscători dacă ar
avea ea grijă să se întîmple așa. Dar ironia înghețată cu care
Annette le răspunse le tăie orice chef să mai stăruie. Timon rîse
grozav cînd află. Și în ochii lui de elefant se aprinse o lucire
răzbunătoare. Annette se folosi de dușmănia lui, ca să-l împingă
și mai mult pe calea aleasă. Și în furia lui, Timon le suflă de sub
nas rivalilor o afacere grozavă, de care aceștia se credeau siguri.
— Devii primejdioasă, îi spuse Timon Annettei. Au să te
răpească, pentru a-ți birui virtutea. Va trebui să mă însor cu tine,
ca să te pot păstra.
— Ar fi cel mai bun mijloc să mă pierzi, răspunse ea. Lasă
astea, Timon!
— A! Nu țin la asta! zeflemisi el. Dar poți fi sigura că nu vor
da înapoi dinaintea nici unui mijloc ca să te răpună. Dacă am fi la
Chicago (și pînă în zece ani acolo o să ajungem), așa s-ar fi
întîmplat pînă acum.
Ea nu-i spuse că puțin lipsise să se și întîmple. De curînd
primise o cutie de curmale din San-Francisco. Trimițătorul era
necunoscut. Fructele erau atît de frumoase, încît fu cît pe ce să le
mănînce. Dar o opri o bănuială. Le duse la un laborator de
analize al unei bacteriologe poloneze, care publica articole la
ziarul lui Timon. Analiza dovedi că fructele cuprindeau daturină.
Annette aruncase cutia, fără să-i pomenească nimic lui Timon.
Mai sosise și o cutie cu caviar din Turcia, pe care nici nu se mai
ostenise să-l analizeze. Apoi pachetele încetară de a mai sosi.
Mirosiseră că Annette a prins de veste, iar ea pîndea acum din ce
colț s-ar putea ivi primejdia. Pîndea și Timon, fără să i-o spună.
Nici unul dintre ei nu socotea necesar să-l neliniștească pe
203
celălalt. Dac atenția le era trează, și primejdia care-L pîndea pe
amîndoi, sarcina tainică pe care și-o luase fiecare să-și apere
tovarășul îi apropia pe unul de celălalt.
Într-o călătorie pe care o făcură împreună, cu automobilul,
într-o seară, la ieșirea dintr-un hotel din Vosgi, unde cinaseră,
șoferul lui Timon, om de încredere, pe care-l avea de mai mulți
ani, fu cuprins de o boală bruscă și violentă. Nu mai era nevoie
să cerceteze cauzele. Nu le mai rămînea decît să-l lase pe mîinile
doctorului. Și pentru că Timon trebuia să se întoarcă cu orice preț
la Paris, se ivi pe moment un alt șofer, gata să-l înlocuiască pe cel
bolnav. Dar Timon îl privi bănuitor, și refuză. Apoi se apucă să
cerceteze migălos mașina. Văzu că lipsea un șurub foarte
însemnat. Plătind un preț care putea birui orice împotrivire, își
făcu rost de singurul automobil ce se găsea în sat. Și plecă
împreună cu Annette pe alt drum decît cel prevăzut. Pe drum își
împărtășiră pățaniile din ultimele luni. De atunci, Timon se bizui
numai pe Annette ca să se îngrijească de siguranța plecărilor lor
tainice. O învăță să șofeze, o învăță chiar să conducă avionul, ca
să-l poată înlocui la nevoie.
În fața amenințărilor pe care le vedea îngrămădindu-se în
jurul lui, i se aprinse iar furia lui plebee. Răspunse atacînd. Dădu,
la rîndul lui, lovituri adversarilor. Dădu pe față cu bucurie
sălbatică uneltirile politico-financiare ale petrolistului regal, cum
îl numea el (în chipul cel mai elegant, căci îi mai spunea și în alte
feluri) pe sir Henry din Batavia90. Astfel că, din zi în zi, se văzu
mai mult prins în lupta dusă împotriva întregii coaliții
antisovietice. Totuși, nu iubea comunismul. Dar îi ura și îi
disprețuia pe adversarii lui. Acum nu mai avea posibilitatea de a
90
Henry Deterding (1866-1939), proprietarul trustului de petrol
anglo-olandez Royal-Dutcb Sbell, care s-a născut în Batavia (azi
Djakarta).
204
alege. Se încinse o luptă pe viață și pe moarte. Se simțea
înconjurat de spionii, de polițiștii lor și folosea și el spionii și
polițiștii lui. Cîteodată erau aceiași, la ultimii cincisprezece ani,
politica și afacerismul s-au amestecat atît de tare cu poliția
statelor și a particularilor, încît toate aceste poliții au sfîrșit prin a
face un singur trup. În amestecătura asta, nu mai poți să
deosebești pe cel care poruncește de cel căruia i se poruncește.
Un șantaj reciproc le neutralizează de cele mai multe ori
mișcările. Și ăsta e norocul! Nu vedem oare și în țara noastră
prefecți de poliție care lucrează pe cont propriu și rezistă la toate
vijeliile, datorită dosarelor secrete folosite împotriva tuturor
oamenilor politici din toate partidele, de-a valma? Iar cei
șantajați îl țin pe șantajist prins chiar de frînghia cu care el
încearcă să-i spînzure. Astfel că, între dușmani, se creează cele
mai ciudate pacte secrete. Dar acum, faptele acestea nu mai
existau pentru Timon. El rupsese „peticele de hîrtie”. Se așezase
în afară de însăși legea junglei. Trustul britanic, care-l întreținea,
renunță la ziarul lui. Timon îl trecu îndată în lagărul rival,
lagărul marelui trust american, care începu să-l finanțeze. Și se
porni să-și sape aliații din ajun. Dar lupta era pe viață și pe
moarte. Noii săi aliați îl foloseau numai pentru scopurile lor. Era
în primejdie să fie strivit între cele două tabere. Străzile Parisului
nu mai erau sigure pentru el. Înjgheba o nouă întreprindere, un
mare cartier industrial, pe care voia să-l întoarcă împotriva
hegemoniei anglo-saxone în afaceri și pentru care avea nevoie să
plece în străinătate.
Fură luni de muncă istovitoare, la care Annette lua parte
îndeaproape. Nu avea vreme să se sinchisească de perfidiile care
începeau s-o țintească pe furiș în presă. Timon, care se arăta mai
susceptibil în cele ce o priveau decît ea însăși, spumega de furie.
Și avea destule mijloace ca să-i pună la locul lor pe spadasinii
205
presei. Dar Annette nu găsea de loc cu cale să-i prefere pe
spadasinii lui Timon celor ai dușmanului. Capuletti! Montecchi!91
Aceiași bandiți.
— Timon, fă-mi plăcerea și cruță-mă de protecția spadasinilor
tăi!
— Preferi să fii defăimată?
— Ei! Lasă-i să vorbească!
Ridica din umeri. Ce-i pasă de ceea ce se spunea pe socoteala
ei? Ba da, într-o singură privință se arăta simțitoare. Avea și ea
călcîiul lui Ahile. O neliniștea ceea ce ar fi putut gîndi Marc
despre ea. Și prin Marc, disprețuita opinie publică își recîștiga
însemnătatea. Căci Marc putea auzi și el bîrfelile. Trebuia să se
poarte cu băgare de seamă, ca să nu dea nici un fel de temei
bănuielilor că, de pe urma funcției la Timon, ar trage foloase
îndoielnice. Și fiindcă n-ar fi suferit gîndul să-l înșele pe Marc, ea
refuza, chiar dacă Marc n-ar fi putut s-o afle – căci nu mai venea
de loc s-o vadă – toate darurile lui Timon, chiar pe cele care, în
sinea ei,! s-ar fi părut că pot fi primite în chip firesc și pe drept.
De ce nu? Oare munca și primejdiile prin care trecea nu plăteau
cu prisosință aceste daruri? îi părea mai ales rîu de toaletele pe
care le refuzase în cîteva rînduri. Cui putea să facă plăcere acest
refuz? Dacă ar fi fost singură în cauză, ar fi lăsat lumea să
bîrfească. Dar cînd! se întîmplă să primească o dată, o singură
dată, o rochie simplă, frumoasă, bine croită, care o ispitise, avu
nenorocul să-l întîlnească pe Marc. Și cu ce priviri o măsurase din
cap pînă în picioare! Roși toată. Se grăbi să se întoarcă acasă și să-
și scoată nenorocita de rochie, o vîrî în dulap și n-o mai îmbrăcă
(cîteodată, întredeschidea dulapul și o privea cu duioșie și

91
Numele celor două familii vrăjmașe din tragedia lui
Shakespeare Romeo și Julietta.
206
necaz). Dar răul fusese săvîrșit. Fiul ei cel gelos nu putea uita. Îi
interzise deci cu hotărîre lui Timon să-i mai aducă alte daruri. Se
osîndi să-și păstreze viața ei modestă și apartamentul strîmt. Își
închipuia prea bine cu ce ochi inchizitori ar fi cercetat Marc toate,
dacă ar fi venit s-o vadă. Timon, căruia nu-i ascunsese pricinile
pentru care se lipsea de toate, deși ar fi dorit să facă altfel (i-ar fi
plăcut să trăiască în oarecare confort: un trup de cincizeci de ani
prețuiește ma! mult confortul decît unul tînăr), își bătea joc de ea
și exclama:
— Dar ce naiba! mai ușor ți-ar veni să-ți înșeli soțul!
Ea îi răspunse pe același ton:
— Desigur. Se înțelege de la sine! Soțul ia ceea ce i se dă. Ce
dă dumnezeu poate să și ia înapoi. Dar nici dumnezeu nu poate
să se desprindă de fiul lui. Fiul lui a ieșit din casa lui. Și casa e și
a fiului. Trebuie să-i dea socoteală. Și eu trebuie să dau socoteală
de casa mea. Un soț e doar un chiriaș. Proprietarul casei mele e
fiul meu.
— Mult se mai sinchisește de ea! Eu sînt intendentul, o pun în
valoare.
Annette îl măsură cu privirea pe Timon:
— Eu nu sînt o casă de închiriat. Nu te mai ocupa de casa
mea! Cheia o am eu și o păstrez. Îți mulțumesc. Dragă Timon;
dar să ne ocupăm mai bine de casa ta! Îmi plătești să ți-o
administrez. Să nu ne pierdem vremea cu fleacuri!
După unele zile, uneori după nopți de muncă înverșunată,
Timon îi spunea Annettei, atunci cînd o silea să se odihnească
puțin:
— Pînă la urmă o să mă faci să stimez omenirea.
Annette îi răspundea:
— Nu de stimă are nevoie. Ci de aer și pîine. Caută sa n-o
strivești prea tare! Voi ăștia sînteți atît de grei, Timon, atît de
207
grei! Nu mai putem răsufla. La ce aveți nevoie de atîta pămînt?
La cimitir e de ajuns o groapă.
*
Timon luase hotărîrea să-și stabilească statul-major la
Bruxelles, de unde urma să facă dese călătorii în Germania, la
Londra și în alte părți. Annette primise, nu fără șovăială, să-l
întovărășească. Timon renunțase la toată mîndria lui și o rugase
să vină cu el. Annette îl mai văzuse în ceasuri grele (poate că
pentru el erau ceasuri bune), chinuit de o dorință întunecată de a
sfărîma totul, de a prăbuși casa deasupra lui, ca să-i strivească și
pe ceilalți. Îi chinuiau oboseala, scîrba, amintirea unor nenorociri
personale, de care nu vorbea. O femeie se sinucisese, o actriță din
Paris, frumoasă, în floarea vîrstei. El își pierduse mințile, cuprins
de dorința s-o aibă, o cumpărase, o luase într-o croazieră pe
iahtul său. Și într-o zi, cînd jugul stăpînului! se păruse prea greu,
ea se înecase ca să scape. Bărbatul, care nu cunoștea mila, fusese
zguduit pînă în fundul sufletului. El, care trecuse pe lîngă atîtea
nenorociri, pe care le pricinuise fără să simtă nici o umbră de
remușcare, purta întipărită în inimă această nenorocire de
neînțeles. Poate pentru că primise lovitura într-un ceas cînd se
simțea mai slab. Poate pentru că patima aceasta, pe care o
socotise o simplă aventură fără însemnătate, pătrunsese mai
adînc în sinea lui. Și nu-i recunoscuse prețul fără de pereche decît
după ce o zdrobise. Se destăinuise doar Annettei. Li mai făcuse și
alte destăinuiri, care arătau partea jalnică, partea cea mai bună,
partea omenească, ascunsă în sufletul ciclopului. Devenindu-i
confidentă, Annette își luase și obligații. Își luase și drepturi. El i!
e recunoștea, le socotea firești. Prevederea îi cerea Annettei să nu
abuzeze. Și se ferea s-o facă. Dar își folosea influența ca să
îndrepte cu răbdare activitatea lui Timon în direcția socială pe
care o socotea dreaptă. Oricît de discret încerca Annette s-o facă,
208
Timon tot își dădea seama. Dar îi plăcea s-o lase să-și urmeze
calea. Calea aceasta nu mai era atît de departe de gîndurile lui
cele mai tainice. Îi lipsea numai să creadă îndeajuns, ca să vrea. Și
nu-i displăcea faptul că Annette credea. Voința lui. Aridă,
fierbinte, azvîrlită fără țel, se simțea reîmprospătată. Timon putea
prea bine să-i dăruiască aceasta mulțumire, prefăcîndu-se a crede
și el. Și încetul cu încetul se prinse în jocul lui. Deveni. În
fortăreața capitalistă, armata care trece! a inamic. Combătea
acum – fără a se osteni s-o mai ascundă – coaliția imperialistă,
care, în lipsa intervenției, acum înfrînte, căuta să sugrume
Uniunea Sovietică prin blocada economică. Îi silea pe imperialiști
să spargă blocada, încheind cu U.R.S.S. Tranzacții comerciale,
care nu erau de altfel dezinteresate: trăgea mari foloase de pe
urma lor. Iar rivalii lui își ieșeau din fire, nevoind să-i lase
privilegiul acestor tranzacții. Erau siliți să caute și ei înțelegeri
economice cu această lume proletară, pe care ar fi voit s-o
zdrobească. Defecțiunile lor creau spărturi în coaliție. Ura se
aduna împotriva lui. Voiau să-l zdrobească. El o știa. Și Annette
nu putea să-l părăsească tocmai în clipa aceasta, cînd el urma să
se arunce în mijlocul vîlvătăii, să-și organizeze mașina de război,
cartelul oțelului, menit să sfărîme dominația atotputernicei
mașini anglo-saxone. Annette era singura făptură apropiată în
care se putea încrede.
Ea se hotărî cu greu. Nu voia să se mai îndepărteze de fiul ei.
Deși, în aparență, tot mai erau departe unul de altul, avuseseră
amîndoi vreme să chibzuiască și chiar să-și recunoască greșeala.
Annette era gata să-l scutească pe Marc de a face primul pas. Dar,
de la întîmplarea cu rochia, nătîngul supărăcios îi purta pică.
Oare aveau să se despartă amintindu-și neînțelegerea asta
stupidă? Vremea trecea. Viața trecea. Și apoi, pleci pentru
totdeauna. Într-o dimineață, îi scrise:
209
 Dragul meu băiat, trebuie să plec din Paris pentru cîteva luni. De
astă dată nu voi fi departe. Cel puțin nu voi fi mai departe decît ne
aflăm de un an unul față de celălalt. Dar nu pot pleca, nici nu pot
rămîne fără să te îmbrățișez. Nu vrei să-mi aduci botișorul tău? De
crezi că ai ceva de iertat – (eu cred că te înșeli, dar nu țin să am
dreptate) – nu poți să mă ierți? Iartă-mă ori nu, dar vino să mă
îmbrățișezi!

Marc nu primise încă biletul, cînd întîmplarea îi făcu să se

întîlnească. Trecînd prin fața bisericii Sfîntului Eustațiu, Marc
văzu că se cîntau acolo Beatitudinile lui César Franck92. Ardea de
dorința să asculte muzică. Sufletul lui uscat era chinuit de sete.
La intrarea din fund., care dădea spre locurile mai ieftine, se
îndesa mulțimea. Marc se strecură acolo și, folosindu-se de
învălmășeală intră fără să plătească. Auzi cum îl strigau din
spate. Înaintă mai adînc în mulțime. Ca și el, mai dădeau năvală
și alții. Fu uitat. Se cufundă împreună cu sutele de oameni în
marea muzicii melancolice, pure, copilăroase și foarte înțelepte,
cu niște ochi de bătrîn. Și peste tot plutea a lumină fără soare, o
lumină de zi pe sfîrșite. Nu cunoștea bine această muzică, atît de
depărtată de tineretul de astăzi. Dar inima lui era destul de
sinceră și simțul lui artistic destul de sigur ca să simtă și mai viu
frumusețea unui suflet deosebit de al lui, să simtă cu sfîșiere rit îi
lipseau nădejdile, chiar și suferințele care ii sprijiniseră pe
oamenii acestei epoci trecute care purtau, ca și dumnezeul ei,
aureola cununii de spini. Și gîndi cu oarecare invidie: „Fericită
durere, care poartă în sine bucuria făgăduită!” Corul cînta:

92
Compozitor francez (1822-1890).
210
 Fericiți sînt cei ce plîng, căci vor fi minunați...

Și deodată, fără să se poată stăpîni, începu să plîngă. Își

întoarse fața și și-o sprijini de stîlpul de care stătuse rezemat, își
ascunse ochii în mîini. Dacă l-a văzut cineva, nu s-a gîndit
nimeni să zîmbească. Dar băiatul trufaș se gîndea cu necaz că e
văzut. Își trase stingherit lacrimile pe nas, strîmbîndu-se, își
șterse ochii cu degetele. Și în clipa aceea, îndreptîndu-și capul, cu
ochii limpeziți de ploaie, zări de cealaltă parte a stîlpului, la
cîțiva pași, cum aceeași rouă, aceleași lacrimi curgeau pe fața
îndurerată a mamei lui. Era acolo. Nu-l văzuse. Se ascunse și,
adăpostit de stîlp, o pîndi, o cercetă. Urmărea pe fața ei fiecare
emoție ce se ivea…
În inima Annettei, muzica aceasta trezea cu totul alte ecouri
decît în a lui Marc. Reînvia ea însăși, reînvia viața ei de
odinioară. Orice operă care trăiește e făcută din însăși substanța
timpului ei; artistul n-a clădit-o singur. A înscris în ea tot ce au
suferit, au iubit și au visat tovarășii lui, oamenii vremii lui. Și
Annette pusese ceva din sîngele ei în această muzică. Se revedea
în ea, cum compari un portret cu o față îmbătrînită, pe care s-au
întipărit anii scurși. Asculta într-însa strigătele de durere ale
omului care-și pierde nădejdea în dreptate și glasul judecătorului
care-l mîngîie. Își amintea că o auzise odinioară, cu nouă ani
înainte de război, în Strasbourgul pe atunci german. Atunci,
numai Annette, pierdută în mulțimea de trupuri mari și blonde,
ghiftuite de bucuria victoriei, care nu puteau pricepe poemul
dreptății asuprite, numai ea îl pricepuse și se gîndise: „Noi,
învinșii voștri, noi înțelegem, ne pătrundem de cuvintele.
Acestea sfinte. Și prin asta, noi, învinșii voștri, sîntem
învingătorii voștri, nouă ne revine partea cea mai bună.”
Iar acum situația era schimbată. Și cîntecul de deznădejde și
211
de mîngîiere al Beatitudinilor nu mai era scris pentru poporul ei.
Annette crescuse în mijlocul unei generații hrănite cu deviza
nobilă: Gloria victis! Și acum vedea cu inima sfîșiată că țara ei,
învingătoare, reluase, fără să mărturisească, în egoismul ei aspru,
deviza galului Brennus93. Roata nevăzută a destinului se tot
învîrtea și avea să readucă zile grele. Annette se simțea străpunsă
de cele șapte săbii ale amintirii, renegării, rușinii, remușcării,
ironiei crude și groazei de ispășirea pe care o vedea venind, a
renunțării resemnate la viață. Iar fiul ei, ascuns după stîlp, îi
prindea din zbor fiecare dintre gînduri, le sorbea, și le însușea,
simțea ceea ce era al ei, ca și cum ar fi fost cu totul al său. Era
sigur că simte în fiecare clipă aceeași amărăciune ca și ca și că știa
de ce curge fiecare lacrimă a mamei lui, căci aceeași lacrimă sta
ascunsă în ochii săi. Și deodată, un elan fierbinte îl mînă spre ea.
Despică mulțimea, ajunse la spatele ei și o apucă de mînă.
Annette tresări. Întorcînd capul, văzu peste umăr capul băiatului,
care aproape că-și sprijinea bărbia de umărul ei. Îl îmbrățișă din
ochi cu recunoștință. Schimbară o privire frățeasca. Și mînă în
mînă, fără să se miște, ascultară oratoriul pînă la capăt.
Abia cînd ieșiră din biserică își desprinseră mîinile. Dar nu-și
desprinseră inimile. Nu spuseră nici un cuvînt despre trecut, nici
un cuvînt de reproș, nici de iertare. Amîndoi trecuseră cu
buretele peste tot ce se întîmplase. Vorbeau de ceea ce simțiseră
împreună, de amărăciunea victoriei. Ah! Dacă ar ști asta învinșii
germani, dacă ar ști că există o Franță cu călușul în gură,
pălmuită de nedreptatea, de fățărnicia, de lăcomia politicienilor
care vorbesc în numele ei! Dar cu toate popoarele se întîmplă
același lucru. Și aproape nici un popor de după război nu mai are
puterea de a reacționa. Sînt ca un nisip în care se îneacă toate
93
Vae victis! (vai de cei învinși!), cuvintele lui Brennus, căpetenia
galilor, care în 390 î.e.n. a cucerit Roma.
212
bunăvoințele. Marc spunea:
— Cu fiecare pas pe care-l faci, te înfunzi mai mult. Sîntem
prinși în nisip, prinși de jos.
Annette îi răspunse, punîndu-i mîna pe umăr:
— Să evadăm pe sus! Dacă ni s-au prins picioarele, să ne
desprindem cu capul și cu pieptul. Marca operă a vieții este să
înlături piedicile. Opera asta nu se va întregi decît o dată cu
moartea. Dar pe cînd cei mai mulți sînt niște morți vii, care, în
viață fiind, se lasă trași în șanț, noi să ne smulgem de lipitorile
din mlaștină! (Se gîndea la unele lucruri văzute în Romînia.) Fă
ca mine! Nu obosi niciodată! Și ajută-i să iasă pe cei care se
afundă!
Marc simțea cum mlaștina îi ajunge pînă la subsuori. De nu s-
ar fi aflat pe stradă, ar fi cuprins cu brațele gîtul Annettei, ca un
copil. Prezența ei îi dădea tărie. O privea cu dragoste, era mîndru
de cuvintele ei. Cum de o putuse bănui? O apucă de braț, se
sprijini de brațul ei. Nu-i era rușine. Ce bine era să se sprijine de
ea cu toată greutatea!
Și în clipa aceea, Annette îi spuse că e nevoită să plece din
nou din Paris pentru cîtăva vreme. El fu cuprins de o aprigă
părerea de rău, de o spaimă copilărească. Annette îl simți cum se
înfioară. Îi spuse:
— Ai nevoie de mine? Vrei să rămîn?
Dar orgoliul lui Marc îl făcu să-și vină în fire:
— Pot să rămîn singur. Și tu ai fost singură!
Se gîndea la luptele lungi din trecut, atunci cînd maică-sa se
zbătea în Paris. Annette zîmbi.
— Nu eram singură, pentru că te purtam în brațele mele.
Marc zîmbi la rîndul lui și spuse:
— Nădăjduiesc că într-o zi o să te port și eu în brațe.

213
 PARTEA A TREIA

SUFLUL CRIMEI

Cam pe vremea aceea, Sylvie își reaminti de nepotul ei. Îi

trecuse furia de afaceri și plăceri. Îi trecuse vijelios, așa cum se
ivise. Averea și sănătatea o îngrijorau, amintindu-i, fără cruțare,
că a venit ceasul să se cumințească. Nu-i de ajuns să știi să alergi.
Trebuie să știi… să te oprești la timp!94 Prea multe chefuri, prea
mult vin bun. Ochii îi erau injectați. Avea izbucniri bruște de
mînie nebună, sau de rîs convulsiv. După o asemenea izbucnire,
la un chef, fu aproape să facă o congestie. Își dădea seama, vedea
limpede și fără să se înșele; chiar în mijlocul acceselor, cînd își
pierdea cumpătul, își spunea: „Iar o iei razna! Pune frîna!”
Dar frîna nu funcționa. Arterele gîtului și ale tîmplei îi băteau
și începea să vorbească fără șir. Stop! Într-o noapte se hotărî:
închise magazinul, vîndu casa, făcu rost de bani lichizi. Imbecilul
ei de Guy Coquille sărise în aer, se spărsese ca un ou stricat, din
pricina falimentului unor bănci și al unor state. Căci pe vremea
aceea, din trufia de a juca un rol politic, negustorii de parfumuri
întrețineau guvernele ca pe niște prostituate.
De altfel, guvernele nu-și respectau semnăturile și îi escrocau
fără rușine, după ce încasau banii. Bine i-au făcut! Pățania lui nu
tulburase somnul Sylviei. Dar somnul ei era tulbure, toată
mașina trupului avea nevoie de odihnă, avea nevoie să fie
demontată și unsă. Luă curățenii, își puse sinapisme, lăsă
lipitorile să-i sugă prisosul de sînge. Și începu să ducă o viață
cumpătată.

94
Începutul unui vers din fabula lui La Fontaine Iepurele și
broasca țestoasă.
214
 Avea o familie, pe care o găsise ouată gata. O adoptă în mod
legal. Erau trei copii, între paisprezece și șaptesprezece ani.
Mama lor, Perpétue Passereau (își împopoțonase numele din
Belleville cu acela mai sonor de Carmen, care! se potrivea cum se
potrivește o pălărie de paie unui măgăruș), fusese una dintre
vechile Ei tovarășe de lucru și de aventuri. Îi amintea Sylviei de
începuturile ei grele de la Paris. Carmen îi purta o prietenie
credincioasă, care dura de douăzeci și cinci de ani. Sylvie nu-și
uita cîinii bătrîni, chiar cînd era vorba de un cîine cu pălărie, cam
zănatic, grosolan, gata să facă gafe, un cîine pe care ea îl tot
îndesa cu lovituri de pumn. Așa era gălăgioasa Perpétue, care,
incapabilă să-i poarte pică, o tot lingea pe obraz. Trecuse printr-o
căsătorie nefericită, de care dumnezeu o scăpase, fără s-o scape și
de zăpăceală. Bărbatul ei, crai și bețiv, fusese dat dispărut în
război. Carmen se grăbise să-l înlocuiască. Fără să posede
echilibrul primejdios al Sylviei, îi imita capriciile și îi urma pilda
distrugătoare. Fusese pradă amanților, fusese înșelată și jefuită
de un judecător, care pînă la urmă o împinse (fără s-o silească –
ceea ce e culmea artei) să se vîndă altora, ca să-l întrețină pe el.
De altfel, era o femeie de treabă, muncitoare, dar niciodată sătulă
de plăceri. Nici în clipele cele mai grele nu-și pierduse buna
dispoziție. Și pînă la urmă, cînd îi veni vremea să sfîrșească, sfîrși
în chip foarte moral, în brațele unui preot cumsecade și omenos.
Dar nu se putu pocăi cu sinceritate. O spuse deschis preotului,
care se prefăcu că n-o aude. Și, la rîndul ei, îngînă un mea culpa
ascultător, sub dictarea preotului, „ca să-i facă plăcere”, spunea
ea. Se văzu murind cu sînge rece. Vărsa totuși o lacrimă
gîndindu-se la copii; dar se simțea pe deplin liniștită, știind că-i
lasă pe seama Sylviei. Și stătu de vorbă cu ea aproape pînă în
ultima clipă, amintindu-și de viața fericită (în ciuda ticăloșiilor),
de munca lor frumoasă și de amanți.
215
 Cei trei copii, pe care-i înzestrase cu numele gingașe de
Bernadette, Colombe și Ange, reacționaseră fiecare în felul lui la
pilda acestei vieți duse la întîmplare, în voia fericirii și a
nenorocirii. Din fragedă copilărie pilda le fusese oferită fără
reticențe. Cei doi copii mai mici, Ange și Colombe, erau gemeni.
La moartea mamei lor aveau între treisprezece și paisprezece ani.
Bernadette avea șaisprezece ani. Băiatul era cuminte și silitor, cu
dragoste de familie și dovedea niște aspirații pioase și mistice, pe
care preoții se grăbiră să le capteze. Se hotărî foarte devreme să
se facă preot. Avea Marc înrîurire asupra surorii lui gemene, o
brunetă cu ochi frumoși de măgăruș, duioasă, proastă și
senzuală. Amîndoi se țineau izolați de sora lor mai mare. Se
iubeau întru domnul. Și piosul Ange îl iubea într-adevăr pe cel
de sus în Colombe. Dar Colombe era de pe acum pradă
instinctului naiv, care o stăpîni toată viața, și în cel de sus îl iubea
pe băiat, care era chipul său. Fata mai mare privea cu nepăsare
batjocoritoare la împerecherea aceasta castă și lacomă, atît de
nevinovată. Ea nu se simțea îndemnată să se destăinuiască altora.
Avea viața ei, numai pentru ea. N-o împărtășea celorlalți. Abia
de și-o împărtășea sieși. Nu prea ținea să se cunoască pe sine. Și
nimeni pe lume nu avea s-o cunoască. Era o „refulată” de pe
urma contactului ei de adolescentă cu mediile pariziene
înnebunite de destinderea orgiacă din anii 1919-1920. Văzuse
multe păsări nebune arzîndu-și aripile.
Și instinctul o făcuse să se ferească de foc. Nu le osîndea din
punct de vedere moral. În gîndul ei, morala ținea prea puțin loc.
Pentru ea era vorba de ordine, de rațiune, de curățenie – mai ales
pe dinafară: curățenia trupului și a casei, a ținutei în viață. Prea
suferise de pe urma vieții duse la întîmplare de mama ei. Și de
aceea, fără să aibă în adîncul sufletului sentimente religioase,
accepta formele exterioare ale religiei. Vedea în ele o putere
216
trebuincioasă, care s-o ferească de întîmplări primejdioase, de
felul celor prin care trecuse mama ei. Își făcuse instinctiv o regulă
specială de igienă sufletească: să nu te gîndești la altceva afară de
ceea ce este prevăzător să lași să intre în viața ta. Asta nu-i
vătăma întru nimic simțul ei rece și ascuțit al realității.
Dimpotrivă! Simțul acesta era îngust, crud și ordonat, cum poate
fi cel al unei mic-burgheze din cartierul Maine. Și regula aceasta
nu-i stăvilea viața sentimentală, ale cărei chei le păstra numai ea.
Cu o mînă strînsă ținea înnodate panglicile pungii. Era în stare și
de sentimente afectuoase, chiar pătimașe. Dar nu-și folosea
energia și interesul, chiar cînd era vorba de oameni foarte
apropiați, decît pentru acea parte a vieții lor care se învecina cu
viața ei. Puțin îi păsa de viața de apoi – de jocurile mistice ale
fraților mai mici, de capriciile zănatice ale Sylviei, de viața
spirituală a lui Marc, despre care Sylvie îi tot vorbea și cu care o
tot momea (vom vedea îndată de ce). Nu avea nici un chef să
discute despre ce gîndeau ei. Nici nu-și vîra nasul ei mic, subțire
și încovoiat, ca de uliu, în treburile lor. Și totuși, dacă ar fi vrut,
ar fi mirosit din prima clipă ce se ascunde în ciorba fiecăruia. Dar
fiecare cu ciorba lui! Ea își vedea de a ei. Dar era prea înțeleaptă
ca să nu știe că nu e destul de cuviincios să arăți altora că te
interesezi numai de tine. Trebuie să-i lași să creadă că te
interesează și pe tine tot ce-i interesează pe ei. Chiar Sylvie se
lăsa înșelată – cel puțin în ceea ce o privea. Cînd era vorba de
ceilalți, n-o supăra faptul că fata ei adoptivă știe să tragă atît de
dibaci sforile (nu-i plăceau cei care se lăsau păcăliți, totuși ea se
lăsa păcălită). După ce prinse slăbiciunea Sylviei, Bernadette îi
împărtășea observațiile ei răutăcioase, dar avea grijă să și le
potrivească după sentimentele tainice ale Sylviei față de diferite
persoane. Sylviei îi rezerva numai alintări de pisicuță slabă, care
vine și se freacă de picioarele stăpînului cînd îl vede că ține în
217
mînă farfuria. În torsul și în mîngîierile ei nu era totul prefăcut.
Pisicuța slabă iubea mîna care ținea farfuria. La șaisprezece ani,
idealul Bernadettei era sultana din O mie și una de nopți. În ochii
modistelor și al croitoreselor din Paris, idealul acesta era
întruchipat de Sylvie. Dacă Bernadette nu era croită ca s-o poată
imita pe Sylvie în plăceri și capricii, se simțea în schimb făcută
pentru a pune mîna pe banii strînși de aceasta și îi era
recunoscătoare că-i adunase în folosul ei. Sylvie nu-i ascundea că
avea de gînd s-o lase moștenitoare, pentru că Annette și Marc se
încăpățînau să nu primească nimic de la ea. Și cum Sylvie se
încăpățîna și ea, își pusese în gînd să-l încurce pe Marc cu
Bernadette, ca să-l silească să-i primească banii. Voia să-i
căsătorească. Făcu prostia – se întîmplă celor mai șirete femei – să
le dea amîndurora să înțeleagă ce urmărește. Rezultatul fu
deosebit în cazul fiecăruia. Bernadette cea rece se înflăcără ca o
surcea pusă pe jăratic. Marc se dădu la o parte cu dispreț de lîngă
viță. Poate că (cine știe?) ar fi prețuit strugurii tămîioși, dacă ar fi
fost lăsat să-i culeagă singur. Dar se indignă la gîndul ca! se
hotăra soarta fără să fie întrebat. Atîta fu de ajuns pentru ca
vulpea să se scîrbească de struguri. Dintr-o dată, nu mai văzu
nimic altceva în Bernadette, în trupul și în mintea ei, decît
lucrurile care-l supărau.
Totuși, ea nu era lipsită de farmec. Era slabă, dar suplă, bine
făcută, puțin prea oacheșă, dar ispititoare. (Slăbiciunea este, sau
poate fi, mama voluptății.) Avea arta, mai ales pariziană de a-și
folosi cusururile. Puțin fard, o toaletă simplă și făcută cu gust
sigur, o linie desăvîrșită. Erau motive principale pentru care
Sylvie o prețuia. Ar fi semănat cu o figurină de Tanagra – dacă n-
ar fi avut capul ei de sfrîncioc. Dar chiar și capul acela mic,
rotund și aspru era totuși în armonie cu restul trupului. Și capul
avea farmecul lui, potrivit cu farmecul întregului trup. De altfel,
218
fața Bernadettei era iluminată
— Atunci cînd voia (și voia doar cînd o privea Marc) – de doi
ochi albaștri, care deveneau duioși și scînteiau de spirit și a căror
chemare ar fi putut trezi și un mort. Urmarea fu că Marc se oțărî
mai tare – cu atît mai mult cu cît, fără voia lui, le simțea farmecul.
Smulse spinul cu mîna.
Sylvie nu pricepea de ce nu primește nepotul fericirea pe care
i-o oferea ea: o marfă fină și solidă de Paris (doar se pricepea la
asta). Nu era marfă proastă; era croită din stofă bună, trainică. O
haină care mai curînd ajunge să uzeze corpul, decît să se uzeze
ea. Fata era cinstită, activă, cumpătată, înzestrată (pe lîngă
moștenire) și cu o inteligență vie, limpede și practică. Pe
deasupra îi mai aducea maimuțoiului acesta răutăcios o feciorie
neatinsă și o inimă îndrăgostită pentru întîia oară, o inimă care
ardea doar pentru el. Ce maimuțoi! Căci Bernadette! se
destăinuise. Și Sylvie, morocănoasă, dar în fond încîntată, o
dojenise că! s-au aprins călcîiele după un băiat rău, urît, prost și
mîndru, sărac ca Iov și tot atît de trufaș (așa îl vedea Sylvie și
totuși îl iubea). Era o cinste pentru el să devină soțul Bernadettei.
Dar Bernadette n-ar fi fost înțeleaptă dacă, ascultînd-o pe Sylvie,
ar fi repetat după ea aceleași lucruri rele despre Marc. Sylvie i-ar
fi tras o săpuneală și i-ar fi spus că nu-i bună nici măcar să
dezlege șireturile nepotului ei. Era grozav de mîndră de el!
Numai ea avea dreptul să-l ponegrească, pentru că ea îi pusese și
îi scosese în copilărie cei dintîi pantalonași. Își lua dreptul acesta
și-l ponegrea fără cruțare. Dar de ce naiba nu voia aiuritul acela
să se culce în patul pe care i-l așternea ea? După ce făcuse haz de
Bernadette, pentru că-l iubea prea mult pe Marc, acum își bătea
joc de ea, fiindcă nu știe să se facă iubită. Și, pentru mîndria
Bernadettei, ăsta era un lucru mult mai dureros. Se sfătuiau
împreună, cum să-l prindă în mreje. Toate mijloacele erau
219
îngăduite, fiind vorba de un țel înalt: chiar să te și prefaci, așa
cum îți fardezi fața. Sylvie o învăța pe Bernadette cum să
momească peștele, interesîndu-se de lucrurile ce-l frămîntau, de
preocupările lui intelectuale sau sociale. (Sărman smintit, orice
bărbat e mai mult sau puțin smintit!) Bernadette se trudi,
conștiincios, să-i urmeze sfaturile. Dar ca urmare a stăruințelor
ei, situația, care nici pînă atunci nu-i fusese prielnică, se înrăutăți.
Nu poți să-ți potrivești mintea, așa cum îți potrivești trupul. Mic-
burgheza nu era proastă de fel, dar, firește, mărginită. Cînd își
depășea limitele, ajungea stîngace, spunea lucruri pe de rost, fără
să știe să pună punct și virgulă: sfrînciocul devenea papagal.
Marc fu îndeajuns de nepoliticos ca să nu-i ascundă ce gîndea.
Îndurerată, Bernadette nu mai zăbovi pe tărîmul acesta
primejdios. Nu spuse nimic, dar se lipsi de Sylvie și de sfaturile
ei. Dădu înapoi și făcu bine. Dar cînd te lupți, nu ajunge să ai
dreptate. Trebuie să cîștigi victoria, și ea n-o cîștigă.
Renunță să-și impună punctul de vedere, recunoscîndu-i lui
Marc dreptul de a spune el ce voia, în timp ce ea va veghea, va
orîndui și va șterge prin casă. N-are decît să rămînă el pe amvon
și la altar, ea va îngriji de obiectele din biserică. Oare așa treaba
n-o să meargă de minune? El era liber să spună și să gîndească
ce-i era pe plac. Iar ea se va ocupa de cele materiale. Nu era puțin
lucru! Pentru ea, era de ajuns să-și stăpînească soțul. Nu ținea la
rest.
Restul era singurul lucru la care ținea Marc. Bineînțeles, voia
să aibă o fată în brațe – o fată frumoasă sau urîtă – dar care să-i
placă. Bernadette nu-i plăcea. Și nu-i pasa de loc de siguranța
materială pe care i-o oferea ea, ca pe o momeală. Mai rău! N-avea
încredere în această siguranță. Pentru Marc, o prea mare
siguranță materială însemna să sfîrșească mai înainte de a fi
început. El vîna lucruri fugare și căuta să le prindă, în ciuda
220
tuturor primejdiilor. Siguranța pe care i-o oferea Bernadette ar fi
fost dobîndită cu prea puțină cheltuială. Lipsa ei de nevoi
intelectuale o făcea să-și împrejmuiască grădina, și chiar mai
puțin decît grădina, căsuța ei burgheză, înainte de a împlini
douăzeci de ani, fără să-i mai pese de ceea ce se petrece în
cartierul ei. Semăna cu mic-burghezii din strada Cassette, care în
mijlocul revoluției comunarzilor nu-și dădeau seama că în alte
cartiere se aprinsese focul luptelor. Marc mirosea praful de pușcă
și sîngele, de la un capăt la altul al orașului. Simțea cum i se
prăbușește sub picioare tot universul gîndirii. Trebuia să trăiască
și să se bălăcească pînă în gît în revoluțiile pămîntului, să ia
parte, să ajute la nașterea gigantică. Bernadette știa și ea că lumea
se zguduie; fiecare fată din Paris află din ziare despre zguduirile
acestea, după ce a citit știrile, faptele diverse, foiletonul, moda,
sporturile și anunțurile – și asta cînd are vreme. Trebuie să faci
întîi cei ai de făcut – doar nu trăiești ca să petreci. „Lasă-i pe
bărbați să-și piardă ceasuri întregi stînd de vorbă despre ce se
întîmplă în China! mai bine vezi-ți de treburile și de socotelile
tale, gîndește-te la masa și la patul tău, stai în apartamentul tău
curat și bine orînduit, decît să-ți pese de năzbîtiile dinafară. Se
duc toate cum au venit! „Teoriile! se păreau aiureli. Se mulțumea
cu totalitatea convențiilor morale, sociale, încercate și cimentate
prin munca și economiile unor generații solide de burghezi.
Religia își avea locul ei – o religie catolică nu prea pretențioasă,
cu sau fără credință, o religie practică și punctuală mai ales, care
ajuta la păstrarea ordinii sociale și o întărea. Într-asta, Bernadette
se deosebea de necredincioasa Sylvie, care nu se putuse niciodată
opri să-i înțepe pe „popi”. Dar Sylvie o lăsă pe fata ei adoptivă să
facă ce-i place, mormăind în sine, cu batjocură binevoitoare, că la
o femeie cuvioșia care nu întrece măsura înseamnă „de fapt”,
pentru bărbat, o chezășie de mai multă liniște în casă.
221
 „De fapt”, lucrul nu era atît de sigur! Această Bernadette, care
părea atît de măsurată, atît de lipsită de Ascunzișuri, rece și
chibzuită vreme de trei săptămîni pe lună, trecea în a patra
săptămînă prin frămîntări ciudate. Își schimba firea. Nu mai
judeca, nu mai chibzuia cu aceiași ochi și cu același creier despre
lucruri și oameni. Nu se mai cîrmuia. Și era în primejdie să
nimerească în șanțuri, ori să se ciocnească de pomii de pe drum.
Mașina părea ispitită s-o ia razna. Fiindcă accesele acestea erau
cronice, Bernadette se învățase să le simtă dinainte venirea. Și
potrivea în așa fel lucrurile, ca atunci cînd o apucau, să se închidă
în casă și să stea izolată, pe cît era cu putință. Se silea din
răsputeri să-și ascundă sentimentele. În astfel de clipe o
amenințau, o pîndeau înăuntrul ei ura și dragostea, dorința,
invidia și gelozia, toate imboldurile venite din pîntece sau din
cap, cele mai aprige închipuiri ale unui temperament nesatisfăcut
și fără frîu. Era mereu la doi pași de cele mai neînchipuite
născociri. Dar nimeni nu observa mai mult decît unduirile
roșietice ce-i acopereau deodată gîtul, sau se retrăgeau, lăsînd pe
obraji o paloare verzuie. Fremăta, își rodea frîul, era gata să
leșine, și se oprea la timp. De fapt, și asta era pentru ea, în ciuda
tuturor primejdiilor și durerilor, o voluptate. O gusta singură.
Marc era departe de a bănui ceva. Cine știe? Dac-ar fi bănuit,
poate ar fi început s-o privească cu interes pe Bernadette. Făcea
parte dintre bărbații care, prostește, sînt atrași instinctiv de tot ce
este primejdios, întunecat, de prăpastia tulbure. Căci noaptea
caldă făgăduiește bogății pe care lumina ștearsă a zilei le
risipește. Și oamenii aceștia nu se tem de nimic mai mult în viață
decît de uniformitate. În privința asta era, din nenorocire pentru
el, cu adevărat fiul Annettei. (Annette avusese de multe ori de
suferit din pricina asta; și remușcarea cea mai aprigă era că fiul ei
pătimea «pentru ea.) Chiar cînd Marc ar fi văzut în adîncul
222
sufletului Bernadettei viața informă, de reptilă, care se mișcă în
mocirlă (se mișcă în străfundurile fiecăruia dintre noi, aproape),
tot s-ar fi învrednicit s-o ia mai mult în seamă, tot ar fi acordat
mai multă atenție acestei vieți decît suprafeței netede a bălții,
vieții reci de mic-burgheză ștearsă.
Degeaba îi tot predica Sylvie nepotului ei despre foloasele ce
le aduce o femeie care știe să administreze cu înțeleaptă
economie gospodăria și să-și lase bărbatul liber. Sylvie se arătă
mai puțin înțeleaptă decît Bernadette, care o tot. Ruga să nu se
amestece. Idealul acesta familiar de proprietar care-și încasează
rentele, tăind cupoanele, și-și iubește femeia săptămînal, păstrînd
titlurile închise la bancă, nu se mai potrivește cu epoca noastră.
Oamenii de azi nu se mai pot închide în casă. Vremea le cere o
necontenită mișcare. S-a reîntors epoca „rătăcirilor”. Poate fi
femeia pentru drumețul din născare un tovarăș de drum care să-i
împărtășească veșnica instabilitate, nesiguranța zilnică a trupului
și a gîndului? Aceasta era întrebarea. Dacă i-ar fi pus Bernadettei
întrebarea, ca ar fi răspuns, suspinînd la gîndul că trebuie să
renunțe la casă, dar hotărîtă, pentru că-l iubea: „Da, vreau. Prin
urmare, pot.”
Și ar fi putut măcar o vreme. Era curajoasă. Ar fi înfruntat
toate primejdiile pentru ceea ce voia, pentru ceea ce iubea. Dar
oricît de sincer ar fi fost acest „da I”, numai trupul l-ar fi urmat.
Mintea nu. Ar fi făgăduit mai mult decît stătea în puterile ei să
hotărască. S-ar fi străduit în zadar. În afară de lumea ei, s-ar fi
simțit pierdută. Și, în mod fatal, ar fi reacționat (era dreptul ei).
Ar fi fost un bolovan legat de călcîiul bărbatului și l-ar fi tras
înapoi. Pînă la urmă, îngrozitoarea putere de inerție a femeii ar fi
biruit avîntul bărbatului, nevoit să tîrască o greutate la urcuș.
Instinctul lui Marc se arătă mai înțelept decît socotelile
Sylviei, care dorea să-l facă fericit chiar și fără voia lui. De altfel,
223
Sylvie nu s-ar fi supărat să-i poată lega mîinile, ca să-l împiedice
să-și frîngă gîtul. Intre cele două femei, între veterană și recrută,
se stabilise, fără vorbe, un fel de înțelegere tainică în această
privință. Și nasul bănuitor al lui Marc o mirosise. Nu-i trebui mai
mult ca să prindă pică pe Bernadette. Cu cît o lăuda Sylvie mai
tare, cu atît Marc se împotrivea mai aprins. Ajunseră amîndoi atît
de departe, încît Sylvie, după ce-i dăduse să aleagă, cuprinsă de
un acces de furie turbată, stacojie la față, îi trînti lui Marc ușa în
nas:
— Du-te dracului, haimana! Și trage-l de coadă!
Tînăra haimana așa și făcu.
Și Bernadette rămase cu fața ei de nepătruns să se
perpelească, întocmai ca o cenușăreasă pe jăratic, ascunzîndu-și
focul și dușmănia ce mocneau în ea.
*
Într-o zi Marc, care nu avea în buzunar decît cîțiva franci de
cheltuit pentru mîncare, se duse să-i bea la cafenea. (Fără excese!
N-avea bani de chefuri. Dar cînd se simțea obosit, scîrbit, fără
poftă de mîncare, așa cum se simțea în dimineața aceea, nu avea
curajul să înghită niște carne de calitate proastă, urît servită, care-
i făcea silă, și prefera să bea o cafea neagră, însoțită de un păhărel
de drojdie, care-l întărea sufletește, spre paguba stomacului.)
Adăuga la asta și alt stimulent: cititul ziarelor. În prima pagină a
unui cotidian dădu peste un portret, pocit într-un fel de necrezut.
Dar recunoscu la cea dintîi privire fruntea îngustă, umflată
deasupra ochilor, brăzdată de încrețituri adînci, botul de gorilă
mînioasă. Simon… Simon Bouchard… Era chiar el! Deasupra
capului, ca o firmă de măcelar, manșeta anunța:

Un asasinat în expres. Banditul e arestat…

224
 Marc răsturnă păhăruțul cu coniac. Citi fără să vadă. Citi din
nou, silabisind fiecare cuvînt. Faptele nu îngăduiau nici o
îndoială. În expresul de la Paris la Vintimille, între Dijon și
Mâcon, un călător care dormea fusese sugrumat noaptea în
vagonul de dormit. Ucigașul fusese surprins la ieșirea din
compartiment, sărise din trenul în mers și se rostogolise pe
balast, unde fusese găsit cu fața umflată și cu un umăr fracturat.
Victima era o personalitate binecunoscută în Paris, un financiar,
membru a numeroase consilii de administrație. Asasinul era un
intelectual decăzut, un anarhist, un comunist. Presa burgheză nu
a izbutit niciodată să facă vreo deosebire între cele două noțiuni
(se preface mai proastă decît este! Are interes să-i confunde).
Bineînțeles că „mîna Moscovei era amestecată în această
afacere…”
Zguduit, Marc plecă, lăsîndu-și ceașca de cafea pe jumătate
băută. Nici nu știa ce face. Pe bulevard își tot spunea: „Simon!
Simon!” Trecea fără să vadă trecătorii, fără să se lovească de ei,
din instinct, ca un somnambul. Revedea ca prin ceață zilele
petrecute împreună cu Bouchard și, dintr-un imbold inconștient
de apărare, ca și cînd ar fi fost la tribunal, revedea mai ales
primele zile, primul timp al cunoștinței lor, cînd Bouchard abia
sosise din provincie, un om dintr-o bucată, incoruptibil, neatins
și aspru ca un bloc de cremene. Marc simțea în el o cinste de cal
de povară care nu te înșală în nici o privință, nici a rezistenței,
nici a iuțelii. Ce lipsit de apărare se simțea Marc pe lîngă omul
ăsta, cît de amenințat să cadă pradă tuturor germenilor de
putrefacție, care te pîndesc în marile orașe! Dacă vrăjitoarele din
Macbeth le-ar fi spus amîndurora: „Unul dintre voi va fi
decapitat pe eșafod!”, Marc și-ar fi dus cu spaimă mîinile la gît
într-un gest nervos. Era atît de sigur de celălalt și atît de puțin
sigur de el! Ce făcuse Simon? Ce făcuseră din el? Cine o făcuse?
225
Toți! Toată lumea aceasta îngrozitoare de după război. Și noi cei
dintîi…
Pe terasa unei cafenele, privirea lui întîlni ochii bulbucați ai
lui Véron-Coquard, care se uita la el cum se apropie. Rînjea. Marc
străbătu șirul de mese și, fără să se așeze, îi spuse cu o voce
înăbușită:
— Véron, ai aflat?
Véron rînjea mai departe. Spuse:
— Știu. Idiotul s-a lăsat prins. Mă așteptam la asta! O să-l
curețe…
Marc văzu roșu. Sîngele lui Simon îl împroșcă în ochi. Se
aruncă asupra lui Véron și, apucîndu-l de gîtul lui gros, îl pironi
de zidul cafenelei, strigînd:
— Ucigașule! Tu l-ai ucis, tu!
Véron-Coquard se desprinse furios. Își repezi pumnii lui mari
în pieptul slab al lui Marc. Îl izbi de o masă, iar Marc căzu peste
farfurioarele și paharele cu bere răsturnate. În hărmălaia
strigătelor indignate, nepoftitul fu dat afară într-o clipă. De pe
trotuar, unde lumea începuse să se strîngă, Marc îl vedea pe
Véron, care, cu ochii holbați, îi arăta pumnii și îi striga:
— Ai grijă, ticălosule, să mai încerci o dată! Că pun poliția să
te înhațe.
Doi agenți treceau strada. Cu picioarele tremurînd de furie,
Marc îl privi pe Véron drept în față și spuse, pe deasupra
capetelor care-i despărțeau:
— Ticălosule! Ai ajuns și în poliție? Asta mai lipsea!
Véron urlă, împinse pe cei care-i stăteau în cale și se repezi
asupra lui Marc.
Acesta îl aștepta cu brațele încrucișate. Dar o mînă de femeie
îl apucă de braț. O femeie care-l cunoștea îl trase după ea,
spunînd:
226
 — Ești nebun, dragul meu. Nu sta aici! Nu vreau să te
lovească!
Femeia nu-i dădu drumul decît după ce trecură de colțul
străzii. Marc nu auzea nimic din cele ce-i spunea ea. Doar mai
apoi, după ce trecu două străzi, își aminti de pleoapele obosite și
umflate, de roșul țipător de pe buzele vopsite care-i zîmbiseră
frățește, de bun rămas. Se gîndi:
— Dacă această bună samariteană l-ar fi întîlnit pe Simon,
poate că l-ar fi salvat.
Căuta în zadar să-și amintească de numele ei. Dar valul
fierbinte al tragediei izgoni acest nume în uitare, împreună cu
chipul femeii. Își tot repeta: „Simon… Simon…” Și amintindu-și
de rînjetul lui Véron, se simți iarăși cuprins de furie. Vorbea
singur:
— Ticălosul ăsta l-a stricat. I-a vîrît în trup alcoolul, pofta
furioasă după aur și femei, așa cum li s-a dat vulpilor din Biblie
torța aprinsă. I-a dat drumul, așa înnebunit, în mijlocul lumii. Și
acum, cînd vede focul pe care l-a dezlănțuit, cînd își vede
victima, își freacă mîinile de bucurie.
Simți în mîinile lui lungi porniri de ucigaș. Dar, dîndu-și
seama că e strivit, făcu efortul să se stăpînească, își înfipse
unghiile în palmă și, recăpătîndu-și deodată sîngele rece, gîndi la
cele ce avea de făcut.
Nu-l putea lăsa pe Bouchard să se înece, fără să caute să-i
vină în ajutor. Trebuia să sune adunarea colegilor. Colegii!
Prietenii! Unde erau? Mai era unul dintre ei? Jean-Casimir se afla
la Praga, ca al doilea atașat de ambasadă. Adolphe Chevalier
ajunsese secretarul particular al unui ministru și era veșnic pe
drum sau la banchete. Puțin le păsa de Bouchard. Trebuia să-i
silească. Dar de unde să pună mîna pe ei? Nici n-avea rost să se
gîndească la Jean-Casimir! Dintr-un oficiu poștal, Marc mîzgăli
227
pe o carte poștală cîteva cuvinte incoerente și poruncitoare, care
puteau mai degrabă să-l jignească. După ce o aruncă în cutie, avu
poftă s-o ia înapoi. Era prea tîrziu. Tîrziu ori devreme, nu se
putea bizui pe el. Jean-Casimir nu și-ar fi pierdut o seară de
plăceri nici pentru un om căzut în mare. Marc se apucă să-l caute
pe Chevalier. Oricît de puțină simpatie arătase acesta totdeauna
față de Bouchard, măcar în principiu, profesa cultul
camaraderiei. Poate va socoti că avea o datorie camaraderească,
înăbușind, pe cît era cu putință, scandalul stîrnit de crimă. Și cu
ajutorul nevestelor de miniștri, Chevalier putea multe. Marc
alergă la ministerul din strada Grenelle. De aci fu trimis, ca o bilă
de biliard, spre apartamentul luxos al lui Chevalier, din Avenue
du Bois. Dar nu-l găsi nici acolo. Pînă la urmă, căutîndu-l la
tribunal, izbuti să dea de el. Era în mijlocul unei consfătuiri
însemnate, înconjurat de togi care perorau. În jurul lor se
învîrteau boturile de scrumbii gălbejite și sărate a trei-patru
ziariști, care încercau să prindă cîte un cuvînt. Fără să se oprească
din vorbă, Chevalier îi făcu un semn protector cu mîna. Și, cînd
își termină fraza, îl luă la o parte și-l ascultă cu un aer distrat și
preocupat, în timp ce mergea cu pași mari.
— Ce-i, amice? Ce ai să-mi povestești?
Dar, la primele cuvinte ale lui Marc, îi spuse:
— Iartă-mă!
Și se duse să strîngă mîna unei personalități care trecea pe
acolo. Marc aștepta. Chevalier nu se grăbea să se întoarcă. Marc
aștepta. Chevalier pricepu că netotul acela o să-l aștepte pînă-n
noapte. Se întoarse și nu-l mai lăsă să vorbească pe Marc, care
voia să-și reînceapă rugămintea. Făcu un gest larg și patetic, care
însemna „ce nenorocire!”, dar care putea însemna și „ce pisălog!”
— Da, da! exclamă el. E foarte trist! Dar ce pot face? Acum
legea are cuvîntul.
228
 Scutură solemn din cap, zîmbi în dreapta, zîmbi în stingă,
apoi îngăimă:
— Sînt grăbit… Iartă-mă… Și altfel, cum îți merge cu
sănătatea? O să-ți dau de veste într-o dimineață, ca să prînzim
împreună. La revedere, dragul meu!
Și o șterse.
Marc rămase încremenit. N-avea ce să răspundă. Fiecare
animal rămîne credincios firii lui. Clinele e cîine. Pisica e pisică.
Lupul e lup. Eu sînt lup. Ce caut aici?
Se întoarse spre casă. Dar nu putea să stea singur, închis, cu
greutatea aceea pe stomac. Oricît de obosit era, căuta pretexte ca
să întîrzie clipa întoarcerii în camera lui. Se agăță de amintirea lui
Ruche. N-o mai văzuse de multă vreme. Intre el și ea se așternuse
o răceală. Lucru ciudat, ruptura începuse chiar a doua zi după
noaptea în care Ruche îl ajutase, în care își strînseseră mîinile de
la un pat! a altul. Se fereau unul de altul. Cînd se întîlneau,
Ruche se prefăcea că nu-l vede, sau îl privea cu un zîmbet
dușmănos. Fără să înțeleagă, Marc nu încerca să afle pricina.
Dar în clipa aceea, simțea nevoia unei femei, fie ca și
dușmănoasă, a unei tovarășe, ca să se descarce față de ea de
greutatea ce-l apăsa. O femeie rămîne întotdeauna femeie, mamă,
soră. Oricît de rece i-ar fi capul, pîntecele ii este cald și freamătă
de toate patimile bărbatului, le înțelege. Poți să-ți rezemi fruntea
de el, cînd o simți grea. Femeia e un cuib.
Urcă la mezanin în Val-de-Grâce. Bătu la ușă.
— Intră!
Era tîrziu. Camera se găsea în umbră. În fundul ei, Ruche
stătea culcată pe pat, cu picioarele goale, cu picioarele ei lungi de
ogar descoperite, cu fusta scurtă și ridicată. Un picior îi atîrna pe
treptele alcovului. Nu făcu nici o încercare să și le acopere. Îl
privea cu nepăsare pe Marc, care se apropia încet. Pupilele lui se
229
lărgeau treptat și se obișnuia cu umbra și, înainte de a fi văzut,
auzi sfîrîitul, iar nasul simți mirosul: Ruche tocmai voia să
fumeze opium. Marc nu-și pierdu vremea vorbindu-i despre
asta. Trebuia mai întîi să scape de greutate. Vorbi, vorbi mai
înainte ca ea să-l fi întrebat. Povesti totul, despre Simon, despre
Véron, despre Chevalier, povesti toate frămîntările zilei, îi
împărtăși furia, durerea și groaza lui. Nu aștepta un sfat de la ea.
(Totuși, cine știe? era fată de procuror, putea să vadă mai
limpede decît el mersul afacerii.) Aștepta un cuvînt simplu, un
strigăt de milă, ba mai puțin: să-i întindă mîna, să-i strîngă mîna
lui, care căuta un sprijin în umbră, și să-i spună „dragul meu IM
Ea nu spuse nimic, ascultă, așteptă. Marc așteptă și el. Nu
auzi nici o vorbă. Acum o vedea limpede: stătea culcată pe spate,
cît era de lungă, cu capul mai jos decît pîntecele, cu un braț și un
picior atîrnînd, nemișcată, nepăsătoare și fără rușine, ațintind
asupra lui o privire rece. Iar el citea în privirea aceasta ceea ce
bănuise întotdeauna, dar nu voise niciodată s-o creadă, mai ales
după un deznodămînt atît de tragic: o antipatie de femeie față de
Bouchard, o antipatie mută, adîncă, fără milă, fără apel. Nu-l
putuse suferi niciodată.
Se înăbuși… Buzele subțiri, vopsite cu roșu, ale femeii întinse
pe pat se întredeschiseră și rostiră cu răceală:
— Vrei o pipă? Nu? Ei, atunci pleacă! El plecă, fără să spună o
vorbă. Auzi în spatele lui parchetul trosnind sub picioarele goale
și scîrțîitul cheii în broască. Ușa fu încuiată de două ori.
*
Cînd se întoarse acasă și se gîndi la cele petrecute în timpul
zilei, nu știa pe care din trei îi urăște mai care: pe Véron, pe
Chevalier, sau pe Ruche. Abia mai tîrziu, tîrziu de tot, în mijlocul
nopții, figura lui Ruche, pe care se înverșuna să și-o amintească –
ca s-o poată un mai tare – se ivi deznădăjduită înaintea lui. Cît
230
stătuse cu ea nu văzuse decît asprimea ochilor, ura care o rodea.
Acum îi vedea trăsăturile. Și ea se destrăma. Cu atît mai rău! Cu
atît mai bine!
Zilele următoare trecură sub apăsarea obsesiei necontenite. Se
silea să lucreze. Trebuia! Era prins de meseria lui. Dar în minte își
orînduia gîndurile. Treaba și-o făcea mecanic. Toate gîndurile
erau absorbite de aceeași idee. Nu avea nici un mijloc de a
acționa. Singura lui ușurare a fost de a-i scrie mamei sale. Ea nu
putea să-i dea nici un sfat. Dar își împărtășeau necazurile. Intre ei
se încheiase un pact tacit. Marc simțise un val de mîndrie și de
recunoștință cînd Annette îi scrisese cea dintîi despre niște
lucruri pe care o mamă nu le destăinuiește de obicei fiului ei –
lucruri fățișe, spuse fără șovăială, cu privire la viața și luptele ei,
așa cum le spune un tovarăș altui tovarăș. El nu-i împărtășise
emoția ce-l cuprinsese. Dar o răsplătise, întrecîndu-se apoi cu ea
în destăinuiri. Din partea lui, această încredere mergea foarte
departe. Și Annette se simțea cîteodată uluită. Dar nici ea n-o
arăta. Înțelegea că nu e vorba de indecență, ci de un semn de
încredere. El se dădea pe mîinile ei, cu toate tainele lui rușinoase.
Nu-l putea bănui de dorința bolnăvicioasă de a se destăinui, în
felul celeia lui Jean-Jacques Rousseau. Ghiceai că roșește și că-și
spune: „De astă dată mă va disprețui… cu atît mai rău!
Trebuie…” Acum erau siguri amîndoi că nici unul dintre ei nu va
renega mărturisirea celuilalt. „Ce-i al meu e și al tău. Ce-i al tău e
și al meu…” E un mare noroc cînd în haosul vieții de fiecare zi te
poți bucura de această comuniune de sînge, căreia Marc și
Annette îi datorară salvarea în multe împrejurări. Cînd sîngele
zvîcnește spre inima de oboseală și de scîrbă, ritmul regulat al
valvelor care se contractă trimite sîngele în artere. Nici nu e
nevoie ca răspunsul sa fi sosit. E de ajuns să trimiți chemarea, ca
să percepi zvîcnirea inimii. În urma scrisorii, Marc se simți liniștit
231
vreme de o noapte întreagă.
Și peste șase zile avu surpriza să-l vadă intrînd pe Jean-
Casimir. Numai pe el nu-l aștepta! Bîlbîi:
— Ai primit?
— Ți-am primit scrisoarea, spuse Jean-Casimir. Ar fi trebuit
să citesc despre afacerea aceasta în ziare. Dar ai tăcut bine că mi-
ai scris. Nu citisem.
— Și de unde vii?
— De la Praga, firește. Am venit cu avionul pînă la
Strasbourg. Sînt aici de trei zile. N-am venit să te văd mai curînd,
pentru că m-am ocupat de ce era mai grabnic. Nu ești supărat,
nu-i așa?
— Jean-Casimir!
Marc îl îmbrățișă.
— Nu cred să-mi fi pierdut vremea, urmă Jean-Casimir. Dar
trebuie să ți-o spun de la început: mă tem că nu putem face nimic
— Oricît de puțin am putea, trebuie să facem tot ce e cu
putință.
— Așa cred și eu. Dar ce e cu putință nu ne va duce prea
departe. Ai aflat la cît ne putem aștepta de la prietenii noștri.
— Cine ți-a spus-o?
— Am trecut pe la fiecare pe rînd. Și-am aflat că și tu le
trecuseși pragul.
Marc izbucni în înjurături. Jean-Casimir spuse:
— Sînt așa cum sînt. Tot îți mai faci iluzii?
— Nu mai am nici una. Și totuși mă încăpățînez să
nădăjduiesc că sînt nedrept cu oamenii. Dar sînt și mai răi decît îi
socoteam; iar cele mai rele sînt femeile.
Cîteva cuvinte aspre și mîhnite lăsară să se vadă cît îl durea
ura îngrozitoare pe care o văzuse și o simțise în tăcerea lui
Ruche. Jean-Casimir spuse:
232
 — Da. Dar poate că are motive să urască.
Marc tresări:
— Cum? Ce motive? împotriva lui Simon?
— Împotriva lui Simon sau împotriva altuia, a ta sau a mea.
N-are a face! Urăște pe cineva, sau îi urăște pe toți bărbații. Te-ai
uitat bine la ea? Se citește pe față că are motive să urască.
Marc fu izbit de agerimea acestui om, care trecea pe lîngă
toate fără să se oprească. Revăzu într-o clipă fața descompusă a
lui Ruche, privi pînă în fundul ochilor ei și își spuse: „E
adevărat!” întrebă:
— Dar tu ce crezi?
Jean-Casimir înlătura subiectul acesta, strîngînd din buze:
— Nu cred nimic. N-am timp să mă gîndesc la asta. Fiecare e
prins o dată în cursă. Și-o fi lăsat penele pe undeva. E treaba ei. O
să scape, cu sau fără pene. Femeile scapă întotdeauna. Să ne
ocupăm de noi, de afacerea noastră!
— Ești aspru cu ele, zise Marc. Odinioară se spunea că faci
parte din tabăra lor.
— Tocmai de aceea. Ne-am tăvălit împreună. Le cunosc. M-au
înșelat. Le-am înșelat și eu. Cădeam întotdeauna în picioare. Să
ne gîndim mai curînd la dobitocul acela care a izbutit să-și rupă
umărul și așteaptă să! se frîngă gîtul. Dacă sînt femeie, după cum
spui tu, e firesc să mă interesez de niște imbecili de bărbați ca
tine și ca el. Nu spune nu! Ești ca și el – dintr-un material mai fin
– dar tot așa, dintr-o bucată, și la fel de mărginit în tot ce faci.
Voi, cînd cădeți într-o cursă, nu vă lăsați acolo numai penele, ci
tot trupul. Mi-e silă de voi! Vă și disprețuiesc puțin; dar poate că
de aceea vă și iubesc.
Lui Marc îi veni să-l pălmuiască. Șuiera din fundul gîtului:
„Ce tîrfă!” Dar își înghiți saliva:, Are dreptate…” Apoi,
amintindu-și că „ea” sau „eV\ că Jean-Casimir nu șovăise o clipă
233
să se întoarcă de la Praga ca să-l ajute pe prietenul în nenorocire,
își domoli privirea furioasă cu care răspundea la zîmbetul
îndoielnic și șiret al lui Jean-Casimir și spuse:
— Am vorbit destul! Să trecem la fapte!
— Fapt este – reluă liniștit Jean-Casimir – că l-am văzut pe
Simon… Da, am izbutit, după ce am bătut la diferite uși (și cu cît
sînt mai înalte, cu atît se deschid mai greu), să fac să se
întredeschidă ușa închisorii lui, sau mai curînd cea a infirmeriei,
unde sînt pe cale să-i lipească bucățile rupte, ca să fie întreg
pentru ziua cea mare. Am încercat să-i vorbesc. Dar de la primele
cuvinte m-a împroșcat cu blesteme. Sub bandaj nu! se vedeau
decît ochiul și botul: un ochi de rinocer, mic, aspru și vîrît în
fundul capului, acoperit de cornul pleoapei. Dar din prima clipă
ochiul a văzut și rinocerul s-a năpustit. Călca totul în picioare, și
pe mine, și pe tine, și pe Véron, pe toți prietenii. Nu vrea să vadă
pe nici unul dintre noi. A trebuit să-mi iau tălpășița.
Marc întrebă cu inima strînsă:
— Și pe mine? A rostit numele meu?
— Da. Nu te necăji! Te-a pus laolaltă cu noi, ești de partea
celor vii. El are de pe acum fruntea însemnată: e de partea celor
morți.
— Nu e chip să-l salvăm?
— Nu cred. L-am văzut pe avocat și pe alți cîțiva. Am încercat
să-i conving. Dar ce putem face, dacă animalul nu vrea să se lase
salvat? Nu vrea nici măcar să stea de vorbă cu avocatul lui și i-a
declarat că o să-l înjure la curtea cu juri.
*
Instrucția nu ținu mult. Faptele erau limpezi. Nu se putea
tăgădui nimic, și acuzatul nu tăgăduia nimic. Jean-Casimir se
mai întoarse o dată de la Praga, ca să ia parte la proces. Cu toate
că amestecul lor era zadarnic, cei doi prieteni socoteau de datoria
234
lor să apară ca martori. Pentru Marc era o îndatorire penibilă. Nu
suferea să se arate în public. Știa că în astfel de împrejurări se
înfățișa mai prejos de sine: îl paraliza sfiala sălbatică și orgoliul.
Și-l înspăimînta gîndul că se va afla față în față cu vechiul lui
prieten în lumina acelui spectacol sinistru, că va trebui poate să
înfrunte înjurăturile și reproșurile lui. Ar fi vrut să fugă sau să-și
acopere ochii și urechile, ca un copil, pînă ce „se va sfîrși”. Dar cu
cît se temea mai tare, cu atît se arăta mai curajos: căci se înfuria
împotriva lui însuși: „înainte, lașule!” Și merse înainte.
Totul era tulbure împrejurul lui. Nu văzu nimic, nu-și aminti
apoi nimic din intrarea în tribunalul zgomotos, în sala martorilor.
Foarte la largul lui, Jean-Casimir îl călăuzea, schimba cîte un
salut sau un cuvînt glumeț cu unul și altul. Totuși nu se simțea
mult mai liniștit decît Marc în privința întîlnirii cu Bouchard. Le
veni rîndul destul de curînd. Martorii apărării nu erau numeroși.
Cînd intră în stupul morții, Marc își înțepeni picioarele, pe care
parcă le simțea umplute cu tărîțe, strînse dinții și spuse: „Să nu
privesc! mai ales să nu-l privesc pe ei! Să nu-l văd I” Și tocmai pe
el îl văzu de la prima privire. Și de cum îl văzu, fu subjugat. Nu
putea să-și desprindă ochii. Vocea nerăbdătoare a președintelui
trebui să-i amintească întrebarea. Se întoarse în grabă la rolul pe
care trebuia să-l joace. Dar era atît de tulburat, încît nici numele
lui nu și-l amintea. Auzea îndărătul lui rîsete. Președintele îi
dojeni pe cei care rîdeau și binevoi să-i dea curaj. Își regăsi,
treptat, siguranța. Îi era rușine ca lumea îl crede îngrozit.
Suflarea! se tăiase, cînd văzuse fața răvășită care-l privea, chipul
acela cunoscut și atît de schimbat de loviturile sorții (socotind și
loviturile poliției), încît s-ar fi îndoit că e el, dacă privirea lui n-ar
fi întîlnit ochiul fioros al rinocerului. (Jean-Casimir văzuse bine!
Dar rinocerul n-avea decît un ochi! acum era chior de-a binelea).
Cele două priviri se recunoscură. Marc văzu mișcarea bruscă pe
235
care Bouchard o făcu ca să se ridice, și cum fu împins numaidecît
la loc de către jandarmi, după cum văzu și izbucnirea de furie,
prima izbucnire, care țîșni din singurul lui ochi. Își plecă
privirile. Era îngrozit.! se părea că e vinovat și că glasul lui
Bouchard avea să-l strivească. Nu văzuse însă expresia ochilor
lui după aceea. Privirea furioasă se îndulci deodată. Și ochiul lui
Simon nu mai arăta decît un dispreț morocănos și prietenesc
pentru Marc, care se aștepta în fiecare clipă ca mărturia să-i fie
întreruptă de strigătele lui Bouchard. Avu nevoie de cîtăva
vreme ca să-și regăsească cumpătul. În sfîrșit, după ce se liniști în
privința ciclopului, se poticni copilărește și, stîrnit fiind de
rîsetele înăbușite provocate de cuvintele lui stîngace, rîsete pe
care ironiile președintelui mai mult le ațîțau decît le împiedicau,
Marc se înverșună. Și, ca toți sfioșii cuprinși de mînie, luă foc.
Sări deodată peste toate barierele prevederii. Nu numai că ținu o
pledoarie pentru Simon (care nu î se cerea), dar chiar îl elogie, și
o făcu cu o violență provocatoare. Cînd încercară să-l oprească,
răspunse ca un cocoș tînăr și zburlit, atacînd societatea.
Intervenția uscată și șuierătoare a procurorului îi închise gura și-i
reteză nasul. Zăpăcit, silit să dea înapoi, în zborul lui cu aripi
tăiate, cocoșelul căzu din nou în baltă și se bălăci în ea. Mărturia
fu scurtată și se sfîrși în chip nu prea strălucit. Pe cînd ieșea din
sală, Marc mai aruncă o privire plină de rușine asupra lui Simon.
Ochiul lui Simon îl urmărea cu o batjocură afectuoasă. Părea a
spune: „Bietul puști!” Zăpăcit, mișcat, Marc îl salută curajos cu
capul. Simon ridică mîna cu un gest protector și familiar și îi făcu
un salut de despărțire.
În tulburarea lui, Marc nu mai observă ceea ce se petrecu
după depoziția lui, nu văzu primirea pe care Polifem i-o făcu lui
Jean-Casimir. Ura cea veche nu se dădu bătută. Îndată ce zări
chipul cu trăsături delicate al androginului, Simon începu să latre
236
cu trupul aplecat înainte. Îl împroșca pe fostul lui prieten cu
înjurături. În cincisprezece cuvinte îl înecă în insulte. Avocatul
lui interveni, încercînd să-l țină în frîu. Președintele striga
indignat că-l izgonește din sală, dacă insultă martorii. Acuzatul
răspunse obraznic că „nu îngăduie să fie apărat” și-i numi pe toți
martorii „cîini tîrîtori”, iar pe martorul acesta „cățea”. În sfîrșit,
izbutiră să-i închidă gura. Și Bouchard consimți să asculte
rînjind. Palid și disprețuitor, Jean-Casimir își începu mărturia
vorbind limpede, rece și apăsat. Folosea un ton obiectiv și
nepăsător. Fiecare cuvînt era calculat să slujească la apărarea
acuzatului, înjosindu-l, arătîndu-l ca pe un țăran rupt de solul
lui, o victimă a nobilei și stupidei iluzii democratice, care-l
smulge pe țăran de la ogor și-l înhamă, cît e încă necioplit, la
exercițiile de gîndire din școli, exerciții primejdioase pentru
creierul lui. Spuse că vechea formulă a lui Barrès, care stîrnise
vîlvă, „Dezrădăcinații”, trebuia înlocuită cu formula mai exactă,
de „Declasații”, și că adevăratul vinovat al tuturor relelor era
sistemul, iar nu uneltele pe care acesta le strica. O asemenea
teorie măgulea vanitatea tainică a burghezilor care-l ascultau. Se
simțeau foarte mulțumiți să-și poată atribui, în sinea lor,
privilegiul de a rămîne singurii deținători ai rațiunii civilizate. În
timp ce vorbea, Jean-Casimir își plimba din cînd în cînd privirea
rece și fină asupra sălii, trecea cu nepăsare, fără grabă, pe lîngă
fața umflată de furie a lui Simon, o cîntărea ca pe un obiect și se
întorcea la alte obiecte, desfășurînd mai departe frazele lui
mărunte și elegante. Un cuvînt măgulitor al președintelui, și
undele mute ale simpatiei generale întîmpinară sfîrșitul
mărturiei.
Dar se produse o lovitură de teatru. Tatăl acuzatului ceru să
fie audiat. Deși fusese citat în satul lui de la poalele Cevenilor,
nimeni nu credea că acest țărănoi se va smulge de pe ogoarele lui
237
bolovănoase pentru o treabă atît de neplăcută. Se hotărîse în
ultima clipă. Firește că toți se așteptau ca omul să ia apărarea
fiului său. Dar chiar mai înainte de a fi rostit primul cuvînt, toată
sala se înfioră. Cei doi bărbați – tatăl și fiul – se îndreptară unul
împotriva celuilalt, strîmbîndu-și gura, desfigurați îngrozitor. Un
vînt de ură sufla deasupra tuturor. Într-o tăcere de moarte,
bătrînul, după ce ridica mîna și jură, începu să vorbească.
Ca și fiul lui, era greoi și pătrat, tăiat în piatră cu securea, avea
trupul masiv și brațele scurte, ca niște ramuri tăiate, iar la capătul
brațelor erau înșurubate niște mîini ca niște clești. Și picioarele
care nu se vedeau erau și ele înșurubate în pămînt. Capul nu
merita osteneala să-l privești. Era un membru ca și celelalte
patru. Blocul de piatră strigă (era răgușit, și mînia înăbușită îl
împiedica să vorbească., liniștit):
— Domnilor judecători, nu vin să vă cer să-l cruțați pe omul
ăsta. Vin să vă spun: răzbunați-mă! Din ziua cînd a ieșit din
pîntecele maică-si, care a pierit de pe urma nașterii, a fost pentru
mine ca o boală. Mi-a pricinuit numai necazuri. Era prea trufaș ca
să lucreze cu brațele, îi era rușine că e țăran, îi plăcea să se
tolănească pe bănci, să nu facă altceva decît să-și îndoape creierii
cu cărți ticăloase, pline de lucruri netrebnice, care l-au învățat să
înjure tot ce trebuie respectat. Mă întreb cum de vă lasă inima pe
voi, domnii din Paris, să ne otrăviți așa băieții. Dac-ar fi după
mine, aș arunca toate hîrțoagele împreună cu toți linge-blide de
scriitori în gunoiul de pe ogor. Ca să mă mîngîi, mi-am spus că
măcar marfa asta păcătoasă o să-l facă să cîștige bani. Se tot lăuda
că e pe cale s-ajungă odată ministru. A ajuns așa cum îl vedeți:
client la eșafod! Se poate ca, pornind de-acolo, să ajungi aci. Dar
el a rămas pe drum. Să-l țineți aici! Nu vi-l cerem înapoi. Destulă
vreme ne-a făcut sînge rău. Nu se află rubedenie sau vecin din
ținut de la care să nu fi încercat să stoarcă bani. Dacă aș povesti
238
pe ce căi încerca ticălosul ăsta să smulgă gologani de la oameni,
și încă ar fi destul ca să-l trimiteți la ocna. Numai cu mine nu s-a
prins. Îl cunosc eu. Nu mă poate păcăli I
Simon deschise o gură enormă și strigă:
— Da încă cum! Încornorat bătrîn I
Sala fu scuturată de o izbucnire de rîs nervos. Era un prilej de
destindere. Ținta – bătrînul – arăta că fusese atinsă. Degeaba se
frămînta și țipa. Nu făcea decît sa arate mai bine că lovitura îl
nimerise. În hărmălaia care urmă, mai înainte ca președintele să
impună tăcere, toată lumea înțelese ce tragicomedie sătească îl
stîrnise pe bătrînul Tezeu reînsurat, împotriva fiului sau, Hipolit.
Băiatul îi murdărise cuibul. Mai mult, se vedea că izbutise să
dobîndească nu numai culcușul, dar și punga Fedrei lui. Bătrînul
nu voia s-o recunoască cu nici un preț. Gîndul că a fost furat îl
înfuria și mai tare decît faptul ca a fost înșelat. Și se prefăcea cu
stîngăcie că tăgăduiește totul. Dar hoțul era cel care trîmbița
faptele.
Din clipa aceea, fu limpede pentru toți că tatăl voia să-și
dăruiască odrasla călăului. Lumea aștepta…
Nu trebui să aștepte mult. Cînd! se dădu din nou Cuvîntul,
bătrînul strînse pumnii și îi repezi:
— Nu răspund la murdăriile astea. M-am săturat! Nu-l mai
cunosc pe ticălosul ăsta. Ne-a necinstit pe toți. Cer iertare lui
dumnezeu că am făcut un asemenea fiu. Domnilor judecători, e
al vostru. Faceți-vă datoria! Eu mi-am făcut-o pe a mea. Spălați-
mă de rușine!
Se întoarse dintr-o dată și-l privi pentru ultima oară pe fiul
său, cu fruntea plecată, cu privirea piezișă, rea. Scuipă pe jos, se
întoarse iar și plecă încet. Cu coarnele înainte. În zgomotul care
urmă se auzi glasul procurorului, care îl numea tată roman, și
mugetul lui Simon, care se înăbușea de rîs. Urmă apoi o
239
învălmășeală de replici între el și președinte. Simon voia să se
ușureze de ura împotriva tatălui, care, atunci cînd îl văzuse
luptîndu-se cu mizeria, fusese gata să-l lase să moară,
sinchisindu-se mai puțin decît dacă i-ar fi crăpat porcul. Voia să
se răzbune pe zgîrcitul a cărui asprime îl împinsese la crimă. Și
pentru asta, nu numai că denunță felul cum pungășea bătrînul
fiscul, ci încercă să zugrăvească fără rușine scena de comedie pe
care i-o jucase cu ajutorul mamei vitrege. Tare ar fi dorit publicul
să-l asculte. Dar curtea se amestecă și-l opri. Acoperea cu
autoritatea, dacă nu cu virtutea ei (era greu s-o descoperi în acest
loc), codul. Furios, acuzatul nu voia cu nici un chip să tacă. Își
bătea joc de președinte și l-ar fi luat de gît pe avocat, dacă n-ar fi
avut cătușe la mîini. Ca sa se pună capăt scandalului. Fu nevoit
să fie scos din sală.
După toate acestea, rechizitoriul și pledoaria părură lipsite de
interes. Acuzatul fu chemat pentru citirea sentinței. Nimeni nu se
îndoia în privința ei. Sună în unanimitate: Da. „Vinovat – după
sufletul și conștiința mea” fără circumstanțe atenuante. Pedeapsa
cu moartea.
Roșu la față, dar fără să trădeze nici o emoție la auzul
sentinței, Simon își aținti ochiul aprins asupra Curții, îi măsură
pe toți pe rînd cu o privire furioasă, apoi spuse:
— Am o singură părere de rău: că nu se găsesc în Franța vreo
doisprezece ca mine, ca să vă despice burțile la toți.
Fu tras îndată afară din sală. Urla:
— Ucigașilor! Vă azvîrl capul meu! Mîncați-l!
Publicul urla împreună cu el. Părea cuprins de nebunie.
Niciodată nu-l cucerise mai tare un spectacol. Acesta era
adevăratul „teatru al poporului”, atît de căutat. Măcar aici se
ucidea cu adevărat! Haita nu se lăsa înșelată. Mirosise sîngele.
Toți lătrau. Erau acolo și femei, gata să fie cuprinse de convulsii.
240
Alb la față, Marc, pe care Jean-Casimir îl trăgea afară, fu prins de
braț de o femeie. Era Bette, aproape de nerecunoscut, foarte
ațîțată, împroșcînd cu vorbe fără șir, rîzînd și plîngînd în același
timp. Jean-Casimir, care o privea cu băgare de seamă, puse mîna
pe ca tocmai cînd era gata să leșine. O așeză pe o treaptă a scării.
Își recapătă aproape îndată fărîma de minte pe care o avea. Dar o
apucă greața. Nici Marc nu era departe de greață. Izbutiră s-o
facă să coboare scara. Dar cînd ajunseră jos, fata începu să verse
într-un colț. Jean-Casmir îi ținea capul frățește. Voia s-o conducă
înapoi acasă. Și nu-i putea lăsa singuri pe nici unul dintre cei doi.
Îi urcă într-un taxi și dădu adresa lui Bette. Dar ea începu să
protesteze cu neașteptată tărie. Voia să fie dusă la Ruche. Pe
drum, mai vărsă o dată. Jean-Casimir sui cu ea pînă la Ruche.
Coborî iar, se urcă împreună cu Marc în automobil și-l duse cu el
la hotel. Prăbușit, Marc se lăsă dus. Nu îndrăznea să deschidă
gura. Era la capătul puterilor. Fără să știe cum a ajuns acolo, se
văzu în camera lui Jean-Casimir, așezat într-un fotoliu. Jean-
Casimir îi spunea:
— Culcă-te!
Lui Marc i se făcu rușine. Deveni aspru. Spuse:
— Au jucat bine! A meritat banii de intrare!
Jean-Casmir nu se lăsă înșelat. Era prea deștept ca să reia
discuția. Privea cum fierbe cafeaua, într-un filtru elegant de voiaj.
I-l arătă. Și în timp ce sorbeau din cești, Jean-Casimir întrebă cu
zîmbetul lui de arlechin
— Cine e individul?
— Care individ? întrebă Marc mixat
— Vorbesc de individul lui Bette…
— Nu pricep.
— Te-ai uitat la ea?
— Biata fată! Nu arată bine. A slăbit.
241
 — La pîntece n-a slăbit!
Marc scoase o exclamație… Pricepuse… În ziua aceea nu mai
vorbiră de Simon.
*
Peste trei zile, spre seară, Marc primi vizita unui om tînăr, a
cărui figură urîtă și slabă nu-i era necunoscută. Dar mai înainte
ca Marc să-și fi dat seama cine e, vizitatorul își spuse numele: era
avocatul lui Simon. Nu se prea exprima cu dibăcie și glasul lui n-
avea nici un farmec. Dar arăta o emoție adevărată. Spuse că
clientul lui refuzase să semneze cererea de grațiere și că
deznodămîntul era foarte apropiat. Simon, care refuzase să-și
exprime ultimele dorințe, îl rechemase chiar în clipa cînd ieșea pe
ușă, spunîndu-i că i-ar face plăcere să-l vadă pe Marc.
Lui Marc nu-i făcea plăcere. Îl apucase din nou spaima, dar
răspunse cu glasul întretăiat:
— O să-l văd, dacă e cu putință.
Nădăjduia că nu va fi cu putință.
Avocatul îi spuse că obținuse autorizația trebuincioasă și că,
dacă Marc primește, pot merge îndată la închisoare. Jos îi aștepta
un taxi. Nu era sigur dacă Simon va mai fi în viață a doua zi.
Marc se ridică:
— În cazul ăsta, să mergem!
Avocatul vedea cît e de tulburat și pricepea de ce. În
automobil încercă să-i arate cu stîngăcie mila ce i-o inspira
clientul lui. Știuse de la început că era o cauză pierdută. De altfel,
de aceea și fusese lăsată pe mîna lui. Primise, pentru că și el
cunoscuse deznădejdea la care putea fi împins la Paris, a doua zi
după război, un țăran tînăr stîrnit de mizerie, de irealizabila
dorință de a se bucura de viață și de starea de părăsire în care l-a
lăsat familia lui. Amărăciunea avocatului se dovedea adîncă. Dar
era lipsită de vlagă. Omul acesta se născuse învins. Nu era plăcut
242
să depinzi de puterile lui. Marc, care-l asculta fără să audă prea
mult, se dădea instinctiv la o parte.
La închisoare se primise ordinul, așa că trecură în voie. Iar la
ușa celulei, avocatul strînse mîna lui Marc și-l lăsă singur. Marc
intră ca într-o groapă cu lei.
Din ferestruica de sus, zăbrelită și cu geam mai, cădea o
lumină albicioasă, lipsită de viață. În cameră nu era nici un pic de
umbră. Și umbra e viață.
Mortul stătea în picioare, într-un colț. Veni spre Marc, care
rămase înțepenit în prag și apoi, fără să vrea, se dădu puțin
înapoi, lovindu-se cu spatele de ușa închisă. Simon îi pricepu
spaima și rînji:
— Ți-e frică? Haide, băiețaș, vino-ți în fire! Nu e pielea ta în
joc… Norocosule, pielea ta rămîne a ta.
Marc roși. Spuse rușinat și îndurerat:
— Simon, crezi că țin la pielea mea? Zău că nu face parale!
Simon spuse pe un ton blajin:
— N-o fi făcînd. Totuși, să ții la ea! Îți stă bine.
Stătea în picioare în fața lui Marc, cu picioarele rășchirate și
cu brațele atîrnînd. Marc, care încă nu cutezase să privească,
ridică ochii, văzu fața mare și țeasta cu părul tuns, ochiul care-i
zîmbea fără răutate. Se simți cuprins de elan. Mîinile lui
temătoare, care se ascundeau la spate, se întinseră înainte. Simon
le apucă.
— Te-am silit să faci o corvadă scîrboasă! Așa-i, băiete? Știam
eu! De asta am și făcut-o! Pusesem rămășag cu mine însumi, pe
capul meu, că n-ai să vii. Ai venit. Am pierdut. Tot am cîștigat…
— Simon, spuse Marc cu glas tare, care tot mai tremura, cu ce
te pot ajuta?
— Cu nimic. Mă ajuți pentru că ești aici. Pentru ca îmi
dovedești că tot se mai află în bordeiul lumii, pe care o să-l
243
părăsesc, un băiețaș care nu s-a vîndut încă pe deplin, care nu se
leapădă de el și nu se leapădă de mine. Cu toate că tremuri. Da,
tremuri… Ca la jurați… N-ai fost prea tare. Te-au înspăimîntat…
Ți s-a făcut frică și te-ai grăbit să ceri iertare, ai retractat ce
spuseseși. N-are a face! Tot ai spus-o… Erai singur împotriva
lupilor, a motanilor în robă și a porcilor. Te-ai purtat destul de
bine pentru un băiețaș! Ți-am fost recunoscător. E în tine mai
multă cinste decît în toată turma la un loc.
Marc se simțea mai curînd umilit decît măgulit. Se dădu puțin
la o parte, se îndreptă și răspunse cu amărăciune:
— Îți mulțumesc pentru certificatul de cinste!
— Îți spui, se vede, că nu sînt în măsură să-l dau? Te înșeli,
băiete! Mă pricep la asta! Prin cinstit nu înțeleg un berbec castrat.
Chiar dacă ți-ai murdărit blana în puroi și în sînge, tot cinstit ești,
dacă nu fugi, dacă nu spui ca un laș: „N-am făcut eu!”, dacă le
scuipi în gură: „Eu sînt! Me, me! adsum qui feci!95 dacă nu fugi de
răspundere.
— Și tu îți primești răspunderea? îl întrebă Marc.
— O primesc. Și de-ar fi s-o mai fac o dată, aș mai face-o… aș
face-o mai bine.
Marc n-avea poftă să discute. Murmură:
— La ce bun?
— La ce bun să trăiești? Să trăiești înseamnă să ucizi sau să fii
ucis.
— Nu! strigă Marc, ferindu-se cu mîinile, ca un copil.
Simon îl privi cu un zîmbet milos.
— Vițel de lapte! Tot mai ai nevoie de ugerul vacii. Ei, dar ți
se văd totuși coarnele pe frunte.
— În arenă taurul e totdeauna osîndit dinainte.

95
În limba latină în original: Eu, eu sînt cel care a făcut-o!
244
 — Măcar spectacolul să fie frumos! Vîră-ți coarnele în burta
toreadorului! Eu, idiotul, mi-am prins coamele în mațele cailor.
Tu vei izbuti mai bine decît mine.
— Ca să-mi spui asta m-ai chemat?
— De ce nu? spuse ciclopul, îndreptîndu-și trupul, cît era de
înalt. Asta e testamentul pe care-l las societății!
— Îi lași un monstru?
Singurul ochi al lui Simon luci cu veselie, păru mai uman.
Frămînta cu pumnii lui aspri brațele slabe ale tînărului său
prieten:
— Sărmanul monstru mititel! îi e frică și de umbra lui. Dar
orice ai face, te cunosc, o să lupți. Vrei, nu vrei I… Cine s-a
născut taur moare taur. Nu se lasă tăiat. Dar asta te privește! N-
am nevoie să mă frămînt eu cu gîndul. Te-am chemat, dragă
băiete (În ceasul ăsta n-are rost să mint), pentru că oricît mi s-ar fi
bătătorit pielea, oricît mi-ar fi Inima mai aspră decît pumnii,
oricît i-aș urî pe oameni și mi-ar părea rău că n-am putut să
arunc totul în aer – în clipa cînd trebuie să plec simt un fel de
slăbiciune în picioare, iar pe limbă, pe limba asta uscată de taur,
un fel de mîncărime, de dorință să mai ling o dată, doar o dată,
perii altui pui de taur…
Îl privi pe Marc, care ar fi vrut să scape. Simțea sub degetele
lui tremurul brațelor lui Marc. Îi șopti cu o duioșie stîngace:
— Ți-ar veni tare greu să mă îmbrățișezi?
Marc îl îmbrățișă, mai mult mort decît viu.
— Mulțumesc! Du-te! spuse Simon. Ești singurul om pe care
l-am iubit. Marc nu mai găsea ușa. Mîna lui Simon i-o arătă
frățește. Nici nu mai avu putere să se întoarcă și să-și ia rămas
bun de la omul care avea să moară.
A doua zi, capul căzu.
*
245
 În zilele acelea, mai mult ca oricînd, Marc își revărsă
gîndurile în scrisorile către mamă-sa. Pentru sufletele apropiate,
depărtarea e cea mai mare binefacere. Îi eliberează de rușine;
sfărîmă toate barierele dintre ei.
Era o corespondență ciudată. Nu s-ar fi zis că se duce între un
fiu și o mamă. Se simțeau amîndoi în afara societății. Nu numai
că se eliberaseră în adîncul inimii de prejudecățile, de morala ei
convențională și de legile ei (asta au făcut-o mii de oameni de
astăzi, bărbați și femei!), dar își duraseră dintr-un instinct sigur
legile lor proprii, pactul lor moral de alianță și de unire, pactul
tainic înscris de natură în junglă, între mamă și pui. Pe măsură ce
puiul crescuse, raporturile dintre ei se schimbaseră. Mama se
lăsase pe nesimțite înlocuită de sora mai mare, mai apropiată.
Căci acum se aflau pe același ma! și nu-i mai despărțea cursul
apei. Se adăpau unul lîngă altul. Fiecare aducea celuilalt prada
lui de vînătoare – experiențele din junglă. Își împărtășeau toate
întîmplările, noi și vechi. Cele mai vechi nu păreau mai puțin noi
celui tînăr. Iar cele mai noi nu erau lipsite de importanță pentru
sora mai mare.
Marc îi povesti toată drama pe lîngă care viața lui trecuse atît
de aproape încît i se părea că cuțitul ghilotinei i-a șuierat în
cădere la ureche. Îi spuse că, dacă nu-l lovise pe el, asta se datora
întîmplării. Simon ar fi putut fi Marc, și Marc, Simon. Nebunia,
deznădejdea și crima îl pîndesc pe fiecare dintre noi. Unul se
împotrivește, altul se lasă pradă. Cine poate ști de ce? „Cel lovit a
fost el. S-ar fi putut să fiu eu. N-am dreptul să osîndesc pe
nimeni..
Și nu se miră cînd o aude pe Annette că-i răspunde: „Nu, nici
tu, nici eu n-avem dreptul să-l osîndim pe nenorocitul acela” și îi
vorbește despre Simon cu o milă înțelegătoare. Dar ea adaugă (și,
citind, lui Marc îi tresare inima): „Dar, dragul meu Marc, nu-i
246
adevărat că el ar fi putut fi în locul tău și tu în locul lui. Tu ești
acela care oști: ești tu. Ești rodul meu. Rodul acesta poate fi smuls
din pom. Dar nu poate fi viermănos. Da, știu că și în tine și în
mine pîndesc crima și rușinea. Dar nu vor pătrunde în patul
nostru. Oricît ai fi de ispitit. (Ai fost ispitit. Nu mi-ai spus-o, dar
o știu. Și cine-ți spune că n-am fost ispitită și eu?) Dar, slavă
domnului, rușinea și crima fug de noi!”
Marc simte o căldură revărsîndu-i-se în trup. Și se înfioară.
„Ai fost ispitit…” Și ea, și femeia asta „a fost!…” Și i-o spune! A
împrăștiat cu o singură mișcare teama lui tainică. Dacă ea a
trecut pe lîngă aceeași prăpastie și s-a arătat atît de sigură de
pașii ei, s-ar putea oare ca el, un bărbat, să nu fie la fel de sigur?
Ca s-o încerce, își întinde destăinuirile mai departe decît a făcut-o
vreodată. Îi povestește despre unele ceasuri ale acelei nebunii
care clocotește în pîntecele tinerilor, nebunie din care s-a trezit
tresărind, gîfîind, cu degetele crispate, la marginea infamiei.
După ce i-a scris, se gîndește: „Ce-am spus!” Dar ea îi răspunde:
„Ai ajuns la margine. Ai văzut fundul. E bine așa. Nu vei fi luat
prin surprindere. L-am făcut pe Marc al meu să poată cuteza. Dar
l-am făcut și ca să poată rezista. Cutează! Și eu cutez și am
cutezat. Nu e dat tuturor să se piardă.” Și adăugă cu zîmbetul ei
liber, grav și șiret: „Am încercat în douăzeci de rînduri.
Niciodată n-am putut s-o fac. Nici tu nu vei pricepe mai bine. Să
ne resemnăm, dragul meu! Și sărută-mă!”
Cînd ajunse la rîndurile acestea, Marc bătu din picioare de
bucurie. Tremurară ferestrele odăii. Suflă de pe buze rușinea,
împreună cu fumul țigării.
„Du-te în alți plămîni!” În zilele acelea, pe strada, aspiră
sfidător aerul otrăvit. Spunea:
„Am aerul meu. Am sub picioarele mele pămîntul meu
propriu și sigur. Am în sînge rîul meu.”
247
 Dar rîul nu purta aur. Și viața se arătă aspră în iarna aceea.
Norocul nu favoriză curajul lui Marc. Sănătatea lui suferea de pe
urma lipsurilor. Nu voia să ceară sprijinul mamei. Avu chiar
absurda mîndrie să refuze banii pe care ea îi oferise. Mai întîi, nu
era sigur că ea nu se lipsea, ca să-i dea lui. Și apoi, cocoșelul ăsta
nătîng nu-și îngăduia să primească bani de la o femeie. Oare o
mamă e femeie? Da, pentru el! Scrisoarea prin care refuza suna
tăios: „Nu stărui!” Ea nu stărui. Ce stupizi sînt bărbații! Dar era
mulțumită că el e bărbat cu adevărat.
Dar dacă nu voia să primească banii Annettei, primea
gîndurile ei. Și dacă nu le-ar fi avut în iarna aceea aspră, s-ar fi
simțit tare singur și tare înghețat. Se încălzea la ele, ca la un foc
nevăzut de nimeni. Nici măcar de ea, după cum își închipuia
Marc. Dar era prea legată de băiatul ei prin cele mai tainice fibre,
ca să nu vadă cum lucesc licăririle focului puternic într-unele din
cuvintele lui aspre și strînse, ca niște blocuri de cărbune. Ghicea
nelămurit că Marc are pentru ea o adorație violentă și curată,
aproape religioasă. O socotea absurdă. Dar în inima ei simțea o
recunoștință umilă. Luptătorii au nevoie de iluzia dragostei și
venerației. „Non sum digna96 dar îți mulțumesc, micul meu
cavaler.”
Legătura aceasta sufletească ciudată, pe care n-o exprimase
prin cuvinte, îl purta pe tînărul luptător pe apele negre și
înghețate ale acestor luni de singurătate și de sărăcie, ferindu-l de
înec. Dar îi era tare frig la picioare!
Într-o noapte, tîrziu, se întorcea bătînd zdravăn din tălpi. Pe
stradă i se păru că zărește prin ceață o formă cunoscută la un colț
de trotuar rău luminat. Făcu un ocol brusc ca să poată vedea fără
să fie văzut. Nu se înșelase: era ea – Ruche. Stătea lîngă un chioșc

96
În limba latină în original: Nu sînt demnă.
248
de ziare închis, lipindu-se de el, astfel ca lumina becului electric
să nu ajungă pînă la ea, și pîndea poarta unei casc. Parca ar fi fost
la vînătoare. Stătea ghemuită, cu partea de dinainte a corpului
ieșită afară din ascunziș. Marc se opri și se piti la cîțiva pași.
Strada era pustie. Se auzea bătînd ora unu. Ruche nu se mișca. Își
ațintise privirea asupra unei porți închise. Poarta se
întredeschise. Ruche fu gata să sară. Brațul ei drept țîșni din
umbră, ținti, dar coborî îndată. Bărbatul care ieșise nu era acela
pe care-l aștepta. Femeia se ghemui din nou, ascultînd cum se
depărtează pașii străinului. Marc se ghemui și el. Dar văzuse
brațul și acum știa. Se apropie fără zgomot, se învîrti în jurul
chioșcului și o apucă de braț. Ea tresări de spaimă și de mînie, se
zbătu fără să scoată un strigăt, înfigîndu-și însă ghearele.
Răsucindu-i mîna, Marc îi smulsese mai întîi arma. O împinse
violent de perete, în timp ce șoptea în ceafa femeii turbate, care-l
mușca de mînă:
— Ruche! Eu sînt! Eu, Marc! Ruche, fetițo, nu te teme! Dă-mi
drumul!
După o luptă scurtă, dar violentă, femeia furioasă se lasă
biruită. Ultimele zvîcniri se potoliră într-o criză de lacrimi. Marc
ținea strîns la pieptul lui capul care plîngea.
— Haide! Haide!
Îi ridică bărbia. Neputîndu-și apuca batista, îi șterse cu un
gest de doică obrajii și nasul cu degetele. Ea se supunea zdrobită.
Marc îi așeză din nou pe frunte pălăria care se strîmbase. Îi
potrivi paltonul descheiat. Și cînd văzu că Ruche nu se
împotrivește, o luă de braț, ținîndu-i cotul cu mîna și o trase
după el. Ea mergea ca o somnambulă. Unde se duceau? Nu știau.
Ruche nu putea să-și dea nici o părere. Mergea după el, fără să
vadă, trecea străzile, se întorcea ascultătoare la dreapta sau la
stînga. Ce-i mai păsa? S-ar fi simțit la fel de bine în adîncul apei.
249
Marc vorbea mecanic, fără ca vreunul din ci să audă cuvintele. Se
întreba: „Ce să fac cu ea?” Nu era nici omenos, nici prevăzător s-
o lase singură în halul ăsta. Pașii îl duseră spre hotelul lui, de pe
strada Cujas. La poartă se hotărî.
— Urcă!
Și se gîndi cu glas tare:
— Fiecare la rîndul lui!
Acum era rîndul lui s-o adăpostească pe deznădăjduită.
Ea nu spuse nimic, nu făcu nici un gest de împotrivire sau de
încuviințare. Se sui.
În camera nenorocită, murdară, neorînduită (lui Marc îi era
rușine că o vede Ruche, dar ea nu vedea nimici ea rămase în
picioare, nemișcată. Marc o așeză pe pat. Fata execută tot ce-i
cerea el fără să reacționeze, cu brațele atîrnînde, cu palmele
întinse. Marc încruntă sprintenele, își mușcă buzele și se hotărî. Îi
scoase pălăria, îi descheie nasturii de la palton, îi scoase pantofii
și o culcă pe pat. Trupul avea acum o reacție nervoasă, se înfiora
sub un val de frig. Marc murmură:
— Bagă-te în pat! Las’ pe mine, fetițo!
O luă în brațe ca să desfacă așternutul. Ea se lăsă dezbrăcată
și, deși avea ochii deschiși, privirea-i era aiurea. Umerii ei slabi
nu simțeau atingerea degetelor stîngace care o dezbrăcau. Marc
îngrămădi deasupra ei toate hainele mai grele și mai calde pe
care le găsi în cufărul lui. Și, în timp ce-i încălzea o băutură pe
spirtieră, se așeză lîngă pat. Trecîndu-și un braț sub pătură, îi
încălzi între degetele sale picioarele înghețate. Erau amîndoi
cuprinși de aceeași istovire mută. Sfîrîitul spirtierei, peste care se
vărsase apa fiartă, îi smulse din amorțeală. Marc se ridică, pregăti
un grog, înălță capul fetei ca s-o facă să soarbă cîteva înghițituri.
La început, lichidul! se scursese din gură. Se scursese de pe
bărbie de-a lungul gîtului. Arsura o trezi. Se uită la Marc ca ochi
250
care, în sfîrșit, puteau să-l vadă. Privi ochii lui neliniștiți, paharul
fierbinte pe care-l ținea în mînă, gesturile stîngace cu care încerca
să-i vîre o linguriță în gură. Deschise gura și înghiți ca un copil.
Obrajii ei căpătară puțină culoare. Dădu la o parte paharul, cu o
mișcare ușoară a mîinii. Ușurat că o vede revenind la viață, Marc
îi strînse tîmplele între degete și îi spuse:
— Acum dormi! Ți-e destul de cald?
Și aproape numaidecît zări sub capul ei rață de pernă
murdară și fu cuprins de rușine. În loc s-o ascundă, spuse:
— Iartă-mă!
Se duse și luă un șervet curat și i-l întinse pe pernă sub cap.
Rușinea aceasta naivă o trezi de tot pe Ruche. Ba chiar, după ce
ridică un colț al șervetului, zîmbi, dădu șervetul la o parte, îl lăsă
să cadă pe parchet și, rezemîndu-și obrajii de pernă, închise ochii.
Marc mai așteptă o clipă, apoi, dud o văzu liniștită, se culcă
cum putu pe două scaune și stinse lampa.
În întuneric, glasul lui Ruche spuse:
— Dar tu, cum o să-ți petreci noaptea?
— Nu te gîndi la mine! Stau foarte bine.
— Nu poți să dormi pe scaun.
— Nu-i prima oară.
— Măcar reazemă-ți scaunul de pat, ca să nu cazi!
El își așeză cele două scaune de-a lungul patului și se culcă cu
picioarele lîngă capul lui Ruche, cu capul aproape rezemat de
picioarele ei.
— Da, ține-mi picioarele! spuse Ruche. Îmi face bine.
El le strînse.
După o vreme, Ruche spuse:
— Ești bun.
— Nu știu… Nu cred…
— Cînd spun „bun”, fac o comparație.
251
 — Cu cine?
— Cu ceilalți cîini.
— Și cu sînt cîine.
— Iar cu sînt cățea.
— Da, așa ai fost azi-noapte.
— N-am fost măcar în stare să-i sfîșii burta!
Azvîrlea cu picioarele în pat.
— Haide, haide! Nu mai da din picioare! Ești legată.
O ținea vîrtos de glezne.
— Ascultă, Marc, trebuie să afli măcar, fiindcă soarta a vrut să
dai buzna peste pînza mea de păianjen.
— N-am nevoie să aflu nimic. Ce să aflu? O poveste
prostească de dragoste înșelată – dacă asta se poate numi
dragoste.
— Da, eu așa o numesc. Și ce-mi pasă dacă e numită așa sau
altfel? M-a vrut și l-am vrut. M-a luat și l-am luat. Și acum m-a
aruncat, s-a săturat. Vrea pe alta, ia pe alta. Și eu vreau să-l ucid.
Marc mormăi:
— Ruche, n-ai terminat odată cu prostiile astea? Doar n-ai de
gînd s-o iei de la capăt?
Ruche înghiți în sec, răsuflă adînc de două-trei ori, apoi
spuse:
— Am terminat. Da. Am dat greș. Nu mai pot să încep din
nou. Dar simt nevoia să-ți povestesc, ca să mă ușurez, ca să mă
răzbun…
— Dragă fată, poveștile astea ale tale mă sîrbesc. Taci… și
apoi nu mai pot de somn. Mor…
Ruche rîse nervos:
— Cu atît mai rău! Mori și ascultă-mă! Nu-mi pasă că ți-e
scîrbă. Și mie mi-e scîrbă. O să-ți frec nasul de povestea asta (îl
apucase de urechi și îi freca nasul de cearșaf)… ai făcut pe cîinele
252
salvator, m-ai scos din apă fără voie. Cu atît mai rău pentru tine!
Ca să fii salvator pînă la capăt, trebuie să înghiți și punga mea cu
fiere.
— Haide! făcu Marc, resemnat.
Dar nu întîrzie să ațipească. Așezată pe pat, aplecată spre el,
Ruche îi depănă cu furie povestea și, ca să-l trezească, îi scutura
din cînd în cînd capul, căci își vîrîse degetele în părul lui. Dar
somnul se dovedi mai puternic. Marc simțea furtuna doar ca pe
un fel de cîntec de leagăn, cam tulburat. Se gîndea la o noapte pe
mare. Și ultimul lucru de care-și mai aminti fu o senzație în
degete, pricinuită de atingerea celor două picioare, care se
mișcau mereu, se strîngeau ca niște mîini, în timp ce Ruche
vorbea…
Deși știa că de multă vreme el nu mai aude, ea își spuse
povestea pînă la capăt. Și numai atunci se opri sătulă și ușurată.
În clipa cînd moara amuți, Marc se mișcă în somn. Scaunul pe
care erau întinse picioarele lui se răsturnă. Ruche îl apucă de
mijloc și, petrecîndu-i brațele în jurul șoldurilor, îl trase în pat
lîngă ea. Marc era îmbrăcat, dar desculț. Ea îi așeză picioarele pe
pernă, lîngă obrajii ei, iar capul i-l sprijini de picioarele ei. Și în
somn se strînse de el. Petrecură așa noaptea, unul lîngă altul, ea
sub pătură, el pe deasupra. Erau amîndoi morți de oboseală.
Stăteau strînși unul lîngă altul, înțepeniți. Dormiră, așa cum se
doarme la vîrsta asta, șapte ceasuri în șir, fără să facă vreo
mișcare. Cînd se treziră în același loc, era aproape unsprezece
dimineața.
Uimit, Marc sări deodată în capul oaselor, văzu obrazul lui
Ruche lîngă picioarele lui și le strînse repede, bîiguind:
— Iartă-mă, iartă-mă!
Ruche rîse și spuse:
— Mulțumesc! așezîndu-se, ca și el, în capul oaselor. Stăteau
253
așa și se priveau, ghemuiți în pat, ca doi bonzi97.
— Mi-e rușine, spuse Marc.
Ruche își frecă nasul de nasul lui Marc.
— Să-ți fie rușine, să-ți fie rușine, băiețandru prost! Niciodată
n-am avut o pernă mai bună. Ce pui de somn am tras! M-am
spălat, m-am golit de toată fierea care mă otrăvea. Sînt sigură că
n-ai ascultat nimic, că nu-ți amintești nimic din tot ce ți-am turuit
astă-noapte.
Marc căută să-și amintească:
— Nici un cuvînt.
— Nu face nimic! Ai primit tot darul. Și orice ai face, prietene,
o să-l regăsești într-o zi sau alta, bucată cu bucată. Căci ți l-am
strecurat prin oasele craniului Am vorbit cu buzele lipite de el.
— Frumos dar!
— Ce vrei? Nu te poți liniști decît aruncîndu-ți povara asupra
altuia.
— Și acum, te simți liniștită?
— Cu desăvîrșire. Mi-e stomacul gol. Mi-e inima liberă. Sînt
proaspătă și limpede.
— Bine. Atunci nu mai spun nimic.
— Bine faci! Căci dacă ai îndrăzni să pomenești ceva de
noaptea asta, aș tăgădui. Făgăduiesc! Ia îndrăznește! Nu s-a
petrecut nimic.
Îl înfrunta cu privirea. Marc rămase cu gura căscată în fața
îndrăznelii ce se oglindea pe fața asta veselă și odihnită, care nu
mai păstra nici o urmă din frămîntările nopții.
— Ale dracului femei! spuse el. Au șapte suflete ți șapte fețe.
Ruche spuse:
— E prea puțin.

97
Preoți budiști.
254
 Îi apucă obrajii în mîini, ciupindu-i:
— Băiatul meu bun! Băiețașul meu! Ce slab ești! Cît îți
datorez eu ție! Îți dai măcar scama? Nu, nu încerca! mai bine să-
mi dau numai eu seama.
— Dar îmi dau și eu seama foarte bine.
— Ia te uită! Ce înfumurat! Nătîng trufaș! Acum vrea să-mi
arate ce serviciu prețios mi-a făcut. Poate că o să vrea să i-l și
plătesc.
— Desigur că da! Trebuie să plătești.
— Cămătarule! Spune prețul!
— Să-mi juri că n-o să mai faci niciodată așa.
— Cînd m-o apuca, o să-ți cer mai întîi încuviințarea.
— Și dacă refuz?
— O să te ascult.
Batjocura fusese înlocuită deodată de un ton hotărît și serios
și de o privire deschisă, care spunea: „Gata cu jocul!”
— Bate palma! spuse Marc. Te-ai legat!
Își strînseră amîndouă mîinile.
— Și acum, spuse Ruche, scoțîndu-și picioarele de sub pătură,
hai sa mîncăm! Mi-e o foame!
Sări jos din pat.
Marc se simțea încurcat. Avea buzunarele goale. Ruche
înțelese. Îi spuse obraznic:
— Și vreau să te întrețin. Eu plătesc!
Marc se împotrivi cu furie.
— Micuțul meu, o să mă asculți. Altfel, n-am făcut nimic! M-
apuc iarăși să ucid.
Marc încercă să discute.
— Închide pliscul! O să-l deschizi iarăși în fața farfuriei.
— Ruche, vrei să mă umilești.
— Bineînțeles că da! E foarte sănătos. Crapi de orgoliu.
255
Trebuie să-ți iau puțin sînge. Tu m-ai spălat. Fiecare la rîndul lui!
Și, ia spune, nu-i așa că n-ai mîncat niciodată din banii unei
femei?
— Desigur că nu!
— Perfect! O să mănînci din banii mei.
Își frecă mîinile, se învîrti în pas de dans, îl luă de braț, îl ciupi
în timp ce coborau și ieși cu el pe stradă.
La restaurantul studențesc înfulecară friptură în sînge. La
felurile obișnuite, Ruche mai adăugă un dulce; apoi comandă o
bucată de brînză grasă de Brie și vin vechi de Beaune. Îi luceau
ochii de șiretenie batjocoritoare. Nu puteai s-o înfrunți. Marc o
lăsa să facă ce-i place, resemnat – și mulțumit – cu conștiința
amorțită și mută, ca un cîine de casă, ghiftuit. Era plăcut să
mănînce o dată pe săturate!
Cînd ieșiră, Marc trebui să se ducă la lucru. Ruche îi spuse:
— Dă-mi cheia ta!
Seara o regăsi instalată în camera lui, în mijlocul cămășilor și
ciorapilor, pe care-i cîrpea. Toate sertarele și cufărul erau goale.
Hîrtiile, hainele erau strînse pe pat, pe cele două scaune și pe
parchet. Și nu toate erau curate, departe de asta! De obicei, Marc
își arunca rufele murdare în colțul unui dulap. Ruche le scosese
pe toate, le orînduise, le numărase, le cercetase și chiar le spălase
în chiuvetă. În fața ferestrei, pe o frînghie, erau întinse niște
flanele și niște batiste din care picura apa.
Lui Marc îi veni să intre în pămînt. Nimic nu-l stingherea mai
mult decît să lase să! se vadă beteșugurile trupului și rușinile
rufăriei. Se trînti pe pat, ascunzîndu-și ochii în palme. Repeta
scîncind:
— Ei nu, asta nu!
Glasul lui Ruche spuse prietenește:
— Haida-de! Nu e firesc?
256
 El gemu:
— Toate zdrențele astea…
— Tocmai. Aveau mare nevoie de degetele mele.
— Nu! Să-ți murdărești degetele cu ele!
— Dacă crezi că nu sînt obișnuită! Cînd ești femeie, vezi
destule!
— Nu se cuvenea! Nu, nu! N-aveai dreptul…
— Am dreptul pe care mi-l iau. Trebuie să-mi cîștig iar
superioritatea față de tine, după cele ce s-au petrecut azi-noapte.
Am recîștigat-o. Azi după-amiază am făcut ce-am avut poftă. Ți-
am spus doar: „O să te spăl”. Te-am spălat. Băiețaș murdar!
Marc fugi din cameră, înăbușit de rușine. Ruche aruncă rufele
pe care le ținea în mînă, îl prinse pe Marc de braț, îl aduse înapoi:
— Dragul meu băiețaș… Îmi placi mai mult așa…
Marc ținea capul întors. Ruche îl apucă de bărbie și îi întoarse
capul spre ea.
— Prostule! Sîntem frați – frați de mizerie…
— Frați la cataramă, făcu Marc mîrîind și rîzînd în același
timp, dar simțindu-se mișcat.
— Există ceva mai bun decît asta?
O ajută să strîngă rufele. Se întuneca. Trebuiră să aprindă
lumina.
— Destul pentru astăzi! spuse Ruche. O să mai am treabă
pentru încă o după-masă. Mă întorc mîine.
— Cum! exclamă el. Pleci?
— Firește, mă duc acasă.
Ea îi văzu părerea de rău întipărită pe față.
— Da, prietene. Nu putem risca de două ori o aventură
frumoasă ca azi-noapte.
El părea dezamăgit. Ruche rîse.
— Nu găsești? Dacă am izbutit o dată, din întîmplare, atît de
257
bine, ar însemna să-l ispitim pe diavol dacă am începe iarăși.
— Diavolul n-ar cere decît să fie ispitit.
— Bineînțeles! Și diavolița de asemenea!
— Atunci?
— Atunci, nu.
— Ai dreptate. E prea bun ce-am avut.
Ea își așeză părul sub pălărie, privindu-se în oglinda atîrnată
de fereastră. Îl vedea pe Marc la spatele ei:
— Oricum, ești un băiat bun.
— Și tu nu ești chiar atît de rea!
— Ba te asigur că sînt destul de rea pentru amanții mei.
Se întoarse spre el, gata să se rățoiască.
— Și atunci, noi doi?
— Și atunci, noi doi! Tocmai! Ce noroc că nu sîntem amanți!
Haide, nu te mai strîmba din politețe!
— Nu din politețe!
— Ba da, mincinosule! Și spune ca și mine: „Ce noroc!”
El îi întinse mîinile. Ea i le apucă.
— Ce noroc că ești tu, că sînt eu și ca ne ținem de mînă!
Ruche spuse șireată:
— Azi-noapte ne țineam de picioare.
— Ai călcat pe mine și am călcat pe tine. Ruche, dacă nu
sîntem prieteni, nici amanți, ce sîntem?
— Sîntem pămînt unul pentru celălalt. Ne înfundăm în
mocirlă, am ieșit la mal, am ajuns pe pămînt. Acum pornim iar.
La pornire – o dată, asta nu înseamnă mereu – ne putem săruta.
Se sărutară pe gură ștrengărește.
— Dar o să te mai întorci? întreba Marc.
— Trebuie! Derbedeule, am treabă cu zdrențele tale. Și apoi,
azi n-am vorbit nimic. Mîine o să stăm de vorbă.
*
258
 A doua zi nu statură de vorbă. Seara tîrziu, cînd Marc se
întoarse de la lucru, Ruche plecase. Lăsase grămada de rufe
orînduită, și pe masă doar o pereche de ciorapi, cu rupturile prin
care puteau să treacă măcar șase din cele zece degete puse la
vedere. Erau un fel de carte de vizită obraznică, care spunea: „O
să mă vezi iar mîine.”
O văzu. Era sîmbătă. Puteau sa stea de vorbă toată după-
amiaza. Ea se așeză pe pat. El – călare pe un scaun, își ardeau
degetele cu țigările aprinse, uitînd să le fumeze. Intimitatea se
stabilise ușor, fără ca ei s-o caute. Ruche își înșira tainele. Cînd
vorbise de amanții ei, se lăudase. Nu avusese niciodată pe un
altul decît pe acela pe care-l pîndise atunci, noaptea. Recunoștea,
pe un ton batjocoritor, cu un cinism de paradă, că în viața foarte
liberă pe care o dusese la Paris și în care alergase după primejdii
nu se putuse hotărî niciodată să facă pasul cel mare. În ultima
clipă, o repulsie aproape fizică o oprea. „Totuși – protesta ea –
sînt o femeie întreagă, sînt sănătoasă, am cerințe și nu mă tem să
le satisfac, am văzut-o doar cu idiotul acela! Dar de ce trebuia să
se întîmple tocmai cu animalul acela, cu calul acela mare… (tare
i-aș rupe biciul pe spinare) mai curînd decît cu cineva care-mi
place, de pildă cu tine?”
Marc o lasă să vorbească. Apoi îi spuse:
— De fapt, ești o franțuzoaică de treabă și te silești să joci un
rol care nu ți se potrivește. Te încăpățînezi din necaz, dintr-o
sfidare împotriva părinților tăi. Locul tău ar fi mai curînd în
provincie, alături de ei (ea protestă). Nu ești făcută să-ți pîndești
amanții noaptea, cu o carabină în mînă. Ești făcută să ții o viață
întreagă în patul tău un soț, un soț bun, unul singur, și să fabrici
conștiincios copii împreună cu el, o droaie de copii. Îi și văd
aninați de sînii tăi.
— Nici n-am sîni. Pune mîna!
259
 — Vacile mici dau laptele cel mai bun.
— Nu sînt nici măcar o vacă! O capră slabă, care aleargă pe
cîmpii. Și îți închipui că se va lăsa priponită de un gard pentru
toată viața?
— Dacă vrei, rămîi cu imaginea caprei care sare, mușcă, paște
la alte garduri. O să-ți înșeli în minte soțul de zece ori. Și chiar –
ce dumnezeu – nu văd de ce nu l-ai înșela o dată, de două ori cu
adevărat. Într-o viață întreagă o dată, de două ori nu e Marc
lucru!
— Aș vrea să te văd pe tine în locul lui, tîlharule!
— Nu, nu e vorba de mine.
— Dar ia spune-mi, Marc, spune-mi deschis: de cînd ne
cunoaștem, te-ai gîndit vreodată?
— La ce?
— Că aș putea să te trag pe sfoară.
— Nu, e drept că nu. Dar tu, te-ai gîndit?
— Încerc în clipa asta. Nu pot.
— Nu sîntem făcuți să fim înhămați împreună.
— Și totuși, ne înțelegem atît de bine! Tu ești singurul care ai
văzut în mine. Și eu văd în tine. Tocmai de aceea! Nu se pot
căsători decît cei care nu se văd.
— E nevoie de beznă ca să faci dragoste.
— Tu o s-o faci pe-ntuneric, sînt sigură. O să te las prins în
pînza celei care-ți va putea face cel mai mult rău. N-o să vrei o
femeie mereu aceeași, odihnitoare, de care să fii sigur. Prea ar fi
lumină!
— Poate că e adevărat.
— Fiecare dintre noi cunoaștem mai bine destinul celuilalt,
știm ce ar trebui să facă pentru binele lui. Și firește că celălalt n-o
s-o facă.
— Atunci, n-am văzut rău – recunoști? – ceea ce ar trebui să
260
fii, ceea ce ești?
— Ceea ce nu sînt. Da, ai spus drept, mă ucid cu viața pe care
o duc la Paris. M-am născut o Ruche98 m-am născut să am un
stup al meu, sub soarele albăstrui al Loarei mele. Dar
mușuroaiele astea enorme de termite, cu ciupercile lor de gînduri
otrăvite, mă umplu de scîrbă și de groază. Aș vrea să le dau foc.
Repede să aducem gaze și să sfîrșim cu toate murdăriile astea!
— Ei bine, du-te! Fugi! Întoarce-te la cîmp!
— Nu vreau.
— De ce?
— Din pricina tatălui meu. M-a înfruntat.
— Crezi că lecția care i-ai dat-o nu-i de ajuns ca să stea
cuminte?
— O! Nu mă tem de el! E bolnav. O să stea liniștit. O să-i fie
doar teamă să nu plec din nou.
— Atunci?
— Atunci, el trebuie să facă primul pas.
— Să-și ceară iertare?
— Să întindă mîinile!
— Dacă n-o s-o facă, n-o să te miști?
— Nu, desigur că nu!
— Cap de catîr!
— Cap de capră!
Marc începu iar cu sfaturile. Ea îl asculta, tăcea, își spunea în
sinea ei că Marc are dreptate. Dar era hotărîtă să rămînă cu
nedreptatea ei.
Ca să schimbe vorba (dar își urma în ascuns gîndul), Ruche îi
vorbi de Bette. Sarcina acesteia era cît pe aci să sfîrșească tragic.
Mic-burgheza înnebunită, care tot mai urma să tăgăduiască

98
Ruche: stup (în limba franceză).
261
prostește, deși starea oi sărea tuturor în ochi, nu știuse nici să
primească, nici să refuze. Din fericire, fericire amarnică ce-i
drept, o cădere pe scară o scăpase. Dar fusese aproape să-și
piardă viața.
— Și dne a fost netrebnicul? întrebă Marc.
— Nici nu e măcar în stare să știe precis. Era bună, moale,
simplă și proastă. Și-au bătut joc de ea cît au vrut.
— Cine?
— Toți: Véron, Simon, Chevalier, toată banda. Numai tu nu
te-ai înfruptat.
— Sărmana mea Ruche! Îți înțeleg ura.
— Nu, e o greșeală să urăști măcar. Trebuie să știi ca în junglă
nu există decît o lege: să fii ce! mai tare. Vai de cei care se lasă
păcăliți!
— Nu poți să stai totdeauna de veghe, să te aperi.
— Atunci, atacă! N-ai altă alegere!
— Dar, Ruche, noi, în clipa asta?
Ea îngenunche lîngă el și-și puse obrajii în mîinile lui.
— Pacea domnului.
El o mîngîie ușor pe cap:
— Ei bine, să ne folosim de ea. Fugi, Ruche! Pleacă din junglă!
Pînă la urmă, o să-ți lași oasele aici, oscioarele tale albe. Și ar fi
păcat. Prețuiești mai mult decît vrei să arăți. Degeaba încerci să te
prefaci. Nu te cred.
Ruche îi sărută palmele:
— Dar ce se întîmplă cu noi toți? Parc-am fi trăsniți.
— Totul s-a tulburat. Războiul, războaiele, sălbăticia
timpurilor noi, care au nimicit toate cuiburile vechi, au împrăștiat
nebunia printre furnici. Tu, care poți, clădește-ți la loc furnicarul!
E lucrul cel mai sigur. Îmi închipui că n-o să te mărginești la
cuibul tău. Dar îți trebuie unul. Ca să clădești, trebuie să începi
262
de la început. Fă-ți fagurele și apoi stupul.
Ruche se ridică, oftă, își puse pălăria, fluieră, întinse brațele și
spuse:
— Părinte Marc, ar trebui să predici catehismul.
Apoi îi rîse în față, îl trase de nas și plecă.
Ruche nu făcu nimic. Lăsă să treacă vremea. Într-o zi se
întoarse. Purta mănuși negre:
— A murit bătrînul. Ai avut dreptate. Am așteptat prea mult.
Plec. Plec prea tîrziu!
Vorbea fără emoție. Dar Marc citi în ca durerea și
amărăciunea remușcărilor.
— Ce s-a întîmplat s-a întîmplat, spuse el, strîngîndu-i mîna.
Dragă Ruche, privește înainte!
— O să încerc s-o refac pe Ruche a ta. O să mă străduiesc. Dar
sînt îngrijorată pentru tine, dragul meu, pentru tine, care rămîi.
Făgăduiește-mi măcar că, într-o zi, o să vii să te ospătezi!
— Unde?
— La Ruche, la mine. În familia mea. În casa mea.
— Îți făgăduiesc, Ruche. Rodește mierea!
Se strînseră în brațe.
*
Marc se cufundă iar în mocirlă. Era cuprins pe atunci de acea
furie a tinereții, cînd inima ta se topește în uragan, cînd totul răsună
în tine, și freamătă, și tremură… – de participarea aceea la forțele
elementare, pe care tînărul Prometeu din Frankfurt99 o striga, cu
pletele în vînt, în al său Cîntec al călătorului pe furtună. Din păcate,
Marc nu avea mărețele lui daruri lirice. Avea cu atît mai puțin
privilegiile lui de mare burghez tînăr, care cunoaște toată foamea
spiritului, dar nu și pe cea a stomacului, nici mizeria corpului

99
Goethe.
263
istovit, trudindu-se să-și cîștige plinea. Avea simțămîntul puterii
lui năvalnice, al comuniunii lui cu natura, bună sau rea: era
aceeași carne.

Cel pe care tu nu-l părăsești, Geniu,

Nici ploaia, nici uraganul
Nu-i fac inima să se-nfioare.
Cel pe care tu nu-l părăsești, Geniu,
Cîntă-n fața norilor de ploaie,
Cîntă-n fața vintului cu piatră,
Ca tine, ciocîrlie,
Ca tine, colo sus…
Cel pe care tu nu-l părăsești, Geniu…

Geniul – sau demonul – nu-l părăsea. Dădea furios din aripi.

Dar (de ajuns ați mințit, poeților!) ciocîrlia nu zboară și nu cîntă
acolo sus, decît pentru că e îndestulata cu grăunțe ciugulite jos.
Tu n-ai dus niciodată lipsă de ele, Prometeu de la Frankfurt pe
Main! Iar Marc trebuia să-și caute grăunțele în baligă, ca și
vrăbiile din Paris. (Și chiar baliga se împuținează într-un oraș
care duhnește a benzină de automobil.)
Se mistuia fără preget, fără să poată găsi vreodată hrana și
odihna neapărat trebuincioase unui trup tînăr, care arde din
toate puterile. În cele din urmă făcu rost, pentru o vreme, de
slujba prost plătită și obositoare de vînzător și instalator de
aparate de radio. (Ca toți băieții de vîrsta lui – chiar cei mai puțin
înclinați spre științe – mînuia cu ușurință obiectele mecanice.) Se
găsea deci înrolat în echipa celor care alcătuiesc mașina de
pregătit fiertura minții pentru oamenii de astăzi, mașina care-i
îndoapă cu un compot de zgomote – sunete muzicale și viermii
lor (sînt numiți paraziți), foșnituri, scîrțîituri, mormăieli, pocnete
264
electrice, țiuituri care sparg timpanele. Un turn al lui Babel de
predici și reclame de farmaciști sau tribuni politici, un bîlci de
cabotini politici sau teatrali, jazz și coruri, dansuri și simfonii
puse alături, puse una peste alta, în două, trei sau cinci etaje. O
înșiruire de muzică pentru tromboane și trompete („Doamne! cît
îmi plac militarii!”) împreună cu simfonia a IX-a a lui Beethoven,
o paradă electorală acompaniată de o melodie de Debussy100, sau
palavrele unui meridional duelîndu-se cu strigătele unui tenor
din Milano. O defilare uluitoare a tuturor țărilor, după lungimile
de undă, ceea ce face din harta Europei un fel de joc în care se
amestecă toate limbile și toate neamurile într-un singur aluat, un
joc al cărui nume nu se găsește decît la Capernaum101. (Dar tot
răul e spre bine!) Să ne gîndim deci și la extazul halucinant al
unor sărmani bătrîni ca Schulz102, părăsiți, țintuiți în căminul lor,
vizitați în pat de cîte un trimis dumnezeiesc, o muzică venită din
depărtările lumii.
Vlăguit, silit să mînuiască toată ziua foalele lui Eol103, mă
reieșea din căldarea cu sunete cu urechea furnicînd de vibrații,
cuprins aproape de friguri. I se părea că la urechea lui de tînăr
Siegfried răsună toate murmurele pădurii. Dar nu mai erau
pădurile fragede și frumoase de pe malurile rîului Sihl, unde se
potolea urechea obsedată a lui Wagner. Marc auzea armonii ce
ieșeau din barele de fier ale unui camion, din șinele zguduite de
un tramvai greu, din tot ce-l înconjura, din tot ceea ce atingea,
din foaia de hîrtie pe care o mototolea, din clinchetul geamurilor
care-l făceau să tresară, din aerul care îi șuiera la ureche. Nu mai
100
Compozitor francez (1862-1918).
101
Vechi oraș din Galileea; sens figurativ: îngrămădire de lucruri
foarte diferite.
102
Personaj din romanul Jean Cristophe, de Romain Rolland.
103
Zeul vinturilor în mitologia antică.
265
avea odihnă! Nu găsea nicăieri un colț de neant în care să se vîre.
Oare aceasta era muzica sferelor pe care ne-au făgăduit-o
mincinoșii cei mari din Grecia și din Roma, mincinoșii aceia cu
urechile astupate, atît de puțin muzicieni (nu auzeau nimic!)?
Foarte mulțumesc! Cine ne va da înapoi tăcerea, moartea fără
urechi, mormîntul liniștit?
Marc sfîrșea opera aceasta de detracare, consumînd eter, pe
care se învățase să-l guste la sfatul unui prieten. Avea crampe și
coș mare. Conștiința îi era ațîțata, dezagregată, își pierdea eul,
sau îl regăsea înmulțit, îmbucătățit în vîrtejuri amețitoare, fără
punct fix. De boala aceasta, de altfel, suferea toată conștiința
europeană, de pe urma supratensiunii fără măsură, fără frîu, fără
roade, a anilor de război. Și intelectualii o cultivau cum cultivă
toate bolile spiritului. (Spiritul însuși nu este și el o boală?)
Întîlnise boala aceasta de la mările nordului la ale Africii, la
Joyce104 la Proust105, la Pirandello106 și la auleții107 cu fel de fel de
flaute, care fac să danseze burghezia snoabă, parveniții
inteligenții. Lucrul de mirare nu era că boala se ivise și că
profesioniștii gîndului, profesorii și criticii, se mulțumeau s-o
înregistreze și s-o tămîieze, ca să se arate „moderni”, în loc să
reacționeze viguros, spre a salva sănătatea spiritului european pe
care erau chemați să-l păzească. Marc, prea puțin atras de
snobismul neurastenic al androginului cu privire catifelată 108, sau

104
Scriitor englez reacționar (1882-1941).
105
Marcel Proust (1871-1922). În opera sa, lipsită de tematici socială,
a zugrăvit foarte amplu stările de spirit subiective ale eroilor.
106
Scriitor italian (1867-1936). Opera sa întrunește atît aspecte
realiste, cit și decadente.
107
Aulet - cîntăreț din flaut, în antichitate.
108
Se referă la Marcel Proust.
266
de destrăbălarea paralitică a irlandezului109, cădea mai curînd
pradă contagiunii bolii eului descompus din piesele sicilianului
zănatic, Pirandello. Căci descompunerea este însoțită aci de o
putere explozivă, care se leagă de faptă și o dezlănțuie. Firea lui
se înrudea cu a acestuia. Dar acest delir al minții – lipsit de
primejdii la scriitorul care se eliberează de el (mai ales cînd a
ajuns la maturitate) nu rămîne fără urmări în trupul de-abia
format al unui tînăr, înfrigurat, slăbit, istovit, amenințat cu
moartea de atîta nemîncare și griji.
Bietul băiat lupta cît putea mai bine, fără să se dea bătut, fără
să ceară ajutor. La capătul puterilor, cu pumnii încleștați, aplecat
mai mult de jumătate deasupra prăpastiei, asista la
descompunerea groaznică a unei lumi, aspira mirosul putred pe
care-l răspîndea cadavrul unei civilizații. Era gata să cadă,
înăbușit și cuprins de groază
— Dar străbătut de țișnirea unor rachete năvalnice – aștepta,
chema, cu încredere oarbă și furioasă, ca din gura cadavrului să
se ivească tulpina dreaptă și verde care va purta semințele vieții
noi, ale lumii noi ce avea să vină. Căci va veni! Trebuie să vină.
„Îi simt arsura în coapse. Voi muri, sau o voi semăna! Chiar dacă
voi muri, tot o voi semăna. Va țișni din mine! Lumea asta există –
iar eu sînt, viu sau mort, valul de substanță, valul spiritului care
se reînnoiește, veșnica renaștere”.
*
Micul hotel din cartierul latin trăia în friguri. Noaptea era un
bîzîit ca de muște nenumărate. De sus pînă jos puteai auzi ce se
petrece în fiecare cameră: pocnetul ușilor, scîrțîitul paturilor și al
dușumelelor, rîsetul idiot al prostituatelor bete, discuțiile și
scenele de dragoste pe saltele. Ți se părea că iei parte la ele. Toți

109
Se referă la James Joyce.
267
luau parte la toate. Te simțeai înecat în sudoarea tuturor acestor
trupuri. Căutai un loc uscat pe cearșaf. Toată turma era culcată în
patul tău.
Marc nimerise acolo împins de lipsuri, de istovire și chiar de
sîrbă. Vine o clipă în care scîrba e atît de aprigă, incit te dai pradă
ei, te lași înecat în ea. Nu mai poți să alegi între ceea ce duhnește
mai puțin și ceea ce duhnește mai tare; totul duhnește. Marc își
luase o cameră în colțul cel mai îndepărtat al scării, în fundul
coridorului. Era penultima cameră, acolo unde zgomotul
răzbătea mai puțin. Dar nici lumina și aerul nu pătrundeau.
Ferestrele îngălbenite, aproape întotdeauna închise, ca să nu lase
să intre duhoarea grețoasă, dădeau spre zidul murdar al unei
curți mici, în care niciodată nu se rătăcea vreo rază de soare.
Camera vecină cu a lui era ocupată de o făptură tăcută, care
lipsea ca și el în timpul zilei, care se întorcea tîrziu, se închidea în
cameră, lucra, citea noaptea tîrziu, nu dormea nici ea, după cum
nu dormea nici Marc: prin peretele subțire ca o foaie de hîrtie, îi
simțea fiecare mișcare. Făptura aceasta nu prea făcea zgomot.
Nici nu i-ar fi cunoscut sunetul glasului, dacă n-ar fi vorbit în
somn. Ba chiar gemea și striga. Era un glas de femeie, volubil,
sacadat, cu modulații bogate, plîngărețe și mînioase. Prima dată,
cînd se trezi din pricina șuvoiului de vorbe într-o limbă pe care el
n-o pricepea, Marc se gîndise că nu e singură în cameră și lovise
furios în perete. Vecina tăcuse, apoi Marc o auzise zvîrcolindu-se
multă vreme fără somn în pat, așa cum făcea și el. Îi păruse rău
de violența lui, căci cunoștea prea bine prețul cîtorva ceasuri de
somn pentru cei care trudesc și avea remușcări că o lipsise de ele.
Își închipuia (și pe bună dreptate) că femeia pe care o smulsese
din monologul ei stătea crispată, de frică să nu recadă din nou în
el. Și adevărul era că străina, pe care o pălmuise deșteptarea
brutală, stătea cu obrajii dogorind în beznă. Nu-i păsa că-și
268
stingherește vecinii. Simțea un dispreț adînc față de toți cei din
jurul ei. Dar era furioasă pe sine însăși pentru că se destăinuise în
somn. Și își impuse pedeapsa să nu mai doarmă pînă dimineața.
Cu vremea, se obișnuiră unul cu altul. Marc se sili să rabde
șuvoiul de cuvinte în noapte. Și pînă la urmă, se păru chiar că-i
țin tovărășie. Glasul era frumos, grav, puțin învăluit, cîteodată
aspru, cîteodată dureros.
I se făcu milă de ea. Încă o făptură care purtase o povară mai
grea decît s-ar fi cuvenit! Nu știa că el însuși dădea vecinei un
spectacol de același fel. Și ea îl auzea vorbind și frămîntîndu-se
îndărătul zidului. Dar nu încerca să-l trezească. Și, la deșteptare,
el nu știa că vorbise. În casă mulți alții monologau, se frămîntau
chinuiți de vise și amestecau sforăitul cu vorbe fără șir. Toate
aceste trupuri obosite, fierbînd în căldarea somnului, își mistuiau
cu greutate sufletul corupt, pîngărit, rănit, lacom și obosit, cereau
milă sau lătrau după vînat.
Aceste deliruri nocturne ajunseseră cronice pentru
organismul vlăguit al lui Marc. Lipsit de mijloace, prost hrănit,
locuind în condiții nesănătoase, abuzînd de puterile lui,
omorîndu-se cu munca, apărîndu-se de dorinți și vlăguit de ele,
cu focul în pîntece și în creier, încercînd furios să-și orînduiască
și să-și stăpînească haosul lăuntric, purta lupta de fiecare clipă
într-un fel de pustiu, departe de ochii oricărei alte ființe
omenești. Singurătatea aceasta ucigătoare îl dădea pradă unor
accese de friguri, ce-i iroseau toată seva trupului și a creierului.
Nu se mai putea odihni. Abuzase de. Narcotice. Iar acum, abia se
cufunda în somn și începea să aiureze. Într-unele licăriri de
conștiință, își dădea seama că se află în fundul unei gropi și se
încorda cu deznădejde, ca să iasă din ea. Se trezea năuc, obosit de
moarte, îngrețoșat, urmărit de halucinații auditive. Totul foșnea,
începînd cu cele mai mici obiecte pe care le atingea și sfîrșind cu
269
rezemătoarea patului, cu fereastra, cu perna. Frigurile îl făceau să
perceapă cele mai mici vibrații șt să le amplifice peste măsura. Își
spunea îngrozit: „Înnebunesc”. Se luptă vreme de mai multe
nopți, iar în timpul zilei, zdrobit de reîntoarcerea frigurilor,
rămînea culcat și amorțit pe cîmpul de luptă. Ultima noapte nu
voi să se dea bătut. Se ridică în pat și strigă: „Nu”. Își smulse cu
unghiile dușmanul din tîmple și din ceafă.
Ușa se deschise. Niște mîini de femeie îi prinseră mîinile. La
început uimit, apoi mînios, se scutură. Dar mîinile îl țineau strîns
ca într-un clește. Îl apucă furia. Se aplecă și mușcă mîinile acelea.
Dinții lui pătrunseră în carne, deasupra degetului mare. Dar
cealaltă mînă, care-l ținea strîns, se desprinse și-i dădu o lovitură
sub bărbie. El lăsă mîna pe care o mușcase și se regăsi amețit, cu
capul răsturnat pe pernă. O femeie tînără, aplecată deasupra lui,
ținînd un genunchi sprijinit pe marginea saltelei, ca să-și asigure
un punct fix, îl ținea de gît și îi spunea cu un glas melodios:
— Liniște, băiete!
Avea ochi de culoare închisă, punctați cu roșu. El își ațintea
hipnotizat privirea asupra flăcărilor roșii din iris. Apoi, privirea
năucită îi căzu asupra mîinii de lîngă fața lui. Era mică și
musculoasă, cu pielea neagră-aurie și avea deasupra degetului
arătător semnul șters a unei cicatrice. Mirosul lui, ascuțit de
friguri, îl făcea să simtă, cu un amestec de lăcomie și de scîrbă,
mireasma sulfuroasă a pielii ei. Mai avu o zvîcnire de energie, își
încordă trupul ca să se elibereze, dar rămase pironit, cu fața
stacojie, cu gura deschisă. Părea să caute aer ca un pește scos din
apă; aruncă o privire de chemare deznădăjduită sein teilor
roșcate din ochii care-l priveau și își pierdu cunoștința.
Stătea gol, cu trupul căzut de-a curmezișul patului răvășit și
murdar, cu un picior atîrnînd pe dușumea.
Străina își trecu brațele sub picioarele și șalele slabe ale
270
trupului tînăr și părăsit, îl culcă la loc pe cearșafurile murdare, îl
examină, îi pipăi fruntea. Apoi se duse și luă din camera ei o
pernă, ca să-i ridice capul, și se așeză la căpătîiul lui.
*
Era de statură mijlocie, mai curînd mică. Părea gingașă, dar
nu era. Avea trupul slab, însă voinic. Era clădită solid, cu sîni
plați, șolduri largi și brațe musculoase. Avea pielea puțin
gălbuie, fața lată, craniul rotund și osos și un botișor de pisică ce
nu se lăsa domesticită. Ochii îi erau limpezi, niciodată tulburi,
chiar cînd o cuprindea tulburarea. Avea luciri de piatră în ochi.
Cuta gurii voluntare era aspră, iar buza de jos puțin umflată –
uneori și-o mușca – purtînd umbra unei amintiri amare și a
hotărîrii. Din toată făptura ei se desprindea o energie care te
izbea, te neliniștea și te cucerea. (Dar nu trebuia să te încrezi prea
mult în această energie! Își avea eclipsele ei. Căci era un suflet
șovăielnic…)
Era rusoaică, refugiată la Paris. Cînd ajunsese aici, cu doi ani
mai înainte, avea douăzeci de ani. Avusese șaisprezece la
începutul revoluției. De la șaisprezece la douăzeci de ani trăise
douăzeci de vieți – și cîte morți? Fusese măturată de torentul
războiului civil. La optsprezece ani, încă fetiță, născuse un copil.
Și în Ucraina, la unul dintre asalturile date la Ekaterinoslav de o
bandă a lui Mahno110, își văzuse copilul, băiețașul, ucis la pieptul
ei. La nouăsprezece ani fusese tîrîtă în retragerea armatei lui
Wrangel111 și, în Turcia, trecuse prin groaznicele etape ale
exodului, trecuse prin rușinea înjositoare a ospitalității vîndute
de Europa acestor turme omenești, pe care reacțiunea europeană
110
Căpetenie a mișcării chiaburești contrarevoluționare din Ucraina
în anii 1918-1921.
111
General în armata țaristă, unul dintre conducătorii
contrarevoluției din sudul Rusiei, în perioada războiului civil.
271
le folosise mai întîi, le împinsese în prăpastie și apoi le părăsise.
Cunoscuse isteria urii care vrea să se răzbune și să facă și pe alții
să sufere.
Cunoscuse zvîcnirile de revoltă furioasă împotriva cruzimii,
cunoscuse rătăcirile unui trup chinuit de suferințe și de delir.
Cunoscuse ceasurile groazei de sine și de lume, ceasurile
refuzului de a mai trăi, ale neputinței de a exista. Și cunoscuse –
în mod inexplicabil – uitarea totală a ceea ce văzuse și trăise și
reluarea de la capăt a tuturor acelor întîmplări. Anii aceștia
groaznici fuseseră ca un vîrtej amețitor, din care nu-i mai
rămăsese nimic în minte. În timpul zilei amintirea lor se ștergea.
Dar noaptea, amintirea aceasta se răzbuna. Trecutul se schimba
într-un vis halucinant. Îl alunga de lîngă ea. Se întreba: „Cine a
fost?” Semănase în jurul ci atîtea „euri” uzate, murdărite, ucise!
Eul cel nou pășea peste ele. Degeaba disprețuia viața. Viața trăia
în ea și voia să trăiască. Era o femeie cu șolduri late, de douăzeci
și doi de ani.
Tatăl ei fusese profesor de istoria dreptului la Universitatea
din Kazan – un reprezentant cunoscut și respectat al vechii
intelighenția, care slujise revoluției pe o anumită treaptă a ei. În
cîteva săptămîni intelighenția rusă, ca o busola dereglată, sărise de
la Kerenski la Denikin, la complicitatea directă cu contrarevoluția
albă. N-avusese vreme să-și regăsească respirația și drumul.
Rătăcită de tulburare și de furie, orbită de uragan se văzuse cu
uimire alături de cei pe care-i disprețuia ca pe niște viermi. Se
simțea dezonorată. Dar nu se mai putea smulge de lîngă ei. Se
lipise acolo cu cheaguri de sînge. Chiar limba îi era legată. Nu-i
mai rămînea altă ieșire decît să se înfunde în mlaștină, pînă ce nu
va mai putea vedea și simți inimic, pînă la moarte. Fedor Volkov
avusese norocul să moară de la primii pași pe drumul calvarului.
(Crucea nu e numai pentru cei drepți: Iisus a avut ca tovarăși de
272
patimă doi oameni care înșelaseră.) Fusese făcut prizonier în
timpul fugii și împușcat, fără să fi rostit vreo vorbă, fără să fi
iertat ceva dușmanilor sau prietenilor – sau sieși. Murise cu dinții
încleștați, blestemînd lumea. În sfîrșit, noaptea!
Assia mai avusese un frate tînăr, de paisprezece-cincisprezece
ani, care o adora, care-i împărtășea visurile de dragoste și de
geniu. Plecase de la prima chemare, cu o ceată de copii, băieți de
liceu ca și el, abia înarmați, să lupte cu bolșevicii. Fuseseră
nimiciți pînă la unul.
Assia își urmase singură calea ei deznădăjduită, în care
fiecare oprire însemna o suferință și o rușine. Se luptase în multe
rînduri. Și-ar fi dat sufletul, de fiecare dată, de cîte ori se oprea
goana nebună, dacă furia de viață care sălășluiește în pîntecele
ființelor tinere și delirul pe care furia aceasta îl ațîța în creierii lor
nu i-ar fi acoperit ochii cu un văl roșu și n-ar fi îmboldit-o înainte.
Știa asta și o voia. O înăbușea scîrba de sine și disprețul. Și
pentru că era nevoită să înghită disprețul ca să trăiască, se
îmbuiba în el.
Cînd ajunse, în sfîrșit, la portul apusean – la coasta nisipoasă
dintre stînci, unde cei care provocaseră naufragiul furau
naufragiaților resturile epavelor – cînd ajunse la Paris, plajă
zgomotoasă unde crabii aruncați de ocean și adunați în paner se
sfîșiau unii pe alții, se ținu deoparte. De la prima întîlnire cu
emigranții, care de la începutul revoluției își stabiliseră acolo
tabăra, se dădu înfrigurată la o parte. I se păreau mai străini decît
oricare dintre străini. Își pierduseră legătura cu viața. Nu mai
pricepeau nimic. Și continuau să pălăvrăgească, să discute, să
hotărască, fără să-și dea seama că sînt morți. De fiecare dată cînd
îi vedea, simțea o repulsie halucinată: „Morți… Sînt morți… Cum
de n-o simt?…” Ei o simțeau în convulsiile lor deznădăjduite.
Urlau către dumnezeu, către diavol, către țar și către moarte –
273
moartea lor, moartea celorlalți, moartea întregii omeniri. Fiindcă
Europa, fiindcă lumea nu voia să-i salveze, trebuia ca Europa și
lumea să piară împreună cu ei, și nebunia ucigașă punea
stăpînire pe creierele acestea, care se înecau în demență mistică și
în delir alcoolic.
Assia se ferea de ei, le ura palavrele, frenezia și zădărnicia.
Fugea. Ura tot ce-i reamintea de trecut. Se scufundase în
prăpastia ©normă a singurătății, cea mai enormă prăpastie din
inima unui mare oraș. Orașul nu-i înțelegea pe rușii aceia pe
care-i adăpostea, după cum nici rușii aceia – nici Assia – nu
înțelegeau orașul, pe care-l disprețuiau și în care locuiau. Assia
stătea în afara celor vii. Avea simțămîntul că face parte dintr-o
lume înghițită de ape.
Dar ea nu se putea prăbuși. Era alcătuită dintr-o materie
nepieritoare. Numai forma se putea schimba. Ca acele făpturi
submarine, care se adaptează la orice presiune, ar fi putut vedea
fără ochi și respira fără plămîni. Nimic n-ar fi putut s-o scoată din
lumea asta înainte de vreme; poate că nici voința ei.
Stătuse doi ani într-o izolare aproape desăvîrșită, lipsită de
mijloace, trăind de pe urma unor întîmplări de necrezut,
hrănindu-se în unele zile cu cîte un măr furat dintr-o prăvălie, în
alte zile cu nimic. Iar în ziua în care cîștiga ceva bani, mînca
pentru jumătate de săptămînă, cu lăcomia unei lupoaice tinere.
Avea un stomac căzăcesc, pe care-l strîngi sau îl întinzi după
cum ai sau nu ai ce-i da de mîncare. De altminteri, nu era în stare
de o sforțare regulată. Cînd se apuca de muncă, lucra cît o echipă
întreagă; nu disprețuia nici o treabă. Spălase dușumeaua cu urme
de scuipat a unei cafenele. Rămînea cîte paisprezece ore în șir pe
picioarele ei de oțel neted ca femeie de serviciu în vreo casă, sau
purtînd pachete pentru un magazin, de la un capăt la altul al
Parisului, cu degete tăiate de sfoară, încălțată cu pantofi prin care
274
pătrundea apa. Cînd se întorcea acasă, i se întîmpla să nu se culce
toată noaptea. Citea pînă în zori, pe un scaun rupt, în hainele ei
care miroseau a cîine plouat. Își scotea doar pantofii și-și răcorea
de dușumea picioarele umflate. Dar se întîmpla, de asemenea, să
se mai ducă la lucru, fără nici o pricină, și să rămînă culcată pe
spate, în pat, toată ziua, cu picioarele strînse, cu genunchii
ridicați, visînd, gîndindu-se la toate și la nimic, umplîndu-și
cearșafurile mototolite cu scrum de țigară. Și, din cînd în cînd, o
apuca deodată pofta să se afle în mijlocul oamenilor. Alerga toată
noaptea fără țintă, intra în locuri gălăgioase, în cabarete și în
dancing-uri, dar intra în felul ei, ca o cățea sălbatică ce adulmecă,
trece și pleacă înapoi în noapte. N-avea nici un fel de cochetărie,
ci numai un gust barbar pentru culorile țipătoare. Dar niciodată,
la vederea ei, un bărbat nu s-ar fi gîndit să zîmbească
batjocoritor. Expresia, felul cum se mișca îi dădeau stil. Apariția
ei nu rămînea neobservată. Celelalte femei se strîmbau. O
socoteau urîtă, îi cercetau cu un ochi critic toate amănuntele. Dar
asta nu ajuta la nimic. Turbau de mînie, căci știau că la trecerea
Assiei nu era bărbat care să nu tresară. Dacă ar fi vrut, ar fi putut
trăi vînzîndu-și trupul. Și trupul acesta slab, aprins, flămînd, pe
care viața mu părea că mai are ce să-l învețe, nu era reținut de
nici o prejudecată. Dar niciodată nu-și vîndu trupul. Și îl lipsi,
chiar fără bani, de orice alt trup. O stăpînea o groază mută fața
de trecut și o dușmănie sălbatica împotriva a tot ce suferise
trupul acesta. Suferință, revoltă, înverșunare împotriva firii ei. Și
purta în ea o nevoie nemărturisită de ispășire, rana de nevindecat
pe care o poartă în coapsă o făptură mîndră, o făptură sănătoasă,
pe care viața nedemnă a înjosit-o. Urmările unei astfel de răni
seamănă cu cele ale renunțării religioase. Trupul se pedepsește
pentru suferințele pe care le-a îndurat, pentru jignirile pe care le-
a primit. În cei doi ani trăiți la Paris, într-o înspăimîntătoare
275
singurătate, Assia se osîndi la o castitate ascetică. Nimic în lume
n-ar fi putut-o constrînge să-și rupă făgăduiala nemărturisită.
Nici chiar frămîntările stomacului, pe care lipsa de mîncare îl
chinuia în atîtea nopți. Dimpotrivă! Cu cît o împingea mai tare
nevoia, cu atît se zăvora mai hotărîtă în refuzul ei. Se simțea
apărată de mîndria ei aprigă de învinsă, care nu mai are decît
bunul acesta de păstrat, ca să nu ajungă să fie doborîtă. Și se
hotărîse să nu se dea bătută, chiar cînd o împingea nevoia cea
mai aspră – cu toate că nu punea nici un preț pe vechea morală.
Era semnul ultimelor rămășițe ale libertății ei. Neîncrezătoare și
bănuitoare, temîndu-se să nu i se smulgă această libertate, femeia
asta fără dumnezeu se osîndise să trăiască într-o Tebaidă, fără
apă și fără dragoste, ca un călugăr sălbatic și încăpățînat din
primele timpuri ale creștinismului.
Căuta un surogat pentru foamea ei într-un intelectualism
ciudat și intermitent, care într-unele accese se arăta la fol de
chinuitor ca foamea pîntecului și care, o dată potolit, ușura
cealaltă foame. Atunci își petrecea ceasuri întregi citind cîte o
carte netăiată în ușa unei librării din galeriile Odeonului, pe
unde se scurgea vîntul înghețat al iernii. Și vînzătorii înfofoliți,
care băteau din tălpi de frig, o lăsau să citească. Pînă la urmă,
începură s-o cunoască și le plăcea s-o vadă. Grijulie, punea cartea
la loc după ce o citise, o așeza sub banderola din care o scosese.
Dar ținea ascuns în mînecă un ac de cap cu care tăia foile, cînd
supraveghetorul stătea cu spatele. Citi astfel cărți întregi, tratate,
unele broșuri ale lui Marx, pe care, în goana ei de trei ani, nu le
cunoscuse decît prin șoapte furioase, asemenea celor șapte capete
ale balaurului. Petrecu astfel multe zile, înghițind fiecare capitol,
pagină cu pagină. Se ferea să șterpelească volumul, așa cum făcea
cu /roșiile și merele din fructării. Băiatul gol, la căpătîiul căruia
stătea în clipa asta într-o cameră de hotel, habar m-avea că ea era
276
fata pe care o prinsese de mînă într-o zi, în fața prăvăliei de pe
strada Caumartin. Assiei nu i-ar fi fost rușine să ia și cîte o carte,
de care foamea ei simțea nevoie, dacă n-ar fi vrut să-și păstreze
posibilitatea de a se reîntoarce să mănînce finul din ieslea
librarului. Ar fi putut, de asemenea, să rupă cîte o pagină, două
din cartea pe care o citea. Făcea parte dintre „barbarii” aceia
primejdioși, (toate femeile sînt mai mult sau mai puțin așa), care,
în lăcomia lor de a-și însuși o fărîmă de știință, nu șovăie să
distrugă o carte prețioasă, împrumutată de la o bibliotecă. „De ce
nu? Cărțile sînt făcute ca să le mănînc.” Dar pentru că trebuia să-
și asigure traiul pentru a doua zi – fărîmiturile de sub masa
librarului – prevederea îi poruncea să se poarte cu tot atîta grijă
ca și librarul cu cărțile pe care le răsfoia. Aveau încredere unul
într-altul.
După aceea se întorcea și își rumega ovăzul, cu burta goală,
cu creierul plin. Și, ca să-și înșele foamea, mesteca bucățile de
coajă uscată și sîmburii portocalei mîncate cu o zi mai înainte.
După doi ani de asemenea regim de post eroic, presărat cu
cîteva ospețe întîmplătoare, nu murise, ci își refăcuse o viață
nouă. Avea elasticitatea aceea neliniștitoare a slavilor, pe care
veacurile i-au învățat să sufere orice și să reziste. Și avea
minunata putere de a renaște, care e dăruită sufletelor alese.
(Cînd spun „suflet”, spun „trup”: există trupuri despre care îți
vine să crezi e nu le atinge vîrsta și moartea. Nu se vede pe ele
nici o rană, nici o pîngărire. Cînd se uzează, învelișul vechi se
despică și cade, apoi se ivește alt înveliș proaspăt.) Sufletul femeii
e ca o peliculă de film. Sufletele se înșiră pe el ca niște imagini și
se învîrtesc (sînt învîrtite). Uneori sînt suflete străine unele de
altele. Chiar femeile cele mai așezate, chiar o femeie ca Annette,
au asistat adesea la această desfășurare interioară. Dar într-o
femeie ca Annette nu se produce niciodată o despărțire atît de
277
precisă între un suflet și altul. Rareori se întîmplă asta la o femeie
din apus. La Assia sufletul ce-o stăpînise pînă atunci dispărea
într-o clipă. Era cu totul uitat. Și se ivea alt suflet, se iveau alte
dorinți. Pe ea n-o mira de loc. Se identifica de îndată cu ele. Erau
ale ei, ea era a lor, în tot timpul dispariției celuilalt suflet. Apoi se
regăsea, ca la început, fără ciocnire și fără mirare, în primul suflet
pe care-l părăsise. Era o veșnică primejdie. Dar era și un motiv de
siguranță și de odihnă. Pentru ca sufletul dintîi se întorcea (asta
era lucru sigur). Și în timpul în care îl înghițea uitarea, recăpăta
putere și frăgezime. Parca se scula din pat, după un somn bun.
Astfel, fără legături, fără sălaș, fără dumnezeu, fără iluzii, fără
nimic din ceea ce te face să trăiești, Assia trăia nesfărîmată, tare și
reînnoită, încordîndu-și în fiecare dimineață puterile pentru
lupta de fiecare zi. Experiențele copleșitoare pe care le trăise nu-i
lăsaseră urme pe piele, după cum nici spiritul ei nu fusese atins
de gustul neantului. Era profund sănătoasă. Degeaba dărîma
rațiunea totul. Instinctul dezgropa viitorul ei tînăr sub
dărîmături. Spiritul de liberă critică ce nu cunoaște piedici și
sănătatea sălbatică a firii ei, care mergeau totdeauna drept la
țintă, fără să se încurce în ocoluri, o apropiaseră puțin cîte puțin
de concepțiile Rusiei noi. Mai întîi nu-și dăduse seama. („Ce-mi
pasă? Merg pe drumul meu; chiar dacă e și al cîinilor!”) Apoi
cînd se întîlni cu cineva care venea de acolo – o veche colegă,
acum comunistă și dactilografă la Ambasada sovietică –
recunoscu deodată pămîntul și climatul ei spiritual. Orgoliul ei
de învinsă, care nu vrea să fie învinsă, refuză să recunoască. Dar
fie că recunoștea, fie că nu, faptele erau acestea. Emigranta vedea,
îi judeca pe emigranți, judeca Apusul, întreaga lume morală și
socială, cu ochii unui rus din Rusia revoluționară. Dar ceea ce o
împiedica cel mai mult să participe la viața lor era o mîndrie
individualistă, pe care singurătatea exilului o sporise.
278
Împrejurările vieții întipăriseră în firea ei trăsătura aceasta de
neșters. Dar în adîncul firii ei, Assia năzuia să se amestece cu
masele omenești în fierbere. Din pricina aceasta se iveau accesele
intermitente de nostalgie înfrigurată și de toropeală.
Atunci urmau zilele de care am vorbit, zile cînd stătea în
amorțeală și nemișcată în pat. Și astfel se strecurase puțin cîte
puțin prin perete prezența nevăzută a tînărului vecin. În
amorțeala trupului întins, auzul sporea în agerime și pătrundea
printre crăpături, în camera lui Marc, cu o antenă de insectă
uriașă. Explora, pipăia și, treptat, reconstituia vizuina și jivina.
Jivina – Marc – înșelată de liniștea din camera vecină, se trăda,
fără să-și dea scama că fiecare mișcate îi era înregistrată. Antena
fără ochi îl scotocea stăruitor de sus pînă jos. Înfrigurarea lui
Marc îl făcea să vorbească singur nu numai în somn. Gînd se
credea singur, nu-și mai stăpînea fierberea. Lăsa să țîșnească
fraze pătimașe, crîmpeie de fraze ieșite din umbră, ca niște creste
de valuri luminate în soare, dialoguri ale lui Iacob cu îngerul 112.
Urechea ei la pîndă se scufunda ca un pescăruș sub spuma
însorită a cuvintelor auzite; pătrundea pînă în adîncul sufletului.
La început luă seama numai la timbrul glasului și la imaginea
gurii, pe care o evoca glasul, cum evocă mireasma fructul. Apoi
se plimbă de la gură peste restul trupului, pe care încerca să-l
recunoască în noapte. Îl adulmeca. Nu din atracție, ci din instinct
animalic de femelă și din plictiseală. După ce-și termină
cercetarea și puse stăpînire pe făptura de alături prin miros,
pipăit și gust, simți dorința să controleze cu ochii cum arată
individul pe care-l plăsmuise. O făcu fără grabă. Nu căută să-l
vadă. Dar într-o seară îl întîlni pe scară. Potrivi lucrurile așa încît
112
Aluzie la episodul din legenda biblică, după care Iacob, patriarh
ebreu, în timp ce se îndrepta spre Canaan, se luptă o noapte întreaga cu
un înger. Iacob birui îngerul atît în luptă cit și în înțelepciune.
279
să rămînă în umbră și să nu fie văzută. Dar ea îl văzu și, de la cea
dintîi privire, îl recunoscu pe băiatul de pe strada Caii martin; își
aminti de capcana care se închisese peste mîna ei și apoi se
deschisese iar. (În clipa aceasta, la căpătîiul lui, plecată asupra lui
Marc, care ardea de febră, privea mîna frumoasă și tînără cu
degete lungi, care o ținuseră ca un clește. Și o mîngîia cu mîna ei.)
Altminteri, chipul adevărat nu! se păru prea deosebit de acela pe
care-l crease ea. În asemenea cazuri, realitatea ia pe dată locul
născocirii, astfel că mintea se amăgește crezînd că nu și-a
închipuit niciodată lucrurile altfel.
Dar lucru sigur este că din clipa aceea vecinul i se păru mai
interesant. Și îi urmări destinul cu o atenție mai pătrunzătoare. O
izbi seriozitatea vieții acesteia tinere. Și experiența ei personală o
făcu să priceapă ce se ascunde dincolo de singurătatea aceasta
neomenească, asemănătoare singurătății în care trăise ea, dincolo
de suferințele a căror poartă era apărată de un orgoliu stoic.
Acuma, cînd se silea să nu doarmă o parte din noapte, ca să nu-și
trădeze tainele somnului, pîndea tainele somnului lui Marc,
pîndea fluxul de febră ce urca. Văzu cum se abate asupra
trupului tînăr boala de neînlăturat, care se rotea ca un uliu,
apropiindu-se din ce în ce mai mult. Aștepta clipa în care să
intervină. Clipa sosise. Intră.
*
În anii exodului groaznic, în care fusese măturată o dată cu
armata împrăștiata, văzuse destule boli, trebuise să îngrijească,
cu ce avea la îndemînă, toate durerile și toate beteșugurile
ascunse ale trupurilor rănite, astfel că nici o boală n-o punea în
încurcătură. Nu socoti necesar să cheme un medic. Hotărî că ea
era de ajuns. Marc se va vindeca sau va muri tot atît de bine în
mîinile ei, ca și în mîinile medicului. De altfel, judecînd în
privința lui Marc după propriile ei sentimente, se gîndi că în
280
primul rînd trebuie să-l ferească de spital și că spitalul ar fi
primul lucru ce i l-ar prescrie un medic. Nu! Cînd mori, vrei să
mori singur. E ultimul lux pe care ți-l îngădui.
Se folosi de revulsive puternice. Îi puse sinapisme la pulpe și
gheață la cap. Îl veghe, îl hrăni, îl spălă. Nu exista îngrijire care s-
o scîrbească. Camera era murdară și aerul otrăvit. Fereastra
dinspre curte era acoperită de zidul din față, zid atît de apropiat,
încît, dacă te aplecai, puteai. Atinge tencuiala lui scorojită.
Camera din colț, în care locuia Assia, avea o fereastră la stradă.
Assia deschise cu forța ușa interioară care lega cele două camere
și-l transportă pe bolnav în camera ei. Marc era mai înalt decît ea.
Picioarele lui lungi și slabe atîrnau, și una dintre mîini se frecă de
dușumea. Semăna cu un Crist tînăr, dus spre mormînt. Assia
umbla încovoiată, sprijinindu-se ca în niște stîlpi în picioarele ei
puternice; pășea strîngînd din buze, cu sprîncenele încruntate,
privind cu ochii ei aspri trupul pe care-l ținea în brațe. În pieptul
ei uscat se trezea ceva, un sentiment de mamă, în pieptul acela
din care laptele duioșiei omenești fusese smuls o dată cu gura
copilului ucis. Șuvoiul secat creștea iarăși, în bătăi repezi. Îl așeză
pe patul ei pe bărbatul căzut în nesimțire. Cînd Mate deschise
ochii noaptea următoare, într-o licărire de conștiință, și strigă:
„Mamă!”, ca acei care se îneacă, se văzu într-o cameră străină,
văzu aplecată deasupra lui o gură frumoasă și mîngîietoare, care-
i spuse cu milă: „Da, micuțule…” și care-l sărută pe buzele
uscate.
Assia curăță camera părăsită. În săptămînile dinaintea bolii,
murdăria se adunase și hîrtiile erau împrăștiate prin toate
colțurile. În timp ce îl veghea, Assia avu vreme să le claseze.
Printre ele se aflau multe scrisori. Le citi. Omul bolnav era
deocamdată prizonierul ei. Dar numai clipa de față are
însemnătate. Cea dinainte și cea viitoare nu sînt nimic. Toate
281
bunurile prinsului făceau parte din prada ei.
Multe scrisori erau de la „mama”. Annette se ivi din scrierea
ei hotărîta și înaltă, care zbura cu bătăi de aripi mari și regulate,
ca o pasăre sigură de drumul ei. În ochii Assiei, fața pătimașă a
Annettei se contură în camera întunecată. Cu fiecare pagină pe
care o întorceau degetele invadatoarei, imaginea mîndră și
duioasă a Annettei se preciza. În curînd se aflară una în fața
celeilalte, se măsurară cu privirea. Nu-și spuseră nici o vorbă.
După ce sfîrși scrisorile, Assia adulmecă pe femeia necunoscută.
Îi cîntări energia în dragoste și luptă: puterea de viață. Se
pricepea la asta. Nu se înșela… Și bărbatul culcat în camera de
alături! se păru mai de preț pentru că-l născuse această femeie.
După scrisorile mamei, reconstitui pe cele ale fiului. Pătrunse
în ultimele cute ale inimii lui bănuitoare, mereu în lupta, îi afla
izbucnirile de mînie împotriva lumii și împotriva lui însuși, îi
înțelese curățenia firească și murdăriile zilnice care-l făceau să se
chircească de scîrbă, slăbiciunile și înfrîngerile, care-l apropiau
de ea și-l făceau mai uman. Descoperi intimitatea deschisă între
fiu și mamă, a cărei înțelegere bărbătească, îl făcea pe fiu să se
priceapă pe sine însuși, îl liniștea. Era geloasă pe această femeie.
Era primul semn că-l iubea pe bărbat.
Pricepu. Nimic nu-i rămînea ascuns din ceea ce firea ei căuta
să-i învăluie cu șiretenie. Ridică din umeri și se sculă. Stînd în
picioare lîngă pat, privi trupul culcat, care se zbătea mereu sub
îmbrățișarea bolii. Cu toate îngrijirile, boala nu se dădea bătută,
se întețea. Deznodămîntul fatal părea că amenință. Mîna Asiei
mîngîie fruntea fierbinte apoi se strecură sub pătură și strînse
drăgăstos picioarele bolnavului. Se gin di puțin, aruncă o privire
asupra scrisorilor lăsate pe masă. Ieși și telegrafie mamei.
*
Annette se afla în Anglia împreună cu Timon. Cînd primi
282
telegrama scurtă și brutală, fără semnătura, se clătină pe picioare.
Timon îi luă foaia din mînă și citi (ea n-avea putere să vorbească).
Și omul acela aspru, care ar fi putut să vadă murind un popor
întreg fără să tresară, dădu dovadă de o bunătate neașteptată. În
spaima ei, Annette își aruncase pe umeri paltonul cu gîndul să
alerge la cea mai apropiată gară, fără să ia nimic cu ea; nici bani,
nici pașaport, nici haine. El o opri, o sili să șadă și îi spuse
afectuos:
— Haide, draga mea! Nu-ți pierde capul! Pregătește-te în
liniște! În patru ore vei fi lingă băiatul tău.
Telefonă la aeroport să se pregătească îndată avionul lui
personal. O întovărăși pe Annette pînă la aeroport în
automobilul lui. Pe drum, căută s-o liniștească cu o bonomie
brutală, care n-o putu convinge, dar o înduioșa.
La despărțire, Timon era mișcat, dar se silea să nu arate. Îi
spuse:
— O să-l salvezi. Dar după aceea, întoarce-te! O să pot oare
rezista pînă atunci?
Annette spuse (cuvintele lui o înspăimîntaseră, dar era o
spaimă îndepărtată. Era chinuită de alte gînduri):
— Nu te amenință nimic…
El răspunse:
— Eu însumi. Cînd o să rămîn singur cu mine. Știi prea bine.
Aș fi putut revista pînă astăzi fără tine?
Timon văzu că gîndul femeii era departe. Spuse:
— Atunci, mulțumesc! Ai făcut mai mult decît mă puteam
aștepta. Caută să nu-ți mai amintești despre mine lucrurile care
ți-au murdărit ochii!
— Îmi amintesc de prietenia noastră. A avut totdeauna
mîinile curate.
— Atunci, dă-mi mîna!
283
 Ea îi întinse mîinile. Motorul avionului duduia, îl privi pe
bărbatul cu fața de atlet, făurită parcă cu lovituri de pumn,
însemnată de degetele brutale ale pasiunilor (cîteva nobile, altele
murdare; nu lipsea nici una), fruntea de taur și ochii greoi, a
căror privire grea se îmbi ba cu chipul ei, o sorbea ca un burete.
Își apropie fața de a lui și spuse:
— Să ne îmbrățișăm.

Ușa camerei era deschisă. Assiei nu i-ar fi păsat dacă ar fi

intrat cineva. La ea nu era nimic de furat. Și nu-i lua în scamă pe
vecini. Dar cînd o văzu intrînd pe mama lui Marc (o recunoscu
de la cea dintîi privire) fu cuprinsă de mirare. Nu se aștepta să
vină atît de curînd. Nu schimbară nici o vorbă. Annette se duse
drept la pat și, scoțîndu-și paltonul fără să piardă vremea, se
aruncă asupra băiatului ei. Dar așa cum știe să facă o mamă: cu
brațe pătimașe și cu mîini blînde, ca o adiere care mîngîie
tulpinile arse de pe un ogor. La atingerea lor, mădularele
cuprinse de friguri părură a simți o ușurare.
Buzele bolnavului se mișcară. Suspină. Annette așeză ușor pe
pernă capul lui fierbinte, pe care-l ridicase. Și, întorcîndu-se ca
să-și scoată haina, o văzu pe cealaltă femeie, care rămăsese pe
loc, hotărîtă să nu se dea la o parte. Încrucișară priviri scurte,
drepte și aspre. Annette spuse:
— Dumneata mi-ai telegrafiat, doamnă?
Assia răspunse, fără să miște din cap:
— Eu.
Annette îi întinse mîna. Assia o luă. Cele două mîini se
strîngeau fără căldură. Semnau un pact. Annette se duse în
camera de alături, invitînd-o cu un gest pe Assia s-o urmeze. Și
acolo îi spuse:
— Povestește-mi!
284
 Firește, o mamă avea drepturile ei. Dar ele se ciocneau de cele
pe care și le luase Assia. Și instinctul ei se împotrivi la tonul
involuntar poruncitor al glasului și gesturilor Annettei. Urmară
cîteva clipe de ciocnire mută între voințele celor două femei.
Conștiința lor de-abia înregistră ciocnirea; dar își încordau
puterile, așa cum se încordează și calul strîns în frîu și mîna care-
l strînge. Apoi, calul se dădu bătut. Assia începu să vorbească.
Povesti pe scurt mersul bolii. Nu spuse nimic despre raporturile
– existente sau nu – dintre ea și Marc. Dar simți o plăcere
nelămurită să-i spună celeilalte femei că patul în care dormea
băiatul era patul ei. Annette, a cărei privire ageră cercetase cele
două camere, în timp ce Assia vorbea, nu se mai îndoi că femeia
aceasta e amanta lui Marc. Pentru spiritul ei lipsit de prejudecăți,
din clipa aceea Assia nu mai fu o străină. Și-și schimbă purtarea.
Assia nu-și explica motivul. Rămase rece și aspră, în fața ochilor
aceia gravi, care se îmblînziseră.
Cele două femei nu se gîndeau să se facă înțelese una de alta.
Aveau de salvat un bărbat, se uniră amin două în apărarea lui. Își
uniră experiențele. Annette fu izbită de maturitatea experienței
de care dădea dovadă Assia și de siguranța gesturilor ei. Cu un
calm perfect, repede și precis, tînăra femeie acționa fără greș, fără
să facă nici un gest de prisos, nici unul greșit. În fața mamei se
purta ca și cum ar fi fost singură, fără să se arate încurcată de
îngrijirile cele mai delicate, mînuind trupul jalnic și fără puteri,
așa cum carnea care suferă, pe un pat de spital, e mînuită de
infirmier ca o proprietate a lui. Neplăcut surprinsă și totuși
interesată, Annette observa această aparentă neomenie și îi
recunoștea efectele binefăcătoare. La rîndul ei, suferea înrîurirea
acestei siguranțe și asculta, supusă, cînd cealaltă femeie îi spunea
scurt:
— Haide! Ține piciorul! Ridică-l de la mijloc! Nu vezi?
285
 Deși era și ea obișnuită cu asemenea îngrijiri (care femeie din
Europa nu și-a făcut școala în timpul războiului?), mîinile îi
tremurau de emoție cînd atingeau trupul băiatului. De aceea
admira exactitatea rece a mișcărilor Assiei. Calmul acesta o mira
cu atît mai mult cu cît își dăduse îndată seama de violența
întipărită pe fața aceea și de pasiunile pe care le dezvăluia. Își
dădu seama, după sclipirile care îi treceau pe față, ca femeia
aceea pusese stăpînire pe fiul ei; își dădu seama de asta mai bine
decît Assia, mai înainte ca Assia s-o fi recunoscut și acceptat pe
deplin.
Statură pe rînd de veghe. Fiecare stătea de strajă pe lîngă
Marc, pe urmă se odihnea. Assia, care nu dormise cîteva nopți, se
cufundă în somn ca un bolovan. Annette avu vreme să-și rumege
gîndurile, în timp ce asculta răsuflarea înfrigurată a celor două
făpturi – una inegală și sacadată, cealaltă repede și aspiră, ca și
cum s-ar fi grăbit să-și ia partea de odihnă. Și, într-adevăr, la
ceasul hotărît, Assia se trezi brusc și se întoarse la căpătîiul lui
Marc, silind-o pe Annette să treacă în locul ei pe pat, să se culce
pe locul acela cald încă de somnul ei halucinat.
*
Cînd, după cîteva zile de îngrijorare, Marc își veni în fire,
privirea lui încă tulbure se lumină, întîlnind fața duioasă a
mamei lui. Îi zîmbi. Și asta o umplu de fericire. Dar privirea care
șovăia deasupra umărului Annettei întîlni sprîncenele întunecate
și ochii stropiți cu aur ai Assiei. Și rămase nemișcată, uimită,
întrebînd și întrebîndu-se, căutînd să priceapă. Marc își întoarse
ochii spre mama lui, și Annette citi în ei o întrebare. Îndărătul ei,
Assia nu rostise încă nici un cuvînt. Așadar, nu se cunoșteau?
Annette privea în tăcere. Rezerva bănuitoare a Assiei nu
îngăduia să! se pună întrebări. Îi potrivea mai departe perna lui
Marc, se purta cu el ca i cum ar fi avut drepturi asupra lui. Și
286
Marc, mut, se lăsa răsucit, nu îndrăznea să întrebe nimic, fascinat
de prezența aceasta, pe care nu și-o putea explica. Căuta să
găsească cheia tainei în lucirile răzlețe care-i mai rămîneau în
amintire de pe urma nopților de friguri. Avea o teamă ciudată că,
dacă ar pune o întrebare, arătarea s-ar risipi. După ce făcu
zadarnic cîteva încercări să-și reamintească, găsi în sfîrșit urma.
În penumbră se făcu puțină lumină. Dar simțea nevoia să fie
sigur de ceea ce bănuia, și prezența mamei lui îl stingherea, îl
făcea să șovăie. În sfîrșit, se folosi de o clipă în care Annette se
îndepărtase, iar Assia era aplecată asupra lui, și îi șopti:
— Ești vecina de alături?
Ea răspunse:
— Dumneata ești de alături. Te afli la mine.
El nu observase pînă atunci. Privirea lui făcu ocolul camerei.
Un val cald de sînge năvăli în fața lui trasă, se Miroși. Assia îi
așeză cu hotărîre mîna pe frunte:
— Haide! Stai liniștit! O să te gîndești la asta altă dată.
Și tot știind aplecată, ca și cum ar fi vrut să ridice perna, îi
explică ceea ce se întîmplase, în cîteva cuvinte scurte, care nu
îngăduiau nici un răspuns:
— În camera asta era mai mult aer. Te-am adus aici. Acum
închide gura! Nu mai trebuie să te gîndești la nimic.
Vorbea repezit, cu jumătate de glas. Dar Annette auzi tutuirea
poruncitoare, care-i pironise fiul pe pernă, cuprins de o mirare
fascinată. Și cînd Assia se întoarse și-și încrucișă privirile cu
cealaltă femeie, citi în ochii ei că auzise. Puțin îi păsa! N-avea
nimic de ascuns. Dar nu ținea să vorbească. Iar Annette îi
respectă tăcerea și așteptă ca străina să binevoiască să-i spună
mai multe.,
Rămaseră așa toți trei, fără să se destăinuiască mici unul,
observîndu-se unul pe altul. Marc cerceta încet trupul acela, care
287
treptat îi inspira o atracție inexplicabilă. În parte, fiecare dintre
trăsături! se părea străină, aproape dușmănoasă. Și toate la un loc
erau ca o plasă ce-i învăluia voința. Se înfuria, se înverșuna să
afle pricinile acestei atracții, aduna toate cusururile pe care le
găsea. Dar nu izbutea decît să ajungă la un rezultat foarte
deosebit de ceea ce adunase. Și își dădea seama ca n-ar fi vrut să
șteargă nici unul dintre cusururi, că n-ar fi vrut să schimbe nimic
dintr-însa. Fiecare dintre ele era un ochi necesar al plasei. Căci
femeia aceea nu semăna cu alte femei, pe care le iubești pentru
gura lor, pentru nasul lor, pentru sîni, pentru cîte o parte din
făptura lor. Exista toată și o iubeai sau o urai întreagă, pentru
animalul unic, fără pereche, care era ea, pentru animalul acela
care se impunea prin puterea vitalității ei. Și fiecare dintre
amănunte, fie frumoase, fie urîte – poate că mai ales cele urîte –
te înlănțuia cu atît mai tare, cu cît purta pecetea ei, era semnul ei.
„Tu. Și nimeni alta”. Printr-o înțelegere tacită el îi vorbi cît mai
puțin. Și niciodată nu cuteză s-o tutuiască, așa cum continua ea s-
o facă, cu o nepăsare obraznică (s-ar fi spus că-l sfida). Annette le
dădea prilejul să se înțeleagă între ei. Aveau amîndoi ureche
bună și ascultau dintr-o cameră într-alta ceea ce spunea fiecare,
atunci cînd unul din ei se afla singur cu Annette. Dar cum Assia
știa asta, își supraveghea cuvintele și rezista la străduințele
răbdătoare ale Annettei, care voia s-o cunoască. Scăpa cu dibăcie,
dar fără să jignească. Căci ochii sinceri și purtarea prietenoasă a
Annettei începuseră s-o cucerească. Scăpa prin subterfugii abile,
care deschideau pentru o clipă zări ce se risipeau înainte de a fi
putut fi deslușite, mărind încă și mai mult nesiguranța. Dar
dezamăgirea tînărului ascultător era mîngîiată de bucuria pe care
i-o pricinuia glasul ei melodios și legănat. Era mai frumos și mai
fermecător decît cel mai frumos trup. Sorbea glasul acela cu ochii
închiși, de parcă l-ar fi simțit cu gura și cu mîinile. Era cald și plin
288
de voluptate. Apoi, cînd femeia care-l tutuia și umbla cu el cu
mîini repezite și blînde, ce-l tulburau, se întorcea la căpătîiul lui,
Marc îi întorcea spatele, ca să-și stăpînească ispita de a-i
întredeschide gura hotărîtă sub apăsarea buzelor lui.
Cînd se afla singur cu mamă-sa, își ascundea sentimentele cu
mai puțină dibăcie. Convalescența și dorința care pătrundeau în
trupul lui tînăr o dată cu vlaga îl făceau să se descopere cu
naivitate. Poate ca, în sinea lui, nu era supărat că privirile femeii
necunoscute pot citi într-însul, peste umărul mamei lui, singura
căreia părea că! se adresează. Annette nu se lăsa înșelată.
Încrederea fără margini pe care i-o arăta fiu! ei îi aparținea numai
pe jumătate. „Șiret mic! Uite! te îmbrățișez și pentru cealaltă. Dar
asta nu ți-e de ajuns.”
Marc vorbea despre el, numai și numai despre el. Nu se
lăuda. Spunea și bune și rele. Dar o făcea cu patimă apriga și
nesățioasă. Și cînd vorbești de tine pe un ton pasionat înseamnă
că trișezi. Fie că vorbești de rău, fie ca vorbești de bine, iei tot
aerul și toată Lumina. Îl mănînci pe celălalt. Sau îi spui:
„Mănîncă-mă!” (E același lucru.) Fără să vrea sau fără să și-o
poată mărturisi, Marc se oferea cu lăcomie și naivitate gurii
închise și încăpățînate a necunoscutei: „Deschide-te! Mănîncă!”
Și pentru că gura aceasta era flămîndă, nu pierdu nici o
înghițitură.
Cu dinții ei puternici, ea mesteca spiritul acesta aprins,
violent, amar și fraged, ca pe un mugure tînăr, încă verde. Era
sănătos, îi răcorea gura. În toată viața asta, care mijea în
neorînduială și contrazicere și pe care el o dădea pe față, o scotea
la vedere cu o sinceritate pătimașă ce le mișca și le făcea să
zîmbească pe cele două femei („biet cățeluș!”), nu era nimic
stricat, nimic murdărit de atingerea mocirlei („vino să te spăl!”)
Trupul îi rămăsese proaspăt ca al unui nou-născut.
289
Convalescența contribuia și ea la asta. Era o nouă naștere. Sub
aparenta ei nepăsare, Assia fremăta în tăcere, în camera de
alături. O mîncau mîinile de dorința să atingă trupul acesta tînăr
și nerușinat. Iubea în băiatul acela candid și îndrăzneț
sinceritatea de torent de munte și izbucnirile lui contradictorii.
Nici ea nu înceta să se miște printre gînduri ce se băteau cap în
cap și, mai mult, printre instincte opuse, care îi sfîșiau făptura și
o împingeau la cele mai primejdioase aventuri. Dar se obișnuise
cu aceste contradicții, n-o mai supărau; așa îi era firea. Marc se
înverșuna să iasă din ele. Și se ciocnea de ziduri. Nepăsarea aspră
a Assiei, nepăsare născută din disprețul de sine și de viață,
impusă de nebunia întîmplărilor, o făcea să se îndrăgostească de
seriozitatea tragică pe care o arăta băiatul față de viața. Avea
poftă să-l alinte la sînul ei pe prostuțul acela violent și sincer pînă
la absurd, și pe care-l iubea tocmai pentru că era absurd.
Se simțea aproape de el prin izolarea lor spirituală comună,
prin faptul că se smulseseră din mediul lor, a cărui greșeală și
zădărnicie de nelecuit o pricepuseră. După cum ea rupsese toate
legăturile cu tabăra emigrației ruse, fără să poată trece încă în
cealaltă tabără, în tabăra care-i omorîse pe ai ei, pe care o ura cu
toată puterea mîndriei ei – tot astfel azvîrlea cu furie la o parte
toate curentele generației lui din Franța. Se împotrivea acestui
tineret, a cărui incoerență, frivolitate, egoism și arivism naiv,
cinic sau fățarnic, le pricepuse. Respingea minciuna artei,
minciuna gîndirii, minciuna politicii – falsul „intelectualism”,
falsul „realism”, falsul „europenism” – toate măștile și
minciunile servilismului (Intelligence Service!), ale neputinței și ale
interesului.
Se arăta groaznic de nedrept. Dar ar fi fost zadarnic să i-o
dovedești. O știa și voia să fie așa. Prea suferise mult. Luase parte
la toate acestea. Avea nevoie să se răzbune, să-și smulgă vîscul
290
de pe piele. Annette nu încerca să discute. Îi spunea:
— Se scurge sîngele bolnav. Ușurează-te! Îți ies dinții!
Încearcă-i pe mine, dacă-ți face bine! Nu va fi prima oară cînd m-
ai mușca de piept.
Assia n-ar fi refuzat să se lase și ea mușcată. Dinții aceia tineri
și cruzi îi plăceau, căci știau să urască și să iubească – ca și ai ei.
Nedreptatea de care dădea dovadă Marc – ea își dădea seama că
e nedrept –! se părea mai aproape și mai caldă deck echilibristica
maimuțelor care dansează pe sîrmă, pescuind banii și succesul.
Nu era lucru prea obișnuit să întîlnești un francez care să
dezvăluie cu o lipsă de rușine răzbunătoare fățărnicia mamei lui,
Franța (nu! nu mama, mama vitregă!). Fără îndoială că francezii
(de altfel și celelalte popoare) s-au fălit întotdeauna că sînt
singurii care se acuză unii pe alții, în timp ce celelalte popoare se
laudă. Dar și pentru ei și pentru celelalte popoare acesta e un fel
ocolit de a se lăuda, atribuindu-și primejdiosul privilegiu de a ști
să se critice pe sine. Și critica asta nu merge departe. Te învăluie
pe tine însuți cu tămîieri. Și rămîi plăcut parfumat de pe urma ei,
căci te scutește de mustrări.
Marc nu se scutea cîtuși de puțin pe sine. Îi biciuia cît putea
pe compatrioții săi, dar și pe sine. Assia, care, ca toți slavii,
practica autoanaliza cu voluptatea aprigă ce te face să ridici și
ultimul văl, prețuia ca o cunoscătoare această renunțare de sine,
privirea liberă și sufletul dezgolit al lui Marc. Presimțea că Marc
îl dezvăluie pentru ea. Era adevărat. Un nelămurit instinct
animalic îl îndemna pe Marc să se arate și să se lase adulmecat de
femeia pe care instinctul lui o dorea. „Mă arăt gol. Arată-te și tu!”
Ea auzea chemarea. O străbăteau valuri calde, pofta să
răspundă, să-și desfacă copcile și să strige: „Privește!”, îl
cunoștea mult mai bine decît el pe ea. Marc nu mai avea nimic
ascuns pentru ea. Fiecare amănunt al acestui trup rămăsese
291
întipărit în fundul ochilor ei. Iar acum, cînd viața urca, renăscută
în trupul acesta, aceeași viață țîșnea și în trupul aceleia care îl
sorbise cu ochii. Pecetea lui o ardea. La rîndul lui, captivul o
captiva. Devenea stingheritor.
Bărbatul și femeia – cei doi copii – se pîndeau cu priviri
piezișe, care nu scăpau nici o mișcare. Și acuma, rămași muți
(Marc tăcuse, cerșind răspunsul la cheMarea lui), ascultau cum
crește dorința într-înșii. Iar urechea convalescentului, devenită
mai ageră de pe urma bolii, asculta cum crește dorința în femeie.
Dai pe măsură ce femeia simțea dorința, se făcea mai aspră, mai
închisă.
Și veni o seară în care bărbatul avu siguranța că femeia își va
dezvălui taina. Se învîrtea în jurul lui, se apropia, apoi se dădea
la o parte. Amurgul se răspîndea prin cameră. Annette ieși.
Rămaseră singuri. Femeia șovăi, se hotărî, veni deodată spre el și
se aplecă, așa cum făcuse de atîtea ori, ca să-i așeze patul. De astă
dată, el fu sigur că brațele femeii îl vor cuprinde, că gura ei se va
năpusti ca un uliu. Și aștepta cu șalele încordate, cu carnea
fremătînd, gata să muște.
Ea își îndreptă deodată trupul. Se dădu la o parte pînă la
perete. Se rezemă de perete și spuse cu răceală:
— Te-ai vindecat. E vremea ca fiecare dintre noi să se întoarcă
în camera lui.
El rămase năucit. De uimire îi pierise glasul. Apoi necazul îl
făcu să vorbească. Și, aruncîndu-și picioarele afară din pat, spuse
cu vocea înăbușită:
— Numaidecît.
Ea înălță din umeri și răspunse fără să facă vreo mișcare:
— Se poate și mîine.
— De ce să mai așteptăm?
Assia nu făcu nici un gest ca să-l oprească. El bîjbîia pe
292
dușumea, tîrînd în urma lui cearșafurile în care, de furie, i se
încurcaseră picioarele. Annette intră. Își arătă mirarea. Marc
spuse:
— Așa am hotărît.
Tăcerea de nepătruns a Assiei părea o încuviințare. Annette
nu stărui. Știa să citească. Spuse:
— Fie! Mutatul n-o să dureze mult. Trebuie doar să schimbăm
cearșafurile.
— La ce să le mai schimbăm? răspunse Assia. Astea sau
alea… N-are rost să ne mai încurcăm cu asemenea complicații.
În furia lui rece, Marc îi fu recunoscător. Se dusese în cealaltă
cameră. Apoi se gîndi că nepăsarea Assiei era, prin această
răceală a ei, și mai insultătoare. Și întoarse spatele celor de față.
Zîmbind celor doi ursuzi, Annette îi spuse Assiei, care
rămăsese rezemată de zid, cu gura strînsă:
— Draga mea, ne-am folosit fără rușine de ospitalitatea du-mi
tale. Iartă-ne! N-o să te pot iubi niciodată îndeajuns pentru tot ce
ai făcut pentru fiul meu.
Assia mîrîi:
— N-am făcut nimic.
(Fusese adînc înduioșată de glasul și de cuvintele Annettei.)
— L-ai salvat, spuse Annette.
Îi întinse brațele. Assia se aruncă cu fruntea înainte în brațele
ei, înfundîndu-și capul la sînul mamei. Annettei îi fu cu
neputință. Să ridice fruntea aceasta încăpățînată. Nu putu s-o
sărute decît pe păr.
— Acum, spuse ea, să chibzuim lucrurile! Fiindcă băiatul e
azi în stare să iasă din casă, cred că ar fi bine să-i căutăm altă
locuință, mai sănătoasă.
— Asta e și părerea mea, spuse Assia.
Marc bombăni:
293
 — Mai e vreme!
— De ce să mai așteptam? rosti Assia cu buzele strînse.
Furios, Marc își dădu seama că-i întoarce vorbele lui.
— Foarte bine! exclamă el. Atunci, mîine.
— Lasă-mi vreme să găsesc ceva! spuse Annette.
— Am și găsit, spuse Assia. Dacă vreți, o să vă arăt pe strada
Châtillon o locuință liberă, pe care una dintre cunoștințele mele a
trebuit s-o părăsească acum cîteva zile.
— O să vedem mîine, spuse Annette.
Îi întinse mîna Assiei, care se duse în camera ci și se închise
acolo. Annette aruncă fiului ei o privire înduioșată și ironică și-i
spuse bună seara, ferindu-se să bage de seamă că el se
bosumflase. Se întoarse în camera pe care o închiriase la același
hotel, cu două etaje mai sus.
Marc rămase singur. Avu vreme să-și clocească necazul. Avu
de asemenea vreme să-și piardă orice mîndrie și să rămînă numai
cu mîhnirea. Dar dorința rămăsese. Se transformase într-o sete
înnebunitoare. Izvorul era acolo, aproape de tot. Îi despărțea
doar un zid. Un zid de tencuială, un zid de neînțelegeri
nelămurite. Dar mîine îi va despărți un întreg oraș. Nu-și lăsă
vreme de gîndit. Mîna lui bătu în zid, dar îi păru rău îndată. Ar fi
vrut să strige: „Nu veni!” Nu era nevoie. Assia nu veni. Nimic nu
mișcă de cealaltă parte a zidului. Indignat, rușinat, Marc își
mușcă pumnii. Așteptă. Se lăsa noaptea. Se lăsase noaptea. Peste
acoperișuri orologiul cu glas subțire al Sorbonei suna ora
unsprezece. Apoi sună miezul nopții, sună unu. Marc se frămînta
cu fața la perete, cu trupul strîns, înfrigurat, sub pătură, cu
genunchii ridicați, ca un cîine încolăcit. Ce voia? îmbrățișarea
brutală? Nu. N-ar fi știut să spună ce. O voia pe femeia aceea,
voia ceea ce purta la sînul ei, ceea ce ascundea, coca ce simțea el
din viața aceea, din spiritul acela, răul, binele. Voia totul. Avea
294
nevoie de rîul acela, ca să-l amestece cu! al lui. Ce purtau apele
ei? Nu știa. Avea nevoie de aceste ape. Avea nevoie de totul. Și,
ca să-l aibă, îi trebuia și îmbrățișarea brutală. Era singura cale.
Dar tot sîngele lui s-ar fi răzvrătit dacă! s-ar fi spus că asta voia.
Ar fi strigat: „nu!” Și ar fi fost sincer. Era ca pîrîul care se repede
spre rîu. Nu aleargă spre el. Aleargă spre Marc. Și are nevoie de
transfuzia aceasta de sînge, de afluentul lui, ca să nu piară mai
înainte, înăbușit în nisipuri. Gura lui Marc voia să bea sîngele
Assiei. Deodată, gura aceasta cu buzele uscate se lipi de perete;
șopti:
— Assia!
Urechea cea mai ageră n-ar fi putut auzi. Se scurseră cîteva
minute. Repeta:
— Assia!
Mai tare.
Urmă o tăcere de moarte. Marc o urî. De ură, i se tăie suflarea.
Căzu din nou pe pat, cu mîinile la gît, căutînd să smulgă nodul
nevăzut, care-l sugruma. Apoi simți din nou aerul în piept. Văzu
mai înainte chiar de a fi auzit. Ușa se deschise, femeia intră.
*
Din clipa cînd ieșise, rămase acolo, în beznă, ghemuită în pat,
mută, nemișcată. Auzise totul, de la prima lovitură în perete, care
o făcuse să se aprindă de minie, pînă la prima șoaptă
imperceptibilă, care o făcuse să leșine de bucurie. Tresărea din
cînd în cînd, pe rînd se simțea de foc și de gheață, simțea un
șuvoi de sînge aprins care izbucnea și pe care-l. Îndepărta parcă
un piston. Apoi urmă o desăvîrșită nepăsare. Era hotărîtă să nu
se miște. Dar de ce? Ce-o costa să-l ia pe bărbatul acela dacă-l
voia? Mai luase și pe alții. Dar pe acesta, nu! Se simțea prinsă în
laț. Și nu voia să mai fie prinsă. Nu voia să se mai lase pradă
amăgirii. Și pentru că de astă dată iubea cu adevărat (refuza să și-
295
o mărturisească), se gîndea nu numai la ea, ci și la el, la răul pe
care i l-ar face. Căci știa (consimțea să știe asta) că nu e
nevătămătoare. Cine o va lua, va lua împreună cu trupul și
sufletul, sufletul chinuit, sufletul istovit, sufletul flămînd,
picioarele arse, care vor umbla pînă la ultima suflare – va lua
trecutul, va lua viitorul. Era prea mult pentru mădularele tinere
ale băiatului înfrigurat, pe care est îl revedea noaptea și-l strîngea
în brațe. Îi mîngîia spatele suplu. Îl simțea arcuit sub mîna ei,
gata să se sfarme. Îl dădea la o parte, dar mîna se întorcea și-l
mîngîia. Nu se mai putea desprinde.
Tot spunînd „nu!” și tot respingîndu-l și căutîndu-l în același
timp, se simți purtată de brațele ei și de genunchii ei. Se regăsi
desculță, în pragul celeilalte camere, indignată, revoltîndu-se
împotriva siluirii, urîndu-l pe cel care o ura, gata să strige cu un
glas dușmănos: „Dar ce vrei de la mine?”
Alergă și se ciocni de el.
*
Acum nodul trupurilor lor destinse se dezlega. Dar spiritele
rămîneau înnodate. Lipiți unul de altul, simțeau în dreptul
pîntecelui cum bate același sînge, cum își răspîndește în
mădularele lor căldura lui calmă, valul lui de aur. Și Marc,
îmbătat de cucerirea lui, spunea rîzînd și strîngînd-o în brațe:
— Te am, te am! Ești a mea!
Iar Assia, mută, se gîndea: „Nu sînt a ta. Nu sînt nici a mea, a
nimănui”
Dar îl strînse în brațe. Îi mîngîie șira spinării subțire, pielea
mătăsoasă de pe coapse. I se părea c-ar putea să-l sfărîme. Era
copleșită de duioșie. Se aplecă vijelios și îi acoperi coapsele de
sărutări.
Tînărul suspina, plimbîndu-și degetele lungi, care-i tremurau,
pe fața aprinsă, ale cărei buze lacome îl mistuiau. Și în
296
recunoștința lui dezlănțuită, vorbea, vorbea mereu, ciripea ca o
pasăre, se destăinuia în cuvinte naive și fără șir, își dezvăluia
adîncul sufletului, își descoperea cu candoare singurătatea,
colțurile cele mai tainice ale făpturii sale, ale destinului său, le
punea în mîinile acestei femei necunoscute, care-l asculta cu fața
ascunsă în pîntecele lui. Ea îl asculta înduioșată, cu amărăciune și
cu ironie. El i se dăruia, închipuindu-și că o cunoaște. Nu știa
nimic despre ea, nimic despre viața ei, nimic despre cicatricele și
urmele de neșters pe care i le lăsase trecutul, nu știa nimic despre
sufletul din fundul vasului, nimic despre străfundurile lui. Dacă
ar fi putut-o auzi, Marc ar fi răspuns:
— Cunosc adîncurile tale mai bine decît tine. Nu pot socoti
zilele și nopțile care au trecut la suprafața ta, dar adîncul l-am
atins.
Cine ar fi putut spune care din doi avea dreptate? * Pintenul
dragostei pătrunde pînă dincolo de conștiință. Dar e drept că e
orb. Atinge, cuprinde, n-ar putea spune ce cuprinde, nu vede
nimic.
Totuși, cuprinde. Cînd geamurile gălbui ale camerei se
luminară, mai galbene ca de obicei – ploua – Assia se aplecă
asupra tovarășului ei tînăr, care adormise în zori. Ea nu închisese
ochii. Privi obrajii lui obosiți, gura fericită, trupul lui suplu
culcat. Picioarele le erau înlănțuite, nu se mai puteau desprinde.
Se gîndi:
— Care e trupul meu? Care e trupul lui? Acum sîntem
contopiți.
Și, cuprinsă de oboseală și de voluptate, simțea dorința să
recadă. Dar își încordă voința. Își spuse:
— Nu! Nu se poate! Ce are el de a face cu mine? Și ce am eu
de a face cu el? Fiecare dintre noi să-și reia ce-i al lui!
Se smulse. Era greu. Marc deschise ochii. Cînd îi văzu
297
privirea, ea simți că-și pierde puterile. Îl cuprinse cu patimă. Îi
închise pleoapele cu gura. Îi spuse:
— Dormi! Trebuie să plec pentru o clipă. Dar nu te părăsesc.
Te iau cu mine și mă las pe mine aici.
El se cufundă din nou. Era prea amețit de somn ca să-i
răspundă. Assia ieși. Spusese adevărul. Lua cu ea în fundul
inimii o bucată dintr-însul. Era prea tîrziu ca să mai scape. Se
duse și bătu la ușa Annettei. Îi spuse:
— V-am vorbit de o locuință liberă. Vreau să v-o arăt. Să
ieșim împreună!
Annette era îmbrăcată, așeza lucruri într-o valiză, părea gata
de plecare. Se întoarse spre Assia. O privire îi fu de ajuns ca să
audă suflînd în pieptul ei un vînt puternic și cald. Nu mai era
viscolul înghețat din seara trecută. Era tot o furtună, dar vîntul se
schimbase. Spuse:
— Să plecăm!
Assia nu auzi în pieptul celeilalte femei o altă furtună, de
durere. Privirea ei aprinsă citi pe masă, pe o telegramă deschisă:
Timon dead113…
Abia citise și cuvintele i se șterseră din minte. Ce-i păsa ei?
Ieșiră.
La început schimbară din mers doar cîteva observații scurte și
inutile asupra ploii care cădea. Apoi tăcură și străbătură
Luxembourgul între cele două părți zăbrelite din strada l’Abbé-
de-l’Epée și din strada Vavin. Peluzele verzi șiruiau sub ploaie.
Assia se opri deodată, trase un scaun și-i spuse Annettei:
— Așază-te! Vreau să-ți vorbesc.
Ploaia cădea măruntă, stăruitoare, pătrunzătoare. Nu se zărea
nici un trecător. Stăteau așezate la picioarele păstoriței și căpriței

113
În limba engleză în original: Timon mort
298
ei sculptate în piatră. Annette nu discută. Se așeză pe scaunul de
pe care se scurgeau picăturile de ploaie. Assia se așeză lîngă ea.
Annette purta un impermeabil. Assia avea doar un șal roșu,
foarte uzat, cu care nici nu încerca să-și acopere umerii. Rochia ei
de lînă și de bumbac cenușiu, deschisă la piept, se îmbiba de apă.
Annette se aplecă și așeză umbrela deasupra ei. Assia spuse:
— Nu te ocupa de mine! Am trecut prin multe! Și rochia asta
la fel.
Totuși, Annette o adăposti mai departe. Și, pe măsură ce
Assia povestea, cele două femei care stăteau alături, la fel de
prinse de cele povestite, se strîngeau una de alta. Pînă la urmă își
atinseră capetele.
Assia începu ex abrupto114:
— De cinci ani mă rostogolesc prin toate băltoacele Europei.
Nu mi-e teamă să mă mai ud o dată. Cunosc gustul de noroi,
gustul de fum al ploii voastre. Apa din marile orașe nu spală,
murdărește. Dar nu mai trebuie să-mi apăr hermina. Nu se află
nici un colt al ei care să nu se fi tăvălit pe jos. A strîns mirosurile
tuturor turmelor. O simți? (Îi vîrî șalul sub nas.) S-a rostogolit
prin noroiul gras din Ucraina, prin gunoaiele milenare ale
Constantinopolului și ale piețelor lui îngrozitoare, înainte de a
ajunge aici, să adune praful înspăimîntătoarei voastre nepăsări.
— A mea? murmură Annette.
— A Apusului vostru.
— Eu nu mă am decît pe mine, spuse Annette.
— Ai noroc! spuse Assia. E mai mult decît am avut eu
vreodată. Ascultă-mă! Trebuie să vorbesc. Dacă ceea ce spun te
scîrbește, sau te plictisește, poți să pleci. Nu te opresc. Nu opresc
pe nimeni. Dar încearcă! …

114
În limba latină în original: fara introducere.
299
 Annette tăcu, privind profilul tinerei femei, cu fruntea ieșită
în afară, care stătea sub stropii de ploaie cu capul drept, cu
sprîncenele încruntate, cu privirea aspră ațintită înainte. Nu
vedea nimic în fața ei, era aplecată toată în lumea ei lăuntrică,
cobora în închisoarea amintirilor.
— Ai de două ori vîrsta mea, spuse Assia. Dar dintre noi
două, eu sînt cea mai bătrînă. Am trăit totul.
— Sînt mamă, spuse încet Annette.
— Am fost mamă, spuse Assia cu voce răgușită.
Annette tresări. Întrebă cu băgare de seamă:
— Nu-l mai ai?
— Mi l-au ucis în brațe!
Annette își înăbuși un strigăt. Assia privea țintă un colț al
șalului pătat.
— Casapii! L-au tăiat ca pe un miel.
Annette, negăsindu-și cuvintele, își așezase instinctiv mîna pe
umărul Assiei:
— Sărmana mea micuță!
Assia își retrase umărul și spuse tăios:
— Lasă! Nu trebuie să ne înduioșăm, ce au făcut ei aș fi făcut
poate și eu.
Annette strigă:
— Nu!
— Am vrut s-o fac, reluă Assia. Jurasem, după aceea, că voi
ucide orice copil de-al lor care-mi va cădea în mînă. Dar n-am
fost în stare. Și cînd am văzut omul care – ca să mă răzbune… am
fost la doi pași de a-l ucide pe el.
Închise gura. Vreme de cîteva minute, nu se mai auzi decît
ploaia măruntă care cădea, cădea, se prelingea pe scaune.
Annette își puse mîna pe genunchii Assiei:
— Vorbește!
300
 — De ce m-ai întrerupt? Și continuă: Nu eram făcută pentru
asemenea vremi. A trebuit să mă deprind. Vremurile au venit
peste mine. Am fost violată. Nu sînt singura. Tot sîngele inimii
noastre, al iluziilor noastre s-a scurs. Multe au murit. Eu am trăit.
Pentru ce? Nu știu. Dumneata nu știi? Dacă mi-ar fi spus cineva
cînd eram pe cale să-mi dau sufletul că voi mai trăi și astăzi, i-aș
fi scuipat sufletul meu în față! Aș fi strigat: „Nu!” Și am trăit! Și
trăiesc! Și vreau să trăiesc! Nu e îngrozitor? Ce vor cu noi? Cine
ne vrea, cînd noi, noi nu mai vrem?
— Destinul nostru, spuse Annette. Destinul sufletelor care au
de străbătut o calc lungă. L! cunosc. E destinul femeilor care n-au
dreptul să răzbată pînă la moarte înainte de a fi trecut prin
întreita sfințire a dragostei, a deznădejdii și a rușinii. Vorbește!
Assia vorbi despre copilăria ei molcomă, ce se desfășura fără
griji, în cuibul tihnit. Dulceața istovitoare a vieții, care premerge
atît de des loviturii brutale a sfîrșitului. Bunătatea, slăbiciunea,
descompunerea – mireasma crinilor de baltă. Emanații dulcege
de dragoste sinceră – care nu costă nimic – pentru o omenire
nedeslușită, de nepăsare senzuală care se răsfață în tăcere, în
timp ce viermele spiritului roade fructul copt care va cădea de pe
creangă. Nu ai destulă putere să fii rău. Însăși ideea cruzimii te-
ar scutura în spasme. Te complăceai în atmosfera grea, molatică,
dezgustătoare, caldă, a unor mere frumoase care putrezesc în
cămară. Te pretindeai tolstoian și gustai blazat muzica lui
Skriabin115 și evoluția de dansator a androginului Nijinski116. Dar
acceptai totodată, ca piper, brutalitățile prevestitoare ale
compozițiilor lui Stravinski117. Fără îndoială, venise războiul.
115
Cunoscut compozitor și pianist rus (1871-1915). Ultima parte a
creației sale poartă pecetea decadentismului.
116
Celebru baletist rus (1890-1950).
117
Compozitor rus (1882). Muzica sa a suferit influența unor
301
Venise acolo… Acolo era atît de departe! Ca un decor din al doilea
plan. Și războiul era un condiment. Fetița de cincisprezece ani își
vedea înmugurind floarea sînilor și asculta în tufișul ei cum
pasărea dragostei își încearcă glasul. Pastorala egoistă continua
să se desfășoare. La țară, unde se retrăseseră ai ei, viața se
scurgea neîndoliată și fără lipsuri. În grădina mare și
neorînduită, plină de zmeură, de coacăze și de buruieni, cei doi
copii, fratele și sora, ronțăiau semințe de floarea-soarelui și își
destăinuiau pățaniile și nădejdile. Înghițeau pînă ce li se făcea
greață pirojki și operele poeților decadenți. Se jucau de-a
estetismul și-l presărau cu cîteva degete de teozofie, cultivau un
narodnicism făcut din vorbe vagi de milă, de credință blîndă și
idilică în sărmanul popor neștiutor, nespălat, bogat în
înțelepciune ascunsă și în bunătate, însușiri care dorm ca o apă
sub pojghița de gheață. Idealismul ca din carte ce alcătuia religia
tatălui lor îi făcea să se încreadă în natura cea bună, în progresul
omenesc ce-și croiește calea fără zguduiri, îi făcea să creadă în
înțelepciunea întîmplărilor, chiar în război și în înfrîngere, care
urmau să ducă fără prea mari sforțări la epoca de aur; la sfînta
Rusie a rațiunii liberale și a luminilor inimii burgheze.
Korolenko118 geniul cel bun, era președintele visat pentru
republica ideală a viitorului… Chiar în ajunul marelui asalt din
octombrie, la Petrograd nu se credea în gravitatea amenințării.
Erau atît de siguri de forța lor, încît nici nu luaseră măsuri de
apărare. Și se treziră înfrînți înainte de a fi luptat. Fața lumii se
schimbase. De la un capăt la altul al țării se simți parcă zguduirea
unui cutremur. Totul se prăbușea. Și uriașa deplasare de aer
împrăștia în țăndări mii de cuiburi. Stoluri de păsări înnebunite
curente decadente, ca impresionismul și neoclasicismul.
118
Scriitor rus (1853-1921). N-a depășit pozițiile unor concepții
democratice și umanitare.
302
zburau care încotro, se prăbușeau. Se regăsiră unii pe alții fugind
în învălmășeala armatelor. Și, de la o zi la alta, toate vălurile
vieții, ultimele văluri, fură smulse. Descoperiră cu uimire cîtă
dușmănie și cîtă ură se adunase în inima acestui popor, pe care
cu o zi mai înainte îl socotiseră binevoitor și plîngăreț. Un
servitor de care erau siguri, care văzuse copiii casei crescînd și
arătase față de ei o grijă umilă și familiară, deveni într-o bună zi
amenințător și brutal, vrînd s-o violeze pe domnișoară… Urmă
fuga oamenilor lui Kerenski. Și, în mijlocul lor, în propria ei
tabără parcă, văzu izbucnind aceleași instincte. Apoi deodată,
ultima linie de apărare, turnul castelului fu cotropit. În mintea
fetei năvăliră aceleași gînduri nebunești. Bestia îți sufla în obraz.
Și te simțeai la fel cu ea.
— Și așa am fost! Și (lucrul cel mai îngrozitor din toate) am
fost așa fără greutate. De prima dată. Trebuie oare să cred că așa
fusesem și înainte și că toată masca de cultură care ne era lipită
de piele ne părea grea, că ardeam de dorința s-o smulgem cu
unghiile? Tatăl meu mă privea cu spaimă. Bătrînii nu-și mai pot
schimba pielea. Prezența lui mă silea la o ultimă urmă de
rezervă. Dar asta nu era nimic! Cînd a murit el, eram însărcinată.
Din fericire pentru dînsul, a murit înainte de a vedea. Am
îngropat-o o dată cu el și pe femeia care fusesem. Am lăsat-o să
putrezească pe drum împreună cu el, în urma mea. Am pierdut-
o, am pierdut pînă și numele ei, pînă și sentimentul identității
mele cu ea. Vreme de doi ani n-am mai fost decît o anonimă, o
nebună tîrîtă de galopul furios al turmei. Și astăzi încă, în clipa
asta, ochii îmi sînt plini de praf. Ce-am văzut? Ce-am făcut? Ce-
am suferit?
— Nefericito! spuse Annette, strîngînd genunchiul Assiei. Nu
mai trezi amintirile!
— Vreau! spuse Assia. N-o să mă cruț! Ți-am spus-o: dacă
303
mirosul e prea tare pentru nările dumitale, pleacă!
N-o cruță. Nu se cruță nici pe ea. Povesti despre fuga
îngrozitoare, despre coborîrea oarbă, în spirală, cu salturi și
căderi, despre coborîrea pînă la fund. Nu-și cruță nici o umilință.
Nu arăta nici părere de rău, nici rușine. Vorbea cu o precizie
uscată și grăbită, cu capul sus, cu privirea aspră: ploaia ținea
locul lacrimilor, picăturile! se scurgeau de-a lungul nasului.
Surprinsă, Annette își ținea suflarea, admira puterea sobră a
povestirii spusă fără milă, hotărît, sec, fără remușcări (nici
sufletești, nici artistice), a povestirii care proiecta în acvariul
acestei dimineți de aprilie înecate filmul unei goane halucinate.
Annette era atît de fascinată de magia imaginilor, încît nu se mai
gîndea să le prețuiască valoarea morală și urmărea cu bătăi de
inimă vînătoarea drăcească, fără să mai știe dacă profilul cîrn pe
care-l privea era cel al Dianei scite sau al vînatului. Și pe umăr îi
picura apa din umbrela pe care mîna ei distrată o lăsa să se
aplece.
Un paznic al grădinii trecu pe acolo, le privi pe cele două
femei, care nu-l luară în seamă. Făcu cîțiva pași, se întoarse, le
cercetă figurile rigide, dădu din cap și plecă mai departe. Sînt
atîția zănatici pe lume! La Paris te obișnuiești cu ei.
Assia îi povestea acum exilul, cu rușinile și necazurile lui, cu
muncile slugarnice și înjositoare, care sfîrșeau de obicei prin a
sfărîma sufletele încă mîndre ale emigraților, sau îi dădeau pradă
freneziei – dar care ei îi ațîțaseră sufletul.
Exilul o înălțase printr-o tresărire sălbatică de trufie și de
dispreț. Exilul adusese singurătatea necruțătoare în care se
zăvorise și revelația pe care o avusese în timpul acestei groaznice
perioade. Se despărțise de bunăvoie de viața celorlalți oameni.
Dobîndise afirmația exaltată a eului ei singuratic și pierdut, a
puterii de neînțeles pe care o avea eul acesta necunoscut ce sfida
304
lumea, iar pe ea o înfrunta. În acea luptă cruntă de doi ani Assia
izbuti să se apere nu numai împotriva celorlalți, dar și împotriva
curselor lăuntrice, a valurilor venite din fundul sufletului.
Spunea mai puțin decît ghicea Annette, vorbind despre energia
aceea de necrezut, dar lipsită de busolă și fără centru, care totuși
își căuta cu furie, dar zadarnic, centrul, își căuta direcția și sensul
printre cerințele și umilințele înjositoare impuse de munca
zilnică, le căuta în chinurile foamei. Prefera totuși foamea,
fripturii oferite în schimbul supunerii față de un partid sau de un
om. În mijlocul haosului acestui suflet de femeie pustiit de un
cataclism, Annette ghici îndată cu ochiul ei priceput orgoliul
aspru, diamantul curat al firii și furia de a fi independentă, care o
salvaseră pe Assia. Și știu să vadă printre aluviuni filoanele de
forță morală și spirituală, acoperite de ruinile unei lumi. Le văzu
mai bine decît Assia, care, cuprinsă de mîncărimea de limbă a
destăinuirilor mînioase, se înverșuna împotriva ei înseși. Și Assia
vorbea, vorbea, iar Annette asculta, asculta și se gîndea. De cînd?
De cîtă vreme? De un ceas sau mai mult? Intre două fraze, ca un
șir de grăunțe de plumb pe platoul gol al unei balanțe, căzu
sunetul orologiului liceului. Assia se opri, își pierdu elanul, își
trecu mîna pe fruntea umedă. Ieșise din prăpastie, nu mai știa ce
face acolo, de ce povestise toate astea. Spuse cu asprime:
— De ce stai aici și mă asculți?
Annette nu avu nevoie să-i răspundă. Assia începea să-și
reamintească. Spuse:
— De ani de zile n-am mai scos la lumină toate astea… Ce m-
a apucat azi-dimineață? Ce-am făcut?
Răsuflă adînc. Cu un gest mașinal, fără să-i pese că apa i se
scurgea de-a lungul spatelui, își stoarse părul, umflat de ploaie.
Și spuse
— A! Da! Acum știi cine sînt. Ia-ți înapoi fiul și du-l în altă
305
parte!
— Ne-am înțeles, spuse Annette. Doar îi căutam locuință.
— Da, numaidecît! Să nu mă mai vadă și să nu-l mai văd!
— Care e primejdia?
— Îl iubesc.
— Dar el te iubește?
Assia ridică din umeri:
— Dacă iubesc pe cineva, mă iubește și ei.
— Și ce pot face dacă el te iubește?
— Poți. Ești singura care ai putere asupra lui. Îl cunosc. Te
cunosc. Cunosc legăturile care vă unesc. Sînt mai strînse și mai
intime decît cele obișnuite între o mamă și fiul ei.
— De unde știi?
— Ți-am citit scrisorile.
Annette rămase fără glas.
Assia nici nu se gîndi să se scuze.
— Am așteptat prea mult. Am vrut să-l îndepărtez ieri seara.
Era prea tîrziu. Acum răul s-a săvîrșit
— Răul?
— El ar spune binele. Și eu aș spune la fel, dacă nu mi-aș
asculta gîndurile, dacă n-aș ști ceea ce știu, dacă n-aș vedea ceea
ce văd că se apropie. Haide, ia-l cît mai e timp, și grăbește-te!
Mîine nu mai răspund. O să ți-l iau și o să fiu nenorocirea lui. Nu
vreau. Dar e o fatalitate.
Annette întrebă:
— Dar dumneata?
— Eu? Ce-i cu mine?
— Care e binele dumitale? Care e răul dumitale?
— Ce te privește?
— Îți cer să răspunzi.
— N-are importanță.
306
 — Mi-ai spus că-l iubești.
— Firește! Dacă nu l-aș iubi, de ce ți-aș mai spune toate astea?
— Ai obiceiul să-i îndepărtezi de dumneata pe cei pe care-i
iubești?
— N-am iubit pe nimeni înaintea lui. Da, după toate cîte ți-am
spus, îți vine să ridici din umeri. Și eu fac la fel. Și apoi, destul cu
asta! N-are nimic de-a face cu ce vorbim noi. N-are importanță
pentru dumneata.
— Asta rămîne de văzut, spuse Annette.
O privi pe Assia, pe care ploaia o udase pînă la piele. Rochia
ei se îmbibase cu apă ca un burete. Sînii i se iveau sub stofa lipită
de trup. Părea într-un halat de baie, abia ieșită din apă. Îi pierise
orice culoare din obraji. Strîngea dinții, palidă și înghețată.
Annette se ridică:
— Haide, să ne întoarcem! O să vorbim din nou despre asta la
mine acasă.
Îi aruncă cu sila impermeabilul ei pe umeri și o trase după ea.
Assia încerca să se împotrivească. Dar după energia cheltuită
înainte era istovită.
Nu trebuie să vedem în hotărîrea ei de a rupe cu Marc o
dezinteresare pornită din dragoste, din dorința de a-l salva pe
Marc de ea. Dragostea unei femei ca Assia, oricît ar fi fost de
aprinsă, nu putea fi dezinteresată. Se gîndea într-adevăr să-l
salveze (nu mințea!). Și era uimită de această renunțare: era o
înșelătorie a dragostei. Dar se gîndea înainte de toate să se
salveze pe sine. Nu-și putea lămuri cum de se lăsase cuprinsă din
nou de pasiune, după ce jurase să nu se mai lase apucată de roata
care o sfărîmase. Din întîlnirile trecute cu pasiunea se alesese cu
o teamă și o groază împinsă pînă la ură față de această robie. Dar
astfel de sentimente ar fi putut fi oare atît de violente, dacă nu i-
ar fi rămas și ispita amețitoare? Se simțea ispitită să cadă din nou.
307
Simțea primejdia prăpastiei și atracția ei de neînvins. Marc era
prăpastia. O luase întreagă: îi luase tot trupul, care-i ardea ca o
torță, toată inima, care se mistuia pentru făptura iubită, se
mistuia de duioșie, de milă, de un simțămînt tainic și matern, de
un amestec de superioritate domnitoare și de inferioritate ce se
cerea protejată. De pe acum nu mai era în stare sa se desfacă
singură de el, după noaptea care se scursese. Era doar în stare să-
i ceară Annettei s-o dezlege. Dar sforțarea aceasta o sfărîmase.
Annette îi conducea pașii și o ducea spre hotel. Pe drum, Assia
mai avu o tresărire. Se opri, o opri în mijlocul bulevardului și în
mijlocul mulțimii, și-i strigă cu mînie:
— Scapă-mă de fiul dumitale! Ia-l!
— Mare lucru aș face, spuse Annette, dacă pe urmă ai veni să-
l iei înapoi!
— Treaba dumitale! Să nu-l mai pot lua înapoi!
Annette simțea sub mîna ei cum freamătă brațul Assiei, care
se strîngea crispat de ea, simțea lipită de coapsa ei coapsa care se
înfiora. Apoi încordarea nervoasă se potoli. Nu mai avu de
purtat la brațul ei decît un pachet ud, greu și supus. Se întoarseră
acasă. Annette îi porunci Assiei să se schimbe. Dar Assia lăsase
cheia în camera ei încuiată pe dinăuntru. Ca să intre, ar fi trebuit
să treacă prin camera lui Marc și se temea ca el s-o vadă în halul
în care era. Annette o luă la ea și se duse în camera Assiei să
aducă rufe de schimb. Assia ar fi vrut s-o împiedice. Annette se
cam îndoia că va găsi ceea ce căuta. Străbătu camera fiului ei în
vîrful picioarelor. El tot mai dormea, ca în rai. Se opri puțin și îl
privi. Se vedea că nici nu se mișcase de cînd îl părăsise Assia.
Annette cercetă fără zgomot cuprinsul dulapului mucegăit al
Assiei. Sărăcia rufelor pe care le găsi o umplu de milă. Dar cel
puțin curățenia lor relativă era o dovadă de asprimea luptei pe
care Assia o dusese, pentru a-și ține bărbia deasupra noroiului, și
308
Annette se pricepea la asemenea lucruri!
Se întoarse, o găsi pe Assia în același loc unde o lăsase. Stătea
în picioare, rezemată de zid. La picioarele ei se făcuse o mică
baltă. Annette o luă de umăr și îi smulse rochia și rufele, care i se
lipiseră de corp. Assia ieși din toropeală și făcu o mișcare bruscă
cu umărul și cotul, desprinzîndu-se. Dar mîna Annettei o apucă
din nou:
— Stai liniștită! Ridica brațul! Haide! Grăbește-te!
Assia mormăia:
— Ce prostie! Crezi că nu m-am mai culcat de douăzeci de ori
udă leoarcă, ca astăzi?
Fără să-i răspundă, Annette îi vorbi despre somnul lui Marc.
Și deodată, trupul care i se împotrivea rămase nemișcat. În
oglinda pătată de pe peretele din față văzu zîmbetul Assiei,
căruia îi răspunse zîmbetul ei. Era copilul lor, al amîndurora.
Cele două femei se înțelegeau.
Degetele dibace ale Annettei o dezbrăcară pe Assia din cap
pînă în picioare. Avea un trup robust și zvelt, care nu se
conforma legilor frumuseții: era făcută pentru mers, pentru
luptă, pentru dragoste, pentru naștere. Avea încheieturi solide.
Pielea era foarte brună, netedă, elastică, cu luciri de aur vechi.
Strălucea de apă. Annette o șterse. Assia se lăsa mînuită. Nu mai
avea nimic de ascuns. Arătase totul: ce era înăuntru și ce era
afară. În timp ce stătea așa goală, Annette o întreba:
— De ce-l iubești pe Marc?
— Îl iubesc pentru că-l iubesc.
— Te întreb pentru ce?
Assia pricepuse:
— Pentru ce? Cum îl iubesc? Îl iubesc așa cum iubești –
pentru că ți-e foame. Dar nu ție foame numai de trup. Foamea
asta o poți înșela. Am înșelat-o de multe ori. Există cealaltă
309
foame, care nu poate fi înșelată, care nu se lasă înșelată; mi-e
foame de adevăr, mi-e foame de curățenie sufletească. Și fiul
dumitale e adevărat, e curat în gînduri. Da! Știu ce spun. O știi și
dumneata. Crezi că te mai poți înșela, cînd te-ai zbătut ca mine
șase ani în mocirla sufletelor de astăzi? Și atunci cînd întîlnești
unul neatins, care iese la suprafață, nu te arunci spre el?
— Poate că fiul meu nu e mai nevinovat și mai neatins decît
dumneata. A rătăcit mult. Va mai rătăci. Din nenorocire pentru
el, l-am făcut cu o fire tulbure. Și deși am destulă încredere în
cinstea adevăratei lui firi și în voința lui, deși cred că va ajunge
într-o zi la armonie, asta nu se va întîmpla fără riscuri și nu se va
întîmpla mîine.
— Știu! știu! La ce-mi trebuie armonia lui? Da, îi lipsește,
slava domnului! L-am văzut pe fiul dumitale gol, așa cum mă
vezi, gol cu trupul și cu sufletul. De cînd îl tot pîndesc! Și apoi,
după ce l-am tot văzut în timpul bolii, nu mai are nimic să-mi
ascundă. Nu, mielul dumitale nu e nepătat! O știu. Dacă ar fi
nepătat, nu l-aș mai iubi atîta. Nu-mi plac (și nici dumitale) mieii
albi, care behăie cu picături de lapte pe bot. Nu poți fi om (ca
dumneata, ca mine, ca el) dacă n-ai înfruntat viața în vizuina ei și
nu ți-ai lăsat acolo fîșii din piele. Trebuie, trebuie să treci prin
murdărie și spini. Dumneata ai trecut. Marc a trecut. Dar n-a
rămas acolo. E sănătos. E cinstit. E sincer cînd urăște. E sincer în
dragoste. Are în el prea multă amărăciune sănătoasă, pentru ca
putreziciunea să-l fi putut mușca.
— E ca dumneata.
Assia se opri deodată în avîntul ei. Cu un aer înspăimîntat o
privi țintă pe Annette, care o privea și ea. Cele două femei se
măsurară din ochi în tăcere. În sfîrșit, Annette deschise gura. Cu
un gest, Assia încercă s-o împiedice să vorbească.
— Refuz să-l îndepărtez de dumneata, spuse Annette,
310
apăsînd vorbele cu hotărîre.
Assia voi să vorbească. Cu o mișcare a mîinii, Annette îi
porunci să tacă:
— Știu ce risc. Risc de amîndouă părțile. Căci acum am două
datorii în loc de una. Pe dumneata. Pe el. Le primesc. Am
încredere în amîndoi. Rămîneți împreună!
Paralizată de emoție, Assia asculta fără să priceapă. Sensul
cuvintelor se strecura printre gîndurile ei, picătură cu picătură,
cuvintele cădeau înghețate ca niște stalactite, începu să tremure.
Era încă goală sub cămașa pe care Annette i-o îmbrăca, matern.
Plecă fruntea, se întoarse spre perete, se sprijini de el cu fruntea
și cu brațele. Și, ascunzîndu-și fața ca o fetiță, izbucni în lacrimi.
*
Annette o culcase pe Assia pe patul ei. Îi acoperi cu paltonul
picioarele goale. Assia dîrdîia. Annette îi spuse:
— Ai răcit.
— Nu tremur de frig, spuse Assia. Te rog, mai lasă-mă încă o
clipă așa, lîngă dumneata!
— Atunci intră în pat.
Assia o ținea de mînă. Annette se așeză lîngă ea.
— Ascultă-mă! Plec astăzi. Omul, stăpînul, prietenul pe care-l
ajutam a dispărut deodată. Mă întorc la postul de la care am
dezertat. Voi lipsi cîteva săptămîni. Ți-l las pe Marc. Te las lui
Marc. Băgați de seamă amîndoi! Mă înțelegi bine, fata mea? Nu
te înșeli? îți spun: vegheați, rămîneți împreună, dar așteptați mai
înainte de a vă înlănțui. Apărați-vă și unul și altul libertatea!
Apără libertatea lui, dacă el n-o poate face singur! Observați-vă
cinstit unul pe altul! Va mai trece mult timp pînă să puteți vedea,
nu înăuntrul celuilalt, ci înăuntrul vostru. Folosiți timpul acesta!
Fiți sinceri!
— Așa sînt și voi fi, spuse Assia. Te înțeleg. Nu m-am înșelat.
311
Dumneata, care știi să iubești, trebuie să-ți dai seama că,
deoarece îl iubesc, mă tem că-l înșel dacă mă înșel pe mine… Dar
dacă mă iubește și se înșală, oare voi fi destul de tare ca să-i
deschid ochii? Poate că ar fi fost mai înțelept să-l îndepărtezi.
— Dacă te-aș asculta? spuse Annette.
— Nu, nu! Să n-o faci! N-aș mai putea… Acum e prea tîrziu.
Se gîndi o clipă, se rușină de slăbiciunea ei și adăugă:
— Dar îi voi spune totul. Nu-i va rămîne nimic ascuns.
Annette zîmbi cu tristețe:
— Nu, draga mea. Nu te sfătuiesc.
Femeia culcată tresări; azvîrlind pătura, se așeză pe pat și o
privi pe Annette:
— Dumneata! Dumneata mă sfătuiești să nu-i spun tot
adevărul!
— Da, e ciudat, nu-i așa? Din partea unei mame…
— Din partea dumitale.
— Mulțumesc. Da, cred că sînt cinstită și că totdeauna am fost
așa, mai ales cînd mi-a fost greu să fiu. Și asta îmi dă astăzi
dreptul să te sfătuiesc. Vrei să-i spui totul lui Marc despre ceea ce
ai fost…
— Despre ceea ce sînt, spuse Assia.
— Mai ești? Sau ai trecut printr-asta ca prin noroiul de pe
drum, iar acum picioarele îți sînt curate? Dar fie! Și eu mai
păstrez amintirea noroiului pe care l-au străbătut picioarele mele.
Mă socot solidară cu aceea care am fost. Și nu-mi plac oamenii
care, atunci cînd se ivește iar imaginea stingheritoare a celor care
au fost, spun: „Nu-l cunosc pe omul ăsta I” Dar e treaba dumitale
dacă îl cunoști. Nu ești silită să-i faci și pe alții să-l cunoască.
— Nu pe alții, spuse Assia. Ci pe el.
— Măcar – spuse Annette cu un zîmbet fin de ironie – măcar
dacă, spunîndu-i-o, ai fi în primejdie să-l îndepărtezi de
312
dumneata! Dar dacă te iubește și ești sigură de asta (prea sigură)
nu-l vei îndepărta, îl vei răni numai. Și rana asta, fără îndoială,
foarte dureroasă, va fi încă o legătură care va pătrunde în carne.
Nu te va iubi mai puțin. Va spune: „O să uit totul” – și nu va uita
nimic. Peste un an, peste doi, peste zece, rana se va deschide din
nou și se va infecta. Iar dumneata nici nu vei mai ști cine a fost
femeia care, zăpăcită de durere, amețită, în mijlocul morții, se
dădea noaptea, ca să se poată agăța în cădere de un trup viu, de
oricare trup, de un trup care s-o țină legată de viață. Marc o s-o
vadă cu ochii de pasăre de noapte, pe care dragostea îi
împrumută geloziei. Și te va sili s-o revezi cu ochii lui. Te va
condamna să rămîi legată toată viața de această carne trecută, de
care te-ai despuiat – de care toate ne despuiem – ca de o rochie
veche. Ei vor să păstrăm vechile noastre suflete, putrezite sub
piele, sufletele pe care, slavă domnului, le-am aruncat pe măsură
ce ne-am reînnoit. Fata mea, bărbații nu sînt în stare să înțeleagă
puterea care sălășluiește în noi, puterea veșnicei reîntineriri,
datoria noastră.
Fără a fi ridicat, glasul ei luase un accent de amărăciune
senină. Assia o privea tăcuta și mirată. Annette, care nu se mai
uita la ea și care de cîteva clipe nu mai vorbea decît pentru sine,
își aminti de existența femeii din odaie. Și, întorcîndu-se spre ea,
îi aruncă un zîmbet de înțelegere:
— „La donna è mobile” – asta spun și ei despre noi. Asta ar
spune, dacă m-ar auzi. Nu pricep că, într-o femeie adevărată,
ceea ce este adevărat nu se schimbă. Nimic din ceea ce am trăit
nu piere, dacă ne-a hrănit viața. Face parte din sîngele nostru. Și
nu eliminăm decît ceea ce e netrebuincios și impur…
Assia spuse:
— Nu mă așteptam să găsesc o aliată.
— Eu n-am găsit niciodată vreuna, spuse Annette. De aceea le
313
compătimesc pe cele care n-au aliați.
— Fii atunci aliata mea! Nu voi abuza de asta. Și te rog să mă
ajuți, nu împotriva lui Marc, ci pentru el. Dacă nu vrei să-i
povestesc totul (simt că ai dreptate; dar nu știu dacă voi putea să
tac I), pun în mîinile dumitale tot ceea ce mă apasă. M-am
descărcat astăzi de ce era mai greu. Dar îmi mai rămîne. Vei
primi totul. Vei fi liberă să folosești totul împotriva mea, pentru
fiul dumitale, în ceasul pe care-l vei alege. N-o să tăgăduiesc
nimic.
Annette răspunse cu oarecare șiretenie:
— Foarte bine! Și păzește-te! Acum te am în mînă.
— Să mă ai! Așa vreau. Te fac judecătoare. E singurul chip în
care-mi pot plăti datoria față de dumneata, pentru tot ce mi-ai
dat.
— Ce anume?
— Nu te preface că nu știi! Știi prea bine… Nimeni nu mi-a
dat pînă acuma ceea ce mi-ai dat dumneata. Nu dragoste: am
avut, am și voi mai avea. Mult mai mult: încrederea. Ai avut
încredere în mine. Și știi care e urmarea? Mi-ai dat-o înapoi –
dacă eu am avut-o vreodată. Am încredere acum, am încredere
în mine. Îți mulțumesc! Am renăscut.
Se dădu jos din pat și, așezîndu-se în genunchi, sărută cu
patima genunchii Annettei.
— Și mă oblig – spuse ea – să nu primesc ca Marc să mă ia de
nevastă, să-l silesc să rămînă liber, liber ca și mine.
Luînd-o de subsuori, Annette o ridică și spuse cu un zîmbet
ironic:
— Degeaba făgăduiește cel care nu știe cît poate ține din
făgăduiala.
O îmbrățișă, îi pipăi șoldurile și umerii și-i spuse:
— Acuma te-ai uscat. Îmbracă-te, ne așteaptă!
314
 *
Assia era pe deplin hotărîtă să nu se mărite cu Marc. Nu din
lealitate față de Annette. I-o spunea voința ei hotărîtă, refuzul
firii ei de a se înhăma într-o căsnicie. „Iubesc, te iubesc, îți dau
astăzi viața și moartea mea, dar nu-ți dau ziua de mîine. Nu mă
las țintuită!”
Annette, care n-avea ca Assia motive să se amăgească, știa
mai bine decît ea cum stau lucrurile, cum se vor întîmpla.
Cei doi își repetau cu bună-credință: „Ne iubim, dar rămînem
liberi” – și făceau tot ce puteau ca să nu mai fie liberi. Fiecare se
înverșuna să-l lege pe celălalt și să se lege pe sine.
Annette se întoarse iar, după trei săptămîni petrecute la
Londra, cît ținuse ancheta. (în timp ce călătorea de la Londra la
Bruxelles, Timon dispăruse în chip misterios. Căzuse din avion:
crimă sau sinucidere? O mînă tainică ascunsese toate hîrtiile care
ar fi putut ajuta la limpezirea împrejurărilor.) Annette fusese
prinsă în aceste săptămîni cu îndatoririle față de mort și cu
rînduiala a ceea ce rămăsese. O mustra conștiința. (Dacă nu l-ar fi
lăsat singur, ar fi pierit el oare?) O rodeau gîndurile acestea, dar
le păstra numai pentru ea. Îi regăsise la Paris pe Marc și pe Assia
cufundați în patima care își țesuse zi cu zi pînza în jurul lor.
Acum ce mai putea face ea? Să-i despartă? Era mult prea tîrziu!
Să-i prevină de primejdiile care-i amenințau? Le cunoșteau prea
bine. Și ceea ce știa numai Annette despre ei amîndoi, o încurca și
pe ea în pînza lor. Assia, care în destăinuirile ei fără frîu îi
spusese totul, o copleșise de mărturisiri – îi destăinuise nu numai
răul, ci și binele, lucrurile rare, lucrurile cele mai tainice, pe care
o femeie mîndră le spune mai greu – îi inundase inima. Annette
știuse să vadă de la cea dintîi privire și să prețuiască cu un ochi
de cunoscătoare, în toată goliciunea ei, făptura aceea sălbatică.
Știuse să prețuiască disciplina aspră pe care Assia avusese
315
energia să și-o impună în timpul anilor de exil petrecuți la Paris.
Nimic nu putea fi mai de preț pentru Annette decît felul în care
Assia înfruntase, fără să admită vreun compromis, singurătatea
și mizeria. Admira neînfrînta ei nevoie de adevăr, cinstea ei
spirituală față de sine însăși. Pe lîngă această primejdioasă
virtute, „puritatea” în sensul burghez era pentru ea un lucru
neînsemnat. Socotea rătăcirile pătimașe pe care Assia le avusese
și le mai putea avea drept niște curenți de suprafață, care nu
ajungeau pînă în adînc, pînă la integritatea ei sufletească, sinceră
și sigură. Annette trecea cu buretele… (dar știa că fiul ei n-ar
face-o. Și asta era una dintre primejdii).
Firește că primejdiile nu lipseau, se găseau din belșug, și nu
veneau toate numai dintr-o singură parte. Și Marc era primejdios
– într-alt fel decît Assia. Annette n-ar fi vrut să dea pe mîinile lui
o fată proaspătă și neexperimentată (așa cum spunea Assia, fără
să creadă nici ea în cele ce spunea). Lui Marc îi lipsea stăpînirea
de sine și echilibrul, îi lipsea prudența și simțul justiției, îi mai
lipsea bunătatea și adevărata omenie. Annette vedea toate astea.
Își judeca fiul. Era prea tînăr și prea răvășit de o experiență
timpurie, incompletă și violentă. Avea să fie mai înțelept și cu
adevărat mai bun abia mai tîrziu, pe la patruzeci de ani: atunci
poate că va fi în stare să înțeleagă și să călăuzească o femeie
tînără. Acum, cei doi ar sfîrși prin a se înnebuni unul pe altul, ar
suferi unul din pricina celuilalt și ar fi în primejdie să se distrugă.
Și totuși nu era bine ca Marc să rămînă singur. Singurătatea
aceasta în mijlocul luptei aprige împotriva unui mediu otrăvit ar
fi fost nefirească dacă s-ar fi prelungit. Și puterile lui tinere, dar
pustiite, n-ar mai fi fost în stare să reziste. Îi trebuia un ajutor, o
tovarășă întărită de trînta cu viața, o soră mai mare, care să fie în
parte și mamă, și frate, care să știe să-i panseze rănile și la nevoie
să lupte alături de el. Assia putea oare fi o asemenea femeie?
316
Putea. Dar va ști să fie? Existau motive de îndoială. Și cu ce drept
să ceri unei femei tinere o dezinteresare în dragoste, pe care
bărbatul n-o are și pe care pasiunea, înșelîndu-te, te face să crezi
că există (căci pasiunea e opusul dezinteresării: cel cuprins de
pasiune hotărăște în privința altuia, ca și în privința lui). Numai
vîrsta și experiența îndelungată îi pot învăța lucrul acesta pe cei
care sînt în stare să învețe. Atunci de ce să nu poată învăța și ei?
Annette avea încredere în fiul ei. Dar în Assia? De ce nu? Assia
își cîștigase dreptul la încrederea ei. Chiar (și mai ales) după ce-i
destăinuise acele laturi din firea ei care o puteau îndepărta cel
mai tare de Annette. Măcar riscurile erau cinstit arătate, erau
dezvăluite, nu erau înveșmîntate în mici virtuți, ca la atîtea femei
și fete, despre care nu știi ce se ascunde sub apa liniștită. Apoi
riscurile erau răscumpărate de virtuți mai puternice, sincere și
ele, dezvăluite cu limpezime. Dacă ar fi trebuit să aleagă în locul
lui Marc între aceste riscuri, Annette știa prea bine ce ar fi ales. Se
putea deci aștepta la alegerea lui. Și ar fi fost o dovadă de rea-
credință să-i reproșeze această alegere. Chiar dacă mama ar fi
vrut să-și cruțe fiul de chinurile pe care le prevedea, nu putea să-l
cruțe de sufletul chinuit și de destinul pe care ea însăși i-l făurise.
Haide, copii, urmați-vă destinul! Degeaba încerci să! te așezi în
cale. E mai înțelept și mai folositor să-i întinzi mîna, să recurgi la
puterile lui cele mai nobile, să te încrezi în el și să-i spui: „Cred în
tine. Credința mea te leagă.”
Și Assia veni la ea, pe cît de tulburată, pe atît de repezită, și o
vesti cu un aer sfidător, ce-i cerea încuviințarea sau iertarea,
lucrul la care Annette se așteptase de cîteva săptămîni:
— Îmi iau înapoi cuvîntul. Nu! Nu iau înapoi nimic, n-am
făgăduit nimic. Am nevoie de fiul dumitale. El are nevoie de
mine. Ne căsătorim.
Annette zîmbi fără să răspundă și o privi în ochi. În
317
așteptarea răspunsului, Assia vorbea, ca să străpungă poarta
tăcerii neliniștitoare. Spunea că hotărîrea lor era luată, că știa
dinainte orice obiecție ce i s-ar fi putut aduce, că vede limpede ca
lumina zilei tulburările care amenințau căsătoria lor, că-și vor
face rău unul altuia, că-i va face rău lui Marc. „Da, e cu putință. E
chiar sigur. Dar nu pot face altfel, așa a fost scris”. (La ea
fatalitatea intra totdeauna în joc, ca o ultimă putere, atunci cînd
voința de rezistență personală își istovea tăria.) Și acum venea la
Annette, îi dădea voie să le pună piedici, fiindcă știa că Annette
nu mai avea nici o putere s-o facă.
— Și, la urma urmei, de ce nu vorbești P Taci, mă privești.
Haide! Spune o vorbă!
— După tot ce ai spus, ce nevoie mai ai să vorbesc? Îți trebuie
Marc. Marc are nevoie de tine. Ce-ți mai trebuie?
— Îmi mai trebuiești dumneata. Să spui: da!
— Chiar dacă ți-aș spune nu, tot nu m-ai lua în seamă. Nici
nu te-ai osteni s-o ascunzi. „Nu”-ul n-ar face decît să te azvîrle
mai aprig asupra momelii. Ați înghițit cîrligul. Nu mai aveți ce
face, bieții mei peștișori! Nu vă mai rămîne decît să mistuiți
momeala. E făcută și din ceea ce vă desparte și din ceea ce vă
apropie – din deosebirile firilor voastre, ale neamurilor voastre
(deosebirile fac doar parte din atracția pe care o simțiți). Veți
avea vreme să simțiți doar nodurile în gît. Ar fi fost poate mai
înțelept să nu vă agățați de momeală. La ce bun să vă căsătoriți?
V-ați fi iubit mai bine altfel. Dar dacă s-a făcut, s-a făcut. Nu se
mai poate desface decît cu răni. Și m-aș răni și pe mine. Dar orice
v-aș spune
— Sau chiar dacă nu v-aș spune nimic – e același lucru.
Haide, copii, iubiți-vă mult! Iubiți-vă în felul vostru, și nu în felul
meu. Știu că amîndoi sînteți mai buni decît vă arată faptele.
Fiecare dintre voi în parte e slab, slab. Încercați ca din slăbiciunile
318
voastre adunate să faceți o putere! Te încredințez băiatului meu.
Fata mea, ți-l încredințez pe băiatul meu.
Assia își apăsă gura pe umărul Annettei și nu mai găsi de
spus decît:
— Mamocika…
Rămaseră amîndouă îmbrățișate obraz lîngă obraz, fără să se
miște. Cu extrema ei luciditate și cu cinstea cu care-și controla
gîndurile (control ce nu avea nici o putere împotriva asalturilor
firii), Assia rumega cele spuse de Annette. Și își spuse că erau
adevărate, că era o nebunie ca ea, care socotea căsătoria drept o
instituție învechită, să țină neapărat să treacă pe sub furcile ei, ca
să se lege. Chiar dacă această căsătorie ar fi fost, nu ca acuma, o
ușă fără zăvor, pe care divorțul o deschide după voință, chiar
dacă ar fi fost, ca odinioară, o cușcă fără ieșire, era încredințată că
amîndoi – și ea și Marc – ar fi preferat-o. Există ceasuri în
dragoste cînd jinduiești la închisoare pe viață. Spui zilei: „Nu vei
trece.. E încercarea nebună de a înfrînge firea. Annette o
cunoștea. Ea, care simțea tîmpla Assiei bătînd lîngă bărbia ei,
auzea, pricepea ceea ce se petrecea sub fruntea aceea. Pe lîngă un
anumit amor fati119, care era rodul vîrstei – acea acceptare a
curentelor puternice ce te duc și sînt în afara înțelegerii și a
puterilor tale – mai era cuprinsă în încuviințarea Annettei – față
de ceea ce n-ar fi putut împiedica – și o tainică înțelegere a sorții
lui Marc. Femeia aceasta, pe care intimitatea cu Timon o făcuse
să înțeleagă realitatea socială și iminența marii ciocniri, vedea ca
prin negură locul hărăzit în bătălie fiului ei – de cealaltă parte.
Presimțea, fără s-o spună, cu mult mai înainte ca Marc și Assia
să-și fi dat seama limpede (erau prea cuprinși de patima lor! ).
Le-o lua înainte și aștepta cu o conștiință crepusculară, aștepta ca

119
În limba latină în original: acceptarea soartei.
319
destinul să se precizeze prin unirea lor. Simțea că unirea aceasta,
oricare ar fi fost încercările și greutățile pe care le-ar fi înfruntat,
se afla pe drumul drept al mersului lor înainte. Să primim
încercările și greutățile! Să mergem înainte!
*
Cei doi îndrăgostiți se priveau și privirile lor erau ca o fîntînă
în care se reîntoarce apa ce țîșnește. Fiecare dintre ei golise
jgheabul, ca să primească șuvoiul celuilalt. Și, înecați de bucurie,
se simțeau fiecare plini de făptura celuilalt. Se strîngeau în brațe
ca să se regăsească. Își spuneau: „Te am! Mă ai! Nu mă da înapoi!
Nu te dau înapoi. Ce bine că am făcut schimbul! Și cît iubesc
viața, acum cînd viața înseamnă viața ta! O am! Voi ști s-o
păstrez bine!”
Doi copii, care pînă în ziua aceea nu trebuiseră să se salveze
decît pe sine. Și nu era puțin lucru! Prin cîte lupte și cu ce preț
izbutiseră să se smulgă distrugerii acestei lumi care pierea!
Merita oare să se fi luptat atît, să fi suferit în fiecare zi atîtea
renunțări, atîtea necazuri și atîtea rușini, numai pentru eul lor
singur, pentru eul sărman, lipsit, pîngărit, aprins, sfărîmat,
ostenit, eul care te stăpînește, care te obsedează și pe care nu-l
iubești? Și acum, cu ce sentiment exaltat, îmbătător, cu ce năvală
de sînge în trup îți spui: „Să-l salvez pe celălalt! E al meu!” E al
meu, sau sînt a lui? Eu îl trag după mine, sau el mă trage după
el? Nu-i oare aceasta o înșelătorie a pasiunii, care nu-și
mărturisește egoismul? în orice caz, e un egoism mai larg, un
individualism în doi. Poarta dă spre mare. Dar pornești din
fundul fiordului. Și barca dragostei trebuie să străbată prin
această poartă.
Iar barca dragostei nu e ispitită să iasă în larg. Vînturile mari
s-au potolit brusc în colțul adăpostit al fiordului. Barca rămîne
nemișcată în apele aurii.
320
 De unde va veni salvarea? De la ce vijelie neprevăzută, al
cărei vîrtej ar trebui să se afle în chiar inima dragostei? Va trebui
oare ca lupta să se aprindă din nou în piepturile amîndurora? Va
trebui ca ura să sufle asupra dragostei, pentru ca dragostea să se
trezească iar, pentru ca pînzele ei să se umfle din nou și pentru ca
prora să se înfigă în mare? Haide, apropie-te! Călăreț crunt,
înfige-ți pintenii în coapsele vieții! Sfîrtecă coapsele acestor doi
copii! Trebuie să mergi înainte. Dacă te oprești, cazi. Nu vei
cădea! Te voi ridica prin durere.
*
Durere a unei lumi! În același ceas, sînt popoare care mor din
pricina asupririi și a mizeriei. Asupra Romei se ridică securea și
fasciile lictorilor negri. Închisorile din Ungaria și din Balcani
înăbușă strigătele celor torturați. Franța, Anglia, America
îngăduie să se siluiască libertatea și-i ajută pe siluitori. Germania
i-a asasinat pe „precursorii120” ei.
Cît prețuiesc atunci destinele acestor doi copii – bucuriile,
durerile lor – aceste două picături de apă, unite într-una singură
– în mijlocul mării? Ascultă! Vei auzi în ele urletul mării. În
fiecare picătură se află întreaga mare. Toate frămîntările mării se
răsfrîng în ea. Dacă fiecare dintre picături ar ști, dacă ar vrea să
audă! Vino, apleacă-te! Pune la ureche scoica udă, ridicată din
nisip! O lume plînge într-însa. O lume moare…
Dar aud de pe acum scîncetul copilului.

120
Les précurseurs, titlul unei lucrări pe care Romain Rolland a
consacrat-o conducătorilor mișcării muncitorești din diferite țări, ca
Jean Jaurès, Karl Liebknecht etc.
321